REVISTA pentru literatura şi artA. Anal IX. Hr. 3. SUnARUL: I. U. Soricu . . Cântece (poezie). E. Lovinescu . . . . Cine eră? Comedie intr’un act. C. Ardeleanu . . . în Nirvana (poezie). 1. Sân-Giorgiu . . . Amurg pe munţi (poezie). Gh. Tulbure . . . . Biserica ortodoxă română din Oradea- mare. I. Gorun . . . . . Salcâmul. Aurelia Pop . . . . Prin negura viselor... (poezie). Poporanismul. — O anchetă literară. — Răspunsul d-lui loan Ciocârlan. Anonymus .... Notiţe cu creionul: f Adelina Tăs-lăuanu n. Olteanu. Cronică:.............Coperta. Creangă şi poporul. Asociaţia din Arad. Reviste săptămânale (G. B.-D.). — Bibliografie. Ilustraţiuni: Biserica gr.-or. din Oradea-mare. Iconostasul bisericii gr.-or. din Oradea-mare. Isus în grădina Getsimani; Adormirea Născătoarei de Dumnezeu (picturi din interiorul bisericei gr.-or. din Oradea-mare). Sibiiu, 1 Februarie 1910. www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUAORI PE LUNĂ Colaboratori: I. Adam, I. Agârbiceanu, D. Angliei, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Al. Cazaban, I. Ciocârlan, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Enea Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. 0. losif, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, 1. Paul, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. ABONAMENT: •T;, &ustro«felnc]aria: i an . . . . . . 12 eor. Ed. de lux . . . 20 eor. 6 luni . • • • • 5 ,, ,, ,, ,, . . . 10 ,. i***.*’i**îî$ji* Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: l an 8 eor. nn TComârtÎCT şi îrt Străinătate: :YnV::Y;>.V: 1 an . . . . . . 16 cor. Ed. de lux . . . 25 cor. 6 lani . • • • ■ 8 ,, ,, ,, ,, ... 13 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 14 Cor. Ileclamaţiile sunt a se face în curs de 15 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani in mărci postate. Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). !MP Cărţi mai nouă din depozitul lui W. Kraîît, Sibiiu. --- Adaus la cataloyul librăriei. ■..... Alexandrescu., D., Cunoaşterea boalelor la animale şi vindecarea lor, cu mai multe figmi în text. 2.50. B a 1 z a c, H., Moş Goriot, roman. Traducere de R. Baltag. 2.—. Bârseanu, 1., Rapsodii şi balade. 1.50. Basme din toate ţinuturile româueşti 1 90. Bjornson, B„ Synnove Solbakken. Traducere de D. N. Ciotori. 1.50. Cant emir, D., Descrierea Moldovei, eu o notiţa introductivă, note explicative, un portret şi o hartă de M. Nicolescn. 1.90. Cer na, P, Poezii. 2.—. Cosei ne A., Nutrirea animalelor de casă. Op premiat cu 0 ilustraţii în text. 1.50. Eminescu comemorativ. Album aitistic-literar întocmit du O. Alinar. 3.50. Oogol, N., Tarass Bulba, nuvelă tradu.'ă diu franţuzeşte de Gr. Tăuşan. 1.50. Haulf, AV., Ctrşetoarea dela podul artelor, nuvelă tradusă de I). I. Ricard. —.00. Lovinescu, E., Critice. Voi. L: Eminescu, Caragiale, M. Sadoveanu, 0. Goga ş. a. Fantazii asupra criticii şi literaturii, ete. 3.—. Mantegazza, P., Arta de a se însura. Traducere din italieneşte de D. N. Proneu. 1.60. Nădejde, S., Din lume, pentru lume. Povestiri din popor. 2.—. Negru, D., Cum ne naştem? Cum trăim? Cum murim? Ştiinţă popularizată. Cu o prefaţă de Dr. V. Babeş. 2.—. l’etofi. A., Funia călăului. Traducere de R. D. I. şi Gh. Constantin. 1.—. Poezii populare din toate ţinuturile româueşti. 1.90. Pop, O., Poveşti hazlii. 1.50 Popa, N., Numai în cruce este mântuire. Şapte predice pentru postul mare de M P. Prattes, trad. diu limba germană. 1.80. Rădulescu-Niger, N. G., Gelozie, roman. 1.80. — Jertfă, novelă. 1 50. R aico vi coana-Fu 1 m e n, E., în treacăt, schiţe şi impresii. 1.—. . Saint-Pterre, Bernardin de, Coliba indiană, nuvelă. —.50. Sicukiewicz, H, Fără credinţă, roman tradus de S. Nădejde. 3.—. — Prin foc şi sabie, roman cu ilustraţii, tradus de S. Nădejde. Voi. I 1.75; voi. II 1.50. — Să-l urmăm! roman din timpul vieţii pământeşti a Mântuitorului Hristos. 1. - . Tolstoi, C., Un vis de fericire, nuvelă. —.30. Voikelt, I., Arta, morala şi cultura. Cercetare filozofică trad. din limba germană de H. Petra-Petrescu. —.45. Zevaeo, M., Dragoste şi eroism, roman istoric. Voi. I 2.—; voi. li sub presă. Catalogul gratis şi franco. www.dacoramamca.ro Cântece. i. Tu domn îmi eşti şi tată, Dar nu ţi-am cerut aur, Nu ţi-am cerut pe frunte, Nemuritorul laur. A fost destul o rază Din ochii ei de foc Să-mi lumineze ’n suflet Seninul meu noroc. Atât... Şi greul vieţii Cucernic l’oi primi. — Tu să mă cerci, Părinte, Dar nu mă umili! II. ■ Nu vreau prietenia Cu ceice au în mâni A neamurilor soarte. — Eu nu cunosc stăpâni. Stăpân sunt eu pe mine Tovarăşi — ochii tăi Spre soare, spre lumină îndreaptă paşii mei. Nici glorie eu nu vreau S’o dea, de vor, la morţi. — Ce glorie-i mai mare Ca dragostea ce-mi porţi? III. Sărac asa cum ziceţi > f Şi fără nici o stea, Dar cine-i domn pe-o lume Frumoasă ca a mea? Obscur, fără de nume Pierdut în veşnicie, Dar cui îi râd în cale Doi ochi frumoşi ca mie? Şi dorul şi avântul îl ştiu şi-l înţeleg. — O, nu-mi dau eu comoara Pe cerul vostru ’ntreg! I. U. Soricu. www.dacoromanica.ro 60 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1910 Cine era?1) Comedie într’un act. Persoanele: Dinu Strein, avocat. Mili Streiu, nevasta lui. Matei Runcii, magistrat. Nicu Marian, cetăţean, vecin al lui Streiu. Scena I. Acţiunea se petrece intr’un orăşel de provincie. Dimineaţa, în biroul lui Dinu, care e adâncit în hârtii. Mili intră cu cafeaua cu lapte. Mili. Ţi-am adus cafeaua, Dinule. Dinu. Pune-o pe birou şi zi-mi bună dimineaţa. Mili. Iată ţi-am pus-o (vrea să plece). Dinu. Ce, pleci ? Mili. La ce aş mai rămânea? Dinu. Să-mi dai o sărutare, de dimineaţă. Mili. Nu. ' Dinu. Eşti supărată? Ţi-am făcut ceva? Mili. Da. Dinu. Atunci vorbeşte. M ii. începutul e greu. Dinu. începe cu ce-ţi vine mai întâi. Mili. Dacă aş începe, ţi-ar păreâ rău. Dinu (râzând). Atunci taci! Mili (isbucnind). Nu, n’o să tac. Dinule, spune drept unde ai fost astă noapte? Dinu. Aici, în birou. Mili. Cum în birou? Dinu. Am dormit pe canapea. Nu e întâia oară. M’ai aşteptat poate? Mili. Fireşte. Te-am aşteptat cetind o carte. Am auzit bătând două la Adormire, şi tu tot nu