Luceafărul Anul IX. Sibiiu, 1 Ianuarie 1910. Nr. 1. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUAORI PE LUNĂ Colaboratori: I. Adani, I. Agârbiceanu, D. Anghel, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, Al. Cazaban, I. Ciocârlan, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, Eni. Gârleanu, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Enea Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, Dr. 1. Lupaş, Dr. G. Murnu, 1. Paul, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. ABONAMENT: Sustro-Mngaria: _ i an................12 cor. Ed. dc lax ... 20 cor. 6 Ioni...............6 „ „ „ „ . . . io „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: l an 8 cor. România şi în Străinătate: l an................16 cor. Ed. dc lux. . . . 25 cor. 6 luni............8 „ .................15 .. Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 14 Cor. Reclnmaţiile suni a se face in curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci postule. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). Pagini străine . T. Murăşan . . . Pompiliu Popa . G.’ Bogdan-Duică SUMARUL. Lui Ion Creangă. Poveste. Cântec (poezie). Manuscrisele lui Ion Creangă. Colindă (din popor). ' O piesă de teatru a Iui Ion Creangă: „Dragoste chioară şi amor ghebos". Cântec (poezie). O întâmplare. Colindă (motiv popular). N. G............Cronică bucureşteană: Mo- numentul dela Călugăreni. Poporanismul. — O anchetă literară. — Răspunsurile d-Ior: Caragiale, C. Dobrogeanu-Gherea, E. „Luceafărul" . Ion Creangă . Ecaterina Pitiş Em. G......... Emilian Drăgan Em. G......... Ecaterina Pitiş . Mihail Sadoveanu D. Nichifor . . . Lovinescu şi C. Rădulescu-Motru. Seina Lagerlof: Noaptea sfântă, trad. de N. D. Ciotori. Lângă vatră (poezie). Poezii poporale. Cronica teatrală: „Viforul" de B. Şt. Delavrancea. Cronică: . . . . Cătră cetitori. Două acte (adausuri Ia biografia lui Creangă). însemnările lui Ion Creangă. Portul naţional. „Viforul" lui Delavrancea. Ştiri. — Poşta Redacţiei. Bibliografie. llustraţiuni: Ion Creangă, ca diacon; Ion Creangă, fotogr. din 1877; Facsimil după o pagină-manuscris a lui Ion Creangă; Monumentul dela Călugăreni de d-nii Spaethe şi Clavel (primul proiect şi proiectul definitiv); Pecetea lui Mihaiu Viteazul; Studenţi români din Beiuş cu Vifleimul. www.dacoromanica.ro Lui Ion Creangă. La 31 Decemvrie stil vechili 1909, se împlinesc două decenii dela moartea neîntrecutului povestitor Ion Creangă. Numai după un răstimp de şase luni, poporul românesc trebue să comemoreze moartea unui alt mare scriitor, căci numai şase luni desparte apusul vieţii lui Ion Creangă, de acela al tovarăşului său de simţire, Mihail Eminescu. Amândoi s’au stins în ace laş an; dar pe când genialul şi nefericitul poet s’a sfârşit între străini, într’o casă de sănătate, Creangă şi-a dat cel din urmă suspin în bojdeuca lui iubită din sărăcăcioasa mahala a laşului. Şi pe când trupul lui Eminescu se odihneşte în cimitirul Bucureştilor, rămăşiţele povestitorului stau îngropate în cimitirul Eternitatea din Iaşi, în preajma dealurilor dricului, spre cari, de atâtea ori în vieaţă, aceşti doi prieteni au privit de pe cerdacul căsuţei din Ţicău! Dar, pe mormântul lui Eminescu, prietenii, tot au ridicat o cruce, în ţărâna groapei lui, mâni cucernice, tot răsădesc câte o floare. Pe groapa lui Ion Creangă însă, nu-i nici măcar acest semn al credinţei, iar din ţărâna ce-i acopere sicriul nu creşte decât iarbă şi flori sălbatice; e dat se vede, ca acel care şi-a petrecut copilăria în câmpiile înflorite dimprejurul Humuleştilor, să se bucure, şi după moarte, de aceleaşi flori, crescute din voia pământului, nu dintru acea a oamenilor! Cu sufletul încărcat de duioşie şi smerenie, ne întoarcem astăzi gândul cătră măreaţa umbră a lui Ion Creangă, şi, ca un prinos al simţirei noastre, îi închinăm numărul de faţă. „Luceafărul“. www.dacoromanica.ro 4 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1910. Poveste.) (După manuscris.) A fost odată, când a fost; că dacă n’ar fi fost, nu s’ar povesti. Noi nu suntem de pe când poveştile ci suntem mai dincoace cu vre-o două-trei zile: de pe când se potcoviâ purecele cu nouăzeci-şi-nouă de oca de fier la un picior şi tot i se părea că e uşor. Ci-că era odată un om la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, eră c’am proastă; dar şi soacră-sa nu eră tocmai hâtră. într’una din zile, omul nostru iese de acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţă, îl puse în albie, lângă sobă, căci erâ iarnă; apoi îl legănă şi-l desmerdă, până ce-1 adormi. După ce-1 adormi, stătu ea puţin . pe gânduri, ş’apoi începu a se boci cât îi luă gura: „Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!“ Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, svârli fusul din mână şi furca din brâu cât colo, şi sărind, fără sine, o întrebă: Ce ai, draga mamei, ce-ţi este ?! — Mamă, mamă! Copilul meu are să moară. — Când si cum? — Iată y cum: vezi drobul cel de sare pe horn? — îl văd. Şi?!.. — De s’a sui mâţa, are să-l ') Manuscrisul acestei poveşti, puse de Creangă în „învătâtoriul copiilor" a fost găsit de cătră d-l Em. Gări ea nu printre hârtiile lui Ion Creangă. Aceasta dovedeşte că partea literară din acele cărţi erâ datorită lui Creangă, dând pe faţă cât de nedrepte au fost învinuirile aduse de cătră unul dintre colaboratorii lui, răposatul preot Enăchescu, care vroiâ să arate altfel lucrul. în „învăţătoriul", Creangă mai are şi povestea „Acul şi barosul". trântească drept în capul copilului şi să mi-1 omoare! —Vai de mine şi de mine! Că bine zici, fata mea; se vede că i s’au sfârşit, mititelului, zilele! Şi, cu ochii pironiţi la drobul de sare de pe horn, şi cu mânile încleştate, de par’că le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţiau ele cum vă spun, numai iacă şi tatăl copilului intră pe uşă, flămând şi necăjit, ca vai de el! — Ce este? Ce v’au găsit, nebunelor? Atunci ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge Iacrămile şi a-i povesti cu mare jale, despre întâmplarea neîntâmplată... Omul, dupăce Ie ascultă, zise cu mirare: — Bre! mulţi proşti am văzut eu în vieata mea, dar ca voi n'ain mai văzut. Mă... duc în toată lumea! Şi de-oiu găsi mai proşti decât voi, m’oiu mai întoarce acasă: iar de nu, ba. Aşa zicând, oftă din greu, ieşi din casă, fără să-si iee ziua bună, si plecă supărat şi amărît, ca vai de om! Şi mergând el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu-se într’un loc, i se întâmplă iar să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre soare, apoî repede-! înşfăca şi intră cu dânsul într’un bordeiu; pe urmă iar ieşiâ, îl punea iar cu gura la soare şi tot aşa făcea.... Drumeţul nostru, nedumerit, zise: —Bună ziua, om bun! — Mulţămesc dumnitale, prietine! — Da ce faci aici? — Ia mă trudesc de vre-o două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordeiu, ca să am lumină, şi nici că-1 pot... însurat; el trăia Ion Creangă. Fotografie făcută în atelierul Heck, din laşi, pe timpul răsboiului din 1877. Ea trebuie să corăspundă cu intrarea lui Creangă în „J u n i m e a“. www.dacoromanica.ro luceafărul 5 Nml 1, 1910. — Bre! ce trudă, zise drumeţul. N’ai vr’un topor la îndemână? — Ba am. — la-l de coadă, sparge ici şi soarele va intră singur înlăuntru. îndată făcu asa si lumina soarelui y y intră în bordeiu. - Mare minime om bun, zise gazda; de nu te aducea Dumnezeu, pe la noi,.-., eram să îmbătrânesc, cărând soarele cu oborocul. — încă un tont, zise drumeţul în sine şi plecă. Şi mergând el tot înainte, peste câtva timp, ajunse într’un sat şi din întâmplare, se opri la casa unui om. Omul de gazdă fiind rotar, îşi lucrase un car şi-l înjghebase, în casă, în toată întregimea lui; ş’acum voind să-l scoată afară, trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul nu ieşiâ. Ştiţi pentru ce? — Asa; uşile erau mai strâmte decât carul. Rotarul voia acum să taie uşorii, spre a scoate carul. Noroc însă, că drumeţul l-a învătat să-l desfacă în toate părţile lui, să le scoată pe rând afară, ş’apoi iarăş să-l înjghebe la loc. - Foarte mulţămesc, om bun, zise gazda. Bine m’ai învătat. Ia uită-te dumneata. Eră y să dărm bunătate de casă din pricina carului... De aici, drumeţul nostru mai numărând un nătărău, merse tot înainte până ce ajunse sara la o cas-ă. Acolo, ce să vadă! Un om, c’un ţăpoiu în mână, voia s’arunce nişte nuci din tindă, în pod. — Din ce în ce dau peste dobitoci, zise drumeţul în sine. — Da ce te frămânţi asa om bun ? — Ia vreau să svârl > y nişte nuci în pod şi ţăpoiul ista, bată-l scârba să-I bată, nu-i nici de-o treabă... — Că de geaba te trudeşti, nene! Poţi să-l blastemi cât li-i blăstăinâ, habar n’are ţăpoiul de scârbă. Ai un oboroc? — Da cum să n’ain. — Pune nucile într’însul, ia-l pe umăr şi sue-le fru- muşel în pod, ţăpoiul e pentru paie şi fân, iar nu pentru nuci. Omul ascultă şi treaba se făcu îndată. Drumeţul nu zăbăvi nici aici mult, ci plecă, mai numărând un neghiob. Apoi de aici merse mai departe, până ce ajunse ca să mai vadă aiurea şi altă năsbâtie: un om legase o vacă cu funie de gât şi suindu-se pe o şură, unde avea aruncat o leacă de fân, trăgea din răsputeri de funie să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit, şi el nu mai putea de ostenit... — Măi omule! zise drumeţul, făcându-şi cruce; da’ ce vrei să faci? — Ce să fac, mă întrebi? Da nu vezi! — Ba văd; numai nu pricep. — Ia hârainul ista e hămisit de foame şi nu vrea nici în ruptul capului să vie după mine, sus pe iastă şură să mănânce fân... — Stăi puţin, creştine, că spânzuri vaca! Ia fânul şi-I dă jos la vacă! — Da nu s a irosi?... — Nu fii scump la tărâţe şi ieftin la făină. Atunci omul ascultă şi vaca scăpă cu vieaţă. — Bine m’ai învăţat, om bun! Pentr’un lucru de nimica, eram cât pe-aci să-mi gâtui vaca! Aşa, drumeţul nostru mirându-se şi de această mare prostie, zise în sine: mâţa tot s’ar fi putut întâmpla să dee drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură la fân, n’am mai gândit! Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe cari îi socoti mai cu duh, decât pe ceice văzuse în călătoria sa. Ş’ani încălecat, pe-o şea, ş'am spus povestea aşa. Ş’am încălecat pe-o roată, ş’ain spus-o toată. Ş’am încălecat pe-o căpşună, şi v’am spus, oameni buni, o mare minciună! Ion Creangă. Cântec. Toată lacrima ce pică Rostul ei pe lume-şi are. Eu din lacrimile mele Am să fac mărgăritare. Am s’adun din stele aur Şi argint curat din lună Şi lucrând vieaţa ’ntreagă Făuri-voi o cunună. Şi voi prinde ’n ea o floare, Floarea visurilor moarte, Ca s’o poarte greu acela Ce menit a fost s’o poarte. Ecaterina Pitiş. 