Luceafărul i i f Anul VIII. Sibiiu, 16 Decemvrie 1909. Nr. 24. , ! ! www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUAORI PE LUNĂ Colaboratori: I. Adam, 1. Agârbiceanu, D. Anghel, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. T. Brediceanu, AL Cazaban, I. Ciocârlan, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otiiia Cozmuţa, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Enea Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. Ioslf, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murau, I. Paul, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. Glustro-felngaria: ABONAMENT: 1 an ...............12 cor. Ed. de lux ... 20 cor. 6 luni ..... 6 „ „ „ „ . . . 10 ,. Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: i an 8 cor. România şi în Străinătate: 1 an..............16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. 6 luni................8 „ „ „ „ . . . 15 Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 14 Cor. Reclamaţiile sunt a se face în curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). —In editura W. KRAFFT, Sibiiu =e=— au apărut de curând: Calendare pe 1910. Amicul Poporului (Calendar pentru familie), redactat de D-l I. Popovici, cu articole originale scrise de autori români cu nume, numeroase ilustraţii originale şi ca adaus un şematism statistic al Românilor din Ungaria şi Ardeal. Anul 50-lea jubilar. —.70 b. Posnaşul, redactat de d-l Ermil Borcia, cu desemnuri originale de Florian Mureşianu, calendar umoristic bogat ilustrat. Anul 15. —.60 b. Calendarul Săteanului, calendar de casă ieftin, ilustrat. Anul 19. —.30 b. Calendar cu litere vechi, singurul calendar românesc cu litere cirile. Anul 118. —.50 b. Porto pentru Austro-Ungaria —.10b., pentru România —,20 b. www.dacoromanica.ro f Dr. Augustin Bunea. m*»- S’a stins lumina de sânge amorfelor, s’a împrăştiat lumea ce alergase la Blajlţdin cele patru vânturi ale neamului nostru risipit pe întinderi, s’au mulcomit tânguirile gazetelor în cadre de .jale. Şi ochii, cari şi-au revărsat stropii de la-crimi-mărgăritare la groapa celui mare, au rămas seci şi îngroziţi, în contemplarea ireparabilului dezastru. Un giulgiu alb de zăpadă învăluie o proaspătă movilă de pământ, în care au încăput osemintele unui uriaş. j * Osămintele, da! Dar sufletul, pe care nici un mormânt nu poate să-l încapă, planează asupra noastră, ca un vultur mândru cu aripile întinse. Simţim, undeva departe, mulcoma bătaie a aripilor şi ne aţintim privirile spre culmile, pe cari noi nu le putem atinge. Î11 rotirea triumfală a acestui suflet, descătuşat din închisoarea-i de humă, ştim să apreciem şi mâna de ţărînă, care ni s’a făcut aşa de dragă, şi care a contenit a mai scrie, chiar într’o vreme, când aşteptările tuturora se îndreptau cu îndoită încordare’Ţasupra ei. * Savant, în înţelesul strict al cuvântului, ştia să sintetizeze cunoştinţele câştigate cu multă trudă, în nopţi de veghere şi de studiu. Hrisoavele prăvuite se orânduiau sub privirea fascinătoare a ochiului ager, alcătuind un sistem. Şi din colbul uitatelor arhive ră-săriau, într’o apoteoză de lumină, figuri glorioase ale trecutului de umilinţă ... Răsăriau, într’un şir lung de mucenici, purtând cununa de'spini a martirilor, sub puterea de vrajă a minţii scrutătoare, care îi chemase la vieaţă. Vedeam în defilarea lor de o tragică maiestate trecutul întunecat şi scoteam învăţăminte pentru viitor. Cunoşteau aşa de bine glasul de proroc al celui ce-i evoca la o nouă vieată, si acesta, la rândul lui, îi iubiâ cu o dragoste de părinte gelos, care nu îngăduie nimănui să-i ocărască scumpele odrasle. De acum arhivele prăvuite vor răinâneâ, poate îndelungă vreme, liniştite, căci cel mai vrednic ucenic a lui Sincai si Maior nu va l » mai prinde niciodată condeiul. Figurile de mărire ale neamului şi bisericii se vor odihni cu mâhnire, în colbul lor de cronici. * Acelaş ochiu ager, aceeaş mână de fier l-a călăuzit şi în activitatea lui de sfetnic bisericesc. Crescut sub ochii fericitului mitropolit Vancea, cunoşteâ cu deamănuntul necazurile bisericii şi ale şcoalelor, luând asupră-şi, de două decenii şi juinătete, partea cea mai grea din povara, ce apasă pe umerii celor ce stau în fruntea bisericii. S’a dovedit, deasemeni, un gospodar fără pereche, în administrarea domeniilor, mărind în mod foarte simţitor veniturile, atât de necesare şcoalelor noastre sărace. » * Dar spiritul critic al savantului, mâna de fier a sfetnicului erau totus de o rară senzibilitate. l La groapa marilor decedaţi ai neamului, dela Gheorghe Bariţiu până la Aurel Mu-răşan, cuvântul lui a trezit fiori în ascultători, avântându-se în înalte zări de poezie. Cu www.dacoramamca.ro 544 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1909. prilejul adunărilor culturalesau politice,glasul lui s’a auzit întotdeauna, atingând apogeul la adunarea recentă a fondului teatral, în Alba-lulia. A fost clipa, când s’a atins la noi culmea cea mai înaltă a oratoriei şi a inspiraţiei. Nu ştiam pe atunci, că oratorul îşi con-cretizâ în clipa aceea tot aurul talentului său, într’un cântec de lebedă. * în după amiaza ceţoasă de Decemvrie, când sicriul se odihneâ, sub povara cununilor multe, în mijlocul catedralei, am fost martori la o manifestare de jale, cum nu s’a mai văzut niciodată în Blaj. în faţa loviturii năprasnice descărcate din senin asupra bisericii şi a neamului, obştea românească si-a achitat cu demnitate tributul i de jale. Bucureştii, Sibiiul, Braşovul, Oradea-mare Lugojul, Aradul, Clujul — şi toate celelalte centre ale intelectualilor noştri, erau reprezentate la acest praznic al durerii. Coroanele nu mai încăpeau pe sicriu şi telegramele de condolenţă curgeau cu droaia din cele patru unghiuri... Si s’au tinut vorbiri frumoase, s’au rostit ) » făgăduinţi solemne, în faţa mormântului deschis — şi s’au vărsat lacrimi. Şi torţele, îngrămădite la căpătâiul mortului, ardeau într’o lumină de groază, înălţându-şi vâlvătaia spre cerul de plumb. S’auziâ bubuitul tâmpit al bulgărilor ce se rostogoleau şi am luat şi noi o mână de ţărână, s’o aruncăm peste sicriu. Şi ne-am întors cu ochii uscaţi, fără să spunem o vorbă, cu privirea aţintită în gol, ca pentru a măsură pierderea ireparabilă. Istoria singură ne-o va puteâlămuri pe deplin. Al. Ciura. Necunoscutul. . O, noctambul fără de-astâmpăr, o, vânt de nord neliniştit, Ce cauţi tu în noaptea asta cu aripele tale reci De tot te-aud foşnind Ia geamuri pe lângă casa mea când treci? Nu-i nimenea la ora asta, întreg oraşu-i adormit... Pe cine-1 urmăreşti într’una?.. Ori poate ochii tăi să vadă, Fiinţe ce nu lasă ’n treacăt păşind, o urmă pe zăpadă? Ai tu vedenii? Vezi tu umbre? Ori poate vrei să mă vesteşti Că vre-o primejdie ascunsă m’ameninţă fără să ştiu, Ori poate ai să-mi spui vre-o taină, de-mi tulburi somnu-aşa târziu Şi treci şi iar te ’ntorci într’una şi-mi baţi cu aripa ’n fereşti? A locuit în casa asta vr’un suflet trist ca şi al meu, Şi poate că vre-o amintire l-aduce îndărăt mereu, II readuce fără vrere vre-un dor ori poate-o remuşcare? Poate-a uitat ceva în ceasul cel trist şi grabnic de plecare? Ori a iubit aici! Şi tainic doar’ noaptea numai se strecoară Din alte lumi, să-şi vadă cuibul durat de el odinioară Şi sufere văzând pe altul, pe un străin în locul lui ? Căci simt că-i cineva la geamuri, deşi, de caut, nimeni nu-i... Dar tu n’asculţi şi-acum mai aprig arunci în geamuri cu zăpadă Par’c’ai voi să le acoperi, să ’mpedeci ochii mei să vadă Cum îl alungi pe bietul oaspe ce stărue să intre ’n casă... Şi vocea ta se face aspră, dojenitoare, mânioasă, Se tânguie prin coridoare prelung şi âue şi geme, Şi-apoi când obosit te-astâmperi şi taci şi tu dela o vreme Se face-o linişte de moarte în care-aud, înfiorat, Ca nişte paşi care coboară îndepărtându-se treptat... D. Anghel şi St, O, losif, www.dacoromanica.ro Nrul 24, 1909. LUCEAFĂRUL 545 Dr. Augustin Bunea pe catafalc. O convorbire cu Dr. Augustin Bunea. — Amintiri. — In toamna anului 1907, profitând de o scurtă vacanţă de două zile, am călătorit la Blaj anume cu gândul de a cercetă pe părintele canonic Dr. Augustin Bunea, care mă împărtăşise de o neaşteptată atenţiune binevoitoare, trimiţându-mi, în „semn de preţuire ştiinţifică", câteva din lucrările sale istorice, imediat după apariţie. Când ne-am apropiat, împreună cu d-1 deputat Dr. Iuliu Maniu, de locuinţa părintelui Bunea, — pe atunci administrator al domeniilor Blajului, — dânsul tocmai se urcase într’o trăsură, ca să plece, însoţit de un subaltern al său, la inspecţie în satele vecine. Văzându-ne însă, si-a lăsat tovarăşul de drum să plece singur la inspecţie şi ne-a poftit, să intrăm în acea locuinţă împresurată de farmecul trecutului şi de atmosfera ştiinţii, în care, pe cât mi s’a spus, se adăpostise multă vreme şi Timotei Cipariu. Cu un sentiment de sfială şi de pietate am păşit pragul scundelor chiliuţe, de unde a isvorît atâta lumină pentru ştiinţa românească. ' în odaia de lucru a părintelui Bunea stăpânea o adevărată simplitate călugărească şi severitate de savant: pe masă un crucifix sculptat în lemn negru, împrejur câteva scaune şi dulapuri mari, încărcate de cărţi voluminoase; colecţiuni de documente, manuscripte, hrisoave... — „Ce prilej te aduce pe la noi, d-le profesor?" mă întrebă părintele Bunea. — „Datoria de-a vă mulţumi pentru cărţile ce aţi avut bunătate a-mi .trimite — răspunsei — precum şi o veche dorinţă de a Vă cerceta la domiciliul Sf. Voastre m’au îndemnat a veni Ia Blaj tocmai azi în ziua mucenicului Nichita Romanul, care, fiind patronul seminarului nostru din Siibiu, e totodată şi o zi de vacanţă pentru noi". * După o scurtă conversaţie introductivă, părintele Bunea aminti de broşura ungurească: „TOrteneti pârhuzamok" — prin care se de-maschează felul lui Jancsd Benedek de a interpreta totdeauna tendenţios şi cu vădită reavoinţă ştirile istorice privitoare la Români, l www.dacoromanica.ro 540 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1909. — spunând, că deşi broşura aceasta a apărut sub pseudonimul 1 u s t u s la Budapesta (1907), dânsul imediat după cetirea ei a spus d-lui Maniu, că autorul nu poate fi, decât cutare profesor tânăr din Sibiiu. D-l deputat Maniu confirmă şi dânsul aserţiunea aceasta, accentuând totodată, ce serviciu însemnat pot aduce cauzei române asemenea „paralele istorice" scrise ungureşte. Apoi văzând, cum discuţia începe a se adânci tot mai mult în chestiuni istorice, privitoare la trecutul mai îndepărtat, iar de altă parte fiind dânsul atât de ocupat cu alte afaceri, s’a ridicat să plece. Voiam să plec şi eu cu d-l Maniu, dar părintele Bunea m’a reţinut încă vre-o 3—4 ore la dânsul exprimându-şi bucuria, că poate să discute chestiuni istorice ceeace pentru dânsul e totdeauna un adevărat prilej de recreaţie... Se plângea, că prin munca grea şi intensivă, ce i-o reclamă aducerea în ordine a administraţiei domeniilor, a fost împedecat mult în cercetările sale istorice... „Acum în timpul din urmă am început să cetesc în orele de recreaţie pe ROssler, dar ştii, că pe multe locuri argumentează bine blăstămatul de Neamţ?... Nenorocul lui a fost, că tezele istorice susţinute şi precizate de el s’au compromis prin exagerările hiperzeloase şi prin tendinţele foarte transparente ale NeorOssle-rienilor unguri". — „Din parte-mi socot, că soluţia cea mai verosimilă a acestei oţioase probleme istorice a dat-o d-l Onciu în „Originile principatelor române" — reflectai eu. — „Negreşitaşae", confirmăpărinteleBunea. * Trecând apoi la polemia cu părintele Man-gra, am observat, că eră foarte necăjit din pricina, că sentinţa de osândire a mitropolitului Sava Brancovici nu o reprodusese părintele Mangra din istoria lui Samuil Klein, al cărui original se păstrează la episcopia gr.-cat. din Oradea mare, ci după o copie dela Arad. A mai amintit si alte cazuri si amănunte, asupra cărora nu-mi permite însă timpul şi locul a mă extinde. * Intenţionat am adus vorba si de hrisovul » » lui Constantin Brâncoveanu din 1698, privitor la donaţia făcută de generosul domn pe seama mitropoliei ardelene. I-am comunicat, că am fotografiat originalul acestei diplome, care se păstrează în arhiva muzeului Brukenthal din Sibiiu şi am trimis un exemplar pentru biblioteca Academiei Române. Şirele, cari vorbesc despre întemeierea mitropoliei din Bălgrad prin Mihaju Viteazul, fiind falsificate, sunt de natură de a face să se clatine teoria formulată în cărţile Sf. Sale, cu privire la începutul mitropoliei. Mi-a răspuns, că rămâne totuş celalalt document dela acelaş domn, din 1700, al cărui „original se păstrează la Moldovănuţ şi în care nu e nici un sir falsificat. Dacă vrei, putem merge să-l vezi". — „Dacă îmi spuneţi Sf. Voastră, e desigur aşa; cred şi fără a-l vedea; rămâne însă greu de înţeles, cum la curtea Iui Constantin Brân-coveanu să nu se fi ştiut cu siguranţă la 1868 acelaş lucru, pe care îl precizează documentul din 1700. în genere din toată discuţia, ce s’a desfăşurat în chestia mitropoliei se vede,, că aceasta e o chestie nenorocită, a cărei rezolvire definitivă, în lipsa de documente hotărîtoare va mai întârzia încă multă vreme. Mitropolia ardeleană trebuie să fi existat si înainte de Mihaiu Viteazul, căci altfel, dacă ea ar fi fost o creatiune recentă a lui Mihaiu Viteazul, ar fi nimicit-o negreşit năpraznica furie a răsbunării, ce s’a deslăn-ţuit imediat după căderea lui Mihaiu..." — „Este ceva adevăr în această părere a D-tale — îmi zise părintele Bunea — şi mărturisesc, că meditând timp mai îndelungat asupra lucrului, am ajuns însumi la opinia, că s’ar putea admite existenţa unui episcop român în Alba-Iulia si înainte de Mihaiu i Viteazul cu câteva decenii; pare verosimil, că se va fi aşezat aci un episcop român după secularizarea averilor bisericii catolice şi dupăce, în urma triumfului curentului de reformă religioasă, episcopul romano-catolic a fost alungat din Alba-Iulia." — „Pentruce să nu fi putut există şi înainte de această dată?" îndrăznii eu a întrebă. — „Fiindcă un episcop latin puternic nu l-ar fi îngăduit aci şi aveâ destule mijloace spre a-şi duce la îndeplinire dorinţele" — fu răspunsul. www.dacoramamca.ro Nrul 24, 1909. LUCEAFĂRUL 547 — „Dupăcum ştiu şi din scrierile Sf. Voastre si observ si acum din această discuţie, existenţa unei mitropolii legale şi recunoscute de stat nu o admiteti nici chiar dela Mihaiu f Viteazul încoace, deoarece afirmaţi în „Vechile episcopii" şi în „Ierarchia Românilor", că chiar şi mitropoliţii noştri din secoiul al XVIl-lea erau nişte simplii episcopi, cari se întitulau numai „per abusum" mitropoliţi şi faceţi în mai multe locuri aluzie la „asa-numiţii mitropoliţi" de Bălgrad. In punctul acesta, ca şi în interpretarea documentului din 1494, privitor la egumenul mănăstirii din Peri, părerea Sf. Voastre, pe cât îmi aduc aminte, se deosebeşte chiar si de a d-lui lorga?" — „Aşa este, dar mi-ai putea arătă D-ta vre-o lege sau vr’un document, în care să se cuprindă recunoaşterea oficială, din partea statului, a acestei mitropolii?" — „Nu pot arătă, dar ţinând seamă de felul, cum şi prin cine s’au făcut în ţara aceasta legile şi cari erau pornirile legislaţiei faţă de biserica şi poporul nostru, lipsa recunoaşterii oficiale nu mă surprinde. Admiţând punctul de vedere al legislaţiei maghiare, chiar şi al celei din zilele noastre, prin analogie, ar puteâ veni cineva azi sau în viitor să susţină, tocmai pe baza legii de naţionalităţi din 1868, că naţiune română n’a existat nici în secolul al XIX., nici la începutul seci. XX. în patria noastră, deşi toate programele noastre naţionale dela 1848 şi chiar dela 1748 încoace proclamă cu hotă-rîre existenţa ei“. Mi s’a părut, că am insistat prea mult asupra acestui punct, a cărui lămurire nu se poate da aşa în grabă. Şi gândindu-mă la cuvintele latineşti „inter pocula non sunt seria tractanda" şi observând, că timpul eră foarte înaintat (7 ore seara), m’am sculat să plec. Părintele Bunea mă reţinu însă şi de astădată, zicând: „Multă bătaie de cap mi-a cauzat şi mie chestiunea aceasta şi încă tot nu sunt deplin mulţămit cu soluţia, ce i-am dat. D-ta vei fi văzut din scrierile mele de până acum, că mereu mi-am îmbogăţit datele şi dovezile asupra singuraticilor episcopi, silindu-mă a le complectă cât se poate mai precis. Şi acum abia aştept, să predau altui canonic sarcina administraţiei domeniilor, ca să mă pot apucă încă odată de studiarea acestei chestiuni însemnate"... * în restul conversaţiei a mai venit vorba de mulţi dintre arhiereii din trecut şi dintre cei de azi sau ceice aspiră la această treaptă. O modestă aluzie a mea, că opinia publică românească îl crede pe dânsul mai vrednic, decât pe oricare altul, a stă în fruntea bisericii gr.-cat. — a lăsat-o fără răspuns. Dar când a venit vorba de viitorul bisericii ro-mâne-ortodoxe, a făcut câteva observări măgulitoare la adresa unor oameni ai viitorului, între cari spuneâ, că îndeosebi de dl Dr. Cristea se simte îndemnat a legă nădejdi frumoase ... Abătându-ne iar în trecut, a vorbit cu însufleţire de episcopul Grigorie Maior, pe care poporul îl caracterizâ frumos: că e s te „vlădică, iar nu n i m i c ă ...“ Despre Şaguna a spus, că îl apreciază ca pe un incontestabil geniu politic, dar în privinţa naţionalismului său ar aveâ oarecari rezerve de făcut, deoarece se păstrează la Moldovănuţ câteva scrisori compromiţătoare pentru Şaguna, subt acest raport. Am spus, că cunosc şi eu asemenea epistole injurioase, dar ţinând seamă de oamenii, cari le-au scris, din punct de vedere al criticei istorice valoarea lor îmi pare foarte problematică. în orice caz ele nu vor fi în stare a întunecă nimbul faptelor marelui arhiereu, — constatare, la care mi-a dat să înţeleg, că consimte şi Sf. Sa. * L-am mai întrebat apoi, dacă s’a apucat de lucrarea anunţată cu privire la istoria Grăniţerilor români, căci i-aş puteâ pune şi eu la dispoziţie câteva date preţioase, culese din arhiva Brukenthal. Mi-a spus, că deocamdată îl preocupă alte chestiuni. * Eră cătră 8 ore seara, când am ieşit din locuinţa părintelui Bunea, încântat de dragostea comunicativă, cu care m’a primit şi de înţeleptele cuvinte auzite în decursul celor 3—4 ore, cuvinte al căror cuprins aceste amintiri nu-1 pot redă decât într’un mod cu totul imperfect. Afară suflă dinspre Târnavă un vânt de toamnă, trist şi ascuţit. Şi eu 1* www.dacoromanica.ro 548 LtJCEAFÂROL Nrul 24, 1909. aveam să călătoresc 2 ore într’o căruţă, până la satul Cenade. M’a petrecut până la căruţă, vorbindu-mi pe drum în chip măgulitor despre activitatea istorică a lui Alexandru Lăpădatu şi, în chip foarte elogios, despre a dlui lorga, ale cărui scrieri nici nu le mai poate urmări cu destulă atenţiune, fiind atât de număroase. La sfârşit şi-a exprimat iarăş bucuria pentru vizita ce i-am făcut, şi regretele, că plec aşa curând. — „Să stai, să mai povestim lucruri de acestea, căci îmi plac foarte mult şi pe aici nu prea am cu cine discută asupra lor. Ca să Ie luăm pe toate dearândul şi să le discutăm cu tfemeiu, ne-ar trebui săptămâni întregi. Să vii la vară, în vacanţe, să stai o lună de zile la mine, căci te văd foarte bucuros, dar să vii negreşit, auzi! Acum vezi îmbra-că-te bine, să nu răceşti, că eşti cam debil si vântul ăsta de toamnă-i cam primejdios" — îmi ziceâBunea cu adevărată îngrijire părintească. Promitându-i, că îl voi cercetă iarăs, rămânând timp mai îndelungat la dânsul, în vara anului 1908, ne-am despărţit, fără a-mi fi putut duce însă la îndeplinire promisiunea dată şi dorinţa mea fierbinte, căci vacanţele din vara anului 1908 a trebuit să Ie petrec, din graţia procurorului şi a curţii cu juraţi din Cluj, la Seghedin, în vilegiatură... Părintele Bunea nici acolo nu m'a dat uitării cum au făcut atâţia prietini intimi, ci mi-a adresat frumoase cuvinte de prietinie şi îmbărbătare. Abia aşteptam, să ies din acel purgatoriu patriotic, ca să am iarăş prilej a mă întâlni cu părintele Bunea. Acest prilej, nu s’a mai ivit, căci vara următoare a trebuit să-mi caut de sănătate în liniştea * şi umbra întăritoare a brazilor din Păltiniş... Şi astfel, aceasta mi-a fost cea dintâi şi, durere, cea din urmă convorbire cu marele savant şi energicul luptător al neamului nostru! Dr. I. Lupaş. Sonet. Nu pot s’adorm şi astăzi, la cursuri, aţipeam, Tresar speriat, când ochii se ’nchid pe jumătate, Mă chiamă ’n noapte umbre iubite şi uitate, Şi fruntea ’nfierbântată mi-o plec trudit pe geam. Clipesc spre mine stele din cer, ca spre un frate, Căci mă cunosc din vremea iubirii, când visam, Clipesc duios spre mine şi nu ’nţeleg ce am, Ce jale mă supune, ce gând amar mă bate. E pace. S’aud tainic răsufletele line, Cum dorm vecinii-alături, şi dulce, ca un pui, O fată gângureşte chiemând pe oarecine, Pe care îl aşteaptă cu dor în prag când vine, Eu am văzut-o-aseară visând la sânul lui, Şi glasuri adormite au prins să plângă ’n mine. A. Esca. www.dacoromanica.ro Nrul 24, 1900. LUCEAFĂRUL 549 Poveste. Erâ ’ntr’o dimineaţă din zilele lui Mai. La răsărit, departe, măreţul zilei crai îşi trimitea potopul de raze aurii Pe ’ntinsuri necuprinse de lanuri şi câmpii. Prin iarba umezită de-ai zorilor fiori, Se răsfirau pe şesuri covoarele de flori, Cu ’mpestriţate brâne pe mândrul lorvestmânt Şi-mi trimiteau miresme pe undele de vânt. „Să-mi las durerea ’n casă şi uşa să mi-o ’ncui „Urîtul să-l pun straje să fie-al nimănui; „în necuprinsul firii, sub cer senin şi blând, „Să caut alinare amarului meu gând", Aşa mi-am zis vrăjită de razele din prag Şi am plecat cu dorul, tovarăşul meu drag, Spre florile din luncă, spre cântecul din crâng, Pe unde întristărei aripile se frâng. Şi ’n freamătul de codru cu glas tânguitor Am desluşit povestea şoptită de-un izvor. Spunea „de-o fericire" uimită stăm s’ascult: „De-o mamă şi-o copilă din zile de demult „Când mână ’n mână vara la umbra lui veneau. „Prin ramuri păsărele voioase ciripeau „Şi toate ’nviorate păreau pe-atunci în crâng, „Iar astăzi părăsite de dorul lor se stâng... „La gingaşa copilă cu chip frumos bălai „A lăcomit şi cerul şi îngerii din rai. „O desmierdau cu ochii şi-o sărutau duioşi „Pe părul ei de aur pe ochii ei frumoşi. „într’un amurg de seară un înger a venit „Şi-a dus copila blândă cu chipul ofilit... „I-a dat aripi de aur şi haină de zefir „Pe cap i-a pus cunună de flori de trandafir „Şi s’a 'nălţat în zare... şi un şuier trist de vânt „Gemea de mila mamei rămasă pe pământ.. „Se ’ntunecâ văzduhul şi cerul înorat „Simţea par’că povara grozavului păcat... „De-atuncea rătăceşte plângând din loc în loc „O mamă fără fată şi fără de noroc. „l-a mai rămas în lume, din ce i-a fost mai sfânt „Lâng’o biserecuţă — o cruce şi-un mormânt." * în freamăt lin povestea uşor se depănă, Pe frunze ’nlăcrimate duios se legănă, Oftau încet stejarii blajini şi ştiutori Şi ferega plecată şi tainicele flori... Cu ochii stinşi de jale, cu suflet înoptat, încremenită ’n iarbă, am stat şi-am ascultat în tremur de durere! — Povestea ce-mi spuneâ Nemilostivul codru... erâ povestea mea... Aurelia Pop. în toamnă. De ’nlăcrimarea razelor de toamnă Cutremurată frunza se ’nfioară Şi-atâta jele mă cuprinde-atuncea Când vestejită vântul o doboară. Povestea ei atâta de duioasă O înţeleg urzită ’n şoapta firii, Si mă cutremur multele ’ntelesuri > > Ce părăsiţi îngână trandafirii. înrourate flori, pe tăinuite în graiul lor durerea vreau să-şi spună: Fiorii reci sfârşitu-le-a iubirea Cu sărutarea razelor de lună. Şi ’ndurerată inima mea plânge ... Aveam atâtea doruri alintate în tremurarea frunzelor duioase Şi-o dragoste — cu flori acum uitate. Vidu Rusmin. 5*5==#? www.dacoromanica.ro 550 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1909. Bolnavul dela N-ru 3. Mallei. De trei săptămâni eram clientul sanatoriului din strada Călăraşilor. Supărări, sbu-cium sufletesc, muncă nesăbuită, îmi sdrun-cinaseră sistemul nervos şi doctorii mă opriseră dela orice osteneală silindu-mă să-mi îngrijesc nervii „ca un ofticos plămânii". Pentru asta eram în casa de sănătate a răposatului doctor Olchovsky „unde aveam să-mi aflu o căutare domnească". Şi minunat o mai brodisem în sanatoriul ăsta, între ofticoşi, sinucigaşi, scarlatinoşi, nebuni şi sifilitici. Pe toată noaptea scârţâia scripetul ascensorului coborînd în pivniţă pe cei uşuraţi de vieaţă iar ziua, printre sgârciuri şi oase, hârâiâ ferestraele hirurgilor ce tăiau în odaia vecină, pregătind o hrană proaspătă ascensorului flămând şi cioclilor ce pândiau pe subt porţi. Eu eram bolnavul dela N-ru 12. Un pictor din Moldova veniâ cu odaia faţă în faţă cu a mea, pe aceeaş sală, şi eră bolnavul dela N-ru 3. După gemetile lui năbuşite noaptea şi după râsul cel tăios, care se întrecea ziua cu ascuţişul cuţitelor hirurgilor, făcusem de mult cunoştinţă cu dânsul. Ardeam de neastâmpăr să-l văd şi la chip însă; dar dela asta mă ţineau doctorii cei mari, doctoranzii mărunţi, moaşele şi paznicii. Cura mi-o făcusem mai mult de jumătate şi m’aş fi simţit binişor după h a I b-b a d u ri 1 e ce mi se administrau zilnic şi înţepăturile cu metil arseniat, dacă odihna nu mi-ar fi turbu-burat-o neşăturata dorinţă de a cunoaşte numai decât pe vecinul meu, bolnavul dela N-ru 3, cu care de trei săptămâni mă găseam în cele mai ciudate legături sufleteşti. Prilejul s’a ivit, în sfârşit, într’o zi din a patra săptămână de şedere în „abatoriul" doctorului Olchovsky, cum cu dreptate zisesem, se vede, dacă vorba mea descreţiâ fruntea totdeauna îngândurată a profesorului doctor M., învăţatul meu curant, vădit plictisit că nu-mi putuse găsi o casă de căutare mai potrivită cu felul boalei mele. După amiază personalul casei de sănătate se odihneşte, căci ferestraele sunt ostenite, bolnavilor li se fac înţepături liniştitoare ori li se dă „soporifice" şi cămaşa de forţă mijloceşte hotărît pentruca lumea doctoricească să poată dormi fără grije şi habar. Din odaia mea, cu uşa deschisă pe jumătate, putui vedea, într’o după prânză d’astea tăcute, pe paznicul cel nespălat, fără vestă, în papuci, târâindu-şi paşii pe dinaintea uşilor, somnoros şi moleşit de zăpuşala ce veniâ din ţevile caloriferului. La N-ru 3 fusese larmăt mare mai de cu vreme. D’acolo eşiseră pe Ia amiază doi găligani de rândaşi şi dupăce gemete surde se mai auziseră vreun ceas, totul tăcuse. Acum desigur că paznicul veniâ să se încredinţeze de starea bolnavului, crăpase uşa, vârâse capul, se ştersese la nas cu mâneca cămăşii şi se dusese, clătinându-se, pe săli, nainte. Mai priincioasă vreme pentru mulţumirea dorinţii ce mă păşteâ tot mai arzător, nici că se puteâ! M’am strecurat pe uşe şi pe preşul de funie de cocos paşii mi-au alunecat, unşi, până în odaia din faţă. Grozăvie! De ceasuri — de bună seamă de când s’auziseră ţipetele — bietul pictor stăteâ vârît în cămăşa de forţă, cum îl înfăşaseră rândaşii ca să se desbere de-un bolnav ce i-ar fi stânjenit dela somn. Pe gura sacului, legat la gură, numai capul lui, alb ca hârtia, se vedeâ eşind dintre pânzele groase, de cânepă. Mâinile-i erau încrucişate pe piept şi picioarele petrecute până mai sus de genunchi în feşe late. Păreâ o mumie, cu ochii ţintă în tavan, iar bulbucătura ochilor albăstrie, se vedeâ brăzdată cu o mie de vinişoare roşii. Fruntea-i erâ lată, adusă^a o boltă de fildeş şi-un păr pe jumătate alb îi cădeâ în plete mari, pe periuă. O mpstaţă mică, subţire şi creaţă, numai în \f$o*'două locuri pătată cu fulgi albi, se desemnă deasupra buzelor tivite şi veştede. Două dungi grozave, ce par’c’ar fi fost arse culftel-iil, două coarde întinse, i se îngroşau pe frunte; de subt tăietura nărilor negre, jos, spre bărbie, căutau alte două dungi săpate de-o durere ce trebuie să fi fost năpraznică. Nasul ridică în sus buza de deasupra, sburlind mustaţa şi se sfârşiâ într’un ascuţiş lucios. Sprânce- www.dacoromanica.ro Nrul 24, 190y. LUCEAFĂRUL 551 nele arcuiau odihnit, arătând că s’a pogorît prinseră să se întunece, făcându-se mai puţină linişte peste capul ce asudase mult negri: pân’aci, fiindcă urmele năduşelilor reci se — „Desleagă-mă, spun tot, domnule pro-scurau sbicite dela tâmple pe obrajii supţi curor...“ şi scorojiţi. Aşa şi tot nu arătă o vârstă mare — „Nu sunt procurorul", spusei eu mer-bolnavul: să tot fi avut treizeci şi patru gând spre pat cu gândul să-i uşurez chinurile, de ani. • —„Lasă că ştiu eu că eşti...“ Şi dupăce-i M’a cuprins un cutremurat, am dus mâna slobozii funiile cari lăsaseră jur din-prejurul la ochi şi-am dat să ies. In trecere m’am mâinilor urme adânci, sângerânde, se întinse împiedecat de colţul sucălit al preşului aşternut din încheieturi şi-şi trosni degetele mâinilor: Trei prietini: Andreiu Bârseanu, N. Iorga şi Dr. Augustin Bunea. pe jos şi ca să nu cad mototol, m’am sprijinit de-o lăture a spălătorului de tuciu. Garafa şi paharele de pe-o tăviţă s’au ciocnit între e;le scăpând un clinghet cristalin, de clopoţel.