ARUL I I l) "1ir sa an 1 833 *--~--- ri h i n \ î f î 1 REVb m ILUbT RIT m Blillili Anul VIII. Sibiiu, 1 Noemvrie 1909. SUMARUL. I. Agârbiceanu . A. Mirea . ■ ■ Ion Gorun . . Victor Eftiiniu . Al. Gazaban . . Z. Bârsan . . . G. Panu . . . Aparijii bolnave în societatea noastră. Traducând pe La Fontaine... (poezie). Pe lumea cealaltă. în casa de peste drum... (poezie). Căprioara. Sonet (poezie). O discujie la Junimea. Dări de seamă: Cronică: . . . Tudor Pamfile: Jocuri de copii (E. H.) Adunarea generală a „Asociaţiei". Centenarul lui Şa-guna. Concertul „Reuniunii române de muzică" din Sibiiu. Teatru românesc in Sibiiu. f A. Baltazar. f Cesare Lom-broso. lancu Prostu. Ştiri. — Poşta Redacţiei. Ilustraţiuni: Comuna Sâniosif. Fruntariul bisericii din Sâniosif. Moşnegi din Sâniosif. Babe din Sâniosif. Casa parohială din Sâniosif. Tineretul din Sâniosif.Tineretul din Sâniosif la „Învârtită" (1909). www.dacoramamca.ro DgQJ LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ Colaboratori: I. Adam, 1. Agârbiceanu, D. Anghel, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brediceanu, I. Ciocârlan, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Cozniuţa, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Enea Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, I. Paul, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. Qustro-Ungaria: ABONAMENT: 1 an.................12 cor. Ed. de lax ... 20 cor. 6 lani...............6 „ „ „................10 „ Ediţia pcntra preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 8 cor. România şi în Străinătate: 1 an.................16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. 6 luni...............8 „ „ „ „ ... 15 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 14 Cor. Ueclamaţiile sunt a se face în curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani in mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). m I 8 u n y M In editura W. KRAFFT, Sibiiu apare în curând traducerea dramei-romantice de Frederic Schiller Fecioara dela Orleans cu un studiu istoric ca introducere, decorată cu un chip foarte bun a marelui poet german. Studiul istoric îl datorim profesoarei dela şcoala civilă de fete din Sibiiu domnişoarei Dr. Eleonora Lemeny, iar traducerea poetei Maria Cunţan. Cetitorii noştri îi facem de-acuma atenţi pe acest op frumos şi folositor. UE www.dacoromanica.ro Apariţii bolnave în societatea noastră. ) Asociaţiunea noastră e întemeiată de marii ei urzitori pentru o ţintă nespus de frumoasă şi de sfântă: pentru literatura şi cultura poporului român. înaintaşii noştri cu zeci de ani înainte au fost convinşi de temeinicia adevărului, care astăzi îşi pretinde tot mai înverşunat drepturile sale: că numai un popor care-si creste si întăreşte sufletul din aurul j j i i cel mai curat al culturii adevărate e vrednic de vieaţă şi e capabil să trăiască. De aceea au ridicat-ei steagul cel alb, curat ca neaua, ce înalţă inimile şi le umple de pace rodnică, steagul culturii noastre. Şi cât le-a ajutat Dumnezeu şi cât le-au permis împreju rările, ei n'au lăsat niciodată să se încline această flamură a nădejdilor noastre de mai bine. Au dus-o tot înainte. Unora din generaţia noastră cea mai proaspătă li-e uşor să spună că în cutare şi cutare period de ani se poate observă o stagnare în drumul spre ţinta frumoasă a „Asociaţiunii" noastre. Dar cei cari cunosc împrejurările în cari s’a înjghebat şi a trebuit să se consolideze „Asociaţiunea" noastră, de bună seamă că vor judecă altcum, şi judecata lor va fi cea adevărată. E altceva să clădeşti în fantazie şi altceva să munceşti în practică. Acelaş om, până ce cu fantazia a întruchipat un întreg palat măestru, în realitate abia a putut pune un bolovan de temelie. Trebue să recunoaştem cu toţii, că „Astra" a făcut până acum ce i-a stat în putinţă. Dacă o împrejurare ori alta, care se puteâ folosi spre binele ei, a fost trecută cu ve- ’) Conferinţă cetită la adunarea generală a Aso-ciaţiunii din Sibiiu. derea, încă nu-i permis ca oricine să ridice piatra. De cine a fost concepută idea „Astrei" şi ţinta pentru care se luptă? Ştim cu toţii: de acei bărbaţi ai noştri cari au format bogăţia şi mândria poporului nostru, ce ieşiâ din robie. Din acei oameni, cari s’au învrednicit de-o creştere aleasă, de-o cultură temeinică. Pe cine s’a răzimat această „Asocia-ţiune" a noastră, cari au fost stâlpii acestui întâi palat naţional al nostru? Dintru’ntâi tot aceea mână de oameni cari au făcut şi începutul, dar la cari se adăugau, an de an, puteri none, membri din pătura cultă a poporului nostru. Aceşti ostaşi noi veniau cu însufleţire lângă steagul înălţat de bătrâni, veniau cu acelaş ideal în suflet. Se conducea dar şi atunci „Astra" şi se răzimâ şi atunci, ca şi astăzi, pe pătura noastră cultă. Ţinta „Astrei" e, vezi bine, să cuprindă, să câştige pentru lupta pe care o poartă nu numai o pătură a poporului, ci poporul întreg. Să se poată răzimâ, în ajungerea idealului pe care îl urmează, pe fiecare suflet românesc din patrie. Până la ajungerea acestei dorinţe, însă, de bună seamă va mai trece multă vreme, pentrucă lupta ar fi atunci de jumătate purtată. Iar când e vorba de un întreg popor, ştim că pentru aşa ceva decenii nu ajung. E adevărat că chiar şi acuma interesul poporului faţă de „Astra" ar puteâ fi mai mare în unele ţinuturi, unde avem despărţăminte harnice. Dar trebue să ne dedăm cu faptul că pentru orice ţintă bună si frumoasă trebue multă zdroabă si t > multă energie risipită. Iar societatea noastră cultă, ca societate tânără ce este, cam începe www.dacoramamca.ro 472 LUCEAFĂRUL Nrul 21. 1909. să-şi piardă răbdarea când vede că o schimbare ce ar fi să se producă în poporul nostru merge pe încetul. De câteori n’am auzit cu toţii în vremea din urmă tânguirile unora ş’a altora din societatea noastră cultă: „Toate poverile culturii naţionale sunt în cârca noastră: Ziarele, colectele, producţiile „Astrei“, „Fondul de teatru"... Poporul nimic". E adevărat faptul acesta în multe privinţe, dar nu e adevărat dintr’un punct de vedere capital: aceste contribuţii nu-i iertat să le luăm ca o sarcină a noastră, a păturii culte, ci ca o datorinţă. Şi încă numai ca o mică datorinţă, pentrucă ne atinge numai averea, nu şi activitatea noastră. Când va ajunge şi poporul, ca din propria lui iniţiativă să jertfească pentru interesele culturii naţionale, atunci, să credeţi, am ajuns foarte departe. Dar’ pentruoa să ajungem aici, se cere înainte de toate ca pătura cultă a poporului nostru să fie într’adevăr pătură cultă, să fie totdeauna floarea cea mai curată si mai să> nătoasă a neamului, să fie pildă vie în ochii tuturor prin strălucirea tuturor virtuţilor. Altfel nu numai că „Astra" noastră va fi încă vreme îndelungată departe de ajungerea ţintei, ci rând pe rând se vor împrăştia, se vor da la o parte proptelele cari o susţin şi astăzi, membri societăţii noastre culte, şi va remâneâ steagul fără de ostaşi cari să-l ducă înainte spre izbândă. Să ne gândim bine: poziţia noastră ca societate cultă diferă cu totul de poziţia altor societăţi culte, Ia alte popoare, într’alte ţări. Datorinţele noastre faţă de noi înşine, faţă de poporul nostru, faţă de cultura noastră şi lipsele ei, sunt nu numai datorinţe curat omeneşti, datorinţe de om superior, ci sunt datorinţe cari taie adânc în caracterul nostru de intelectuali români. Şi dacă nu sunt împlinite nu-ţi strici numai ţie ca om, ci strici cauzei întregului popor din care faci parte. In Germania, în Franţa sau chiar aiurea, pătura cultă are un strâmt refugiu ce e drept, dar tot are: Acolo e statul, îngrijească-se de massa cea mare