Luceafărul SUMARUL. I. Agârbiceanu ... O amintire: Sluga nostru Culiţa. Victor Eftimiu . . . Cântece pentru Lydia: Când ai plecat..., De-o fi... (poezii). Oct. C. Tăslăuanu . Crestături în lemn (Albumul d-lui Comşa). Vidu Rusmin ... Cu gândurile (poezie). . Em. Gârleanu . . . într’un cimitir. G. Bogdan-Duică . . Poetul P. Cerna. M. P..............Atâtea visuri (poezie). Poporanismul. — O anchetă literară. — Răspunsurile d-lor: Mihail Sadoveanu şi Marin Simionescu-Râmniceanu. Maria Cunţan . . . Cântec (poezie). A. Cotruş.........O, mergi departe... (poezie). T. Codru..........f Ioan Russu-Şirianu. Anonymus ..... Notiţe cu creionul: Postum. Cronică: . . . . f Demetru Marcu (O. C. T.). O izbândă a ştiinţei româneşti (Aurel Dobrcscu). Din Sibiiu (T.) Alcoolismul. Casă de editură (T.). O nouă culegere (e). Folclor (e). Şezătorile „Societăţii scriitorilor români" (T.). Conferinţe şi serate aranjate de Asociaţie la Braşov (C. L.). Ştiri. — Poşta Redacţiei. — Bibliografie. Ilustraţiuni: 21 de obiecte din Albumul d-lui Comşa, reprezentând crestături în lemn făcute de ţărani români, f Ioan Russu-Şirianu. f Demetru Marcu. Anul IX. Sibiiu, 16 Ianuarie 1910. Nr. 2. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE D0UA0R1 PE LUNĂ Colaboratori: I. Adani, I. Agârbiceanu, D. Anghel, Atidreiu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, AL Cazaban, I. Ciocârlan, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Enea Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, 1. Paul, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Rânmiceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. t'.-.vV.v;-:*" ABONAMENT: Qusfro-ţslngaria: 1 an...............12 cor. Ed. de kix ... 20 cor. 6 luni.............6 „ io ,. Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 8 cor. România şi în Străinătate: 1 an...............16 cor. Ed. de lux . . . 25 cor. ' 6 luni.............8 „ ,,,, ,, .... 13 Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 14 Cor. lieclamaţiile sunt a se face in curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se cor trimite 20 bani in mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). In editura W. KRAFFT, Sibiiu a apărut şi se află de vânzare la toate librăriile: „Amicul Poporului" Calendar pe anul comun 1910. Cu număroase ilustraţiuni. Anul 50-lea jubilar întocmit de I. Popovici. întemeiat în 1861 de Visarion Roman şi W. Krafft. Articole inedite aduce acest calendar pentru familie din peana d-lor: N. lorga, Dr. 1. Lupaş, Maria Cunţan, I. Borcia, E. Borcia, Dr. I. Beu, N. Petra-Petrescu, G. Todiga, Dr. At. Marienescu, 1. Bota, etc.; un articol retrospectiv asupra celor 50 de ani de când apare „Amicul Poporului", reproducerea biografiei lui Visarion Roman, întemeietorul acestui calendar, şi a unui calendar istoric; cronica anului, bogat ilustrată, Şematismul Românilor din Ungaria şi Transilvania, etc. E unul din cele mai bogate şi mai bune calendare româneşti, care n’ar trebui să lipsească din nici o casă românească. Preţul 70 fileri. www.dacoromanica.ro O amintire Sluga nostru Culiţa. îrvtr’o dimineaţă ne trezim noi copiii c’un om străin în curte. Eră după anul nou, ş’un pui de ger de ni se lipeau buzele, iar omul cel străin, numai în cămaşe, deretecâ prin curte, pe la lemne. Părea mânios şi nu voia să privească de loc la noi, ci se făcea că caută ceva. „Oare cine să fie?“ ne întrebăm noi. Şi cum ne strânsesem tare laolaltă, înbulzându-ne, cel mai mic frăţior crezuse că ne-am spus numai nouă taina cu omul, începu să plângă, ş’abiâ putu zice: Cine-i badea ăla, ha? Omul chiar atunci ridică ceva de jos, mul-ţămit, făcând un „hm“, sc ’ntoarsc cu obrazul roşu, pliri spre noi şi zise: — Sluga vostru Culiţa, că doar n’o fi dracul. îl văzurăm apoi cum se ’ndreaptă spre şopru c’un răstel de fier în mână şi-l lasă să lunece în jug. Sluga nostru ? ne întrebam noi în gând şi nu puteam crede. Sluga nostru, badea Pa-veluţ, eră numai un gătej de om, veşnic som-nuros, gata să se împiedece prin curte. „Aşadar, zise cel mai mare, s’a dus Pavelut si a venit ăsta. Mai bine rămânea Pavelut, că ăsta uită-te la el câtu-i de mânios". Şi dup’un răstimp de gândire adause tot el. „Da nu-mi pasă. Ăsta ştiu că are să-l ardă pe Bator de să-l ia mama dracului". Bator eră calul nostru, cam cu toane, de pe care căzuse frăţiorul cel mai mare de douăori până acum. Aşa l-am cunoscut pe Culiţa, care ne-a slujit şase ani în şir. Tata după Bobotează, într’o seară, aduse vin, cum rar făcea, şi când a închinat mai întâi cu paharul, a închinat mamei, ş’a zis: „Să ştii, soro, că ne-am câştigat om harnic la casă. Dumnezeu să-I ţină sănătos în mijlocul nostru. Cunosc eu omul. Omul s’arată la început o săptămână-două harnic, iar de ci ’ncolo putrezeşte. Altul te linguşeşte şi-ţi pricepe la început orice clipit al ochilor, apoi te dă dracului şi să face că nici nu te-aude. Al treilea se laudă cu minciuni de opreşte soarele ’n loc, şi când e la ispravă nu-i bun de nimic. Da Culiţa nost nu-i de aceştia". Aci zimbi tata, de i se lumină toată faţa, şi bău două pahare dup’olaltă. Bea mama un pahar, în tăcere, bem noi patru un pahar, ccrtându-ne şi zmâncindu-ni-1 din mână, şi ’n urmă iar vine rândul tatii. „Acum l-am trimis la un om", zice el, dar cât ce vine, îl chem să-i dau un pahar de vin. Straşnic slugă are să iriai iese din el." Mama nu spunea nimic, noi nu prea înţelegeam bucuria tatii. Nu pricepeam pe atunci că un slugă harnic, credincios, e dreapta cea mai bună în curtea unui gospodar. Culiţa şi veni în seara aceea în casa din nainte, şezu pe scaun, bău vin şi povesti, foarte întunecat cu tata. Nici nu prea zicea multe, ci închina ori scutură din cap mai mult. Dar nu trecu săptămâna dela seara aceasta, si la noi în curte eră o rânduială ca ’ntr’o cutie. » Un gătej n’ai mai fi aflat prin ogradă, la şură clăile, mestecătorile de paie cu fân erau ca linse, în grajd la vite eră o curăţenie ca aceea. Ş’am băgat îndată de seamă că până acum ochii lui Culiţa căutau tot după neo-rânduielile rămase dela sluga veche. Şi de www.dacoramamca.ro 32 LUCEAFĂRUL Nral 2, 1910. câteori da de vr’una, clătină din cap şi mormăia: „Hm! hm! fireai al dracului". Zăpada ce căzuse înainte de Bobotează se frământase prin curte, se bătucise, dar îndată ce-a picat alta nouă, proaspătă moale ca puful, ne trezim numai c’o săniuţă ca acelea, de nu ne mai puteam luă ochii dela ea. „Ei ficiori", ne zise sluga, „de-acum are să se înceapă petrecania". Şi când vorbiâ, zimbiâ pe sub mustăţile groase, negre, scurte ca două lipitori. Dar când doi ne-am urcat şi doi am început să tragem, ne opri deodată. „Ce, voi ca fetele, prin curte vreţi să vă săniati. Ptii! asta n’as fi crezut-o. Ce feciori y y sunteţi voi?" Apoi luă sania şi ne porunci să mergem după el. Şi ne-a tot dus până la un deluşor, ne-a oprit sania pe muche: „Acum cu toţii sus şi daţi-i drumul". Ş’am venit într’un lunecuş ameţitor până Ia poale. Dar dupăce am trecut peste groaza începutului, tot de aci trebuiâ să ne strige mama la mâncare. Culiţa nu ne-a mai avut grija. Numai când se întâmplă să vină copii mai tari decât noi să ne răpească avuţia, ne pomeneam cu sluga, când le eră acelora lumea mai dragă, că răsare între noi şi-i umflă de piept. „Să pieriţi mişeilor. Facevă-ţi sănii dacă vă trăbă". Şi se întâmplă câteodată, să ne răsturnăm, să ne trăvălim prin zăpadă. Dar de câteori îi spuneam lui Culiţa, el râdeâ şi-i păreă tare bine. „Nu face nimic. Las’ că nu crăpaţi. Da ’n casă să nu ziceţi nici mâlc!" Colo prin postul Paştilor, vine tata odată iarăş foarte voios de prin sat. „Tu muiere, zise, ştii ce spun oamenii? Că vitele noastre-s cele mai frumoase în tot satul ? Pricepi tu ce ’nseamnă asta ? înseamnă că nime n’are aşa slugă ca mine". Şi ’n seara aceea, până târziu, Culiţa iar şezu la vin cu tata, şi cum noi moţăiam de somn prin paturi, îl vedeam cum tot înclină ori smânceşte din cap. De cum se desprimăvărâ, noi copiii nu-1 mai vedeam pe Culiţa, numai seara. Veniâ în urma plugului, cu pălăria pe-o ureche, cu biciul de curea pe umăr. Veniâ şi tata pe urmă, cu alt plug, bucuros de vorbă cu drumeţii, îndemnând cu glas prietinesc boii. Ş’a noastre au fost întâiele arături şi în-tâiele sămânături în cei şase ani cât a stat Culiţa la noi. ' y Dupăce da bine cap de primăvară, cu vitele mărunţele, cu oile, noi, copiii mai mărişori ne mutam la pădure. Şi în toată seara Culiţa veneâ să ne-aducă merinde si să nu y y ne fie frică peste noapte. Dar dupăce începeau să deie în pârgă merele prin grădinile oamenilor, Culiţa ne aduceâ totdeauna câte-o traistă de mere. Iar dupăce se fugineau boabele de struguri, puteau să păzească zece vighitori, sluga nostru nu veniâ odată să nu ne aducă cosarca > plină de struguri. Mai ales dela o vreme, când Dumineca seara îl aşteptam înzadar, cu frica ’n sân, să vină odată, şi nu veniâ până ’n zorii dimineţii. Ca să se pună bine cu noi, să nu-1 spunem acasă că ’ntârzie Duminecile ori nu vine de loc, ne îndopâ cu struguri, cu per-seci, cu gutâi, cu toate bunătăţile viilor şi a grădinilor, toamna. Şi când veniâ târziu, veniâ totdeauna cântând de departe, încât abiâ-1 auziam la început. Auziam întâi în pădurea din faţă, ca un zvon depărtat, ceva împrăştiat, nedesluşit, apoi cântecul cunoscut creşteâ tot mai mult în urma noastră. „Sculaţi voinici si vă’ndulciti inima". Numai până spuneâ cuvintele acestea întrerupeâ cântecul apoi îl urmă iarăş, trântit pe spate: „Fă-mă Doamne ce mi-i face, Fă-mă Doamne stâlp de sare, în vârful dealului mare Să mă lingă oile, Să mă plângă mândrele!" Şi ne ziceâ târziu, pe când noi dam iarăş să aţipim: „Măi voinici, ştiţi voi di ce răsună pădurea? Pentrucă simte ce-i în inima unui voinic. Că pădurea încă are inimă, şi i jale când se supără un voinic şi când îl doare pe voinic inima". Noi ascultam şi nu pricepeam ce vrea să zică, dar ne păreâ nouă că-i supărat bădiţa când ne vorbiâ astfel. Noi durmiam, iar el, în crepatul zorilor, sloboziâ vitele din ocol, şi până ne treziam noi, le aduceâ sătule ca buţile. www.dacoromanica.ro Nrul 2, 1910. Luceafărul 33 „Da acasă... auzitu-m’ati ? Si ridică un •deget sus. — Nu spunem nimic, bădiţă. Di ce să spunem, că doar ai venit". Şi se ducea apoi la sapă, la fân, la coasă unde ştiâ că este de lucru pe ziua aceea. Se ’ntâmplâ să vină Dumineca la timp uneori, seara. Dar atunci nu ne aducea nimic de prin vii. Avea o privire mânioasă, ş’o undă de batjocură în jurul buzelor. Ş’atunci începea să ne spună istorii tare urîte. „Ştiţi voi mă, — începea el — din ce-a făcut Dumnezeu pe muiere? în carte zice că din coasta lui Adam, dar asta nu-i drept. Eu ştiu mai bine ca ’n carte. Zice că după ce-o făcut Dumnezeu pe Adam, şi l-a lăsat singur în raiu, lui Adam i-a fost foarte urît. Stă să se deie cu capul de pietri, că ce vreţi voi de mâncat avea, de beut avea, de lucru nimica. Ce s’a gândit Dumnezeu? Cum să-l mângâie pe Adam, care îmbătrânea văzând cu ochii? Stă odată Dumnezeu şi cu sfântul Petru la umbră, la marginea unui lan de cucuruz. Şi iată numai trei nori, unul de cioare, unul de ţarce şi al treilea de gaiţe. Şi cât ce să lăsă sburătoarele jos în lan, se ’ncepe măi taică un cârâit, o larmă de s’asurzească sf. Petru nu alta. Zice Dumnezeu râzând: „Ce-i sfinte Petre, par’că-ţi astupi urechile? — Astup, preasfinte, că nu mai pot răbda — Ştii ce m’am gândit eu Petre? Dacă i-am face noi lui Adam un soţ, nu aşa tăcut ca el, ci unul sprinten şi bun de gură ca paserile aceste, ce crezi oare i-ar mai fi urît lui Adam în raiu? — Nu i-ar mai fi, Doamne. — Atunci întindeţi arcul. Săgetează o cioară, o ţarcă şi o gaiţă". Şi sf. Petru, cât eră de bătrân, tot ş’a încordat puterile şi a împlinit cu bucurie voinţa Domnului. „Acum, zise Domnul, mergi şi ea o coastă din cioară, ciocul dela ţarcă şi limba dela gaiţă şi adă-Ie la mine". Slujba asta o împlini sf. Petru mai puţin bucuros, dar n’avîi ce face. Si din acelea trei marafeturi, măi dragii mei, a făcut Dumnezeu pe Eva. De aceea-i muierea îndărătnică ca cioara