LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUAORI PE LUNĂ Colaboratori: I. Adam, I. Agftrbiceanu, D. Anghel, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr.T. Brediceanu, AL Cazaban, I. Ciocârlan, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Enea Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, I. Paul, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. flustro.Ungaria: ABONAMENT: l an.............12 cor. Ed. dc lax ... 20 cor. 6 lani ..... 6 „ ................10 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: l an 8 cor. l^oniânia şi în Străinătate: l an . . . . . . 16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. 6 lani ..... 8 „ .................13 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 14 Cor. lieclamaţiite sunt a se face în curs de lo zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor tihnite 20 buni in mărci postate. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul**, Sibiiu (Nagyszeben). :5> *>* o ’0 s I y i n — In editura W. KRAFFT, Sibiiu ■ — au apărut de curând: Calendare pe 1910. Amicul Poporului (Calendar pentru familie), redactat de D-l I. Popovici, cu articole originale scrise de autori români cu nume, numeroase ilustraţii originale şi ca adaus un şematism statistic al Românilor din Ungaria şi Ardeal. Anul 50-lea jubilar. —.70 b. Posnaşul, redactat de Ermil Borcia, cu desemnuri originale de Florian Mureşianu, calendar umoristic bogat ilustrat. Anul 15. —.60 b. Calendarul Săteanului, calendar de casă ieftin, ilustrat. Anul 19. —.30 b. Calendar cu litere vechi, singurul calendar românesc cu litere cirile. Anul 118. —.50 b. Porto pentru Austro-Ungaria —.10 b., pentru România —.20 b. www.dacoromanica.ro Oratorul. Tocmai isprăvise de mâncat friptura când Ghiţă Năstrate, agentul, îi aduse o scrisoare. Conul Tase Filtoreanu desfăcu, domol, plicul si ceti: ’ Iubite Tase, în împrejurări grele, la cine să alergăm? Fireşte, — la tine. Afaceri grabnice mă silesc să plec numaidecât. Şi astă seară, la 8 ceasuri, cred că ştii: sunt cele două întruniri, în despărţirile III. şi IV., la care trebuia să vorbesc eu. Bizuit pe marele tău talent, plec mai mulţumit şi împăcat în mine însumi decât chiar dacă aşi fi vorbit eu alegătorilor. Al tău îndatorat, Jean. P. S. Iartă-mă că-ţi scriu, aşa, pe fugă; mai am w2 de oră până să plece trenul. Tocmai, — semnul cărţilor noastre de alegător e Crucea. De multeori îi scrisese şeful; dar niciodată nu-i aşternuse rânduri mai călduroase ca aceste. Conul Tase eră încântat. înghiţi o bucată de plăcintă în pripă, sorbi de două-trei ori din cafea, şi porunci să-i aducă o trăsură. Erau 7 ceasuri. îşi îmbrăcă redingota, îşi îmbucă tabacherea cu tutun, iar coana Tica Filtoreanu îi puse în portofel vre-o două scobitori, căci se putea, după întrunire, soţul dumneaei să guste câte ceva, cu prietenii. Peste câteva clipe trăsura lunecă, sprintenă, spre sala „Jupiter“, unde se ţineâ întrunirea despărţirei a IlI-a. La intrarea oratorului sala se cutremură de strigătele de bucurie ale alegătorilor; conul Tase Filtoreanu eră cunoscut si răscunoscut ca mare vorbitor. Când păşi în sală, faţa conului Tase se rumeni ca floarea mărului, când se aşeză în faţa mesei se aprinse ca trandafirul, iar când ridică degetul, să facă linişte, obrajii i se înflăcărară ca bujorul. Dar tăcerea se întinse peste capetele celor strânşi să audă, şi conul Tase începu să vorbească. Cele dintâi cuvinte îi ieşiră din gură mai mult suflate decât spuse, întotdeauna păţiâ aşa. Vorbele par’că se’necau, se amestecau, se îmbulziau Ia poarta dinţilor, pânăce, în sfârşit, stăpânirea de sine le rândui, le făcu să iasă una câte una, curate, înşirate cu darul rar, pe care, într’adevăr, conul Tase îl avea. Turburarea ţinuse două-trei clipe doar; alegătorii cunoscură îndată glasul care, şi acum, tună şi fulgeră împotriva tuturor acelor cari erau de alte păreri decât ale conului Tase Filtoreanu şi ale prietenilor săi. ...Conul Tase Filtoreanu şi tovarăşii săi făcuseră toate: ei orânduiseră ţara; ei alcă-tuiseră legile cele înţelepte; ei ieftiniseră traiul; numai dela ei, toată suflarea, puteâ să aştepte îmbunătăţirile viitoarei... Din când în când câte un glas răguşit strigă, vajnic: „Aşaa-i!“ Şi-atunci, ca o furtună, strigătele se ’ncâlciau, geamurile sbâr-năiau de vuet: „Aşa-i! Aşa-i! Aşa-i!“ Un om scurt, cocoţat pe-un scaun, lângă un stâlp în fundul sălii, ridică mâna şi ţipă: „Jos, Jos cu ei!" apoi, clătinându-se, luă stâlpul de care se sprijineâ, în braţe, să nu cadă. Atunci Năstrate făceâ linişte, — avântă bastonul deasupra capului şi porunciâ: „Tăcere!" Şi tăcerea se făceâ îndată. Apoi, vorbele conului Tase îşi luau iar şirul, unele după „altele. ca nişte tovarăşe bune, cari ştiau ce-aveau de făcut... ' 7 www.dacoromanica.ro 520 LUCEAFĂRUL .Vrui 23, 1909. Conul Tase se înfierbântă; vorbiâ, şi ’n aceeaş vreme îşi da seama de toate; gura spunea una şi gândul mergea alături; înţelegea că robise sala, simţiâ că puteâ vorbi aşa trei, patru ceasuri, o-zi întreagă, o săptămână chiar dacă ar fi fost nevoie. Deodată însă îşi aminti că mai are o întrunire. Tre-buiâ să sfârşească. Postscriptum-ul i se înşiră în minte: ...„Tocmai—semnul cărţilor noastre de alegător e Crucea1'. Ăsta eră şi sfârşitul; avea să încheie în chip măreţ. Conul Tase se umplu bine în haină: ...„Astfel, iubiţii noştri prieteni, voiu încheia, arătându-vă că semnul cărţilor noastre de alegător, semnul cu care pornim la luptă e Crucea; cu ea vom merge la izbândă. Căci, domnilor, Crucea e semnul credinţei noastre strămoşeşti; Crucea e cel dintâi semn pe care mama noastră ne-a învătat să-l facem în fata > t sfântului iconostas; pentru strălucirea Crucei sfinţii mucenici au murit în chinuri; pentru Cruce, Domnii noştri viteji au luptat în şirul veacurilor; şi, în sfârşit, pe Cruce, Domnul nostru Isus Hristos şi-a jertfit vieaţa pentru mântuirea păcatelor omeneşti! Aşadar Crucea e semnul care vă va călăuzi, — credeţi în ea şi mergeţi la izbândă. Şi mai judecaţi, iubiţi alegători, că ’n vreme ce noi pornim la luptă, creştineşte, potrivnicii noştri, ca nişte păgâni, şi-au ales drept semn de chemare Steaua! Si-au ales Steaua, doar ca toţi să le poată spune: „Vai de steaua lor!" Şi-au ales Steaua, care-i tot aşa depărtată de noi, ca şi ei de inimile noastre ale tuturora; şi-au ales Steaua rece, — rece ca şi sufletele lor neîndurătoare; şi-au ales Steaua, — steaua căzătoare, care nu lasă în urma ei decât lumina mincinoasă a unei clipe; şi-au ales Steaua, iubiţi alegători, pentrucă ocâr-rnuirea lor de astăzi e Steaua rea a acestei biete ţări!... Făcându-vă dar Cruce, şi lepă-dându-vă de cei cari zboară printre Stele, ca duhurile rele, mergeţi cu noi, înainte, iubiţi şi stimaţi alegători!".. Suflând, cu şurloaie de sudoare pe frunte, ca şi când ar fi ieşit dintr’o baie cu aburi, conul Tase de abia răzbi să se scoboare dela tribună. Toţi căutau să-i strângă mâna, să-i spuie un cuvânt, în vreme ce, de partea ceialaltă, sala duruia de tropote ca şi când năvălise în ea o herghelie speriată. în sfârşit1 cu mare greutate, conul Tase izbuti să se îndrepte spre uşă. Alegătorii din ceealaltă despărţire vor fi pierdut răbdarea. Trebuiâ să se grăbească. Dar, drept în uşă, un om, suflând de fugă, îi întinse o scrisoare. Conul Tase Filtoreanu o luă, se apropie de lampa din păretele sălei, şi ceti: Tase, Scriu de pe scara vagonului. Un gând mă munceşte că, grăbit cum eram, ţi-am scris greşit; aşa sau nu, vreau să plec liniştit: să ştii că semnul cărţilor noastre > f » de alegător e Steaua nu Crucea, cum mi se pare că ţi-am spus. Ţine bine minte. Jean. Conul Tase rămase împietrit. Arătă scri-scoarea lui Năstrate: — Ce e de făcut? Nasul borcănos al lui Năstrate se aprinse deodată ca o lampă. Se scărpină după ceafă. Apoi, ca omul care nu dă dela nimic înapoi, răspunse: — Să îndrepţi greşala dincolo, coane Tase. Conul Tase simţiâ că i se scoborîse tot sângele la inimă. Fireşte, atâta-i mai rămase: să dreagă dincolo, ce, fără voia lui, stricase aici. Se sui repede în trăsură, şi, peste un sfert de ceas, se oprea în faţa sălei Apolon, din despărţirea a IV-a. Sala plină; în ea un frământ cumplit, de nerăbdare. în despărţirea aceasta erau foarte mulţi cârciumari, cari stiuseră cum să vie la întrunire. Dela cele dintâi vorbe ale conului Tase, urletele ridicau acoperemântul. în mijlocul tuturor, un sfrijit, cu mustaţa lungă de părea înodată pe după urechi, îşi suerâ mereu cuvintele: „Suus cu conul Tase! Suus cu conul Taaase!" Dar Năstrate ridică t y t băţul: „Tăcere!" şi gurile se închideau câteva clipe. Cu alte vorbe, cu alte întorsături, conul Tase ajunse tot acolo: tot ei, nimic ceialalţi. Şi iarăş simţi dela o vreme că poate cuvântă aşa un ceas, două, o zi, o săptămână chiar, şi gândul mergea domol alături... Trebuiâ să încheie. Dar ăsta erâ greul: ce spusese dincolo trebuiâ să întoarcă aici. La urma urmei vorbele, gândeâ conul Tase, sunt ca şi mănuşile: le poţi îmbrăcă şi pe dos, dacă nu ţi-e de ce-or zice alţii. Se potrivi bine în redingotă: www.dacoramamca.ro Nrul 23, 1909. LUCEAFĂRUL 521 ...„Aşadar, iubiţii mei, un lucru mai am să vă spun, şi anume: drept semn al cărţilor noastre de alegător, drept semn al biruinţei noastre, am ales Steaua. Cu ea să ţineţi, cu Steaua cea bună care veghează mereu, strălucitoare, de-asupra partidului nostru; cu Steaua să ţineţi, căci fiecare dintre noi, o ştiţi, avem câte o stea, care ne adumbreşte din înalt cu raza ei cea norocoasă; cu Steaua să ţineţi, căci atunci când dânsa apare cerul rămâne senin, norii se duc. De Steaua noastră să vă călăuziţi dar, fraţilor, cum Magii s’au călăuzit de Steaua tainică ce i-a dus la ieslele în care se născuse Mântuitorul! Şi nu uitaţi, că pe câtă vreme noi păşim pe urma unei raze de lumină, potrivnicii noştri şi-au luat ca semn al lor Crucea! Crucea, — semnul ce se pune pe casele de vânzare, de vânzare ca şi sufletul lor. Crucea, — semnul cu care se înfierează spatele celor nemernici. Crucea, — Crucea Roşie care acopere pe cei istoviţi şi răniţi în lupte; Crucea, semnul care aminteşte de tăcerea şi muţenia cimitirelor! Pune-ţi-le dar Cruce, şi iăsaţi-i“. Cu mâna întinsă, cu privirea grozavă, conul Tase încheiă cu glas răsunător: „Morţii cu morţii, domnilor, viii cli viii!" Em. Oârleanu. Sonet. Ca două părăiaşe ce s’arată Şi-ajung întâmplător să se ’mpreune, Aşa ne-am întâlnit în zile bune, Să ne deschidem cale neumblată. Dar într’o zi — si nu e o minune — » Ne-am despărţit pe-o zi înourată, Cum se desparte râul câteodată, Ca ’n veci de veci să nu se mai adune. N’am plâns nici eu, nici tu... ţi-aduci aminte! Ne-au fermecat şi ne-au atras spre ele Tot alte zări de-atunci, pe fiecare... Am fost ursiţi aşa... deci, înainte! In drum ne vor zâmbi tot alte stele, Şi, poate... ne vom revedea... în mare! Z. Bârsan. Sonet. Mă scaldă noaptea ’n apa-i de hodină, Şi ’n zori, ca din botez, mă scol curat, Şi bun ca un copil nevinovat, Pornesc suişul vesel de lumină. Dar voi cu sufletul ’înourat, Mă ’nlăntuiti în hora-vă meschină... 