a poporului. Dar la noi, care intelectual ar cuteză să spună astfel de cuvinte? Pentrucă „Astra" noastră să aibă totdeauna bărbaţi vrednici pentru a o conduce, pentrucă „Astra" să aibă din an în an tot mai mulţi ostaşi subt steagul său, ţin eu, cu îngă-duirea d-voastră, să-mi arăt unele temeri, cari nu sunt numai ale mele, cu privire la cea mai proaspătă pătură de intelectuali ai noştri, temeri pe cari le numesc „Apariţi bolnave" şi cari, dacă s’ar adeveri în masse mari, ar fi pentru „Astra" noastră o lovitură foarte adânc simţită, pentru însăşi pătura noastră cultă un prilej de desbinare, de ură şi de certe. Ţin să-mi spun aceste observări, chiar pentru motivul că eu sunt convins că încă multă vreme „Astra" noastră numai cu ajutorul păturii culte a societăţii noastre poate să lupte pentru scopul său atât de frumos. Şi ţin să adaug, că chiar pentru „cultura" păturii noastre culte „Astra" trebue să vegheze mereu, pentrucă până nu vom avea o clasă de intelectuali neexcepţionabili, spor mare nu vom face, fiindcă ostaşii din frunte tot ei vor trebui să fie în toate timpurile. In scopul acesta ar fi de dorit ca cu oca- ziunea adunărilor generale ale „Astrei" să se discute cât mai mult chestii de acelea cari agită vieaţa noastră socială. Dacă multe din slăbiciunile noastre ni le tăinuim în cursiil anului, ar fi de dorit ca cel puţin odată pe an să ne facă cineva atenţi asupra lor, aici când suntem întruniţi mai mulţi. Si o astfel > > > de lucrare nu ar trece peste drepturile „Astrei". E făcută doar să vegheze asupra culturii poporului român. Iar cultura, în înţelesul ei cel mai adânc, are datorinţe nu numai asupra minţii cu cunoştinţele, cât mai ales asupra inimii cu sentimentele şi manifestările sufleteşti toate. Şi dupăcum „Astra" trebue, de pildă, să înfiereze un curent literar care ar fi stricăcios poporului nostru, tot astfel trebue să examineze, să judece deosebitele manifestări din vieaţa noastră socială, şi pe cele bune şi sănătoase să ni le pună ca pilde de urmat, iar pe cele nesănătoase să le înfiereze si să » cerce a le distruge cu autoritatea ei de educatoare a societăţii noastre. Şi n’ar putea să-i iee nime în nume de rău activitatea aceasta, pentrucă ar lucră doar pentru cultura poporului, pentru curăţirea sufletelor noastre de burueni şi sădirea acelor suflete cu flori binemirositoare. www.dacoromanica.ro Nrul 21, 1909. LUCEAFĂRUL 473 In ce mă priveşte, rog să nu fiu înţeles greşit. îmi cunosc valoarea şi putinţa mea cu mult mai bine decât să am pretenţia a vă da d-voastre sfaturile mele, sau să vă comunic nu ştiu ce teorii asupra vieţii şi a societăţii. Pe mine, rog, să mă luaţi ca un simplu observator care şi-a notat impresiile de căpetenie şi vi le comunică şi d-voastre. Să nu fiu bănuit deci ca un dujman al păturii noastre culte şi ca un din celea străine sunt pline de tineri de ai noştri. La şcolile superioare, universităţi, acedemii tot mai tare se urcă numărul Românilor. Chiar seminariile pentru clerici se îm-populează din an în an mai mult şi s’ar împopulâ şi mai tare, dacă i-ar putea cuprinde pe câţi ar vrea să meargă. Observând faptul acesta, ar trebui să ne bucurăm din toată inima şi să zicem, poporul nostru, oprit atâta vreme dela carte, acum urmează Comuna Sâniosif. i 3 idealizător al poporului. Nu. In lumea aceasta ini-i nici o clasă socială ideală. Nici intelectual, nici meseriaş, nici ţăran. Menirea tuturor e să ţintim însă vecinie spre ideal, deşi nu-l vom ajunge niciodată. Şi lupta aceasta totuş e necesară, pentrucă e singura luptă frumoasă din vieaţă, şi pentrucă fără ea ar pune pe noi stăpânire simţemintele cele mai josnice. lată dar aceste apariţii bolnave în societatea noastră. i4) Observăm an de an cum se sporeşte pătura noastră cultă. Liceele noastre şi multe să o soarbă cu lăcomie, să poată fi spre folosul neamului. Dar iată că mai observăm un lucru. In aceeaş vreme, când aproape în fiecare zi ne soseşte un om cu diplomă, om tânăr, harnic, sănătos, şi se alătură clasei noastre culte, această clasă pare a nu se fi îmbogăţit cu nimic. Ceteşti odată numele noului sosit în j ^ ziare, când şi-a luat diploma, ori când s’a căsătorit, şi apoi dispare de pe orizontul vieţii sociale române, ca să mai apară cine ştie când, de tot rar. Observăm că vin ostaşi noi pe fiecare zi, dar lupta merge încet, ca • 1 www.dacoromanica.ro 4i*4 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1909. şi când aceşti ostaşi ar veni învinşi deja. Ceteşti cu bucurie că cutare sau cutare tânăr s’a aşezat într’un ţinut părăsit de Dumnezeu şi sperezi că va începe şi pe-acolo o adiere a culturii româneşti. Stai însă şi aştepţi zădarnic. Urmează dela sine întrebarea: dacă azi tinerimea noastră inundează şcolile, de bună seamă o putere mare îi mână înainte, au ceva îndemn în sufletul lor, care-i face să treacă peste multe greutăţi. Şi de fapt, trec t ~ " " ■ ’ Frunţariul bisericii din Sâniosif. peste multe greutăţi. Majoritatea tinerilor noştri sunt din părinţi săraci, ori destul de săraci, fie ei ţărani ori intelectuali, şi până să termine o şcoală Superioară numai ei ştiu cât au să îndure. Aşadar urmărirea vrunui ♦ ideal înalt îi mână în lupta asta mare? Ideal ar fi dacă lupta aceasta i-ar petrece şi în activitatea lor liberă dupăce au părăsit şcolile. Dar dupăce mulţi din generaţia mai nouă nici gând n’au să-şi mai aducă aminte de flacăra ce, poate în primii ani de şcoală mai înaltă, le-a încălzit sufletele, dupăce se tot înmulţeşte numărul acelor cari cunosc o sin- gură luptă, pe care vom vedea îndată cum o chiamă, nu putem să credem că vr’un gând înalt şi vr’o dorinţă sfântă să-i fi mânat la şcoală. Trebue să spunem, cu multă durere de suflet, că pe cei mai mulţi i-a dus şi-i duce la învăţătură dorinţa, însetarea dup’o carieră cât mai r e n t a b i I ă, ca să se poată răzimâ în vieaţă pe-o avere cât mai mare. Principiul materialist al vieţii, conceput în apus ca o teorie filozofică, trans-cedentală la început, prinde putere şi se validitează şi Ia noi în forma lui cea mai răspingătoare, în forma lui degenerată, în ediţia lui comercializătoare a vieţii şi a sim-ţemintelor. în faţa acestui principiu, dacă se pogoară odată în suflet, puţin mai e de luptat. Are ceva demonic în sine şi cel care-1 urmează, îi râde oricui în faţă, dacă cutează să-i aducă o mustrare, sau să-i amintească de-un ideal pentru care ar trebui ostaşi de luptă dezinteresaţi. Cu durere constată azi la noi lumea întreagă, că studentul, când termină cu gimnaziul, începe deja să-şi calculeze venitele ce le va avea cu cutare ori cutare diplomă. Cu durere constatăm, că teologiile noastre, până nu eră congruă, abia puteau să-şi recruteze elevi destui, şi şi atunci aproape numai dintre aceia cari n’aveau mijloace să meargă pe altă carieră. - Iar acum nu-i mai încap seminariile. Simte întreagă societatea noastră frământarea şi lupta aceasta înteţită, pe care-o poartă pătura mai tânără, mai ales, pentru un traiu cât mai comod şi o luptă cât mai puţină. Va zice cineva: ţinuta aceasta e foarte firească şi nu-i de despreţuit. Fiecare om ţinteşte, şi trebue s’o facă, spre binele lui. Nu e de despreţuit, admitem, când traiul scutit de teama zilei de mâne ţi-e numai un razini pentru ca sufletul tău să poată munci, să-şi poată arătă puterile pentru folosul tău şi al altora. Dacă pleci din acest motiv ca să-ţi câştigi o pâne aleasă, eşti bărbatul care ne trebue nouă. Dar osândim acest ideal al vieţii, când prin tine însuşi e luat de ideal de vieaţă vrednic să te lupţi pentru el, şi trebue să osândim pe aceia cari se acaţă cu trup şi www.dacoramamca.ro Nrul 21, 1909. LUCEAFĂRUL 4Î5 suflet de el, iar la