1 www.dacoromanica.ro 6 LtJCEAFÂRUL Nrnl 1, 1909. Manuscrisele lui Ion Creangă. Printr’o măsură înţeleaptă şi atât de folositoare culturei noastre, Academia Română a inceput, de mulţi ani încă, să adune, pe lângă documentele ce privesc istoria neamului nostru, şi manuscrisele tuturor scriitorilor români. In acea despărţitură a Academie^ despărţitură închisă cu o uşă grea de fier, sunt adunate adevărate comori: acolo-s caietele lui Vasilie Alecsandri, presărate cu scrisul lui mărunt şi feme-nin; acolo-s textele, atâtea! ale genialului Eminescu; acolo, stau strânse în nenumărate vrafuri hârtiile marelui Mihail Kogălniceanu, - dela fiecare dintre scriitorii noştri câte ceva. Manuscrisele lui Ion Creangă, abeâ acum 2 luni au luat şi ele loc, alături de aceste toate. Căci niciodată soartea n’a fost mai maşteră cu hârtiile rămase de pe urma unui scriitor, cum a fost cu cele lăsate de Ion Creangă. Ele au înfruntat o adevărată Odisee! Când s’a tipărit întâiul volum al lui Creangă, la laşi, manuscrisele au fost date în păstrarea lui Gruber. Gruber muri, şi d-na Gruber vându biblioteca doctorului evreu Mendel. Fireşte, pentru Dr. Mendel, hârtiile erau, după spusa lui chiar, „o sarcină!" Şi le aruncă la gunoi. Printre aceste hârtii se aflau şi manuscrisele lui Creangă, din care, ca printr’o minune, rămâne o parte, pe care doctorul o dărueşte profesorului Gh. Scobai din Iaşi, — i le dărueşte, afară de povestea „Ionică cel Prost", pe care doar i-o împrumută şi care poveste, a fost cunoscută numai de cătră membri Junimei, cărora Creangă le-a citit-o, mi se pare, într’un ajun de anul nou. Deci, în seama profesorului Gh. Scobai trebuie să fie şi astăzi o seamă de însemnări, brulioane, scrisori, precum şi povestea cu titlul de mai sus. Dela doctorul Mendel, d-I Gh. Teo-dorescu-Kirileanu, un aprig cercetător al operei şi vieţii marelui scriitor, mai poate luă trei fragmente din „Aminţiri“, precum şi autograful Prefeţei dela volum pe care le şi depune la biblioteca Centrală din laşi. Tot la acest doctor descopere fotografia Iui Ion Creangă, ca diacon, pe care o reproducem aici. Din cea mai măre parte a manuscriselor aruncate de cătră doctorul Mendel, d-l Silvestru, astăzi advocat în Iaşi, găseşte nişte rămăşiţi la un vânzător evreu dela care le cumpără cu chilogramul! în aceste rămăşiţi se găseau: 1. Povestea nesfârşită, „Făt-Fru mos", „fiu 1 Epei", care a fost publicată mai întâi, de cătră d-l Sinieon Mehedinţi, în „Convorbiri Literare". 2. Foaia din comedia „Dragoste chioară şi amor ghebos.“ 3. Fragmente din poveştile: „Harap alb", „Ivan Turbincă", „Capra cu trei ezi“, şi câte ceva din „Amintiri", dintre care şi pagina pe care o dăm aici în facsimile. Toate aceste foi au fost date de cătră d-l Silvestru d-lui A. D. Xenopol, care le trece autorului acestor rânduri, afară de manuscrisul „Făt-Frumos", „fiul Epei" pe care-1 dă d-lui A. C. Cuza, in a căruia proprietate e şi azi. Intr’o încercare asupra lui Ion Creangă, am arătat cât de mari sunt deosebirile dintre scrierile tipărite şi manuscrise, şi tocmai gândeam să scot o nouă ediţie a operei povestitorului, când, un prietin căruia îi încredinţasem manuscrisele, le pierde. După două săptămâni, mi le aduce un elev de liceu, neatinse. Le-am dus numai decât la Academie, păstrând numai foaia despre care vorbesc mai sus. Pe lângă manuscrisele notate, mai alăturasem manuscrisul povestei „Omului Prost", însemnări şi deosebite scrisori ale marelui scriitor pe care le găsisem în- cercetările mele. Pentru cercetători, manuscrisele lui Ion Creangă sunt nepreţuite; numai acolo vor putea vedea adevărata operă a povestitorului moldovean. In orice ediţie viitoare, ele trebuie să slujească de temelie, căci fiecare foaie cuprinde adaosuri, de care nici chiar editorul „Convorbirilor Literare", unde poveştile au fost tipărite întâi, n’a ţinut seamă. In orice caz, cea mai buna ediţie de astăzi a operelor lui Ion Creangă, ediţie cât mai apropiată de adevărata formă în care el şi-a aşternut scrierile, e aceea dată la iveală, în editura „Minerva", de cătră d-nii Gh.Teodorescu-Kirileanu şi Ilarie Chendi. Celelalte ediţii din bibliotecile de popularizare sunt numai o jicnire adusă operei celui mai mare povestitor popular al nostru. Em. G. Mici colindători,') Voi de când umblaţi, Tot din casă ’n casă Şi din masă ’n masă, Nu cuinv’aţi văzut, Nu ini-aţi cunoscut Un fiuţ micuţ? — Poate l-am văzut, ________ Nu l-am cunoscut. ') Fiecare rând bis. Colindă. — Lesne de-al cunoaşte: Dragă faţa Iui Spuma laptelui, Sprâncenele lui Peana corbului, Ochişorii lui Două mure negre De pe-un ruguţ verde. — Poate l-am văzut, Nu l-am cunoscut, ’N poartă la Pilat, Pe cruce de brad, Cuiele-i băteâ Sângele-i curgea; Mamă-sa plângeâ Cum mi-l chinuia; Jidovii râdea. din corn. Niraştâu (Murăş-Turda) de Emillan Drăgan. www.dacoromanica.ro Nrul 1, 1910. LUCEAFĂRUL 7 Facsimil după o pagină-manuscris a lui Ion Creangă, din „Amintiri". Foaia se găseşte în posesiunea d-lui Em. Gârleanu. www.dacoromanica.ro s LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1910. O piesă de teatru a lui Ion Creangă. Cu darul rar de a vedea al lui Ion Creangă, cu acel dar care-l făcea să prindă îndată ceea ce deosebeşte pe un om de altul, sau pe acesta de toţi, trăind mai mult de jumătatea vieţii lui într’o mahala a laşului, în care zilnic împrejurările adăogau cu ceva capitalul observărilor lui, nu se putea ca într’o zi, dânsul să nu se gândească şi la teatru. Vorbise adesea prietenilor săi despre o piesă ţărănească, pe care o scria, dar nimeni nu auzise nici un crâmpeiu din ea. Printre rămăşiţele manuscriptelor lui Ion Creangă, am dat şi peste o foaie, care cuprinde începutul unei piese de teatru, nu al unei piese ţărăneşti, dar al unei comedii a căreia eroi erau luaţi, fără îndoială, de pe natură, din mahalaua Ţicăului, din Tătăraşul lui iubit. Cine ştie! poate Zamfir Bălbâilă o mai fi trăind, cum trăiesc atâţia alţii cari au petrecut cu glumeţul şi veselul povestitor, şi pe cari, dacă-i întrebi, îţi răspund, cu privirile pierdute ’n gol, ca şi cum ar căuta pe cineva: „Hei! moş Creangă! ei, de câte ori n’am stat cu el, aşa, la un păhăruţ de vin!“ Din nefericire din toată piesa n’a mai rămas decât această foaie. Restul? Doamne! nu cred să fi fost tară în care cărţile, documentele şi manuscriptele, să fi fost mai răvăşite ca la noi! Această pagină nu e cuprinsă în nici una din ediţiile operei lui Ion Creangă, deşi, de mult încă, o dădusem la lumină prin revistg „Arhiva" din Iaşi (1902). Em. G. Dragoste chioară şi amor ghebos. — Comedie în trei acte.1) — Actul I se petrece într’o căsuţă din Tătăraş, pe malul Căcăinei, unde-i locul drăgălaş. Persoanele: 1. Zamfir Bălbâilă, proprietarul casei. 2. Mariea Tololoiu, ofiţereasă alungată deîn bărbat. 3. Zărghilă, psalt, amorezul Tololoaei. 4. Mariţa cea mare, fiica Tololoaei. 5. Mariţa cea mică, a doua fiică a Tololoaei. 6. Un căpitan ş’o căpităneasă. 7. Advocatul Dierie, sprijinul ofiţetesei. 8. îngrijitorul unei Mănăstiri, şi prietenul advocatului. 9. Sarsailă, debitant de tutun. 10. Mai multe persoane, prieteni de-a lui Zărghilă şj Tololoae. ' ') La început eră hotărită într’un singur act, dar autorul a şters, şi a scris pe urmă: 3 acte. Scena I. Zărghilă (singur). Ei, apoi, zi că nu-s nebun. Eu psalt, ea ofiţereasă. Dela dânsa până la mine, câtu-i dela cer până la pământ. Dar o încercare nu strică. Ia să mă ciuculiţesc şi eu o Ieacă: un surduc negru, o pălărie 'naltă şi o pereche de mănuşi negre, nu-i vorbă, pot să-mi fac: că am eu câteva părăluţe într’un loc. Dar oare dac’aş face asta, i-aş cădea cu tronc la inimă? — Zoiţa, eră Zoiţa; din sat dela noi, mă puteam înţelege cu dânsa în vorbă. Dar asta-i asta: ofiţereasă, femeie iscusită, cucoană mare, vorbeşte cu noimă şi poate să fi având multe năcăfale. Dar şi eu am să fac pe dracu ’n patru ş’am s’o îndesesc cu scofeturi şi cu aghioasele, şi poate s’o scot din minte. Şi rob de m’ar vârî la dânsa, am pentruce: că-i odată cucoană si femeie la locul ei. y Scena a 11-a. Zărghilă, Tololoae şi Bălbâilă. Zărghilă. Sărut mânile, cucoană Mărie! Bine, sănătoşică, cum aţi petrecut de când nu v’am văzut? Tololoaea. Al... cârnă, a Sculerii, a spart ferestile, a dracu iee a dânşii... A nu hi domnu Zamfir acolo, eu a moartă fost poate, nu mai ajunge ei ziua de mâni!... (Aici se sfârşeşte manuscrisul lui Ion Creangă). Cântec. în nopţile pustii de toamnă, Când creşte ’n jurul meu tăcerea, Povestea sufletelor noastre Mi-o ţese ’n graiul ei durerea. Şi dragă ini-e durerea asta, Aşi vrea s’o port vieaţa ’ntreagă: Că-i firul gingaş de păianjen Ce azi de tine mă mai leagă. ■ E. Pitiş. www.dacoramamca.ro Nrul 1, 191U. l.l'OKAFĂRUL 9 O întâmplare. Un prietin cărunt, cu care stăteam de vorbă ieri, mi-a spus o istorie, ca să-mi dovedească că întâmplările au şi ele o orânduire cuminte, nu sunt vorbe cum le socotesc bieţii muritori. Iată această istorie: Un boier de demult, care, mi se pare, eră moşul povestitorului şi pe care, pare-mi-se, îl chemă Iorgu Cernea, căminar al lui Mi-halache Sturza, a pornit Ia drum într’un rând, la vreme de iarnă. Boierul eră tânăr şi nu eră om urît. Avea obrazul alb şi barba încreţită uşor, şi ’n ochii verzi, ca o pâclă de toamnă, era urma durerilor pe care le încercase la moartea preaiubitei lui cuconiţe Cristiana. Trecuse din lumea asta, la cele veşnice, în floarea tinereţii, abia la opt luni după nuntă. Umbra aceea nedesluşită care plutea în ochii lui Iorgu Cernea mişcă multe suflete, şi multe jupâneşe tinere îl urmăreau cu ochii dela zăbrele si zâmbeau trist, când el trecea la umblat, pe calu-i alb, străbătând uliţele laşului. Iorgu Cernea fusese şi prin străinătăţi, vorbiâ limba Neamţului şi a Franţuzului. Cu greceşte şi cu turceşte se chinuise în copilărie, subt privigherea lui dascălul Chiriac şi a harapnicului cu opt cureluşe. Eră un om cu multă agerime de judecată, sprinten la minte, cu limba cam ascuţită cătră boierii vechi şi cătră slujbaşii învechiţi în rele — ceeace mult plăcea lui Vodă. Acum plecase cătră fundul ţinutului Sucevii, trimis în taină de Sturza, ca să cerceteze o afacere cam încurcată: ispravnicul zice că avea legături cu vre-o două cârduri de hoţi, care se lăsau din munţi şi puneau la dări aspre pe unii din boieri ori pe vechilii rămaşi la moşii. Si Vodă avea întinse moşii în tinutul i > i f Sucevii. „Dacă este ceva la mijloc, a zis Domnul râzând în barba-i roşă, să-l chem, să-i spun o vorbă şi să-i dau numai trei buzdugane în piept.. Mihalache Sturza avea obiceiu să bată cu buzduganul; după asta cei bătuţi nu mai erau. teferi toată vieata lor. » Fiindcă cioarele umblau vârtej pe sus a vreme rea, boierul s’a îmbrăcat bine şi şi-a luat blana cea mare de lup. Şi-a pus la îndemână puşca şi