uneori, ascuţită la gură şi vicleană ca ţarca şi o meliţă spartă ca gaiţa". Şi până ne spunea istorii de acestea nu râdea, ci le spunea cu silă, ca şi când ar vedea ceva urît înaintea sa. Nu ştiam noi atunci pe unde umblă el Duminecile seara şi nopţile şi nu puteam înţelege cum veniâ odată în zori, aducându-ne toate bunătăţile, şi cum altădată eră de cu seară la pădure şi nu ne aducea nimic. Dar în anul din urmă, colo pe Ia culesul cucuruzului, vedeam de multeori pe bădiţa Culiţa cum veniâ pe deal în jos c’o femeie lângă dansul. Veneau până la calea lacului, aici se opriau, se cuprindeau în braţe şi rămâneau mult aşa. Apoi femeia peria şi bădiţa cobora la noi, tare voios, cu ochii râzători. Frăţiorul cel mai mare îl întrebă odată: „Cu cine te opreşti, bădiţă, seara când vii din sat colo Ia calea lacului? N’a fost o muiere?" . Bădiţa râse, îl luă în braţe, ÎI înieptă în aier şi-l prinse iarăş. • „Ba da, voinice, o femeie a fost. Dar nu femeie ca toate femeile. Acum voi ştiţi: unde se pleacă adânc în vale calea lacului acolo a fost odată cu adevărat lac, lac fără fund. Acum a secat, da numai oamenii zic c’a secat. Ci lacul este şi acum. S’a tras puţin subt pământ ca să-şi ţină apa mai rece şi mai curată. Si lacul acela are o zână care doarme ’n * el, care-i împărăteasa lui. Zâna aceasta, albă ca ninsoarea cerului, mirositoare ca floarea trandafirului, uşoară ca adierea zefirului, cu buze roşii cumu-s căpşunele, cu ochii negri cumu-i cărbunele, zâna aceasta frumoasă iasă la plimbare în toată seara. Şi dacă află pe drum vr’un voinic, la care să nu-i fie frică de ea, începe să-şi spună povestea. Ci nu v’o spun acum. Când veţi creşte mari fiecare din voi veţi auzi povestea, de veţi fi bărbaţi în vârtute, şi nu nişte fricoşi". Şi surideâ mulţămit, apoi ochii i se pierdeau departe în nemărginit. Nu ştiu de unde venise la noi în sat bădiţa Culiţă, nici tata nu ştiâ, şi iată numai că în vara anului al şaselea vine poruncă pentru bădiţa ca să meargă la asentare. Trecuse cel puţin cu trei ani peste anii asentării, şi tata se tot mirâ. „Vezi că pe mine nu m’au aflat la vreme. l www.dacoromanica.ro 34 LUCEA FĂKUL Nnil 2, li) 10 Eu am tot slujit când într’un sat când în-tr'altul de când eram mic“. în vr’o două Dumineci cât a mai stat la noi, veni acasă stropit cu sânge dela joc. Spuneau oamenii că pentr’o fată a bătut vr’o patru ficiori de i-a lăsat laţi curnu-i scândura. Tata eră supărat de moarte. Nici să-i fi tăiat mâna dreaptă nu i-ar fi părut mai rău. Şi dupăce s’a dus sluga, l-am auzit pe tata zicând mamei: „De ce-mi pare rău în toată vieaţa e că n’am avut o fată de măritat. I-o dam lui Cnliţa, apoi îmi vindeam toată averea şi-l scăpăm de cătănie". I. Agârbiceanu. Cântece pentru Lydia. Când ai plecat... ...Şi nici o lacrimă, iubito, în ochiijmei nu tremura, Când trenul se pierdea în zare Ducându-te spre ţara ta... Mureau suspinele în mine Te petreceam tăcut, învins, Cu buze strânse de durere Cu ochji morţi, cu glasul stins... Eram ca cel rănit de moarte De-o mână care n’a ucis: Nu doare glontele, iubito, în inimă când e trimis... Nu doare glontele deodată, Dar când se ’ntoarce vieata iar în pieptul ars de plumbul roşu, Se rupe-al rănii stăvilar, Şi curge sângele, şi varsă Potopul său necontenit, Asemeni lacrămilor mele Din clipa ’n care m’am trezit... De-o fi... Adio, draga mea, adio... Pios, în umbră mă închin Şi rog Fecioara Preacurată Să-ţi facăţtraiul blând, senin... ... Să-mi scrii de stepa nesfârşită Pe care iarna s'a culcat, Si doarme lin, îndurerată De-un urlet lung, îndepărtat, Iar tu, ca darnică răsplată, Mai scrie-i tristului pribeag Din ţara ta, de-ai tăi, de casă, De dorul tău atât de drag... Să-nii scrii de casă, de grădină De toti ai tăi, de tara ta, — Dar nu-mi scrii, dragă, niciodată, De-o fi să te măriţi cumva... > Victor Eftimiu. Fig. 20. Zurgălău (cru-ciliţă) la pungă din Stru-gari (Sebeş.). www.dacoramamca.ro Nrul 2, 1910. LUCEAFĂRUL 35 Crestături în lemn. — Albumul d-lui D. Cornşa. — Vieaţa ţărănească pentru conducătorii din pătura cărturărească e încă o carte închisă cu multe peceţi. Nici unul dintre noi nu se poate lăudă că cunoaşte in întregime cuprinsul ei bogat în comori. Abia în vremea din urmă am început să ne apropiem de popor cu gândul de ai cunoaşte şi lumea Iui sufletească. Şi începuturile răsleţe cari s’au făcut până acum ne-au şi deschis orizonturi noi pe toate terenele. Simţim cu toţii că apropierea de popor înseamnă o premenire, o întărire a fiintii noastre naţionale, deşi nu ne dăm pe deplin seama ce căi trebuie să străbatem ca să ajungem la această renaştere sufletească cu atâtea făgăduinţi frumoase pentru viitorul nostru ca neam. Unul dintre aceste începuturi serioase e şi Albumul de crestături în lemn, întocmit de d-I profesor Dimitrie Comşa. Prin această publicaţie d-sa îşi câştigă meritul Fig. 2. Furcă im-pistrită din Chel-mac (ţinutul Lipova). Fig. 3. Furcă în-chistrilă din Zerneşti (ţinutul Braşov). Fig. 4. Furcă în-chistrită din Cărpiniş (ţinutul Miercurea). Fig. 5. Furcă miz-drită din Cetea (ţinutul Aiudului)- Fig. 6. Furcă împestriţa din Certegea (ţinutul Câmpeni, Munţii-Apuseni). 1* www.dacoromanica.ro 36 locEafarul Nrul â. 1910. Fig. 10. Furcă încriştită din Qurarâului (Sibiiu). de.a fi arătat pentru primaoară iscusinţa ţăranului nostru de a-şi împodobi cu încrestă- turi lucrurile ce le întrebuinţează. Albumul * de crestături, ca şi cel de cusături şi ţesături, înseamnă o adevărată revelaţie pentru arta noastră decorativă. Motivele de ornamentaţie ţărănească se îmbogăţesc cu forme nouă şi până acum cu totul necunoscute, cari pot servi de substrat artei decorative româneşti. Din formele naive şi primitive ale artei ţărăneşti se va putea naşte o artă naţională superioară, care de bunăseamă va cuceri un loc de cinste neamului nostru în arta omenirii. Se aşteaptă numai artiştii năs- cuţi din sânul poporului nostru, cu simţ pentru arta poporală, şi înzestraţi cu talente reale, pentru a crea opere de artă, cari să poarte pecetea sufletului românesc şi a predispoziţiilor lui artistice. Albumul de crestături al d-lui Comsa cui prinde 243 de obiecte cromolitografiate, în mărime naturală, după originalele ţărăneşti. Dintre cele 41 de foi câte cuprinde albumul, pe 27 se reproduc 113 furci de tors; pe 2 foi 48 de cruciuliţe şi pristene, pe 4 foi 29 de bâte şi măciuci, pe 1 foaie 7 linguri, pe 1 foaie 2 păpuşare, pe 1 foaie 7 cruci, pe 2 foi 16 căpcele (de beut apă) şi alte vase, iar pe cele trei foi din urmă 20 de obiecte diverse şi anume: codorâşti de biciu, fluere, undiţi de cusut, zimţi, fus pentru depănat, cutie dentru briciu, maiu de bătut haine, ţeavă de pipă, teacă de cuţit, cărăbiţa cimpoiului, un blidar, o poartă şi un fruntar de moară cu piscoaie. Aceste obiecte sunt adunate din 139 de comune aflătoare pe teritorul a 17 comitate (Sibiiu, Alba-inferioară, Bistriţa, Braşov, Caraş-Severin, Cojocna, Făgăraş, Hunedoara, Murăş-Turda, Odorh.eiu, Solnoc-Dobâca, Târ-nava-mare, Târnava-mică, Timiş, Torontal, Treiscaune şi Turda-Arieş), adecă aproape de pe întreg teritorul locuit de Români din Ungaria şi reprezintă, „în mic, lamura în crestăturilor", după cum ne spune d-l Cornşa. Fără îndoială cele 243 de obiecte din Album sunt dintre cele mai frumoase şi ele pot să ne deie o ideie destul de lămurită despre arta ţăranului nostru în cioplitul şi crestatul lemnului. Cuprinsul Albumului e un material preţios pentru artişti, pentru etnografi şi chiar şi pentru filologi, dar e foarte departe de a ne înfăţişă bogăţia de forme şi de decoraţii ale obiectelor pe cari le lucrează ţăranul nostru din lemn. Aşa de exemplu lipsesc cu desăvârşire mobilele, ornamentaţia dela casele (stâlpi, pridvoare etc.) şi dela bisericile de lemn. Sunt foarte sărac reprezentate porţile, sculpturile dela mori şi crucile. De altfel singur d-l Cornşa ne spune că ar fi reprodus „multe alte piese, interesante, mândre şi cu totul osebite" dacă l-ar fi îngăduit spaţiul. Cu mijloacele ce le-a avuţia îndemână nici nu se putea face mai mult. Chiar şi timpul în care a adunat obiectele www.dacoramamca.ro Nrul 2, 1910. IJ'CEAFĂRUL 37 Fig. 7. Furcă sătncelată din Covragiu (ţinutul Haţeg). Fig. 8. Furcă împuiată din Federi (Hunedoara.) Fig. 9. Furcă înflorată din Orăş-tioara-inf. (ţinutul Orăştiei). Fig. 11. Furcă încriştită din Tilişca Fig. 12. Furcă încriştită din (Sibiiu). Poiana-Sibiiului. www.dacoromanica.ro Fig. 13. Furcă încriştită din Poiana-Sibiiului. 38 LUCEAFĂRUL Nral 2, 1910. a fost prea scurt, abia 5 ani. Având toate aceste în vedere trebuie să recunoaştem că d-1 Comşa a săvârşit într’adevăr o muncă uriaşă pentru care i se cuvin numai laude şi prinoase de admiraţie. începutul minunat făcut de d-sa trebuie să ne îndemne pe noi, cei mai tineri, să continuăm munca pornită, adunând pe seama „Muzeului Asociaţiunii" cât mai multe obiecte, pentru a putea cunoaşte în întregime bogăţia artistică a poporului nostru şi pentru a ne putea apucă de studii temeinice şi ştiinţifice, cari nu se pot face fără a cunoaşte materialul complet. Cele mai preţioase obiecte din Album sunt furcile de tors, cari sunt adunate aproape din toate ţinuturile, si totuşi sunt neîndestu-litoare pentru a puteâ scrie un studiu asupra lor, urmărind formele de furci după regiuni şi voind să stabileşti o legătură organică între ele. Din materialul ce ne stă la dispoziţie putem constată că furcile de tors s’au desvoltat din forma primitivă a unui băţ simplu. în multe părţi se mai găseşte această formă. Cu timpul băţul a fost împodobit cu câteva încrestături (fig. 2) sau a fost văpsit cu cărbune ori afumat şi pe urmă crestat (fig. 3), iar mai Fig. 14. Bâtă incriştită din Poiana-Sibiiului. Fig. 15. Bâtă incriştită din Orlat (Sibiiu). Fig. 16. Măciucă închistrită din Preşmăr (Braşov), www.dacoramamca.ro Nrul 2, 1910. târziu lemnul a fost cioplit în dungi, săpat şi crestat (fig. 4). în unele părţi, pe valea Mură-şului dela Aiud până la Hunedoara, apoi în Munţii-Apuseni, întâlnim forme lătăreţe, în loc de rotunde, dintre cari cele mai perfecţionate sunt cioplite cu o măiestrie de admirat şi sunt sculptate numai pe o parte (fig. 5 şi 6). Formele mai desăvârşite, la mijlocul furcii, au cercuri, corne sau elipse şi alte figuri geometrice (fig. 7, 8 şi 9). Uneori la câte-o singură furcă sunt combinate toate figurile, ceeace dovedeşte o îndrăzneală de invenţie şi un înalt simţ pentru armonie al ţăranului nostru (vezi foaia X, XI, XII şi XIII din album). Din formele rotunde s’au născut, mai ales în părţile Sibiiului, furcile cu coarne (fig. 10). Coarnele au un scop practic, de ele se razimă caierul. Acelaş scop îl au şi proeminenţele şi cercurile dela furcile lătăreţe. Aplicarea acestor coarne şi figuri la mijlocul furcii se pare a fi o particularitate românească. Furcile sârbeşti, cu cari se aseamănă întru câtva ale noastre, sunt late şi împodobite dela mijloc în sus spre vârf. Furcile săseşti şi ungureşti, pe cât ştiu, n’au aproape nici o înrudire cu cele româneşti, atât ca formă cât şi ca decoraţie. Furcile cu coarne sunt împodobite pe amândouă feţele şi uneori sunt făcute dintr’o singură bucată. Cele mai desăvârşite forme se găsesc în Poiana-Sibiiului (fig. 11, 12 şi 13), unde uneori se şi vopsesc (fig. 1, pe copertă, reprodusă într’o singură coloare). Furcile pe alocurea se împodobesc şi cu făşii sau nasturi de metal, cu zurgălăi şi cu oglingioare. în Albumul d-lui Comşa nu se reproduc decât părţile încrestate din furci, ceeace în multe cazuri e un neajuns. De multeori interesează, mai ales din punct de vedere etnografic, şi extremităţile. E important să se ştie şi cum se leagă caierul de furcă. Câte-o ilustraţie, de acest fel, din diferitele ţinuturi şi pentru fiecare gen de furcă, ar fi desăvârşit lucrarea d-lui Comsa. i Fe lângă furci, în Album, cele mai bine reprezentate sunt bâtele şi măciucile, dintre cari'reproducem trei mai frumoase şi mai interesante (fig. 14, 15 şi 16). Bâta din Orlat (fig. 15) e o capod’operă, iar măciuca din