orice alte manifestări ale vieţii sunt nesimţitori. Ce semn mai trist şi mai dureros pentru viitorul păturii culte a poporului nostru poate fi, decât tendinţa aceasta materialistă! Deşi s’ar părea poate ridicol ori cel puţin copilăresc, nu pot să nu amintesc un fapt care tine în zbuciumare continuă multe suflete, toată vieata. Părinţii cu familie, mai ales cu fete la casă, dacă vreau să şi le căsătorească trebue să se lupte zi de zi, ca zestrea să fie respectabilă. In multe cazuri pentru tinerii de azi nu ’nseainnă nimic că tu părinte ţi-ai crescut copila ca pe-o floare de curată, că i-ai format un suflet cinstit şi tare pentru lupta vieţii. Dacă nu-i zestrea respectabilă, copila ta trece pe planul al doilea şi al treilea. Şi ce urmează de aici? Florile vieţii conjugale încep să pălească, să se scuture şi la noi Românii. Bunaînţelegere e tot mai rară, pacea şi liniştea familiei tot mai puţină. Când nu se mai închee căsătoriile din singurul motiv admisibil, acela al iubirii, ci interese de ordin material sunt dătătoare de ton, atunci legătura civilă şi cea bisericească e numai un fleac, cei doi vor fi dujmani şi nu prietini. Şi tu, părinte, aproape întreaga vieaţă ţi-ai chinuit-o numai ca să-ţi fericeşti familia, fata ta, şi în urmă vezi că ai nenorocit-o. Sunt mulţi tineri în ziua de azi, cari din capul locului nu se căsătoresc, fiindcă nu dau peste o „pârtie" după gustul lor, cu destulă avere. Şi creşte şi Ia noi numărul acestora. Putem noi spune că astfel de indivizi sunt sănătoşi? Cine-şi are odată o carieră şi se teme, pentru greutăţile vieţii, să aibă familie, este el un membru care va putea fi de folos societăţii? Niciodată. Pentrucă n’au tărie de vieaţă. Pentrucă în sufletele lor nu luminează dorul de muncă, dorul vieţii active, ci mijeşte acolo ochiul întunecat al traiului comod. Ei au aşteptat prea multă uşurare dela poziţia lor în societate, şi se vede că numai pentru tigneala aceea visată au studiat, pentrucă altfel ar avea curajul să-şi iee greutăţi pe umeri. Mulţi spun că pretenţiile mari, costisitoare, ale fetelor noastre îngrozesc pe unii dela căsătorie. în unele cazuri, durere, e adevărat. Dar eu cutez să susţin că, afară de rari excepţii, nu se va găsi femeia aceea, care iubindu-şi şi stimându-şi cu adevărat soţul, chiar de-ar avea aplicare spre lux, să nu se cuminţească. » Numai pentru aceasta trebue o condiţie de căpetenie. Bărbatul să fie în stare să-i dee soţiei sale nu numai o poziţie socială şi mijloacele zilnice de traiu, ci ceva cu mult mai scump. El să fie sănătos sufleteşte şi trupeşte, aşa cum aşteaptă el să-i fie nevasta. Să nu-şi lege vieaţa de a ei atunci când e numai o ruină, ori când alte patimi îi întunecă sufletul. De-un bărbat — în toată privinţa sănătos — va ascultă oricând femeia, care s’a dus după el din dragoste. înainte numai cu vre-o cincisprezece ani n’aveam atâtea chipuri de astfel de oameni. Mai înainte vreme trăia aproape în toţi tinerii ce urmau şcolile şi ieşiau în societate tradiţia bătrână: grijeşte ce datorinţe ai faţă de neamul tău. înainte vreme, erau încă mulţi bărbaţi din marea generaţie dela jumătatea secolului trecut, cari urmăriau cu interes pe intelectualii noştri tineri şi nu se opriau a-i dojeni şi a Ie da sfaturi, când îi vedeau că pleacă pe căi rătăcite. Mai înainte eră şi mai mică la număr clasa noastră cultă, şi faptele ori neactivitatea cuiva se simtiâ mai uşor. Astăzi, în epoca de formaţie care ţine încă, într’o societate, numerice cu mult mai mare, mulţi se pot tupilâ să-şi vadă de afacerile lor. Rari sunt cari să-i vadă, şi mai puţini cari să-i cheme la ordine. Afirm eu că păcatul acesta, înţelesul acesta comercial al vieţii, apasă pe conştiinţa întregii noastre tinerimi de azi şi a generaţiei tinere? Ferească Dumnezeu. Afirm numai că tot mai mulţi sunt ceice urmează această direcţie. j > Avem, har Domnului, şi acum tineri bine crescuţi, cu gândul spre muncă ideală, crescuţi astfel în familiile lor, cari numai cinste ne fac si cari vor fi odată foarte buni ostasi > > ai culturii noastre. Si eu voiu căută, dintr’un singur punct de vedere, cum de se înmulţeşte la noi generaţia cu principiul celalalt. înainte vreme, mergea la şcoală copilul cu adevărată atragere, leşiâ din liceu şi treceâ la şcoli superioare cel mai vrednic. Pot să ’ l* www.dacoromanica.ro 476 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1909. ne spună profesorii mai în vârstă, că mai de mult ţăranul, al cărui băiat avea să rămână repetent, îl luă de mână şi-l ducea la coarnele plugului! Azi? Azi nici ţăran, nici altul nu se prea îngrijeşte cum îi învaţă băiatul: numai să treacă, numai s’ajungă la pită. Chiar de rămâne corigent, nu-i nici un necaz: şi alţii au corigat şi tot au ajuns domni. Aşa judecă azi la noi mulţi părinţi. Şi astfel e evident că, pe când mai înainte cartea eră mai mult un mijloc spre desăvârşire, din plăcere mergeâ cinermergeâ, şi rămânea cine rămânea, azi învăţătura înseamnă a-ţi câştiga pânea. Moşnegi din Sâniosif. Şi iarăşi e evident că în chipul acesta multe feluri de suflete se strecură în pătura noastră cultă, chiar suflete de-acelea cari n'ar fi avut loc niciodată aci. Oricine va înţelege ce slabi luptători pentru idealul „Astrei“ vor fi aceşti oameni, când am avea nenorocul să formeze ei majoritatea păturii culte a poporului nostru, ei cari din capul locului nici nu vor pricepe ce-i idealul in vieaţă. înaintea lor va pluti ca ideal nu o stea de lumină, ci o uriaşă pată neagră, bunăstarea materială individuală, pentru care vor fi în stare să dee mâna cu oricine, fără ales. Nu vor mai pricepe ce însemnează jertfa de sine. Avem, din nenorocire, până acuma pilde vii pe cari le ştim cu toţii. Ei bine, de astfel de oameni societatea noastră n’are lipsă niciodată. O îndreptare în privinţa aceasta cutez să spun că ar putea urmă din două locuri. Din familie si din însasi societatea. Familia să • > t apuce din nou firul rupt al tradiţiei bătrâne şi să-şi pună în curat pe toţi membri familiei cu noţiunea ce va să zică a fi intelectual român aici la noi. Societatea la rândul ei să nu pună zid între tinerii săraci şi cei bogaţi. Să ne convingem şi să credem că o singură bogăţie este pe pământ folositoare pentru noi şi pentru alţii: mintea şi omenia. Să ne ferim de-a introduce moda străină, ca chiar între intelectuali de-o parte să aşezăm pe cei bine situaţi, iar de alta pe cei cu stare mai subţirică. B) începem a ne plânge tot mai mult cu toţii de neinteresul ce-1 purtăm pentru toate lucrurile ce nu ne privesc pe noi personal. Pentru neinteresul acesta stagnează instituţiile noastre, zic mulţi, şi nu ne putem urni din loc. Pe drumul culturii naţionale suntem aproape acolo unde ne-au lăsat conducătorii cei dintâi. Toate instituţiile noastre mari sunt puse la cale de-atunci. Ce s’a făcut ceva nou, pentru poporul întreg, de generaţia mai tânără? La osânda aceasta de neinteresare, de apatie faţă de toate chestiile cari taie în vieaţa noastră socială, fiecare din d-voastră ştim că poate să adauge ceva. Cine nu cunoaşte, ca să încep chiar cu „Astra“, câtă lâncezală nu-i în despărţămintele noastre? Cât de cu greu se pune ceva la cale, cât de anevoie se face ceva. Preşedintele convocă » membri din comitet si unul uită, al doilea are de lucru, al treilea se întoarce dela drumul jumătate! Şi câţi nu vor şti, chiar din despărţămintele unde se munceşte, că 3—4 fac totul. Cu cât a crescut numărul membrilor ordinari cel puţin, în răstimpul scurt în care pătura noastră cultă s’a triplificat cel puţin? Care-i interesul faţă de societatea soră „Fondul de teatru"? Cum stăm cu sprijinirea pressei şi a literaturii