pistoalele cu cremene, a dat şi vizitiului un cuţit lung cu două tăişuri într’o teacă de lemn; apoi s’a cuibărit bine în sanie. îl duceau repede trei cai voinici, înhămaţi ruseşte. Mergea mai mult pe drumuri lăturalnice, mai deadreptul; nu voia să aibă de-a face cu căpitanii de poştă: şi asta tot din porunca lui Vodă. A poposit întâiu în sat la Ruginoasa, la marginea ţinutului Sucevii. A mâncat cam pe sponci la ratuşul boieresc, s’a făcut că nu înţelege de ce se tot învârte în jurul lui Ovrieul şi-l tot ispiteşte cu vorba; apoi, c’am pe la toacă, s’a aşezat iar bine în sanie şi a plecat. Când a trecut Şiretul, pe ghiaţă, însera. Un vântişor ascuţit trăgea dinspre răsărit; altfel vremea eră liniştită, stelele înfloriau vioaie pe aria cerului. Iorgu Cernea îşi făcea în gând planul cercetărilor lui. Eră un om hotărît, căruia-i plăcea să meargă fără încunjur cătră ţintă. Pe urmă eră un om care avea înăscut în el simţul i dreptăţii. Trebuia să frângă cerbicea unui ispravnic necinstit. Acuma erâ destul de deştept să înţeleagă că Vodă se sbârlise mai mult pentrucă erau la mijloc averile lui şi moşiile lui. însă când e vorba să săvârşeşti o faptă dreaptă, nu te mai pot opri îndoeli de acestea. Boierul avea ş’un suflet plin de ideile mari ale neamului; erâ prietinul lui Alecu Ruso, îşi petrecuse tinereţa cu el, — şi amândoi de multeori suspinaseră în stihuri pentru Moldova lor iubită! — Câtă strângere de inimă pentru vremurile de faţă, şi, cât dor pentru prefacerile ce avea să le dăruiască viitorul! Zurgălăii sunau veseli în întinderile tăcute; o vreme se zăriră în depărtări luminile unui sat; şi boierul, în căldura dulce a blănii de lup, se gândea cum se va înfăţişă ispravnicului, cum îl va fulgeră cu privirea, cum va rosti cu vorbe învăluite şi înţepătoare câteva cuvinte, şi va sfârşi cu glas apăsat: „Măria Sa Vodă te pofteşte la Iaşi, boierule!’1 Pe www.dacoramamca.ro 10 LUCEAFĂRUL N rul 1, 1910. urmă, în minte, începu să-şi orânduiască şirul cercetărilor. „Fireşte, se gândea el, în-tâiu o să fac cercetările, să mă încredinţez deplin. Când ai probe, nu te poţi înşelâ“. Încet-încet părăsi gândurile şi judecăţile acestea înţelepte. Simţea că-1 cearcă foamea. Se îndreptă cătră robul de pe capră; îi zise: „Măi Manoilă, unde dormim noi? unde mâncăm ?“ Ţiganul se răsuci în cojoc şi se întoarse spre boier. Şi lui îi eră foame. Răspunse amărît: „Eu ştiu, cucoane? Dumnezeu ştie! La ra-tuşu’ cela mai mult mi-am amăgit pântecele. - Dă, bre, o bucată tot om mai merge... — Cum a vrâ Dumnezeu!" răspunse cu îndoială Manoilă. Adierea de vânt conteni deodată: treceau printr’o vălcică. O luncă înegreâ cu linii încâlcite, albul zăpezii; pe un dâmb, la marginea drumului, se înălţă cumpănă unei fântâni. Ţiganul întoarse capul: „Eu zic, cucoane, să ne oprim la o curte boierească, undeva ... — Ba nu, măi Manoilă, alte datorii avem noi... Ne-om opri şi la o margine de sat... — Hm!“ făcîi Ţiganul, nemulţămit. Apoi se întoarse scurt la locul lui; simţise tresărind hăţurile cailor. Fugarii sforăiră; vizitiul îi struni. De după stâlpul cumpenei şi de după colacul fântânii se năpustiră deodată patru umbre. „Hoţii, cucoane!" gemu robul ghemuindu-se pe capră. Boierul nu eră fricos; se ridică şi zvârli în laturi pulpanele blănii grele; începu apoi a pipăi şi a căută pistoalele; dar hoţii săriseră sprinteni; îl cuprinseră doi, îl zvârliră din sanie şi-l frământau acum subt genunche, pe zăpada lucie a drumului. Un cuţit luci la lumina slabă a stelelor. „Nu mişcă, boierule, vorbi unul, că-ţi ridicăm vieata!" y Unul dintre oameni legă pe vizitiu cu curelele hăţurilor. Altul deshămâ caii. Boierul nu mai făcu nici o împotrivire, se lăsă moale, — cu ochii însă, prin slabele luciri albăstrii ale zăpezii, căută să deosebească feţele şi îmbrăcămintea hoţilor. Erau oameni în straie albe, — ţărani, — cu căciuli negre de oaie în cap şi cu cojoacele scurte pe trup. Doi aveau puşti arnăuţeşti. Ochi fulgerători şi obrazuri bărboase se aplecau spre el. „Cine sânteţi voi, măi?" întrebă Iorgu Cernea. Oamenii nu răspunseră. îl răsuciră în loc şi-i smulseră blana de lup, apoi îl pipăiră să vadă dacă nu mai are arme. îl ridicară după aceea în picioare. „Cucoane, zise unul, noi ne purtăm cinstit cu dumneata, nu te stâlcim, nu nimica. Scoate ce ai, — şi pune jos. — Iaca banii pe care-i am, zise liniştit boierul, vârând mâna sub haine şi scoţând punga de mătase. Poftim!" Unul nalt, spătos, ce-1 care-i vorbise, primi punga în palma întinsă. „Aşa, vorbi el gros; acu fă bine şi dă inelele şi ceasornicul...“ Boierul îşi trase inelele din degete şi scoase ceasul de aur: odor de preţ dela Geneva. Le primi tot zdrahonul cel nalt şi le vârî în chimir, sub cojocel, fără să se sinchisească. „Acu desbracă si comăsul! zise el iar. y y — Bine, dar are să-mi fie frig... grăi cu oarecare sfială boierul. — Nu face nimic; dumneata să fi sănătos; ti-i face altul!" y Boierul se desbrăcă si de contăs. La urma y y urmei eră bucuros că scapă teafăr. După cea dintâiu sguduire, îi mai venise inima la loc. O întrebare i se sui pe buze aproape fără voie: „Da partea ispravnicului cât e? — Cum? grăi căpetenia. Ce ispravnic? Cucoane, rămâi sănătos; noi luăm caii şi ne ducem. Ai noroc, mâni e sărbătoare, nici nu te-am suduit, nici nu ţi-am luat sânge!.. Să dai o liturghie la biserică..." Pe-un cal se svârliră doi: încălecară si cei y cu puştile pe câte unul, aşezară blănile la boturile şelelor, făcură pe după luncă şi pieriră, fără sgomot,’ ca nişte năluci. . Boierul stâ uimit la locul lui, în picioare. Par’că nici nu-i venea a crede, par’că fusese un vis, aşa se petrecuseră de repede toate. „Cucoane! cucoane! începu a se văitâ Ţiganul; fă-ţi o pomană şi mă desleagă!" Iorgu Cernea făcCi cei doi paşi cari-1 des- www.dacoromanica.ro 11 LUCEAFĂRUL Nrtil 1, 1910. părţeau de sanie. Ţiganul zăcea ghem lângă ea cu genunchii aduşi până lângă -ceafă. „Of! gemu Manoilă parc’au strâns curelele cu vârtejul!“ Boierul se năcăji o vreme ca să-şi deslege robul. Apoi amândoi în picioare, în singurătatea aceea, împresuraţi de noapte şi de zăpadă, rămaseră uitându-se unul la altul. Ti- j ganul oftă într’o vreme adânc, ridică dreapta şi-şi făcu cruce: „Doamne-Dumnezeule! zise el cu glas plângător, bine că am scăpat cu vieaţă!.. - Bine, am scăpat deocamdată, grăi boierul, d’a-i vorba ce facem de-acîi înainte? încotro ne îndreptăm? unde ne ducem? Dacă dau dihănii le peste noi?.. — Ferească-Dumnezeu!“ bolborsi robul. Boierul avu o înfiorare; începea să-l cuprindă frigul. „Hai să mergem pe drum înainte!“ zise el repede. Şi porni. Când ieşiră din vălcică, adierea ascuţită de vânt începu să-l taie. Se întoarse, cu gândul Ia cojocul lui Manoilă. Ţiganul îi pricepu mişcarea şi începu a scânci, încovoiat în straele-i vechi: „Nu-i, stăpâne! mi-au luat şi cojocul meu, ticăloşii si blăstămatii!" > » 1 Iorgu Cernea începu a-şi strânge fălcile; frigul asprii îi pătrundea mădularele; deodată prinse a clănţăni din dinţi. Porni mai repede; începu aproape să alerge. Ţiganul scânciâ cu jale ţinându-se de dânsul. Lui Cernea i-ar fi venit a râde, dacă nu şi-ar fi simţit, vinele gâtului şi fălcile ca de lemn. Ciudată întâmplare! înainte despreţuiâ găzduirea la o curte boierească, — ş'acîi ar fi fost bucuros de un bordeiu în pământ şi de o leacă de foc. Nici mâncare nu i-ar mai fi trebuit! Tăria începea să-i slăbească; o înfiorare de groază deodată îi străbătu inima, când se găndi c’or putea pieri aşa, acolo, pe câmp, ca o fiară netrebnică! îi veni să blesteme şi pe Vodă, şi pe Dumnezeu! Alergară aşa o vreme. Din când în când se opreau; cercau să străbată cu ochii în-tunerecul, poate-or vedea o lumină prietină; ascultau, — poate-or auzi lătrături de câni. Nu vedeau nimic, nu auzeau nimic, şi boierul Iorgu Cernea începea să se simtă pierdut. „întâmplări grozave ne pândesc în umbră!" cugetă el, şi se gândea la moarte ... O pădurice li se arătă înainte, ca un zid negru. Boierul se opri gâfâind. „Unde sântem?“ Deodată zăpăituri întărâtate de dulăi isbuc-niră. „Trebuie să fie vre-un bordeiu de creştin pe aici...“, gândi boierul, şi deodată, ca fulgerul, îi străbătu prin trup o simţire de bucurie. Cu o clipă mai nainte se simţea pierdut; acuma limanul mântuirii eră aproape. „Treci înainte, măi Manoilă! vorbi el cu însufleţire. Strigă la oameni, chiaină ajutor... Vezi unde ne aflăm!" Robul umblă cu picioarele încovoiate si cu rnânile depărtate de trup, cu degetele răşchirate. Din când în când le duceâ la gură şi suflă în ele. „Măi oameni buni!“ strigă el cu voce slăbită. Nu se vedeâ urmă de locuinţă; numai cânii lătrau mânioşi. „Să mergem mai încolo ...“ vorbi boierul. Şi dintr’odată îi veni înţelegerea. „Aici trebuie să fie grădina unei case boiereşti!.." Şi lucrul i se păru aşa de ciudat, întâmplarea aşa de fericită după ceasul de restrişte, încât nici glas nu puteâ să sloboadă. Făcu semn robului, porniră iute pe lângă un gard de nuiele, — şi curând bănuiră prin întuneric o poartă uriaşă, cu streşină. Şi dincolo de poartă tre-buiâ să fie o casă boierească caldă şi primitoare. „Măi Manoilă! măi Manoilă! vorbi tulburat boierul. Bate la poartă, intră şi spune cum a fost! roagă-i să ne primească. Spune că sântem oameni dela Eşi, boieri dela domnie, ne-au ieşit hoţii în cale, spune că îngheţăm aici, afară; să nu ne lase ...“ Ţiganul băteâ cu desperare, cu amândoi pumnii, în porţi, şi cânii, înlăuntru, hămăiau ca la sălbătăciune. Chemări de împăcare se auziră apoi în ogradă, ş’un glas răsunător întrebă de dincolo de poartă: „Care-i acolo? — Noi sântem! strigă Ţiganul cu curaj. Boieri dela Eşi! Ne-au prădat hoţii în drum! Daţi drumul, creştini buni, că îngheţăm de frig afară..." Se deschiseră porţile; câţiva argaţi îi în- www.dacoromanica.ro 12 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1910. conjurară; unul ridică un fanar şi lumină pe rând obrazul boierului şi al Ţiganului. „Apoi să mergeţi la stăpână!" zise un glas. O linişte mare se coborîse în sufletul bo-» ierului; începeâ să-şi capete tăria de sine. îşi frecă încet mânile, îşi potrivea prin întu-nerec hainele. Iar Manoilă, într'un avânt nestăpânit, sui scările la cerdac, c’un argat după el; intră într’o tindă caldă plină de miros de gutâi, — şi de-acolo pătrunse Ia lumină, într’un fel de iatac care i se păru ceva strălucit, ca ’n poveşti. „Ce este? — se auzi un glas. — înduraţi-vă! strigă Manoilă. Ni-i foame, ni-i somn şi ni-i frig... Ne-au prădat hoţii, ne-au lăsat goi în mijlocul câmpului, în iz-beliştea vântului, s’am căzut aici, la curţile dumneavoastră...