venisesi. Dinu. Am venit după aceea. Mili. Se şi potriveşte! Dacă ţi-aş fi spus că te-am aşteptat până la trei, ce-ai fi răspuns ? Dinu. N’aş fi crezut. M’am întors după două, dar nicidecum după trei. Mili. Cetesc în ochii tăi că nu spui adevărat. N’ai dormit acasă. ') înainte de a publică acest act mi s’a atras luarea aminte că subiectul lui se aseamănă intru câtva cu un epizod din piesa Patrie! în cinci acte a lui Sardou. Am simţit datoria de a o aminti aici în notă, pentru acei ce ar avea răgazul să cerceteze mai de aproape această asemănare. E. L. Dinu. Nu vezi aşternutul desfăcut? » Mili. Spune-mi, Dinule, unde ai fost? Dinu. Am fost la Intim, ca să mă întâlnesc cu Vergii. Azi am procesul moştenitorilor Ganov; Vergu apără pe Evrei şi voiam să mă înţeleg cu dânsul ca să nu mai amâne mereu. Aş vrea să pun mâna mai repede pe cele două mii de lei cât mi se cuvin. Uite, intrăm în vară, şi n’ar fi rău să avem ceva bani puşi la o parte pentru Sinaia. Vergu n’a voit însă cu nici un chip. Mili. Şi pentru asta n’ai dormit acasă? Dinu. Ţi-am spus c’am dormit în birou; uite aşternutul. Am stat cu Vergu numai până la două. Mili. Dacă l’oi întrebă pe Vergu ? Dinu. Poţi să-l întrebi. } Mili. Te-ai înţeles atunci cu dânsul. » Dinu. Când aş avea de gând să-mi înşel nevasta, n’aş mai spune-o nimănui. — Din vorbă in vorbă am ajuns până la ora două şi atunci ne-am despărţit, mergând fiecare acasă. Eră prea târziu ca să mai trec pe la tine; lampa eră stinsă. Am pus urechea la uşă şi am auzit respiraţia ta uşoară şi liniştită. N’am voit să-ti tulbur somnul si am trecut în birou. Asta e toată taina. Te-am împăcat? Mili. Dinule, Dinule, nu cred nici o vorbă din ce mi-ai spus! Dinu. Nu ţi-am spus decât adevărul. Mili (isbucnind). Ce-ai zice tu dacă ţi-aş mărturisi c’am lipsit şi eu astă noapte de acasă, sau c’am primit pe cineva Ia mine? Dinu (râzând). Aş zice: Să-ţi fie de bine! Mili. Ai zice tu asta? Dinu. Adecă, n’aş spune nimic, pentrucă n’aş crede nimic. Nu te prind astfel de glume. Mili. Ai crede numai decât că e o glumă? Dinu. Fireşte! (Tăind). Şi apoi eu nu sunt gelos. Mili. Pentrucă n’o merit? Dinu. Nu pentru asta, ci pentrucă nu sunt. Aşa e felul meu. Şi apoi încă ceva: prea sunt sigur de tine (râzând). M’ai învăţat rău. M’ai deprins să nu te atingă nici o bănuială. Ai www.dacoramamca.ro Nrul B, 1910. LUCEAFĂRUL 61 fost totdeauna la adăpost şi curată de orice clevetire. Cum ţi-ai închipui deci c’aş putea crede ceva? E greu până ce ne facem o părere, c’apoi o schimbăm cu anevoe. Mili. Aşa dar nu ţi-ai închipul-o niciodată? Dinu. Niciodată. Mili. Şi cu toate astea, aşa e. Dinu. încă odată, să-ţi fie de bine! O astfel de glumă nu se potriveşte în gura ta. Mili. Dacă ai fost acasă, de ce nu spui că nu se putea, deoarece ai fi prins de veste? Dinu. Pentrucă n’ar fi fost nici spre cinstea ta, nici spre cinstea mea să te apăr aşa. Mili. Va să zică eşti sigur de mine? Dinu. Da. Mili. Şi nu-ţi închipui că m’ai putea supăra? Dinu. Pentru ce? Mili. Pentrucă dacă sunteţi siguri de o femeie, o şi părăsiţi pentru altele mai puţin sigure... Unei femei îi place să se ştie totdeauna păzită, căci nu păzeşti niciodată decât ceeace are un preţ mare. Socoteala asta nu ţi-ai făcut-o niciodată? Dinu. Niciodată. Mili. Rău ai făcut. Dinu. Pentruce? Mili. Cu femeile trebuie să vezi ca dânsele. Dinu. Cu altele poate. Dela femeia mea cer însă să vadă ca mine si să arate mai mult i bun simt. La ce mi-ar fi folosit cinci ani de » căsnicie senină, dacă aş mai avea bănuieli? Mili (nervoasă). Ai merită totuş să fii sgu-duit din liniştea asta. Dinu. Nu încercă. Firea omului nu se schimbă atât de lesne. Sunt încrezător, şi nu-mi pare rău. Mă simt foarte bine şi aşa... (Se aude o bătaie în uşă). Dinu. Bate cineva în uşă, ori mi se pare? Mili. Da. Pofteşte să intre. Dinu. Intră! (Intră Matei Runcu). Scena II. Runcu. Sărut mâna madam’ Streiu. Bună dimineaţa, Dinule. Te hărniceşti pentru proces? Mili. Bună dimineaţa. Poftim şezi. } » Dinu. Sănătos? voinic? la loc. Ce te-a adus pe la mine? Runcu. O mică afacere. Mili. Afaceri, afaceri, totdeauna numai afaceri! Atunci vă las. Sunt de prisos. Runcu. Nu-i nici o taină. Putem stă cu toţii. Mili. Nu mă pricep de loc în afaceri. Mă duc. Dinu. Dacă vrei, rămâi, Mili. Mili. Vă tulbur. Trebuie să-mi văd şi de ale casei. Dimineaţa e mult de lucru. La revedere, domnule Runcu. Sărutări lui Tauţi. Runcu. La revedere şi sărut mâna. Mulţumesc, mulţumesc. Scena III. Dinu. Vrei o ţigară? Runcu. Nu, dimineaţa nu fumez niciodată, îmi face rău. După amiazi altceva; sorb fumul. Dinu (făcându-şi {'gara). Eu oricând şi oricât de mult. Runcu. Eşti grăbit, Dinule? Dinu. Nu prea. Runcu. Oricum, să încep. Am venit la tine atât de dimineaţă ca prietin, numai ca prietin. Dinu (bătându-l pe umăr). Cred şi eu! Runcu (puţin atins). Nu şi altminteri. Dinu. Cum altminteri? Runcu (insinuant). De pildă ca judecător de instrucţie. Dinu (înmărmurit). A! Brr! Să te auzim! Runcu (revenindu-şi). Nu mi-o luâ în nume de rău. Nu m’ai înţeles. Dinu (comic). Vorbeşte, vorbeşte căci îmi dai fiori. Runcu. Mai întâi un lucru. (Cu o privire fină). Ştii de sigur noutatea? Dinu. Care noutate? Runcu. Moartea Iui Vergu. Dinu. Ver... Ver-gu! Ce stai de vorbeşti... (Privindu-l lung). Cum de glumeşti aşa, Matei? Runcu. Crezi tu că am trecut atât de dimineaţă pe la tine pentru a glumi şi încă în astfel de împrejurări dureroase? Dinu. Care Vergu? ce Vergu? de care Vergu vorbeşti, frate? Runcu. Iorgu Vergu, avocatul, a fost găsit mort într’un lac de sânge în colţul Mantului... Dinu. Cu neputinţă. Aseară am fost cu dânsul. Runcu. La Intim, ştiu. Dinu. De unde ştii? Runcu. Aţi plecat apoi împreună. Dinu. înc’odată de unde ştii? Runcu. Toată lumea v’a văzut; toată lumea vorbeşte. Ai venit la In ti in la ora zece, ai l* www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1910. cerut un ceai şi pe urmă ai stat retras într’un colţ, cetind ziarul Epoca, nu aşa? Vezi.. Vergii a venit ceva mai târziu, s’a dus dea-dreptul spre tine, ca şi cum l-ai fi aşteptat. Aţi vorbit cu aprindere despre procesul moştenitorilor Ganov şi nu vă înţelegeaţi; astăzi trebuiaţi să pledaţi