* oftat îngână dangătul, un oftat adânc, şuerat,.ce scobi tăcerea înfiorând. A fost ca o chemare înapoi. Am stat locului şi m’^jn întors cu faţa către patul unde se chinuia pictorul, l-am întâlnit privirile albastre ce coborîseră din tavan, blajine şi domoale. Coloarea vederilor bolnavului eră de-un albastru vânăt, aprins, ce sclipea ca muchia ciobului de sticlă. Par’că se înviorară de un zâmbet venit de departe şi deodată — „Mulţumesc... De judecători nu mi-e frică Qa de doctori... Spun tot, tot; dumneata numai iâ şi scrie; mie-mi tremură mâinile, mă dor. iscălesc pe urmă. Mi-erâ nevastă şi am omorît-o, eu, eu am omorît-o... Vrei să afli de ce? De prisos dacă mărturisesc şi primesc osânda. Dar poate eşti curios! Ţi-a fost milă şi mi-ai uşurat truda: uite îţi spun, numai să-mi dai cuvântul dumitale că nu mai spui la nimeni. Mai la urmă poţi să şi spui, tot una-mi face. Copiii... Am ucis-o, fiindcă mi-a omorît copiii. Pentru cel dintâi o iertasem, să mă certe Dumnezeu dacă n’o iertasem, dar pentru al doilea n’am mai putut... www.dacoramamca.ro 552 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1909. Copilul meu, în care nu era nici un strop din sângele ei, băiatul meu, Costel... „O uram şi fără asta. O uram fiindcă-mi otrăviâ vieaţa, fiindcă mi se usca sufletul, fiindcă nu mai eram bun de nimic lângă ea. Eu n’am iubit-o niciodată, nici o clipă, de loc, de loc, de loc. Dar n’o uram la început, când nu iubeam decât pe Dumnezeu şi arta ce mi-o dăruise El. Pe urmă da, nii-am iubit copilul, pe Costel... M’ani însurat de dragul părinţilor mei, bieţilor bătrâni, de cari aveam milă. Ei mi-au cerut, când a fost să închidă ochii, amândoi pătimaşi şi bătrâni. S’au şi dus numai ce ne cununasem. „Şi când s’au dus am rămas pe lume numai cu ea, o femeie ce-mi eră necunoscută iar ei copilul meu îi eră străin, ştii, copilul meu dintâi, pictura... Ce te uiţi aşa? Nu mă înţelegi! Te cred, nici nu ţi-am spus destul ca să pricepi şi nici eu nu pricep mai bine... Ba da, cum să nu pricep: mi-a furat arta şi pe urmă copilul, copiii... „Aveam talent. Pânzele mele erau de preţ şi căutate, mi se plătiau scump şi eram fericit. Nici nu-mi trebuia mai mult. Dar între arta mea şi mine a mijlocit ea, o femeie, cu vicleşuguri, cu dorinţi aprinse, cu patimi. Eu nu mă ştiam făcut să tânjesc între fustele unei femei şi mă scuturam de atingerile ei ca de ceva ce veniâ să mă mânjească, să-mi întine trupul şi sufletul. Mă stăpâneam însă, şi nu vream să-i arăt. Ce e ea de vină, ziceam la început şi de multe ori, noaptea imputam bieţilor mei părinţi că mă nenorociseră cu dragostea lor şi rugăminţile făcute cu limbă de moarte. Sau stând dinaintea pânzelor mele, în faţa pădurii, singur cu firea măreaţă şi mângâietoare şi totdeauna frumoasă, tot aşa îmi ziceam. Gândind la ea însă penelul îmi încremeniâ între degete, ochii mi seîmpânziau, fiorul ei mă urmăriâ, nu mai vedeam pe nimeni şi nimic, iar darurile cu care mă hărăzise zâna ce veghiase la naşterea mea, fugeau risipindu-se, ca o nimica... „Fugeam şi eu, dar paşii mă purtau spre dânsa; plângeam şi lacrimile venea de mi le ştergea mâinile ei albe, trandafirii, parfumate; mă feriam de făptura ei şi ochii mei o aflau peste tot. Şi ea veniâ la mine zâmbitoare, şireată, umedă şi caldă, îmi luă pe- nelul din mână şi răsturnă pânzele. Când mă biruiam vreodată, mă ascundeam, stani zile şi nopţi în vreo văgăună, pe-o crivină de râu, în vr'un tufiş des, de aluni, până ce răscoliâ lumea şi veniâ, chemată de-o dorinţă neînfrânată, ce i-o împărtăşam. Căci mă supuneam de milă, de scârbă, de frică... Da, mi-erâ frică. Când ne deslănţuiam însă şi o vedeam căzând sătulă pe scândurile din casă, undeva pe un colţişor de branişte, în livade, gâfâind, desprinzându-se ca o lipitoare, ca o scorpie, ca un căpcăun îmbuibat cu belşugul sângelui vieţii mele, puneam mâinile în cap şi fugeam cu zilele. „Nopţi am rătăcit, atâtea zile mi-am pierdut de urmă, căutând odihna, tăcerea, sănătatea şi soarele, inspirarea ce fugeâ de mine de cum mă apropiam de ea. Dar ea îmi cunoşteâ urmele, adulmecă ascunzişul şi se asmuţiâ asupră-mi, smintită... Iar pânzele mele rămâneau albe, culorile mi se uscau pe paletă, inima-mi secâ şi sufletul meu, fără aripi, se tăvăliâ în ţărână. „Un an, a ajuns, mi-a omorît talentul, mi-a tocit avântul, m’a nimicit. Fustele ei, horbotele ei, mătăsurile ei, împrăştiau acum un miros iute, adormitor, searbăd şi acru mai la urmă, ceva ca mirosul albiturilor scoase din leşie, care mă moleşise de tot şi mă amorţiâ. N’am mai lucrat nimic, personalitatea mi s’a şters cu o otreapă şi am rămas un om de rând lângă o femeie streină de sufletul meu rănit, bolnav, mort. „într’o zi numai că s’a făcut lumină. Eram în Italia, oh! în Italia, amândoi! M’auzi dumneata „amândoi” în Italia. Şi ne plimbam la Veneţia, pe canal_____ O străbătusem toată, Italia, şi nu văzusem nimic, nu gustasem nimic, nu încercasem nimic. Mă simţiam îm-păturat în fustele ei ca adineauri în cămaşa de forţă din care m’ai desfăcut dumneata, domnule procuror. O! ce-i o cămaşe de forţă pe lângă strânsorile minghinelelor alea, de cari, în sfârşit, am scăpat. La Veneţia! într’o gondolă, pe canalul cel mare şi într’un scăpătat trandafiriu. Aripile mele smulse, prindeau fulgi şi pene, se întindeau, fâlfăiau şi începeau să mă ridice în sboruri ameţitoare, în inimă simţeam renăscând o vieaţă nouă, înmugurind iară dragostea de frumos în suflet. www.dacoramamca.ro Nrul 24, 1909. LUCEAFĂRUL 553 „Atunci am început să trăiesc în mine, să mă desfac ca dintr’o mreajă afurisită. Şi când am simţit-o lângă mine ca pe-o şopârlă, rece şi înăduşită, fierbinte şi îngheţată, caldă şi înfrigurată, tremurând şi încolăcindu-se, mă chemă vicleana, acasă... Acasă, da, m’am întors, în ochi cu trandafirul apusului drag, în inimă cu splendidul albastru al mării ce mă’nviase, în suflet cu fiorul cald al Italiei, gata să-mi iau iară lucrul părăsit, să rup lanţurile robiei femeieşti, tâmpeniei. Am fugit şi două zile am rătăcit năuc, înălţat, aprins după dragul artei mele iubite. „Dupăce am fost de am îngenunchiat din-naintea operilor meşterilor picturii şi sculpturii la Roma, m’am întors hotărît Ia Veneţia. Mai hotărît decât moartea când vine să secere pe cine-i place. Fără nici o lămurire: despărţenia. „Acasă am găsit-o jelindu-se. Ce-mi păsa! îngenunchiând dinainte-mi. Nu mă mişcase. Rugându-se. l-am dat cu piciorul. Târându-se. Am scuipat. Mărturisindu-mi c’a simţit mişcând în pântece fructul patimei trăite. Am plecat capul... „îmi vestea c’o să am un copil în ziua când ucisese însă pe cel dintâiu, cel mai iubit pân’ aci, bietul meu talent. „Şi copilul a venit. Băiat, frumos, deştept şi drag. N’aduceâ nimic din făptura ei, care-1 purtase în trup şi nu-mi semăna decât mie. Pentru el n’am mai jelit pe urma celuilalt, înţelegi, domnule, înţelegi cât a trebuit să-l iubesc? De trei ani când a început să vorbească prima lui vorbă: tată... Cu încetul, cu vremea, m’am mângâiat de tot de pierderea ce suferisem în talentul meu risipit prosteşte lângă o femeie streină sufletului meu: copilul îi prindea tot locul. Uitam fără să iert. „Copilul punea acum prăpastia dintre mine şi ea, cum ea pusese pustiul între arta mea şi mine. Din clipa aia, am depărtat-o din gândurile mele potolite, dar am început s’o urăsc, cum nu putusem mai înainte. „Copilul însă nu vream să ştie nimic. Dac’ar fi priceput, nu m’ar mai fi iubit atât şi mie-mi trebuia inima lui toată, inimă în care se furişase toate visele mele... Mă ascundeam ochilor şi urechilor lui, iar pe ea o umileam ca pe o slujnică şi încercărilor ei de apropiere răspundeam cu înjosiri şi înjurii. „Până într’o zi... într’o zi s’a iscat o ceartă. Copilul eră faţă cum nu fusese niciodată, stâ pe genunchii mei, se juca cuminte. Când i-am zis o vorbă mai tare, copilul a zis „mamă", întâia oară şi s’a repezit în braţele ei. „In ziua aia a fost de partea ei şi seara la culcare n’a mai venit să-şi lege braţele de gâtul meu şi să-mi spună duios: „Eu te iubesc mult pe tine“. Eră de şeapte ani, înţelegea, i se făcuse milă de mama Iui şi trăsese cu ea. Asta e uşor de înţeles. „O zi copilul a iubit-o numai pe ea. Dar mai mult nu. Să-mi fure şi inima lui? Asta n’aş fi răbdat-o. De-a doua zi am început să joc o comedie. în faţa lui prefăcătorie; între noi doi luptă până la sânge. Află şi ţine. minte, domnule procuror, începusem s’o chinuesc, nu numai cu vorbele, dar şi cu fapta. Din fiece răspuns înfipt, — căci răspundea obraznic — din fiece gest de sfidare, găseam prilej ca să tăbăr asupra ei cu mânile, s’o stâlcesc, să mă răsbun. Iar când veniâ copilul, pe un glas miorlăit de mâţă, începeam s’o alint, să-i grăiesc dulce, să-i sărut mânile ce-mi frigeau buzele. Iar micuţul văzând mereu acelaş lucru, pe mine mângăios şi dulce, pe ea ieşindu-şi din fire, atâtată si asvârlindu-mi vorbele ce cădeau » > > ca blestemul între noi doi, pe capul lui inelat, în inima lui, nu putea să înţeleagă, şi strein de şiretenia mea se temea de mumă-sa, o ocoliâ, i se făcea strein şi veniâ mai cu drag la mine. Căci nepricepând nici ea planul meu, se aprindea şi împotriva copilului, se uită pe sine, îi făcea spaimă şi chiar îl loviâ câteodată ca din mânile ei să-l scot eu, biruitorul, alegându-mă uneori şi cu loviturile de cari îl feream. El veniâ de se iipiâ pe pieptul meu, plecă capul pe obrazul meu, plângea şi-mi spunea cu glasul lui îngeresc între suspine adânci: „Eu sunt al tău numai!“ „Şi mi se răcoriâ sufletul. „Atunci văzând aşa, într’o noapte l-a sugrumat. L-am găsit mort în pătuceanul lui, întins pe perinile de puf, ca un puişor de găină, cu o picăturică mică de sânge, cât o mărgea de chiag, pe buzele-i ofilite. Dinnainte-mi ea, despletită, rânjiâ hâdoasă. M’am repezit www.dacoramamca.ro 554 LOCEAFlROL Nrul 24, 1909. ca un turbat, am prins-o de gâtlej şi am început s’o dau cu capul de pereţi pânăce i-am sleit creerii pe de-arândul... Am ucis-o!“ Se ridicase în sus, între perne, rămăsese cu ochii holbaţi, cu gura deschisă. Albul ochilor i se făcuse stacojiu şi albastrul din mijloc se înnecase ca o peruzea în rubin topit, răsuflarea i se scurtă si-si plecă fruntea între palmele străvezii de galbene. De-odată a ridicat capul, părul din chică i s’a scuturat pe tâmple, a prins să tremure, şi-a întins mânile spre uşa din dosul meu, ferindu-se, prins de spasmuri grozave. Am înţeles că-şi văzuse călăii venind prin uşa ce rămăsese deschisă pe urma mea. Nici n’apucasem să ’ntorc capul când am simţit două braţe ce-mi încingeau mijlocul. Eră doctorul; mă trăgeâ uşor afară de-acolo, pe când cei doi rândasi, cu ochii umflaţi de somn şi dârzi, eşiseră ca din pământ. Pictorul a început să râdă, un râs de ghiaţă ce tăiâ mai subţire decât cuţitele hirurgilor, şi cămaşa de forţă şi-a fluturat iară gura deasupra capului lui. în odaie la mine doctorul îmi făceă imputări: — „Asemenea emoţii îţi pot face rău... Strici efectul curii... Imprudenţă!11 - Abia-1 auziam. Vream să-mi potolească curiozitatea, să aflu adevărul ce ghiceam ascuns subt povestea bolnavului: — „Ce spune nenorocitul acela? Ce e adevărat? Ce-i cu femeia lui?“ — „Trăeşte..." — „E şi dânsa aci, undeva?" — „Nu... e dusă...“ — „Unde?" — „Nu se ştie... A pierit". — „Si copilul?" — „Cu ea". De unde credeam că dup’o săptămână o să ies vindecat din sanatoriul d-rului Olchovsky, am mai stat încă cinci... Am plecat cu minţile întregi dar simţind că-mi lipseşte ceva, o bucăţică din inimă, pe care o oprise cu el bolnavul. Caton Theodorian. Departe. Sunt singur, singur cu trecutul Şi-ascult frumoasa lui poveste... îmi bate tainic vântu ’n geamuri Şi par’c’ar vrea să-mi spună-o veste, Să-mi spună-o veste de departe, De peste ţări, de peste mări. De tine par’c’ar vrea să-mi spună, Tu suflet drag din depărtări. Vasile Stoica. Frumoasă eşti o ţară...1) Frumoasă eşti, o, ţară, în măestrita-ti iie > Cu flori albastre, roşii Şi galbene, o mie!.. De-aceea tot străinul Stă ’n loc, privind la tine; Vrăjit de-a ta mândreţe, Să plece nu-i mai vine. Frumoasă eşti, o, ţară, Cu scumpa-ţi cingătoare De spice aurite Ce strălucesc la soare!.. De-aceea toti vecinii i (Preasfântul le plătească!) Ţi-au pus — vai, nu odată Gând rău: să te robească. ’) Din volumul „Cântece şi Poveşti" ce va eşi în curând de sub tipar, in editura „Minerva". Frumoasă eşti, o, tară Şi mult bogată ’n toate!.. De-aceea şi Românul De-al tău drag nu mai poate. Cu-o lume el luptâ-s’ar Şi ar muri mai bine, Decât să mi-te vadă Căzând pe mâni străine. P. Dulfu. www.dacoromanica.ro Nrul 24, 1909. LUCEAFĂRUL ')5"j Pe Bistriţa, la vale...1) (Fragment). Casa Irinucăi. ...Valea Bărnarului rămâne tot mai în urmă. începe să ploaie. Ne strângem cât putem mai bine în măntălile scorojite de colb şi umezeală. Trăsurile merg una după alta; căişorii mărunţi deapănă din picioare, grăbiţi de bicele băetanilor de pe capră. Drumul rămâne deşirat în urmă; otelul Zorile din Broşteni, prinde a se zări. Ajungem. Dar pe când tovarăşii noştri rămân să se odihnească, noi trecem mai departe, pe acelaş mal al Bistriţei, spre casa Irinucăi, în care a locuit în copilărie loan Creangă. Cum mergem aşa, gândurile mă fură, iar foşnetul ploaiei pe cetinile brazilor de pe celalalt mal, îmi ţine tovărăşie. O întreagă lume ia fiinţă din trecut. N’am călcat niciodată prin meleagurile acestea, şi totuşi par’că mă duc spre un loc cunoscut; în minte mi se înşiră rândurile povestitorului care mi-a fermecat mai mult tinereta. 7 „Ptriuu!