româneşti? Cari ne mai interesăm de ştiinţa, de istoria www.dacoramamca.ro Nnu 21, 1909. I.L'CEAPiRUL 477 română mai ales? Bătrânii, cari n'aveau atâtea cărţi la dispoziţie ca noi, — erau cu mult mai orientaţi decât noi. Care e mişcarea tinerimii} noastre de vr'o 20 de ani încoace, afară de faimoasele „petreceri de vară“ de pe la sate, sau „seratele dansante11 de pe la oraşe? Câţi sunt la noi pasivi din principiu, Dumnezeule ? Acum pentru alt popor această apatie la tot cazul folositoare nu e, dar pentru noi e soră cu moartea. Căci dacă noi nu ne vom ajută pe noi şi instituţiile noastre, cine să ne ajute? Iar acestea sunt toate chestii vitale pentru noi, cari, dacă-s lăsate baltă, se răzbună amar. Acest neinteres, care se Vădeşte tot mai mult, va fi având el multe cauze, dar ceea ce-i stă la bază si-l razimă mai cu temeiti e principiul materialist-comercial al vieţii, din care caută să se adepe tot mai mulţi. Dacă luăm lucrurile aşa: piară lumea numai eu să pot trăi cumsecade, atunci ne dăm de pe râpă. Şi nu ne ducem numai noi, ci tragem în prăpastie viitorul unui întreg popor. Cei mai mulţi ne desvinovăţim pentru ne-interesul ce-l purtăm cauzelor culturale româneşti cu ocupaţiile noastre speciale. „Am atâta lucru, crede-mă, de nu-mi rămâne timp nici să cetesc o gazetă, o revistă" spun cei mai mulţi. Oare înaintaşii noştri n’au avut ocupaţiile lor speciale? N’au trebuit să muncească şi ei pentru familia lor? E adevărat că azi e traiul mai scump, dar şi mijloacele de câştig sunt mai multe decât înainte. Nu munca prea multă e cauza desinteresării noastre, ci direcţia bolnavă a activităţii noastre. Căci o > » activitate sănătoasă, oricât de intensivă ar fi, e recunoscut că, departe de-a te moleşi ori obosi, te ţine vecinie treaz. Ci când tu, om în toată firea, munceşti o vieaţă întreagă numai pentru tine şiŢtoată activitatea aceasta e înfrigurată de gândul bunăstării materiale proprii, să ai oricât timp liber, lucrurile ce nu taie în interesele tale nu te agită, nu te pot agită, pentrucă ajungi nesimţitor pentru ele. Şi din starea aceasta sufletească se ajunge la două apariţii bolnave. Ori zicem aşa: Cutare şi cutare trebue să se intereseze. Ei sunt puşi în frunte. Ei n’au altceva de lucruVŞi ne apucăm să criticăm pe toată lumea că nu-şi împlineşte datorinţele, încheind cu „să nu fiu eu aşa de ocupat, le-aş arătă eu cum trebue muncit". Ori apoi iasă la iveală, rar, ci mai mult se ascunde în sufletele noastre convingerea urâtă: „Eu şi aşa nu pot folosi nimica. Cu ce-aş puteâ eu ajuta?" Şi de-aici încolo ne turtim formal, ca să mă exprim astfel. Ca să asanăm acest rău nu ne-ajută la nimic terfelirea în pressă, ori cearta personală, ori dispreţul. Nu ne trebue îndemnuri, ci ne trebue un leac cu mult mai radical: Babe din Sâniosif. Suflete ne trebue, suflete cari să samene cu a înaintaşilor noştri. Si dacă nu ne vom » > > sili acasă, în şcolile cari le mai avem, în întrunirile permise de lege, ca să creştem astfel de suflete, să nu credem că le vom află de-a gata. Un suflet frumos, cu toate tendinţele normale, un suflet peste care să adie vecinie vântul însufleţirii, a luptei des-interesate, — pentru alţii, pentru toţi, e cea mai mare si mai trainică comoară. Să ne însemnăm că nu singura învăţare de carte face pe cineva cult. Adevărat om cult va fi numai acela, care are un suflet ales, care ţinteşte spre desăvârşire, pe care-l agită serios gânduri şi sentimente înalte. Astfel de oameni însă www.dacoramamca.ro 478 LUCEAFĂRUL Nritl 21, 1909. nu ne dă slova rece a cărţii, ci inima părinţilor, a profesorilor, şi sufletul societăţii în sânul căreia creşte. Ca în privinţa aceasta să se poată luă un avânt de regenerare, societatea noastră românească ar trebui să fie cu mult mai sensibilă. Să nu primească în sânul său cu aceeaş bunăvoinţă pe toată lumea, şi pe cei cari muncesc si se interesează de înaintarea ) ei culturală, şi pe cei cari nu-i poartă grija. Ramurile verzi trebue să se cunoască totdeauna dintre cele veştede sau chiar uscate. » Când tinerii de azi vor vedea că în pătura cultă românească sunt bine primiţi şi apreciaţi adevăraţii luptători ai cauzei noastre, fie oricât de săraci şi orice poziţie ar aveâ în societate, iar cei neactivi vor fi trecuţi cu vederea şi încunjuraţi, fie oricât de avuţi şi cu poziţii înalte, vor primi şcoala cea mai bună, si învăţătura cea mai tare. Numai cât, spre durerea noastră, în multe părţi pe scaunul din frunte şade totdeauna cel mai bogat, chiar în cazul când e cel mai neactiv şi fără un strop de însufleţire pentru idealul cultural ori social al nostru, care în adâncul sufetului poate te dispreţueşte chiar când îi dai întâietatea. C) Cea din urmă apariţie bolnavă, pe care voesc s’o ating, e specia cea mai proaspătă a relelor noastre, e separatismul. E o chestie gingaşe, deşi n’ar trebui să fie gingaşe. Orice popor care vrea să trăiască trebue să-si vadă însusi ranele de cari sui » fere, şi el să şi le lege, să n’aştepte să vină străinul. Înainte de toate, noi nu suntem o clasă socială, descendenţi ai unor vechi familii nobilitare. Familiile acestea cari le-am avut pe vremuri s’au contopit cu cei puternici şi ne:au uitat limba. Nu ni-s de lipsă degetele dela mâni ca să numărăm familiile române, cu vechiu trecut, cari, onoare lor, şi-au păstrat naţionalitatea. Noi, ori vrem ori ba, ne tragem aproape cu toţii din vechiul iobagiu al gliei străbune. Coborîţi-vă dela 1800 pe scara istoriei şi veţi vedea că-i astfel. La noi, aşa dară, n’are nici cel mai puţin înţeles separatismul pe acest motiv. Aşa conceput separatismul nostru, cu pretenţia că am formă o elită, o aristocraţie, ar fi absurd. Pe ce se bazează dar separatismul nostru? Eu nu ştiu pe ce se bazează, dar cunosc singurul motiv care ar putea îndemnă parte din societatea noastră la un fel de separatism teoretic, nu însă practic: acel al culturii intelectuale. La noi afară de o aristocraţi e i n t e le c t u a I ă, alta nu poate să aibă loc. Aşa o elită vrem şi noi, să ne dee Dumnezeu cât mai multă. Pentru ea, deşi va fi şi se va simţi chiar deasupra multora din clasa noastră cultă, nicicând nu va ridică zid chinez între sine şi restul păturii culte, nici chiar între sine şi clasa mijlocie sau popor. La noi însă s’ar păreâ că ni se pregăteşte nu o astfel de aristocraţie intelectuală, ci una întru toate asemenea cu aristocraţiile străine, vecine nouă. . Dacă acest început de separatism s’ar urmă mai departe, cum începe să-şi arete capul aproape prin toate orăşelele unde sunt şi de-ai noştri, ne-ar aduce o mare slăbire în organismul societăţii noastre şi multă pacoste ar urmă de aici. Mă rog, peste tot locul aproape avem două-trei familii de frunte, dintre cari unele o iau de tot pe seriosul şi nu se amestecă cu alţii, nu participă unde participă alţii etc. Şi nu bagă de seamă că o astfel de tactică e mai mult decât ridicolă. Şi tot ridicol e când aceea familie numai atunci se simte bine, când se întâlneşte cu altă familie, dintr’alt oraş, care iarăşi e separatistă. Pe ce se bazează în cele mai multe cazuri pretenţia lor de a se separă? Vedeţi d-voastră bine că e ridicol: în cele mai multe cazuri pe averea pe care sunt stăpâni, şi pe luxul pe care şi-l pot permite. Acesta este un fel de separatism, chiar în sânul păturii noastre culte. Vine apoi a doua specie, care începe să facă ruptură între pătura cultă întreagă şi între societatea mijlocie a meseriaşilor ce acum ni se înfiripă. Oricine ne-ar atacă în privinţa adevărului acestei afirmări, îl vom îndreptă la exemplele vieţii zilnice şi se va convinge. Va vedeâ că nu i lozincă socialistă, ci, din păcate, un adevăr nespus de dureros. Noi pe de-oparte îndemnăm într’una poporul şi toată lumea să-şi dee copiii şi la www.dacoramamca.ro Nnil 21. 