1 i Şi cine poate să-mi găsească vină, Că mă trezesc un rău şi-un ne’mpăcat? Pe lună doar mă regăsesc eu iară... Un răsfăţat al nopţilor de vară, Un Dumnezeu din zare până ’n zare... Şi-atunci vă văd venind ca nişte hoţi, Târându-vă păcatul spre iertare... — Şi de pe tronul meu vă iert pe toţi! Z. Bârsan. 1 www.dacoromanica.ro 522 LtJCEAFARUL NruJ 23, 1909. Mireasă. Irinei G. Lecca. 1. Am urcat pe jos coasta. Caii osteniseră. Duceau din greu povara trăsurei bătrâne, şi noi, fete tinere, sburdalnice, nerăbdătoare să ajungem mai curând sus la Mesteacăni, -am luat-o pe poteca îngustă întinsă prin mijlocul izlazului ca o pânză albă peste un covor înflorit în toate colorile. Bucuria de a ne găsi deodată aşa singure, libere în mijlocul naturii, în aerul plin de mirezme, ne însufleţea, ne da aripi, şi ne-am fi dus aşa până la făşia aurie ce se vedea la capătul covorului, peste codru, până sus la poalele albastre. Un şir de plopi înalţi ni s’au pus în cale, la o cotitură a potecei. Şi în umbra lor, din raristea de mesteacăni, se zăreau ziduri albe Casa mare boierească cu obloanele verzi, acoperite cu iederă, cu împrejmuirile şi acareturile ei. Deodată ne pieri veselia. Şi cu cât ne apropiam, o sfiială ciudată ne cuprindea. Pentru întâia oară părinţii ne trimeteau singure, să petrecem vacanţa la mătuşa Natalia. Mătuşa Natalia! Se rostea numele ei altfel decât al celorlalţi muritori. Mai duios, mai lin. Se vorbea în casa noastră de bunătatea, de frumseţea, de talentele ei, în pilde. Şi eu o priveam adeseori cu jind cum stătea mândră si zâmbitoare în rochia ei de catifea albastră, f 7 într’o cadră aurită de-asupra canapelei din salon... Par’că îmi zicea: aşa, aşa fetiţo, să fii cuminte! Şi ceasuri întregi aş fi stat aşa, uitându-mă la ea. Asa eră de frumoasă! > De văzut, aievea, n’o văzusem niciodată. Trăise aproape douăzeci de ani, departe, în munţii Moldovei, la un schit de maice, şi abia acum după moartea bunicei noastre, şi mama ei, se hotărî să se întoarcă acasă pe moşia strămoşească, Ia Mesteacăni. — Dacă-i aşa de frumoasă tuşa Natalia, de ce stă la maice ca o pustnică şi nu se mărită? Am întrebat odată aşa pe mama. Iar altădată am mai întrebat-o: — Dacă-i aşa de bună tuşa Natalia şi ne iubeşte, cum de ei nu-i e dor niciodată de noi? — De unde ştii tu că nu-i e dor? — Dacă nu vine să ne vază... Adeseori când eră şi bunica de faţă, nu numai că nu primeam răspuns la asemenea întrebări, dar mama se încruntă la mine şi-mi făcea semne să tac. Iar ochii bunicei înotau în lacrămi. ■ Simţeam noi că aci trebuie să fie un mister, ceva tare jalnic şi umilitor în acelaş timp pentru mătuşa Natalia, căci am auzit-o pe mama oftând, când prietinele o întrebau de sora ei. — îşi poartă rana ascunsă... Nu se tânguieşte, dar o văd că moare — de ruşine. Ruşine?! Niciodată n’am îndrăsnit să întrebăm: ce greşală a putut să facă fiinţa asta despre care se vorbea cu evlavie ca de o sfântă. Cu atât mai vie creştea dorinţa de-a i > o cunoaşte, în sfârsit. II. O găsirăm în mijlocul curţii, uitându-se mirată la trăsura goală, care intră pe poartă în aceeaş clipă când sosirăm şi noi la portiţa din dos. Purtă o rochie simplă, cenuşie, ţesută la călugăriţe în locul aceleia de catifea albastră, din cadră. Dar chipul eră întocmai acela. Ochii mari, negri, foarte expresivi, sclipiră de bucurie când ne zăriră, şi braţele ni se deschiseră amândouă. Niciodată n’am primit o sărutare mai caldă, mai din inimă; Ne prinse de mână şi ne duse sus într’o odaie mare, cu. balcon şi patru ferestre spre grădină. — Aci, cu mine... Vreau să vă am aproape, cum îmi sunteţi de dragi. Să vă păzesc noaptea somnul ca o mamă bună. Ne-am strâns din nou în braţe. Eu si sora > i mea ne uitam la ea ca la o minune. Ştiam } că are aproape cincizeci de ani şi totuşi era aşa de tânără, frumoasă, uşoară, plină de vieaţă, când ne-a scos pălăriile şi ne-a rânduit hainele în dulapuri. Nu se mai vedea pe faţa ei, albă şi rumenă, www.dacoramamca.ro N rul 23, 1909. LUCEAFĂRUL 523 nici urmă de suferinţă. De ce spusese mama că va muri de o rană ascunsă? O priveam uimite. Şi dacă adusesem în ini-mele noastre un cult pentru mătuşa Natalia, ca pentru o sfântă, o milă şi o curiozitate pentru vieaţa ei de pustnică, toate se preschimbau acum într’o nelămurită, infinită admirare. De subt pleoapele de jumătate închise de somn dulce, în odaia mare cu pereţi albi ca zăpada, cu cele patru ferestre şi balconul deschis spre grădină, în liniştea aceea turburată doar de ciripitul paserilor, o vedeam sculându-se încet, deodată cu zorile, îmbrăcând întotdeauna aceeaş rochie simplă, neagră sau cenuşie, aruncând spre noi o zâmbire, apoi ieşind în vârful degetelor, afară. Deprinse cu vieaţa de pension, cu vieaţa de oraş a părinţilor noştri, nu înţelegeam cum poate ea să încalece aşa des-de-dimi-neaţă pe un cal de rassă, aprig, să coboare în vale peste poteca din izlaz, până în luncă, prin porumbişte până jos în sat, la han, la moară, la livede, apoi iar în sus la stâna din vârful dealului, şi la opt, când noi de-abiâ isprăveam cu găteala noastră, să fie iar între noi, la cafeaua cu lapte... împărţiâ tainul slujilor, hrănea pasările, mângâia porumbeii, viţeluşii, cuprindea totul într’o ochire de gospodină înţeleaptă şi bună, cum poate numai în poveşti mai sunt. Şi ca în poveştile acele duioase despre vechi casteluri medievale, unde rămâne singură frumoasa tânără soţie, pe când iubitul se luptă undeva departe pentru ţară. Şi nu mai vine. A căzut? E prins? Vestejeşte undeva în vre-o pivniţă întunecată, chinuit de foame, de sete, de dorul soarelui... Sau că e mort — mort pentru totdeauna, el, care fusese aşa de tânăr, — voinic, şi acum niciodată nu se va mai întoarce! Castelana plânge, îl aşteaptă, roagă fierbinte cerul să i-1 redeie, plânge mult, cu hohote, baie de lacrămi fierbinţi, — ard şi dor ochii frumoşi până se stinge tot focul, se istoveşte inima şi, cu încetul, în ceaţa ochilor obosiţi se pierde chipul drag... Adoarme în sfârşit, după multă jale, trudită şi adoarme chinul sufletesc. întâia noapte de odihnă, de-atâta vreme. în aerul proaspet al dimineţii, în lumina de aur ce năvăleşte deodată cu zorile prin fereastra deschisă, se deşteaptă frumoasa castelană. Oare n’a fost totul un vis? îmbrăţişarea lui caldă si cu> > > vintele duioase, speranţa şi desperarea, abia vagi mai străbat prin amintirea ostenită a anilor duşi... De afară cântecul ciocârliei » Serbările Şaguna: Eşirea din catedrala din Sibiiu după liturghie. chiamă la vieaţă. O vieaţă nouă! Şi dacă a pierit amorul mare, au rămas fărâmăturile lui. Copilaşii, surorile, castelul frumos, lacul din parc, pomii şi toţi copacii cu umbrele şi freamătul plin de basme mângâietoare. Pentru astea a murit el! Si din murmurul izvorului y par’că aude şoapte ademenitoare: pentru tine... Priveşte-le, e prinosul iubirei mele: trăieşte! Fii păzitoarea locurilor sfinte. Fără să vreau, am întrebat-o într’o seară, l* www.dacoromanica.ro 524 LUCEAFĂRUL Nrul 23, 1909. aproape de plecare, pe mătuşa Natalia: Unde au pierit visurile ei? Şi câţi ani în şir l-a aşteptat ea, pe iubitul ei? III. . Şedeam toate trele pe canapeaua mare din salon. Ea la mijloc, Lili îi ţinea o mână, eu îi cuprinsesem braţul întreg şi-l strângeam la piept cu nerăbdare: — Spune, tuşă drăgă, spune... Povesteşte-ne vieaţa ta. Trebuie să fie foarte frumoasă... Mauzoleul Mitropolitului Şaguna, în Răşinar. Din ochii ei senini năvăli o flacără ciudată. — Frumoasă? Nu, dragă, e urîtă, prea tristă povestea vieţii mele... Rămase o clipă uluită de puterea amintirilor copleşitoare, par’că ar fi vrut să ne roage: de ce le treziţi din morminte? Apoi îşi ridică frumosul cap. — Şi totuş v’o spun. Poate să găsiţi aici o povaţă, voi, fete tinere, cari aşa de uşor vă daţi inima. » Noi aşteptam cu respiraţia oprită. — împlinisem în vara aceea optsprezece ani şi veneam, ca şi voi acum, pentru întâia oară aci, la moşioara asta uitată, părăsită de părinţii noştri pentru vieaţa mai largă, mai bogată din oraşele mari. Câteva zile m’am simţit străină,înfiorată de pustiul odăilor pline de păianjeniş, de întinderea nesfârşită a mărăcinilor peste curte, peste pajiştea de altădată din faţa aleei de nuci, despre care ne povestise bunica minuni de frumseţe, ca despre un rai pe pământ. Ţăranii ne pri-viau pieziş de sub sprâncenele lor aspre ca şi mărăcinii, şi servitorii, întunecaţi şi ei, nu arătau nici o bucurie de venirea noastră. Se mişcau a lene şi se uitau lung la noi după fiecare ordin. Apoi cu încetul am scuturat păianjenii şi am deschis pe rând ferestrele acestea mari, ruginite în ţâţâni. Par’că deodată s’au trezit duhurile bune, amorţite prin colturi întunecate, si vesele ne râdeau acum din fiecare odaie spoită cu alb. Tata, obosit de vieaţa din capitală, ar fi voit să rămână aci câţiva ani. Şi eu am prins mare dragoste de vieaţa asta, aci la obârşie, de unde porneşte ca izvorul, limpede şi mică, lină şi mângăioasă, în acelaş vad curat, cu susurul domol ca şi cântarea de leagăn. Şi din ce mă gândeam cu mai multă înstrăinare la vieaţa oraşelor mari ca si râurile mari, cu ape tulburi, cu adâncimi nevăzute şi primejdii nebănuite... îmi plăcea să stau de vorbă cu fetele din sat, nu la horă, ci seara când se întorceau, cu sapa de umăr, colo sub pomii din livadă. Aci erau mai sincere, mai deschise la vorbă decât la horă, unde găteala Ie face fudule şi preocupate. Am prins adeseori din ochii lor frumoşi, scânteietori de vieaţă, taine grele, şi din vorbe pe jumătate grăite am înţeles tragedii zguduitoare. Dar cât de uşor poartă ele aceste poveri de taine şi dureri! Câtă sănătate în morala lor sfântă, croită după legi bine hotărîte şi aspru păzite! Abia după zece ani, trăiţi între aceşti copii ai naturei, am înţeles. îmi erau dragi copiii mici, când îi vedeam în poarta caselor, prin ulicioare, desculţi, în cămăşuţele pline de praf şi noroi, cu pieptul desfăcut şi părul bălai în cârlioanţe încurcate. Ce n’aş fi dat să-i pot luă în braţe, să-i spăl, să-i piepten, şi din prisosul pânzeturilor mele să le cos cămăsute. Dar numai y t aşa vag îmi treceau prin minte aceste porniri. N’aşi fi îndrăznit să înfrunt privirile în- www.dacoromanica.ro Nrul 23, 1909. LUCEAFĂRUL 525 tunecate de sub sprâncenele încruntate, duşmănoase şi bănuitoare... Doamne, ce mult mă dureau! Şi totuşi, într’o zi am îndrăznit. Eră înspre toamnă şi părinţii mei aveau zilnic vii discuţii împreună. Sora mea mai mică, mama voastră, nu-şi terminase încă şcoala, trebuia dusă la pension şi mama ţinea să ne întoarcem cu toţii Ia Bucureşti; dar tata rămâneâ neclintit pe lângă hotărîrea de-a petrece iarna la inosie. — Vino, Natalio, tu rămâi cu mine, zise tata întinzându-mi braţele. Tu să-mi porţi grija moşiei şi las-o pe mama-ta să se ducă la Bucureşti. Tata nu se pricepea la nimic din ale gospodăriei. Om nervos, iritabil, îşi eşeâ din răbdare la orice stângăcie a logofătului. 