“ — glasul vizitiului mă trezeşte; sărim jos. Pe stânga drumului, puţin în dâmb, cocioaba Irinucăi stă să nu cadă. E aşa cum a descris-o Creangă: o adunătură de scânduri pe care mai mult întâmplarea pare că le-a încleştat Ia un loc. Cu ferestrile „cât palma";, cu uşa într’o rână; ghiontită peste tot de vânturi şi viforniţe, bojdeuca prizărită par’că se mai fereşte încă, de stâncile prăvălite, din deal, de cătră Ionică, feciorul lui Petrea Ciobotariul si al Smarandei din Pi- 7 ’) Acest volum, care cuprinde descrierea călătoriei făcute de cătră d-1 Em. Gârleanu şi pictorul A. Satmary pe valea Bistriţei, va apărea în curând. pirig. Şi ’n adevăr în faţa cocioabei, în marginea drumului lângă un stâlp de telegraf, zace o stâncă mare, rostogolită de sus, — poate chiar aceia pe care mânile copilului sburdalnic o prăvălise într’o zi de primăvară. De după geamurile oarbe, din dosul uşii gheboase, nici un semn de vieaţă; ograda pustie, nici câne, nici pasere, nici „capre slabe şi râioase". în spatele casei e dealul cu pieptul scrijelit de stânci ruginii, acoperit de brazi răsleti si mesteacăni, — dealul de pe care, de atâteaori, ochiul copilului Creangă trebuie să fi ’ntâlnit priveliştea pe care astăzi o vedem, prin bura repezită a ploaiei, ca prin-tr’un văl. Pictorul se urcă pe un pârleaz să fotografieze cocioaba; băetanul din faţa cailor zâmbeşte şi-i spune: „Bine că nu-i baba acasă, că rău v’ar mai ocări; nimărui nu îngădue să se apropie de ograda ei, să n’o puie prin cărţi". Căci bojdeuca e locuită astăzi de către fata Irinucăi, „fata balcâză si lălâie de-ti eră frică să înoptezi cu dânsa în casă", cum o zugrăveşte cu pana lui cea atât de meşteră, Ion Creangă..... Plecăm. Mă gândesc la scriitorul care nu mai este, şi la batjocuritoarea voie a soartei, care vrea, ca ’n preajma Bistriţei veşnic curgătoare, să dăinuiască, în calea vremei, cocioaba şubredă, când atâtea si atâtea lucruri trainice se şterg de pe faţa pământului acestuia într’o singură clipită! Em. Gârleanu. O, n’ascultâ... O, n’ascultâ, ce-ţi spune popa: Potopul lui de vorbe goale Simţirea ti-o ucide ’n tine 7 7 Şi toate-avânturile tale. (Hafis.) Ascultă tu priveghitoarea, Cum cântă ’n zori şi ’n fapt de seară: E veşnic dragoste ’n cuvântu-i Sunt veşnic flori şi primăvară. Vasile Stoica. www.dacoramamca.ro 556 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1909. Cronică teatrală. — „Răzvan şi Vidra“ de B. P. Hasdeu. — Teatrul Naţional (7/XI 1909): De ce se mai dă oare „Răzvan şi Vidra", poema dramatică a lui B. P. Hasdeu? Pentru frumseţea-i literară? Aceasta-i un basm pe care-l mai povestesc numai gazetele noastre şi cărţile de şcoală obligate a spune şi ceva ' bine despre autorul impus de programă. Pentru specifice frumseţi dramatice, cari nu trebue să fie numaidecât şi literare? Nu le-am putut descoperi cu toată bunăvoinţa de privitor ce-o vedeam întâia oară pe scenă. Mi se pare deci probabil că ea se dă pentru un public X căruia îi place încă, iar acestuia îi place pentru amestecul bizar de multe elemente naţionale cu câteva pseudo-shakespeareane, de tendinţe avântate cu omeneşti nemernicii comice, de situaţii vechi cu idei foarte nouă, moderne, de versuri banale — deci înţelese repede — cu altele în cari un talent remarcabil se repede spre genialitate şi devine interesant, deşi nu o poate atinge. Ca să aduni într’o operă dramatică atâtea regiuni, trebue să fii mai mult meşter decât poet şi Hasdeu eră meşter între meşteri. I. Să privim întâi câteva ahiănunte. Unde talentul vrea să fie geniu, în amănunte şi în concurenţă cu bogata floră poetică a lui Shakespeare, unul dintre călăuzitorii lui B. P. Hasdeu: Noi stăm închişi în cetate, ca dobitocul în piele... Nu mă temeam mai ’nainte, pânăce cu desfătare Nu gustai, Vidro iubită, din fagurul de-a fi mare... Căci dorul ţerii răsbate păn’ şi sufletul de cal... [Groaznic!] Ce dispreţ! D’abia ne vede, Cineva, privind, l-ar crede că-i un împărat în goană... Nu cerşeşte cât mai are un paiu de nădejde ’n sân... Şi nici un paiu de răsplată pentru toată.vitejia... Puneţi (căpitan) pe-acela care-i meşter să vă ’nveţe A năvăli ’n slăbiciune, a vă izbi ’n bătrâneţe, Sau pe-o singură furnică să daţi iureş câte doi!... lat’ a treia bătălie în care braţul tău varsă ploi de sânge pe câmpie... Jurământul pentru mine este mândrul curcubeu Ce leagă josul cu susul şi pe om cu Dumnezeu... Amorul pentru acest fel de figuri mai mult sau mai puţin falşe a fost mai tare în cântul al treilea. Exemple: încăpui ca două ’n patru... [= ca 4 : 2!] încăpuse boierul Sbierea, în tabăra rusească, ca 4:2! Deci încăpuse de două ori?! Vidra-i pentru tine ’n lume ■ Ca izvoarele de munte Ce fac Dunărea să spume Din păraele mărunte. 1. Răzvan = Dunăre; Vidra = părae multe, izvoare multe! Şi, însfârşit, zice Vidra cătră Răzvan, noul căpitan leşesc: Cum? Atâta veselie? Pentr’o nemică? Căpitan! Ce mare treabă! Căpitanu-i o furnică! Veselească-se Răzaşul sau Vulpoiu, făpturi de rând Care pentr’un paiu sunt gata ase tăvăli cântând! Dar tu? Căpitan? O jucărie! Căpitan! E un covrig După care colindară bieţii copilaşi pe frig... Căpitan = covrig! Figurile acestea surprind. Surprinderea o căută Hasdeu în tot ce făceâ. El eră un suflet setos de sensaţie, de vâlvă, fie că vâlva eră rezultatul unei ghiduşii de umorist, fie că reeşiâ dintr’o combinaţie spirituală de elemente încă neapropiate de fantazia altora, fie că se întemeia sănătos pe vastele lui cunoştinţe. In cazul din urmă el a obţinut rezultate fecunde pentru cunoştinţa trecutului limbii noastre şi poporului nostru. In celelalte cazuri, în scrieri satirice şi poetice, setea de senzaţie l-a făcut să caute surprinderea; ea nu-i cădea nici atât de uşor, nici atât de firesc şi naiv cum îi cade poetului bine-născut poet; căutându-o deveniă bizar, stângaciu, capricios. Probele citate mai sus sunt dovezi pipăite, care de aceea nici nu au nevoie să fie discutate cu dea-mănuntul; ele vorbesc instantaneu şi caracterizează desăvârşit. II. Puneţi-vă acum întrebarea: Cine-i astfel în amănunte, poate fi altfel în întregimea operei? Eu mi-am pus-o şi am răspuns că nu se poate. Pândirea, vânătoarea senzaţiei este şi deastădată cel mai caracteristic semn al creaţiunei poetice a lui B. P. Hasdeu. De aceea el a putut scutură şi isgoni — prin dramă — apatia privitorului, dar nu l-a putut umplea cu acea căldură care te face să te întorci bucuros la el, cum te întorci iarna, de pe drumuri geroase, la căldura vetrei tale. El a putut să pună în discuţie o idee a timpului, un sentiment al vremii sale, dar idei de veci ni că valoare, sentimentele scoase din adâncimi sufleteşti şi prinse în forme sclipitoare nu se găsesc în opera lui poetică, nu se găsesc nici în „Răzvan şi Vidra". De aceea ea va fi — cât va mai fi — o piesă pentru ceice se mulţămesc cu... atât. Iată-i povestea, acţiunea, văzută din acest punct de vedere: Ţăranul Tănase, păgubit de „judecăţi" a ajuns cerşitor în faţa unei biserici; boierul Sbierea îl trimite la „muncă" şi-l învinueşte Că, fiind sărac, s’a „mai apucat de prăsilă" făcând „un neam de netoţi". Inchinându-se adânc Sbierea pierde punga ce-o poartă tot la el, pleacă şi nu se întoarce nici când Răzvan, care-o găseşte, îl chiamă înapoi să i-o dea. Aici pică întâia oară vorba despre „ghiara ciocoi mii" — muzica vremii — şi nobleţă Ţiganului Răzvan, Ţigan slobod acum: Să moară de foame şi el n’ar mânca din banii lui Sbierea, deoarece pâinea cumpărată pe ei ar puteâ să-l „otrăvească". Autentic! L-ar otrăvi www.dacoramamca.ro Nrul 24, 1909. LUCEAFĂRUL 557 pâinea! Şi în galerie, fireşte, senzaţie: Ce are să fie acest Răzvan până la sfârşit? Ochii tintă!... Şi mai ţintă acum: Tănase primeşte dela Răzvan punga, dar o dă înapoi, dupăce opreşte numai cât îi trebuie. Şi cerşitorul este ultra-generos: Restul îl lasă pentru alţi „mulţi săraci", cărora Răzvan ii va da, după cum se şi cuvine, căci dă nişte bani furaţi dela — adevăraţii proprietari: Toţi banii din ţara noastră poartă, moşule, pe sine Semnul furilor ce-i pradă, printre lacrimi şi suspine, Dela noi, dela opincă_______ Aceştia sunt ţăranii şi Ţiganii. Răzvan este însă şi trubadur popular, care lipeşte pe stâlpi cântece sociale, scrise de el să le cetească boierii şi dascălul bisericei; acesta ceteşte pentru sătenii necărturari. Tema vremii lui Hasdeu şi a vremilor mai vechi revine: „Iar boierii toţi furând, îşi fac trebile pe rând"; sau: „La dracu cei ce ne-apasă“. Boierii Sbierea şi Başota constată crima, o atribue intâiu dascălului — prilej de-a constata că „dascălii răsvră-tesc norodul" — se auziau şi-aceste acuze pe vremuri — găsesc pe vinovat şi-l hotărăsc iar rob, lui Sbierea ')• Răzvan ar muri mai bine în furci, dar boierii sunt de altă părere. Suma actului 1 : Răzvan luptă cu vorba şi cu versul contra boierimii asupritoare. Actul II.: Răzvan, fugind de robie, este căpitan de haiduci. (Pe scena teatrului naţional haiducii aceştia sunt prea adormiţi). Un boier (Ganea) condus de un cioban vine să ceară ajutorul lui Răzvan, pentru a răpi pe Vidra, pe care tocmai o duc la călugărie; Vidra este, zice undeva poetul, „un fătoi ce călăreşte şi împuşcă chiar ca un zmeu". (Pe scenă este numai svelta d-ră E. Ciucurescu: o abatere dela idealul haiducesc?). Senzaţie hasdeiană: Tocmai acum trebuie să vină întâiu moş Tănase cerşitorul, ca să se facă şi el haiduc. Şi mai senzaţie: Tocmai acum haiducii aduc o „caracudă" de boier, despre care Vulpoiu spune că a „pescuit-o pe uscat": „Caracuda" trebuia să fie tocmai Sbierea, stăpânul lui Răzvan! Răzvan ar putea să-l facă „praf, pulbere şi ţărână", deşi ar fi destul praf, destul pulbere, destul ţărână. Dar nu-1 face nici ţărână, nici pulbere, nici praf, ci-i dă drumul să plece, pentrucă: Răzbunarea cea mai cruntă este (?) când duşmanul tău E silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău! Celce ar recunoaşte ar fi Sbierea?! Vidra, nepoata lui Moţoc, răpită de-acest gest al generosului Răzvan, ii întinde mâna: Ea ştie doar că Răzvan „o să întreacă trândăvită boierime" şi că „îşi va face loc în sus", şi-i poate întinde mâna. *) Pe vremea aceea (1866) profesorii făceau multă politică. De pildă, directorul liceului Sf. Sava convocă pe colegi în adunări politice, în celebra sală Slătineanu, ca să hotărască „cum să se facă alegerile viitoare" (Oct. 1866). Până şi amănunte de-acestea se reflectează în poşma drapiatică-politică a lui B. P- Hasdeu, Lupta haiducului pentru iubita sa, scena clasică a baladelor populare, este pusă acum pe scenă: Răzvan — în duel cu Ganea — işi câştigă soţia prin lupta cu armele. Evul mediu este deplin; partea cea mai cavalerească a vieţii haiduceşti deschide acestui sfârşit de act inimile populare Actul III. După şase ani, in Polonia: „îmbrâncit" de Vidra cea plină de visuri ambiţioase, căpitanul de haiduci a plecat cu tovarăşii săi la Leşi, s’a făcut cătană şi acum luptă victorios cu Muscalii. Muscalij il îmbie cu moşii şi cu rangul de căpitan, dacă va părăsi pe Leşi. Răzvan nu primeşte: el este un rusofob ca şi B. P. Hasdeu; iar Vidra, care-1 îndemnă să primească căpitănia în oştile ruseşti, se împacă greu când îl fac — Leşii căpitan: căpitănia leşească devine o „biată căpitănie". Vidra are „setea de-a merge înainte"; căpitănia câştigată nu mai poate fi o ţintă. Ea vrea o — împărăţie! Fără glumă! Pentru Răzvan! Când l-au făcut căpitan, Leşii i-au dăruit lui Răzvan un rob luat dela Muscali, cari îl luaseră dela Tătari, cari (Tătari) îl luaseră cândva de pe moşia Flămânzii; şi robul eră chiar boierul Sbierea! Romantică şi ironică soartă! Sbierea este tot vechiul sgârcit ce-a fost şi Vidra poate da „patima" lui drept pildă, pe care Răzvan ar trebui s’o imiteze, in alt înţeles, fireşte. Tot actul acesta este cam naiv. Actul IV. Tuturor Moldovenilor le este dor de ţară. Domnul Petre „prieten al ciocoi mii" nu mai este; ba, stăpânul de acum „şade sus, dar ţine cu norodul cel de jos", şi este feciorul unui Alexandru ce „mânca boieri de vii". Ar merge şi Răzvan, dar se opune — Vidra, de astădată printr’o confuzie prea femenină de idei şi dintr’o nelămurire de voinţă, care contrastează frapant cu sinamăgirea ei că numai ea ştie unde-1 duce, că numai ea poate hotărî momentele faptelor lui Răzvan. Senzaţie ilară: apare Sbierea — tot Sbierea săracul — cu vestea că Vidra — şi deci Răzvan — au moştenit moşii, o avere mare la care se pot întoarce ca boieri înstăriţi. Acum abiâ se lămureşte şi opoziţia Vidrii: ea se teme de umilirea lui Răzvan, la curtea moldovană! Atunci de ce întemeiază pe el chiar nădejdea unei „împărăţii"? De ce nu crede în el? Dar cade şi astă piedecă: boierul Başotă — tot cunoscutul din actul 1 — vine sol din partea Domnului, să-l cheme la postul de hatman al Moidovii. Vidra vede acum deschis drumul şi spre tron. Actul se încheie deci c’o nădejde, c’o temere — rana otrăvită a Iui Răzvan poate să-l restoarne mort — şi cu două versuri de cel mai bizar şi mai rău gust. Versurile sunt puse în gura lui Răzvan. OdalVoescafi mare, precum Sbierea cu grămadă Voeşte movile de-aur numai la dânsul în ladă! Actul V.: Ţara e in luptă cu Leşii. Aron face pace. Dar pacea nu-i pe placul lui Răzvan. Răzvan vrea acum domnia, pentrucă e „pată" să se împace Vodă cu Leşii, când ei sunt înţeleşi cu Turcii. Revoltă. Norodul i se închină lui Răzvan cu struguri şi spice de grâu şi cu o oraţie. Vidra se avântă, întâia oâră limpede, până la idea Dacoromâniei: www.dacoromanica.ro 558 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1909. Ba înc’aşi mai vrea ca mâne Tu să legi într’o cunună toate ţările române, încât dela Marea-neagră pân’ la falnicul Carpat Să nu domneşti ca un Vodă, ci ca Răzvan-împărat. Dar trădarea predă Leşilor cetatea Sucevei, Sbierea care se Închinase lui Răzvan moare de apoplexie, Răzvan învinge, dar moare de rănile primite, Vidra mândră rămâne unui viitor necunoscut. Inaine de-a plecă, Răzvan face câteva reflexii, pe care le citez numai pentru a dovedi că, dacă Beldiman a înfluinţat metrica lui Hasdeu, psaltirile vechi au influinţat cel puţin această pagină: Dar ce-mi mai trebuie acuma mii de galbeni în grămezi? Ce-mi foloseşte domnia? Pe amândoi aci ne vezi,1) Praf, pulbere şi cenuşe! Nebuni, ce din lăcomie, El pentru-o biată leţcae, eu pentr’un ceas de mândrie, Necruţând nimica in lume, neştiind nimica sfânt2) Uitam că vieaţa-i o punte dintre leagăn şi mormânt. Aşa este opera care aspiră la nemurire: un lanţ de surprize, in cursul cărora nu se iveşte nici un caracter bine-definit, adânc şi bogat şi pe care nu le leagă nici un fir logic, păşind din faptă în faptă, ci numai meşterul ingenios, regizorul, autorul. — III. Despre piesa lui B. P. Hasdeu s’au putut spune, în Academie şi încă de curând, la 13 Maiu 1909, în discursul de recepţiune al d-lui Nicolae Gane: „Răzvan şi Vidra a avut cu deosebire un succes imens, căci volumul a ajuns la a patra ediţie, iar drama este şi astăzi de actualitate". Astăzi, doi ani după răscoala agrară, in care s’a vorbit iarăş, mai mult ca de obiceiu, despre boieri şi ciocoi etc. Aceasta este „actualitatea" pentru d-1 N. Gane, nu, de sigur, şi pentru directorul teatrului, d-l Pompiliu Eliade, care este numai estet şi moralist2). ’) Pe el şi pe Sbierea. 3) Ceeace nu-i exact. 