11109 LUCEAFĂRUL 479 meserii, că meseria e plug de aur. Şi bine facem. E adevărat că o clasă mijlocie puternică va fi singură în stare să ne cucerească oraşele, dacă va fi s’avem odată oraşe româneşti. ’ Insă, să nu fie cu supărare, când vine un meseriaş în mijlocul nostru, mulţi strâmbă din nas, ori poate mai ales multe. Când primim vr’o învitare la petrecerile lor puţini mergem, când aranjăm noi ceva, nu-i învi-tăm. Mă rog, nu suntem pe-o treaptă socială? Alta ar fi dacă ne-ar sta în faţă cutare mare comerciant străin. Admitem că nu suntem pe-o treaptă culturală, dar, pentru Dumnezeu, cum să ajungă meseriaşul n mân pe-o treaptă culturală baremi mai aproape de tine, dacă tu îl îmbrânceşti la cel dintâi pas ce-l îndreaptă spre tine? Şi cum să fie comerciantul român ca cutare mare comerciant străin, la care strămoşii săi au început afacerea şi ei o continuă numai? Cum dacă nici nu-l sprijineşti cel puţin decum să-l faci să simtă că-i român ca şi, tine? Până acum avem un noroc: acela că-i mică clasa de mijloc încă. Dar cât ce se va întări, dacă vom trăi în separatism faţă de ei, sigur se vor asocia cu străinii de tagma lor şi mai curând ori mai târziu vor ajunge, cu aceia deodată, în braţele socialismului internaţional. > Scopul nostru însă nu poate fi acesta. Nu suntem atât de bogaţi şi de tari încât să ne putem permite luxul de a cinsti străinilor elementele cari ar putea sluji spre întărirea noastră. Şi e un adevăr cunoscut: o clasă mijlocie harnică, trează, adăpată de cultură naţională e sprijinul cel mai puternic în orice reorganizare socială. Din firea ei mai practică, această clasă află mai uşor mijloacele de a da vieaţă principiilor emanate dela conducătorii unui popor. Noi, până a nu cunoaşte foloasele ce ni le poate aduce o clasă mijlocie, cercăm, poate inconştient, s’o depărtăm dela noi. Şi nu s’ar cere doar nici o jertfă din partea noastră ca pe aceşti oameni harnici să-i câştigăm între cei mai buni luptători. Zdrobind piedecile închipuite, dar nu reale, ce ne ţin la distanţă de ei, sprijinindu-i pe ei în locul străinilor, ne-am folosi doar nouă înşine. Azi, când principiul muncii s’a nobilitat aşa de mult, când şi-a primit apreciarea şi consfinţirea meritată, e cel puţin copilărească ţinută unora de-a se separă pe baza deosebirii activităţii lor. > Al treilea fel de separatisni, între noi şi popor, nu seamănă cu cele două amintite mai înainte. Răceala, depărtarea, ce începe a se observă între noi şi popor nu se naşte atâta din faptul că ne-am ţineâ mai presus decât poporul, cât mai ales din neinteresul ce i-1 purtăm. La noi s’a obişnuit toată lumea, de câteori e vorba de-o acţiune ce are menirea de-a intră adânc în massele poporului, de-a bate toba cea mare la gazete şi de-a trezi pe preoţi şi învăţători „căci a lor e datoria1'. De câteori nu reuşeşte vr’o astfel de acţiune, aceşti doi factori poartă vina, după gazete. Nime nu poate contestă rolul ce preotul şi învăţătorul poate să-l aibă în astfel de mişcări. Dar să nu uităm un lucru de căpetenie: Azi nu mai suntem poporul care să se ra-zinie în acţiunile sale numai pe aceşti doi factori. Mai de mult am fost, pentrucă nu prea aveam alţi intelectuali. Dar azi, când suntem aşa de mulţi, să nu ne înşelăm cu privire Ia datorinţele noastre: ce se aşteaptă dela preot şi învăţător, se aşteaptă şi dela ceilalţi intelectuali, ori poate chiar mai mult. Cea mai greşită convingere a zilelor noastre în privinţa aceasta e următoarea: Mulţi intelectuali la noi, mai ales din generaţia mai nouă spun: „Eu am slujba cutare. Slujba mea mă ocupă aproape cu totul. N’am ocazia de-a comunică cu ţăranul. f Si când am afaceri cu el, acestea sunt da-raveri de ordin material, sanitar ori altfel, şi nu pot, nu-i timp, să-i vorbesc şi despre altceva." Şi crezând aşa, îl tratează pe-un ţăran de al nostru ca pe oricare alt străin şi i se pare că nu-i nici un rău într’asta. Ei, dar acelaş ţăran are de-a face poate şi cu un străin. Şi străinul încă-1 întreabă, îl descoase, se’nţeleg asupra aceloraşi afaceri. Ţăranul întâi nu crede nimic, nu judecă www.dacoramamca.ro 480 U7CEAFĂRTTL NTrul 21. 1909 nimic. Dar pe drum spre casă, ori la el în sat, ajunge la o convingere ce-i stăruie mereu în suflet: ori domn de-al nostru ori altul străin, tot atâta. La convingerea aceasta, spun nu un vis ci o realitate, au ajuns ţăranii noştri în multe părţi. ’ Şi nu e de mirat. Poporul nostru a trăit atâta vreme sub sân-gura conducere a bisericii. Credinţa, legea lor i-a condus, nu atâta preoţii, pentrucă ştim cu toţii gradul de cultură a preoţimii noastre din veacurile trecute. A trăit veacuri întregi, tot cu domni străini în frunte. Şi inima lui s’a strâns de răceala ce-o suflă mereu vorbele şi faptele străinilor, şi lumea lui de sen- Casa parohială din Sâniosif. timente a lăsat-o să se manifesteze într’o sferă tot mai îngustă: în biserică, în familie, în satul lui, cu oamenii lui. Dar faţă de străini a rămas rece inima poporului nostru. A rămas într’o tăcere, într’o muţenie tipică, a căror urme se pot vedea şi azi în puţina comunicativitate a ţăranului cu omul cult. Putem noi aşteptă dela un astfel de popor o alipire dintr’una, o însufleţire trainică pentru conducătorii lui, pentru pătura cultă a lui, pentru ideile folositoare ce i se propagă din partea acestora ? Ca să putem munci cu succes în popor, ca instituţiile noastre să prindă rădăcini adânci în massele largi ale neamului, noi înainte de toate trebue să ne câştigăm încrederea poporului. Fără această încredere orice pas e zadarnic. Poporul va zice „o fi“, „se poate domnule", dar nu se va convinge. Chiar de ar face ceva sub impresia momentană, lucrul bun început rămâne curând baltă. .- Dar încrederea aceasta nu ne vom putea-o câştigă împlinindu-ne simplu slujba ce-o avem. tratându-i afacerile lui ca ale oricărui străin. Trebue să-l facem să simtă în toate afacerile ce Ie avem cu el, că-i de-un neam, de-o limbă cu noi, că ne nutresc aceleaşi speranţe, că ţintim spre acelaş ideal. Şi nu cu vorba, vezi bine, atunci ar fi o parodie, ci cu fapta. O astfel de conduită va cere de bună seamă dela noi mai multă zdroabă, poate ne va micşoră venitele anuale cu ceva, dar alt chip nu-i ca să întărim legăturile, tot mai slabe, între noi şi popor. Şi să fiu bine înţeles. Eu nu acuz nici o pătură a societăţii noastre. Vreau să cred că toţi ai noştri muncesc aşa cum muncesc în bună credinţă, că fac bine. Sunt convins că nu-i intelectual al nostru care să urască poporul. De altă parte poporul, afară doar de regiunile unde-s stropiţi de botezul socialisnnilui, nu ureşte pătura noastră cultă. Sunt cazuri când dimpotrivă se făleşte cu noi. Şi cu toate acestea, cele două suflete par’că nu-s rudenii. „Sunt de-ai noştri — spun ţăranii despre noi,— dar cu toate astea noi cu noi şi ei cu ei.