Presmăr (fig. 16), îmbrăcată în alamă, e o raritate. Căpcelele de băut apă (fig. 17 şi 18), pe cari ţăranii le poartă cu dânşii, legate mai cu seamă de traistă, de- asemenea sunt rarităţi ga formă şi ca ornamentaţie. Pristenele (fig. 19) sunt foarte bine reprezentate în Album. Ele se întrebuinţează » ca greutăţi la fusul de tors. în sfârşit zurgălăii sau cruciuliţele (fig. 20 şi 21) sunt www.dacoramamca.ro 40 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1910. nişte scule pe cari ţăranii Ie poartă la curea şi probabil au însemnătatea amuletelor. Restul obiectelor din Album sunt prea puţin complete. Unele puteau chiar lipsi, întrucât nu sunt făcute de ţărani (Nrii 195, 197, 202 şi 203 din Album), ci de călugări de prin mănăstiri, dela cari obişnuesc să le cumpere ţăranii. Albumul d-lui Comşa prezintă -şi un interes filologic, întrucât la fiecare obiect se spune şi numirea lui poporală. Această numire de multeori e cea mai bună călăuză pentru a află originea obiectului şi pentru a reconstitui câte-o pagină din vieaţa culturală a poporului nostru. Motivele de ornamentaţie pe cari le găsim pe aceste ociecte sunt figurile geometrice, cari se zice că sunt cele mai vechi forme de decoraţie ale omenirii. Mai des întâlnim y triunghiul (linia zig-zag), pătratul, cercul şi crucea. Obişnuite sunt si liniile curbe, împletiturile şi mai rar figurile de animale. A stabili precis cari sunt caracterele naţionale ale acestor motive e un lucru foarte greu. Aceleaşi motive se află şi la alte neamuri şi chiar Ia popoarele primitive. îmi aduc aminte cât am rămas de surprins, când am văzut în „Deutsches Museum" din Miin- 1 chen două furci de tors dela indigenii din Africa, foarte asemănătoare cu ale noastre. Studiind cartea „Die ălteste Kunst, insbeson-dere die Baukunst der Germanen von der ţ===:= Volkerwanderung bis zu Karl dem Grossen“ de Albrecht Haupt') am constatat că multe din motivele întrebuinţate de poporul nostru se găsesc şi la Germanii vechi. De o strânsă înrudire a motivelor de ornamentaţie nu poate fi vorbă, bineînţeles, decât la popoarele conlocuitoare. E mai presus de orice îndoială, de pildă, că arta noastră poporală e adânc influinţată de arta slavă, căci Slavii au lăsat urme în întreaga noastră fiinţă etnică. De altfel motivele de ornamentaţie nu sunt singurele hotărîtoare în arta unui neam. Nu ele alcătuesc caracterul naţional al unei arte poporale, ci felini lor de prelucrare şi modul lor de combinare. Figurile geometrice le întâlnim aproape la toate popoarele şi totuşi câtă deosebire e între arta decorativă dela popor la popor. Noi Românii ne putem mândri cu arta pe care am descoperit-o adăpostită, din moşi strămoşi, la sate. Si datoria noastră a cărturarilor e să o studiem cu sârguinţă, să adunăm cât mai repede obiectele vechi de artă ţărănească pe cari sunt scrise cele mai alese însuşiri sufleteşti ale neamului nostru i » şi să ne străduim a crea pe această temelie arta naţională a viitorului. Oct. C. Tăslăuanu. ’) Despre această carte a cărei cunoaştere ne p6ate folosi şi nouă, dacă niă vor îngădui trebile voiu scrie o amănunţită dare de seamă. =sî9 Cu gândurile. înlăcrimată-mi tremură în gene Atâta jale şi mă prinde iară Tăcutul dor, aşa pe nesimţite De strălucirea serilor de vară. Pierdut cu ochii ’n depărtarea zării O rază blând’ a lumilor senine îmi ispiteşte ’ndurerata minte Şi-aş vreâ liniştea înserării line. De jale plină inima-mi tresare; începe firul visurilor mele Şi-mi cade-aşa de bine pribegirea Pe căi pustii cu gândurile grele — O dragoste din vremile senine M’adoarme lin cu-aducerea aminte.*. Spunea ş’atunci atâta jale firea în taina ei cu rostul de cuvinte- Adânc şi lin mă împresoară iarăşi Povestea dulce-a frunzelor duioase Şi-aud încet cum seara-şi spune vraja Şi ’nlăcrimând sfioase flori se lasă. Eu desluşesc în miile de şoapte ' Aşa visând o jalnică cântare Iubirii mele sfântă tâlcuire... Şi mă deştept cuprins de' ’nduioşare. Şi înţeleg... cu tainele din suflet O altă lume ’n visuri se petrece Şi când tresar din gândurile mele Mă înfioară lumea asta rece, — Am îndrăgit cărările din suflet Cu firul drag al visurilor mele Şi-mi cade-aşa de bine pribegirea Pe căi pustii cu gândurile grele. Vidu Rusmin. www.dacoromanica.ro Nrul 2, 1910. LUCEAFĂRUL 41 într’un Sunetul clopotelor s’a stins; glasul preoţilor nu se mai aude. Poarta grea de fier s’a întors pe ţâţâni, şi, zăngănind în clanţele mari, a turburat încă odată liniştea adâncă. întune-recul se presară uşor, se anină ca o ceaţă de ramurile copacilor, apoi se târâie pe pământul de care se prinde. Peste tot albesc crucile cu braţele întinse, a desnădejde, în această lume de uitare. Mireasma vişinilor, a caişilor înfloriţi se împrăştie în aier, absorbind în ea mirosul pătrunzător, mirosul de tămâie şi de frunze putrezite care pluteşte totdeauna deasupra locurilor în sânul cărora se topesc trupurile omeneşti. Un liliac sboară, buimac, dintr’o scorbură. O bufniţă se loveşte de zidul bisericii. Apoi tăcerea se lasă atotstăpânitoare. De sus, din înălţimi, plâng milioanele de stele. E târziu: miezul nopţii. Fără de veste, ca o isbucnire, luna, candelă nestinsă a morţilor, se ’nalţă tristă în vălul ei de pribeagă nefericită. Cimitirul se desluseste ca o lume din • i i basme, cu chipurile de piatră încremenite deasupra mormintelor mute. Şi, deodată, din tăcerea aceasta neclintită, un piruit se revarsă, — o privighetoare îndrăgostită îşi cântă patima într’un teiu. Glasul ei argintiu, e lin, e dulce, e străbătător: pare că lacrimile îngerilor cad de lovesc strunele unor harfe nevăzute. Strigătul învăpăiat al paserei se înalţă tot mai sus spre ceruri, se pogoară, şi iar se ridică, se stânge şi iar se revarsă, de răsună întreaga boltă. în farmecul dumne- zeiesc al cântecului, crengile îşi scutură uşor floarea. Şi, ca printr’o minune, o lume a morţii, o lume de umbre, — lume de vedenii — prinde făptura. Deasupra lespedelor albe, lângă braţele desfăcute ale crucilor, mulţimea chipurilor de piatră se mişcă, iau fiinţă. Unele stau îngenunchiate, cu mânile întinse spre copacul tainic în frunzişul căruia paserea suspină; altele îşi îngroapă faţa în palme; multe îşi şterg ochii cu faldul vestmântului lor alb. Colo, în fund, o femeie îşi leagănă copilaşul în poală, pare că ţine degetul pe buze, şi-i spune: „Sst! ascultă!" Alături, un bătrân se razimă de umărul cuiva — poate fiul său — iar acela, cu faţa’ntoarsă, pare că şi el şopteşte: cimitir. „Ascultă!" în preajma unui mormânt greoiu şi bogat, înconjurat de parmaclâc aurit, s’au adunat o mulţime de umbre, şi, îndreptate cătră cel ce în vieaţă nu simţise nimic în sufletul lui, îl silesc să cate către copacul fermecat, şi par’că-i poruncesc: „Ascultă!" Şi-un glas adânc, un glas neomenesc, venit de aiurea, pare că se ’mprăştie în văzduh şi zice: „Ascultaţi!" Paserea cântă, paserea cântă în isbucniri pătimaşe. Dar, deodată, un tremur cuprindă această lume ciudată. Albă, înaltă, despletită, cu fruntea încinsă de flori, cu vestmântul în falduri de sus până jos, o vedenie răsare din fundul cărării. Păşeşte încet, cătră copacul vrăjit, cu braţele întinse, ca şi când ar vrea să prindă pe cineva. Iar glasul adânc de odinioară pare că şopteşte iarăş : „Plângeţi! E fecioara, — fecioara logodită, moartă în ajunul nunţii!" Şi umbrele pleacă în jos capul şi plâng; şi mama îşi strânge copilul la sân; şi bătrânul îsi îmbrătisă fiul. Cu fata tintă înainte, vedenia trece, şi din ochi îi picură mărgăritare luminoase; trece, ajunge subt copac, se razimă cu mânile de trunchiul lui, şi, cu capul îngropat în bogăţia părului, îşi cutremură vestmântul de suspine. Paserea par’că simte că cineva care a iubit şi n’a putut îmbrăţişa, o ascultă: cântă încet, stins, sfâşietor de duios. Şi crengile presar cu floarea lor drumul pe care avea să se întoarcă mireasa nefericită, şi luceafărul îi împleteşte în păr beteala razelor Iui... Dar zorii zilei sosesc şi şterg această lume de umbre, amuţesc glasul privighetoarei... si risipesc urzeala visului meu dureros. Em. Gârleanu. Fig. 21. Zurgălău (cruciuliţă! sâmcelit. www.dacoromanica.ro 42 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1910. Poetul P. Cerna. După Eminescu s’a simţit şi s’a gândit mult în felul lui. Murind eminescianismul epigonic, rămase în lumea puţinilor noştri poeţi tendinţa de-a gândi, dar nu în felul lui. Mai schimbându-se şi vieaţa şi oamenii, poeţii începură a gândi chiar foarte diferit de măiestrul care le arătase ce preţ are o gândire strălucită. P. Cerna continuă acest curent de gândire originală.') — în ce sens „originală11? Lumea este cum ne pare. Ce pare în noi este lumea noastră subiectivă. Lumea ne pare însă cum înşine suntem; altfel ar părea tuturora Ia fel, aceeaşi, ceeace nu se întâmplă. Experienţa zilnică ne dovedeşte că nu se întâmplă, că oamenii gândesc şi simt foarte variat. „Original11 însemnează deci subiectiv, personal. Cum simte Cerna, cum pricepe Cerna lumea, natura, oamenii, pe sine însuşi, acestea sunt întrebări la care volumul de faţă dă răspunsuri clare. — în volumul Iui P. Cerna se găsesc urmele unei gândiri neobosite. Gândirea-i este totdeauna la post. Abiâ a văzut poetul ceva, abia a surprins în sine un sentiment, şi gândirea-i se înfăţişează cu o explicare sau cu dese, foarte dese întrebări, la cari îşi răspunde imediat ori al căror răspuns îl lasă cetitorilor. Uneori am impresia că această gândire se bate însăşi, ca să scapere, ca să mai scapere o idee, o formă, cam aşa cum flagelanţii se băteau ca să mai aibă, să-şi mai adauge prilejul fericit de a se simţi demni de Isus. De aceea poeziile cresc in întindere: semn exterior al bogăţiei; de aceea ele se adresează unei lumi deprinse a gândi: semn al unei tendinţe de înălţare aristocratică; dar tot de aceea ele au uneori răsuflarea întreruptă, şi se frâng în fragmente cristalizate împrejurul unei „idei11, nu contopite ca opera turnată dintr’o singură avântare. Mi s’ar părea totuşi nedrept să vorbesc de alcătuiri „silite11. Ceteşte, drept pildă la ce-am zis, Poporul II şi Despărţire; ceteşte, drept pildă con*) Poezii, Bucureşti, „Minerva" (1910). Preţul2Lei. trară, o poezie care porneşte dintr’un dor adânc, nesfârşit, curgând fără oprire, fără nici o re luare, un întreg admirabil, Din depărtare, o scrisoare cătră iubita după care tot sufletul i se pierde. — Când simţi, eşti tu care simţi; când eşti poet şi simţi, tu descoperi comoara ta, cum este, subiectivă şi eu nu am drept s’o cer altfel. Ba mi se poate chiar întâmplă ca meşteşugul tău să mă atragă, fără nici un protest din parte-mi, într’o lume de simţiri pe cari eu nu le-am avut, pe cari nici nu aş dori să le am în realitate, dar de-a căror realizare în opera ta şi ’n reconstruirea mea să mă bucur o clipită, o vreme oarecare, de câteori revin. Cu gândirea nu este aşa. Aici dreptul personalităţii scade, aici se discută. Si când poezia deschide portiţe pentru discuţii, ea renunţă de-a fi scrisă pentru toţi şi porneşte pe calea mai îngustă cătră lumea celor ce gândesc la fel. Aceasta nu este, fireşte, o critică, ci o constatare. P. Cerna stârneşte adeseori discuţii. Pentru triumful larg al operei sale ar trebui ca ele să se încheie totdeauna cu concluziile la cari a ajuns el. Dar aceasta nu se întâmplă. Două probe. întâia: Modernismul din Cerna îl împinge să renunţe — cât poate — la supranatural. Foarte bine: Isus a fost un om. Dar cum „rămase umbra sa“ printre noi şi atât de puternică? De-aceasta nu se desparte nici desmostenitul care vorbeşte în Isus, nici poetul care-L chiamă aiurea (d. e. la p. 85) din cer, de unde nu scoboară numai pe „cerescul copil11, ci şi pe serafimi, drept pază şi unde se află totdeauna „cel veşnic11. Pe lângă credinţele creştine se adaugă părţi din mitologia grecească. Amor, ca şi Venus, are în favorul său o propagandă literară de câteva mii de ani; el nu ne este străin, e graţios şi place încă, deşi nu mai este liric. DarZevs? Dar „zâna dreptăţii11, al cărei mit — neexploatat — pare a-i fi necunoscut autorului? Dar maşineria zeească din sonetul Zile de durere, III ? www.dacoramamca.ro Nrul 2, 1910. LUCEAFĂRUL 43 Sonetul acesta fără nici o valoare şi rece, îmi explică — mai ales — de ce modernismul necontestabil al poetului s’a lăsat cu încetul tot mai aproape de tot felul de fiinţe mitologice: Poetul are în firea sa o notă retorică. Este nota cea mai uşoară de găsit, în politică ca şi în literatură: „Domnilor deputaţi! Cetăţeni! Tovarăşi! Soţi sindicalişti!... O, zână! O, zee!