3) în răspunsul la discursul d-lui N. Gane a avut d-l lacob Negruzzi o vorbă dreaptă despre poetul Hasdeu: „El nu a fost omul imaginaţiei vaste, nici al sentimentelor calde şi profunde". Deci de „actualitate" încă... S’ar fi putut adauge: „nu-i vorbă, de-o actualitate scăzută mult". Pentrucă astăzi furia luptelor politice s’a domolit; liberalii şi conservatorii de astăzi sunt mai temperaţi decât roşii şi albii de pe la 1866—1868. Şi astăzi nici poeţii partidelor — ei există încă! — nu sunt atât de însgărdaţi ca atunci. B. P. Hasdeu era, pentrucă eră înrolat din convingere. De aceea Răzvan-Vodă, mai apoi Răzvan şi Vidra, deveni un cântec politic, al cărui comentar se poate găsi uşor în tot ce Hasdeu scria pe-atunci. Din tot, eu mai citez o singură poezie, scrisă în vreme ce publică a treia ediţie a lui Răzvan, Oda la ciocoi: Ciocoii se ridică, ca hoituri învechite Din cripta infernală —! El trage după sine, ca ’n zile din nainte, Invazia streină — La luptă dar! Politica a prăpădit poezia, câtă eră să fie, din Răzvan şi Vidra. — Piesa lui B. P. Hasdeu s’a dat întâia oară în 10 Februarie 1867, cu muzică nouă de Flechtenmacher, cu Pascaly ca Răzvan şi d-na Pascaly ca Vidra, cu Vlă-dicescu, Mihăileanu, P. Velescu şi alţii. Autorul însuşi constată într’o scrisoare cătră Trompeta Carpaţilor că a reuşit, fiindcă a fost jucată bine. Criticii vremii nu s’au emoţionat mult. Cel puţin nu au scris mai nimic despre ea. Socec a editat-o şi d-l P. P. Carp a scris o critică... Bucureştenii, amicii lui B. P. Hasdeu, erau încântaţi, dar simţiau şi ei că este ceva straniu in opera lui. Hasdeu imitează, ziceâ de pildă Atheneul român (1867, p. 328), pe Shakespeare şi Hugo, dar „cu toate acestea Domnia sa ni se pare a constitui un gen â parte şi de o originalitate a sa proprie, care merită a fi studiată cu amănunturi". Cu amănunturi? Ajunge un punct de vedere: al senzaţiei voite cu conştiinţă că va şi fi. Poetul, cât este în amănunturi, e subordonat marei stăpâne a inimei lui Hasdeu, care eră iubirea de sensaţie. G. Bogdan-Duică. Reverie. Cum stau aşa, furat de gânduri Privirea mi se pierde ’n vag, Şi ’n mintea mea se ’nchiagă chipul, Ce ’n lumea asta mi-a fost drag. Acelaş zimbet de madonă, Aceiaşi ochi fermecători Par’că-i zăresc din nou acuma Cum mă mustrau adeseori... In jurul meu e trist şi rece, Vârtej de frunze arămii Aduse ’n vânt din depărtare Se lasă pe cărări pustii. Cum le privesc cu ochi ’n lacrămi Se ţese ’n sufletu-mi tăcut Romanţa dragostei trezită In primăvara ce-a trecut. S. Bornemisa, www.dacoromanica.ro Nrul 24, 1909. LUCEAFĂRUL 559 Dări de seamă. Sextil Puşcariu, Cinci ani de mişcare literară (1902—1906). Biblioteca Minerva. Unii dintre cetitorii acestei reviste cunosc dările de seamă anuale despre literatura română, cuprinse în broşura d-lui Sextil Puşcariu, din publicaţia germană „Kritischer Jahresbericht liber die Fortschritte der romanischen Philologie", in care au apărut mai întâi. Alţii vor fi cetit fragmente din ele, traduse pentru foiletonul vr’unui ziar dela noi. Oricum ar fi, aceştia, ca şi ceice nu cunosc nimica din rapoartele acestea despre mişcarea noastră literară dintre anii 1902—1906, ba poate şi mai mult, vor primi cu bucurie cărticica ilustrului filolog, în care ştiinţa rece şi simţul frumosului s’au îmbinat atâta de fericit. Căci d-1 Puşcariu este o veche şi simpatică cunoştinţă a noastră, ca recensent. De dările lui de seamă, apărute pe vremuri în revista aceasta — numai despre d-1 Oct. Goga a scris în „Convorbiri Literare", — de conferinţele (din „Luceafărul" şi „Junimea literară") şi de articolele lui literare ne aducem şi astăzi aminte. Caracteristica lor eră gustul sigur, înţelegerea caldă şi puterea de a-şi exprimă limpede şi sugestiv, uneori lapidar, părerea pe care tu, cetitor, o primiai fără discuţie, convins. Cum vedeţi, acestea sunt calităţi pe cari trebue să le aibă, neapărat, un judecător al producţiilor literare anuale. însuşirile acestea au dat d-lui Puşcariu putinţa de a apreciâ just talente foarte diferite — ca fire. întreagă ceata de scriitori, care încape între rafineria d-lui D. Anghel, poetul a cărui inspiraţie „începe de obiceiu acolo unde cei mai mulţi dintre noi încetăm de a primi sensaţii, şi acuitatea deosebită a simţirii sale distinge nuanţe şi lumini pe cari publicul mare nu e deprins a le percepe", — şi între suflul de sănătate şi putere al operei d-lui C. Sandu-Aldea, potrivit vredniciei lor îşi găsesc locul cu toţii. Un exemplu va îndreptăţi afirmaţia aceasta. Aleg şirele despre C. Sandu-Aldea, fiindcă dintre prozatorii aşa numiţi tineri de dincolo, acesta este cel mai cetit şi mai înţeles la noi. E vorba de „în urma plugului", volumul cu „titlul foarte sugestiv. Din toate bucăţile se desface mirosul acela sănătos şi crud al pământului răsturnat de fierul plugului. D-1 Sandu iubeşte caracterele pasionate, acţiunile vii, situaţiile din cari pornesc confiicte puternice. De aceea îşi caută subiecte la ţară, şi eroii între ţărani sau moşieri, cari rămân ţărani şi când servesc ca soldaţi la oraş. Pe aceştia îi prezintă cu predilecţie în momentul când bunătatea lor sufletească înnăscută a fost jicnită, când s’a abuzat de aplecarea lor de a suferi necontenit nedreptăţi, aşa încât cei făcuţi de fire ca să ierte şi să se împace cu soartea lor, răniţi în ce au mai scump, devin criminali. Nu-s însă criminali comuni cari omoară din pornire spre omor, şi „Sima Baltag", care-şi pândeşte şi împuşcă pe duşmanul său, săvârşeşte crima fiind conştient de dreptatea sa; când pâcătuesc, n’o fac fiindcă păcatul ar fi partea lor de moştenire părintească, — şi preoteasa care fuge cu acelaş Sima Baltag, sluga ei, i se dă cu totul, după amarnice lupte sufleteşti, in momentul când a învins taurul turbat, dar nu din sentimente de mulţumită, ci pentrucă tocmai in acest moment, învederându-se întreaga bărbăţie a omului iubit, femeia plină de vieaţă cade înaintea puterii bărbăteşti. Simţi că aici ai de a face cu puteri cari lucrează după anumite legi fireşti, şi tocmai de aceea se potrivesc atât de minunat, motivând par’că acţiunea, descrierile naturii, pline de frumseţă poetică, cari se repetă necontenit, formând ca o ramă a tablourilor acestora dramatice". Acum, când priveşti dela distanţă, sau chiar dela marginea ei o câmpie presărată cu flori, e firesc să-ţi fugă ochii mai cu seamă spre florile învoâlte şi bogate în colori. Cele mai puţin strălucitoare îţi scapă, ales când li-e şi mirosul discret. în literatura noastră avem şi un exemplar din categoria florilor cu bun miros, dar cu petalele mărunte: e d-1 Al. Ciura. Observator stăruitor şi fin analist al sufletului omenesc, căruia ii surprinde nuanţe, un reflexiv care ridică probleme şi se opreşte întrebător în faţa lor, uneori şi povestitor dibaciu, — cu forma neîngrijită câteodată, totdeauna lipsită de strălucire, — aşa se desenează, în stilul scurtelor caracterizări, figura aceasta literară. De altfel nu numai d-1 S. Puşcariu a trecut fără să prindă just personalitatea acestui scriitor cu calităţi de fond, precum nici d-I Ciura nu este singurul autor nedreptăţit de critica literară. Sunt unii mai viguroşi şi mai artişti: d-1 I. Gorun. Faptul acesta se explică uşor. Individualităţile de pănura acestora au căzut înafară de curentul stăpânitor, — curent în care notele se împărţiau cu dărnicie de rege medieval, şi în care pentru mulţi imitaţia preţuia cel puţin cât originalul. Dar broşura d-lui Puşcariu are şi alt interes. Ea se ocupă de una dintre cele mai variate, fecunde şi sgomotoase epoci ale literaturii noastre, care ne pasionează şi în urma împrejurării că ne-a fost contimporană. Este epoca în care s’a accentuat cu extraordinară putere principiul naţional în literatura noastră, în care talazurile pornite de viforul acestui principiu cuceresc sau prăbuşesc cetăţue după cetăţue, în care echourile ţipetelor de apărare ale duşmanilor se pierd ca un strigăt de ajutor auzit in vis, — este epoca d-lui N. Iorga. Mişcarea aceasta de renaştere literară se poate urmări limpede, dela început până la învingerea ei deplină, in cartea d-lui Puşcariu. Se vede chiar şi desbinarea persoanelor cari au luptat alături, şi se zugrăveşte, în două trei linii, urîtul tablou care înfăţişează geneza certurilor literare celor mai recente. în sfârşit s’ar mai puteâ găsi şi unele greşeli sau lipsuri în această scurtă istorie a celor cinci ani de vieaţă literară: apreciarea prea entuziastă a poeziilor d-lui I. Bârseanul, trecerea cu vederea a celei mai www.dacoramamca.ro 560 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1909 spirituale comedii ţărăneşti dela noi (Gh. Stoica: O şedinţă comunală, de asemenea şi schiţele acestui scriitor, cari au cel puţin valoarea celor ale d-lor Cercel şi N. N. Beldiceanu), etc. Oricum ar fi, micile neajunsuri nu scad valoarea reală a cărţii d-lui S. Puşcariu, din care unii işi vor împrospăta, întregi şi sistemiză cunoştinţele lor literare, iar alţii — cei mai mulţi — vor învăţă, in lumina lor cea adevărată, multe lucruri de folos. 1. Duma. * Caton Tlieodorian, Calea sufletului. Edit. Mi-nerva, Bucureşti, 1909. 1 voi. 8° 274 pp. Preţul: 1 leu 50. Cetitorul care vrea să-şi spună şi altora părerile despre operile literare mai nouă, dacă e un om con-ştienţios şi drept întâmpină întotdeauna greutăţi. Căci pentru a spune o părere obiectivă şi justă despre valoarea unei cărţi de curând apărute, pe lângă indispensabila pătrundere şi pe lângă judecata sigură, se mai cere puterea morală de a învinge sentimentele şi preocupările personale, pe cari ţi le impune vremea in care trăieşti. Şi lupta cu aceste greutăţi, cari aţin calea adevărului, nu e de loc uşoară. Libertatea părerilor şi convingerilor, cu cari ne lăudăm adeseori, sunt privilegii pe cari le au foarte puţini. De aceea se întâlnesc aşa de rar la contimporani păreri definitive despre valoarea operilor din vremea lor. De obi-ceiu numai generaţiile de mai târziu pot aveâ obiectivitatea unei judecăţi drepte despre autorii pe cari valurile vremii lor i-au proslăvit sau i-au acoperit cu ocări ori cu tăcere. Şi câţi dintre cei nebăgaţi în seamă, dintre cei umiliţi nu se înalţă şi nu se recunosc mai târziu ca personalităţi reprezentative in evoluţia artistică şi culturală a unui neam şi iarăşi câţi dintre cei purtaţi in triumf şi lăudaţi pe vremea lor nu sunt învăluiţi în negura uitării deodată cu crucea ce li se pune strajă de amintire la mormânt! Dându-ne seama în toate acestea înainte de a aprecia volumul d-lui Caton Theodorian, mărturisim că ne simţim la o răspântie de drumuri: drumul cunoscut şi uşor al celor ce vorbesc despre o carte, arătând părţile ei slabe, întotdeauna lesne de descoperit, mai ales când vrei să le găseşti înainte de a fi deschis cartea — şi drumul mai puţin umblat al celor ce caută numai părţile frumoase şi bune ale lucrurilor de cari se ocupă Şi când ne hotărim s’apucăni pe drumul cel din urmă — aruncând doar câte-o privire în treacăt asupra celui părăsit — trebuie să recunoaştem că aducem o jertfă, neînsemnată şi plăcută de altfel, sentimentelor ce ni le ocroteşte vremea în care trăim. D-l Caton Theodorian îmbogăţeşte literatura noastră, dacă nu ne înşelăm cu al treilea volum. Zicem îmbogăţeşte, fiindcă în creaţiunile d-sale găsim pagini de o adevărată valoare literară. Romanul „Sângele Solovenilor", care i-a întărit reputaţia de scriitor e o mărturie statornică. în noul volum ni se înfăţişează cu aceleaşi scăderi şi cu aceleaşi calităţi; talentul de scriitor al d-lui Theodorian şi aici ni se pare că leagă literatura noastră romantică de cea realistă. E destul de rar să întâlnim într’un suflet predispoziţii roman- tice şi realiste în acelaş timp, ca la autorul nostru. Dacă amândouă ar fi deopotrivă de roditoare în artă, ar trebui să ne bucurăm de această îngemânare puţin obişnuită. Dar, durere, d-l Theodorian reuşeşte numai în creaţiunile, cari descriu realitatea, care se întemeiază pe observaţiuni amănunţite. De câteori îl seduce câte o licărire a imaginaţiei, se pierde în compoziţii cari nu mai plac. Aşa e de pildă bucata care împrumută volumului titlul: Calea sufletului. Un preot adună bani, prin câteva judeţe, ca să clădească o biserică nouă în sat. Când se întoarce acasă, în apropierea satului, îi iasă înainte un făcător de rele şi-i ia o parte din bani. Părintele se roagă, insă, de tâlhar să-i găurească cu câte-un glonţ antereul şi potcapul, ca să poată dovedi credincioşilor ce i s’a întâmplat. Şi naivul tâlhar îi împlineşte rugămintea, iar dupăce rămâne cu revolverul gol în mână, părintele îi îndreaptă pistolul, pe care-1 ţinea ascuns sub antereu, spre tâmple, îl ia de dinapoi şi-l duce ca pe-o oaie, până în sat la primărie. Dar când preotul dă să deschidă uşa primăriei, tâlharul îşi aduce aminte c’ar putea să scape şi-i dă părintelui un pumn în frunte şi nişte ghionturi de-1 lasă fără simţiri. Tâlharul dispare fără să-l vadă nimeni. Când şi a venit preotul în fire, notarul îi face propunerea să împartă amândoi banii ce-i rămăsese nefuraţi şi să facă formele ca şi când ar fi fost despoiat de toţi, căci nimeni nu va crede povestea cu împuşcăturile. Acest notar e duhul rău, şi se pare că tot el a fost şi tâlharul. Sufletul cinstit al bătrânului slujitor al Domnului, intr’un moment de slăbiciune şi de criză sufletească se învoeşte a săvârşi fapta mişeîească. Asta-i calea sufletului pe care autorul ni-o înfăţişează cu mijloace neverosimile, ne-artistice şi aşa de căutate. înCruceamişelului îmbinarea realismului cu romantismul e mai vădită. E bucata cea mai caracteristică a volumului în această privinţă. Descrierea babei San-dula merită să fie reprodusă: „De ani şi de ani, în fiecare dimineaţă, o femeie, o babă, bătrână ca şi moartea care a uitat-o pe pământ, uscată ca seceta, suptă ca boala, încovoiată ca povara, încreţită pe faţă ca mânia, şi albă, albă, în smocul de păr puţin ce i-a mai rămas pe tidvă, ca creasta înzepezită a munţilor, sleită ca scârba — îşi poartă oasele, scheletul, în fiecare zi, în rochie de căpătat pe şolduri, cu umerii învăluiţi întFo boccea soioasă, pe cap cu broboadă de lână pământie, se târeşte ca nevoia şi bate metanii şi-şi plânge lacrimile, nesecate, la poalele crucii". Baba aceasta îşi are povestea ei, pe care o ştie o lume. E fata sărdarului Mârzea, care a fost furată cu puterea, înainte cu 80 de ani, dela casa părintească de un caţaon, Spirache Zittis, venit din Fanar, „frumos ca vraja, deştept ca duhul, înalt ca bradul, dulceag ca ispita, îmbogăţit nu se ştie cum, cu sânge de şarpe în trupul lui fermecător ca înşelăciunea"; a fost furată pe când eră „fecioară frumoasă ca crinul, crăiţa cu părul negru ca întunerecul, cu obrajii albi ca lămâiţa, cu ochii codaţi