11 certa, îl dedea afară. Schimbase trei în vara aceea. Punea la socoteala vătăseilor orice stricăciune, fie chiar şi din ordinele Iui greşite. Si ei îl furau pe întrecute ca să-si scoată din capete. Mintea mea tânără puţin putea să desluşească din acest chaos, dar totuşi prindea câte un fir drept. Şi fiindcă mi s’a dat voie să pot tocmi şi eu o slugă, l-am învoit pe Năică, al treilea băiat din cei şase pe cari îi avea lelea Stanca, vecina noastră de peste grădină; l-am pus să cureţe cu o sapă mică mărăcinii din curte şi unde vor fi mai mari, de nu-i poate scoate cu sapa, să le pună o bucăţică de var nestâns la rădăcină şi apoi apă peste var. Năică eră un băieţel de zece ani, isteţ şi îndemânatec. In câteva zile mi-a stârpit toţi mărăcinii, nu numai din curte, dar şi pe toată întinderea moşiei. Dedea de dimineaţă până seara din mânuşiţe cu sapa şi se căţăra de orice car ori trăsură ce ar fi ieşit din curte, cu sapa lui şi un săculeţ de var în spinare. Prinsesein dragoste de el; în chipul lui curăţel şi alb par’că se oglindeau virtuţi strămoşeşti. Duminecile după amiazi Năică se cerea acasă să se primenească. Şi eră o plăcere să-l vezi cum se întorcea de zorit, îngrijorat: nu cumva am întrebat de el? N’am vre-o scrisoare de trimis la poştă? Sau de vreau să-mi culeagă mure? Serios, conştient de datoria lui de servitor, se oprea în faţa mea, dar aşa de drăgălaş, alb şi rumen în cămăşuţa-i curată ca zăpada, încât îmi veniâ să-l sărut. — Cine îţi spală ţie cămăşile, Năică? îl întreb. — Mama. — Şi cine ţi le coase? — Tot mama. Cu arnici. Şi ea le şi ţese. — Ţese şi pânză subţire? — Ţese, când are vreme. Da acu n’are cine să-i facă ţevi... Bustul Mitropolitului Şaguna în mauzoleul din Răşinar. — Până acum cine-i făcea? — Eu. Că pe nenicu' l-a dat la tâmplărie şi Gheorghiţă vede de vacă. Stăpânită de un gând am prins pe Năică de umăr. — Vreau să mă duc la voi acasă, să văd războiul. Şi am pornit. Năică a fugit înainte. Şi l-am auzit cum mă anunţă: — Mamă, mamă, vine cuconiţa cea mică la noi. Femeia se ridică, cu un copil de vre-un www.dacoromanica.ro 526 LUCEAFĂRUL Nrnl 23, 1909. an şi jumătate în braţe. Mirată s’a uitat întrebător la mine, şi nici asigurările mele că venisem să-i văd războiul, nici zâmbetul meu binevoitor n’a scos-o din nedumerire. — O fi făcut ceva rău, băiatul, pe acolo? — N’a făcut nici un rău. — Dă, eu am zis că-i prea mic, crud, ce ştie el? Da’ logofătul zicea să cureţe nişte buruieni şi tată-său aud că l-a învoit cu anu’. — Năică e băiat cuminte. Abia acum se arătă pe faţa femeii, o mjşcare ce semânâ a zâmbet. Şi eră tânără, frumoasă, dar de o seriozitate înfricoşată. Şi cei patru copilaşi din jurul ei mă priviau tot aşa de serioşi. Doar cel mic râdea într’una şi căuta cu mânuşiţele-i albe să-mi desprindă funda roşie din păr. Dacă n’aşi fi intrat în casa asta, niciodată n’aşi fi avut idee măcar de vieaţa intimă familiară a oamenilor ăstora. Şi poate cu totul altfel s’ar fi trecut şi vieaţa mea. Dar am învăţat să-i iubesc şi, dacă nu m’aşi fi temut să nu supăr pe tata, toată ziua aş fi stat cu Stanca să-i fac ţevi, să-i tin în braţe copilul drăguţ, până când ea ţeseâ sau cosea râuri pe pânza cea subţire. Dar într’o zi Năică veni de acasă, galben, cu ochii roşii de plâns. — Ce-i Năică? — Moare copilu’ nostru... într’o clipă am fost în fundul grădinii şi la vecinii noştri. Cel mic se svârcoleâ pe pat, în dureri. Dupăcum ţinea pumnii strânşi şi scrâşniâ din dinţi, galben, cu ochii întorşi, arşi de friguri, am văzut că primejdia e mare. — Un doctor! mi-a fost primul cuvânt. Mai multe femei erau adunate în jurul patului, unele bocindu-se, altele dând sfaturi. O bătrână ţinea gata luminarea. La strigătul meu nimeni nu răspunde. — L-aţi arătat la un doctor? — De unde? Ce să-i facă doctorul? — A fost mă-sa cu el în deal, la o femeie, a descântat, l-a tras. De geaba. Copilu’ moare. Bătrâna cu luminarea se înghesuia la căpătâi. Prinsei mânuţa fierbinte a copilului, îl chemai pe nume mângâietor şi el se sili să-mi zâmbească iar, ca altădată. O clipă numai, şi aşa de trist! Apoi din nou se sgârci, strângându-şi pumnişorii galbeni deasupra stomacului si scrâşnind din dinţi. A ’ ’ ’ îl trimisei pe Năică cu poruncă să pună caii Ia trăsură, şi am alergat acasă, în odaia tatii. Tremuram şi aveam ochii plini de lacrimi. Tata se ridică speriat dela masa lui de scris. — Ce s’a întâmplat? L-am rugat să scrie câteva cuvinte doctorului plăşii să vină numai decât cu trăsura noastră să vadă un copil bolnav. — Ce copil? — Fratele lui Năică! îngânai, şi la privirea scrutătoare a tatii am simţit că sângele îmi năvăleşte în fată. « » Poate că el îmi făcea o vină din afecţiunea mea pentru copiii ţăranilor. Dar nu-mi făcu nici o mustrare. îşi reluă cu linişte gazeta scăpată din mână. — Scrie-i tu, îmi respunse. — Eu? dar nici nu ştiu cum îl chiamă. Tata îşi lăsă din nou gazeta cu oareşcare necaz ascuns şi îşi scotoci portmoneul. — Uite aci e. îmi întinse o carte de vizită: Doctor Sorin Poenaru, medicul Plăsei Bucov. Sunt nume cari se leagă şi se întipăresc asa deodată în mintea noastră. IV. Până când să aud uruitul trăsurii întor-cându-se, mi-am repetat de nenumărate ori numele acesta: Sorin Poenaru. Oare o fi în stare să ne scape copilul? Si de ce tremuram asa cu tot sufletul cu) • prins de grija asta? Ştiam doar că la ţară mor copiii aşa de des şi vedeam că părinţii s’au şi împăcat cu moartea lui. O superstiţie... Credeam că e de rău augur pentru dragostea mea de copii, fiindcă mititelul acesta fusese cel dintâi pe care-l ţinusem în braţe. De ce nu m’au chemat ei îndată la îmbolnăvirea lui ? De ce mă priviau şi acum aşa de rece, cu neîncredere, ca şi când grija şi iubirea mea n’ar însemnă nimic pentru dânşii? Dar iată că veniâ mântuitorul. Un tânăr slăbuţ, dar cu înfăţişarea bună si blândă. Se înclină înaintea mea rostind încet: — Sorin Poenaru. Şi ochii i se opriră în ochii mei. Niciodată www.dacoramamca.ro Nrul 23. lUOfl. UTCEAPlRUL 527 n’am văzut o privire mai expresivă, fascină-toare. Orice ar zice fizionomistii, caracterul nu se cunoaşte din trăsăturile fetei, nici din voce, nici din felul cum ţi se prezintă omul; el e în ochi, numai în ochi e toată oglinda sufletului... Mătuşa Natalia se opri deodată, cu privirea pierdută în vag, ca şi când ar fi isprăvit povestirea sau că i-ar veni grozav de greu să spună mai departe. Dar noi ascultam fără respiraţie, cu încordată luare aminte. Şi ea reîncepu oftând: — Niciodată nu voi putea uita ochii aceia mari şi negrii, cum s’au pironit în ochii mei, ca şi când mi-ar fi vorbit cu glas tare: — Un copilaş bolnav? Un copil de ţăran? Şi tu tremuri pentru el, îl iubeşti. Ai atâta inimă! Admirabilă inimă. Sunt şi eu setos de aşa iubire, de aşa o inimă... Aşa îmi vorbeau ochii lui, pe când buzele îngânau cuvinte simple, sfioase, încurajatoare pentru micul meu protejat. Dar eu nu auziam, nu ascultam graiul buzelor, ci pe al ochilor. Doamne, şi azi mă tulbur, sângele cu greu potolit, vedeţi, îmi svâcneşte în tâmple, îmi năvăleşte în obraz — de ruşine. Ruşine de slăbiciunea mea, de neştiinţa mea, de uşurinţa cu care l-am crezut. în câteva zile — în timp ce copilaşul vecinei noastre muri, — sufletul meu se legă pe veci de iluzia acestei închipuiri şi nu l-am mai putut deslegâ. Am pus mari luminări de ceară şi flori multe la căpătâiul micuţului mort, dar n’am mai plâns. Jalea florilor moarte nu putea să-mi întunece bucuria celor vii, cari răsăriau acum cu îmbelşugare din inima mea. Iubiam. Largi deschideam braţele spre vieaţă, vieaţa nouă pe care o desvelisem într’o clipă din ochii lui aşa de plină de lumină, orbitoare de frumseti. Dar nu numai eu fusesem orbită. Orbiţi au fost şi părinţii mei, sora mea, rudele, prietinele, cu toţii îmi ţineau cor. — Ce om delicios! Ce fericită o să fii tu, Natalio! — O căsătorie ideală! Din amor! Auzi, nici nu s’a interesat dacă fata are zestre ori nu. Eu zâmbeam ca dusă de pe lume. — Ce banali sunt oamenii, îmi ziceam, dacă ei se mai pot gândi la asemenea lucruri. Negreşit dacă Sorin ar fi întrebat pe tata de zestrea mea, tata i-ar fi arătat uşa, iar eu aş fi pierdut încrederea în norocul meu. Ne-am logodit, aci, la Mesteacăni, în umbra aceea a nucului mare, colo, din mijlocul aleei, pe sub care micul meu „groom“, cum îl numea Sorin pe Năică, curăţise aşa de frumos în ziua aceea. Nici un fir de iarbă sau frunză uscată, nici un spin, numai covorul verde, moale, şi prin rarişte ici-colo câte-o tufănică mângâiată de raza blândă a soarelui de toamnă. Treceam de braţ prin aleie şi copilul ne privea, gătit şi el de sărbătoare, în cămă-şuţa-i albă, răzimat de un nuc, cu nişte flori de nalbă în mână... Ciudat! Ochii lui nevinovaţi nu mai erau aşa buni ca mai nainte; se uitau la mine întunecaţi si bănuitori, ca ai bătrânilor. Şi ce palid erâ copilul! Eră oare tot jalea după frăţior?... Sorin îmi vorbea de viitor, de fericirea şi de legătura sufletelor noastre pe veci, când zuruitul clopoţeilor dela trăsura noastră îl tresări pe Năică şi-l făcu să alerge la poartă. In clipa următoare eu îmbrăţişam pe rând pe mama, pe soră-mea şi pe o prietenă venită cu ele din pension. Fusese singura mea prietenă, care îmi arătase atâta iubire! Şi-i scrisesem de norocul meu. Ea îmi răspunsese drăgălaş, cu o fermecătoare sinceritate, că mă invidiază şi-i tare dornică să mi-1 cunoască, pe alesul meu. — „Trebuie să fie frumos; înalt, voinic, cu ochii mari si visători, cum erâ idealul nostru", l-am răspuns că nu-i tocmai aşa de înalt Sorin, iar dorinţa de a-1 cunoaşte uşor se poate îndeplini: să vie, să-mi fie soră de mireasă la cununie. Şi iat-o, acum se cobora din trăsură zâmbitoare. Erâ mică, blondă, asa de uşoară, subţirică, încât noi fetele făceam haz de ea, la plimbare o luam între noi şi-i ţineam aripele pelerinii să n’o ia vântul pe sus. Şi acum avui par’că într’a-devăr impresia aceasta, cum îi flutură vântul vălul alb şi lung. Dar ea se înfăşură repede în el desfăcându-se din îmbrăţişarea mea, şi rămase o clipă aşa nemişcată, privind cu coada ochiului la Sorin. www.dacoramamca.ro 528 LUCEAFĂRUL Nrul 23, 1909. L-am prezintat ei, dar ea nu i-a întins mâna, ci l-a tot fixat aşa de jumătate zâmbind, cu o mişcare din cap aproape dispreţuitoare, ca şi când ar fi spus: — Numai atâta-i ? Apoi începu să-mi vorbească, în felul ei exuberant, de pension, de călătorie, de oaspeţii cari aveau să mai vină la logodnă. Sorin s’a retras la o parte. Şi chiar în ziua aceea mi-a spus că-i ie tare nesuferită prie- — Nu-mi place de ea! Are ceva provocator în felul ei. Ce deosebire între tine şi ea. Tu, înger senin! Mă privi adânc în ochi, desmierdător, cu privirea aceea catifelată, cu străluciri moi şi calde, care mă ridică de pe pământ. V. Nina nu băgă de seamă antipatia lui Sorin Se simţea bine la noi. Cântă cu sora mea Port ţărănesc din Roşia (comitatul BihorV tina mea. Necuviincioasă, rău crescută, şi-am făcut o greşală că am învitat-o. Eu l-am rugat să mă ierte. Aşa sunt fetele din pension neumblate în lume. Dar Nina eră o fată bună. Puţin capricioasă, dar bună. Fata unui negustor bogat, cea mai bogată fată