unul împotriva celuialalt. La miezul nopţii aţi ieşit apoi... Dinu. La două. Runcu. Nu. La miezul nopţii. Dinu (învins). Ai dreptate; dar asta între noi. Am apucat să spun lui Mili c’am ieşit dela club la două din noapte. N’ai să-nii faci vre-o încurcătură? Runcu. I-ai spus că Ia două? (Tăind). Nu cer lămuriri, cari nu mă privesc. Dinu. înc’odată de unde le ştii toate aşa de bine? Runcu. E firesc. Am trebuit să reconstituim noaptea crimei. Ai ieşit aşadar pe la miezul nopţii cu dânsul; aţi aprins o ţigară şi în loc să apucaţi pe Strada mare, aţi cotit la dreapta pe stradela Aurorei. V’aţi oprit în colţ, unde aţi vorbit câteva minute. Tu ai strigat în gura mare: „Asta e o mişelie!" Apoi v’aţi adâncit în noapte. Aşa e? Dinu. Aşa. Dar cine ţi-a spus? Runcu. Gardistul. Până acum toate bune. Rămâne să ne spui ce-a fost pe urmă. Dinu. Am mers poate o jumătate de ceas. Vergu apără în proces pe Evrei, şi are ordin să amâne mereu procesul. Ştiu ei bine că tot o să plătească partea lui Ganov — banii sunt şi consemnaţi, — dar vor să se răzbune, amânând executarea definitivă. Atunci am zis că purtarea Evreilor e o adevărată mişelie. Runcu. Şi nu s’a supărat? Dinu. A cam luat-o asupra lui, dar apoi s’a liniştit. Runcu. Şi pe urmă? Dinu. Cum îţi spun, ne-am despărţit, în-dreptându-ne fiecare pe unde ne eră nevoia. Runcu. Vergu a luat-o spre colţul Mantului, mergând acasă. Poate c’a fost înainte şi pe alt undeva, şi pe urmă a trecut pe la Mantu. La ora unu jumătate a fost isbit de un pumnal în spate. Ceasornicul lovindu-se de piatră, s’a oprit la ora asta. Criminalul l-a luat apoi în braţe şi l-a aşezat pe bancă, cu faţa în jos, ca si cum ar dormi. încolo I-a lăsat neatins; > în buzunar vre-o şaptezeci de lei, pe deget inelul cu diamante. Nu poate fi vorba de o crimă a cărei pricină ar fi furtul. Dinu. Atunci, care altul ? Runcu. Răzbunarea sau cearta. Dinu. Dintr’o ceartă, un omor? Cam greu. Runcu. Se poate întâmplă. Am avut de instruit atâtea cazuri de omor dintr’o ceartă de nimic! Dinu. Şi ai vre-o presupunere? Runcu. încă nu. De aceea am venit la tine. Tu care ai petrecut seara cu Vergu poate că ai presupuneri mai întemeiate. Dinu. Nici una. Ce s’a petrecut între mine şi dânsul ţi-am spus. Atât a fost şi nimic mai mult. Ce s’a întâmplat mai târziu, mi-i tot atât de necunoscut ca şi ţie. Runcu. Unde v’aţi despărţit? Dinu. în capul stradelei Aurora. Runcu. încotrb ţi-a spus că merge? Dinu. Acasă. Runcu (repede). Iar tu? Dinu. Eu? Unde am voit. Nu-i vorba despre asta. Runcu. Ba e vorba şi de asta. Dinu (luminat deodată, isbucnind). Ascultă, Matei, cât rn’ai întrebat lucruri ce-ţi puteau fi de vreun folos pentru instrucţia ta, ţi-am răspuns cu bunăvoinţă. Mi se pare însă că acum te amesteci în ceeace nu te priveşte, şi nu ţi-o pot îngădui. Nu mă iei drept asasinul? Runcu. Fireşte că nu! Nu te supără. Dinu. Nu înţeleg să mă întrebi unde iii’am dus eu apoi. Poate acasă, poate aiurea. E un lucru ce mă priveşte numai pe mine şi oricum e foarte gingaş. Runcu. Ţi-am spus că ţi-am călcat pragul casei ca prietin, numai ca prietin şi nu altminteri. Prin urmare nu te supără, când te întreb prietineşte, unde ai fost dupăce te-ai despărţit de Vergu. Răspunzându-mi, te pui la adăpostul unor mici neplăceri ce ţi-ar puteă veni dela alţii şi nu dela mine. Dinu. De ce neplăceri vorbeşti ? Runcu. Lumea e rea. Ea ar puteă răspândi oarecare răutăţi. Poate c’a şi început. Dinu (râzând). Vorbeşte lumea c’am ucis pe Vergu? ' Runcu. Nu tocmai asta, dar în curând nu va fi departe. E în stare de multe neghiobii. www.dacoramamca.ro Nntl 3> 191°- ______________ luceafărul ea Potrivirile ciudate ajung presupuneri, şi presupunerile ajung siguranţă. Aşa e lumea, n’ai ce-i face! Eram odată, într’un orăşel de munte, unde un prietin al meu se îmbolnăvi uşor. Ieşind în stradă o spusei cuiva. Ăsta la rândul lui istorisi' că prietinul e greu bolnav; ceva mai târziu un altul văzuse pe geam cum îi ţineau luminarea; curând după aceea un altul aduse vestea c’a şi murit. Şi pecând toată lumea se întrebă dacă-1 vor îngropâ acolo, sau îl vor duce la Bucureşti, de unde eră, mortul se ivi sănătos în zarea drumului. Dinu. Vino mai repede la ţintă. Runcu. Trebuie să tăiem din rădăcină această vorbărie zădarnică, care s’ar putea răspândi şi prin ziare, unde ai şi duşmani. Să stabilim deci ceva ce se chiamă un_______ Dinu... Un alibi? Asta niciodată! Rimai. Nu le speria de cuvânt. Nimeni nu te bănueşte; dar lumea e lume. împrejurările, în care te-ai despărţit de Vergu ar putea părea ciudate. Mie, nu, dar altora. La ce ne-voe deci să lăsăm pe alţii să clevetească, când putem pune capăt răutăţilor cu un singur cuvânt? Dinu (glacial). Niciodată! Rimai. Iţi cer prietineşte să spui acest cuvânt; să spui, unde ai fost dupăce te-ai despărţit de Vergu ? Nimeni nu te va tulbură apoi cu cea mai mică presupunere. Gân-deşte-te că intră în joc liniştea ta şi a familiei tale. Dinu. Mă cunoşti prea puţin, Matei. N’aşi putea dă seamă nimănui de ceeace fac sau nu fac, — mă înţelegi, nimănui. Am mândria asta. Stăruinţa ta e de prisos. Mi s’ar părea nedemn de mine să am aerul că mă desvinovăţesc. Dacă sunt învinuit de ceva, s’o ştiu şi eu mai întâi. Atunci vom vorbi. Runcu. Ţi-am spus de atâtea ori, că te întreb numai prietineşte şi în folosul tău, pentru a te pune Ia adăpostul altor neplăceri mai mari. Tu te încăpăţinezi într’o mândrie rău înţeleasă, care n’are nici un rost faţă de mine. Am altfel de sentimente decât crezi. Prin urmare — Dinu. Nimic, nimic! E cel din urmă cuvânt al meu. De-am fost acasă sau aiurea pe mine mă priveşte, la-o cum vrei. Nu mă pot desvinovăţi de ceeace nu m’a învinuit nimeni. E limpede. Când mă vei învinui tu, se schimbă lucrul! Mă vei chemă la instrucţie, şi voi răspunde cum voi crede de cuviinţă. Până atunci îmi pare neobicinuită purtarea ta faţă de mine, care mă atinge în drepturile mele de om liber pe mişcările şi faptele lui. Runcu. N’o luă în nume de rău. Dinu. O iau cum e. Nu vei află niciodată ce-am făcut aseară. Şi asta din demnitate. Runcu. Ai să-ţi schimbi părerea. Dinu. Niciodată. Runeu. Nu eşti pe drumul cel bun. Dinu. Mă priveşte. . Runcu. Sunt