“ Zâna şi zea sunt ale poetului. Ele împlinesc acelaş rol ca şi soţii şi cetăţenii: Ele ascultă cu răbdare ce le spune poetul, apar când acesta le chiamă, dispar când el vrea; iar poetul şi-a putut închipui că nu este singur, a putut întrebă şi exclamă şi crede, de sigur, că nu i-a mai rămas nimic de făcut. Mitologia şi retorica lui Cerna sunt în corelaţie, se cer reciproc şi împreună îşi bat joc de... câteva pagini. Iar de-i pieri sub pietre ca profeţii, De dincolo de negrul ţărm al vieţii înalţă spada ta, nestrămutat —, (Pag. 107). se zice, în sonetul ce-am citat, despre Diche, care, deşi-i pierită, mai poate înălţă spada! La zece Maiu, prea cunoscuta serbare naţio-najă, se ’ntâmplă însă ceva şi mai de mirare. Să spuie versul: E râs, e farmec, e mişcare... Rachete — crainici luminoşi — Se ’ntrec să cheme la serbare Pe zeii toţi şi pe strămoşi (!) (Pag. 100). Fie! Să poftească şi zeii chemaţi de rachete! S’ar mai modifică clişeul de 10 Maiu! Dar, ce putem gândi despre acest fel de gândire? A doua probă o formulez, pentru scur-ţime, în câteva propoziţii: Eu nu cred că suprema clipă a amorului are sensul ce i se dă la pag. 40. Eu nu pot crede că ’n plăcerile iubirii se concentrează şi bucuria generaţiilor ce vin, cum se afirmă, foarte absurd, Ia pag. 15. Această metafizică a amorului cade în faţa celei mai elementare psihologii. Sunt deci şi părţi de gândire obişnuită ori bizară în P. Cerna, care este, totuş, un cugetător. — Pentru P. Cerna, este semnificativă traducerea din Goethe Prometeu: ea arată spre cine, spre ce pleacă simpatia sa. Figurile vechi, mari ale fantaziei omeneşti capătă Ia el înţelesuri nouă, nuanţe nouă, nuanţele lui. Original este, în acest fel, Plânsul lui Adam. Este o explicare cu Părintele creştinilor: Adam înţelege că „ucigătorul gând“ veni de undeva, „de-aiurea“, dar nu înţelege pentruce Domnul pedepseşte atât de aspru pe fiul său Cain: E plânsul lui. Din noaptea cărărilor pierdute EI inima-mi de tată o chiamă să-l ajute, Dar n’am puteri... Nu-i moarte pentru Cain, nici alinare nu-i — Ce vrei să faci Tu, Doamne, cu suferinţa Iui? O, dacă spre urzirea unei cereşti podoabe îţi trebuie durerea făpturii tale slabe, Ridică de pe vieaţă-i povara, că-i a mea, Şi pune-mi-o pe umeri, de vrei, cu mult mai grea. Mi-aş duce-o fără murmur, chiar de m’ar frânge ’n cate, Căci inima-mi cunoaşte şi darurile tale... O, sfânt copil al Evei I Când noi te-am zămislit, Eră prin raiu lumină şi flori şi ciripit, Pluteâ o voluptate ’n văzduhul primăverii — Miresmele grădinii părtaşe-au fost căderii... Să cadă însă plumbul osândei pe-amândoi; Dar tu, de ce să suferi, copile, rentru noi? De ce să-ţi blestemi mama, gemând prin râpi sihastre, Tu singura lumină a gândurilor noastre? Adam simte şi gândirea răsare din simţirea lui ca spuma pe creştetul undelor mării. Undele o aduc proaspătă, albă; şi singură ar fi — poate — ca spuma băloasă lăsată pe nisip. Acesta este adevăratul lirism cugetător, care fuge de abstracţia pură şi de fraza împletită cu motivări, care se ţine pe lângă situaţia din care a ieşit. Dar nu trebuie să credeţi că Cerna şi-a găsit astfel o formă, cea arătată şi că o umple mereu cu alt cuprins. Dimpotrivă, e foarte variat în alcătuirile sale. Uneori, realitatea ce-1 îndeamnă se retrage în fundul conştiinţei şi lasă joc liber cugetării protagoniste, ca d. e. în Legenda unei stânci. Alteori se descrie stăruitor numai situaţia, care va inspiră ori — după cum este şi cetitorul — nu va inspiră simţirea al cărei simbol este; ca d. e. în Trei sburătoare. Temele cele mai vaste se găsesc în Dura lex, Cătră pace, Floare şi genune, Poporul. Dintre ele Floare şi genune este fără îndoială cea mai însemnată. înţelesul este următorul: Traiul senin, curat al floarei, tare în modestia lui inconştientă, este comparat www.dacoramamca.ro 44 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1910. cu dorul aprins al omului fricos şi temător de dureri, neliniştit de gândirea sa: Şi astfel vieaţa ni se risipeşte: în mâna care tremură de teamă Paharul darului ceresc se varsă Şi, până să-l lipim de gura arsă, E gol sau plin de-a lacrămitor vamă... Poetul ar dori să aibă acel inconştient, dar fericit dispreţ al primejdiei, ce-1 are floarea din marginea prăpastiei, dintre prăpastie şi cer, în bătaia vântului, privitoare spre cer, în pace. Se poate zice şi contra acestei poezii câte ceva; vr’un amănunt jigneşte (d. e. „Nepriceput ca vântul!"); dar sufletele cari au tendinţa creşterii spre virtuţi înalte, spre tăria virtuţilor ce Ie au vor fi mulţămite de priveliştea luptei interne din această poezie de gândiri.1) Lupta din Floare şi genune este, în sensul lui Cerna, lupta celor aleşi. D u ra lex le-o interzice celor slabi, pentru binele lor, fericirea „s’arată atunci când singur tu o cucereşti". Este o poezie rece, fără nici o deosebită însemnătate, incapabilă să-ţi trezească viu sentimentul. Poporul întoarce foaia pe care-i scrisă Dura lex. Este poate retoric. în fond sclipeşte răscoala agrară din 1907, care nu-i pomenită cu nici un cuvânt. Din vremile acelea rămase problema „poporului" şi ce-a simţit poetul care-i cetiâ faptele: „Aşa te-am vrut în visul meu fierbinte!" Căci astfel este scris (şi zis frumos): ■ Să treacă lutul prin durerea morţii, Iar sufletul să meargă înainte. Cătră pace răsare din aceeaşi simpatie cu umiliţii, din aceeaşi nădejde într’un viitor omenesc al tuturora, din aceeaşi convingere că lupta barbară contra nedreptăţii este îndreptăţită: Cu torţe-aprinse robii, sburând din loc în loc, Vor îmbrăcă pământul într’un vestmânt de foc. ') Comparaţi aici şi tot atât de semnificativul Ideal, care-i — în icoană — luceafărul şi spre care se îndreaptă un strop de apă. Luceafărul şi stropul implică distanţe şi mărimi, ca dela realitate la ideal. Şi stropul zice: O, steaua mea, alungă norii, Să-ţi sorb clipirile senine, Să-ţi trec prin furia vâltorii Cu ochii ţintă cătră tine! Vijelioase flăcări vor mistui palate, Vor şterge orice urmă din vechea nedreptate Şi până ’n bolţi vor creşte cercând la cer intrare... Iar când se va desface de-a lor îmbrăţişare, Pământul, vechiul tată, va fi ca renăscut, Va scutură c’un geamăt robia din trecut Atunci de pretutindeni va curge vieaţă nouă... Ce se spune în Poporul este revoltă împotriva „formelor de astăzi"; este — deocamdată — titanism de cuvinte. Este evident: Putem gândi şi altfel, nu ca Cerna. Dar nu putem rămânea nepăsători în faţa gândirii lui, care curge bogată. — Când orizonturile largi se ’nchid, când lumea nu mai există pentru poet, el este ascuns în-vre-o cărare de pădure şi nu-i singur; este acasă şi nu-i singur, deoarece amintirile îl grămădesc cu doruri tari, dureroase, nebune; este supusul celui mai poetic instinct; este îndrăgostit. Tot restul volumului cântă numai de dragoste. Şi cum ... Culeg fără să aleg mult. Cetiţi încet şi dându-vă seama de fiecare vorbă: Dar azi îmi eşti departe. Te fură alte zări în ţara primăverii ş’a veşnicei visări. N’ai fost a mea, dar tremur, de paPcă te-am pierdut Şi ’nmărmuresc cu ochii în întunerec mut. Ştiu bine că eşti dusă, dar te aştept mereu Şi clipele-aşteptării curg tot mai trist, mai greu, Căci nu mai licăreşte îndepărtatul geam Şi nu-mi mai ieşi în cale — şi doar atât ceream... Vei reveni vr’odată? Mai bine aş fi vrut Să ’nchid adânc în mine un dor necunoscut, Dar a crescut atâta, de când cu plâns s’adapă • Că ’n sufletul meu singur n’a mai putut să ’ncapă... Tu arde-aceste rânduri... (Din depărtare, pag. 12). Când fu să plece, ea-mi şopti: Pe mâne! Dar mâna mea ’n a ei mult timp rămâne... Nici un cuvânt n’a rupt tăcerea sfântă — Doar de departe a răspuns şoptirii Prelungul fluer al privighetorii — Pe mâne! Iată şoapta fericirii Ce mână clipele şi mişcă sorii... Destramă-te mai repede, o, noapte, în drumul veşniciei! De ce n’am aripele vijeliei Să mă înalţ la pulberea de stele Şi să le sting pe rând Supt fâlfâirea aripilor mele — Să vie sfântul „mâine" mai curând! ' • (Noapte, pag. 27). Nu simţi cât de aproape e iubirea, Copila mea? N’auzi în jur de tine 1 Chemări întretăiate de suspine? De m’ai uitat pe veci, în drumul jelei , www.dacoromanica.ro Nrul 2, 1910. LUCEAFĂRUL O clipă doar alină-mi pătimirea — Dă la o parte âripa perdelei Şi-arată-te în toată strălucirea! Uimit de Iuminoâsa-ţi arătare Să te culeg adânc în ochii mei Şi coborând pleoapele-arzătoare Pe veci să ’nchid icoana ta în ei — Şi-apoi să mă cufund din nou în noapte... • (Chemare, pag. 75). Tot aurul luminii îţi cade ’n păr pe faţă... Apari biruitoare ca ’ntâia dimineaţă — O, vis al vieţii mele, ce-o clipă mi-ai zimbit, Mergi pururi in lumină etern sărbătorit! Şi dacă eu mă ’ntunec uitat, necunoscut, Amara desnădejde de a te fi pierdut Mi-o va ’mblânzi credinţa că te voiu şti mai bine, Mai sus, mai fericită decât ai fi cu mine Acela ce se leagă tovarăş umbrei tale, Frumos ca un Adonis ţi-a răsărit în cale. Aceleaşi sfinte doruri pe amândoi vă ’mbie, în ochii tăi mari,- limpezi râd zori de bucurie — Şi eu mă uit pe mine şi ’n gândul meu aş vrea Să cresc norocul vostru cu fericirea mea, Şi nici un semn iubirea-mi trecutului nu cere — Doar inima nebună se sfâşie ’n tăcere... (Logodnă, pag. 98). în alt gen, ca formă c’un pas înapoi spre Alecsandri şi Bolintineanu, cu tema lui Goethe călărind prin furtună, spre iubita: Fulgere, voinice, Ce-mi tresari din greu? Ce-mi arăţi cărarea Ca s’o pierd mereu? Vin mai bine-odată Lin, nemărginit Şi-mi aşterne drumul Dorului grăbit! Colo ’n văi e-o casă Albă ca de nea; în pervazul uşii Stă iubita mea, îşi trimite ’n noapte Sufletul trudit — Chipul în lumină. Pare zugrăvit! ■ (Cântec de noapte, pag. 115). în poezia de amor a lui Cerna este atâta adâncime de sentiment, sunt atât de multe nuanţe, este atâta gingăşie, atâta renunţare, atâta dor şi atâta durere şi toate sunt exprimate atât de intim, de plastic şi sugestiv, încât îl socotesc vrednic a fi numit cel dintâi, cel mai ales cântăreţ al iubirii dintre câţi o cântă astăzi în graiul nostru. — Amor şi gândire multă: iată ce găsim dar în opera lui Cerna, 45 Când zic gândire, nu trebuie să se înţeleagă însă idei cu desăvârşire abstracte, speculative. în Cerna sunt câteva texte şi de acestea. Gândirea, ideia în poezie este floarea unor intuiţii vii, este rodul cald ce creşte din vieaţă văzută şi simţită, este deschizătoarea de orizonturi spre care porneşte orice spirit nemulţămit cu fapta izolată, cu tabloul izolat, este privirea sub specie aeternitatis a faptei, a tabloului. Ce poate face un poet care nu caută numai icoană, care nu-ţi cere numai simţirea, ci-ţi răscoleşte şi cugetarea— deci tot ce este omul — se poate vedea din Torquato cătră Leonora în care inundă par’că toate însuşirile poetului, licărind ici-colo şi un defect al lui (retorica). Perspectiva la care se ridică gândirea în acest cântec magistral de fericire şi nefericire este exprimată aşa: Un joc e tot. Fugara fericire îmi pare o cerească povestire Pe care-am auzit-o, lăcrămând, Din graiul dulce-al mamii picurând. Dintre icoanele „fugare" citez numai una, o mândreţe. Cetiţi rar: Icoanele s’alungă ’n mintea mea: Ocrotitori şi albi, de-asupra ta, în dulcele suspin al adierii Se legănau salcâmii primăverii Şi, clătinându-şi vârfurile ’n floare, în mii şi mii scântei tremurătoare Sfărmau lumina soarelui de Maiu Pe crengi, pe flori, pe chipul tău bălaiu ... Pe-a frunţii tale marmură senină Lumini şi umbre s’alungau ... Părea Că îngerul ascuns în umbra ta Te mângâie cu mâna-i de lumină ' Pe păr, pe ochi, pe lângă tâmpla fină ... Simţiiu atunci cât de frumoasă eşti. Şi-un val de foc mă ’nvălul deodată, Iar inima-mi se strânse fulgerată De gândul: Pentru cine înfloreşti? • Tăcut m’apropiu... Tu, ca ’n vis, mă cerţi: „De ce aşâ târziu şi trist, Torquato?" Şi dulce m’ameninţi, zâmbind mă ierţi, Şi iarăş fruntea mea ai luminat-o. (Pag. 149). Pe aici duce calea spre capod’operă. G. Bogdan-Duică. PostScript. Câteva mărunţişuri, observate în treacăt, le însemn aici. Mărunţişurile rele www.dacoramamca.ro 46 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1910. sau discutabile sunt ca nişte pistrui pe-o faţă cu linii frumoase. 