“ Pe când convingerea ţăranului ar trebui să fie acţeasta „Ei cu noi şi noi cu ei“. Numai atunci ar fi ei pătrunşi de adevărul că interese lepăturii culte şi ale poporului sunt aceleaşi. • Pentru câştigarea încrederii poporului se cer de nnilteori chiar jertfe mari. Pentrucă în privinţa aceasta poporul e foarte sensibil. Putem spune că pretinde o purtare din cale afară corectă. Cea mai mică greşală e în stare să-l înstrăineze, să-l depărteze de tine. Pentrucă el numai aşa îşi poate închipui un domn de-al nostru: să se deosebească de cel străin ca cerul de pământ. Vezi bine, în convingerea aceasta a lui e o exagerare. Dar din cât putem e datorinţa noastră să nu jignim această aşteptare exagerată a lui. Dacă ne-am interesă dar cu toţii, în orice carieră, de popor şi de lipsele lui, dacă ne-am interesă aşa ca el să vadă şi să simtă că-i www.dacoramamca.ro Nrul 21, 1909. LUCEAFĂRUL 481 vrem binele, ne-am câştigă încrederea lui, şi încrederea aceasta ar face apoi să nu se poată observă nici cea mai mică ruptură între noi şi popor. Atunci acest separatism impropriu, ce se observă azi, ar dispărea. Şi în timpurile mai noue am avut prilejul să vedem poporul întreg ca o singură tabără, pornind pe urma conducătorilor. Dar ce fel de conducători au fost aceia? Bărbaţi în cari aveam cu toţii încrederea, la cari poporul privea aproape ca la nişte sfinţi. Iată, cu îngăduirea d-voastră, unele apariţii în societatea noastră, pe cari le-am numit bolnave. Sunt acestea şi în vieaţa altor popoare, nu ca apariţii, ci ca principii cari se pun în practică. La noi, din fericire, până acum sunt numai apariţii, cari însă trebuesc nesmintit sanate. Să ne amintim, că noi pe plaiurile acestea suntem şi vom rămânea un popor de luptă. Iar ostaşul trebue să fie sănătos, treaz, însufleţit, ca să facă ispravă. Să ne câştigăm bunăstare materială, dar aceea s’o punem încă tot la fundamentul cultivării poporului nostru, să n’o schimbăm în pufuşor, cu care să cercăm a sbură dela trupină. Să facem din ea arme de apărare culturală, să nu s’aleagă din ea subţiri făşii de mătasă pe cari le zboară vântul. Să ne întărim cetăţuia cu toţi voinicii cari ne vin, dar să nu-i lăsăm străji pe dinafară, căci îngrabă rămânem fără ei, ci să-i ducem înlăuntrul zidului culturii noastre şi acolo să-i punem la pază. Să ne silim a creşte suflete, pe cari să le conducă în vieaţă idealul curat, iar nu câştigul. Grea luptă e aceasta şi grea datorinţa intelectualului, dela noi, recunoaştem, dar cu cât lupta e mai grea, cu atâta e mai scumpă cununa ce va împodobi capetele drepţilor luptători pentru cultura poporului nostru. I. Agârbiceanu. Traducând pe La Fontaine...1) Scârbit de ticăloasele jivine De care zilnic mă izbesc în cale, M’am surghiunit şi mă găsesc mai bine în lumea veche-a fabulelor tale. Te văd trecând voios la vânătoare, Umblând prin văi hai-hui, sărind părae, Pe albele poteci şerpuitoare, Prin codrii peste cari erai chihae. Pădurea te-adumbreâ cu bucurie Şi-ţi povestea vieaţa ei intimă Cu tot misterul ei, lăsându-ţi ţie Doar greutatea de-a găsi o rimă... Nu erau lei, nici leoparzi, nici hiene, Nici elefanţi, nici urşi, nici colibri, Dar tu ştiai c’un gest făcut alene Să-i chemi în codrii din Chateau-Thiery. >) Bucată inedită din Caleidoscopul lui A. Mi rea, volumul al doilea, ce va apărea in cursul acestei luni. Şi îi primeai cu drag, zâmbind cuminte, Iar ei veneau de peste tot pământul, Şi-asemeni unui vrednic preşedinte Tu le luai sau le dedeai cuvântul. Vorbeai cu toţi pe limba lor natală Şi-i domoleai cu varga ta măiastră... O, La Fontaine, ce lume ideală Pe lângă lumea rea din vremea noastră! Eră pe-atunci girafa o girafă, Şi lupul lup, mistreţul tot mistreţ, Şi nu eră furnica pornografă, Nici mascurul nu se credea isteţ... De-aceea astăzi eu mă simt mai bine în lumea veche-a fabulelor tale Şi las să latre care cum îi vine, Văzându-mi vesel şi senin de cale. A. Mirea. www.dacoromanica.ro 482 LOCEAFĂRPL Nrul 21, 1909. Pe lumea cealaltă. Mă pregătesc să plec din satul în care am petrecut vara, şi trebuie să-i dau socoteala şi lui Mitruţ, care m’a slujit trei luni de zile, alergând cu picioruşele-i sprintene cu doniţa la apă până în sat la poştă. Treizeci de Iei sunt parale bune pentru un copil de doisprezece ani, care nu vede gologanul câtu-i anul de lung, măcar că acuma ştie şi el destul de bine la câte bunătăţi din prăvălia lui nea Ilie slujeşte drept cheie fermecată aşa un ban alb găurit, ori chiar un franc de argint cu zimţi pe margini. Şi ce ai de gând să faci tu cu atâta bănet, măi Mitruţ? — îl întreb eu privindu-I cum de sub genele plecate trăgea cu ochiul sfios la monedele înşirate pe masă. Cu mine Mitruţ e tare ruşinos şi nu s’ar uită odată drept în ochii mei când îi vorbesc, doamne fereşte. Iar când se hotăreşte să-mi răspundă, ia odată vorba repede par’că zorit s’o isprăvească mai curând şi răsuflă adânc când îi dă de capăt. Dar de astădată nu se hotăreşte. Cu „cucoana" e mai deschis, ba uneori se avântă la taifas de-i aud de aici guriţa; îl aud numai, nu-1 şi văd, căci cum mă arăt în uşă, numai decât pune ochii în pământ, tace şi-şi face de lucru mai departe la direticat prin casă ori la curăţit cartofi. II aud şi acuma: — M’a ’ntrebat domnu că ce-o să fac eu acuma cu atâtia bani... Dar mie mi-a fost > ruşine să-i spun... - Da de ce ţi-e ţie ruşine de domnu, măi Mitrut? ’ ’ ’ t — Nu ştiu. Mi-e ruşine fiindcă dumnealui i i e un domn aşa de mare... Şi se uită aşa răstit la mine. — Da mie o să-mi spui ce ai de gând să faci cu banii ? — Matale îţi spui... Eu îl întrebasem numai aşa, fără să mă gândesc mai departe; — dar acuma începeam să ascult cu interes: va să zică aveâ Mitruţ în căpşorul lui cu adevărat un plan anume, ce să facă el cu răsplata trudei şi alergăturii lui de toată vara.,. — Uite, asta am să fac, că am să dau banii mamii şi am să-i spun să facă o pomană mare-mare pentru Ghiţişor. Da mare-mare. Să facă şi colivă, să dea şi tot felul de mâncare, să cumpere şi haine, să dea la copii de pomană; să aibă Ghiţişor de toate pe lumea cealaltă, să aibă şi ce să îmbrace... Se făcu tăcere. Vedeam par’că pe „cucoana" înduioşată, aducându-si aminte; si-mi aduceam aminte si eu. t Fusese anul trecut, tot cam pe vremea asta, când a plecat Ghiţişor, fratele lui Mitruţ, pe lumea cealaltă... Ce uşoară trebuie să fie pentru oamenii aceştia despărţirea de o fiinţă iubită! Ei îl văd acolo, într’o altă lume, aevea, aşa cum l-au ştiut pe Ghiţişor aicea, aşa micuţ cât i-a îngăduit Dumnezeu să crească şi mai mult nu. De-acîi pe veci o să rămână tot atâtica, n’are să se facă mai mare, — şi când s’or duce şi ai lui la dânsul, are să-i întâmpine tot aşa, cu mânuţele întinse, ca atunci când se cereâ hopa în poalele mă-sii, în braţele tată-său sau ale lui „nenea". Iar până atunci ăştia n’aveau decât să facă pomeni aci pe lumea asta, cu de toate de cari nu voiau ca să ducă lipsă Ghiţişor acolo... Ce credinţă fericită, ce mângâiere, şi câtă pace şi linişte sufletească recâştigată, ninsă blând peste durerea potolită a rănilor închise... Şi totuşi, când se bolnăvise Ghiţişor, ce spaimă, câtă tremurare în casa lui Ion Olaru! Pierdută alergă mamă-sa cu el în braţe la doctor să-l arate, şi şovăind, aproape par’că la tot pasul să cadă, se întorcea respinsă dela poartă: — „Domnu doctor nu-i acasă",--ori: „Să vii altădată, acu n’are vreme domnu doctor"... Alb ca varul venea dimineaţa Mitruţ la slujbă şi toată ziua se învârtea zăpăcit, cu gândul aiurea. Nu mai scotea nici o vorbă, numai tresărea din când în când aşa deodată, şi când se credea neţinut în ochi se furişă peste trei grădini până la gardul lor şi trăgea cu urechea, ţinându-şi răsuflarea... Apoi se întorcea în goană şi se strecura iar, şă nu-l vedem, — dar eu îi ghiceam de pe faţă şi din ochi bătăile pâl- www.dacoromanica.ro Nrul 21, 1909. LUCEAFĂRUL 483 păitoare ale inimioarei speriate.... Iar când, după o săptămână de stăruinţe, Ion a putut da în sfârşit ochi cu doctorul, şi când acesta drept orice mângâiere s’a răstit la dânsul: — „Aşa sunteţi voi, mă, — veniţi acuma când nu mai pot să-i fac nimic" — a venit la mine si morfolind în mână hârtiutele cu j A ’ prafurile ce-i dăduse: — „îmi vine să-l rup cu dinţii!" — mi-a zis... Nu, nu, — nu se despărţiseră aceştia cu inima uşoară de micuţul ce şi-a luat apoi, chiar în noaptea aceea, zborul pe lumea cealaltă... Eu nu i-am mai