mai în măsură să ştiu ce e bine şi ce e rău. Dinu. Nu ţi-o recunosc... (Intră fără să bată Ni cu Marian, vecinul lui Dinu. E îmbujorat la faţă şi înfuriat). Scena IV. Marian. Ai auzit, domnule Dinu? Cine ar fi crezut, domnule Dinu ! (zărind pe Runcu) Bună ziua, domnule Runcu. Aşa de dimineaţă? Runcu. Bună ziua. Cum vezi. Dinu. Ce e, domnule Marian? Marian. Auzi neobrăzare la Grecu’! Ei, apoi să nu-1 legi la butuc şi să-i numeri douăzeci pe-o parte? Ba, că nu! Şi apoi pe cealaltă. Dinu. Ce ţi s’a întâmplat, omule? Stai puţin. Uite, aşează-te pe scaun şi răsuflă niţel. > Marian. Aşi bea un păhar de apă. Dinu. Iată. Bea. (îi varsă). Marian (ştergându-se pe frunte). Mi-i mai bine. Da’ aşa neobrăzare n’am pomenit în vieaţa mea! Eră să mi-1 apuc de guler pe Grecu’ dracului'! Dinu. Care Grec? de ce Grec vorbeşti? I Marian. De Viropol, Domnule Dinu. Viropol, căţeaua. » • Dinu (râzând). Ei şi ce face „căţeaua"? Marian. Ce să facă: latră, că de ce e căţea! i Dinu. Toate bune. Acum vorbeşte să te înţelegem şi noi. Marian. Cum să încep? Dinu. Şi d-ta te încurci la început? Marian. Nu, da' să vezi. Ieşind dimineaţa, am trecut pe dinaintea cafenelei, la Spiridon, www.dacoromanica.ro 64 LUCEAFÂROL Nrul 3, 1910. ştii d-ta, că mă duceam la un negustor, care trebuiâ să-mi triineaţă nişte lemne, de nu mi le-a mai trimes. In cafenea lume multă; toti vorbesc, toti dau din mâni. Ce să fie asta, îmi zic, asa de dimineaţă si atâta lume? Să intru!.. Intru. Toţi tac un moment, apoi par’că-şi fac din ochi şi-şi dau cu cotul. Apoi începe fiecare să vorbească... Bietul Vergu, aşa i-a fost scris să-şi lase nevasta şi patru copilaşi orfani. Că de el vorbeau. N’a murit el când s’a îmbolnăvit de tifos, ştii, în postul Sântă Măriei, şi acum iată că s’a dus deodată. Şi m’am gândit ce-i vieaţa. Ce-i vieaţa, domnule Dinu! Ia un mare nimic, zău, un mare nimic! Şi ne mai chinuim cu fel de fel de griji. Nu face. Şi mi s’a înăcrit sufletul deodată. Şi mi-am zis: ei, Mariane, pentru cine strângi bani tu? pentru cine agoniseşti? pentru cine alergi iarna în frig şi vara în soare? Copii n’ai. Femeie n’ai. Te poate gâtul cineva în pat. Şi pe urmă? Unde se duce banul tău? cine-ţi poartă numele mai departe. Ai să mă peţeşti, domnule Dinu. Cam târziu, da’ tot e vreme. Patruzeci de ani bătuti... y Dinu. Fii fără grijă. Te peţesc, domnule Marian. îţi găsim noi o fată pe gustul d-tale. Să aibă şi ceva bani. N’ai nevoe, dar oricum femeia trebuie să aducă ceva în casă. Marian. Să cânte şi din pian. Dinu. Şi din pian. — Dar istoria cu Grecul? Marian. A, da, cu Grecu’. Ce neobrăzare! Aşa neobrăzare n’am pomenit în vieaţa mea. Gândindu-mă la ce-i vieaţa, ies din cafenea pe uliţă, că mă duceam la un negustor de lemne, cum ţi-am spus. Când bag de seamă că Grecu’ se ţine după mine: „Şi aşa, frăţi-cule, a murit şi bietu’ Vergu“ zice el; „a murit" zic eu. Tac eu, tace el. Apoi iarăşi: „şi aşa, frăţioare, a murit şi bietu’ Vergu" zice el. „A murit" zic eu. — „Şi nu spui nimic, frăţicule", zice el. — „Ce să spun, chir Viropol? Nimic". Adecă aş fi avut eu multe de spus, da’ nu făcea să le spun unui Grec nesuferit. Duce-s’ar mai bine la Lefsina, că de acolo-i! A, nu ştii istoria? Când ţi-oi spune-o ai să leşini de râs. Grec venetic, îl ştie şi domnu’ State, de când s’a pripăşit pe la noi. Să tot fie zece ani, mai mult nu.. Dinu. Ei şi ce-a mai zis Grecul? Marian. Grecu’ zice iar: „a murit şi bietu’ Vergu". — Bine, Grecule, mă întorc eu; — „a murit, nu zic nu, da’ de ce tot .mi-o spui ca şi cum l-aşi fi omorît eu". Da’ Grecu’ se întoarce şi el, şiret „oare cine să-l fi omorît? Duşmani nu-i cunosc! poate-i cunoşti d-ta, frate Marian?" Adecă eu frate cu Grecu’! Ptiu, de Grec! — „Nici eu nu-i cunosc", zic eu. — „Ba-i cunoşti", zice el. — „Pe cine, mă rog", mă răstesc eu. Grecu’ speriat: — „Nu zic eu, lumea zice că eră rău cu vecinu’ d-tale". — „Care vecin?" zic eu. Grecu’ se ’ngălbeni. - „Cu domnu’ Dinu Strein, dela moştenirea lui Ganov. Tot o să piardă Jidanii, da’ numai să facă necaz oamenilor. Pe bătrân l-au ucis cu zile, că ştii d-ta, domnule Dinu, mai bine ca mine. Acum nu lasă ’n pace nici pe bieţii băeţi, c’aşa-i ţara asta nenorocită, că, zău aşa, domnule Dinu, par’că-i dat ca străinul să-şi bată joc de noi!" Mă întorc iar la Grec: — „Ascultă, Grecule, zic, ce are a face domn’ Streiu cu bietu’ Vergu. Cum de sari dela unu’ la altu’. Vorbeşte mai răs- t picat". Şi Grecu’ cu ochii ’n jos: — „Cum nu ştii ce vorbeşte lumea? zice, hueste cafeneaua, frăţicule, crede-mă! Cine aşteptă aseară la Intim pe Vergu? Dinu Streiu. Şi au stat într’un colţ de-au şopotit, certându-se până la miezu’ nopţii. Şi apoi au ieşit pe uliţi şi Dinu zice „Asta e o mişelie!" iar Vergu zice „Mişel eşti tu". Şi atunci Dinu, plici o palmă şi Vergu plici altă palmă şi plici şi plici şi plici, până ce Dinu zice: „Hai, să facem pace, frate Vergule. Adecă la ce ne-am bate noi pentru nişte Jidani. Să facem pace". Şi Vergu zice: — „Să facem pace, Dinule. Eu totdeauna am tinut la tine". Si-au dat mâna si s’au y y * sărutat. Da’ pace prefăcută, frate Marian, zău, că pace prefăcută". — Şi iar mă uit la el crunt şi Grecu’ dă iar îndărăt: — „Nu zic eu, lumea zice. Un ceas după aceea Vergu fu ucis, la colţul Mantului. Ciudat, frate!" — „Ia-n ascultă, Grecule, zic eu, d-ta ai fost faţă la tot ce spui?" — „Nu, ferească D-zeu,“ zice el. — „Atunci de unde le ştii asa de bine?" zic eu. — „Toată lumea vorbeşte la cafenea", zice el. — „Va să zică d’aia au tăcut cu toţii, când am intrat în cafenea, că mă ştie lumea prietin cu d-ta, domnule Dinu, de, om de-a casei şi n’au îndrăznit în faţa mea să www.dacoramamca.ro Nrul 3, 1910. LUCEAFĂRUL 65 te vorbească de rău. Şi cine vorbeşte Ia cafenea?" zic eu. — „Toată lumea," zice el. — „Aşa, atunci hai să mergem îndărăt". Şi s’a îngălbenit Grecu’, da’ n’a avut încotro. Si ne-am întors. Intrăm în cafenea. Lumea y iar tace. — „Domnilor, zic eu, chir Viropol zice că bănuiţi pe domnu’ Dinu Strein c’a ucis pe Vergu. E vreunul din d-voastră care zice că-i aşa?" Atunci Alexici, ăla ciupitu de vărsat că frate-său e la o cumătrie la Bogdăneşti, pufni! — „Nu-i vorba de bănuiala noastră", zice. — „Da’ de ce-i vorba?" zic eu. — „De-a parchetului", zice. — „Şi ce zice parchetu’?" — „Parchetu’ zice că nu-i lucru curat. S’au certat aseară, şi după aia, pac, că Vergu cade ucis la colţul Man-tului, şi nota-bene domnule, de un pumnal pe la spate. Mişeleşte, domnule! Şi dac’ar fi fost măcar luptă dreaptă cum îi place Românului, dar mişeleşte, domnule, pe Ia spate!" — Atunci, stăi domnule, zic, crezi cu tot dinadinsu’ că Dinu Streiu l-a ucis?" — „Nu cred nimic. Nu-i treaba mea să cred, zice. Treaba parchetului, domnule, treaba parchetului!" O idee îmi trece prin cap, zic: — „La ce ceas mă rog s’a întâmplat omorul ?