1. Nu-i preţios să zici despre sărutare: „Şi gura ti-o ’n frăţeşti cu sfânta gură“? (Pag- 7). ’ ’ 2. Va reuşi atributul „măiestru" în: „Pe toate pune stăpânire a voastră inimă măiastră"? (Pag. 15). 3. Stropul rămâne strop şi ’n fundul mării? Şi încă „senin"? (Pag. 23). 4. în felul lui D. Bolintineanu: „Şi-ai pus pe frunte-mi tânără cunună de sărutări" (Pag. 50). Cununa este o idee la care Cerna ţine mai mult decât este bine. „Dar tot mai port pe fruntea mea cununa". (Pag. 50). 5. Natura este un măiestru, care sapă cu dalta în lut! (Pag. 60). 6. Cereau pe frunţi cununi nemuritoare. (Pag. 62). 7. Nu mi se par chiar bine închegate cele dintâi patru versuri dela pag. 65. 8. Ce poate fi „a neamului icoană"? (Pag. 84). 9. Ea apare ’n vis. Mai poate să lipească tot ea pleoapele, când, fiind în vis, este supt ele? Şi să dormi visând în veci... e prea juvenil. Pag. 91). 10. Simbolica floare, care se roagă de nori să-i hrănească părăul cu ploi şi-a asigurat un amant sigur, dacă şi norii ascultă „rugăminţile chiar crude" ale floarei. (Pag. 95—96). Un sfârşit, de... 11. Un sonet în opt întrebări. (Pag. 102). Retorica! Cununa este prezentă. 12. O, soare — «tc. (Pag. 105). Şi dacă soarele n’ar usca sângele? Mi-e dor de realism poetic. 13. Cununa! (Pag. 146). 14. Cununa! (Pag. 152). . 15. Cununa! (Pag. 156). ' 16. Umană? (Pag. 162). ■ Notele acestea nu descoper numai gustul meu, ci şi pe-al poetului. Judece singur, ca întâie si ultimă instanţă, dacă sunt vrednice i i 7 de ţinut minte. G. B. D. Atâtea visuri... Atâtea visuri mi-au murit... Plăpânde flori de primăvară, Abia mi-au răsărit în suflet Se stinseră in grabă iară... Nici unuia nu i-a fost dat Să-mi lumineze o vieaţă — Că raza lor pălea mereu Pierind în depărtări de ceaţă... Şi după toate-am plâns amar... Că fiecare mi-a luat Din suflet câte-o bucăţică — Tot mai sărac mi l-au lăsat. Iar cel din urmă, cel mai drag, Când s’a’mplinit şi el să plece, El a luat cu sine tot-------• — Mi-e sufletul pustiu şi rece... M. P. Fig. 19. Pristen încristit din Ungra (ţinutul Cohalm). www.dacoromanica.ro Nrul 2, 1910. LUCEAFĂRUL 47 Poporanismul. — O anchetă literară. — (Urmare.» Cuvântul „poporanism" se referă la o doctrină politică. Este ceeace d-v. faceţi în Ardeal si ceeace fac cei mai buni fii ai nea-inului în Regat. în literatura noastră acest cuvânt a fost rău înţeles; unii au abuzat de el. Literatura n’are întru nimic de-a face cu doctrine, cu tendinţi şi cu altele; e o chestie de talent; darul acesta îi imprimă valoarea, — în afară de ceeace pot pune în ea cultura şi convingerile intime ale omului. Au numit unii „poporanism" predilecţia unora din scriitorii tineri pentru subiecte luate din popor. Un scriitor are predilecţia pentru lumea pe care o cunoaşte, care a pătruns în intimităţile sufletului său. Unii din aceşti scriitori au fost învinuiţi că fac apologia plebei puţin interesante. A învinui pe un scriitor că vede într’o lumină bună ori rea lumea ce-1 interesează, e cel puţin un lucru ciudat, dacă nu lipsit de bun simţ. Cred că în parlamentul artei cuvântul nu va fi împământenit. Cât despre epitetul care ar caracteriza operile scriitorilor „zişi popo-ranişti", — nu-1 pot găsi. Li se poate zice acestor scriitori că sunt poporanişti, ei însă trebuie să rămâie pur şi simplu scriitori. = P. S. — Observ cu mirare că se vorbeşte despre „aşa zişii scriitori poporanişti" ca despre o pleiadă. S’a înmulţit oare numărul scriitorilor noştri de când s’au înarmat unii critici cu instrumente măritoare? şi de când, ca şi astronomii, ei văd în pleiade un număr nemărginit de stele, pe când noi, cu ochii liberi, vedem prea puţine? Mihail Sadoveatiu. * Domnule Director, Oare nevoia de a căută prin lume un rost cuvântului poporanism alături de literatură, nu e o mărturie îndestulătoare cât de fără rost a fost pus acolo? Şi doar nunii acestei împărecheri morganatice, de trei ani şi mai bine, nu mai contenesc să facă cunoscut, poi hârtii de legitimaţie. De-ar legitimă ele ceva cu adevărat, de ce nu s’ar prinde, că doar publicul bunăvoinţă are, — dovadă întrebările cetitorilor d-voastră? Eu socotesc că poporanismul şi literatura nu se resping dela ele, ci numai din pricina felului cum sunt împreunate. îmi amintesc subiectul unei comedii de nu ştiu cine, în care un tânăr şi o fată luptă din răsputeri împotriva hotărîrei pripite şi interesate a părinţilor lor de a-i căsători împreună. Odată întâmplându-se să se întâlnească amândoi singuri, ei au pentru întâia oară prilegiul să se cunoască cu adevărat, să se placă, şi sfârşitul... mână ’n mână vin să ceară părinţilor binecuvântarea pentru căsătoria lor. înţelesul „artei poporaniste" în curs astăzi la noi, e acela pe care „Vieaţa Românească" l-a dat în vileag prin sentinţa: „în literatură poporanismul va însemnă atitudinea de simpatie a scriitorului faţă de clasa ţărănească — atâta tot". Bunăvoinţa, măgulirea, mila, n’au fost şi nu pot fi nici când elemente alcătuitoare ale valorii artistice. Dacă generozitatea cere să închizi ochii, ca să fii îngăduitor, arta care să-i deschizi, ca să fii adevărat. Una potoleşte şi potriveşte firea după mărginirea omenească, cealaltă în chip de Dumnezeu o desvălue aşa cum e: mai presus de rău şi bine. Aceeaşi natură ici crestează regulat faţa unei scoici, colo erupe într’un vulcan. între Margareta şi Lady Macbeth nu face nici o deosebire. Dar aşa în faţă, numai geniul poate privi natura. Cei de jos, o ajung şi-o rabdă abia în răsfrângerea artei. în oglindirea artei, natura adevărată, vajnică şi necruţătoare, nu mai primejdueşte pe nimeni. De ce dar stăruinţa de a o schilodi si aici cu morala tu> » turor celor slabi de înger? Nu e destul de zgribulită, stearpă şi plecată vieaţa de toate zilele? Să ne-o mai prelungim şi în artă? „Vieaţa Românească" însă, după preceptul simpatiei cere aceasta şi a ajuns chiar să înduplece pe unii scriitori. Bucăţile de soiul acesta apărute până acum, dovedesc deodată www.dacoramamca.ro 48 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1910. unde ajunge şi arta şi judecata artistică cu astfel de precepte. — Pentru mine acest fel de poporanism e o înjosire a artei, şi confor-mându-mă îndreptărilor d-voastră pot zice ca răspuns celei din urmă: e poporanismul, pe care nu-1 admit în artă. Motivele? întâi fiindcă se spălăcesc şi şterg trăsăturile vii ale realităţii prin gospodăreasca săpuneală morală, al doilea fiindcă se pune mai presus de înfăţişarea eternităţii, lumea intereselor zilnice şi însfârşit fiindcă poporaniştii urmărind ideile caritabile, pun parabola pe aceeaşi treaptă cu arta. Rămâne acum ţărănimea ca subiect artistic. Nu e nimic neartistic în tot cuprinsul firei. Privirea geniului aprinde în fiecare grăunte de ţărână o lume, - se apleacă însă numai asupra fărâmei, care ca pictura de rouă încape în lumina ei, nesfârşitul boitei cereşti. înainte de marea revoluţie, puterea de „refracţie" a poporului eră înnăbuşită de lespedea robiei. în loc de expansiune, ar fi însemnat strâmtorare, nimicire, orice exteriorizare prin chipuri din popor. Geniul veşnic răzvrătit, veşnic în luptă cu necunoscutul uriaş si strivitor al firei, nu putea să se descarce prin poporul obişnuit să îndure şi să se supue. Lui îi trebuie spirite, dârje, neînduplecate, explosive, prin care să poată să-şi reverse puhoiul de vieaţă ce-1 în-neacă, şi pe acelea nu le găsea atunci în popor. Dar după ce poporul acela, atâta timp confundat cu pământul, a dat să surpe lumea ca să-şi deschidă vederea înspre soare, el devine cel mai puternic element al năzuinţei prometeice. Ca spre o vieaţă nouă se întoarce arta spre norod. La început a trebuit să-l distrame în indivizi, ca să-l poată cuprinde; căci arta aşa cum o alcătuise timpul, încăpea numai omul singur - eroul. Jertfindu-se însă colectivitatea, se împuţina tocmai vigoarea atât de râvnită a elementului nou. — Se ştie azi după atâta psihologie a masselor, câtă deosebire este între sufletul individului singur şi între sufletul aceluiaşi dilatat în avântul comun al obştiei. Urmarea firească a fost o scobo-rîre a idealului artistic, o intervertire a valorilor artistice. în locul frumosului, a desă-vârşirei prin care omul înfruntă par’că oarba apăsare a firei, e ridicat urîtul care tocmai arată întipărit ca în clisă, urma acelei apăsări. Fruntea senină e uitată pentru spatele plecat şi gândirea trufaşă pentru munca nătângă a braţelor. în locul cuvântului întraripat şi luminos — emanare a sufletelor arzânde, — pătrunde descripţia: forma artistică pentru vieaţa numai trupească şi totodată expresia spiritelor de rând. Simbolul timpului nostru însă nu e muncitorul cu faţa plecată în ţărână, ci massa sumeţită în pornire vajnică spre lumină, spre înălţimi. y Arta democratică de astăzi e arta întune-recului, a slăbiciunii, a tânjirei, un hibrid născut din nepotrivita aplicare a formelor vechi la lumea nouă: adevărata artă a timpului nostru va să vie, în viitor (arta a fost întotdeauna un rod de toamnă). Ea va avea ca erou mulţimea, ca acţiune răscoala, ca sentiment iubirea vieţii; individualitatea singură nu va dăinui decât sub chipul personalităţii uriaşe: aceea care ar fi sufletul y » unificator al multimei, sau aceea care va încercă să-i ţie piept. Fi-va muzica arta viitorului, sau drama, sau amândouă unite melodrama, e greu de prezis şi apoi... e altă chestie. întrebarea a fost, ce înţeleg sub poporanism, în literatură şi după cele spuse până aici, pot răspunde pe scurt: înţeleg prin poporanism, sau mai lămurit numesc poporanistă arta cu subiect din vieaţa poporului. Un nume făcut, cum ar fi m a d o n i s m pentru pictura renaşterei, aristocratism (într’un sens mai restrâns chiar şi monarhism) pentru literatura clasică; un nume care în-gădue o deosebire a artei după subiect şi atâta tot. Atitudinea intră în alt ordin de idei şi ca atare îşi cere denumire aparte. Aşa pentru atitudinea de simpatie faţă de popor se zice poporanismul vieţii româneşti şi nu numai poporanism. ...Acum, în literatura noastră, poporanismul e o manifestare târzie, un fel de continuare în amănunte a naţionalismului dela început. Căci dacă ar fi să se clasifice epocile noastre literare după conţinutul comun operilor din acelaşi timp, cea dintâi s’ar putea numi epoca naţionalistă. Patriotismul eră pe atunci cel mai tare şi mai sincer sentiment care putea www.dacoromanica.ro Nrul 2, 1910. LUCEAFĂRUL 49 rodi în artă. Restul e numai o îngânare naivă a liţeraturei romantice franceze. „Cântarea României" întrupează tot ce e mai de seamă şi ca artă şi ca sentiment în începutul li-teraturei noastre. Acum că întreaga aceasta literatură purcede dela aristocraţie, socotesc de prisos să mai adaug, — o ştie tot celce cunoaşte dacă nu literatura noastră, cel puţin istoria. Mai departe, autentificându-se inspiraţia luată deagata dela străini, adecă întorcându-se poezia spre ţară, unde începea cu adevărat yieaţa românească, arta noastră sporeşte. Genul exotic romantico-elegiac, împământe-nindu-se se schimbă ’n bucolic. Cu poporanismul însă, poezia nouă câmpenească, n’aveâ nimic de-a face. Ea sărbătorea vieaţa pe care azi poporanismul o deplânge. „Vara la ţară“ 1 a lui Depărăţeanu samănă în simţire cu „Pembarquement pourCythere" a lui Watteau, iar poezia arcadică a lui Alexandri cu scenele pastorale din secolul al XVIII-lea. E o artă nobil rousseauiană, care încă