şi închişi ca porumbelele, cu trupul subţire şi mlădios, copilă mândră râvnită de voinicii târgului pentru care-şi încrucişau boierii paloşele." www.dacoramamca.ro Nrul 24, 1909. LUCEAFĂRUL ofil Deodată cu răpirea Sandulei, care eră numai de 15 ani, caţaonul a ucis şi pe boierul Mârzea şi a prefăcut în praf şi cenuşe avutul sărdarului. Iar când după ani grecul a plecat din Ţară şi a lăsat pe Sandula slobodă, a ridicat o cruce de piatră, pe maidanul de pe malul Oltului „ca să-i ierte Dumnezeu păcatele şi să-l mântue de blestem". Şi de-atunci Sandula îngenunche, bate mătănii, udă cu lacrimi pământul de sub „Crucea mişelului", doar se va îndură Dumnezeu să o năruie, ştiind bine că numai atunci a ajuns grecul la porţile iadului. Şi rugăciunea babei Sandula a fost primită: într’o zi crucea a căzut, stingându-i-se şi ei vieaţa şi rămânând acoperită de zăpadă pe lespedea de piatră cu faţa luminată de mulţumire. Şi pe ea n’au prohodit-o decât urletele cânilor flămânzi cari scormonesc hoiturile svârlite pe maidan şi cari au desgropat-o din zăpadă, apucând-o cu dinţii de fusta lipită de trupul ei îngheţat. Am citat mai multe pasage din această bucată şi am rezumat conţinutul ei, pe cât s’a putut cu cuvintele autorului, ca să relevăm afirmaţiunea noastră de mai sus. Feliul de descriere în amănunţimi al persoanelor, e o însuşire de observator realist, comparaţiile însă, in cari predomină noţiunile abstracte, nehotărîte, ca termini de comparaţie, (frumos ca vraja, părul negru ca întunerecul, deştept ca duhul, dulceag ca ispita, suptă ca boala, bătrână ca moartea) sunt însuşiri de imaginaţie romantică. In această povestire alături de descrierea romantică a răpirii frumoasei Sandula găsim zugrăvirea realistă a babei şi partea dela sfârşit, de un naturalism respicat, unde cânii o desgroapă şi o apucă cu dinţii de fustă. Puterea de scriitor a d-lui Caton Theodorian se dovedeşte in bucăţile: Tătucu, Fie iertaţii şi împăcare, cari ni s’au părut cele mai reuşite din volum. în Tătucu e zugrăvit un căpitan, ajuns ofiţer din vagmistru pe vremea răsboiului pentru neatârnare, care trăieşte numai pentru armată, numai pentru ţară. „Fără nimeni pe lume, singur dinaintea câtorva morminte cari închideau vieţile celor ce-i fuseseră părinţi, fără o tovarăşe, fără copii, el nu trăise decât pentru un liman", pentru un vis, cel de aşi face datoria faţă de ţară. E un suflet întreg, care îşi creiază un rost al vieţii şi o mândrie a existenţii din sentimentul datoriei. Pentru el uniforma de militar şi decoraţiile câştigate pe câmpul de luptă sunt condiţii de vieaţă. Trecut în pensie, clipele cele mai fericite le trăieşte când se poate îmbrăcă milităreşte la serbătorile naţionale ale răsboiului, cari în inima lui erau însemnate cu roşu. Şi când într’o zi autorităţile civile îi comunică o ordonanţă ministerială prin care e oprit să poarte roze ta la butonieră, decoraţiile lui fiind socotite ca medalii, visul vieţii lui piere, sufletul lui se întunecă. Iar când în ziua de 28 Noemvrie, zi în care se ser-bătoreâ luarea Plevnei, voind să-şi pună tunica de roşior ca să meargă la biserică, îşi găsi hainele de uniformă din fundul lăzii pustiite de jigănii... „rămase uimit, uluit, cu gura căscată, cu nişte ochi mari înfricoşaţi..." Rostul vieţii lui se sfârşi. îşi îmbracă hainele aşa cum erau peste halat, se aşează în fereastră şi când trece oştirea pe dinaintea odăii lui, ia o ţinută soldăţească şi salută drapelul cu evlavie, iar când zăreşte călăreţii aleargă afară, se opreşte în portiţa dela drum, îşi scoate căciula golaşe şi dă escadronului o comandă. Căpitanul din fruntea coloanei descalecă şi-l duce ’n casă. „încetişor căpitanul îi prinse braţul şi-l urni dela poartă. Se lăsă ca un copil şi prins de moleşală mergeâ legănându-se după cum îl băteâ şi vântul. în uliţă toate haimanalele mahalalelor şi un cârd de copii se adunaseră să vadă. Prin curte papucii Tătucului se în-necau în noroiu şi unul i se anină de nişte scăeţi şi rămase acolo. Mergeâ desculţ de-un picior, numai cu ciorapul, prin băltoace. Vântul se izbiâ în pulpanele halatului, i le plezniâ pe picioarele desgolite şi picăturile de ploaie cădeau reci, de se încălziau pe fruntea lui fierbinte ca pe o plită. Medaliile, slab prinse, se desfăcuseră dintr’o parte şi i se bănăneau pe piept, cădeau in sfârşit ca cele de pe urmă flori rupte de vijelie". E un tip bine prins şi bine zugrăvit. în Fie iertaţii găsim câteva tipuri de profesori bătrâni dela liceele din Ţară, descrise cu umor. Povestirea e o adevărată icoană culturală, care se ceteşte nu numai cu plăcere ci şi cu folos. Cuprinsul ei iţi înlesneşte înţelegerea educaţiei sufleteşti a generaţiei care cârmuieşte astăzi soartea României. Descopere un colţ de psihologie socială. în împăcare se descriu frământările sufleteşti alor doi soţi, cari se ciorovăesc şi se ceartă toată ziulica din te miri ce mărunţişuri, până ce se despăr-ţesc, ca să nu-i mai împace decât moartea. Sunt pagini in această bucată cari dovedesc că autorul e un cunoscător al sufletului omenesc. Cităm câteva pasage: Soţii trăiesc despărţiţi şi se chinue; nici unul nici celalalt nu vrea împăcarea deşi o doreşte. „.. .Trece la fereastră şi de după pierdea se aşează la pândă, în picioare, pe când dela genunchi la glezne, simte sfârşeală şi trupul n’o mai ţine. Curând, apoi, îl vede trecând, pe căpitanul. îl vede trist, slăbit, galben ca turta şi nu simte că ochii lui, umbriţi de cozorocul chipiului, doresc, dar nu cutează, să se ridice spre fereastra unde paFc’o ghicesc. Cu coada ochiului trage şi el spre curtea cu porţile deschise de unde tot îl simte în fiecare zi şi un prietin ce se repede hămăind, gudurându-se, lingându-i mâna, sărind şi ţinându-i calea, — cânele ei... Atunci şi sus şi jos, în salonaş şi în uliţă bate câte o inimă, bat amândouă dintr’aceeaş coardă". Dorinţa de împăcare adecă iubirea ii face geloşi şi-i nenoroceşte. Li se pare că amândoi se înşeală unul pe altul şi ura ii ţine despărţiţi până la moarte. Fiecare se stinge cu mândria de a nu fi făcut el cel dintâiu pas spre împăcare. Bunătatea bătrânilor, părinţii femeii, şi nevinovăţia copiilor celor doi soţi înseninează povestirea şi-i ridică valoarea. Mai trebuie amintită înclinarea d-lui Caton Theodorian spre misticism, care se găseşte în mai multe www.dacoramamca.ro 562 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1909. povestiri. Aceste înclinări uneori sunt curioase. Aşa de pildă in Ca fraţii un bărbat îşi iubeşte nevasta numai fiindcă e frumoasă când plânge. Un prietin al lui se îndrăgosteşte de ea văzând-o plângând şi amândoi găsesc o plăcere în a o face să lăcrimeze pentru desfătarea lor. Şi iată cum eră când plângeâ: „...buza începu să-i tremure, uşor, domol, ritmic, faţa i se în-vălură de o umbră purpurie, fruntea i se îngălbeni ca prăfuită cu palidităţi de polen, părul îi căzu pe frunte, nările i se deschiseră vibrând ca aripile fluturilor, gura cărnoasă i se contractă cu armonizări de statue, ochii i se înnecau în mărgelele lacrimilor, înghiţea, contenindu-se, tot chipul i se prefăcea deschizându-se şi înfloriâ ca potirul unei flori în încropirea soarelui de dimineaţă". Am pomenit ce ni s’a părut mai interesant în volumul „Calea sufletului", în nădejdea că vom puteâ trezi în cetitori curiozitatea de a cunoaşte mai de-aproape pe d-1 Caton Theodorian, cu toate calităţile şi scăderile lui de artist. Oct. C. Tăslăuanu. * Tudor Pamfile, Graiul Vremurilor, poveşti, Vă-lenii-de-Munte, tip. „N. R.“ 1909. Un voi. de 185 pg. Preţul 2 lei. D-1 Tudor Pamfile, care e şi redactor al revistei poporane din Bârlad cu numele „Ion Creangă", a întrunit în „Graiul Vremurilor“ 17 lucrări, mai mări-şoare şi mai mititele, dar în general izbutite. Putem constată în volumul d-lui Pamfile multe părţi de poveşti cu gândiri ţărăneşti sănătoase, găsim adesea o limbă ce scapără de duh şi te cucereşte, — alăturea cu întorsături meşteşugite şi locuri mai puţin frumoase, ca bunăoară: unele începuturi de poveşti, unde se dă pe faţă sfătoşenia căutată a ţăranului, care a mirosit ceva prin slovele cărţilor şi, drept urmare, îşi încarcă povestea cu găteli ce n’o prind. * Ca să nu facem abuz de atenţiunea cinstiţilor cetitori ai „Dărilor de seamă" dela această revistă, nu ne vom opăci, decât la câteva din poveştile „Graiului Vremurilor". Vom schiţă conţinutul unora dintr’ânsele şi vom înşiră mărgelele de idei şi expresiuni datorite minţii şi gustului ţăranului român. In „Veleatul omului" un cioban îşi avea turmele la munte, acolo „unde nu calcă zapciii ,cu dările, nici popa cu cotnândările, unde banul nu fuge, unde lumea nu suge". Cu toate acestea, mocanul n’aveâ noroc la munte: oiţele i se prăpădeau pe rând. Dela o vreme păgubaşul, ca să pună sfârşit nenorocului, îşi luă inima în dinţi şi porni pe urmele păgubitorului, care nu eră altcineva decât o jupâneasă, toată de os, din cap până în tălpi, iar in spinare purtând coasa tăietoare de vieţi, — Moartea săraca. Şi mergând pe urmele ei, sosiră la sălaşul Morţii, din fundul pământului. In sălaş ciobanul văzu cum arde mulţimea nenumărată de luminări şi candele, unele de aur sau de argint, altele de coajă de brad; la un colţ îşi găsi şi candela lui: eră plină, — dar ardeâ slăbuţ; în grabă porunceşte Morţii, s’o cureţe, ca să lumineze cum se cade. La vorba aspră şi încruntată a moca- nului, căruia nu-i eră ihcă scris să moară, ascultă Moartea cam cu părere de rău; dar el o înhăţă de piept şi mătură cu ea pământul de vre-o două ori. A căzut atunci jupâneasa în genunchi şi s’a rugat de iertare; apoi i-a dat înapoi mielul ce-1 luase, i-a dăruit mulţi galbeni pentru neajunsurile ce i-a pricinuit, în urmă i-a sărutat poala saricei şi vârful opincii... De atunci ciobanului i-au mers toate in plin. — Căci: lecuirea o găseşte omul, când caută răul chiar la izvor, şi n’aşteaptă ziua cea de pe urmă a durerii... întreaga poveste formează un frumos episod. „Chipăruş, feciorul babei“ este „un puiu de oin, mare cât lingura, da’ işneţ, mânia focului; sprinten ca o zvârlugă şi priceput ca un om învăţat tot la târguri de cele mari". Aşa puiu de om, negreşit, are să-şi scape sorioara din ghiarele Smeilor puternici la făptură, proşti la minte şi afurisiţi la suflete, cuin au fost totdeauna smeii. „Niculcea", prea şiretul văcar al satului, când rupe o floricică din Floarea-florilor şi se împodobeşte cu ea, nu-1 niai poate vedea nici un ochiu omenesc. Numai cu ajutorul acestei minunate flori îndrăzneşte Niculcea să urmărească pas cu pas fetele de împărat în căile lor prin codri de aramă, de argint şi de aur, şi să le vadă fără a fi văzut, cum se apropie de mese încărcate cu fel de fel de mâncări şi beuturi, şi cum Feţi-frumoşi şi Zâne împietrite, la un semn al fetelor de împărat, deodată învie şi se prind la jocuri şi cântece... Isteţimea lui Niculcea a făcut ce a făcut; aşa, că fata cea mai mică s’a- îndrăgostit de flăcău, cum se îndrăgostesc fetele de împăraţi desmierdate; — dar şi aveâ în cine se îndrăgosti, că flăcăul cela era om ca oamenii, şi „pieliţă şi chip de graiu şi inimă ca la el, mai rar pe la creştini d’aldc mine şi d’alde D-voastră“. In „Soarele, Luna şi Luceferii" se spune povestea feciorului de împărat şi a celor trei fete de ţăran. Stăteau adecă fetele ţăranului „într’o grădină şi lucrau şi vorbeau d’ale lor; şi ce vorbeau? Săracul numără averea bogatului, popa se închină, vrabia visează lanuri de mălai, eu — povestitorul — îi dau nainte cu minciunile, iar fetele s’aprind de dorul dragostei, şi cred că tot ce sboară, se mănâncă. Trec eu pe lângă cele trei fete şi le dau bunăziual Fetele-mi răspund şi mă întreabă ce mi-i pasul â grabă? Eu râd în mine şi mă duc napoi cu patruzeci şi opt de ani! După mine trece feciorul de împărat vestit, cu puşca în spinare. — Bună ziua vouă, trei fete frumoase! — Mulţămim dumitale, bădiţă, ha ha ha! — Şi de ce râdeţi voi, trei fete frumoase? — Că umbli cu puşca prin sat, ha ha ha! „Feciorul de împărat stă şi se uită la ele, — se uită şi stă, şi din mijlocul drumului se trezeşte răzi-mat cu cotul de gard, cu capu ’ntre palme şi cu fetele de vorbă. Nu v’aş puteâ înşiră cuvânt cu cuvânt sfatul lor; dar, de bună seamă, că mănăstiri nu puneau la cale. Eu, dela o bătaie de puşcă înainte, ascuns după colţul gardului, mă uitam printre nuiele, şi atâta am văzut, că fata cea mai mică s’a înălţat www.dacoramamca.ro Nrul 24, 1909. LUCEAFĂRUL în vârful picioarelor, iar feciorul de împărat şi-a dat pălăria pe ceafă, şi-a întins guriţa şi, pe urmă, treaba lor ce-au mai făcut. Eu tac mă chiamă — că nu-i bine să te amesteci unde nu-ţi fierbe oala, şi tăcere-aş încă şi astăzi, dacă întâmplările nu şi-ar fi luat sfârşit d’atâtea veacuri"... (pag. 21). Mai departe, cetiţi D-voastră, că n’aş crede să vă pară rău. Povestea e auzită dela bătrânul Ion Drugan, de loc din Ardeal, mocan în Dobrogea, — şi rar meşter de om la potrivirea vorbei. Petrea, alt fecior de împărat, ar voi s’ajungă pe locurile acelea departe, spre Soare-răsare, unde trăeşte Rujalina-Lina, chip frumos şi neasămuit de Zână.. Merge cât merge, şi după câteva luni dă de bordeiul unui unchiaş bătrân minune, cit părul pân’ la cingătoare, alb ca varul. îl întreabă, de nu cumva ştie ceva de zâna Rujalina-Lina? Unchiaşul n’a auzit de astfel de fiinţă; dar iute îşi chiamă vietăţile, peste care eră stăpân. Şi sosesc din toate părţile tot felul de dobitoace cu patru picioare: urşi, mistreţi, lupi, vulpi, iepuri, mâţe sălbatice şi câte feluri toate; — însă nici una din vietăţi n’are ştire despre Rujalina-Lina. Petrea se îndreaptă la fratele mai mare al moşului. Nici acesta. 