“ — „La unu jumătate, lucru sigur, zice. I s’a găsit ceasornicul oprit, când s’a cobit de pietrii“. — „Foarte bine, zic eu, aţi minţit cu toţii!" — Ia-ţi seama la cuvinte, zice el. — Ati inintit cu totii, zic iarăşi. — Vorbeşte, zice. — Foarte bine, zic eu, la ora unu l-am văzut eu pe domnu’ Streiu intrând acasă. Suntem vecini, nu-i asa? Fereastră în fereastră... Runcu (încordat)- Zici că l-ai văzut pe Dinu intrând la unu? Marian. Cum te văd. Rnncu. Ştii bine că eră unu ? j Marian. Tocmai atunci bătuse la Adormire. Runai (lovind pe umăr pe Dinu). De ce nu mi-ai spus aşa, frate! Dinii (nedumerit priveşte când la unul când la celalalt). Şi ce-a mai zis Alexici? Marian. - Nu te cred, zice. — Cum nu mă crezi? zic eu. Îmi pare că sunt om cinstit; nu m’ai prins niciodată cu lipsă la cântar. Prin urmare să mă crezi. — Cum se face însă, domnule Nicu, că nu dormiai la ora asta, zice unul glumind, că îmi pare că eră Iorgu Boştină, pensionam’? Eu le spun adevărul: Nu-mi eră tocmai bine, zic. Dinu. Lasă, domnule Marian, că n’are nici o însemnătate. Zi-le oameni răi, şi isprăveşti ! Marian. Cum să-i las, domnule Dinu. Aşa neobrăzare n’aitt văzut în vieaţa mea! Ştiu numai să bârfească. Stau toată ziua la cafenea şi se ţin numai de scornituri. îţi ameţesc capul cu minciunile. Rimai. Şi ce i-ai spus lui Boştină? Marian. Că se prea întrecea cu presupunerile. Nu-mi era bine aseară, zic, nu ştiu ce-am mâncat, da’ mi s’a aplecat, de n'am putut apoi adormi până noaptea târziu, să tot fi fost trei. Runai. Şi pe urmă ce-ai făcut? Marian. Dacă nu puteam dormi, mă sculam şi mă primblam prin casă, apoi mă mai duceam pe la fereastră, priveam niţel în uliţă şi mă culcam iarăşi... Runai. Foarte bine şi pe cine ai văzut pe uliţă! Marian. L-am văzut pe domnu’ Dinu. Veniâ dela deal; s’a oprit în dreptu’ casei, s’a uitat la dreapta şi la stânga, ca şi cum aşteptă pe cineva. S’a dus apoi la deal până în dreptul Adorm irei, tocmai când a bătut unu, de mi-am zis : de unde vine oare domnu’ Dinu? a fost poate la Intim? Runai. Şi dela Adormire? Marian. Dela Adormire s’a întors iarăşi » îndărăt, s’a mai uitat înc’odată de jur împrejur şi-a intrat. Puiu’ a început să hămăie niţel, apoi s a târât pe pântece lingându-i pi-coarele. Se vedea bine, că ieşise luna dintre nouri... Runcu. Şi după ce-ai povestit toate astea, ce-au zis domnii din cafenea? Marian. Ce să zică, n’au zis nimic... Ba tot Grecu’ cu gură mare: „ce vă spuneam eu, zice, unde se putea, frăţicule, o astfel de crimă! Ce copilărie! Cine nu cunoaşte pe domnu’ Streiu? Un om cu filotimie, un model de cinste, un om cum nu mai sunt alţii!" Al dracului Grec! Tot el cu gura mare, tot el obraznic! Apoi să nu-1 legi la butuc, cucoane, şi să-i dai douăzeci numai pe-o parte. Runcu. Şi Alexici n’a mai zis nimic? www.dacoramamca.ro 66 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1910. Marian. Alexici tot răutăcios: — Să-ţi fie de bine, neică Mariane, zice, că la bun timp ţi s’a aplecat din mâncare. Ce s’ar fi întâmplat dacă nu mâneai! De a trebuit să-i zică Iorgu Boştină, pensionam’, — pân’ aci cu răutatea şi să nu te întreci mai departe!... Runcu (cătră Dinu). Ei, frate Dinule, ce zici? Dinu. Ce să zic? Runcu. Aşa-i c’am fost proroc. Dinu. Pentruce? Runcu. Nu-ţi spuneam eu că gura lumii e rea, că dintr’un nimic calomnia încalecă pe cal, de n’o mai poţi prinde. Uite, priveşte, ce scornituri ţi-au pus în spate. Stai liniştit în pat, şi când te scoli dimineaţa, oraşul e ' plin de născociri. Dinu. Când ai şti cât de puţin preţ pun pe ce poate scorni un Viropol sau un Alexici. Runcu. Te înşeli; ăştia fac opinia publică, Viropol, Alexici, Viropol, Alexici. Oraşul întreg nu-i decât o mie de Viropoli şi de Alexici. Ei pot păta cinstea unui om şi chiar dacă n’ar izbuti s’o nimicească, aruncă totuş asu-pra-i o bănuială, care oricât de neîntemeiată ar fi, rămâne în mintea multora ca o vină... îţi mulţumesc, domnule Marian, c’ai stârpit din rădăcină minciuna, înainte de a fi prins bine. Marian. N’aveţi pentruce, domnule judecător. Dar d-voastră tot pentru afacerea asta aţi venit, mă rog? Runcu. Tot, domnule Marian. Am luat-o mai de dimineaţă. Am venit să sfătuiesc pe Dinu să stabilim repede un alibi. Marian. Ce-i aia? Runcu. Adecă să arete Dinu, că ’n clipa când Vergu a fost ucis, se află aiurea, de pildă acasă, cum ai arătat d-ta atât de bine. Şi închipuieşte-ţi lucru de necrezut? Marian. Ce, domnule Runcu! Runcu. Dinu nu voia nici c’un chip. Marian. Şi pentruce? Runcu. întreabă-1, întreabă-1! 1 se păreâ că-1 şi presupunem de omor, că-1 bănuim, dacă îl întrebaiu ce-a făcut aseară. Nu voia să înţeleagă că-i mai bine să tăiem scurt cu clevetirile. Şi doar îi ceream numai o singură vorbă. Cuvântul lui ne eră de ajuns. Nu-i ceream altă mărturie. N’a voit însă, cum nu vrea masa asta... Acum s’a isprăvit... Ai spus cuvântul d-ta. îţi mulţumesc, căci trebuie să plec pentru cercetări. (Se pregăteşte să plece). Marian. Aşa-i, domnule Dinu ? Dinu. Aşa. Matei, nu plecă! Mai stăi o clipă. (După o sforţare mare). Nu pot, nu pot îngădui asta! Ascultă, Matei: domnul Marian a fost foarte bun cu mine, când m’a apărat la cafenea. îţi mulţumesc, domnule Marian, dar să mă ierţi, dacă nu pot primi apărarea. Marian. Nu mi-am făcut decât datoria. N’am spus decât curatul adevăr şi nimic mai mult. Runcu. Lămureşte-te, Dinule. Dinu. Istorioara, pe care a povestit-o domnul Marian nu e adevărată. Runcu. Care istorioară? Dinu. Că m’a văzut aseară, întorcându-mă acasă pe la unu. Marian (sincer). Cum nu-i adevărat, când te-am văzut, cum te văd acum? Te-am văzut, coane Dinule, te-am văzut! Nu te feri! Dinu. îţi mulţumesc înc'odată pentru bunătate, dar mă iartă. Mergi prea departe cu bunătatea. De dragul meu născoceşti o — Marian. în vieaţa mea n'am spus minciuni! Dinu. Nu te supără, dar nu mă puteam pune la adăpostul unui neadevăr. • Runcu. Ce mândrie, Dinule! Niciodată nu mi-aş fi închipuit atâta cerbicie din partea ta. Asta e nebunie. Da, da. Nu voeşti să te aperi şi nici nu laşi pe alţii să te apere. Ţi se pare prea umilitor pentru tine să te aperi, ca şi cum ai fi învinovăţit de ceva. Fii fără grijă, nimeni nu te bănuieşte. Dinu. Nu-i vorba de bănuială. (Ironic). îţi mulţumesc, dar iarăş nu pot fi apărat — chiar de-aş avea nevoie de a fi apărat — cu un neadevăr... Runcu. Lasă-mă în pace! în tine nu vorbeşte decât mândria. Dinu. Crede-mă, te rog. Marian. Vai, domnule Dinu, vrei să râzi de mine. Dacă-ţi spun că te-am văzut, că nu puteam dormi şi nu-mi aflam locul. N’am spus la cafenea totu’, că nu vream să lungesc •vorba cu ăl de Viropol şi de Alexici, da’ te-am văzut... Dinu. M’ai văzut, d-ta intrând la unu? Marian. Da, da N’am spionat, da’ am văzut totu’, coane Dinule. Dinu. Ce ai mai văzut atunci? www.dacoramamca.ro Nrul 3, 1910. LUCEAFĂRUL 67 Marian. Să nu te superi, coane Dinu, da’ Aceşti domni n’au cetit oare în literaturile streine atâtea capod’opere în cari nu se zugrăvesc decât sufletele unor paseri ori ale unor animale oarecari ? Să fie săteanul nostru mai prejos decât acele fiinţe necuvântătoare. Nu, noi credem că lucrurile stau cu totul dimpotrivă. Ţăranul nostru, Românul de baş- tină mai ales, e un suflet atât de distins, un spirit atât de fin încât trebuiesc artişti de seamă pentru ca să-l poată înţelege şi redă în artă în adevărata lui fiinţă, in adevărata lui podoabă. Da, săteanul român e bloc de marmoră curată, de marmoră aleasă şi nu aşteaptă decât acea mână măiastră care să-i dee forma cea neperitoare. Şi ca o dovadă despre această calitate a poporului nostru avem de faţă măreţele tablouri isvorîte din penelul genialului Grigorescu...... Priviţi-le şi vă încredinţaţi! Deci nu sufletul, nu vieaţa ţăranului ndstru a fost pricina sărăciei operilor de seamă în literatura noastră de până acum, ci lipsa condeelor măestre. Când acestea se vor ivi, veţi amuţi în admiraţie, dupăcum îmi în-chipuesc că amuţiţi atunci când vă stau în faţă tablourile nemuritorului pictor care n’a zugrăvit tipuri cu cărare croită la ceafă şi nici giovini în frac şi clac. Ori poate mai ştii, veţi fi găsind cuvinte de ocară şi pentru poporanismul lui Grigorescu ?! De altfel mă mir că oameni „cu scaun Ia cap" - vedeţi sunt poporanist căci nu întrebuinţez aci cuvinte din dicţionarul celor „subţiri" ci o figură populară — şi în măsură să-şi spună cuvântul cu greutate în această chestie, mă mir că până acum') nu v’au grăit verde arătându-vă că toată primejdia de care v’aţi îngrozit e numai o nălucire, căci o literatură poporanistă în înţelesul alarmării d-voastre nici nu poate fi vreodată; ci numai o literatură cu note specifice întregului popor, o literatură naţională.*) Si în cadrul acestei literaturi româ- y neşti au loc toate producţiunile de valoare începând dela cele mai extravagante „ro- ') Când s’au scris aceste note se dăduse prea puţine răspunsuri în chestia poporanismului. De atunci s’a scris mult asupra poporanismului in literatură; iar acum prin ancheta „Luceafărului" cred că se va face şi oarecare lumină. I. C. !) Poporanism in politică da, ar puteâ să se facă. De pildă un grup oarecare de oameni de bine se gândesc să dee o luptă şi pentru câştigarea unor anumite reforme economice sociale in folosul ţără-nimei. Aceştia de bună seamă vor face o politică poporanistă, dar care şi ea la rând va face parte din politica generală naţională. www.dacoramamca.ro 78 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1910. manţe de mai târziu" şi până la descrierile cele mai realiste ale sufletelor cari poartă nesuferitele căciuli şi cojoace. Deci o minte senină, o minte cumpănită, nu poate dori decât înmulţirea talentelor din toate categoriile de scriitori, cari laolaltă în marea lor operă să ne închege adevăratul suflet, adevărata vieaţă a neamului românesc, pe care neam nu cred să-şi închipuiască cineva că-1 formează numai cei din elită... Iar în afară de aceste consideraţiuni, dacă ne dăm seamă şi de faptul că orice limbă literară îşi are isvorul de alimentare numai în graiul ’masselor populare şi nu în celce se şopteşte în preajma saloanelor, apoi până la o definitivă fixare a unui idiom al limbei literare româneşti, credem că tocmai e nevoe chiar şi de literatură scrisă în dialectul curat şi ales al diferitelor provincii româneşti. E drept că prin operile de seamă ale câtorva scriitori s’au fixat o bună parte din elementele de valoare ale limbei româneşti, dar până la fixarea unui idiom în cercul căruia să se învârtească toţi scriitorii, mai avem de lucru, lată dar atâtea motive cari ne chiamă la o frăţească şi spornică lucrare în câmpul literilor româneşti; iar nu la o sfadă pornită ca din senin. Un sfat de seamă şi de un mare folos pe care îndrumătorii critici ar trebui să-l amin- tească mereu scriitorilor, pe cât mi se pare ar fi acesta: Să nu scrie nimeni decât ceeace în adevăr simte, decât ceeace în adevăr trăieşte în sufletul său; şi aceasta s’o facă nu la’comandă, ci numai atunci când lumea aceea vie n’o mai poate stăpâni în suflet şi sbuc-neşte la lumină în forma cuvântului scris...! Acesta fiind felul meu de-a vedea şi judeca în chestia literară ce se frământă, mi-am spus cuvântul nu atât cu nădejdea de a-1 impune şi altora, căci aşa pretenţii nu poate aveâ un modest fecior de sătean, ci mai mult că-mi stătea pe suflet de mult, de când un alt Domn, acum subţire — dar care ştie bine că îiu-i vreme multă la mijloc de când a făcut coborîşul din aceşti ţărani acum urîţi şi nesuferiţi — prin revista sa nouă, tăgăduiâ păturii ţărăneşti orice manifestare sufletească vrednică de luat în seamă. Iar dacă adevărul în această chestie stă altfel de cum îl văd eu şi poate mulţi iubitori ai poporului, cei