“ în clipele acelea Manoilă par’că eră motanul năzdrăvan al lui Cheleş-împărat din poveste. După ce-şi strigă cu disperare vorbele, par’că se desmeteci şi privi în juru-i. O femeie tânără, albă la faţă, se ridicase în picioare, în scurteica-i de vulpe şi privea mirată la el, ţinând în mâni, lângă piept, horbota şi ingliţa. „Cine eşti tu?“ întrebă ea. — Eu îs Ţiganul! vorbi cu îndrăzneală Manoilă. Boieru-i afară... Eră să pierim pe câmpuri... — Cum? v’au prădat hoţii?... — Aşa, măria-ta, precum spui, sărutăm picioarele! — Şi cine-i stăpânul tău? — Stăpânu-i boier mare, cuconiţă, stă cu Vodă la masă! — Cum se poate! — Acîi-i căminar numai, că-i tânăr; dar are s’ajungă şi hatman! — Aşa? Şi cum îl chiamă? — îl chiamă lorgu Cernea... — Să fie sănătos. Să poftească. Creştini sântem! Gavrile, spune Catrinei să pregătească o odaie, să facă foc; aduceţi smântână, faceţi o leacă de scrob, puneţi nişte muşchi în ţiglă, daţi şi creştinului iestuia ceva să îmbuce!... Faceţi-i şi lui la bucătărie... Sculaţi pe chelar să deie ce trebtie!" Manoilă se uită la gura ei cu admiraţie. Apoi ieşi trăgându-se înapoi; şi Gavril pofti în casă şi pe boier, care tocmai atunci suia în cerdac potrivindu-şi părul şi barba: înţelesese din vorbe că stăpânu-i de parte fe-meiască si n’a trecut de vârsta de treizeci J de ani... Când intră în odăiţa caldă, i se împainjeniră ochii; căldura par’că-i aduse o destindere în tot trupul; începu să tremure tare; i se scutură toată carnea pe oase. Nu putu rosti nici-un cuvânt; simţiâ că dacă ar vorbi, şi-ar muşcă limba. Cu un zâmbet stânjenit duse mânile la piept şi se ploconi, după moda veche, înaintea gazdei. Stăpâna locului îl priviâ cu luare aminte, cu o milă vădită. „Cum, boierule? aşa ai rătăcit prin frigul iernii? numai în straiele acestea? — Mi-au luat tot!“ izbuti să îngâne lorgu Cernea. Cucoana tăcu, uimită. După un răstimp, zise încet: „Poftim, stăi, lângă sobă, mai la căldură..." Boierul încă tremură. „Mi-a spus omul dumnitale că eşti eşean... — Da. lorgu Cernea, căminariu." Gazda dădu încet din cap, în semn că ştiă. „Eu îs văduva lui Dumitrache Mavrodi... poate l-ai cunoscut..." lorgu Cernea făcu un semn uşor din cap, că nu l-a cunoscut pe răposatul; apoi îndrăzni să-şi ridice privirile asupra gazdei: „Poate pofteşti un păhărel de vutcă. Ţi-a face bine..." Căminarul dădu din cap, înduioşat par’că. Da, poate i-a face bine! Gazda deschise un dulăpior zidit în părete lângă sobă. Scoase o sticlă, un păhărel. lorgu Cernea îi urmăreâ mişcările. Eră voinică şi mlădioasă, cu mişcări iuţi. Scurteica de vulpe dădea o ciudată albeaţă şi curăţenie gâtului şi feţei. întinse mâna şi primi păhărelul cu băutură limpede. Se ridică în picioare şi-l închină, c’un semn uşor din cap, cătră gazdă. „Vă mulţămesc c’aţi avut milă de un drumeţ rătăcit şi jefuit de făcători de rele! Dumnezeu face parte după inimi!..." Gazda se rumeni uşor si zâmbi. Boierul t > bău vutca şi se aşeză iar pe divan. O căl- www.dacoromanica.ro Nrtil 1, 1910. LUCEAFĂRUL 13 dură binefăcătoare îi umblă acuma, ca un sânge nou, prin toate mădularele. Mai încercară a vorbi puţin, dar n’aveau ce să-şi spue. Slugile aduseră mâncare caldă, pâne proaspătă de grâu şi vin roş. Căminarul închină şi vin în sănătatea gazdei şi pentru bunătatea ei de inimă, ş’acuma, scuturat cu totul de ticăloşia ceasului de primejdie, începu a găsi sămânţă de vorbă, începu chiar a-şi aminti de sofismele şcolii lui greceşti, privind la cuconiţa de gazdă. Par’că o orânduire dreaptă o aşezară acolo, într’un colţ de pământ, ca pe o zâuă a liniştii, — spre a putea primi pe un biet călător rătăcit în frigul iernii, în bezna nopţii. Călătorul îşi povesti păţania aşa cum trebuia, fără groază, fără tânguiri, o povesti chiar cu oarecare veselie. Apoi află că pe buna la inimă a sa gazdă o chiamă din botez Tudoriţa, şi se simţi pornit să închine încă un păhărel de vin pentru acest nume frumos. Apoi cum amândoi sălăşuiau într’o ţară mică cum e frumoasa noastră ţară a Moldovei, găsiră curând că aveau aceiaşi prietini printre cunoştinţele lor, ba chiar că de foarte departe se rudeau puţin. Descoperirile acestea nu se ştie de ce făcură pe gazdă şi pe oaspete să nu mai contenească din vorbă; şi ’ntr’un târziu căminarul Iorgu se simţi cu ochii fierbinţi, cu vorbe înflorite pe buze, pe când dumneaei jupâneasa Tudoriţa, îmbujorată la faţă, aşezată în jilţ la vatra focului, ridică drn când în când genele spre negura de toamnă care părea că pluteşte în ochii boierului. Povestea aceasta pare că s’a sfârşit aşa cum trebuia, în iatacul acela curat plin de mirodenia florilor uscate de câmp. Nu înţeleg însă de ce din această întâmplare bătrânul meu povestitor şi prietin a căutat să scoată o idee filosofică. Să fie filosofia rece apanajul bătrâneţii? Mi se pare că tinereţa aveâ ceva mai bun de făcut. Mihail Sadoveanu. Surizând pe cer o stea Ceru ’ntraureâ, Spre-a vesti minunea ’n toată Lumea luminată! Că la stână de păstori C61o cătră zori, Şede sfânta Născătoare Sub doi meri în floare, Legănând cu braţul său Pruncul Dumnezeu: Păru-i moale si bălaiu Siminoc din plaiu, Obrăjorii la un loc Două flori de soc, Rouă ochilor senini Floare de mălini, Cine ’n faţa lui priveşte Mări, ’ntinereşte! Colindă. — Motiv popular. — Şi ’ntr’o iesle mi l-au pus Pe blândul Isus, Binişor mi l-a ’nvălit ) Fân îmbobocit; L-îngânâ în legănare Cum n’a fost cântare, Căci au răsunat atunci Văi si deal si lunci, Cum sună din steiu în steiu Buciumul de teiu, Cum pică din înălţimi Glas de Serafimi! Şi se pogorau în pripă Purtând pe aripă A luminilor răsfrângeri Ostile de îngeri... Si ’n doinirea merilor Şi-a oierilor, Acolo fu adunată Lumea luminată; Iar când Austrul suflă Floarea murmură, Iarba mi se legănă, Lumea se ’nchinâ... Si noi astăzi ne ’nchinăm, Satul colindăm, Din cereasca bucurie Şi la voi să vie: La tot cuibul de creştin > Veselul senin! Ne rugăm precum se cade, Deie Domnul, bade, Să-l reverse pe fereastră Si la casa voastră! f D. Nichifor. www.dacoromanica.ro 14 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1910. Cronică bucuresteană. » Monumentul dela Călugăreni. în cursul lunii Octomvrie 1909, Bucureştenii au fost tntr’un pios pelerinaj la Mănăstirea Dealului de lângă Târgovişte. în drum s’a vorbit despre multe lucruri machete, prima aşa cum a fost prezintatâ, şi a doua aşa cum a fost modificată, pentruca să judece şi alţii dacă aveam dreptate sau nu. 1 * Monumentul dela Călugăreni de d-nii Spaethe şi Clavel. (Primul proiect). frumoase cari s’ar puteâ face şi nu s’au făcut, şi s’a vorbit şi despre un monument care eră vorba să se ridice la Călugăreni. Nimeni nu ştia să spună în ce stadiu se găsiâ afacerea, iar eu mi-am amintit, in colţul meu, de nişte însemnări pe cari le scrisesem în vremuri şi pe cari le găsesc acum, întors acasă, între hârtiile mele răvăşite. Le tipăresc aci amintind că au fost scrise cu oca-ziunea concursului public deschis pentru acel monument, şi însoţindu-l acum cu reproducerea celor două S’a făcut multă vâlvă împrejurul concursului pentru monumentul ce se va ridică, prin subscripţie publică, în memoria lui Mihai-Viteazul pe câmpia dela Călugăreni. Publicul iubitor de artă a urmărit câtăva vreme cu pasiune această polemică interesantă, dar, în cele din urmă, s’a desinteresat de ea, fiindcă, în loc de a i se da corpul delictului, ca să zic aşa, după care să-şi poată formă o părere, i s’au dat procesele verbale ale comisiunii, sub-comisiunii şi supra-comisiunii, din cari s’a putut vedeâ numai atât că unii preferă unele www.dacoramamca.ro Nrul 1, 1910. LUCEAFĂKU1. 15 machete, alţii pe altele, într’o ordir.e oarecare, fără ca noi, vulgul, să cunoaştem motivele acestei preferinţe. Ar fi fost mai bine, fiind vorba de monumentul unui erou naţional şi de amintirea unei epoce care trebue să fie scumpă tuturor Românilor, ca toate machetele să fie expuse intr’un singur loc, pentru ca toată lumea să le poată judecă şi compară, şi pentru ca şi alţii, decât membri diferitelor comisiuni, să-şi poată spune cuvântul. înlăturate fiindcă nu îndeplineau punctul întâiu, — începând cu cele patru coloane lipite, în vârful cărora se vede cocoţată o cioară, — împreună cu un altul care reprezintă o femeie (M-me Sf. Gheorghe?), purtând un steag şi călărind un leu îmbătrânit, al cărui simbolism nu se prea înţelege, cu toată legenda lungă, dar încâlcită, care însoţeşte macheta, — şi până la acel Mihai-Hamlet, care vrea să spună ceva, în vârful unei stânci solitare. Monumentul dela Călugăreni de d-nii Spaethe şi Clavel. (Proiectul definitiv). Şi atunci, procedându-se prin eliminare, s’ar fi putut ajunge la alegerea machetei care ar fi corespuns mai bine cu intenţia subscriitorilor. Cred că în această ■alegere, micul nostru public, cu marele lui bun simţ, ar fi adus aminte diverselor comisiuni, că în astfel f ' de origine ţărănească, vom găsi în literatura lor o largă parte pentru vieaţa dela ţară. Aceasta nu înseamnă însă că ei si-ar fi mări ginit cadrele idealului lor artistic în îngrădiri rurale. Subiectele pot fi mult mai variate, şi e foarte bine ca prin felurita lor alegere să ne poată da icoana neamului nostru şi în ce are el mai bun, mai înalt ca conştiinţă si ca simţire... A te zăvorî numai la sate, e a face ceeace se numiâ acum câţiva anr ţărănism, şcoală literară, despre care nu se mai vorbeşte astăzi, fiindcă a fost isvorîtă numai din voinţa unui singur om. Dacă însă prin poporanism se înţelege aruncarea unei lumini binevoitoare asupra ţăranilor, apropierea lor de noi printr’o largă simpatie omenească, atunci voiu întimpinâ că menirea unei literaturi e tocmai de a restrânge simpatia noastră asupra lumei pe care o zugrăveşte, şi că, prinurmare, literatura noastră a aruncat şi aruncă o lumină binevoitoare şi asupra ţăranilor... Dupăcuin vedeţi poporanismul, în fond, nu ne aduce nimic nou, ci numai în măsură. A voi să faci dintr’o parte un întreg, şi din ceeace e un fel de literatură, toată literatura, e o încercare de altminteri foarte firească care s’a făcut de multeori, căci lumea aceasta sublunară fiind prea bătrână, numai cu astfel de noutăţi putem ieşi şi noi la soare... E. Lovinescu. * Domnule Redactor, La întrebările d-voastre privitoare la poporanism eu răspund următoarele: Nu înţeleg prin poporanism în literatură nimic, până ce nu văd scrieri literare de valoare, cari să îndreptăţească denumirea de scrieri poporaniste. în literatură, ca şi în artă în genere, nu se decretează mai întâi principiile şcoalelor li- terare şi apoi se aşteaptă scrierile, ci se produc mai întâi scrierile şi apoi istoricii literaturei deduc principiile. întrebările d-v. presupun contrarul; aceea ce eu socot a fi 0 mare greşală. Tot ce s’a produs până acum ' de. valoare în literatura română, nu îndreptăţeşte întru nimic denumirea de „poporanism". Avem poezie poporală, da; avem literatură cu subiecte luate