din tot pensionul, rămăsese orfană, fără rude mai de aproape, numai cu spoiala aceea de cultură din scoală, dar în fond inimă multă, generoasă. Când îşi primeâ banii de cheltuială la pension împărţiâ din ei la toate fetele cari n’aveau... Sorin ascultă tăcut, cu fruntea întunecată: la vechiul nostru pian din salon, jucau împreună, şi umpleau casa de răsunetul veseliei. Ori că rătăceau prin păduri şi livezi şi seara se întorceau cu braţele pline de flori. In vremea asta, eu cu Sorin şi mama sfătuiam asupra pregătirilor cununiei noastre. Ceasuri de o clipă, luminoase, unde lumea viitoare mi se zugrăvea în toate colorile raiului. Trebuia să ne luăm o casă în Bucureşti, căci Sorin n’aveâ să mai rămână de-acîi medic de plasă. Şi gândul acesta nu mă mai îngrozea. Nu-mi părea rău că părăsesc grădina mea iubită, aleea de nuci, livezile fru- www.dacoromanica.ro Nrul 23, 1909. LUCEAFĂRUL 529 moaşe pentru cari făcusem jurământ de ere-dinţă în sufletul meu. Nu-mi părea rău nici de copilaşii palizi şi desculţi pe cari nu voi mai putea să-i iau în braţe şi să le cos că-măşuţe... Poate, credeţi voi, că mă gândeam să fac binele acesta acolo în oraş unde sunt poate şi mai mulţi săraci ? Nu. Nu mă gândeam la nimic ce nu eră el. Si nu mă mai mişcau nici ochii trişti ai lui Năică, nici feţişoara lui palidă, cum o cobora în pământ când treceam pe alee de braţul mirelui meu, radioasă şi fericită în egoismul meu nemărginit. Şi pentru asta mi-am primit pedeapsa. Săptămânile treceau în sbor şi nu mai erau acum decât zece zile! Totul eră gata. Rudele îmi trimeteau daruri şi naşii se animaseră să vină cu un convoi de prieteni. Preotul şi învăţătorul, mândri de aşa o nuntă mare în satul lor, ne pregăteau un cor de copii să ne cânte la biserică. Glasuri de îngeri, imnuri divine. Şi în sufletul meu eră o pregătire divină pentru vieaţa nouă, plină de mistere încă, nedesluşită dar frumoasă... Trebuia să fie frumoasă! Nina îmi broda batista de mireasă, şi singură ea nu eră încă gata. Rochia, vălul, îmbrăcate pe manechin într’o odăiţă de sus mă aşteptau. Drăgălaşă, cu capul ei mic şi blond, Nina steteâ cât e ziua aplecată asupra gherghefului, adâncită în munca ei, care, zicea, trebuia să iasă fără cusur. Dar de un timp părea schimbată, serioasă şi gânditoare. Nici nu mă observă când intrai în odaie. Apropiindu-mă de scaunul ei, îi prinsei căpşorul între mâini şi o sărutai pe frunte. Ea tresări şi se ridică foarte turburată, ştergându-şi fruntea de sărutarea mea. — Te-ai speriat? o întreb eu galeş. E o glumă de-a noastră obişnuită la pension, lartă-mă. Se roşi toată şi o clipă se uită la mine cu ochii ei verzi, strălucitori de mânie, apoi iar se aşeză la gherghef. — Da, m’ai speriat, îmi zise sec. — N’am ştiut că ai devenit nervoasă, i-am zis şi-am lăsat-o singură. Sorin avusese dreptate. Ce căută fiinţa asta capricioasă şi rău crescută în vieaţa mea? De când o ştiam, se alipea de mine, măgulitoare îmi intrase în suflet, şi acum într’o clipă, dintr’un gest, se trăda; prefăcătorie a fost totul. Peste puţin vine sora mea şi mă întreabă: — Ce i-ai făcut Ninei? A lăsat lucrul şi plânge. — Nina? Niciodată nimeni n’a văzut-o plângând. — Du-te şi o mângâie. Sorin îmi aţinu calea. — Las-o în pace, îmi zise el aspru. Şi toată seara fu indispus, cu fruntea înorată, ferindu-se de mine. Nu înţelegeam nimic. Din ziua dintâi, doar o singură dată se mai supărase pe Nina. Stătuserăm de vorbă cu toţii în jurul mesei din sofragerie. Nina singură tăcea gânditoare. Apoi se sculă deodată şi .trântindu-se pe un jeţ de lângă fereastră, murmură destul de tare ca să auzim, eu şi Sorin, cari şedeam aproape de ea: — Da, da, e destul de bine Sorin... Dar eu totuşi nu m'as fi încrezut în el. Sorin se turbură, eşi afară şi eu îl urmai. — E nebună, fă-o să plece de aici! Pe urmă păru a se împăca iar cu ciudăţeniile, ei. Se şi împrieteniră puţin. Ba într’o seară ea îl rugă s’o însoţească până jos la moară, unde avu curiozitatea subită să vadă cum se macină porumbul, strivit de roţile de piatră mânate de apă... De ce pornise acu iarăş duşmănia împotriva ei ? Câteva zile ţinu norul nelămurit. Dar Sorin avea să plece la Bucureşti, de unde să se întoarcă apoi chiar în ziua nunţei cu flori alese pentru împodobirea desăvârşită a ceremoniei. Făgădui să-mi scrie în fiecare zi cât va lipsi. Dar de ce sărutarea lui la despărţire fusese aşa de uşoară şi buzele reci? mă întrebam eu nedumerită. Şi o presimţire rea s’a înfipt în inima mea ca o ghiară de pasăre răpitoare. Cinci zile m’am sbătut într’o nelinişte chinuitoare. Sorin nu-mi scria. Nu-mi da nici o veste. Doamne, ce de gânduri păgâne îmi sfăşiau acum inima, unde mai nainte nu erau decât blânde desmierdări şi simfonii cereşti. Geamăte surde şi urlete ca de fiară îmi răsunau din adânc, www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 23, 1909 530 A şasa zi sosiră naşii. Biserica fu împodobită cu frunze de stejar şi preotul veni să ne întrebe la ce oră va fi cununia. Părinţii mei se învârteau zăpăciţi, tresărind la orice sgomot, într’o aşteptare încordată. Eu tăceam în jeţul dela fereastră, amorţită. Ştiam că n’are să mai vină! y Mama se apropie de mine, speriată de starea mea letargică, şi-mi puse mâna pe frunte. Mâna-i tremură. — Du-te, o auzii şoptind surorei mele, chiaină pe Nina. Duceţi-o în grădină, dis-trati-o cumva... y — Nina? dar eu nu ştiu unde-i Nina... 1 Am sărit ca muşcată de o bănuială. Nina! A, da. Ea trebuie să ştie ce s’a întâmplat. De ce ură ea pe Sorin? Pentru ce îl dispreţuia şi-mi spunea că ea nu s’ar fi încrezut în el ? Intr’o clipă am fost sus în odaia ei, aproape răcnind: — Unde-i Nina? — Nu-i aci, îngână soră-mea. N’a dormit aci... Uite, patul i-e desfăcut de aseară... Mi-am strâns pumnii asupra buzelor ca să nu ţip şi-am alergat în capătul coridorului unde eră odăiţa cu manechinul şi cu ghergheful Ninei şi unde-i plăcea ei aşa de mult să stcic peste zi. Uşa eră încuiată. Am bătut de două ori fără să primesc răspuns. Atunci am izbit-o cu atâta furie oarbă încât ivărul sări din cuie... In odaie nu eră nimeni. Rochia mea de mireasă, cu vălul întins deasupra ei, aşteptă cununa de lămăiţă. Şi batista brodată cu artă, scoasă din gherghef, eră aşezată pe o măsuţă, lângă manechin. Coferul Ninei deschis, şi hainele în desor-dine, unele pe un scaun, altele aruncate pe jos, ca şi când cineva ar fi răscolit printre ele ca să aleagă de acolo ceea ce-i trebuia... Le-am răscolit şi eu lacomă, în friguri, să dau de un semn, o urmă pe care să pornesc. Din buzunarul unui şorţ negru, şorţul ei de pension, îmi răsări un bileţel alb. Nu erau pe el decât aceste cuvinte: „Sunt de acum robul tău, porunceşte-mi, ce să fac?“ Scrisul lui Sorin... Mătuşa Natalia tăcu si se uită cu înţeles » y > la noi. Noi amândouă steteam înmărmurite. Lili era albă ca varul. — Şi pe urmă ce-ai făcut? întrebai eu într’un târziu. — Nimic. Am stat toată ziua în odăiţa aceea, singură, cu uşa baricadată. Sara m’am scoborît îmbrăcată în rochia mea de mireasă. Oaspeţii nu plecaseră încă. Ştiam cât dor aveau de chef, şi am rugat pe tata să destupe sticlele de şampanie. Curgea spuma în pahare, în sănătatea miresei... O mireasă veselă — pe veci mireasă! Am petrecut şi am râs în noaptea aceea pentru toată vieaţa. M’am uitat în oglindă, cât eram de frumoasă în noaptea aceea. Am pus alături de mine figura mică a Ninei, talia ei subţirică, am imitat râsul ei răsfăţat, puţin ironic, mişcările ei, uşoare ca de aripi de pasăre gata să-şi ia sborul... Apoi am fugit iar sus, în odăiţa aceea din fundul coridorului, şi am mugit ca o fiară cu glonţul în măruntaie. Speriată de atâta clocot ca de iad, m’am dus pe urmă la schit. Acolo, în liniştea pădurei, cu pilde vii ale resemnării în faţa mea, m’am potolit, cu încetul. Nu într’un an sau doi, ci în douăzeci. Căci grozavă e patima sângelui aprins, şi neîndurată-i văpaia nestinsă a tinereţei, cu toate amintirile cari se redeşteaptă mereu în suflet şi ard chiar sub cenuşa anilor stânşi. După moartea părinţilor mei m’am întors aci la Mesteacăni, să nu las iar în ruină ceeace au clădit strămoşii voştri, pentru voi, pentru urmaşii voştri. II ştiţi pe d-nul Nicolae Nistorescu, administratorul moşiei noastre? E Năică, groomul meu de odinioară. Nici nu se poate un administrator mai ideal. — Ştiam eu că ai să te întorci D-ta iar y la noi, îmi zise deunăzi, zâmbind cu ochii lui cei buni şi blânzi. Oamenii din sat îmi zic „mireasa". — Mireasa Domnului, desigur. Copiii vin în braţele mele si bătrânii nu se mai uită la mine y y cu pizmă de sub sprâncenele stufoase. Mătuşa Natalia zâmbi frumos ca o sfântă » si noi am rămas multă vreme tăcute, cu capetele lipite de sânul ei. Constanţa Hodoş. www.dacoromanica.ro Nru! 23, 1909. LUCEAFĂRUL 531 Oaspe vechi u. Când zilele ’mi mureau în umbră, sărace toate deopotrivă, Tu sfântă, minunată noapte, mi-ai fost de-apurtiri milostivă. Când te iveai, din pragul bolţii cu albă pulbere de stele Durai o punte argintată la ferestruia casei mele. ■ Tu mă vedeai în braţe slabe îmbrăţişând trudită pernă, Când visuri îmi goneau odihna cu ’nfrigurarea lor eternă. Tu mă găseai uitat şi singur şi — darnică ca totdeauna, — Intre păreţii morţi şi umezi îmi trimeteai podoabă luna. Cum cobora stăpâna mamă, făclie ’n casă să-mi aprindă, Se desluşea o lume ’ntreagă închisă ’n ciobul de oglindă... Se ’nfiripau lumini şi visuri, că te mirai chilia scundă, Cum poate-atât prisos de vraje în îngustimea ei s’ascundă. Atunci, în pacea ’nfiorată de năzuinţe fără nume, Un copilaş cu ochii vineţi, senini ca rostul unei glume, Se furişă încet pe-o rază la patul meu, să mă alinte Cu neastâmpărul albastru din căutătura lui cuminte. Cu degetele moi şi albe pe ochi mă mângâia... pe frunte... Râdea cu glasul lui de clopot când da de firele cărunte... Îmi desgropâ poveşti uitate şi cu făptura lui sprinţară, îmi deşteptă un zvon de frunze, un zvon de cântec dela ţară... Venea la mine busuiocul, veneau şi flori de sânziene, De mână mă ducea copilul în ţări cu smei şi cosânzene... * Cum trece vremea ne’ndurată şi pururi cumpăna şi-o saltă... M’a dăruit c’o mână soarta dar m’a furat cu ceealaltă... E largă casa mea acuma, dar noaptea-i mută şi săracă, Eu stau strivit ş’aud aievea cum toate ’n juru-mi prind să tacă... Nu mă mai ştie vechiul oaspe... odată mi-a deschis pe-o clipă... Şi nu m’a cunoscut Sărmanul... — Cutremurat s’a dus în pripă... Pe semne c’a murit acuma, ori ursitoarea nu-1 mai lasă... — Copilăria mea senină, tu nu mai vii la mine ’n casă... Octavian Goga. www.dacoromanica.ro 532 LUCEAFĂRUL Nrul 23, 1909. Eminescu în politică. Nu. Orice mi-ar spune „restauratorii" lui Eminescu după metopele manuscriselor lui, — n’a intrat el, de bună voie, in răsboiul politic — ci prietenii şi împrejurările l-au tras. Nu învinovăţesc pe nimeni. E o copilărie... spaniolească, să construeşti istorie cu poate şi cu dacă. Lucrurile s’au petrecut cum foarte firesc eră să se petreacă. Pentru moment ţara n’aveâ ce face c’un poet aşa de mare. Cam asta se întâmplă pretutindeni cu poeţii aceştia mari. Şi nici nu ponte Ţărani din Frişu (corn. B.