văzut multă vreme, căci a trebuit să plec chiar atunci, a doua sau a Ei, dar iată că nu l-au uitat, — iată că sunt în legătură necurmată cu cel plecat dintre dânşii; — în gândul lor, de sigur, îi vorbesc în fiecare zi; şi se îngrijesc de traiul lui acolo.... Iar dacă Mitruţ a muncit cu atâta sârg toată vara, n’a fost de alta decât că în fiecare zi îşi făceâ socoteala cât s’a mai strâns pentru Ghiţişor, pentru mân-cărica lui, pentru hăinişoarele lui, departe, acolo, pe lumea cealaltă... * M’am svârcolit toată noaptea în pat, cu gândul la vorbele lui Mitruţ. Cu ochii deschişi mari, vedeam prin întunerec jucând fan- Tineretul din Sâniosif. treia zi, fără să mai dau ochi măcar cu Mitruţ. Când apoi m’am întors, anul acesta, le-am găsit toate ca mai demult. Un copilaş mai puţin într’un sat, cine mai întreabă, cine se mai gândeşte la asta?... Zău par’că îmi venise într’un rând să cred că nu se mai gândeau nici părinţii, că nu se mai gândea nici Mitruţ... Ion n’a rupt cu dinţii pe nimenea, — a iertat, dacă n’a uitat, — şi iată-1 iar trecând, în felul lui, cu privirea pierdută în zare, în urma carului cu boi. Lelea Frusina pliveşte în grădină sau ţese la răsboiu, tot ca atunci, numai doar că nu mai întinde capul, din când în când, trăgând cu urechea la fereastră... Iar Mitruţ e tot băiatul sprinten de odinioară, — numai cât nu se mai furişează, peste trei grădini, să asculte râsete sau tânguiri ce n’au să mai răsune niciodată... tasme... Uite Ghiţişor, gras, rumen, bătând din palme şi făcând gropiţe în obraji de bucuria hainelor noi şi a grâului fiert în miere.... El râde vesel, nu-1 aud, dar îl văd, căci nu-i aşa departe ca să nu-1 văd, dar ca să-I aud e prea departe... Şi totuşi, par’că aud ceva acuma. E o tânguire slabă, un scâncet de copil— Şi tot mai sfăsietor se ridică... Iat-o! Iată ară» tarea... In colţ, acolo, ghemuită.... Trupul i-1 acopăr zdrenţe şi pielea veştedă se lipeşte de oscioarele ieşite... O cunoşti?... O, cum se tânguieşte, cum ţipă... Ai alergat tu, nebun, cu ea în braţe, în miez de noapte, să cauţi scăpare, alinare chinurilor înfipte cu mii de ghiare în inimioara plăpândă?... Ai îmbiat tu jertfă ce- www.dacoromanica.ro 484 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1909. rului sau iadului sângele tău propriu, propria ta vieaţă netrebnică, pentru scăparea acesteia ce se încorda să răsbească si că) dea răpusă în germenele ei... Ce-ai făcut tu pentru copilul acesta, sânge din sângele tău, ce-ai făcut pentru el în lumea aceasta şi ce-ai făcut pentru el în lumea cealaltă?... Ochii plânşi nu te privesc în faţă, — ei nu te cunosc; înstrăinatu-te-ai de dânşii, — ruptă e de-apururi legătura ce v’a ţinut uniţi o clipă... Răsună vaerul şi el se îndreaptă spre toţi, spre lumea întreagă, spre cerul de sus şi spre pământul de jos: — Uite ce-au făcut din mine, uite cum m’au lăsat, cum şi-au întors faţa dela mine şi m’au părăsit... Ea este, ea... Şi nici Ghiţişor nu mai râde acuma, ci se uită cu ochii speriaţi la arătarea aceasta... Ea n’are pe nimeni care să îngrijească de dânsa pe lumea cealaltă? Şi ochii lui Ghiţişor se umplu de milă_______ Mitruţ, dă-mi banii ce ţi-am dat, dă-mi-i înapoi! — Ori mai bine na, na-i şi pe ces-tialalţi, ia-i pe toţi, ia tot ce am, — tot, tot; — lasă-mi numai sufletul, şi dă-mi într'ânsul credinţa ta! * » Tu crezi că eu sunt un domn mare, un domn bogat... Sărac sunt, Mitruţ, mai sărac decât cerşetorul care întinde mâna la toate uşile şi pe care toţi îl gonesc... Unde întinde-voi eu mâna mea ca să-mi dea cu ce să împodobesc frumseţea sufletului des-lipit de mine?... Cu ce se cumpără aceasta, Mitruţ? — Nu cu treizeci de lei se cumpără, cum crezi tu. Se cumpără cu ceeace ţie ţi-a rămas în sufletul tău din amăgirile cele bune, — şi din care eu nu mai am nimic, căci ve-nit-au amăgirile cele rele şi le-au spulberat... Bucură-te, Mitruţ, de bogăţia sufletului tău sărac — şi lasă-mă pe mine să plâng pe sărăcia bogăţiei mele... Ion Gorun. In casa de peste drum... Pe-obrazul stins, pe mâna-i slabă, Pe ochii trişti din cale-afară Şi-a pus pecetea ne’ndurată Pierduta vieţii primăvară. E toamnă iar... si amintirea O poartă iar în vremi trecute Cu visuri, cântece şi şoapte, — Atât de repede pierdute. Trecut-au ani şi ani cu ele Şi-aceeaşi toamnă ne’ndurată Veni să-i spună iar crâmpeie Din vieaţa-i moartă, îngropată, De vieata ei închis’ acolo » In zidurile reci şi mufe Cu-acelaş ac în mâna-i slabă, Cu-acelaş dor de vremi trecute. Se scoală ’ncet... aprinde lampa... Mai plină-i casa şi-i mai bună, Iar ploaia pare că-i un cântec Ce din adânc de vremi răsună... Cu dânsul vin uitate gânduri, Speranţe, vise ne’mplinite, Şi albe nopţi înmormântate In dorul veşnicei ispite. Un cântec trist şi fără vorbe Porneşte ’n dulcea înoptare, Şi lampa cântă, lampa plânge Povestea unei vieţi amare... Iar acul, ochii si lumina Şi ploaia care ’n geamuri bate Urzesc poemul plin de jale AI fetelor nemăritate... Octomvrie, 1909. Victor Eftimiu. www.dacoromanica.ro Nrul 21, 1909. LUCEAFĂRUL 485 Căprioara. De câteori vânam pe valea Călmaţuiului, trebuia, la întoarcere, să ne abatem la cârciuma lui Cristea Bulbuc din satul Cucueţii. Nu vinul cel otetit al lui Bulbuc ne făcea să-i călcăm pragul prăvăliei, ci poveştile lui de vânătoare, căci cârciumarul eră un vânător umblat şi puşca lui băgase spaimă în iepurii şi vulpile din zăvoaele de prin împrejurimi. într’o zi, pe înserate, după o vânătoare slabă de tot, intrarăm în cârciuma lui, ca să-l întrebăm şi pe el care să fi fost pricina de se stricau locurile de vânătoare, din ce în ce mai rău. îl- găsirăm în picioare, şter-gându-şi îngândurat, puşca. „Te-am prins!... Iată de ce nu mai găsim şi noi un picior de iepure, că Bulbuc îi curăţă în fiecare zi!... Asa că si azi ai fost » • » la vânat?“ îl întimpinarăm dela uşă, fără să-i mai dăm buna-ziua. Bulbuc zâmbi şi, răzămându-şi puşca de teşghea, dete din cap: „Pe dracul... Am fost, e drept, dar nu azi. . Acu două zile am fost... dar n’am avut timp pân’acîi să-mi şterg puşca... Şi ai găsit ceva? - Găsit!... Da ce am găsit eu, n’o, să mai găsească nimeni... Nici nu s’a pomenit vânat de ăsta pe aci!..“ Foarte miraţi, îl întrebarăm ce a ucis, da el în loc să ne răspundă îndată, îşi luă puşca de lângă teşghea şi, după ce o cumpăni de câteva ori în mână, o atârnă într’un cui. Uitându-se apoi peste fereastră dinspre pădure, făcu un gest neînţeles de noi, şi ne zise: „De împuşcat, n’am împuşcat nimic — N’am vrut, că de voiam o făceam prav... Da, să vă spun cum s’a întâmplat: Ştiţi cotul zăvoiului dinspre pădurea Domeniului?... Acolo stăteam de pază pe un colnic... Credeam să-mi pice vre-un afurisit de iepure... Poate aşteptam de două ceasuri că mi se urîse... Şi vinele dela picioare par’că îmi înţepenise de atâta aşteptare... Eram gata să mă lipsesc pe au ziaceea de vânat, când deodată aud un zdupuit ca şi când s’ar fi apropiat o vită... Da când mă gândeam ce dracu o fi cătând o vită în desimea asta, mă pomenesc cu o căprioară........._ — Cum, o căprioară? Căprioară pe valea Călmaţuiului? îl întrebarăm miraţi peste măsură. — Da, domnule, o căprioară... S’a oprit la zece paşi de mine. l-am văzut şi nările cum tremurau de frică. Stătea nemişcată că i par’că încremenise. Ce mă gândii atunci: Tre-bue să fie scăpată din vre-un parc boieresc — că am mai văzut eu capre de astea îmblânzite... Şi ce crezi, domnule, în loc s’o iau la ochi şi s’o dobor dintr’un foc, am tistuit-o. S’o fi văzut atunci cum s’o întors > j şi ce săritură a făcut peste o viroagă.... Par’că fu o licărire... — Şi cum ai lăsat-o să se ducă? — îl întrebarăm uimiţi. — Da, am lăsat-o!... ne răspunse cu un