din lumea ţărănească, da; dar literatură poporanistă, ce vrea să zică aceasta? Atunci avem si literatură boerească; nu? Avem emoţiuni şi pasiuni de oraş, şi emoţiuni şi pasiuni de ţară? Avem scriitori, cari scriu pe porunceală, dupăcuin cere publicul, întocmai ca cismarii, cari fac după comandă ghete de oraş U ghete de ţară?... Dar „în vremea din urmă se vorbeşte tot mai mult de poporanismul în literatură!" Se vorbeşte este adevărat; însă nu din iubirea pentru literatură, ci din interese politice, şi anume, din interesul pe care îl au unii de a-şi vedea programul poporanismului politic propagat şi prin mijlocirea unei literaturi de ocazie, căreia în lipsă de altceva 1 s'a dat denumirea de literatură poporanistă. Prin urmare acesta este deocamdată răspunsul meu: • ' Fiindcă nu văd încă o scriere de mare valoare literară, care să justifice numele special de scriere poporanistă, nu văd nici utilitatea introducerii termenului nou poporanism în istoria literaturei. Negreşit, acest termin poate fi întrodus în istoria generală a culturei; fiindcă în istoria culturei se vorbeşte în genere de toate manifestările sufleteşti, fie că ele au, sau nu, o valoare literară. Un viitor istoric al culturei româneşti va pomeni, de sigur, de poporanismul literar; un istoric al literaturei româneşti însă niciodată. i (Va urmă). C. Râdlllescil-Motru. www.dacoromanica.ro Nml 1, 1910. LUCEAFĂRUL 19 Pagini străine. Selma Lagerlof. Vestita povestitoare suedeză a fost distinsă cu premiul Nobel pentru literatură. în (ara ei nu e copil mai răsărit care să nu-i cunoască numele. în 1908, când şi-a serbat iubileul de 50 de ani dela naştere, toate şcoalelc din Suedia au sărbătorit-o cu entuziasm. Toate neamurile, cari au tălmăcit în limba lor scrierile acestei povestitoare, o admiră, numai noi abiâ îi ştim de nume. — Ca toţi povestitorii mari, Selma Lagerlof s’a inspirat in creaţiile ei din izvorul nesecat al imaginaţiei poporale. Poveştile auzite dela ţărani şi dela servitori i-au întemeiat reputaţia de scriitoare. Fantazia ei bogată şi originală a dat acestor poveşti un r.ou farmec poetic, o nouă vieaţă. Şi astăzi generaţiile plăpânde ale ţării sale şi ale altor neamuri ascultă cu aceeaş dragoste poveştile ei, cum ascultă dânsa odinioară poveştile bunicei sale, despre cari pomeneşte în legenda ce-o dăm în traducerea d-lui Ciotori. Noaptea sfântă.1) Când eram de cinci ani, m’a isbit o mare nenorocire. Nu ştiu ca de-atunci încoace să fi mai avut vr’o durere mai adâncă decât aceea. Lucrul acesta s’a întâmplat când a murit bunica mea după tată. Pân’aci, bunica stătea totd’auna în colţul sofalei şi spunea la poveşti. Nu-mi aduc aminte ca ea să fi mai făcut altceva, decât să spună poveşti, de dimineaţa şi până seara, iar noi, copiii, stăteam smeriţi în jurul ei şi ascultam. Şi ce mai trai duceam! Altor copii nu le era dat să fie atât de fericiţi! Nu prea îmi aduc aminte multe lucruri despre bunica. Ştiu doar că avea părul alb colelie, că mergea adusă de şale şi că, întot-d’auna, împletea la un ciorap. Deasemenea, îmi mai aduc aminte că, ori de câteori spunea o poveste, avea obiceiul să-mi pună mâna pe cap şi să zică: „Toate astea sunt adevărate, precum mă vezi şi te văd!“ îmi mai aduc aminte că ştia şi să cânte balade; dar asta n’o făcea în toate zilele, într’unul din aceste cântece eră vorba despre un călăreţ şi despre zâna mărilor şi avea ca refren: „suflă vântul rece, suflă peste mare“. îmi mai aduc aminte şi de o mică rugăciune precum şi de un vers dintr’un psalm, pe care le învăţasem tot dela bunica. Si din toate poveştile pe cari mi le-a spus ea, nu mi-a rămas în minte decât ceva nelămurit, vag. Ţin mai bine minte numai o singură poveste, pe care aşi putea s’o spun şi eu la alţii: este povestea despre „Naşterea lui Isus“. Asta-i tot ce-mi mai amintesc despre bunica, afară de durerea cea mare pe care ’) Din volumul „Legendele lui Isus Hristos" care va apăreâ în curând. am simţit-o atât de cumplit, când bunica nu mai eră! îmi aduc aminte de dimineaţa, când pentru întâia dată, colţul sofalei eră gol; şi nu-mi puteam da cu socoteala cum o să se mai scurgă ceasurile zilei aceleia! Ca acum îmi amintesc de dimineaţa zilei aceleia şi n’am s’o uit niciodată! Ţin minte cum noi, copiii, ne duseserăm, unul câte unul, să sărutăm mâna moartei. Şi ne eră frică; dar ne spusese cineva că acum eră pentru cea din urmă dată când mai puteam mulţămi bunicăi, pentru toate câte ni le făcuse. îmi aduc aminte cum poveştile şi cântecile porniră dela casa noastră, adunate întrun cosciug lung şi negru; şi nu s’au mai întors niciodată! Nu ne simţeam bine; ne lipsea ceva. Eră ca şi când uşa care dădea într’o lume frumoasă, fermecată şi în care noi eram liberi să intrăm şi să ieşim ori când, ni s’ar fi închis acum pe veci! Şi nu mai eră nimeni care să priceapă cum să deschidă aceasta usă! încetul cu încetul, începurăm să învăţăm a ne juca cu păpuşi şi cu alte jucării; să trăim şi noi o altă vieaţă, precum făceau ceilalţi copii. Şi par’că nu ne mai eră dor de bunica şi nici nu ne mai aduceam aminte de ea. Acum însă, după ce au trecut patruzeci de ani de-atunci, acum când adun la un loc legendele despre Isus, pe care le-am auzit în ţinuturile răsăritului') îmi vine în minte o poveste mică despre Naşterea lui Isus, pe care mi-a spus-o bunica. Şi mi-e aşa de dragă, încât vreau s’o mai spun şi eu odată şi s’o pun în colecţiunea mea. Era într’o zi de Crăciun, când toţi ai casei - ') Scriitoarea a făcut o călătorie la Ierusalim. www.dacoramamca.ro 20 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1910. se duseseră la biserică, afară de mine si de bunica. Nu mai eră nimeni în toată casa, decât noi. Nu ni se îngăduise ca să ne ducem şi noi la biserică, împreună cu ceilalţi, pentrucă una eră prea tânără, iar cealaltă, prea bătrână. Şi amândouă eram triste că nu ne duseserăm la biserică, să auzim cântecile si să vedem făcliile de Crăciun. Cum stăteam noi aşa, în singurătate, bunica începu să povestească: „Eră un om — zise ea — care porni prin întunericul nopţii să ceară foc dela cineva. Merse, din casă în casă, şi bătu Ia uşă: „Oameni buni, faceţi-mi un bine!“ zicea el. „Nevastă-mea născu un copil şi trebuie să fac focul ca să se încălzească, şi ea şi pruncul". Dar eră târziu si toti oamenii durmeau. Ni- i > meni nu-i răspunse. Si se tot duse omul tot înainte. în cele > din urmă văzii un foc licărind, hât, departe. Se îndreptă într’acolo şi băgă de seamă că focul ardeâ afară, pe câmp. O turmă de oi, albe ca zăpada, erau culcate în jurul focului şi un păstor bătrân şedeâ, de pază, lângă ele. Ci dacă omul, care voiâ să ia foc, se apropie de turmă, văzu trei dulăi mari cari durmeau la picioarele păstorului. Căteşi trei se deşteptară deodată şi săriră la el; cu gurile căscate, ca şi când ar fi vrut să latre, dar nu se auzi nici un sunet. Omul văzu că li se sburlise părul pe spinare, că dinţii lor, rânjiţi, străluceau la lumina focului şi că astfel, îndârjiţi, se aruncară asupra lui ca să-l sfâşie. Simţi că unul îl apucă de picior, altul de mână, iar cel de al treilea i se agăţă de piept. Dar fălcile şi dinţii lor n’avură nici-o putere şi omul nu simţi nimic. Şi atunci vru să meargă înainte, ca să ia ceia ce-i trebuia. Oile încă durmeau, una lângă alta, aşa încât nici nu puteai trece printre ele. Atunci omul trecu peste dânsele şi nici una nu se deşteptă şi nici nu se mişcă din loc." Până aci, bunica povesti fără să fie întreruptă; acum însă eu nu mai putui răbda: „De ce nu s’au sculat oile, bunică?" — „O să afli tu acum" răspunse ea, şi povesti înainte. „Când omul eră aproape de foc, păstorul îşi ridică privirile. EI eră un bătrân vrăşmaş şi rău, faţă de toată lumea. Şi când văzu că se apropie străinul, puse mâna pe o bâtă lungă şi ascuţită, pe care obişnuia s’o poarte când pornea cu turma, şi asvârli cu ea în omul care se apropiase. Bâta se duse drept spre străin; dar taman când eră să-l isbească, apucă la o parte şi trecu sbârnăind pe lângă el, ducându-se departe, pe coasta muntelui". Şi când bunica ajunse cu povestitul pân’aci, iar o întrebai: „Bunică, de ce nu vrea bâta să lovească pe omul acela?" Ea însă nici habar n’avii de întrebarea mea, ci urmă înainte cu povestitul. „Atunci omul ajunse lângă păstor şi zise: „Dragă, fă bine şi lasă-niă să iau puţin foc! Nevastă-mea născu un copil şi trebuie să fac focul să se încălzească şi ea şi pruncul". Păstorul eră cât p’aci să zică „ba", dar când se gândi că gurile cânilor se încleştaseră, când voiseră ca să-l muşte, că oile nici nu se miscaseră, când trecuse peste ele, că bâta lui se dăduse la o parte şi nu-I lovise, îl cuprinse frica şi nu îndrăzni să nu-1 lase să ia foc". „Ia cât vrei!" zise el cătră străin. Dar lemnele de pe foc arseră toate. Nu mai erâ nici un tăciune, ci numai o grămadă de jar, iar străinul n’aveâ nici un hârb, sau altceva ca să ia cărbunii aprinşi. Şi dacă văzu păstorul lucrul acesta, iarăş zise: „Ia cât vrei!" Şi erâ tare vesel că omul n’o să poată luă nici un cărbune. Străinul însă se aplecă jos, adună jar din spuză cu mânile şi îl puse în pulpana hainei. Şi nu-şi fripse mânile şi nici nu-şi arse haina, ci porni aşa, cu jarul, ca şi când ar fi luat nuci, sau mere". Aici însă, povestirea fu întreruptă pentru a treia oară: „Bunico, de ce nu vrea jarul să ardă pe omul acela?" „O să auzi tu acum!" răspunse bunica şi povesti înainte. „Atunci ciobanul, care nu erâ un om asa de vrăşmaş şi de rău, văzând toate acestea, îl prinse mirarea şi începu să se gândească: ce noapte o mai fi şi asta de nu pot să muşte cânii, oile nu se sperie, bâta nu loveşte şi focul nu arde? Chemă pe străin înapoi şi-I întrebă: „Ce noapte-i asta? Care-i pricina de ţi se supun toate?" Atunci omul zise: „Nu pot să-ţi spun aşa ceva, dacă tu însu-ţi nu vezi!" Şi vru să plece cât mai degrabă, www.dacoramamca.ro Nrnl 1, 1910. LUCEAFĂRUL 21 ca să facă focul să se încălzească nevasta şi copilul. Atunci ciobanul se gândi că nu poate lăsă pe om să-i piară aşa dinaintea ochilor, până ce n’o află ce însemnează toate acestea. Se sculă şi merse aşteamătul după el, până ce străinul ajunse acasă. Acolo, văzu ciobanul că omul n’aveâ casă, în care să locuiască, ci femeia şi copilul lui stăteau într'o peşteră, ai cărei păreţi nu erau decât steiuri reci şi goale. Şi se gândi că bietul copil nevinovat trebuie să fie aproape mort de frig; acolo în peşteră şi, cu toate că eră un om cu inima de piatră, i se făcu milă şi vrii să-i vină şi el într’ajutor cu ceva. îşi luă cojocul de pe umăr, tăie din el o bucată bună de unde i se păru lâna mai moale şi mai albă şi o dete omului ca să culce copilul pe ea. Dar îndată ce arată că şi el poate să fie milos şi bun, i se deschiseră ochii şi văzîi, ceeace