-Năsăud). fi altfel. După ce că vin aşa de rar, apoi, şi când vin, cad aşa de fără veste, şi sunt aşa de incomozi, Doamne iartă-niă, că de multe ori oamenii mari, cari şi-au ocupat din timp locurile lor de oameni mari, se uită c’un sentiment de adevărată compătimire la câte-un astfel de niosafir nepoftit, şi, plictisiţi că nu-1 pot cază, au şi aerul de-a se întrebă: Ce naiba să facem noi cu ăsta? N’avem destule pe cap? Să mai purtăm acum şi grija lui... Drept e că Eminescu ne-a sosit într’o vreme de mari prefaceri, când noi construiam de zor căzărmi şi gări, dela un capăt la altul al ţărei. In sgomotul ciocanelor şi al grinzilor de fier s’ar fi putut întâmplă foarte bine să nu-1 auzim de loc, — să nu-1 audă nimeni în toată vremea cât a trăit printre noi. Şi e o mare fericire că l-am putut auzi. S’a ridicat întâi d-1 Maiorescu şi ne-a spus: „Ascultaţi ce frumos cântă glasul acesta nou!" Ş’am ascultat cu drag. Ni se păreâ că trecutul ţărei noastre, şi toate durerile şi speranţele neamului nostru, vorbesc prin gura trimisului acestuia. Şi în adevăr c’aşa eră. Dar un singur minut nu ne-am întrebat: Omul acesta işi are el vr’un rost, vr’un căpătâiu pe lumea asta? Unde trăeşte? Cu ce mijloace? Nimeni nu s’a gândit la aşa ceva. Cum eră să ne gândim? Ne întrebăm noi vr’odată unde doarme privighetoarea din teiul dimineţilor noastre de Maiu... Şi pe urmă noi eram aşa de ocupaţi, cu lucruri serioase! S’a întâmplat deci ca, după multe învăluiri, poetul să se găsească iarăşi la o răspântie grea in drumul înserării lui aşa de timpurii. — Voi, cari aţi avut in totdeauna un adăpost sigur în vieaţă, voi cari n’aţi cunoscut ameninţarea zilei de mâne, mai cumplită decât toate durerile zilei de azi, voi cari aţi putut gândi în linişte la ce v’a fost drag vouă să gândiţi — nu puteţi înţelege chinurile, spaima până la nebunie şi disperările acelei existenţe pe care, acelui grozav coşmar care a fost vieaţa sărmanului nostru Eminescu! Eră ce să-l împingă, ş’a fost cine să-l tragă in vâltoarea luptelor politice. Fermecător prin strălucirea talentului lui, puternic prin cinstea, vasta cultură şi adânca lui iubire de ţară şi de neam, şi, pe lângă acestea, preţios prin nobila-i dezinteresare de artist — cum nu eră să fie căutat, ca iarba de leac, un asemenea om, de gazetele politice de pe-atunci? Nu eră nici o revistă care să i poată piăti o călătorie în stele. Dar orice ziar de partid i-ar fi poleit cu aur săgeţile aruncate de el — cel mai temut arcaş — in tabăra duşmană. — îmbrăcă deci armura conservatoare, care, oricum, eră o îmbrăcăminte, şi celcc n’aveâ pe lume nici un căpătâi îşi încordă arcul voiniceşte, şi trase cu patimă de pe meterezele „Timpului" în rândurile fraţilor lui dela „Românul". Acestea se petrec in anul de sânge 1877. Eminescu e în plina bărbăţie a puterii lui creatoare. Cele mai glorioase pagini in ziaristica română vor trebui să fie căutate in cei şase ani de „salahorie" ai marelui nostru poet, ani petrecuţi fără vacanţă şi fără odihnă, în redacţia ziarului „Timpul", ani de mistuitoare muncă, de luptă cinstită până dincolo de hotarele puterilor lui, ani grozavi cari au fost şi cei din urmă ai amărâtei Iui vieţi pământeşti. Ca orice fire de erou, Eminescu nu face socoteli. El îşi duce acolo tot sufletul lui curat, împodobit cu cele mai alese daruri, îşi dă aurul vieţii lui — şi in schimb nu cere nimic şi nu aşteaptă nimic pentru el. Cum îl privesc cei pentru cari se luptă — îi este aproape indiferent. Unii se uită la el prin sticla unui monoclu, şi-i întorc spatele, ca unui „fichu drole", de câte ori îşi permite să-şi ridice nasul din hârtiuţile lui şi să s’amestece în discuţii privitoare la istoria neamului românesc, pe care numai ei au dreptul s’o ştie, — alţii, foarte puţini aceştia, il preţuesc ca pe un om care aduce partidului servicii ce nu se pot plăti cu bani; şi doi, sau trei de-abia, în tot partidul, cunosc în el pe marele cântăreţ şi profet al poporului www.dacoramamca.ro Nrul 23, 1909. LUCEAFĂRUL 533 nostru. Aceştia îl iubeau in adevăr. Dar şi ei ce puteau face? Veneâ vara, plecau toţi la aer curat şi la odihnă, unde ceteau cu entuziasm frumoasele articole ale neobositului Eminescu. El rămâneâ la post. Scriâ în fiecare zi câte un articol, traduceâ depeşile din străinătate, revedeâ informaţiile şi corespondenţele, şi adesea făceâ singur toată corectura gazetei. Ideile conservatoare filtrate prin sufletul lui de o profundă bunătate şi de o mare putere de înţelegere a rosturilor noastre, eşeau limpezi, atrăgătoare, pline de căldura şi de tăria sufletului prin care treceau şi mai ales de sinceritatea aceea nobilă, pe care numai un poet inare poate s’o aducă şi s’o păstreze întreagă în luptele lui. In toate luptele lui. El nu se gândea la foloasele biruinţii, la strălucirile triumfului sau la bogăţia trofeelor, cum nu se gândeâ nici la greutăţile şi primejdiile răsboiului. Eră poet, şi se da tot — se dăruiâ tot. Dacă izbânda ideilor pentru cari lupta ar fi cerut jertfa unei vieţi omeneşti — nimeni nu ar fi fost mai gata, mai cu bucurie dispus să-şi dea vieaţa lui, ca blândul Eminescu. De fapt nu şi-a dat-o? N’a stat el neclintit şase ani de zile pe zidul fortăreţei conservatoare dela „Timpul" şi n’a fost în toată vremea asta ţinta tuturor săgeţilor înveninate din tabăra duşmană? S’a luptat până la cea din urmă licărire de gând, până când singur a simţit marele dezastru, care i-a smuls din inimă strigătul înfiorător al desnădejdei: „Ah, organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!" Trebue să fie grozav sentimentul acesta al unui zeu al gândirii, care se vede ameninţat în însuşi atributul divinităţii lui! Să simţi că mori, nu e aşa de trist, mai ales când n’ai trăit degeaba pe lumea asta, — poate fi chiar o descărcare, o pregătire plăcută pentru odihna de veci. Dar să simţi că-ţi pierzi mintea, că n’ai să mai fii stăpân pe gândurile tale, că tot felul de temeri şi de vedenii urîte au să năvălească în snflelul tău şi n’ai să le mai poţi alungă — să vezi cum te învălue întunerecul, şi să ştii c’ai să trăeşti în mormântul acela de întunerec, şi ai să te sbaţi şi n’ai să mai poţi ieşi de-acolo — iată ce trebue să fie în adevăr culmea suferinţei omeneşti! Şi culmea aceasta o atinge Eminescu la vârsta de treizeci şi doi de ani! ...„Mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condei să încerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung, lung repaos, ca să-ini vin în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaos nu-1 pot aveâ nicăiri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc... Aştept telegramele Havas, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n’aşi mai fi ajuns să trăesc!" (Scriâ, din redacţia Timpului, unui prieten). încă odată nu putem învinovăţi pe nimeni. Dar un cuvânt amar, de-ar fi să-l spunem, l-am spune politicei noastre. Ea a cerut şi a primit dela Eminescu toată vieaţa lui — o vieaţă nobilă, curată, sfântă — lamură de bunătate şi de lumină, cum n’a mai fost alta. A luat vieaţa asta fragedă şi a făcut cu ea ce-a vrut: suliţă de împuns, trâmbiţă de alarmă, scut de apărare, faşine, scară, târnăcop... tot ce-a vrut. Vieaţa aceasta aparţineâ altei chemări. Ea eră trimeasă pe lume ca să creieze. Puterea asta o aveâ, şi funcţiunea asta erâ a ei: să creieze lucruri înălţătoare şi eterne. Şi politica i-a spus: pentru mine astea nu fac nici două parale. Mie să-mi torni articole frumoase, in cari o jumătate din oastea mea să fie ridicată in slăvi şi cealaltă jumătate să fie cufundată în iad — asta e tot ce vreau dela tine.Ş’aavutmai mult, decât a vrut, — pentru simplul cuvânt că sufletele mari dau totdeauna mai mult decât li se cere. Ar puteâ trăi Eminescu. Ar fi azi om de şaizeci de ani. Om în putere încă. Doar duşmani ar aveâ mai mulţi. Noi nu l-am preţui mai mult. O, nu. 'Cu jsiguranţă nu. L-am întâlni pe stradă, am stâ de vorbă cu el. Ne-ar plăceâ să-l avem la petrecerile noastre... Şi încă nu l-am înţelege. Căci numai moartea-i desvăleşte pe oamenii aceştia ^ . _ ... . 1X şi-i arată cât au T»™ din Rusc.or (corn. B.-Nasăud). fost ei de mari. Mă gândesc la sfiala lui de copil, mă gândesc pe de altă parte la lipsa de orice sfială a celor cari se îndeasă morţiş la locuri pe cari nu le merită, şi mă întreb: ce-ar fi azi Eminescu? Ar fi primredactor la „Epoca" sau la „Conservatorul". Atât, şi nimic mai mult. Politica ar fi mai avut dela el o sumă de articole admirabile, pe cari mai târziu tot literatura ar fi trebuit să le culeagă, pentru ca să se mai despăgubească de poeziile pe cari poetul n’ar fi avut vreme să i le dea... Şi încolo, nimic. Canon mai lung. Decepţii mai multe. Iată ce ar fi avut Eminescu dela politică, până în cele din urmă. Ah, ţăranul nostru, când zice el „politica" şi închide niţel dintr’un ochiul... Toată istoria dureroasă a ticăloşiilor noastre e în acest cuvânt, astfel rostit. A. Vlahuţă. www.dacoromanica.ro 534 LUCEAFĂRUL Nrul 23, 1909. Scrisorile trimise altădată... Scrisorile de-atunci, amintitoare De toate câte fură între noi, Răvaşele ce ţi le-am scris odată Mi le-ai trimis acuma înapoi. Le recitesc, - şi una câte una îmi vin în minte zilele de ieri, în stoluri mari, cu pasări felurite: Speranţe verzi şi palide dureri... Scrisorile trimise altădată Desgroap’ acum trecutul depărtat: Le-am scris chiar eu? Ţi le-am trimis chiar ţie? Şi tot ce-ini spun a fost adevărat? Pe cea dintâi ţi-am scris-o într’o seară Când nu ştiam că ’ncepi să mă supui, Când dorul meu, sfios ca vioreaua, Eu nu-l încredinţasem nimănui... ■ Eram în cer când ţi-am trimis scrisoarea în care-ti mulţumeam că mi-ai zâmbit; Plângeam nebun când ţi-am trimis pe-aceasta, Cea roză ţi-am închis-o fericit... Aud şi-acum doinind privighetoarea într’un amurg senin, duios de Mai, Când adunam din suflet versuri triste Să-mi ştii şi tu durerea că plecai... Şi par’că văd pâraele de raze Ce se vărsau din lună pe pământ, Când îţi scriam că numai pentru tine Voiu căută de-acuma să mai cânt... Colea ţi-am scris ce mult mă întristează Tomnaticele adieri ce vin Si cât de mult mi-e dor de primăvară, De-o floare şi de-un petic de senin... Răvaşul pal, răvaşul de adio, Eră o iarnă grea când ţi l-am scris, — Simţeam de mult, de mult că te pierdusem Şi ’n el plângeam sfârşitul nostru vis... Răvaşele de-atunci, îmbălsămate Cu vag parfum de floare şi de fân, Răvaşele pe cari odinioară Le-ai sărutat şi le-ascund^ai în sân, Scrisorile trimise altădată Le strâng din nou şi le arunc în foc, Iar ochii mei, udaţi o clipă ’n lacrămi Uscaţi, privesc ai flăcărilor joc... Acuma scad şi-acum se 'nalţă iară, Prin ele trec luminile din cer, Luminile ce scânteiau de-asupra-mi Când te visam, când te doream, stingher... Prin ele trec şi soarele şi luna Şi stelele ce-au luminat cândva în calea ’ndrăgostitului de raza Tremurătoare, din privirea ta. • Se 'nalţă iar şi scad — apoteoză Cu focul roş din ce în ce mai pal — Se 'nalţă iar şi scad, ca să îngroape