în măsură să ne lumineze, să nu întârzie de a-şi spune cuvântul D-lor şi în cele din urmă nu vom aveâ decât să le mulţumim. Cu acest gând, al îndemnului spre cuvântul luminei şi adevărului am scris aceste rânduri şi cred că nu voiu fi înţeles altfel. (Va urmă). Ioan Ciocârlan. Notiţe cu creionul. t Adelina Tăslăuanu n. Olteanu. Blaj, 23 Ianuarie n. Ştiam că e suferindă, dar vestea morţii totuş m’a surprins. E o mare depărtare dela suferinţă până la des-nădejde şi o imensă distanţă dela vieaţă la moarte 1 Când am văzut-o pentru cea dintâia oară, mi se păreâ că întâlnesc un prieten din copilărie, cu care intri in vorbă aşa de uşor. Eră par’că o legătură sufletească mai veche între noi, o legătură ce s’a înfiripat pe neobservate din scrisul nostru, cum a răsărit A'nadyomene din spuma mării... Şi am rămas încântat de graiul curgător al acestei Românce cu înfăţişare de descendentă a malurilor Rinului, de inteligenţa ei ageră, de intinsa ei cultură literară. _ îmi ziceam atunci: iată o femeie, cu care poţi să discuţi literatură, iată că şi între femei găseşti tovarăşi de înalte idei şi aspiraţii. Şi în gândul meu număram toate cunoştinţele, cu cari aş fi putut să o compar — şi aveam prea multe degete la o mână, ca să le înşir... în focul discuţiei aveâ destulă vreme să-şi arunce privirea asupra copilei mele celei ntai mari — să surprindă şi să remarce, cu agerimea ochiului de pedagog, zimbete fugare, mici cochetării de copil şi să câştige prietinia ei într’o vreme aşa de scurtă, cum nu se prea obişnueşte la copiii, cari sunt din fire sfioşi şi neîncrezători. Şi multă vreme după aceea, copila, amintindu-şi de făgăduinţa dată la despărţire, mă întrebă: când mai vine doamna, care i-a adus păpuşa aceea frumoasă, care-şi deschide ochii, când se deşteaptă. www.dacoramamca.ro Nrul 3, 1910. LOCEAEĂKUL 79 Mi-a rămas întipărită în minte privirea caldă, cu care se uită la copila mea, gingăşia de o candidă maternitate, cu care ştiâ s’o desmierde şi să-i câştige prietinia. Cetitorul, răsfoind prin cele patru volume din „Biblioteca copiilor şi a tinerimii" redactate de A. O. Maior, îşi va puteâ da seama de vasta inteligenţă a autoarei, de inima nobilă, care palpită aşa de aprins, în dragostea pentru cele mai scumpe odrasle, de cari se leagă viitorul neamului nostru: copiii. E un început acesta, căci prea puţin s’a lucrat la noi în această direcţie, şi tocmai din acest motiv recunoştinţa noastră ar trebui să fie îndoită. La alte neamuri bibliotecile copiilor şi ale tinerimii numără mii şi mii de volume; noi suntem numai la începutul acestei mişcări literare atât de indispensabilă pentru creşterea şi formarea unor generaţii plăpânde, de cari se leagă cele mai frumoase nădejdi ale anilor noştri, cari se pleacă de acum spre bătrâneţe... S’au luat iniţiative, s’au făcut promisiuni şi prospecte, în această direcţie, dar nu s’a realizat încă nimic din aceste vorbe frumoase. Un singur autor a scos câteva volume, de o nepreţuită valoare, — şi autorul acesta se coboară azi în groapă! * Când am inlâlnit-o pentru cea din urmă oară, mi-a întins mâna din fereasta acceleratului, apăsându-şi batista la gură. Plecă undeva în Germania, pentru a-şi restabili sănătatea sdruncinată. — Cu bine... şi la revedere! Şi iată revederea nu mai e cu putinţă în lumea aceasta. S’a dus una din puţinele noastre femei, care aveâ un condei aşa de dulce şi ştiâ să scrie ca nimeni altul pe înţelesul copiilor; s’a dus una din puţinele noastre femei cu înaltă cultură literară, care puteâ să ne fie tovarăşă de muncă, in acest ogor inţelenit, cu care se îndeletnicesc aşa de puţini de ai noştri. La masa mea de scris, îmi vărs în tăcere lacrima de pietate, pentru un tovarăş, a cărui pierdere se resimte, în şirurile noastre aşa de slab închegate. Anunţul funebral, pe care îl primesc, când încep să scriu aceste notiţe, ajunge în mâna copilei mele. Ea face ochi mari, îmi întrerupe scrisul, intrebân-du-mă: — Tată, cine a murit? Nu ştiu cum să-i răspund. îi amintesc de o doamnă, care a fost la noi, o doamnă, care ştiâ să povestească aşa de frumos, şi cu care s’a împrietenit aşa de repede. Urmăresc cu privirea sforţările de amintire ale copilei. Se gândeşte, îşi muşcă buzele, pe urmă ochii i se măresc de o caldă rază a amintirii: — Tată, a murit doamna care mi-a adus păpuşa aceea frumoasă, care-şi deschide ochii, când se deşteaptă? Eu mă gândesc la poveştile frumoase, din cari i-am cetit atâtea până acum, şi îi răspund scurt, pentru a scăpă de alte întrebări: — Da, a murit! Anonymus. Cronică. Coperta acestui număr e desenată de d-1 Nicolae Popp din Tohanu!-vechiu, un absolvent tânăr al şcoalei de arte decorative din Budapesta. D-sa luciează acasă in Tohan şi nădăjduim că ne va surprinde cu lucrări de valoare, pe cari le vom înfăţişă cetitorilor noştri. Coperta reprezintă povestea „A fost odată ca niciodată" şi credem că facem un bun serviciu artei noastre decorative publicându-o. * Creangă şî poporul. Reproducem din revista „Cumpăna" (Nr. 6/910) un fragment din frumosul articol „în amintirea lui Ion Creangă" scris de d-1 Mihail Sadoveanu. Acest fragment merită să fie reţinut ca o dovadă cum apreciază poporul pe un povestitor ieşit din mijlocul lui. „într’un rând umblam pe drumul Pipirigului, şi eră spre seară, o seară blândă de vară. M’am întâlnit c’o tabără de care. Coborâ încet drumul spre târguri, cu scânduri. Am intrat în vorbă cu unul din cărăuşi, un român oacheş şi sprinten. Am aflat că după poreclă îi zice Creangă, — şi îndată mi s’au deşteptat o mie de întrebări în suflet. L-am luat însă cu încetul. — Ascultă, zic, om bun, dumneata trebuie să fii rudă măcar de departe cu unul Ion Creangă, care a trăit în târgul laşilor... — Ion Creangă? Se poate. — Apoi după mamă se trăgeâ din Pipirig; pe bunicul lui l-a chemat David Creangă... — Aha... A fi fiind uncheşu David. — L-am apucat eu... — Ş’acel Ion Creangă a trăit în Iaşi... — N’o fi vorba de Zachcu?... Pe-acesta l-am cunoscut: negustor în laşi, om la locul lui... — Nu... nu-i Zacheu. Dar dacă-l cunoşti pe Zacheu, trebuie să-l cunoşti şi pe cellalt, care i-i frate... Omul pare a stă puţin pe gânduri. — N’a