nu bănueşte pe Marx. Urmează apoi momentul genial, pasiv celor zilnice. Eminescu. Arta uşurată de pricinele patriotice — care încep să fie descărcate în articole de gazetă — îşi deschide unghiul intelectual spre cele eterne. O clipă sublimă, prelungită întrucâtva de Vlahuţă şi Dela-vrancea, în care arta noastră desbărată de provincialismul strâmt de până atunci, încearcă să cucerească universal-omenescul în gândire românească. Pentru întâia oară se uită sincer truda cetăţeanului, pentru acea mai înaltă a omul u i. în locul valorilor temporare, vin valorile veşnice. E zenitul artei noastre de până acum, unde în ce priveşte atitudinea poate fi vorba cel mult de un aristocratism intelectual ...Văzut de sus, toţi oamenii sunt deopotrivă, râvnesc deopotrivă, sufăr deopotrivă. „în toată omenirea în veci acelaşi om“, iar cugetul şi simţul îndeajuns de avântat găseşte cum să se înalţe dumnezeeşte şi să plângă omeneşte cu fiecare. Din păcate generaţiei următoare, adecă celei de astăzi, i-a lipsit puterea şi elanul să urce mai departe drumul acesta croit spre înălţimi. Scriitorii noi,— horribile dictu — sunt numai talente ce s’au ales într'un timp de ananghie — când e mai rău fără rău, — dintre mulţimea recrutată deavalma pentru împlinirea şcolilor noastre superioare şi a organismului funcţionăresc. La ei nu e vorba de o mistuire în focul sacru, ci numai de o duioasă amintire, care în împăinjenirea vremii, a căpătat ceva din farmecul unui cântec din bătrâni. Anume, scriitorii noştri moderni nu sunt fanatici de aceia ce luptă amarnic ca să-şi izbândească gândul ce-i munceşte, ci suntcaplaghiile aduse de revărsarea apelor... si care încolţesc acolo unde le lasă şuvoiul. » > » Asa amintirile de acasă, icoanele sentimentale din vieata rămasă ’n urmă fie la tară, fie în preajma oraşului, devin elementul artei moderne. Cum nu năzuinţa spiritului spre lumină a smuls pe noii scriitori dela vatra părintească, ci valul vremii i-a ridicat în învolburarea civilizaţiei pripite, privirile lor în loc să se îndrepte spre un ideal înainte, cată trist în urmă la vieaţa molcomă, fără strădanie, de care se simt mult mai aproape. Aşa se naşte literatura noastră din urmă. Acum dacă ţărănismul, sau poporanismul precumpăneşte, pricina e de căutat pe lângă cele indicate în fugă mai sus şi în influenţa covârşitoare transilvăneană. Poezia îmbibată i de soare a lui Coşbuc (Balade şi Idile!) nuvelele marinimoase ale lui Slavici, au făcut vad sentimentului ce mocnea în cei mai mulţi din literaţii de azi. » Zăporul aşa pornit a fost însă de scurtă durată, căci iezit de teoria socialistă — aurora intelectuală a semidocţilor, ca şi extremul ei, nietzscheanismul — îşi strâmtează cursul ca să pună ’n mişcare moara nouă ce i s’a ridicat în cale, „Vieaţa Remânească". Toată frumseţea naturală pe care ar fi putut-o desfăşură, dacă ar fi urmat să şerpuiască în voe mai departe, s’a pierdut între stavilele poporaniste. Cum şi de ce? am arătat mai sus vorbind de poporanismul vieţii româneşti în genere. Acum că între scriitorii noi se găsesc şi talente alese, nu caut de loc să neg. Sunt, numai că valoarea lor e mai mult de ordin formal decât de ordin sufletesc. Istorisesc frumos, încolo lumea lor şi concepţia ei artistică e comună. De aceea nici nu pot crede că vor trăi departe în viitor. Fireşte, ce mă www.dacoramamca.ro 50 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1910. încumet să prevăd aici, e numai cu privire la creaţiile de până astăzi, căci cum generaţia aceasta e încă tânără, cine ştie de ce schimbări nu e în stare, mâine. Un lucru numai dă de gândit, anume că cei rămaşi în puteri din epoca eminesciană, au luat înainte tinerilor (mă gândesc mai cu seamă la teatru)...!?!... ...Ca încheiere acum cu privire la literatura modernă, ţin să adaug că nu poporanismul (în sensul larg al cuvântului) îl socotesc ca pricina stagnărei aceştia în mediocru. Vie scriitorul care să poată proiectă ţăranul pe cer, aşa cum a făcut Grigorescu şi mă închin. întrebaţi însfârşit „cu care opere din celelalte arte se poate ilustră poporanismul?" Mă gândesc, mă răsgândesc, dar gândul îmi alunecă peste tot ce-mi dă la iveală amintirea, par’că afară de literatură n’am mai aveâ nici o artă. Numai nişte morminte nu le pot ocoli, monumentele funerare ale arhitectului Mincu şi ele „din forma cea dintâi" ca şi poeziile lui Eminescu; Cum însă n’au nimic de a face cu poporanismul, trebuie să le trec... si să sfârsesc. ^ > > Primiţi, Vă rog, Domnule Director, asigurarea deosebitei mele consideraţii > Marin Simionescu-Rîmniceanu. Cântec. A pătruns o rază lină Până unde stăm, la masă, Şi mi-a luminat icoana Sfântă dintr’un colţ de casă, Floricelele din glastre Dela geam, le-a sărutat, Şi mi-a pus tighel de aur Pe ’nvelişul de pe pat, Mă uitam cum îşi întinde Purpuria ei cărare, Ca o punte strălucită, Ca o binecuvântare. Tâmpla mi-a atins în pripă Şi pe frunte-mi s’a topit Cu o adiere lină Ca un vis neisprăvit. Maria Cunţan. O, mergi departe... Mă ’ntrebi cu dulce graiu de mamă De ce sunt palid şi ’ntristat Şi vii să ’mpaci cu mângâierea Sărmanu-mi suflet înoptat. O, lasă-mă şi mergi departe Tu gingaş îngerel sglobiu, Să-mi fie liniştea stăpână Şi ’n jurul meu pustiu... pustiu Nu plânge pentru-a mea tristeţă Nici pentru sufletu-mi stingher, Căci lacrima ta-mi spune par’că De-o nouă cruce ’n cimiter. A. Cotruş. www.dacoromanica.ro Nrul 2, 1910. LUCEAFĂROL 51 f Ioan Russu-Sirianu. 1 * S’a stins şi sufletul idealist al acestui oştean de frunte al condeiului. S’a stins ca un erou care nu lasă să-i cadă arma din mână până mai simte că licăreşte o scânteie de vieaţă într’ânsul. înainte de a închide ochii pentru veşnica odihnă a mai pândit un gest al duşmanilor şi din ultimele licăriri ale creierului său obosit a mai făurit o săgeată pentru a o aruncă spre lagărul vrăjmaş. Ziarul „Lupta" din Budapesta deodată cu ştirea morţii lui a publicat şi articolul ce l-a scris cu umbrele morţii la căpătâiu. în tinereţe s’a pregătit pentru cariera de luminător al poporului, de dascăl, dar şcoala sătească i s’a părut prea strâmtă. Fâlfâirile de flăcări din sufletul lui îl îndemnau spre orizonturi mai largi. Şi cu deplină încredere în puterile lui, într’o bună zi, a trecut Carpaţii, s’a dus la Bucureşti. Inteligenţa sa vioaie l-a ajutat să intre ca ucenic în şcoala vestitului gazetar din Ţară, Ia „Românul" lui Rosetti. La acest ziar învăţă meşteşugul de gazetar. Aici îşi dobândi uşurinţa şi dibăcia de a spune frumos, limpede şi într’o limbă corectă ceeace gândeşte. înzestrat cu aceste calităţi, destul de rari la noi pe vre-, muri, la 1891, s’a întors acasă la „Tribuna" din Sibiiu. La acest ziar i s’a deschis un teren larg de muncă şi i s’a dat prilej să-şi dovedească talentul de gazetar şi agitator născut. A apucat tocmai vremurile vijelioase ale procesului Memorandului. A scris atunci articole energice, ' din cari nu lipsiau scânteierile fulgerătoare; a agitat ca un tribun la adunările poporale. împreună cu alţi prietini a înfiinţat „Foaia Poporului", care a fost pe atunci una dintre cele mai bune şi mai răspândite foi poporale dela noi. Reputaţia lui crescu repede şi după osândirea partidului naţional a rămas pe umerii lui sarcina de a apăra steagul „Tribunei" din Sibiiu, pe care au fost siliţi să-l părăsească cei ce-l înălţase. Şi s’a luptat cu cinste şi cu credinţă pentru a prelungi zilele „Tribunei". Când munceâ mai cu dragoste pentru susţinerea ei, au venit alţii şi ’n loc de răsplată l-au înlăturat. El nu s’a lăsat, însă, învins. S’a dus la Arad şi a întemeiat „Tribuna Poporului". Lupta ce a pornit-o erâ grea şi cereâ multe jertfe. Dar conştiu de cauza ce-o apără a muncit din răsputeri, de multe ori singur, şi a ajuns la izbândă. „Tribuna" dela Sibiiu a căzut, iar „Tribuna" lui i-a luat locul, s’a înălţat tot mai mult, făcându-se îndru-mătoarea vieţii noastre pqlitice. Nerecunoştinţa oamenilor l-a urmărit, insă, şi aici. Când ziarul întemeiat şi susţinut de dânsul a ajuns să-şi poată dură un „palat", în care şi truditul lui suflet puteâ să-şi găsească un colţ de odihnă, a trebuit să iee lumea ’n cap, să pribegească prin Ţară cu sănătatea zdruncinată şi cu nădejdile spulberate... Ioan Russu-Şirianu cu toate luptele ce le-a purtat şi cu toate neînţelegerile pe cari nu le-a putut încunjurâ, a fost o figură iubită în vieaţa noastră publică. Chiar şi înfăţişarea lui erâ simpatică şi cucereâ dela prima vedere. Avea un trup vânjos ca un trunchiu de stejar şi legat cu muşchi de criţă, de credeai că-i un legionar oţelit în războaie. Când îl vedeai puţin şchiop te gândeai la zeul Vulcan, făuritorul de fulgere din mitologie. Pe umerii lui laţi purtă un cap frumos de bărbat, cu nişte ochi căprui în cari jucau luminile inteligenţii şi sufletului său fără odihnă. Faţa lui energică erâ înseninată de zimbetele bunătăţii. Iar pletele lungi şi negre dădeau chipului său o înfăţişare impunătoare. Intrâ cu oricine uşor în vorbă şi-şi desvăluiâ toate gândurile cu o sinceritate care robeâ. Sufletul lui erâ o carte deschidă, atât pentru prietini cât şi pentru duşmani. Stăpân pe o mulţime de cunoştinţe a ajuns să-şi cucerească un loc de cinste în vieaţa bisericească, a reuşit chiar să fie alesul unui cerc electoral în dieta ţării. Şi pretutindeni şi-a împlinit datoria cum a ştiut şi a putut mai bine. Pe lângă munca lui grea şi istovitoare de gazetar s’a ocupat cu literatura şi cu ştiinţa. A scris o serie de novele şi nişte sugestive impresii de călătorie la Roma. A publicat un studiu de statistică şi etnografie sub titlul „Românii din Statul Ungar", care a fost premiat de Academia Română. în vremea din urmă începuse un foarte lung şi foarte greu studiu despre Iobăgia din Ungaria, din care a apărut primul volum, www.dacoramamca.ro 52 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1910. ajungând până la sfârşitul veacului al XV-lea. Şi alte două volume aveau să cuprindă istoria iobăgiei până la 1848, când s’a desfiinţat de formă. Munca lui intelectuală a avut o influinţă binefăcătoare asupra culturii noastre. Toate de câte s’a apucat le-a săvârşit cu stăruinţă şi cu pricepere. Şi a săvârşit multe. Fiecare clipă a vieţii lui dela vârsta tinereţii, de 20 de ani, până la cea a bărbăţiei, de 45 de ani, a petrecut-o pe câmpul de luptă şi de muncă. Cât i-a fost dat să trăiască într’o mână a purtat spada de apărare, cu care izbeâ năpraznic în călcătorii de lege şi de drepturi, iar în ceealaltă a ţinut sus făclia de redeşteptare culturală a poporului. Ioan Russu-Şirianu a fost un oştean şi un învăţător care şi-a jertfit toate puterile pentru binele şi fericirea neamului. De persoana lui nu s’a îngrijit niciodată. Şi-a sfârşit vieaţa cu aceleaşi bunuri pământeşti cu cari şi-a inceput-o. A închis ochii într’o odăiţă sărăcăcioasă de pe malul Dâmboviţii. Bogăţia moştenită dela dânsul e munca lui, care ne rămâne tuturora. Ceice vor veni în urma noastră desigur vor recunoaşte după vrednicie brazda ce-a tras-o acest suflet în ogorul vieţii noastre culturale. T. Codru. Notiţe cu creionul. Postum. 