Un nou amor — ca lumea de banal... Paris, Noemvrie 1909. Victor Eftimiu. Toamnă, tu mi-ai bolnăvit Codru şi câmpia, Iar pe min’ m’ai logodit Cu melancolia Noemvrie. Si rărind tu frunzele ) Una câte una, îmi răreşti bătăile Inimii într’una... Nicolae Brătianu. Toamnă, toamnă, cum îţi cerni Ploile prin ceaţă: Umbra morţii mi-o aşterni Peste-a mea vieaţă. www.dacoromanica.ro Nrul 23, 1909. LUCEAFĂRUL 535 Nocturnă. Visătoare peste munţi Luna ’ncet răsare, Stelele la tronul ei Stau strălucitoare. Iar pe câmpul înflorit Vântul rătăceşte, Şi cu vorbe blânde dulci Florilor grăeşte: Doina plânge dintre ulmi Dureroasă, lină. Turturica ’n glas duios Jalnică suspină... „Somn uşor iubite flori „Blânde lăcrămioare, „Vis curat cu fluturaşi „Răsuri visătoare... N. Dumbrăveanu. Tainic freamătă pe culmi Codru ’n blânde şoapte, Printre flori şopteşte ’ncet Izvoraşu ’n noapte. Dări de seamă. G. Ibrăileanu, „Spiritul critic în cultura românească“. Pe temeiul acestei cărţi, menite să fie un prag de trecere la universitate, d-l G. Ibrăileanu ar puteâ candidă şi la un loc de... senator ori deputat liberal de Iaşi. Ar puteâ, pentrucă in fondul cărţii sunt idei... politice, care-l recomandă şi pentru o astfel de demnitate, sunt chiar sentimente politice; şi pe lângă ele mai este şi neputinţa de a le ţineâ în frâu, semnul oamenilor necesari luptelor politice. Moraliceşte s’ar zice „sinceritate", calitate rară între noi, şi pentru care autorul este de felicitat. Să nu creadă însă nimeni că voesc să fiu ironic. Nu sunt de loc. Mai ales pentrucă autorul n’ar merită aceasta; dar şi pentrucă nu voiesc să-mi zădărnicesc intenţia dării de seamă ce-i fac şi care este: a arătă că ideile şi sentimentele politice au fost şi de astădată dăunătoare judecăţii literare. După d-l G. Ibrăileanu, există in istoria României un an nenorocit: 18661 Până la 1866 spiritul „novatar" şi cel „critic" merg Ia noi împreună, „într’o fericită sinteză", graţie concepţiilor lui M. Cogălniceanu. Pe la 1866 se face o ruptură: Liberalii munteni rămân „novatari", junimiştii moldoveni ii critică, neagă. Acum — în timpul în care şi această carte apare — se produce un „fenomen îmbucurător", se „pare" că spiritul critic se înfrăţeşte iarăşi cu cel de înnoire. Am aveâ dar o schemă a istoriei moderne: 1848—1866: sinteză... 1866—1910: vrajbă . .. 1910— : sinteză... Cine vor fi autorii sintezei nouă? Odată ei sunt nişte necunoscuţi cari vor pricepe nevoia criticei, dar şi nevoia „construcţiei pe baza formelor nouă şi în marginele lor" (p. 188); altădată (p. 267) sunt „capetele gânditoare de azi", fără nume însă. Acesta este fondul larg politic, aceasta este perspectiva în viitor. De aici se conchide astfel: Junimiştii care turbură liniştea: binele sintezei, au intre anii 1866—1910 o vină mare: este vina că nu au voit să „stoarcă" din constituţionalismul liberal tot ceeace el ar fi putut da — aceasta este o frază de predilecţie a d-lui G. Ibrăileanu. Traducându-o verde-româneşte, fraza zice: Junimiştii trebuiau să fie liberali, liberalismul ar fi profitat de inteligenţa lor şi ar fi fost, prin aceasta, mai de folos ţării şi mai strălucit. Şi criticul se supără a posteriori că junimiştii n’au fost ce el ar fi dorit să poată constată azi că au fost... Ce critică poate face un scriitor astfel supărat pe trecut se poate vedeâ din cartea d-lui G. Ibrăileanu. Tendinţa îndreptăţită de-a privi pe oameni ca întregi, de-a căută o rădăcină comună sau asemănătoare pentru toate feţele bărbaţilor ţării, de a nu despărţi de ex. pe critic de parlamentar, pe poet de gazetar, pe gazetar de dramaturg, când el a fost şi una şi alta, tendinţa aceasta îl face pe d-l G. Ibrăileanu să încerce — uneori înainte de vreme şi ’n lipsă de izvoare neîndoioase — o reconstrucţie istorică-literară până acum neîncercată la noi. Valoarea încercării rămâne. Valoarea rezultatelor este discutabilă. Că este discutabilă se poate vedeâ dintr’o pildă, două. întâia pildă: M. Eminescu. Este un „spirit simplist în chestiile sociale" (p. 186)1 Ce-o fi însemnând aici vorba „simplist"? Probabil, naiv. Naivul Eminescu se sbuciumâ însă pentru „păstrarea naţionalităţii" — simplist?! —, pentru păstrarea claselor vechi, care — explică d-l G. Ibrăileanu — nu au a face — in adevăr?! — cu păstrarea naţionalităţii, pentru interesele claselor de jos — simplist?! Se poate să te superi atât de mult pe tonul „reacţionar" al lui Eminescu, încât să-i despărechezi idei şi sentimente atât de strâns legate unele de altele? Pentrucă cetitorul să fie avertizat că aceste împerecheri şi des-perecheri sunt rezultatul unei gândiri mai subtile decât o admit lucrurile, d-l G. Ibrăileanu scapă, la p. 180, o perlă de analiză, d-sa zice: Şi se pune întrebarea: „Fost-a Eminescu partizan al acelor clase vechi, ro- www.dacoromanica.ro 536 LUCEAFĂRUL Nrul 23, 1909. mâneşti, pentru că a fost naţionalist, ori a fost naţionalist, pentrucă a fost partizan al acelor clase. E greu de răspuns. Un indiciu pentru ipoteza a doua ar fi faptul că“ etc. Faptul are sens, dacă este cu putinjă să adiniţi despărţirea unei chestii clare in două „ipoteze" nelămurite. Ca şi cum Eminescu ar fi fost, să zicem, intâiu ţăran, apoi ţăran român ori întâiu cojocar, apoi cojocar (breslar) român, apoi scriitor naţional, etc. în conştiinţa sa Eminescu eră, ce şi în realitate a fost şi este prin duhul său: un creator de naţiuni; el vedea in întregime şi vedea tot la fel în viitor, pentru viitor, naţional. A-l scobori de pe acest piedestal la rangul de spirit „simplist" este o uitare de sine. A doua pildă. S’o luăm mai departe, de pe la începutul cărţii, început istoric şi cam ciudat, etno-psihologic şi cam tot atât de ciudat. După d-1 G. ibrăilcanu, Muntenia este voinţă şi sentiment, Moldova mai cu seamă inteligenţă. Muntenia va avea deci o legiune de patruzecioptişti, iar Moldova spirite critice şi literatori; Moldova n’a avut o clasă cu instincte revoluţionare; poate că Moldovenii sunt mai sceptici; şi deosebirea „s’ar puteâ, poate, explică şi prin deosebirea elementelor etnice din care s’au format Moldovenii şi Muntenii"; şi aici se adauge, după D. Onciul, nota, că Dacii s’au retras... prin munţii despre Moldova... Şi iată cum Dacii pot fi de vină că, după 1800 de ani, apare un Russo, un Cogălniceanu, seria necontestabilă de critici moldoveni! Chestiunea are, cum vedeţi, adâncime speculativă şi este destul de încurcată, ca s’o lăsăm... tot încurcată. Moldovenii — deci — nu sunt revoluţionari. Sunt reacţionari sau critici'). Pe aceşti Moldoveni îi continuă dela o vreme d-l T. Maiorescu, un Ardelean născut la Craiova şi ajuns profesor in laşi. Ce este d-l T. Maiorescu pentru d-l G. Ibrăileanu? Este „un mandarin, al păturii intelectuale", un „aristocrat al profesiunilor liberale", care s’a alăturat, ca „mandarin", la duşmanii politici şi economici ai liberalilor (p. 166), care s’a pus în slujba „intereselor boerimii ameninţate" (p. 169). Fondul politic al scrierii întunecă şi aici judecata criticului. „Dacii" Moldovei vor fi veseli... de această critică? Pildele ce-am expus sunt o dovadă de ceeace filozofii numesc determinism. De pildă să zicem cu un filozof popular: „Intr’o bună zi amorul nostru propriu a fost jignit simţitor. Noi credem că am uitat şi asigurăm pe oricine cu deplină sinceritate, că am uitat. Dar întâlnirea cu o persoană oarecare sau auzirea unui nume trezeşte amintirile vechi; şi din nou simţim durerea psihică, puternică şi suntem cuprinşi, poate ceasuri întregi, de gânduri triste, chiar şi când înţelegem că indispo- ') Totuşi, la p. 66, constată şi autorul revoluţionari... moldoveni. ziţia noastră este exagerată şi am fi prea bucuroşi să putem gândi la altceva". Am voi bucuroşi, dar nu putem, căci suntem determinaţi de vechi impresii a gândi aşa, şi altfel nu. D-l G. Ibrăileanu, care-şi are amintirile sale socialiste, nu poate altfel cu reacţionarii, d-l G. Ibrăileanu nu s’a putut învinge pe sine şi in toată sinceritatea sa devine, cum dovedesc pildele, nedrept. Să întoarcem foaia, să căutăm şi simpatiile autorului. Socialiştii deplâng, „ca şi Eminescu", mizeria ţărănimii şi nimicirea meseriaşilor, şi in numele lor se ridică contra formelor nouă. Tot programul socialist este „ţărănist"; iar in privinţa limbii socialiştii au fost şi in teorie, dar mai cu seamă in practică, adevăraţi „ţărănişti", chiar provinciali în expresii... Acesta-i un „arhi naţionalism linguistic şi literar", in care se exprimă adevărata „fire" a socialiştilor români. Doctrina îi siliâ, fireşte, să manifeste un oarecare internaţionalism, dar doctrina nu este fire, ci doctrină: Paginele acestea: 198 — 199, nu sunt tocmai armonice, iar pagina 200 duce disarmonia chiar la culme, deoarece ne asigură că ori eşti naţionalist ori internaţionalist, aceste „lucruri sunt organice", „omul se naşte aşa". Te naşti deci democrat, te naşti naţionalist etc. Şi, prin urmare, dacă nu admitem o disarmonie între ideile dela paginele 198—199, trebuie să admitem că „naşterea" socialiştilor români i-a înzestrat „organic" cu putinţa de-a fi antitetici, adecă: şi naţionali şi internaţionali, în acelaş timp. Dar nu, d-l G. Ibrăileanu nu-i atât de nelogic cum s’ar părea. D-sa este numai scriitor „determinat" de trecutul său, care pune aici o coloare simpatică. Cine nu urmăreşte numai opera, cu gând să cunoască idei şi să se instruească obiectiv, cine caută în operă şi pe autor — căutare cu atât mai rafinată şi mai satisfăcătoare cu cât cetitorul este mai psiholog — cine cântăreşte şi pe om, nu numai fapta lui, va înţelege de ce afirm că părţile caracterizate mai sus sunt pentru mine cele mai interesante. Omul îmi place, el simte ceva, el vrea ceva, este cineva, dar opera critică, de ştiinţă nu trebuie să fie om, ci numai operă, numai carte care vrea să trăiască. Din acest punct de vedere, al obiectivitătii, suntem mulţumiţi uneori, surprinşi alte dăţi. Şi din acest punct de vedere găsim inegalităţi. Dovezi bune: Un capitol bine cumpănit este cel despre Asachi, bine ca vedere generală, care-i atribue in literatură un loc mai modest, decât alţi critici, d. e. d-l N. lorga. Caragiale este extras în formule clare, rămânând deschisă o chestie care nu-l priveşte pe critic: a sincerităţii operei din care el şi-a extras formulele. Acest fel de studii contribue efectiv la lămurirea însemnătăţii autorilor noştri şi se vor ceti cu folos. Bucureşti, 2/XI 1909. G. Bogdan-Duică. www.dacoromanica.ro Nrul 23, 1909. LUCEAFĂRUL 537 Cronică. Teatrul Naţional. Bucureşti, 3/XI. 1909: „Corbii" lui H'. Becque sunt o zugrăveală foarte posomorită a societăţii franceze, a o noului. „Dacă s’ar cercetă bine, nu s’ar găsi în Franţa nici 50 de averi de origine curată" - , zice undeva un personaj din piesă. „Corbii" sunt şi o construcţie isteaţă, care ştie să puie frapant în evidenţă egoismul „corbilor" ce se aruncă pe-o avere rămasă fără apărători. Averea este a familiei Vigneron, care-i lipsită cu desăvârşire de amici, de sfătuitori — lucru rar în lumea fabricanţilor, dar priin-cios