pân’aci nu putuse vedea şi auzi. Văzu în jurul lui o horă de îngeri cu aripile de argint. Şi fiecare înger ţinea în mână câte o liră şi toţi cântau cu glas tare, căci în noaptea aceasta se născuse Mântuitorul care va mântui lumea de păcate. Atunci înţelese el că în noaptea asta totul era plin de fericire si nimenea nu voia să facă rău. Şi j y nu numai în jurul ciobanului erau îngeri, ci pretutindeni. Stăteau înăuntru, în peşteră, sus, pe stâncă; sburau cătră cer. Veneau in număr mare pe drum şi când ajungeau acolo, stăteau şi îşi aruncau privirile cătră copil. Şi eră atâta fericire, atâta bucurie şi cântece şi jocuri! Toate acestea le văzu el prin întunerecul nopţii, de unde pân’aci, pe o astfel de vreme, nici nu-şi vedea mâ-nile. Şi atâta veselie îi acoperise sufletul, că i se deschiseră ochii şi căzând în genunchi, inultămi lui Dumnezeu11. Când bunica ajunsese cu povestitul pân’aci,. suspină şi zise: „Ceeace a văzut păstorul, am putea să vedem şi noi, căci îngerii sboară prin văzduh, în fiecare noapte de Crăciun, dacă noi am fi vrednici ca să-i vedem11. îmi puse mâna uşor pe cap şi iar grăi: „Să ţii minte toate cele ce ţi-am spus că sunt aşa de adevărate, precum mă vezi şi te văd. Si toate astea nu le putem vedea nici cu ajutorul luminei făcliilor, ori cu aceia a lămpilor; nici lumina lunei sau a soarelui nu ne poate fi de vr’un folos. Trebuie să dobândim astfel de ochi, cu cari să putem vedea mărirea Domnului!11 D. N. Ciotori. Studenţii români din Beiuş cu Vifleimul. www.dacoromanica.ro 22 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1910 Lângă vatră. Ostenită lumânarea arde ’n sfeşnic lângă vatră, Pe când stropi de său fierbinte cad pe lespedea de piatră. De pe-o laviţă ’nvechită, răzimată strâmb de uşă, Doi copii privesc cărbunii, cum se ’nvăluie ’n cenuşă. Mai de-o parte şede moşul,... şi pe palida lui frunte Ca un giulgiu de zăpadă-i flutur’ pletele cărunte. Buza-i tremură sfioasă, par’că ceva tălmăceşte Şi-o cucernicie sfântă în privire-i licăreşte. Pe-un jăratic se ’nfioară două fire de tămâie, Ce împrăştie prin casă un miros de iasomie — ... Şi de-odată ’ncepe moşul, par’că l-ar cuprinde dorul: „Azi copii pe-ogrinji, în iesle, s’a născut Mântuitorul 1 „Îngerii cu păr de aur şi cu haine de zăpadă, „Coborîţi pe scări de stele, au venit în grajd să-l vadă! Visători în colţul vetrii stau copiii şi se miră, Când, la geam s’aude dulce: „Patru păstori se’ntâlniră!" T. Murăşan. Din popor. Firicel de buruiană Toată lumea nii-e duşmană. Foaie verde de sulfină Toată lumea mi-e străină. Străinu-s ca puiu de cuc . N’am milă unde mă duc. Străin ca o turturea N’am milă la nimenea. Căci mila dela străin E ca umbra cea de spin, Iar mila dela ai mei E ca umbra cea de tei. * Doamne la inima mea Este-un părău şi-o vâlcea. Doamne la sufletul meu Este-o vale ş’un părău. Doamne tot binele meu L-o dus valea ş’un părău. Doamne toată durerea Mi-o adus-o vâlceaua. Dă Doamne pe gândul meu Ca să sece cel părău. Dă Doamne pe voia mea Să sece şi vâlceaua. Culese de Pomptllu Popa. ^==59 Cronica teatrală. — „Viforul" de B. Şt. Delavrancea. — O sâiă plină şi religioasă urmăreşte şi „Viforul", cuni urmăreşte de un an „Apus de soare". Şi din când în când aplauzele cele mai sincere chiamă pe actori, pe autor, pe toţi. Este o serbare ce nu oboseşte şi care se va repeţi încă des. DoamnaTana,soţia lui Ştefăniţă-Vodă.este mâhnită: De-o jumătate de an Domnul fuge de ea. Bănuieli posomorite ii strâng pieptul, care bate încă pentru el. întâiul conflict va răsări de-a ici. Al doilea de-aiurea: Domnul vrea râzboiu cu Polonia, unde se adăposteşte Petru Rareş, o nădejde a ţării; dar boierii nu voiesc acest războiu. Şi boierii aceştia sunt Luca Arbore, Petru Cărăbăţ, Trotuşanu şi alţii, tot suflete în cari s’a moştenit sufletul Iui Ştefan. Domnul rămâne pe gânduri negre şi rele, dupăce s’a izbit de tăria acestui roiu de croi. Domnul este ca râul ce-a întâlnit o stâncă in cale: se umflă, se învârteşte, sapă, spumegă şi se revarsă: Ori el ori ea; ori Domnul ori boierii. Dar cu cine? Boierii au vorbit, acum va vorbi Ţugulea Moghilă şi Mogârdici, beţivul, măscăriciul Domnului; Doamna a vorbit, acum va vorbi Irma, drăguţa Domnului, polonca ce-i îmbată simţurile. Şi gluma, şi vinul vor vorbi; la adăpostul nopţii. Aşa petrec şi chibzuiesc tiranii: lângă o sărutare sensuală, lângă un pahar de vin se hotăreşte o moarte ori o înălţare. Lucruri ştiute, şi de pretutindeni! După sfat, boierii fuseseră osândiţi în inima Domnului; acum se hotăreşte începutul, începutul cel greu. Şi Moghiiă, singurul „om“, va fi lângă Domn, şi ca ucigaş. Dar de sus, din pridvor, Doamna a zărit pe Irma în braţele desfrâului domnesc, a înţeles tot, a oftat adânc şi a plecat. Din partea aceasta bate-a vânt bun, a împotrivire! , La vânătoare, în actul Ii. Munţii Moldovei sunt bogaţi, boierii setoşi de vitejii in pace, Vodă de sânge... Luca Arbore s’a obosit vorbindu-i politică înţeleaptă, l-a părăsit şi-a luat-o prin codru, înainte. Cărăbăţ şi grupul lui îşi caută locul şi trec vorbind cuminte. Vodă vine în urmă. . Şi-acum reîncepe lupta: Vodă caută Ioc unui Ar-* bore, i-1 caută sus, pe-o stâncă, dar i-a căutat şi pe ucigaşul care-1 va răsturnă de pe stâncă în prăpastie. Aici e săvârşirea crimei întâi şi desăvârşirea cru-zimei, caTe nu se îndoaife nici o clipită, deşi i se pun în faţă trei vieţi curate, voiniceşti, naive, încrezătoare, solare, deşi în viitor se arată jalea părintelui. O spaimă va rămâneâ şi în oasele Domnului şi-l va scutură des, dar nu-1 va şi opri în loc. . Aici se desfăşoară o scenă, nu, sunt două pe care www.dacoramamca.ro Nrul 1, 1910. LUCEAFĂRUL 23 le poţi pune în orice operă mare. Ştefăniţă-Vodă vorbeşte cu fii lui Luca Arbore: Şlefăniţă. (Sc uilă spre muchia din stânga şi vorbeşte înceţi. Să-l fac să şi-o aleagă singur... Sunteţi trei voinici, tineri şi sprinteni, lus-trei ţintaşi buni, cu arcurile pe după gât, cu cuţitele la brâu şi cu toporiştele in mâni... Care din voi e mai de nădejde? ■ Cătălin. Tus-trei, Măria Ta. Ştefăniţă. Care e mai tânăr? Nichita. Eu, Măria Ta. Ştefăniţă. Care e mai voinic? ' Toadcr. Tus-trei, Măria Ta. Ştefăniţă. Care aruncă’săgeata mai departe? Cătălin. Nichita, Măria Ta. Ştefăniţă. Care ucide ursul cu cuţitul fără a clipi? Cătălin. Tus-trei, Măria Ta. Ştefăniţă. Care ia cu săgeata rândunica din zbor? Cătălin. Tus-trei, Măria Ta. Ştefăniţă. Care urcă muchia în dungă ca iedul sălbatic? Cătălin. Tus-trei, Măria Ta. Ştefăniţă. Nu pot s’aleg. Alegeţi voi!.. Uitaţi-vă colo, sus, sus, unde se sfârşeşte zidul de brazi, unde* se prelinge un nour vânăt. Toader. Da, vedem... Ştefăniţă. D’alungul codrului este o fâşie de piatră... Nichita. Da, vedem... Ştefăniţă. Acolo bate capra neagră... Care din voi e mai stăpân pe el însuşi să ia pânda aceea?.. Nichita. Eu. Toader. Ba, eu! Cătălin. Luaţi .seama... Muchia aceea să tot fie de doi coţi lăţime şi d’alungul ei prăpastie dreaptă şi adâncă. Cum sunteţi voi pripiţi la' isbândă, un pas greşit, ş’aţi cădea ca o piatră în fântână, până jos praf şi fărâme. Acolo e nevoie de om încercat a căruia inimă nu sare de curaj, ci aşteaptă fiara ca un steiu de piatră. Nu e de ei, Măria Ta; mă duc eu. Nichita. Fireşte, iar el când e vorba' d’o ispravă mai de seamă... Ştefăniţă. Fie! Dar aş fi vrut să vedem pe ceilalţi ce pot... Toader. Când o să facem şi noi incercări d’astea...? Ştefăniţă (neivos). Mai de grab decât credeţi!.. (Cătră Conilrea, Şarpe şi' leremia). Nichita şi Toader cu voi... Luaţi-o iute la picior. în curând veţi auzi de trei ori buciumând .... (Pleacă Condrea, leremia, Şarpe, Nichita şi Toader). lea seama, Cătăline . . . Cărăruia e-aşa de întunecoasă că par’că nu te-ai sui la lumină ci te-ai coborî în iad... Şi să dai un chiot când vei ajunge... Nu-ţi zic noroc, norocul e’n braţul tău... Cătălin. Nu mă rog de notoc... Ştefăniţă. Roagă-te! Cătălin. Norocul meu e Măria Ta şi pentru norocul meu mă rog. Ştefăniţă (nervos). Şi pentru tine! Mai ales pentru tine! (Cătălin s'afundă pe cărare care suie muntele in partea stângă). Un Ungur, ucigaş tocmit, aruncă pe Cătălin în prăpastie. Ca să nu poată vorbi, Moghilă ucide pe Ungur. S’a vânat mult, fiare şi oameni. Vânătoarea încetează; curtea s’adună; vine şi Luca Arbore. Numai băieţii lui lipsesc. Curând Nichita şi Toader aduc pe Cătălin mort, pe targă: vin astfel toţi trei şi peste Cătălin cade frânt Arbore, care credea şi nu credea, se temea şi nu se temea, ca un copil, ca un bărbat şi care abia ctede că aveă de ce să se teamă. Aceasta-i a doua scenă mare. Mi-am adus aci aminte de un cântec din Nibelungen-lied, unde Cătălin este Siegfried... Un omor ca ăsta subt lumina soarelui, în mijlocul naturii frumoase, alături de cântecele vesele ale vânătorilor, sus in aerul curat al muntelui... Şi-aici jos, la rădăcina copacilor Mogârdici beţivul bea şi glumeşte sec, lângă Domnul carc-ar puteâ fi un tiran mai discret, mai puţin manifest. . Mogârdici lângă această tragedie a Arboreştilor — în actul II — este o disarmonie, pe care n’o simţi numai neestetică, ci chiar neigienică. Lângă partea cea mai curată, cea mai sfântă şi mai luminoasă a piesei, lângă un imn în cinstea puterii tinereşti, ideale, în cinstea cuminţeniei cu părul alb, in cinstea simpatiei care îndoaie tăcând pe oamenii aceştia ai vecltei Moldove, lângă aceste frumseţi, scârba aceea, pe care Brezeanu u’o poate face mai puţin scârboasă decât este. Succesul: Se râde în faţa acelor scene mari! — Actul al treilea are trei judecăţi: Vodă şi Doamna, Vodă şi Oana, Vodă şi Luca Arbore. Doamna a înţeles şi-l cercetează pe Vodă neliniştit că i s’a ghicit fapta, uciderea. Dar el are altceva de făcut şi fuge, iese. Oana poartă cu sine amintiri şi simţiri deprinse la curtea lui Ştefan-Vodă. Oana este mătuşa lui Ştefăniţă, Oana l-ar iertă de-ar fi ea Doamna. Dar când Doamna-i desluşeşte cum a fost omorît Cătălin, bărbatul Oanei şi ce i-a spus postelnicul Şarpe, mintea Oanei se face vârtej şi cade strigând: „O, ce roşu eşti!" Ştefăivţă tocmai intră... A fost un cuvânt aşa firesc şi totuşi găsit par’că cu cea mai căutată ra-finerie. Domnul intră aducând dovada, scrisă pe pergament, că Luca Arbore este trădător, chiemâtor în ţară al lui Petru şi al Polonilor, cap vrednic să cază. Divanul s’adunâ, cartea se citeşte; e scrisul lui, dar nu-i sufletul lui Luca; este un falş; e laţul întins lui Arbore. El va cădeâ, vredniceşte, lăsând câte-o amintire prietinilor săi, iar lui Cărăbăţ, pentru care nu-i mai rămăsese nimic, o sărutare. Ce duioşie! Să fugă, nici prin gând nu-i dă: el se duce numai după ai săi, dar se duce după ce-l peceţlueşte pe Vodă ca ucigaş. Vodă a judecat, Vodă nu primeşte dovezi de nevinovăţie, el e lege acum, lege