fi cel care a fost popă şi s’a răspopit... — Acela... zic eu. A fost om mare, scriitor. Omul mă priveşte pieziş, fără prietinie. — Dacă-i acela, zice el cu îndoială, apoi îl ştim noi, am aflat noi de urmările lui. Nu ştiu ce zici dumneata c’a fost, dar neamului nostru se chiamă că i-a făcut mare ruşine: şi-a lăpădat potcapul, ş’a făcut şi alte ticăloşii". * www.dacoromanica.ro 80 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1910. Asociaţia din Arad. în numărul de anul nou al „Tribunei" d-l deputat Vasile Goldiş desfăşură programul Asociaţiei arădane, care are de gând să înceapă «activitate uriaşă. în acest articol-program d-l Goldiş răspunde şi la chestiunea contopirii acestei Asociaţii cu Asociaţia culturală a tuturor Românilor din Ungaria, care işi are sediul aici în Sibiiu. D-l Goldiş argumentează: „O contopire cu Asociaţiunea din Sibiiu, despre care s’a vorbit adeseori pe la noi şi aiurea, ar fi o dezertare a Românilor arădani dela datoria lor românească şi, fără îndoială, ar slăbi posibilitatea unei lucrări culturale mai intensive în provincia Aradului. Dacă Românii din Arad şi din provincia Aradului nu vor fi destoinici de a-şi apără şi desvoltâ individualitatea lor proprie, condusă de dânşii, cu atât mai puţin vor face-o aceasta sub steagul Asociaţiunii din Sibiiu, condusă din depărtare. Asociaţiunea din Arad şi cea din Sibiiu nu se slăbesc ci' se sprijinesc, se întăresc împrumutat". — Orice străduinţă de a apără o fortăreaţă a culturei româneşti e vrednică de laudă, chiar şi atunci când această străduinţă se întemeiază pe un patriotism local. Şi arădanii bine fac că-şi apără Asociaţia lor cu atâta entuziasm, care poate cu timpul se va preface într’o adevărată fortăreaţă culturală, fiindcă până acum a dormit un somn de moarte. Ne mirăm însă cum nu înţeleg oamenii noştri de frunte că interesele superioare ale solidarităţii noastre culturale cer o organizare şi muncă unitară. Asociaţia arădană ar puteâ fi o fortăreaţă tot aşa de puternică in „provincia Aradului", dacă s’ar preface îndr’un despărţământ al Asociaţiei tuturor Românilor. Nu ar pierde absolut nimic din libertatea de acţiune şi nici din entuziasm. Toate problemele pe cari le înşiră d-l Goldiş în articolul său se pot realiză şi în cadrele unui despărţământ, chiar şi clădirea unei case naţionale în Arad. De ce ar însemnă deci eventuala contopire „o dezertare a Românilor arădani dela datoria lor românească"? Noi credem că mai curând se poate numi separatismul o „dezertare"; o dezertare dela organizarea unitară. Prin prefacerea Asociaţiei arădane într’un despărţământ al Asociaţiei culturale a Românilor din Ungaria (nu din Sibiiu) ea ar profită. Ar beneficiă de toate publicaţiunile şi de toate ajutoarele pe cari le împarte an de an aceasta din urmă. Averea ce-o are s’ar destină pentru clădirea unei case naţionale în Arad. Noi credem că prin această soluţie ambele Asociaţii ar câştigă. N’ar pierde nici ambiţiile, nici dragostea de muncă!... * Reviste săptămânale. „Săniănătorul" s’a reorganizat cu colaboratorii: 1. Adam, N. N. Beldiceanu, I. Borcia, 1. Boteni, C. Carp, D. N. Ciotori, Al. Doinaru, N. Dunăreanu, G. Gane, A. Herz, G. Lazăr, G. M.Mur-goci, G. Murnu, D. Nanu, C. Osiceanu, P. Papahagi, St. Pop, A. Popovici-Bănăţeanu, Em. Protopescu, 1. Răducanu, L. Russu, C. Sandu-Aldea, I. Scurtu, C.Teo-dorescu, CatonTheodorian, G.Tutoveanu ş. a. Voieşte să producă, nu să critice, să lupte. Anii de „zbucium şi polemice" s’au încheiat. Totuş combate pe — lbsen cu o notiţă foarte naivă şi foarte-foarte regretabilă: „Un istoric literar ar puteâ găsi in operile postume ale lui lbsen tipărite acum chipul cum lucră marele dramaturg şi deosebitele schimbări prin cari treceau scrierile lui până la formarea lor definitivă. Publicarea acestor manuscrise nu face nici un serviciu lui lbsen (Ce-o să-i facă mortului? G. B.-D.); se ştie că el nu ceteâ la nimeni nimic (?! G. B.-D.) până când drama lui nu eră definitiv terminată. Hârtiile acestea pe cari el le ţinea închise, ar fi trebuit să rămână pentru totdeauna netipărite" (1). Altfel, avem speranţe! — „Falanga literară şi artistică" o vor conduce Cincinat Pavelescu, E. Lovinescu, I. Minulescu, Cor-neliu Moldovanu, Z. Bârsan şi Em. Gârleanu. „Falanga" va monopolizâ „judecata dreaptă şi curată". Deci aceeaş evoluţie de program ca şi la „Sămănătorul": Armonie îmbucurătoare! Em. Gârleanu tipăreşte O convorbire de cafenea, ironică de sigur, M. Drago-mirescu alcătuieşte un „mozaic critic" care arată că titlul revistei exprimă tendinţele d-sale falangiste. „Revista celor două lumi" vorbeşte despre un roman care va apăreâ, deşi a apărut, chiar cu reclama obişnuită la d’Annunzio şi exagerează enorm cazul palatului Farnese, pe care nu-l cunoaşte. Poeziile ar fi avut un loc mai potrivit la „mozaicul critic". Deci să aşteptăm şi aici. „Cumpăna" scrisă de M. Sadoveanu, D. Anghel, Şt. O. losif şi II. Chendi este cea mai serioasă dintre revistele săptămânale. 11. Chendi nu scrie niciodată de prisos; Sadoveanu zugrăveşte nordul Moldovei în care trăieşte. A. Mirea publică traduceri din Lafontaine, un autor greu de tradus: ar fi o fericire să-l dea întreg în româneşte. „Cumpăna" ţine la concesiune de stil, o calitate mai rară pe la noi. Din când în când asprimi inutile. lată cum s’au grupat in 1910 cei vreo 20 de scriitori cunoscuţi şi alţi 15—16 aspiranţi. Bucureştii sunt un vulcan literar, care va svârli şi multă... cenuşe, deadreptul cenuşe, pradă vântului. G. B.-D. Bibliografie. 1. Dragomirescu-Dragion, Flăcări din satul nostru, poezii ţărăneşti din 1907. Cu un articol de d-l G. Ranetti. Craiova, 1909. Preţul: 1 Leu. Dr. jur. M. L. Schlesinger, Langenscheidts Sachworterbiicher: Land und Leute in Russland. Berlin — Schonberg. Se poate comandă dela orice librărie. Nefiind în stare a răspunde în scris tuturor prietinilor şi cunoscuţilor, cari au binevoit a-mi adresă cuvinte de mângâiere pentru a-mi alină marea durere ce m’a încercat... îi rog să primească pe această cale mulţumirile mele cete mai sincere. Sibiiu, I2ţ25 Ianuarie 1910. Oct. C. Tăslăuanu. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoramamca.ro