construcţiei autorului: Corbii lui, ca să fie pasibili, trebue să muşte dintr’un gen de oameni naivi, căci altfel ar fi uşor de gonit. Vigneronii aceştia îşi merită dramatic soarta. Dar „corbii" sunt scârboşi. Maria, cea mai cuminte fată a lui Vigneron — actriţa, d-na A. Sturza, i-a dat din mintea sa tocmai cât îi trebuia — Maria are dreptate când îi spune bătrânului ei peţitor, „corbului" Teissier, fostul asociat al răposatului Vigneron, că este scârbos. Şi tocmai ea seva umili, în mizerie, să fie nevasta lui: mizeria înfrânge şi cea mai veritabilă cuminţenie. Iudita, sora Măriei, ar dă lecţii de muzică, dar fostul ei profesor de muzică, „corbul" Merckens, altfel un imbecil, îi spune acum că nu crede în talentul şi reuşita ei şi-i dă sfatul de-a rămâneâ în mizerie. G. de Saint-Genis, logodnicul Blanchei, o părăseşte îndatăce mama lui s’a convins că nu mai are zestrea tocmită. Iar Teissier şi notarul Bourdon sunt „corbii" cei mai activi, nu numai foşti „buni" amici ai răposatului Vigneron. Teissier pune ghiara şi pe Maria... Mama şi surorile ei vor aveâ acum unde să trăiască, dar ea va fi o soţie, pe care ruşinea o va roade la inimă. Becque a dus un traiu greu şi simplu când n’a mai fost greu. Piesa lui arată ce însemnă pentru el banul, avuţia: un mijloc de corupţie a bietului suflet omenesc. Dovada este atât de plastică, încât te prinde iute şi te emoţionează puternic. Admiţi mai ales câteva scene — de ex. Blanche şi Maria, care n’o poate apără pe aceea de accesul nervos ce-i va prăpădi tinereţa, — ţi se umezesc ochii şi ieşi din teatru deprimat: Nu s’ar puteâ să se stârpească cu foc şi sabie acest gen de oameni — „corbi"? Arta lui Becque te-aruncă în meditaţii etice, cari nu sunt de repudiat. După „Corbii" cari desgolesc cu cruzime anatomică sufletele pline de foamea aurului, veni „Avarul" Iui Moliăre, care râde de aceste suflete, şi „Portofoliul" lui O. Mirbeau, care le caută într’o sferă ce se pretinde în toată lumea curată, dar este numai omenească şi ea: în poliţie... Se pare că în adevăr direcţia teatrului ţine să propage „moravuri" băneşti demne de... manualele de etică. „Portofoliul" aduce unui comisar desfrânat şi po-liţist-tipicar 10.000 de lei găsiţi de un sărac, care în ziua aceea n’a mâncat nimic, care-i rupt de oboseală, dar tot se abate din drum pentru a depune la comisariat portofoliul găsit în cale. N. Soreanu (calicul Guenille) a povestit admirabil de adevărat şi naiv cum a găsit portofoliul. Păcat că în naivitatea cinstei lui cad, spre sfârşit, câteva critice ale autorului, care ţineâ să marcheze adânc antiteza bogat-sărac. Comisarul — I. Livescu — şi Flora Tambour — d-na M. Io-naşcu — au fost tot atât de realişti. Lipsindu-le orice element sufletesc şi delicat, ei rămân, fireşte de astădată, un simplu pervaz pentru figura calicului care inspiră respect şi dă piesei singura lumină ce-o are. Cu Moliâre am râs; cu fantazia lui şireată am intrat binevoitori în situaţii în care nu credem; la replicele-i galice am simţit mulţămirea surprinderei; şi în sfârşit am binecuvântat omenirea că în trecutul ei a produs pe acest neîntrecut alcătuitor de glume ce vor înveseli toate veacurile următoare. Dar — direcţia a ţinut, se pare, să arete şi prin distribuirea rolurilor că gluma lui Moliere nu este realitate. O mulţime de actori tineri şi actriţe tinere recitau, recitau fără nici o silinţă de-a păreâ că simt, ce tot ar fi putut simţi, măcar pe-alrcurea. Astfel Cleante ar fi putut să fie Valeriu, Eliza Mariană sau vice-versa, fără ca privitorii să aibă vre-o îndoeală că n’ar fi fost bine şi aşa. După gazete, Brezeanu, sgârcitul Harpagon, eră să fie strălucit: a şi fost odată, in scena în care-şi plânge desperat, revoltat şi totuşi liric comoara furată. Dar, ca să nu mai întârziem cu vorba, în ce limbă „Bob de ovăz" poate fi un nume, fie şi de... servitor? Oricum, în ciuda d-lor Mihăescu, Ata-nescu etc. am urmărit pe — Moliâre şi direcţia merită recunoştinţa celor ce pot înţelege şi iubi gloriile omenimei. G. B. D. ♦ O sută cincizeci de ani dela naşterea lui Schiller. în anul 1905 se împlineâ un veac dela moartea marelui poet Schiller. Din acel prilej închinasem şi noi un număr întreg acestui geniu german. Colaboratorul nostru d-1 Bogdan-Duieă,ne-a scris atunci un interesant articol despre „Schiller la Români" in care ne arătă cum şi când s’au jucat pentru întâia dată piese de-a'e lui Schiller în România (în teatrul german din Bucureşti, sprijinit de fiica lui Vodă Caragea, Domniţa Ralu, despre care aşa de frumos vorbeşte Bucura Dumbravă în „Haiducul"), şi insistă asupra primilor traducători... în acelaş număr publicam între altele şi nişte duioase „Amintiri" ale poetei Maria Cunţan, amintiri din cari se poate vedeâ ce înrâurire puternică aveâ asupra autoarei, încă din copilărie, literatura germană. Anul acesta s’au împlinit, la 10 Noemvrie stil nou, 150 de ani dela naşterea lui Frederic Schiller, aniversare pe care germanii din toate unghiurile au sărbătorit-o cu strălucire. Şi noi luăm parte la această sărbătoare care de fapt nu e numai a poporului german, * ci a tuturor neamurilor civilizate şi ne parc bine că putem vesti pe cetitorii noştri că tocmai din acest prilej şi ca un prinos de admirare, d-şoara Maria Cunţan, poeta delicată şi de noi toţi atât de iubită a tălmăcit într’o frumoasă limbă românească drama romantică a lui Fr. Schiller ,(Fecioara dela www.dacoramamca.ro 538 LUCEAFĂRUL Nrnl 23, 1909. Orleans*. Această traducere a apărut în Sibiiu, editura W. Krafft, într’o prea frumoasă broşură împodobită cu un excelent portret al lui Schiller şi completată cu un bun şi frumos studiu istoric scris de tovarăşa de muncă şi prietina poetei noastre, de d-ra Dr. Eleonora Lemeny. îndemnăm pe cetitorii noştri să se grăbească a-şi procură această carte vrednică a fi cetită de toţi şi toate, potrivită şi pentru tinerime, fiind şi un dar frumos pentru sărbătorile Crăciunului. Nu ne putem opri de-a reproduce câteva pasagii după cari se poate judecă, mai mult sau mai puţin, întreaga traducere. Astfel in „Prolog* Ioana, înflăcărată, dupăce a luat coiful din mânile unchiului ei şi a ascultat povestirea acestuia... se hotăreşte să plece: Ioana. Nu-i vorbă de unire şi ’mpăcare: Mântuitorul spada şi-a încins, Drumul e măsurat pentru oricare, La Orleans va fi duşmanu ’nvins. Spicul e copt — c’o seceră veni-va Fecioara însăşi să ne dea dreptate... Se’ntoarce spre izbânda ţării noastre Norocul ce cu mâni apucătoare Duşmanii atârnatu-l-au în zare. Staţi: înainte de-a fi lună plină Luna, ce-acum e secere ’ntre stele, Va fi curată holda de neghină Nu vor mai bea duşmani din apa ţării mele! Iar în actul al 3-le.a, scena a 4-a, când Regele Carol o întreabă cu ce-ar putea-o răsplăti, Ioana răspunde: Măria Ta, Fii bun şi milostiv în ceasuri bune, Precum ai fost în ceasuri grele; nu uită Pe culmea binelui de prieteni, c’ai simţit, în umilinţă, ce e pretenia. Fie-ţi milă de cel mai sărac; ascultă Ruga păstorului de rând căci din păstori Trimisu-ţi-a cel sfânt mântuitoarea. Vei întruni sub cârma-ţi Franţa toată, Străbunul multor domni viteji vei fi; Cei cari-ţi vor urmă vor fi mai mari Ca toţi cărora le-ai urmat pe tron. Şi neamul tău cârmuitor va fi, Cât va iubi şi crede ţărănimea; Trufia însă: Vă va detronâ, Şi din colibi de unde ţi-a venit Azi mântuirea — strănepoţilor, Răi şi sumeţi, le va veni pedeapsa! * Poetul ţărănist Guillemaln. Într’o revistă străină cetim: „Intr’un ţinut din mijlocul Franţei s’a ivit în anii din urmă un poet ţărănist, care in poezia sa a scos la iveală într’un mod original felul vânjos şi serios al ţăranului francez, în contrast cu poezia veselă şi de spirit a capitalei. El se trage dintFo familie de ţăran şi în copilărie se îndeletniceâ încă cu munca câmpului. De timpuriu începu a scrie versuri necioplite, desconsiderând toate regulele, pentrucă nu le cunoştea. Ca malerial pentru poezia sa a’.egeâ conflicte din vieaţa ţăranilor; toate obiceiuri'e vechi, cari dispar încetul cu încetul, le fixează şi le povesteşte pentru * posteritate. Cu conştiinţa deplină, cu mândria muncitorului, descrie răul şi binele din vieaţa acestor oameni de rând; dela ei o să pornească, aşa nâdăjdueşte el, reînoirea vieţii pline de pofte deşarte, a bogaţilor. Subiectul lui de predilecţie e deci contrastul între oraş şi 'sat, sărac şi bogat, desrădăcinarea fiilor de ţăran, cari se îndreptează cătră oraş spre a se pierde acolo. Să nu se creadă că Guilleinain ar fi un duşman al culturei; din potrivă. Cu o stăruinţă de fier conduce muncitorii dela ţară şi le predică mereu în proză şi poezie să înveţe, să fie şi ei aşa de culţi ca stăpânii lor, spre a-şi puteâ apără drepturile; îi sfătueşte să folosească iarna pentru a se cultivă, să se facă iarăş şcolari şi să înveţe. In acest fel ajunge el conducătorul spiritual al ţărănimii, în care toţi işi pun nădejdea, căruia toţi îi urmează cu drag. Versurile lui înflăcărează şi însufleţesc: poetul poporului va deveni conducătorul lui“. Ce pildă frumoasă! * „Harta etnografică a Transilvaniei". D-l Nicolae Mazere, profesor în Iaşi, a publicat de curând o hartă etnografică a Transilvaniei, însoţită de un bogat supliment cuprinzând, în limbile română, germană şi maghiară, numirile tuturor judeţelor, plăşilor şi comunelor din Transilvania. Pe lângă aceste numiri controlate şi îndreptate cu conştienţiozitate mare, lucrarea d-lui Mazere cuprinde, puse alături, şi statistica etnografică oficială şi cea românească (pe baza şematis-melor). Am dori ca munca d-lui Mazere să fie sprijinită in măsura ca să-şi poată împlini promisiunea ce ne-o face în prefaţa lucrării prezente: de-a da şi o hartă etnografică a părţilor ungurene locuite de Români. * Porturi româneşti. Revista noastră a publicat adeseori porturi din diferite ţinuturi şi am constatat că ele au fost cu simpatie primite de cetitori, mai ales de cei din România. în timpul din urmă am reuşit să adunăm mai multe fotografii preţioase, cari reprezintă porturi dintre cele mai interesante dela noi. în acest număr începem publicarea lor, în nădejdea că ele vor îndemnă pe mulţi să adune asemenea fotografii şi să ni le trimită spre reproducere. Idealul ar fi ca fiecare port să fie şi descris în amănunte şi ceice vor binevoi a ascultă invitarea noastră o şi pot face cu foarte puţină osteneală. La descriere să aibă mai ales în vedere numirile poporale ale fiecărei părţi de îmbrăcăminte, cari sunt foarte preţioase şi din punct de vedere linguistic. Fotografiile şi informaţiunile ce le vom primi, le vom predă „Muzeului Asociaţiunii* spre păstrare şi studiare. Ele vor servi ca material preţios pentru alcătuirea unui album de porturi cu care se ocupă d-l Oct. C. Tăslăuanu. # Expoziţia internaţională de artă din Munchen. La 31 Octomvrie s’a închis această expoziţie aranjată www.dacoromanica.ro Nrul 23, 1909. LUCEAFĂRUL 539 în vestitul Glaspalast din Munchen. Întâmplarea a vrut să o vedem şi noi. Artiştii în vieaţă ai tuturor popoarelor din Europa şi-au expus cele mai frumoase