deci nu mai este: boierii vor şti ce au de făcut, dar Arboreştii au pierit şi pier... Moldova piere pe rând. La palat este masă aşternută. Dar boerii nu vin, ei s’au răsvrătit. Ei trag săbiile şi se luptă cu ai domnului, cu Domnul însuşi, care aleargă la ei. Toţi sunt răniţi, numai de Cărăbăţ nu s’a apropiat nimeni. Măcel ca ia curtea lui Atila, in Nibelungenlied, cu www.dacoramamca.ro 24 LUCEAFĂRUL Nral 1, 1910. croi epici de mari. Dar slăbesc şi ei, vin acum, înfruntă pe Domn şi pleacă la moarte: Se închină încă astfel domniei, nu Domnului, a cărui prăbuşire o prevăd. Şi capetele cad, in curte, unul, doi, trei, cad mereu, patru, cinci, şase... Acest om poate ceva; vieţile pier, capetele cad mereu şi ce vieţi, ce capete: Cătălin, Toader, Nichita, Luca, Cărăbăţ... Un vifor. Acest om simte că poate când vrea, cum vrea. Simţirea îl sporeşte; el se vede mare, mai mare decât marele-i bunic; oho, ce-o să fie incă el! Dar frenezia puterii rătăcite se schimbă în tăcere: Otrava ce i-o toarnă însăşi Doamna îi închide gura şi-i linişteşte creerul bolnav de ură, de răsbunare, de cruzime. De ce aplaudă lumea? In faptele „Viforului" sunt energii de-a căror manifestare nu va rămâneâ nimeni nemişcat. Arboreştii — al căror nume ar puteâ luă locul „Viforului" — amicii lor, Doamna, Oana, a cărei nebunie „poetică" ar fi putut să fie mult mai scurtă, sunt energii de rassă. Lumea creşte cu ele. Creşte oricât Mogârdici şi Moghilă şi Vodă ar încerca să ne oprească atenţia. Creşte din lumina lor, din bunătatea lor, din cuviinţa lor, din mărimea lor. Lumea există la o mărturisire a geniului rassei noastre. Şi aplaudă. Şi are dreptate. Pe ici, pe colo picură câte-o frază supărătoare. Din când în când simţi că in mod inutil autorul a colorat săturând, fie nebunia, fie cruzimea, fie beţia dobi-tocească. Te superi puţin, pentrucă ai vreâ să-l crezi pe de-a’ntregul şi nu te lasă. Te superi puţin, pentrucă abia te superi şi-o nouă frumseţă te lipeşte iar de arta lui. Ţinând la acestea, voi mai vedea „Viforul", dar cred că numai până la sfârşitul actului III: După actul al ll-a şi al Ill-a poţi renunţă la al patrulea,.poţi renunţă la cantitate, de dragul calităţii anterioare. 4/XII. 1909. O. Bogdan-Duică. Cronică. Cătră cetitori. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sprijinul cetitorilor revista noastră, cu acest număr, intră în anul al IX-lea de existenţă. O vârstă destul de frumoasă pentru o revistă românească, care s’a luptat cu multe greutăţi şi cu multe neajunsuri ca să fie o rază de înseninare în vieaţa noastră culturală. Mul-ţămirea sufletească ce o simţim, privind la drumul ce l-am făcut în sudoarea feţii noastre şi cu atâtea jertfe morale şi materiale, ne dă nădăjdi tot mai bune şi ne oţeleşte pentru munca sau, dacă va trebui, pentru lupta din viitor. începem noul an în credinţa că vom ajunge cu un pas mai aproape de culmile idealului nostru: cultura naţională. Ştim că spre acest ideal cărările sunt anevoioase şi că se cere multă străduinţă şi multă muncă conştientă pentru a-i întrezări realizarea. Dar ceice ne-au urmărit, au dreptul şi posibilitatea să ne judece, dacă suntem vrednici să fim sprijiniţi în nizuin-ţele noastre. Nu ne mai pierdem vremea cu programe noi din acest prilej. Cuprinsul revistei din cei opt ani de zile, credem că e un program destul de amănunţit. Şi dela acesta nu ne vom abate nici în viitor. Ceice ne trag la îndoială bunele intenţii şi gândurile curate sunt nişte clevetitori şi pizmătăreţi cu cari nu putem şi nu vom stă de vorbă. Le trimitem însă, ca dar de sărbători, mila iertării noastre pentru toate păcatele lor neputincioase. Cu cetitorii suntem prea vechi şi buni cunoscuţi ca să fie încredinţaţi că şi în acest an ne vom da toată silinţa să le trimitem numere tot mai frumoase şi tot mai interesante. Pentru anul 1910 avem deja adunat un material dela cei mai de seamă scriitori români. Ne vom îngriji însă şi de începători, pe cari întotdeauna i-ain ocrotit cu o adevărată dragoste. Vom da mai multe suplimente artistice foarte preţioase, cari desigur vor surprinde pe cetitori. Sperăm să putem introduce şi o cronică socială, în care să zugrăvim unele obiceiuri ale societăţii noastre. Ne vom da silinţa ca partea informativă să fie cât mai bogată şi cât mai obiectivă. Cu aceste nădejdi intrăm în anul 1910. E rândul cetitorilor să ne sprijinească spre a le puteâ săvârşi toate. Red. ♦ Două acte. (Adausuri la biografia lui Ion Crea ngă). D-l Gh. T e o d o r e s c u-K i r i 1 e a n u, care a dat multe lămuriri asupra vieţei şi operei lui Ion Creangă, şi care, dimpreună cu d-l Ilarie Chendi, a scos cea mai bună ediţie a operilor nemuritorului scriitor (Edit. „Minerva") a publicat în revista folcloristică „Şezătoarea" (Nr. 10 — 11. An. XI.) o suplică a lui Ion Creangă prin care acesta cere un atestat de adeverirea celor patru ani urmaţi de dânsul în Seminarul Socolei din Iaşi. Această suplică dimpreună cu o petiţie prin care scriitorul cere Ministerului al patrulea termin de gradaţie, şi al căreia concept a fost găsit de cătră d-l Em. Gârleanu, printre hârtiile lui Ion Creangă, întregesc o epocă din vieaţa marelui scriitor. Le dăm mai jos, ca parte documentară: Textul suplicei publicat de cătră d-l Gh. Teodor esc u-K i ri I ean u, în revista „Şezătoarea": Lăcrămătoare suplică. Fiin că (sic) cu agiutoriul Proniei, am săvârşit cursul de patru ani în această Seminarie; pentru care datoriu www.dacoromanica.ro Nrul 1, 1910. LUCEAFĂRUL 25 sânt a mulţămi lui Dumnezeu şi învăţătorilor mei; însă, acum ne mai putând rămâne pentru a trece şi în cursul al doilea, din cauză că părintele meu s’au săvârşit din viaţă, la Iunie în 30 de zile, precum alăturata mărturie adevereşte (lipseşte din dosarul Senii-narului Veniamin această mărturie. Not. cui.): şi maica me este bolnavă de patru ani şi cu şapte copii toţi mai mici decât mine; încă şi cu o însămnătoare datorie, d(e) 1600 lei, ne având cu ce plăti, fiind în cea mai mare sărăcie! ba încă din cauză ca tatăl meu, nu au murit la locul naşterii lui, nici de biru nu este scutit; pentru care cu o mare amărăciune, abie ăşi poate căpăta hrana dintEo zi până întră alta; de unde nici eu nu mai am nădejde de a mă mai pute ajiuta. Pentru care cu supunere viind, rog ca onorabilul comitet să binevoească am (sic) slobozi cuvenitul atestat. Creangă Ion. 1858 Septemvrie 10. Suplica a fost scoasă de cătră d-1 Gh. Te o doresc u-Kirileanu din „Actaclirişiloreşiţi cu atestate din Seminariu" pe anul 1858-1860. Dăm şi textul original al petiţiei, publicat de cătră d-l Em. Gârleanu, in revista „Făt-Frumos" (An. I. Nr. 1. — 1904). laşi, 1884 Noemvrie 5. Domnule Ministru, Subsemnatul Ion Creangă, Institutor de clasa a ll-a, la şcoala primară de băieţi, Nr. 2 din Păcurari, Iaşi, împlinind 20 de ani de serviciu, ca institutor, după cum dovedeşte primul decret Nr. 53,231 din 5 Noemvrie 1864, denumirea mea în această funcţiune la cl. I. dela şcoala primară din Trei-Erarhi, respectuos vin a vă rugă, domnule Ministru, să binevoiţi a regulă trecerea mea în budget, cu al 4-lea termen de gradaţie, conform dreptului ce-l am, i'le aici urmează câteva rânduri şterse cu o linie, cari dacă nu folosiau în petiţie, folosesc pentru a determină data sigură când Creangă a început a-şi exercită funcţia de institutor; le dau întocmai. Nota culeg.) încă din 7 Maiu 1864, de când am început a funcţionă la şcoala din Trei-Erarchi, ca institutor, precum arată certificatul Nr. 74, ce mi l-a dat direcţiunea acelei şcoale în 1883 Iunie 29, şi pe care drept mi-1 recunoaşte însuşi decretul domnesc Nr. 1501, care zice: „şi cu începere dela data intrării în funcţiune“. Primiţi vă rog, domnule Ministru încredinţare de stima şi profundul respect ce vă păstrez. Ion Creangă. Din datele acestei petiţii reiasă că Ion Creangă a îndeplinit funcţia de institutor cu şase luni mai înainte de ieşirea decretului prin care este întărit. * însemnările lui Ion Creangă. Printre hârtiile lui Ioan Creangă s’au găsit o mulţime de înseninări. Unele din ele, scrise numai pentru prieteni, nu pot vedeâ lumina tiparului, căci se ştie că marele povestitor iubiâ mult glumele, şi multe dintre aceste glume, pe cari el le spuneâ, cu atâta farmec, în adunările Societăţii J u-nimea din Iaşi, le şi aşterneâ pe hârtie. Sunt însă şi dintre acele cari trebuiesc culese şi adăugate la o nouă ediţie. Dăm mai jos o însemnare a lui prin care, cu o ironie binevoitoare, şi ’ntr’aşa de puţine rânduri, Creangă caracterizează Românul, şi ’ndeosebi pe ţăranul moldovean: „Românului i-i greu până se apucă de treabă, dar de lăsat îndată se lasă. Din firea lui e bun la inimă, deştept, voinic, primitor, lesne iertător, darnic-, glumeţ şi vesel la toate împrejurările cât se poate; însă un lucru de nimica îl strică: la treabă nu se prea pune aşa dela sine cu toţi nebunii“. /o„ CnangB^ Portul naţional. D-na Erdelyi, una dintre conducătoarele atelierului de industrie casnică din Orăştie, nu de mult a ţinut o conferinţă despre portul naţional pe care a încheiat-o cu următoarele cuvinte înţelepte: „în fine încheind conferinţa, aş aveâ o modestă propunere, ca dela anul nou începând la toate convenirile şi serbările noastre naţionale toate femeile, fie acelea ţărance, fie ale meseriaşilor, ori fie chiar şi floarea inteliginţei române, să purtăm toate fără deosebire, pitorescul nostru port naţional, dar original, fiecare după ţinutul căruia aparţine. Dar neschimonosit, folosindu-ne de modelele noastre vechi şi străvechi, păstrându-şi astfel portul originalitatea şi rara lui frumuseţe". De-ar fi mai norocoasă d-na Erdelyi, că noi am cuvântat tot in pustiu. * „Viforul" lui Delavrancea. Ne obişnuisem deja cu gândul că sgribţuroaica de politică, care seacă atâtea suflete, ne-a răpit pentru totdeauna pe artistul Delavrancea. Ne pierdusem nădejdea că va scăpă teafăr din in-vălmăşala luptelor meschine a partidelor ce vânează puterea vremelnică a cârmuirii. Cu atât mai mare a fost bucuria noastră a Românilor de dincoace, când anul trecut am primit vestea că Delavrancea s’a întors în lăcaşul Muzelor, cu puteri oţelile, cu sufletul întinerit şi cu gânduri mari. întreaga noastră fiinţă a tresărit de părere bună. Degiaba oameni ca Delavrancea nu trăiesc în conştiinţa neamului prin discursuri politice, oricât ar fi ele de frumoase, ci prin plăsmuirile dumnezeeşti ale artei! Cu câtă însufleţire au fost primite piesele lui până in cele mai îndepărtate colţuri locuite de Români. Ce răsplată morală şi materială a aşteptat pe cântăreţul întors la lira lui, pe care o aruncase de atâta vreme în buruienile politicei. „Viforul" — ultima piesă a lui Delavrancea — a stârnit un adevărat uragan de însufleţire. Editorii au îmbrăcat