5fi3 care poruncea peste toate sburătoarele din lume, nu ştie de Zână: ci îl sfătueşte să treacă pe la fratele cel mai mare, poate l-o sluji el cu ceva. Al treilea unchiaş eră poruncitorul gândăciniii; îndată işi adună gângăniile mărunte, muşte, lăcuste, greeri, ţânţari, viespi, albine, bondari, strechii şi alte felurite soiuri. Din atâta gândăcime se alege la urmă o albină rătăcită, care sosise tocmai din grădina Rujalinei-Line... Ea cunoşteâ calea. Şi porneşte Petrea la drum alături de albină, şi ajunge la curtea Zânei, unde-1 aşteaptă însă alte necazuri. Se prinde slugă la un porcar; slujeşte mai târziu şi pe baba Ranţa-Clanţa, o femeie să iei câmpii. Cine — afară de Petrea — ar puteâ sta sub un acoperiş cu baba aceea, „cu nasul de două palme domneşti, c’o gură pân’ la ceafă, cu trei dinţi în gingii, gheboasă, şi pocită, mă rog: s’o iei în braţe şi s’o săruţi..." La urma urmelor, după isbânda asupra smeilor, Petrea, omul stăruitor, dobândeşte pe Zâna lui frumoasă, şi împărăţesc amândoi spre bucuria noroadelor lor... Iar spre bucuria noastră, a cetitorilor, d-l T. Pamfile să mai adune şi să ne mai dea un volum de poveşti. E. Hodoş. Cronică. Teatrul naţional (Vineri, 13 Noemvrie): Aseară s’a dat a doua oară „Pământ", de M i h a i 1 P o I i z u-Micşuneşti. Sala nu eră plină şi vecinii mei explicau golul prin efectul criticelor din ziare. Două ziare guvernamentale au găsit mai multe cuvinte de laudă: ele au simţit bine că autorul susţine poe-ticeşte... politica agrară a guvernului actual, ceeace nu a fost, desigur nu, intenţia autorului. Este o simplă şi firească potriveală: Problema „pământului" se impune şi scriitorilor tot mai mult. In „Pământ" sta admis dovada prin contraste: V. Hugo, iubitorul cel mai fanatic de contraste, ar aprobă. Dar oare nu sunt prea multe? Şi-o parte a contrastului fundamental — proprietar şi ţăran — nu-i cam poleită? Iar cealaltă să fie numai degenerare? (Nu aş zice, mai ales pe scenă nu, degenerescenţă, care sună lung şi slab: e, e, e, e, e, ă!) Două fete — fiice de ofiţer mort în războiu — trăesc modest, la sat. întâiul contrast: Marta vede sănătatea vieţii săteşti şi iubeşte pe Vlad, fiul moşului Dragomir şi-i fericită că acesta vine de-o cere dela mamă-sa; Steluţa, dăscăliţă, este devotată şcoalei, dar fuge de ţăranul Mihaiu, dascăl destituit acum pentru „socialism" şi primeşte a fi femeia lui Şerban Smoleanu, mare proprietar, pentru care o cere mama acestuia, C’oana Roxandra. Un act bun. Toate persoanele sunt bine caracterizate, te-aştepţi la o desvoltare mulţămitoare. Suntem în casa lui Şerban Smoleanu, după doi ani. Degeneratul acesta, care se explică singur ca product al alcoolismului şi desfrâului tatălui său şi al limfatisinului mamei sale, nu mai este gândirea săltăreaţă, deşirată şi numai pe-alocurea suspectă din actul întâiu; el este un suflet cu desăvârşire sustras dela impresiile bune ale mediului său şi pornit nebuneşte pe calea speculaţiunilor metafizice: Cum i s’a părut odată că a găsit — in sfârşit — sufletul omenesc a cărui origine o caută, s’a povestit bine şi s’a spus pe scenă foarte frumos. Steluţa este încă unica stea care mai aruncă ceva lumină în creerul distrus al lui Şerban. Dar Steluţa este chinuită, este speriată. „Pământul" intră tocmai acum în casa lui Smoleanu: e Dragomir, e şi Mihaiu, dascălul, care vin să ceară pentru obştie moşia Smo-lenilor. Contrastele iarăş: Colo departe cântece sănătoase şi vesele ţărăneşti; Steluţa lângă cântecul metafizic al nebunului; nebunul adormit, ca un copil, de ea şi de doctor, şi-aici, acum Mihaiu încă verde şi frumos: ţara, ţara o chiamă şi ea se duce... Roxandra-i dăruise Steluţei (cam de vreme), la sfârşitul actului I. un colan scump: Ce scenă de fericire în contemplarea acestui simbol de viitoare, nesfârşită şi fericitoare bogăţie. Frumoasă scenă! Margareta din Faust tot astfel începe să cadă spre braţele lui Faust. Ooethe şi Polizu! Nu are a face; Goethe este mai vechiu; nu are a face, colanul care ameţeşte fetele a procurat d-nei Bârseanu o scenă jucată magistral. Acum, la sfârşitul actului al doilea, colanul, inelele, cerceii sboară pe covoarele bogate şi fără ele, în rochia-i fâşiitoare, galbenă, Steluţa fuge spre ţară. Ce sănătate este aici! Sărbători şi tot neamul mo- www.dacoromanica.ro 564 LUCEAFĂBUL Nrul 24, 1909. Casa ziarulâi „Tribuna". şului Dragomir serbează. Ce oameni fericiţi: într’un sfert de oară, trei mirese nouă! Şi trei prin fundul scenei, desigur, dar autorul le tăinueşte, să nu pară prea... agrar. Una tot o va scoate el la lumină, în tabloul final... Steluţa regăseşte aici pe Mihaiu şi va trăi cu flori, în aer, în iarbă, pe munte... „Piesa" pare că devine, prin colorile sale exclusiv optimiste, o idilă în stil vechiu: Dacă n’ar fi ţăranii prostănaci, pe care admirabilul moş Dragomir îi luminează asupra economiei naţionale: obştia şi munca pe pământ boeresc, ai crede că suntem în Arcadia. Tabloul final: Vine şi ea, Arcadia! Ciobanul: Sorin! Soarele, lacul, izvorul, oiţele (se aud numai clopoţe-le!e) şi Măriuţa lui Sorin care-l roagă s’o fure, căci altfel n’o oau cei de acasă după un cioban... Fireşte, o fură şi merg copiii pe munte in sus, spre fericirea desăvârşită. Din pădure s’aude însă nebunul, care caută urma Steluţei: A găsit-o, după ea, până la lac, până în lac: Smoleanu se înneacă căutând pe Steluţa. O lume cade, se ’nneacă şi altă lume se 'nalţă. M. Polizu ni-o înfăţişează ca lumea viitorului; nu ca o parte din lumea viitorului nostru? Bun om domnul Polizu; nu ne trimite chiar în păduri, pe patru picioare; dar nici departe nu-i de-acest curaj de Baedeker poetico-social. Pentrucă, vedeţi, domnule M. Polizu, se poate pune o întrebare : De ce Sorin n’ar puteâ fi un orăşan, un sănătos din lumea degeneraţilor? Se petrec şi de-astea, şi pe la noi. Domnul M. Polizu ne-a plăcut, dar a voit să dovedească prea mult. G. B.-D. * Casa ziarului „Tribuna". Ca să sune ca ’n poveşti, imaginaţia redactorilor au botezat-o palat. Puteau să-i zică şi castel, fiindcă tot aşa de necrezut ar fi părut. Un biet ziar românesc, prigonit de indiferenţa cetitorilor şi de dragostea celor mai mari, se puteâ să viseze vreodată să-şi dureze un sălaş statornic, să-şi aşeze o temelie de piatră pe pământul acestei ţări?! De aceea am şi primit cu oarecari zimbete înţelegătoare ştirile din redacţia „T r i biu n e i“ că e pe cale să-şi zidească o casă. Noi, cari ştim aşa de bine ce ’nseamnă gazetăria la noi, din punct de vedere al bogăţiei, începusem a ne întrebă: ce-o fi păţit „Tribuna" de-i silită să facă glume, ca să se întărească în conştiinţa publică? Dar făgă-duelile redacţiei n’au rămas ademeniri. Casa s’a făcut şi în 27 Noemvrie s’a sfinţit cu aghiazmă, cu cântări, cu toaste şi cu vin bun din împrejurimile Aradului. A fost o ser-bătoare culturală de cea mai mare însemnătate şi unică în vieaţa necăjitului nostru neam. Au alergat toţi din toate părţile ca să admire minunea minunilor: palatul unei gazete româneşti dela noi. Toate tovarăşele cu un sentiment mărturisit de admiraţie şi cu o durere tăinuită in suflete, au salutat, prin reprezentanţii lor, adăpostul primului ziar românesc. Lamura cărturăriinii noastre şi fruntaşii vremelnici au luat parte, în persoană şi prin scris, la această prăz-nuire, care înseamnă începutul unei epoce noi în pravila gazetăriei dela noi. Temelia de piatră a casei ziarului „Tribuna" să nădăjduim că inaugurează şi o temelie sufletească statornică în călăuzirea şi îndrumarea vieţii noastre naţionale din această ţeară. in această nădejde şi credinţă trimitem frăţeştile noastre urări de bine celor ce îngrijesc de viitorul acestei case, al cărei chip îl înfăţişăm şi cetitorilor noştri. ♦ Păţania lui Bode. O ciudată întâmplare alarmează Germania, ba chiar Europa întreagă şi dă prilej la fel şi fel de polemici şi cercetări. Directorul marelui „Kaiser Friedrich-Muzeum" din Berlin, eruditul Dr. Wilhelm Bode, călătorind prin Anglia, a descoperit, la un anticvar din Londra, un www.dacoramamca.ro Nrul 24, 1909. LUCEAFĂRUL bust de ceară polychroniă, din timpul Renaşterei italiene, dupăcum afirmă negustorul. După descrierea D-rului Bode eră: „un bust ceva mai mare decât in natură reprezentând jumătatea superioară a unei statui. Ceara foarte curată. Zugrăveala ce-o acopere în mare parte ştearsă, nu e intactă decât în părul de-un castaniu roşietic şi în ghirlanda de flori ce-i încunună capul. Coloratura corăspunde exact cu aceea a bustului de fată care figurează in Muzeul Wicar din Lille. Acest bust e binişor vătămat şi se observă unele reparaturi din vremuri vechi..." Doctorul Bode, încredinţat că este o operă a marelui Leonardo da Vinci cumpără deci bustul pentru suma enormă de 175,000 de Mărci, - cu doi ani mai înainte anticvarul îl cumpărase la un bâlciu cu 50 de Mărci — şi îl transportă la Berlin unde îl expune într’o vitrină. Dar iată că fiul unui bătrân sculptor din Southampton (America) vine şi declară că bustul acela e opera tatălui său care ar fi lucrat-o în tinereţe după o pictură, „Flora", atribuită lui Leonardo da Vinci sau elevului acestuia, G. Pedrini. De aici consternaţie generală! Potrivnicii D-rului Bode strigă şi acuză, marele savant se apără şi susţine că bustul e o sculptură a lui Leonardo da Vinci. împăratul Germaniei însuşi e de aceeaş părere — totuşi a predat chimiştilor bustul, pentru ca aceştia să-l cerceteze amănunţit şi să stabilească şi pe cale chimică dacă sculptura poate fi sau nu din veacul al cincisprezecelea. în aşteptare, toate spiritele se agită, nu s’a gândit însă nimeni să examineze bustul din punct de vedere al frumseţei şi să se statorească înainte de toate dacă e sau nu operă de artă?... ; Cum nu le-a dat în gând să „esmită o comisiune"!... * Şcoala de arte frumoase din Bucureşti. Cetim în „Revista Generală a învăţământului": „După studii de ani de zile s’a izbutit, în fine, ca şcoala de arte frumoase să capete o organizare potrivită cu necesităţile noastre naţionale. Deosebirea între organizarea de pân’ acum şi cea de aici înainte este cea următoare: Pe când, până acum, fără să fie un regulament şi program precis, se urmă a se dă tuturor elevilor pregătiri pentru a deveni artişti în pictură sau sculptură, de acum încolo, cu un program precis se dau cunoştinţe şi de artă decorativă industrială, precum şi o pregătire specială viitorilor maeştri de desemn din şcoalele secundare. De asemenea ca deosebire mai este şi aceea că, şcoala va cuprinde 7 ani de' studii în loc de 5. Sporul anilor de studii provăzut în regulament, este consacrat studiilor generale cu cari elevii au să-şi completeze cunoştinţele şi să şi le echivaleze oarecum cu cele din învăţământul secundar complet. Mai sunt şi alte deosebiri de directivă în metode şi anume: elevii încep studiile de desemn direct după natură, iar nu după antic ca până acuma. Cu începutul acestui an, şcoala intră sub noul regulament şi sub noile programe." * „Cercul Românilor de peste Munţi" s’a înfiinţat în Bucureşti la sfârşitul lui Noemvrie. S’a ales preşedinte d-I Simion Mândrescu, profesor universitar, s’a 565 inaugurat localul cercului şi s’au discutat mijloacele cu ajutorul cărora s’ar putea înscrie membri şi adună fonduri. S’a hotărit să se cutriere oraşele din România, făcând propagandă prin întruniri şi conferinţe. Comitetul cercului din Bucureşti a accentuat şi necesitatea de a se înfiinţâ in Bucureşti un ziar, care să se ocupe în primul rând de chestiunile noastre. Un asemenea ziar de sigur c’ar putea spune cetăţenilor liberi ai României multe lucruri, pe cari din ziarele noastre nu le pot află. Dorim din toată inima ca noul cerc să aibă vieaţă îndelungată şi roditoare. • * ■ f Petre Ciorogariu. A fost unul dintre culegătorii cântecelor poporale. Eră originar dela noi din Banat şi a trecut în România, ca mulţi alţii, pentru a-şi câştigă cu cinste pâinea de toate zilele, ca profesor. Ca compozitor muzical şi culegător de melodii poporale s’a făcut cunoscut abia în anii din urmă. Societatea corală «Carmen» în primul ei concert a cântat pentru primaoară în România »De-ar ti mândra ’n deal la cruce» şi «Auzit-am şi-o ştiu. bine», cari au fermecat pe ascultători şi i-au popularizat numele. In cursul acestui an în «Biblioteca Românească'-a lui Socecu (Nr. 42 —44) a apărut o colecţie de «Cântece din popor» cu note muzicale de dânsul. Volumaşul cuprinde Colinde, cântece de stea, cântece de lume, doine şi cântece de voinicie, culese din Ardeal, Banat şi Muntenia. E o colecţie de cântece care va face să se pomenească cu cinste numele lui P. Ciorogariu in modestul nostru Panteon muzical. Seratele literare şi artistice ale Asociaţiei, intr’o călătorie ce-am făcut prin Germania, am rămas surprins de programele ce le ceteam la fiecare colţ de stradă, in oraşele mai mari. Societăţile ştiinţifice şi culturale — câte cinci-zece în fiecare oraş — îşi anunţau cu luni înainte, prin placate şi prin ziare, seria conferinţelor şi reprezen-taţiunilor ce le vor aranja în cursul iernii. Şi cetind programele lor, m’am gândit la lipsa de vieaţă a societăţilor dela noi. De avut, avem şi noi destule, in fiecare orăşel tot al doilea «fruntaş» român e ba preşedinte, ba secretar, ba eassier la câte-o reuniune. Dar activitatea societăţilor şi reuniunilor noastre se mărgineşte la încassarea taxelor de membri, la inutilele procese-verbale, la câte-o adunare generală şi la câte-o laudă straşnică prin ziare. încolo tăcere şi... cel mult certuri urite. Ceeace dovedeşte că aceste reuniuni sunt simple imitaţii, că ele nu corespuud unei necesităţi sufleteşti. Le-am văzut la conlocuitorii străini şi le-am infiiuţat şi noi fără să ne străduim a le da şi vieaţă. Ne dăm seama de această scădere, fiindcă mereu ne ţâhguim că nu se face nimic, dar stăm tot pe loc sau înaintăm cu paşi de plumb. Dacă se iniţează ceva în sânul lor, în loc să ne- pâră bine că se găseşte câte _ un om, care vrea să trezească o scânteie de vieaţă, începem cu «ocoşelile» şi cu pretenţiile. Ba c’aşa, ba că pe dincolo. Ba se supără reuniunea vecină că-i calci târîmul ei de activitate, ba-i sare ţandura cutărei cucoane sau cavaler că nu i-ai invitat să se producă, şi aşa mai departe. Şi mare e minunea, dacă un lucru bun se poate duce până la sfârşit. Vorba lui Caragiale: Românului e www.dacoromanica.ro 560 LUCEAFĂRUL Nrul 24, 1909. greu până începe, că de lăsat se lasă uşor. Aşa-i firea noastră egoistă şi nedisciplinată. Le spunem toate acestea, fiindcă nu crede nimeni cu câte greutăţi se pun la cale seratele literare şi artistice ale Asociaţiei, aici in Sibiiu, care e metropola culturii româneşti sau aşa se crede. De seratele pe cari a încercat să le aranjeze Asociaţia în alte centre nici nu mai pomenim. Ar fi însă vremea pentru mâudria şi demnitatea noastră să ne desbărâm de indiferentă şi de cârteli. Să muncim cu tot» frăţeşte spre binele nostru al tuturora. Iar celor ce au zimbete ironice şi cuvinte de critică pentru tot ce nu se învârte împrejurul scumpei lor persoane, să le întoarcem spatele cu dispreţ- Prima serată muzicală a Asociaţiei s’a ţinut la 5 Decemvrie, sub conducerea competentă a doamnei Minerva Brote. Au cântat doamnele Crişanu şi Triteanu, însufleţind ca întotdeauna pe ascultători. Mai ales d-na Triteanu a cântat un «Bâdişor depărtişor», cum n'au mai auzit Sibiienii. D-l