creaţiuni ale geniului lor. Numai Românii, Grecii şi Sârbii au lipsit dela această frumoasă manifestaţiune artistică. Până şi vecinii noştri din peninsula balcanică, Bulgarii şi Turcii, la cari ne uităm cam peste umăr, când e vorbă de cultură, îşi aveau odăile lor. Chiar şi Rutenii din Galiţia aveau câteva tablouri în şalele internaţionale. Două din aceste tablouri, „In der Lu-cuIen-Kirche" de Wladyslaw Jarocki din Cracovia şi „Auf in die Solonynăn" de Kasimir Sichulski din Lem-berg, reprezentau scene din vieaţa ţăranilor Ruteni, foarte asemănători cu ţăranii noştri, ca port. Când am zărit tablourile din depărtare ini-a tresăltat inima de bucurie la vederea porturilor. Credeam că sunt ţărani români zugrăviţi de-un artist de al nostru. Şi m’a cuprins o jale, când am constatat că sunt Ruteni. Ne-au luat şi ăştia înainte! Ştiţi prin ce eră reprezentat neamul românesc la această expoziţie universală? Printr’un tablou al lui Moricz Goth din Budapesta, care a expus o „Ru-mănische Băuerin“, care eră destul de prost făcută. Când am văzut şi asta, jalea de mai înainte s’a prefăcut în durere şi ruşine. Am ajuns să ne zugrăvească ţăranii, Moriczii din Budapesta şi ei să ni-i arete lumii. Nu ştim ce face statul român, ce face societatea „Tinerimii artistice" din Bucureşti, de scapă astfel de prilejuri pentru a arătă celorlalte neamuri ce avem şi ce putem în artă!? Dupăce ai vizitat o asemenea expoziţie şi vezi că neamul tău nu stă*ală-turi de celelalte, fie chiar şi într’un colţ cât de modest, te cuprinde o ruşine că eşti Român, că faci parte dintr’un popor atât de... nu ştiu cum să-i zic. Şi-apoi să ne mai mirăm că străinătatea nu ne bagă în seamă, că ne dispreţueşte chiar, ca pe-un neam incapabil de a luă parte activă la evoluţia culturală a omenirii. * Calendarul „Minervei“. Se prezintă în cele mai bune condiţiuni. Prin materialul literar bogat dela cei mai distinşi scriitori e un adevărat almanah literar. Minunatele ilustraţii şi informaţiile despre evenimentele acestui an ridică mult valoarea acestei publicaţii, care costă numai 1 leu 25 bani. Reproducem în corpul revistei poezia originală a d-lui Octavian Goga, iar la acest loc traducerea d-lor D. Anghel şi Şt. O. losif din La Fontaine. ' Fata-Mare. O fată oarecare, cu nasul cam pe sus, Credeâ că i se cade să iee un bărbat Şi tinerel şi chipeş şi bun şi desgheţat, Nici prea zuliar, nici rece; şi-afar’ de câte-am spus Vroiâ fetiţa noastră să aibă şi-avuţie Şi rang, şi duh, — de toate. Dar toate să le aibă pe lume, cine poate? Şi nu că nra vrut soartea prielnică să-i fie, Căci au peţit-o oameni ce nu-s de lăpădat, Dar n’a vroit frumoasa să-i iee de bărbat. Cum? Eu? Să iau pe ăştia? Eu? Ce, nu vă e bine Să mi-i aduceţi mie? Vai, ăştia-s de luat Uitaţi-vă la ei! Acesta nici nu ştie vorbi unei'femei! Şi slutul cela crede că face el de mine? Şi toţi aveau cusururi Căci fetele ’ncrezute aşa au fost de-apururi, Cum ştiţi: nici cu prăjina să nu le-ajungi la nas. Astfel că după toate partidele de seamă, Veni ’n sfârşit şi rândul ciurucului rămas. Dar ea, râdeâ într’una. „Zău, că-s prea bună eu, Să-i mai primesc în casă, când nimenea nu-i chiatnă! Cred dânşii că, pe semne, mi s’a urât ca fată? Dar, slavă ţie Doamne, că dorm în patul meu Destul de bine noaptea, şi singură culcată". Şi se umflă în pene fetiţa cea drăguţă; Dar vârsta, vai, nu cruţă: Adio, curtezani! Neliniştiţi trecură aşa vre-o doi-trei ani, Şi-apoi veni ’ntristarea: simţea cum se desface De ea pe ’ncet şi râsul şi jocul şi amorul, Cum farmecu-şi ia sborul Şi ’ncepe-a nu mai place. Pe urmă, sulimanuri. Cercă insă ’nzadar Să păcălească timpul, acest ascuns tâlhar. O casă ruinată O mai lipeşte şi ţine: de ce, ah, nu-s mijloace Să ’ntinereşti şi-o faţă de sbârcituri brăzdată! Nu mai vorbea frumoasa acum ca altădată, Că-i tot spunea oglinda: „la-ţi repede-un bărbat!" Precum şi-un dor într’ânsa îi da într’una ghes, Căci cât de năzuroasă, femeia-i tot femeie; Şi-aşa frumoasa noastră, dupăce an cu an A tot stat la tocmeală mereu şi-a tot ales, A fost prea fericită, când s’a aflat s’o iee La urmă-un bădăran. * Reviste şi ziare. „Neamul Românesc" din 11 Oct. a. c. Din cuvântarea d-lui N. lorga ţinută in ziua de 4 Octomvrie, la Ateneul Român din Bucureşti din prilejul comemorării lui Şaguna: „D-lor, un om poate înlocui un popor; el (Şaguna) a dovedit-o. A venit însă vremea ca şi un popor să înlocuiască un om. Omul acela nu mai e; datoria lui şi-a făcut-o, şi cu cugetul liniştit a închis ochii săi; in ţărâna care ne va acoperi pe noi toţi s’a coborît trupul lui obosit; deasupra mormântului său nu mai flutură decât fumul curat de tămâie al pietăţii noastre. Umbra lui se ridică astăzi fiindcă o voim noi; mâne va dispărea, coborîndu-se unde-şi odihneşte oasele eroul Bisericii noastre din Ardealul de odinioară. Dar acei cari fac parte din această Biserică, trebue să se împărtăşească, ca de o sfântă împărtâşenie, de sufletul care a fost în el. Şi dacă nu se vor împărtăşi cei mari, să se împărtăşească cei mici, să se împărtăşească acest neam întreg până la ultimul preot de sat, până la cel din urmă ţăran care din predica lui trebue să culeagă elementele trebuitoare pentru a purtă lupta naţională fără de care oricine e un trădător. Şi, când această conştiinţă a marelui Şaguna va cugetă din nou prin mii de minţi, va vorbi din nou prin mii de glasuri şi va puteâ chiemă spre apă- www.dacoromanica.ro 540 LUCEAFĂRUL Nrul 23, 1909. rare mii de mâni hotărite la luptă, atunci orice atacuri vor fi zadarnice. £ăci primejdia nu e afară din noi ci în noi, şi, dacă noi ne simţim slabi faţă de duşmanii noştri, aceasta înseamnă că sufletul de atac al duşmanilor noştri e mai puternic decât sufletul nostru de apărare". * Ştiri. Un profesor din Paris d-l A. Ponge încearcă să înfiinţeze un nou muzeu: „Muzeul graiului". în acest muzeu îşi propune să adune, să claseze şi să păstreze graiul tuturor limbilor şi dialectelor existente în Franţa. Ministrul instrucţiunei a făgăduit că va in-augurâ acest „Muzeu", la alcătuirea căruia profesorul Ponge lucrează cu atâta zel. (Pentru ceice s’ar interesă, adresa d-lui Ponge este: lOSBoulevard de Clichy, Paris). * Marele scriitor norvegian Bjdrnson, bine cunoscut cetitorilor noştri, se află greu bolnav într’un sanatoriu din Paris. * Selraa Lagerlof, scriitoarea suedeză, despre care d-l D. N. Ciotori a scris în n-rul 16—17 al revistei noastre, traducând şi una din schiţele sale, va fi propusă anul acesta la „premiul Nobel" pentru literatură. * La Oradea-Mare s’a târnosit zilele trecute, după o reparaţie radicală, biserica română ortodoxă. Actul sfinţirii a fost foarte impunător şi l-a săvârşit Cuvioşia Sa părintele Vasile Mangra cu 12 protopopi. Această zi de sărbătoare românească s’a încheiat cu o serată literară la care s’au recitat versuri, s’au cântat coruri, duete şi soluri şi, ca punct culminant, prietenul nostru, tânărul asesor consist. Oh. Tulbure a rostit „într’o românească dulce ca un fagur de miere" o conferinţă despre „Curentul ţărănesc în literatura noastră". * La 5 Noeinvrie v. s’a deschis în rotonda Ateneului din Bucureşti expoziţia de pictură şi desen a d-lor lser, Florain, Derain şi Galanis, aceşti din urmă trei cunoscuţi caricaturişti francezi. Pictorul român lser, care a petrecut vre-o doi ani de zile în Paris colaborând la ziarele parisiane, a expus caricaturi interesante. In aceeaş zi s’a deschis în obişnuita sală de expoziţii a Ateneului (aripa dreaptă) o altă expoziţie a cunoscuţilor pictori Grant şi Vermont, aducând ambii o mulţime de lucruri noui. * Pictorii români Verona şi Satmari, din Bucureşti, au fost mai multe zile oaspeţii oraşului nostru. * Rugăm comitetele filiale ale „Societăţii pentru fond de teatru român", cari ne trimit fotografiile lor spre reproducere, să ne pună la dispoziţie mai bine fotografii după reprezentaţiile ce le dau şi informaţii despre activitatea ce o desfăşură. Pe acestea le vom publică cu plăcere. * Nuvela d-lui Simionescu-Riinniceanu din numărul trecut a apărut cu o corectură străină, aşa că s’au strecurat multe greşeli regretabile, pentru cari autorul nu poate fi făcut răspunzător. * Poeţii D. Anghel şi Şt. O. losif publică admirabile traduceri din La Fontaine în ziarul „Minerva". * D-l llarie Chendi, cunoscutul publicist şi critic literar, a reluat colaborarea la foiletonul „Tribunei" din Arad. Aici începe să publice partea a doua din corespondenţa lui V. Alecsandri. * La 27 Noemvrie a. c. s’a inaugurat palatul ziarului „Tribuna" din Arad. Asupra acestui eveniment în vieaţa noastrălculturală vom vorbi in n-rul viitor. * D-l profesor Dr. Alexandru Bogdan'şi-a publicat în broşură discursul rostit la serbarea şcolară dela liceul din Braşov cu ocazia serbărilor centenare dela naşterea lui Şaguna. E unul dintre puţinele discursuri reuşite şi conştienţioase cari s’au rostit la noi din prilejul acestor serbări. * Măiestrul Caragiale, trecând prin Budapesta, a cetit studenţilor universitari mai multe povestiri de ale sale şi a petrecut împreună cu dânşii mai multe ceasuri. Nu putem lăudă îndestul această coborîre a măiestrului în mijlocul tinerilor dornici de învăţătură şi de artă. * Aducem cu plăcere la cunoştinţa cetitorilor că colaboratorul nostru dl Zaharie Bârsan a terminat o nouă dramă în 3 acte, întitulată Sirena. Comitetul Teatrului'Naţional din Bucureşti a primit-o cu unanimitate în repertoriul acestei stagiuni şi se va jucâ pe la începutul lui Ianuarie viitor. Dorim isbândă strălucită talentatului nostru compatriot. * „Neamul Românesc" al d-lui N. lorga va apăreâ zilnic şi se va mută la Bucureşti, iar „Neamul Românesc literar" se va publică în fascicole săptămânale. Prin urmare propaganda d-lui lorga se întăreşte mereu în Ţara Românească spre bucuria naţionaliştilor in-transingenţi. * Întrebaţi de mulţi inşi unde e comuna Sâniosif, răspundem că e în comit. Bistra-Năsăud, cerc. Rodna-veche. Ilustraţiile din n-rul 21 le-am publicat ca să îndemnăm şi pe alţii să facă asemenealfotografii şi să ni le trimită. * In acest număr publicăm trei vederi fotografiate de d-l R. Popescu, funcţionar la „Albina",‘cu ocazia serbărilor centenare dela naşterea Mitropolitului Andreiu Baron de Şaguna. * In 5 Decemvrie nou, in sala festivă a Muzeului „Asociaţiunii", se vor începe seratele literare şi artistice, cari se vor ţineâ în fiecare Duminecă. Programul lunei Decemvrie e următorul: 1. Serată-muzicală; 2. Conferinţa d-lui O. C. Tăslăuanu despre Poporanism, 3. Reprezentaţie teatrală: „Ca prin Romane" deGoerlitz, 4. Conferinţa d-lui A. Dratu despre Alcoholism. Poşta Administraţiei. Cu numărul viitor se încheie anul VIII (1909). Rugăm cu stăruinţă toţi abonaţii noştri cari nu şi-au achitat încă abonamentele să nu uite că avem să facem şi noi plăţi mari — şi să grăbiască să ne trimită restanţele. * ’ La numărul acesta e anexat catalogul cărţilor româneşti al librăriei IV. Krafft din Sibiiu. Recomandăm librăria in atenţiunea cetitorilor noştri. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoromanica.ro