piesa în aur, nu altceva. Se spune că ziarul „Universul" a dat autorului un onorar de 4000 lei pentru publicarea ei, iar institutul Socec, 10.000 lei pentru scoaterea ei in volum. La „Teatrul Naţional" adună, seară de seară, sale tixite, de unde, la fiecare reprezentaţie, autorul, pe lângă ovaţiuni şi aplauze, mai încassează şi câte 1200 lei. Aşa ceva nu s’a mai pomenit pe pământul neamului românesc! De-ar sluji această pildă de învăţătură tuturor artiştilor, cari sunt ispitiţi de mrejele afurisitei politice. * www.dacoromanica.ro 26 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1910. Ştiri. Reuniunea sodalilor români din Cluj' intenţionează a creâ „Fondul de 20 fii. Dr. Gregoriu Silaşi“ pentru ajutorarea meseriaşilor. Ceice doresc a contribui la acest fond să trimită donaţiunile lor la adresa: Mihail Radu, Cluj (Kolozsvâr, Jokai u 2.) * D-! Dr. At Marienescu publică in „Telegraful Român" N-rii 130—131 date interesante privitoare la biografia sculptorului Alex. Liuba. * A apărut „Buletinul comisiunii Monumentelor istorice" fascicolul pe Iulie—Septemvrie' 1909, cu următorul cuprins: Curţile domneşti brâncoveneşti: I. Doi-ceşti. O nouă diplomă militară română. Două noi inscripţii dela Comana. Frescurile dela Hurezi: Biserica cea mare şi paraclisul. Clopotniţa dela Păpăuţi. Mănăstirea Hurezi: Chiliile dela miază-noapte. * Din dicţionarul „Figuri contimporane din România" a apărut coala 7-a cu biografii şi însemnări noi. Textul biografiilor e înfruinseţat cu ilustraţiuni bine reuşite. D-l Th. Cornel, redactorul acestei publicaţii, săvârşeşte fără îndoială o lucrare folositoare. * A încetat din vieaţă în 16 Decemvrie 1909 Ghe-rasim Dbmide, fost protopop în Bistriţa şi vicar al Năsăudului. în el am pierdut un om de inimă şi un Român însufleţit. * Cetim în ziare un comunicat că s’a înfiinţat un sindicat al pressei româneşti dela noi. Poate ni se va da şi nouă prilej să vorbim despre acest factor nou in vieaţa noastră publică. * Fotografia lui Ion Creangă pe care o reproducem pe copertă a fost descoperită de d-l Gh. Teodorescu-Kirileanu. Trebuie să fie de prin anii 1860 -1864. * Au apărut: „Anuarul Băncilor Române" pe 1910 întocmit de d-l C. Pop şi „Calendar portativ al Funcţionarilor de bancă români" — pe 1910, întocmit de Vasile Babi. Ambele cuprind date amănunţite şi interesante asupra băncilor noastre. * Revista „Les Documents du Progres" redactată în patru limbi (franceză, engleză, germană şi rusească) de Dr. Rudolf Broda, cu începerea anului 1910 aranjează în Berlin, Frankfurt, Miinchen, Viena, Graz, Brunii, Paris, Bruxelles şi Londra o serie de conferinţe, cari vor fi ţinute de învăţaţii şi politicianii tuturor neamurilor. Din partea Românilor a fost invitat ca conferenţiar d-l Drăghicescu, profesor la universitatea din Bucureşti. * Revista literară maghiară „Elet" publică traducerea schiţei „Niţă" de colaboratorul nostru I. Agârbiceanu. * După încheierea numărului am primit trista veste a încetării din vieaţă a lui Russu-Şirianu, pe care îl jeleşte întreaga noastră publicistică. Tot aşa de dureros ne-a atins şi stingerea sufletului idealist Dumitru Marcu. Despre amândoi vom vorbi în numărul viitor. * A apărut fasc. 111. din „Siebenbiirgisch-săchsisches W8rterbuch“ de Adolf Schullerus. Cuprinde cuvintele dela aufklatschen până la Bătsch. Recomandăm din nou în atenţiunea filologilor noştri această lucrare temeinică. * Onoraţii noştri abonaţi cari doresc să aibă scoarţe pentru „Luceafărul“ pe anul 1909 sunt rugaţi a ne trimite în cursul lunei Ianuarie 1910, deodată cu reînoirea abonamentului, suma de 2 Cor. Scoarţele le vor primi numai abonaţii cari ne trimit din vreme această sumă, fiindcă comanda o facem numai pentru numărul cererilor. Ele se vor espediă din partea administraţiei noastre pe la sfârşitul lunei Martie 1910. Poşta Redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — Stei la A. Vedeţi sunt sentimente frumoase şi curate pe cari nişte versuri slabe şi naive le banalizează. 0. H. Doina şi Cântecul au note originale, dar în întregime nu prea merg. Trimiteţi altele. C. I. G.-V. Un începător în ale poeziei e ca un mugur de floare. Nu ştii niciodată dacă petalele plăpânde ce se trezesc la vieaţă vor ajunge să înflorească şi să rodească. De aceea e şi greu să judeci floarea când abia îmboboceşte şi talentul unui poet când îţi trimite prima încercare. Intenţiile din „Chinuit popor", care o închinaţi „Fraţilor Ardeleni", sunt foarte frumoase... dar durere numai intenţiile. 1. P. Nu se publică. E. M. Schiţa, aveţi dreptate, aşteaptă cam de mult. Şi ca să-i vină rândul, va mai trebui s’aştepte vre-o lună-două... Altele, bineînţeles, ne puteţi trimite, numai bune să fie. loniţă. Din poeziile ce ni le-aţi trimis, publicăm una, de probă. Cântec. Eşti visul meu cel mai senin Ce l-am visat vreodată, Frumoasa mea cu chip bălai, Copilă minunată Eşti întruparea dorului Pornit cu mine ’n vieaţă Şi iele Ţi-au urzit noroc Din zori de dimineaţă. Tu eşti femeia cea dintâiu Ce gândul ini-1 învaţă, lubindu-te să mă închin lubirei de vieaţă. Cele multe înainte! B. M. Face să o reproducem intreagă: Amurg. Bate toaca ’n mănăstire, în amurg de sară, Popii cântă din psaltire Scris cu slovă rară. , Vălul nopţii se tot cerne Şi de munţi se ’nclină; Vin pioşii la vicerne Şi smeriţi se ’nchină Buciumă în deal ciobanu Doina sa cu sete, - De-şi maistâmpărăaleanu Unei mândre fete. . www.dacoromanica.ro Nrul 1, 1910. LUCEAFĂRUL 27 După deal îşi scoate faţa Văduva de lună, Iar la dânsa ’n ospeţie Stelele s’adună. Mai trimiteti-ne! Adrian M. Idila d-v. fiind foarte originală şi şugubeaţă o publicăm cu plăcere: Idilă. — »Fa Florică, ia mai stăi, Să pup obrăjorii tăi, . ' Albi, grăsuţi şi rotunjori Ca doi crini şi doi bujori». — »Baio, bade că-mi e teamă Să nu mă muşti de sprânceana Şi să-mi vadă semnele Flăcăii şi fetele». — »Fa Florică. zău n'ai frică, Crede-mă nu-ţi fac nimica Doară nu-s aşa netot; Te sărut ş’atâta tot». — »Da, dacă la sărutare Mi-i şi strânge ’n braţă tare? Şi cum eu îs subţirică. Să mă ’nbolnăvesc de frică?» — »Ei, da, aşa o lecuţă Trebui să te strâng, diăguţă, Doar nu eşti icoană, fa, -Să te pup numai aşa!... Bibliografie. R a y m u n d N e t z h a m m e r, Aus Rumănien. Streif-ziige durch das Land und seine Creschichte. Mit dem Bilde des Verfassers, 108 Illustrationen itn Text und 3 Karten. Verlagsanstalt Benziger et Cie A. G. 1909. Arhiereul Sofronie Craioveanul, Noul Testament. Partea I.: Evangeliile, cu introduceri şi orânduire a se puteâ ceti zilnic. Minerva, Bucureşti, 1909. Ion Bârseanul, Rapsodii şi Balade, 1900—1910. Minerva, Bucureşti, 1909. Preţul: 1 leu 50. Th. D. Speranţă, Anecdote nouă. Minerva, Bucureşti, 1909. Preţul: I leu 50. în „Biblioteca Teatrului Naţional'1, editată de institutul „Minerva", au apărut următoarele broşuri: Nr. 1. Wilhelm Meyer-Forster, Heidelbergul de altădată, piesă în cinci acte, tradusă de Ovid Den-suşianu. Preţul: 40 bani. Nr. 2. Emile Augier, Guerin Notarul, comedie în cinci acte, tradusă de I. Al. Brătescu-Voineşti. Preţul: 45 bani. Nr. 3. BjornstjerneBjornson, Un Faliment, piesă în patru acte şi un tablou, tradusă de I.-B. Hertrat. Preţul: 45 bani. Nr. 4. AI. G. Florescu, Sanda, piesă în 3 acte. Preţul: 35 bani. Nr. 5. N. Gogol, Revizorul, comedie în 5 acte, traducere din ruseşte de N. Dunăreanu. Preţul: 45 bani. în „Biblioteca Minerva" cu 30 de bani volumul au apărut: Nr. 45. Io an Slavici, Educaţia Naţională. Nr. 46. loan Slavici, Educaţia Fizică. Nr. 47—48. L. Tolstoi, Amintiri din Sevastopol, voi. 1. şi II., trad. de N. Cadioschi. Nr. 49. S e x t i I P u ş c a r i u, Cinci ani de mişcare literară. Nr. 50. Dr. I. Duse ian, Tuberculoza. Nr. 51. Andre Theuriet, Mănunchiul de Rugi-oare, trad.- de Natalia losif. Nr. 52. Miriam Harry, Nuvele Arabe, trad. de N. Pandelea. Nr. 53. Ca mii le Flammarion, Erupţia Vulcanului Krakatoa, trad. de Scarlat Georgescu. Nr. 54. Adalbert de Chaniisso, Minunata Poveste a lui Petre Schlemihl, trad. de C. B. Ţ. Nr. 55. N. Gogol, Poveste, Pentru ce s’a certat Ivan Ivanovici cu Nichifor Nichiforovici, trad de N. Dunăreanu. Nr. 56. Douglas Jerrold, Mustrările Doamnei Candel, trad. de I. Raduţ. Nr. 57. loan Slavici, Educaţia Morală. Nr. 58. Ernest Renan, Pagini alese, trad. de N. Pandelea. 1 Nr. 59. I. M. Guyau, Pentru Părinţi şi Copii, pagini alese de morală şi educaţie, trad. de Scarlat Georgescu. Nr. 60. A. Macpherson (Jun.), Astronomie populară, trad. din englezeşte de Victor Anestin. Nr. 61. Ivan Turghenieff, Asia, roman, trad. de N. Pastia. , Nr. 62. Honore de Balzac, Alberl Savarus, nuvelă, trad. de C. Calfoglu. în „Biblioteca pentru toţi" Nr. 541 a apărut: N. Gogol, Revizorul, trad.de Alexandrescu-Dorna. Preţul: 30 bani. Gheorghe Pa nu, Cercetări asupra stării Ţărb-nilor în veacurile trecute, voi. 1, partea l-a şi a 2-a, Bucureşti, 1910. Se vinde la librăria Sfetea. Calendarul Românului pe anul 1910. Edit. Librăriei diecezane. Caransebeş. Cel mai potrivit dar de sărbători pentru tineret e un volum din „Biblioteca Copiilor şi a Tinerimii" de A. O. Maior. Voi. II, III şi IV se află de vânzare la Administraţia noastră cu preţul: 1 cor. voi. franco. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. www.dacoromanica.ro 28 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1910. Scoarţe pentru Luceafărul orice an cor. 2.—. Colecţiile „Luceafărul" complete. legătură eleganţi In pânza. Anul I. (1902)................ 50 nov. Anul II, (1903)................ 40 ,. Anul III, (1904).................... 30 „ Anul IV, (1905) ................ 50 ., Anul V, 11906) Ed. simpla . . . 16 ,. Anul V, (1906) Ed. de lux ... 25 ,. Anul VI, tl907) Ed. simplă ... 16 „ Anul VI, (1907) Ed. de lux ... 25 „ Anul VII, (1908) Ed. simplă . . . 16 .. Anul VII, (1908) Ed. de lux . . . 25 .. AnulVlII, (1909) Ed. simplă ... 16 „ AnulVIII, (1909) Ed. de lax . . . 25 ,, Toate colecţiile împreună ediţia simplă 230 cor.; ediţia de lux 270 cor. ti i m m y n In editura W. KRAFFT, Sibiiu — au apărut de curând: Calendare pe 1910. Amicul Poporului (Calendar pentru familie), redactat de D-1. Popovici, cu articole originale scrise de autori români cu nume, numeroase ilustraţii originale şi ca adaus un şematism statistic al Românilor din Ungaria şi Ardeal. Anul 50-lea jubilar. —.70 b. Posnaşul, redactat de d-1 Ermil Borcia, cu desemnuri originale de Florian Mureşianu, calendar umoristic bogat ilustrat. Anul 15. —.60 b. Calendarul Săteanului, calendar de casă ieftin, ilustrat. Anul 19. —.30 b. Calendar cu litere vechi, singurul calendar românesc cu litere cirile. Anul 118. —.50 b. Porto pentru Austro-Ungaria —.10 b., pentru România —.20 b. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoromanica.ro