Liviu Tempea, cu talentu-i remarcabil, a interpretat pe Grieg. Deşi muzică străină, a plăcut mult. Punctul de forja al seratei a fost cvartetul compus din doamnele Crişanu şi Triteanu şi din domnii Octavian Murăşanu şi Sofronie Roşea, cari au cântat două colinde. «O ce veste minunată» a fost neîntrecut de bine executată. D-l Ermil Borcia, umoristul Sibiiului, după o scurtă introducere spirituală, a cetit: «Călătorului îi şade bine cu drumul* de I. Al. Brătescu-Voineşti şi, la cerere, una de ale lui Ureche. D-l Borcia e un talent real, dela care suntem îndreptăţiţi s'aşteptâm multe clipe de veselie. In 12 Decemvrie, d 1 Oct. C. Tăslăuanu a ţinut o conferinţă despre «Poporanism», despre care va mai fi vorbă în această revistă. De încheiere ne exprimăm dorinţa ca la aceste serate şi conferinţe să iee parte cât mai mulţi, căci nu le stiica... şi să fie sprijinite de toţi ceice an vreun dar dela Dzeu... * Noul episcop al Caransebeşului. Alegerea părintelui Dr. E. M. Cristea e o răsplată a celor două alegeri nimicite. Şi bucuria noastră că această personalitate impunătoare a fost chemată in fruntea unei episcopii româneşti a fost tulburată numai de lipsa înţelegerii unanime a alegătorilor din dieceza Caransebeşului. Sunt momente îu vieaţa unui neam când sentimentul demnităţii şi solidarităţii trebuie să stăpânească pe toate celelalte, mai ales când eră vorba să se manifeste pentru un om de valoarea părintelui Cristea. Noi felicităm din inimă dieceza Caransebeşului pentru păstorul ce şi l-a ales, în credinţa noastră nestrămutată că venirea păriutelui Cristea la Caransebeş va însemnă o vieată nouă pentru credincioşii acelei dieceze. Dar nădăjduim să mai avem prilej de a vorbi despre noul episcop. . * Ştiri. Pentru a lămuri „poporanismul în literatură", care s’a discutat aşa de mult în cursul acestui an, am făcut o anchetă intre scriitori. Răspunsurile ce le-am primit, vom începe a le publică în n-rul dela 1 Ianuarie 1910. * Sumarul revistei pe 1909 îl vom alătură la Nr. 1 sau 2 din 1910, * A apărut Critice, voi. I, de d-l E. Lovinescu, cu articole despre Eminescu, Caragiale, M. Sadoveanu, O. Goga, 1. Minulescu, E. Lovinescu, Em. Gârleanu, D. Anghel, Şt. O. Iosif, Contesa de Noilles, I. Bassa-rabescu, Elena Farago, C. Sandu-Aldea, I. A. Brătescu-Voineşti, Vasile Pop, Impresionismul în critică' etc. Volumul acesta despre care vom vorbi într’un număr viitor, cuprinde articole publicate până acum numai prin reviste. * lu editura W. KrafTt, Sibiiu au apărut trei calendare pe anul 1910: 1. Amicul Poporului, redactat de d-l I, Popovici, an. L., 2. Posnaşul, redactat de d-l Ermil Borcia, 3. Calendarul Săteanului. Despre literatura calendaristică Ia noi vom mai vorbi. * D-l Jtoria Petra-Petrescu a tradus studiul esteticianului I. Volkelt despre Artă, morală şi cultură. Chestiunile cari se discută îutr’o formă uşoară în această broşură sunt la ordinea zilei. O recomandăm cu căldură cetitorilor noştri. Se poate comandă dela traducător în Fofeldea, p. Nocrich (Ujogyhâz) pentru preţul de 45 fii. * A apărut revista »C u m p ă n a» scrisă de M. Sadoveanu, D. Anghel, Şt. O. Iosif şi 11. Chendi. Numele acestor scriitori e destulă garanţie pentru reputaţia nouei reviste. Numărul prim cuprinde o frumoasă poezie «Înainte» de d-nii D. Anghel şi Iosif; articole de d-nii M. Sadoveanu, D. Anghel şi II. Chendi. Recomandăm «Cumpăna» din toată inima cetitorilor noştri. Abonamentul 15 lei pe an. Cererile de abonament sunt a se adresă d-lui E. Maciu-cescti, Strada Luigi Cazzavilan Nr. 36, Bucureşti. * In editura Librăriei «Nouă» P. & D. Iliescu din Iaşi, a apărut «Eminescu Comemorativ» Album Artistie-Literar. O lucrare de mare preţ, tipărită in totul pe hârtie chromo, având numeroase clişee artistice, din care remorcăm autografele poetului, ilustrate de pictori distinşi, totodată şi fotografii inedite. Albumul a apărut în editura librăriei P. & D. Iliescu, unde oricine se poate adresă pentru a şi-l procură. — Cuprinsul: Proza: semnată de: T. Maio-resett, I. Negruzzi, I. Slavici, B. P. Hasdeu, 1. L. Caragiale, N. Gane, E. Gruber, A. D. Xenopol, T. V. Stefanelli, N. Iorga, A. C. Cuza, C. Eădulesou-Motru, I. Gherea (Dobrogeanu), G. lbrăileanu, 1. Raicu-Rion, M. Dragomi-reseu, G. Panu, I. I’etrovici, Capitan Matei Eminescu, Anghel Dimitrescu şi N. Zaharia. Versuri: în mare parte autografe de a lui Eminescu; restul cuprinde poezii de: A. Vlahuţă, Veronica Micle, Anton Naum, Duiliu Zamli-resen, Olănescu-Ascanio, 1). Anghel şi St. O. Iosif. Pagini de Muzică scrise pentru poeziile lui Eminescu, de: Eduard Caudella, G. Stefanescu, E. Mezzetti, G. Scheletti şi Iancu Filip. Fotografii: toate portretele lui Eminescu, familia sa, prietenii, casa părintească şi împrejurimile, actele de studii, ziarele unde a colaborat, manuscrisele, mormântul şi altele de mult interes pentru admiratorii lui. Acest album este întocmit de: Octav Minar. Preţul 3 iei 50 bani. Ediţia de amator: 10 lei. * Onoraţii noştri abonaţi cari doresc să aibă scoarţe pentru „Luceafărul“ pe anul 1909 sunt rugaţi a ne trimite în cursul lunei Ianuarie 1910, deodată cu reînoirea abonamentului, suma de 2 Cor. Scoarţele le www.dacoromanica.ro Nrul 24, 1909. LUCEAFĂRUL 507 vor primi numai abonaţii cari ne trimit din vreme această sumă, fiindcă comanda o facem numai pentru numărul cererilor. Ele se vor espediă din partea administraţiei noastre pe la sfârşitul lunei Martie 1910. Poşta Redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — N. B. Bucureşti. Poeziile «Ironie» şi «Floare albă* uu sunt rele — totuşi ar mai trebui lucrate. Controlaţi măsura, mai aies la ironie. Teodor Buourescu. Intr’o revistă bilunară cu greu poţi publică piese atât de lungi. E lipsă de spaţiu. încercaţi la un ziar cotidian. Marin El. B u c. Nu publicăm versurile d-v.: «Şi umbre şi visuri trecute». Vă rugăm însă să nu ne bănuiţi şi pe noi de duşmănie literară. Nu, dimpotrivă din prea multă bunăvoinţă nu le publicăm, fiindcă nu vrem să Vă vadă cetitorii, fie şi numai în închipuire: «înfipt pe-o ruină...» M. S. Bucureşti. «Gândurile» lasă prea mult de dorit ca formă, altfel ideea o foarte frumoasă. Cealaltă probabil se va publică. I. Ţ. Braşov. Studiul d-v. asupra Stenografiei nu-1 putem da la lumină din mai multe cauze: mai întâiu pentrucă este prea vast; al doilea peutrucâ ne-ar cere prea mult spaţiu, ...şi aşa mai departe. I. B. Orăştie. Poezioara «Rămâi» e ultima expresie a trădării, a necrediutii şi a nestatorniciei, priu urmare cum Doamne iartă-ne s’o publicăm? Ş’apoi poate c’ati scris-o într’un moment de supărare şi acuma Vă veţi fi împăcat... Nici cea sosită în urmă nu e mai bună. Em. Hor. Ne e cu neputinţă să corespondăm în parte cu fiecare dintre binevoitorii cetitori cari ar încercă să ne dea mână de ajutor colaborând. Vă răspundem deci aici că cele două schite nu sunt publicabile. Cecilia B. Nu merge. P. Lius. «Aş vrea» e cât se poate de banală. «Mi-e dor* n’ar fi rea, dar prea aminteşte mai mulţi poeţi deodată: pe Coşbuc, Iosif, Maria Cunţan şi pe Goga: Mi-e dor de satul meu, mi-e dor De casa noastră ’n vale, De teii, cari în preajma ei Doinesc mereu a jale. Mi-e dor de satul meu, mi-e dor De nucul din grădină De laviţa unde şedeam în sări cu lună plină. Mi-e dor ş’aş vrea să mai revăd Şi florile din glastră Să mai ascult în sărbători Poveşti la poarta noastră. Pe tine mamă să te văd Cum spui pe la vecine... De-al tău ficior care s’a dus în cele ţări streine. Nu e vorbă, poezia nu e plagiare, e aşa zicând inspiraţie — dar totuş-totuş — nu e originală. Cele «Din Popor» se vor publică. Cele mai bune reviste din România sunt «Cumpăna» şi «Vieata Românească». G. M. Pteancu. Din culegeri, unele se vor publică dar uu ştim dinainte în ce număr. Brumă, Bpesta. Cu mici îndreptări se va publică într’unul din numenle viitoare. Vă rugăm să ne daţi adresa. C. D e I a m a r. B. . Luna palidă şi rece Peste pieptul tău de crin O de raze, ploaie, lin Peste fruntea ta-’şi va trece... Dormi copila................... Da, da... e mult mai dulce somnul decât Serenada d-v., nu mai deşteptaţi copila cu aşa versuri scâlciate. Misenus. Dacă a{i fi arătat «tabloul» profesorului d-v. de limba română nu mai cbeltuiaţi cu porto. A. L. Bas. Iată vine şi răspunsul pe care îl scoatem din însăşi poezia d-v. Vioara: «sunt strunele plesnite»... nu merge. E. G. B. Bistriţă. «Miresei mele» are câteva strofe cari dovedesc oareeari aptitudini... Aşa de pildă: Ce dulce-mi zimbeşti şi ce tainic! Tu sfântă cu ochi de cicoare, Cu plete din raze de soare, Cu trupul plăpând ca de floare, Ce dulce-mi zimbeşti şi ce tainic!... e binişor. Io an S. G. Botoşani. Regretăm dar poeziilor d-v. «Basm de toamnă», «Toamna la ţară» etc______ nici noi nu le putem face loc. Poate cu îndreptare, «Amurg pe Munţi». R. V. C. «Mângăere» are un subiect cât se poate de duios, dar pare a fi o traducere şi încă o traducere slabă. D. N. Bucureşti. Darul nopţii? De ce nu scrieţi mai bine în proză? A. L. «Sfârşitul» durere nu e bun de publicat. V’am ascultat sfatul din scrisoare: Precum vechea noastra lege Nu cunoaşte purgator; Ori e bună poezia, Ori aruuc'o în cuptor. De astădadă V’am cruţat deci poezia de purgatorul acestei rubrice. Vasi le Idu, Almaşul - m are. Ca să nu facem nici o deosebire între abonat şi abonat la împărţirea premiilor, ar trebui să uu facem deosebire nici la preţul abonamentului. Vă învoiţi la aceasta? T. Le as a. Adresa cerută: M. C. Str. Poplăcii, Sibiiu. V. Micudă, Cetea. Fotografiile de cari vorbiţi în scrisoarea d-v. le primim cu plăcere. Vă rugăm să ne trimiteţi cât de multe, împreună cu descrierea lor. Poate Vă învoiţi să le dăruiţi «Muzeului Asociaţiei». B. Sonetul după Heredia la noi ar fi prea puţin gustat. Poate altele. www.dacoramamca.ro 368 LUCEAFĂRUL Nrui 24, 1909. Bibliografie. Dr. Romul Boilă: Votul universal. Tip. arhid. Blaj, 1909. Pr. 1 cor. Calendarul „Poporului Român“ pe 1910, Budapesta, Ed. „Poporul Român". Preţul 40 fii. Maxim Gorki, In stepă, trad. din ruseşte de Ci. Carp. Ed. „Librăria Nouă", Bucureşti, Calea Victoriei. Pr. 75 bani. Gr. Pişculescu, Apologia unei legi. Bucureşti, 1909. „Carol Gâbl". George Pascu, Despre cimilituri. Iaşi, 1909. Pr. 4 lei. . II ei m icii Pestalozzi, luconard şi Qertruda, o carte pentru popor, partea 1. şi a 11-a, tradusă îu româneşte şi însoţită de o introducere de Ion A. Rădulescu-I’ogoneanu. EJit. Administraţia Casei şcoalelor, Biblioteca Pedagogilor clasici. Bucureşti, 1909. 1 voi. 8° mare CCXI + 534 pp. — In Biblioteca Populară Socec au apărut următoarele broşuri: Nr. 77. Guy de Mau passan t, Pe coastele Italiei, trad. de A. Mândru. Nr. 78. Poveşti franceze, trad. de V. Garai van. Nr. 87. I)r. I. D usci an, Graniţele sănătăţii sufleteşti şi nebunia — studiu de psichologie morbică. — Nr. 88—89. Fenelon. Păţaniile lui Tvlemae, trad. de d-ra Hortensia Popescu. Partea I. şi all-a. Nr. 90. N. N. Beldiceanu, Maica Metania. Redactor: OCT. C. TASLAUANU. Sumarul. Al Ci ura............t Dr. Angustin llunea. ' D. Angbel şiŞt.O.Iosif Necunoscutul (poezie). ■ Dr. 1. Lupaş .... Oconvorbirecu Dr.Augustln Bunea. A. Fisca.............Sonet (poezie)- Aurelia Pop .... Poveste (poezie). Vjdu Rusmin .... în toamnă (poezie). Caton Tbeodorian . . Bolnavul dela N-ru 3. Vasilc Stoica . . . Departe (poezie). P. Dulfu............Frumoasă eşti o ţară (poezie). Em. Gârleanu . ... Pe Bistriţa, la vale... Vasile Stoica . . . . 0, măscuită (poezie). G. Bogdan-Duică . . Cronică teatrală: «Răzvan şi Vidra». S. Bornemisn .... Reverie (poezie). Dări de seamă: . Sextil Puşcariu: Cinci ani de mişcare literară(1902—1906)(I. Duma). Caton Tbeodorian: Calea sufletului (Oct. C.Tăslăuanu). Tudor Pamfile: Graiul vremurilor (E. Hodoş). Cronică:.............Teatrul naţional (G, B.-D.). Casa ziarului «Tribuna». PăţanialuiBode. Şcoala de arte frumoase din Bucureşti. «Cercul Românilor de peste Munţi.» f Petre Ciorogariu. Seratele literare şi artistice ale Aso- ciaţiei. Noul episcop al Caransebeşului. Ştiri. — Posta Redacţiei. Ilustraţiuni: Dr. Augustin Bunea. Dr. Augustin Bunea pe catafalc. Trei prietini: Andreiu Bârşeanu, N. Iorga şi Dr. Augustin Bunea. Casa ziarului «Tribuna». Mulţămită publică. Din prilejul trecerii la veşnicie atât de neaşteptate şi zguduitoare a neuitatului nostru Dr. Augustin Bunea, fost canonic metropolitan, membru al Academiei Române, cununa capetelor noastre, care necunoscând cruţarea de sine, a jertfit totul pe altarul bisericii şi neamului său, s’a manifestat în cele mai largi cercuri, începând dela cele mai înalte corporaţiuni, o jale atât de măreaţă şi deamnâ, o atât de înălţătoare «solidarizare în lacrimi şi durere», şi nouă îndeosebi ui s’au dat atâtea dovezi de sinceră condolenţă, cât no este peste putinţă să exprimăm în particular mulţămită noastră fierbinte tuturor celorce şi-au adus aminte de noi în jalea noastră nemărginită. Ne vedem deci constrânşi a ne folosi de calea publicităţii pentru a exprima adânca noastră mulţămită şi recunoştinţă: înaltelor Corpuri legiuitoare române din Regatul fraţilor noştri, Academiei Române, reprezentanţilor clubului deputaţilor naţionalişti din dieta ţării noastre, presei române de pretutindenea, diferitelor instituţiuni, societăţi şi institute de învăţământ, Escelenţiei Sale I. P. S. Domn Metropolit Dr. Victor Mibalyi de Apşa, Venerabilului capitul metropolitan şi îndeosebi ilustrului său prepozit loan M. Moldovan, distinşilor oratori şi slujitori la serviciul funebru, prietinilor şi cunoscuţilor, pentru participarea lor în orice chip la jalea noastră, care s’a dovedit de jalea neamului românesc de pretutindenea — singura noastră mângâiere. Sibiiu, în Decemvrie 1909. Jalnica familie. J=----------------------:-------------------T]_, Colecţiile „Luceafărul” complete. Legaturi eleganta tn pânza. Anul 1, (1902)......... 50 cor. Anul II, (1903) ......... 40 Şl Anul III, (1904)......... 30 11 Anul IV, (1905)......... 50 11 Anui - V, (1906) Ed. simplă..... 16 1» Anul V, (1906) Ed. de lux..... 25 Anul VI, (1907) Ed. simplă..... 16 11 Anul VI, (1907) Ed. de lux..... 25 11 Anul VII, (1908) Ed. simplă..... 16 11 Anul VII, (1908) Ed. de lux..... 25 11 Anul VIII, (1909) Ed. simplă. . . .' . 16 11 Anul VIII, (1909) Ed. de lux. . . . . 25 11 . Toate colecţiile împreună ediţia simplă 230 cor.; ediţia de lux 270 cor. ii— ---------.-----rr TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoromanica.ro ■;.v Oemputor F.Meueft Sibll» www.dacoromanica.ro .Ni ij: " Iu.1 *