23 Decemvrie n. Resfoiesc prin notiţele unui om mare, prin manuscripte, cari îmi'erau tot aşa de preţioase şi înainte cu câteva săptămâni, când scriitorul lor eră încă în vieaţă. Cine s’ar fi gândit atunci, că aceste manuscripte, vor rămânea, in mare parte, fragmentare, aşteptând încă multă vreme, o mână, care să le poată întregi. în librăria seminarială mi s’a dat prilejul să resfoiesc discursul de recepţiune al unui Academician de curând decedat. Eră terminat, lipsindu-i singur indicele, pe care avea să-l pregătească în decursul tipăririi. l-am cerut voie să-l resfoiesc, şi mi l-a întins cu zimbetul lui condescendent: — Pofteşte! Titlul eră: „Stăpânii ţării Oltului", discurs de intrare în Academia română, rostit de Dr. Au gust in Bunea. Cuvântul „rostit" trebuie înlocuit acum cu „scris", căci graiul măiestru al acestui Academician nu va răsună niciodată în adunarea nemuritorilor noştri! E scris numai, dar avem mângâierea, că e terminat măcar, spre deosebire de alte lucrări fragmentare ale acestui condei neobosit. Discursul e un act de pietate al autorului pentru acel mândru colţ de ţară, în care a văzut lumina zilei şi unde şi-a petrecut cei mai frumoşi ani ai tinereţii, începând cu anul 895 — cu mişcarea Pacinaţilor sau Bisenilor — autorul ne arată seria de domni, cari s’au perândat în stăpânirea acestui pământ bogat în roade şi în legende minunate — până la Mihail Apafi al 11-lea, când ţara Oltului trece în posesiunea statului (1713). N’ant avut răgazul să cetesc mai cu de-amănuntul acest manuscript preţios, dar ochirea ce am putut-o aruncă asupra lui mi-a fost de ajuns, ca să aştept cu neastâmpăr apariţia lui în tipar. Apariţia, sper, nu va întârziâ mult, căci manuscriptul va fi trimis încă zilele aceste la Academie, care nu va întâziâ a-l da la lumină, încă înainte de începerea sesiunei de primăvară. Vom aveâ deci plăcerea de a ceti în curând această lucrare, deşi e o ireparabilă pierdere, că membri Academiei n’o să aibă prilejul de a-l auzi pe regretatul autor, măcar odată! Răsfoind prin alte manuscripte, am dat de câteva însemnări privitoare la istoria grăniţerilor noştri. Sunt abia câteva coaie, cuprinzând trei capitole, lipsind coala dela început, iar capitolul din urmă e manc(şi el. După capitolul introductiv, urmează unul privitor la locuitorii grăniţeri, iar capitolul din urmă e întitulat: Ţara Făgăraşului. Lucrarea aceasta e indicată in prefaţa opului „Petru Paul Aron", şi autorul a întrerupt-o înainte cu mai mulţi ani, când a luat asupra-şi conducerea domeniilor .mitropoliei. Oricât de fragmentară s’ar părea insă, are totuş o deosebită valoare, din faptul că paginile din urmă (Capitolul: Ţara Făgăraşului) i-au servit de substrat pentru discursul de intrare în Academie. înainte cu câţiva ani pregăteâ o istorie a Românilor şi aveâ chiar prelucrată o mare parte a materialului. Aveâ de gând s’o termine în tihnă, ca rector al seminarului, dar n’a ajuns să-şi vadă realizat acest frumos vis, despre care vorbiâ cu atâta însufleţire. Oricât de fragmentară ar fi rămas însă, lucrarea este de o deosebită valoare, tratând chiar epoca cea mai întunecoasă a trecutului nostru, asupra căreia lumina cunoştinţelor lui s’ar revărsă cu o adevărată revelaţie. Atât ştiu eu că a rămas, în afară de corespondenţa extinsă, şi de multele notiţe şi abrevieri, cari sunt deocamdată fără un folos real, până să ajungă în o mână dibace, ca să le poată întrebuinţa şi închega într’un sistem. Ar mai fi încă o vorbire de a lui — o vorbire care www.dacoramamca.ro Nrul 2, 1910. LUCEAFĂRUL 53 nu s’a rostit — şi care sper să am prilejul a o publică la acest loc. Singura lucrare, ce ne-a rămas în întregime e deci discursul privitor la Stăpânii Ţerii Oltului şi apariţia ei se aşteaptă cu mult interes. Va fi o piatră mai mult Ia piedestalul, pe care s’a ridicat in fata lumii ştiinţifice — şi o revărsare de lumină, de glorie, asupra Ţării Oltului, unde şi-a trăit anii copilăriei acest muncitor al condeiului, cu suflet de visător, cu mână de fier... Anonymus. Cronică. t Demetru Marcu. S’a dus şi bietul Marcu. Boala ce-i zdrenţuise pieptul şi-i stinsese vocea i-a curmat şi zilele în cea mai frumoasă vârstă a tinereţii, când alţii încep să-şi dureze un aşezământ pentru rostul vieţii şi peatru întruparea gândurilor ce-i frământă. Eră un ficior de cioban din Poiana-Sibiiului cu o înfăţişare simpatică şi inteligentă. Nenorocul lui l-a îndemnat să părăsească plaiurile munţilor cu flori şi cu cântece cari i-au legănat copilăria. Ursitoarele rele l-au povăţuit să se coboare la oraş să înveţe meseria de tipograf. Plămânii lui dedaţi cu aerul de brad n’au putut trăi în atmosfera plină de otrăvuri a tiparului. S’a lăsat de meserie şi a început să viseze şi să scrie. Simţiâ se vede că şi sufletul lui ar putea da de lucru culegătorilor. A înfiinţat in Craiova vre-o două reviste literare. Una se numiâ „Nirvana". Cu gândul la liniştea acestei împărăţii a început să cânte, să iubească şi să-şi petreacă vieaţa în farmecele tinereţelor. Iar boala îl ducea tot mai aproape de Nirvana. Cu sănătatea zdruncinată s’a întors iar între brazii munţilor din copilărie, dar fără nădejde de îndreptare. Cântecul lui cu rândurile: f Demetru Marcu. „Verde ramură de brad Tu m’ai blestemat să cad", simţea că-i adevărat şi totuşi nu-şi pierdea nădejdea. Şi-a purtat crucea suferinţii o vreme aici în Sibiiu, ca redactor la „Ţara Noastră". Scria articole şi versuri fără să se gândească la întunerecul zilei de mâne ce-1 pândeâ. Revista îi dădeâ vieaţă. Adeseori, după câte-o poezie ce i se păreâ „straşnică", spuneâ că se duce să se caute. Şi când a încetat „Ţara Noastră" s’a şi dus — şi nu s’a mai întors. S’a prăpădit într’un sanatoriu din Bucureşti. Vieaţa şi temniţele ungureşti au îngropat un osândit, iar ceice l-au cunoscut un suflet de poet, pe care l-au compătimit. Dacă ar fi trăit în alte condiţii desigur ar fi ajuns să scrie poezii frumoase. Aveâ fantazie îndrăzneaţă şi un talent real. Cităm câteva strofe din versurile lui inedite, pe cari ni le dăduse astăvară pentru „Luceafărul". E un „Imn visătorilor" lung de vre-o sută de rânduri; „Nu ’ntârziaţi copii crescuţi în lacrămi Şi ’ncununaţi cu-a viselor ghirlandă: Aprins-a cerul stelele-i de veacuri Şi veacuri spun că stelele vă chiamă! Deasupra vieţii, d’unde ’n veci pământul Ca o scânteie pare-acelor larguri, Deasupra timpului ce-şi poartă greul, Pluteasc’ acum cântarea voastră, preoţi". Un naţionalist sălbatic şi-im trubadur romantic a fost bietul Marcu in tot ce-a scris. Eră întreg numai inimă, numai simţire şi numai fantazie. Nouă celor ce l-am cunoscut, dacă nu i-ani putut ajuta in vieaţă, ne poate păreâ rău că nu i-am împlinit cel puţin dorinţa din poezia „Glasul din urmă": „C’o groapă ’n vârf de munte fericiţi-l Pe ceice pentru totdeauna pleacă! E mai aproape soarele de vârfuri! Şi ceru-i primitor cu morţii tineri!" * O. C. T. O izbândă a ştiinţei româneşti. în Nr. 45 al celei mai răspândite reviste medicale germane „Deutsche Medizinische Wochenschrift", decanul facultăţii de medicină din Bucureşti, Dr.Toma lonescu, descrie metodica şi rezultatele ce le-a ajuns cu un nou mijloc de anesteziare, combinat din stovaină şi strihnină. în congresul specialiştilor in chirurgie, ţinut la 1907 în Bruxela, Dr. T. lonescu ajunsese să-şi expună metodul, dar aveâ aşa de puţin material doveditor pentru un metod atât de îndrăzneţ în simplicitatea sa, încât profesorul Dr. I. Bier dela Berlin, urmaşul marelui Bergmann, şi-a exprimat în plină şedinţă nedumeririle şi desaprobarea. Acum însă doctorul lonescu se prezintă cu un material de experimentare destul de bogat. în spitalul Colţea din Bucureşti s’au executat cu ajutorul noului metod în decurs de un an (Oct. 1908—Oct. 1909) peste o mie de operaţii mai mari, şi toate au succes aşa de strălucit, încât facultatea de medicină din Londra a trimis un delegat ca să se convingă despre uimitoarele calităţi ale noului metod. Nu peste mult înalta corporaţiune medicală „British Medical Association" l-a invitat să-şi prezinte rezultatele executând câteva operaţii. De-atunci au urmat tot mai des invitări dela facultăţile medicale cu renume mondial, iar de prezent Dr. T. lonescu demonstrează in faţa bărbaţilor de www.dacoramamca.ro 54 LUCEAFĂRUL Nrul 2,. 1910. ştiinţă ai Statelor Unite Americane, unde pretutindenea e primit cu mari ovaţii, pe cari savantul profesor le merită pentru asiduitatea, cu care şi-a săvârşit metodul în butul multelor desaprobări dela’nceput, iar metodul însuşi — desigur se va numi metodul lonescu — le merită pentrucă face să dispară deodată milioanele de zbierătc şi gemeri de durere dela operaţiile uşoare, la cari pân’ acum se evită narcoza, şi primejdiile şi greutăţile împreunate cu narcoza generală. Dintr’o scurtă comparaţie intre metoadele de anesteziare de pân’ acuma şi cel al doctorului T. lonescu ne vom convinge despre favorurile ce Ie prezintă cest din urmă. Principiul anesteziării (narcozei) totale a fost până acum, că se întroduceâ prin plămâni în sânge o materie, care are proprietatea de a se legă cu predilecţie de celulele sistemului nervos, împicdecându-le in funcţiune. Aceste materii, cari sunt chloroformul, eterul şi eterul bromat, apoi nitrogenul oxidat, mai au şi proprietatea foarte binevenită, că mai întâiu produc nesimţire în creer, apoi în măduva spinării, şi numai mai târziu şi în măduva oblongată, in care sunt situate centrele vitale, a căror buimăcire ar aduce cu sine încetarea din vieaţă. Conform acestei ordine de atac, urmările vor fi, că mai întâi va slăbi respective încetă percepţiunea impresiilor externe, apoi a celor imediate; în curând vor încetă mişcările spontane şi cele reflexive, deci anestezie (nesimţire) desăvârşită. Doctorul Tom a lonescu însă, printr’o combinaţie genială a ştiut schimbă anevoioasa cale de anesteziare de pân’ acum. Printr’o împroşcare în spatul arahnoideal din spinare a unei combinaţiuni de stovaină şi strihnină, se poate ajunge cu siguranţă şi control aproape matematic la stadiul, când numai centrele cari mijlocesc diferitele gradaţiuni inferioare ale simţirii sunt tâmpite, pe când cele superioare, precum conştiinţa de sine, voinţa etc. funcţionează normal. Astfel prin metodul lonescu se incunjură toate fenomenele neplăcute, cari erau urmările narcozei totale de pân’ acuma, precum eră: vomarea, catarul uşor de stomac, debilitarea facultăţilor mentale, asfixia etc.; şi de sigur nu va trece mult, şi întreaga lume medicală se va grăbi să-l pună în aplicare, abandonând metoadele de pân’ acuma, cari şi în privinţa tehnică prezentau greutăţi neasemănat mai mari decât cele de azi. Aurel Dobrescu, * când. med. Din Sibiiu. Serbătorile Naşterii Domnului sunt un prilej de înălţare sufletească. Orice creştin se smulge o clipă din vălmăşagul vieţii de toate zilele şi trăeşte în lumea cântecelor şi a veseliei. Moş Crăciun e bun pentru toţi. Bogaţii şi săracii, bătrânii şi tinerii îl aşteaptă să sosească cu daruri şi cu făgădueli pentru anul ce vine. — în Sibiiu mai darnic a fost desigur pentru „Masa ştudenţilor" susţinută de „Albina". Am fost adânc impresionat de binefacerile acestei institu-ţiuni. în presără Crăciunului, cei 50 de studenţi sărmani de pe la liceele străine din Sibiiu au aranjat o pro- ducţiune cu cântece şi declamări, iar ductorul „mesei studenţilor" într’o cuvântare a mulţumit binefăcătorilor pentru îngrijirea ce le-o dau. D-l Cosma, directorul „Albinei" a dat tinerilor sfaturi bătrâneşti şi româneşti de o înaltă valoare morală, pe cari tinerii de sigur le vor ţineâ ’n minte ca un memento pentru vieaţa lor naţională. D-na Cosma s’a îngrijit de bucuriile materiale ale celor înstrăinaţi de cămin, unde de bună seamă nu s’ar fi bucurat de o ocrotire mai părintească. — în ziua de Crăciun meseriaşii au aranjat o reprezentaţie teatrală în „Teatrul orăşenesc". Diletanţii au jucat cu multă pricepere „Pribegii", comedie în 2 acte după Nestroy, localizată de Seb. Stanca şi „Balul mortului", comedie într’un act de V. A. Ureche. Piesele bine alese au fost aplaudate de sala plină a teatrului. Meseriaşii au dovedit că sunt un element naţional conştient şi pot fi mândri de aptitudinele lor culturale. Meritul de a-i călăuzi pe cărările progresului naţional şi social revine d-lui Victor Tordăşianu, care poate fi mulţumit de roadele ostenelilor sale. Dureros e că „inteligenţa" sibiiană nusprijineşte şi nu se interesează de străduinţele acestui nou factor în vieaţa noastră naţională. Fumurile de boerie neînţelegătoare e un mare păcat al aşa polecritei noastre „inteligenţe". T. Alcoolismul. E o plagă socială împotriva căreia încep să se ridice şi la noi glasuri de protestare. D-l deputat Vasile Goldiş, intr'c cuvântare întemeiată pe un studiu amănunţit, nu de mult a atras chiar şi atenţiunea Camerei ungare asupra acestui duşman al societăţii. Dar statul renunţă cu greu la venitele ce i le aduc otrăvurile alcoholice. De dragul visteriei tolerează şi mai departe crimele ce se săvârşesc, zi de zi, prin vânzarea liberă a beuturilor spirituoase. Nu putem aşteptă deci mântuirea dela stat. Membri societăţii trebuie să pornească o propagandă continuă şi conştientă pentru a ne libera pe toţi de sub tirănia primejdioasă a alcoholului, care e unul dintre vrăjmaşii cei mai tari ai neamului nostru. întreaga pressă şi mai ales foile poporale sunt datoare să pornească cea mai înverşunată agitaţie pentru a trezi minţile oamenilor, ademenite de plăcerile înşelătoare ale acestui viţiu ce ne demoralizează vieaţa. Cei ce au început lupta trebuiesc sprijiniţi şi nu întimpinaţi cu zinibete de ironie. Căci ironia asta e ironia omului nătâng robit de slăbiciunea păcatelor lui. Trebuie să ne bucurăm mai ales că acţiunea împotriva alcoholului pleacă dela profesorii institutelor noastre de învăţământ. Străduinţele d-lor Dr. A. Che-ţianu şi Ştefan Roşian din Blaj, a d-lui prof. Mihulin din Arad şi a d-lui Aurel Bratu din Sibiiu trebuiesc ajutate din răsputeri. Forurile bisericeşti sunt datoare chiar să intervină cu autoritatea lor morală pentru a stârpi această primejdie naţională. * Casă de editură. în România s’au făcut în repeţite rânduri încercări pentru a apără interesele materiale ale scriitorilor faţă de editori. Dar nu s’a ajuns la www.dacoromanica.ro Nrul 2, 1910. LUCEAFĂRUL 55 nici un rezultat, fiindcă n’a fost destulă seriozitate şi stăruinţă pentru întruparea ideii. Acum de curând poetul Vlahuţă propune, în ziarul „Universul", să se înfiinţeze o „casă de editură", care, pusă sub conducerea şi controlul „Societăţii scriitorilor", să tipărească operile mai de seamă şi să dee câştigul autorilor. Idea a fost primită cu căldură atât din partea scriitorilor cât şi a publicului. La apelul făcut de d-1 Vlahuţă, de a se colectă în vederea acestui scop un fond, s’a şi adunat o sumă frumoasă. Printre cei dintâi s’a înscris ziarul pomenit cu 2000 Lei. O asemenea casă de editură, in legătură cu colportajul, care s’a discutat aşa de mult astă vară, are şi mai mult rost aici la noi, unde nu există nici un editor. Revista noastră e gata să înceapă o mişcare pentru înfiinţarea unei asemenea case de editură, dacă va primi aderenţe din partea publicului. Donaţiunile în bani ar fi, bine înţeles, cea mai bună încurajare. Sumele ce le vom primi se vor depune la o bancă şi numele donatorilor se vor publică în revistă. Asupra chestiunii vom mai reveni, dacă propunerea noastră va aveâ norocul să trezească vre-un răsunet între cetitori. T. * O nouă culegere. Sub numirea Delapecica, Din Literatura Poporană, voi. I, primim un volumaş de vre-o două sute de cântece, culese „dintr’un sătuleţ mic“, al cărui nume nu ni se spune Autorul prefeţei mărturiseşte, că s’a folosit de colecţiunile Bibicescu şi Eininescu, ca să nu adune ce e de prisos. Dacă au mai conzultat şi alte culegeri pe lângă acestea, puteâ observă, că cel puţin jumătate din cele vre-o 200 de cântece erau de mult adunate şi publicate... Ni se promit in volumele viitoare: poveşti, glume, descântece, datine din popor ş. a. Le aşteptăm. Folclor. Un fruntaş al vieţii artistice din capitala ungară, d-1 A. Feszty, umblând prin Maramurăş a găsit în unele sate cu poporaţiune maghiară vorbele „bâjos“ şi „tudâs asszonyok“, numiri date de ţărănimea ungurească babelor vrăjitoare cari „ştiu face stricăciune în oameni şi vite". D-1 Feszty afirmă, că astfel de vorbe, cum sunt băjos banya sau tudâs asszony, cu înţelesul poporan de a şti pricinul cuiva un rău, fac parte din cuvintele foarte vechi, aduse de unguri din Asia, — va să zică sunt neaoşe ungureşti („torzsokds eredetii, răgi ma-gyar sz6“). Afirniaţiunea e greşită: cele două cuvinte „bâjos" ' şi „tudds", cu înţeles d’a şti face rău, sunt departe de vechimea ce li se atribue; înţelesul lor nu se explică, decât prin românescul babă fermecătoare(= bâjos banya) sau femeie ştiutoare (=tudos asszony), vorbe trecute la ungurii maramureşeni dela vecinii lor români, cari le cunosc pretutindenea, în toate ţările unde locuiesc, nu numai în Maramurăş, şi dela cari se vede că le-au împrumutat şi unii dintre unguri, şi încă vorbă de vorbă. (e). * Şezătorile „Societăţii scriitorilor români**. Cetitorii îşi aduc aminte de şezătorile literare, pe cari Ic-a aranjat d-1 N. lorga, acum câţiva ani, în oraşele din România. Ştim că prin aceste şezători, la cari au luat parte cei mai de seamă scriitori din generaţia tânără, s’a deşteptat, în bună parte, luarea aminte a publicului asupra literaturii. — Orice ar aveâ cineva de împărţit cu d-1 lorga trebuie să recunoască meritele d-sale pentru înflorirea literaturii în cei din urmă zece ani Trebuie să recunoască, vrând-nevrând, că a răspândi operile de artă în mulţimea preocupată numai de interesele înguste ale vieţii ei de toate zilele, e o vrednicie aproape tot aşa de mare ca însuşi crearea operilor. Căci creaţiunile artistice numai atunci se prefac în opere naţionale vii, când încep să trăiască în conştiinţa mulţimii, a poporului. Numai legătura intimă dintre operă şi public poate trezi şi în artist conştiinţa aceea superioară, că in sufletul său se re-oglindesc însuşirile artistice ale unui neam sau a omenirii întregi. Mişcarea de cucerire a publicului pentru arta literară a început să o continue cu şi mai mare folos tânăra „Societate a scriitorilor români". Până acum a aranjat şezători literare în Galaţi, în Piatra-Neamţ şi în Buzeu. Pretutindeni scriitorii au fost sărbătoriţi şi primiţi cu multă însufleţire. Alte şezători se pregătesc la Bacău, Brăila, Craiova, R.-Sărat etc. Pentru această activitate ce o desfăşură „Societatea scriitorilor români" merită lauda şi sprijinirea tuturor Românilor. Ce bucurie şi ce serviciu ar face culturii naţionale, dacă s’ar puteâ abate şi pe la noi! T. Conferinţe şi serate aranjate de „Asociaţie" la Braşov. Seria conferinţelor s’a început odată cu postul. Cei trei conferenţiari, pe cari i-am auzit până acuma, n’au căutat să stoarcă admiraţia publicului printr’o expunere cu vorbe prea căutate a unor teorii grele, ci şi-au dat silinţa, — şi le-a reuşit în parte, — să-şi alcătuiască astfel conferinţele, încât majoritatea auditorului să-i poată urmări cu atenţiune şi cu pricepere. Şi au făcut bine că au căutat calea aceasta. D-1 A. P. Bănuţiu, care a deschis seria conferinţelor, a vorbit despre problemele teatrului. A spus ce au gândit alţii asupra acestei teme şi ce a gândit şi ex-periat însuşi, în calitate de director artistic al fondului de teatru şi de aranjator al producţiunilor teatrale de diletanţi. A spus şi lucruri hazlii şi a abordat şi chestiuni mari. Conferinţa d-lui Bănuţiu face parte din conferinţele utile, de cari ne-arn bucură, dacă am aveâ mai multe. Curiozitatea de a cunoaşte un conferenţiar strein, şi mai mult decât aceasta de a auzi o conferenţiară a adunat la conferinţa a doua cel mai mult public. Aveâ să vorbească d-şoara Dr. Lemeny. Aşadară o conferinţă poate interesă şi prin sexul celui ce o ţine. D-şoara Dr. Lemâny a vorbit despre cele mai bune poete ale noastre contimporane, despre domnişoarele Cunţan şi Pitiş şi aoamna Farago. A analizat limpede scrierile lor şi a căutat să fixeze individualităţile lor, constatând, cu mai puţină dreptate, chiar o influinjă www.dacoromanica.ro 56 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1910. a primei poete asupra alteia. D-şoara Dr. Lemeny a spus lucruri frumoase intr’o limbă destul de bună românească. Oare a contribuit conferinţa aceasta cu ceva la creşterea numărului cetitorilor numitelor poete? Dacă'nu, „vina n’o poartă conferenţiara. Conferinţa ţinută, în ziua de Sf. Nicolae, de d-1 prof. Ciortea a fost o frumoasă şi utilă contribuţie la popularizarea ştiinţelor. A vorbit despre astronomie, — o temă veşnic interesantă şi mulţămitoare. A cetit părţi dintr’o conferinţă, pe care o ţinuse dânsul la începutul carierii sale de profesor, completând materialul cu date nouă şi menţionând şi teoria cosmogonică a d-lui Corbu alături de teoria învăţaţilor Kant-Laplace. Duminecă în 13/26 Decemvrie a fost o serată mu-zicală-literară, care a plăcut foarte mult, atât ca variaţie, cât şi ca valoare artistică. Un terţet de violină, cel Io şi pian executat cu dibăcie de d-1 advocat Dr. Eugen de Lemeny şi cei doi băieţi ai dânsului a oferit publicului o scenă înălţătoare. D-şoara Mărioara P. Dima a executat la pian cu interpretare distinsă şi cu siguranţă două bucăţi, una de Grieg şi o romanţă de a lui Tschaikowsky. D-şoara Pitiş a cetit cu glas duios o baladă interesantă ca concepţie şi o poezie uşoară, de conţinut trist, intim. Corul bisericii Sf. Nicolae din loc a executat sub conducerea măiastră a d-lui Ghiţă Dima trei cântări religioase şi trei cântări lumeşti, unele dintre ele foarte grele şi migăloase. E un cor mic acesta, care stoarce admiraţia publicului printr’o executare delicată şi nuanţată a cântărilor. Printr’o conferinţă cu temă luată din domeniul lin-guisticei, ţinută în 19 Dec. v., de d-1 prof. A. Banciu, cărturarii Braşovului şi-au adus şi ei prinosul lor scriitorului şi oratorului inzestrat cu cel mai fin simţ de limbă, domnului Titu Maiorescu, care se retrage dela catedra d-sale dela universitate. Conferinţa s’a ţinut ca şi celelalte în sala festivă a gimnaziului, pentru care va fi totdeauna o fală împrejurarea că d-1 Maiorescu s’a numărat între cei dintâi elevi ai lui. D-1 Banciu a scos la iveală greşeli de ortografie, fonetice, semantice ş. a. cari le-a cetit şi le-a auzit mai cu seamă aici la noi. Conferinţa s’a distins prin practicitate şi mult spirit. C. L. * Ştiri. Rugăm pe cetitorii noştri să binevoiască a ne trimite scurte informaţii despre mişcarea culturală din ţinutul lor, mai ales despre conferinţele şi seratele artistice, cari s’au ţinut şi se vor ţineâ în cursul iernii. * în Karltheater din Viena s’a jucat cu deosebit succes opereta „Zigeuner-Liebe" (Dragoste de ţigan) textul de Willner şi Bodansky, iar muzica de Franz Lehar. Subiectul operetei e românesc, iar muzica făcută, în parte, din motive poporale româneşti * Se anunţă că în Bucureşti va apăreâ o nouă revistă literară „Falanga", sub conducerea cunoscuţilor scriitori: Em. Gârleanu, E. Lovinescu, Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, Cincinat Pavelescu şi cu colaborarea altor scriitori de seamă. * Câţiva fruntaşi din Lugoj au luat iniţiativa de a conscrie pe toţi bursierii fondurilor româneşti azi bine situaţi materialiceşte şi să-i oblige a restitui o parte din bursele de cari au beneficiat. Din suma astfel adunată să se întemeieze un fond pentru burse în străinătate. Această iniţiativă merită nu numai laudă ci şi sprijinul tuturor oamenilor de bine. Poşta Redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — ' D. M. Sc. „Credinţa" are multe greşeli — şi ne pare rău. Dela D-voastră aşteptăm altele mai bune. A. L. Scrisoarea d-lui G. C. dacă i-aţi fi trimis-o lui desigur s’ar fi bucurat. în „Cântec" ne spuî; La starea, care-am ajuns De trăiesc, trăiesc pe-ascuns.. , Mai bine să nu Vă' ştie nime! . Co Ni. Nuvela s’a primit şi va apăreâ când va ajunge la rând. Bibliografie. Gerasim episcopul Romanului, Răspuns la adresa cu Nr. 238 din 5 Decemvrie 1909 a I. P. S. preşedinte al Sfântului Sinod şi al consistorului superior bisericesc, D. Dr. Atanasiu Mironescu, cătră Prea Sfinţitul Gerasimu Saffirinu Episcopul Romanului. 1909. Con st. C. Di cui eseu, Propaganda Papistă şi întâmplările bisericeşti de azi. Bucureşti, 1909. Preţul: 50 bani. Calendarul „Bibliotecii pentru toţi“ pe anul 1910. Preţul: 50 bani. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. Album de Crestături în lemn înfăţişând 243 obiecte după originale ţărăneşti întocmit de Dimitrie Comşa, profesor. — Cuprinde 41 tabele. — Se vinde la autor şi la librăria arhidiecezană în Sibiiu cu preţul de 24 cor. Abonaţii revistei noastre îl pot comandă prin Administraţia „Luceafărului'1 cu preţul redus de 20 20 cor. franco. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoramamca.ro