accent de părere de rău, dar îndată schim-bându-şi tonul, făcu un gest hotărît: — Anrlăsat-o să se ducă şi bine am făcut !... Chiar domnul şef de ocol, căruia i-am spus întâmplarea, mi-a zis: Bine ai făcut, Cristea, de n’ai ucis-o... Poate că rămâne în pădurea statului... şi se prăseşte... -- Ce să se prăsească! — râse unul din noi — auzi să-i vie căprioara în ţel şi s’o lase să se ducă!... Ce crezi că te mai întâlneşti cu o aşa pleaşcă?... Ba eu o plesneam de-i mergea untul... n’o mai întrebam de unde vine si unde se duce si dacă are > t de gând să îmnuilţească vânatul de pe moşiile statului... Ai fost un prost, mă Cristea!" Lui Bulbuc acum îi luciau ochii ca la un copoiu. El care povestise lucrurile cu atâta linişte, deodată izbucni. „N’am fost un prost, domnule! Am fost un dobitoc, un brânzoiu, un păcătos.... Par’că mi-a furat dracul minţile! Auzi eu, vânător bătrân, să rămân cu puşca în mână ca prostit, şi să las vânatul să-mi arate coada!... Şi ce ageră sălbătăciune! — Si n’ai căutat-o, n’ai urmărit-o? — Cum să n’o urmăresc... Cum mi-am mai venit în fire şi am văzut prostia mea, iute www.dacoramamca.ro 486 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1909. m’am luat pe urmele caprei. Am căutat-o peste tot locul: şi pe moşia ciocoiască şi în pădurea mare a Domeniului Coroanei, da de giabal... Par’că pierise!... M’am dus acasă cu inima acră... Nici nu mi-a venit să mănânc de necaz!... îmi venea să rup arma şi s’o arunc în gârlă... M’am culcat şi tot nu-mi mai eşiâ din cap căprioara. M’am svârcolit până în-tr’un târziu, fără să pot închide ochii. Deodată îmi veni gândul să mă duc să caut sălbătăciunea cu copoii... Repede sării din pat şi mă îmbrăcai cât ai scăpărâ din piatră... „Ei, acu pentru o capră îţi mai faci atâta sânge rău... Par’că cine ştie ce ai pierdut!... Şi la urma urmei, de unde ştii că nu eră scăpată dintr’un parc boieresc. îţi mai găseai si beleaua!... » — Şi eu cred că eră scăpată, că prea părea blândă... Ş’apoi trebue să se fi întors la cuşca ei, că altfel o găseam eu!“ căută să ne încredinţeze vânătorul care acum nu mai vorbea cu atâta amăreală. Ca să schimbe cu totul vorba, îl întrebai: „Da ceva mâncare n’ai?“ Vânătorul se gândi puţin şi deodată izbucni: Tineretul din Sâniosif ia „învârtită" (1909). Cu copoii după mine, am intrat în pădure. Eră lună, de ai fi zărit si sitarul din culcuşul lui. Am alergat ca un năuc. Desfundai toate ascunzătoarele, dar degiaba, n’am dat de urma ei. — Cum să dai! — zise unul din noi — capra nu-i iepure ca s’o întorci cu copoii. Ea când se porneşte, apoi o ia înainte; trece şi prin oraş, dar nu se mai întoarce!... - Să fie a dracului de capră! — oftă Bulbuc, aruncând o privire ameninţătoare spre braniştea din vale, care în umbrele nopţii se lăţea dincolo de Călinătui, ca o pată uriaşă de păcură. — Să fie a dracului de capră că mi-a mâncat sufletul!" Văzându-1 aşa de amărît, căutarăm să-l mai îmbărbătăm. „Ei vedeţi!... Acu v’asi fi dat carne de capră!! Măăi, da prost am mai fost!" Văzând că iarăşi începea să-şi mănânce sufletul, ne luarăm rămas bun. Dar el ne petrecu până la podul Călmăţuiului, şi când să ne despărţim, ne întrebă cu o voce rugătoare: „Oare să mă coste mult drumul până la munte?.... Vreau să mă duc la o vânătoare de capre, că până ce n’oi ucide una, nu mai am odihnă_____“ Când i-am răspuns cam cât l-ar costă, Bulbuc plecă uşor capul: „N’am de unde!" Şi se despărţi de noi oftând, ca şi când sufletul i-ar fi fost încărcat de o mare răspundere... Turnu-Măgurele. Al. Cazaban. www.dacoromanica.ro Nrul 21, 1909. LUCEAFĂRUL 487 Sonet. Cu soarele ce prinde să răsară Răsar din vânt surisuri de Dalile Ce ne-amăgesc de-alungul unei zile... Ca să ne lase singuri mai pe sară; Simţim atunci şi visuri şi idile Şi le vedem cum ni se ’ngroapă iară în adâncimea Iinistei de-afară, Lucind tot mai puţin şi mai umile... Şi azi aşa... şi tot aşa de-apururi; Ne facem cârji din umbre şi himere Ca să urcăm al zilelor calvar... Târziu, printre noptatice contururi Privim cum ni se ’neacă în tăcere O zi pierdută iarăşi înzadar! Z. Bârsan. O discuţie la Junimea. ) lată discuţia ce a avut loc cu ocazia cetireî poeziei lui Bodnărescu: Pe mare. Printre diferitele curente estetice, care agitau Junimea, erau două mari cari o separa în două tabere opuse. întâiul curent constă a se susţinea că materialul poetic, de unde un poet poate să-şi ia inspiraţia, este mărginit şi anume: din credinţele antice mitologice, din credinţei?! şi eresurile omenirei, fie şi chiar cele populare ale noastre. Iar din contră, ştiinţa modernă şi toate teoriile şi descoperirile noi nu numai că nu sunt un element pcelic, dar dimpotrivă ucid inspiraţia şi scoboară nivelul poeziei. Al doi lea ..curent susţinea din potrivă că ştiinţa modernă şi descoperirile ei sunt un puternic material de o inspiraţie şi o fecunditate poetică mare, mult mai mare decât credinţele naive mitologice şi eresurile băbeşti, şi că poezia viitoare va aveâ o des-voltare mult mai înaltă şi mai impunătoare decât cea eşită din vechile credinţi. întâiul curent eră reprezentat prin marea majoritate ajunimei, în frunte cu Ştefan Vârgolici, Naum etc. Al doilea curent, mult mai răstrins, fusese adus în Junimea de Lambrior şi mai cu seamă de mine, susţinut în parte de Alexandru Xenopol şi mai târziu de Vasile Toma. D. Maiorescu nu se pronunţase categoric contra nici unui sistem, înclină evident însă pentru cel dintâiu, de vreme ce de multe ori stabilea teoria că: poezia îşi are materialul ei propriu şi nu orice materie sau orice gen de cunoştinţe pot da loc la creaţiuni poetice. Aşa, de câteori n’am auzit pe d-1 Maiorescu susţinând că tema patriotică nu poate da loc la adevărate inspiraţii poetice, materialul fiind impropriu, de asemenea politica şi altele. Pe baza acestora condamnă întreaga mişcare de poezie patriotică din ţară. In ') Din voi. „Amintiri dela Junimea din laşi“, despre cari am vorbit în unul dintre num. trecute. această privinţă aveâ şi nu aveâ dreptate, după cum voiu arătă în curând. D-l Negruţi şi el eră. mai mult partizanul vechei credinţi estetice. Cât despre d-l Pogor, nu aveâ o părere pozitivă, d-sa susţineâ când o teorie, când alta, după cum eră prezentată mai bine sau mai mediocru, iar spiritul său eminamente estetic, aprobă tot ceeace eră frumos şi simţit, fără a voi să se încurce în chestii de doctrină şi de şcoală. Ca o consecvenţă a celor două doctrine de mai sus, decurgeâ o altă deosebire mult mai profundă între noi. Sub influenţa filozofiei metafizice germane şi a uuui panteism nou, una din temele preferate ale lui Bodnărescu mai cu seamă, eră punerea în versuri a neastâpărului sufletului omului pentru a află ce este dincolo de lumea cunoscută. După această şcoală, ca şi după filozofii care o inspiră, omul este vecinie chinuit de întrebarea: Cine a făcut lumea? Cum s’a născut ea? Ce are să devină universul? Ce loc avem noi în lume? Etc. Din contră, adepţii filozofiei pozitive al cărei reprezentant eram eu, ne ridicam vecinie în contra acestui fel de chinuri artificiale pe care poeţii pretind că le simţesc, căutând a rezolvi problema cauzelor finale şi a celor primordiale Noi nu admiteam ca să se facă oftaturi şi plângeri pe această temă, reducând-o numai la oarecare juste proporţii. Odată pus in cunoştinţă cetitorul de acestea, îi va veni uşor ca să înţeleagă discuţiile estetice din Junimea. După cetirea poeziei Pe mare a lui Bodnărescu, d-l Pogor zise: — Discuţia este deschisă, care are de spus vre-o prostie s’o spună. Ştefan Vârgolici zise: -- Se înţelege că poezia e frumoasă cu stelele ei călătoare şi cu întrebarea oare ce se petrece pe acolo printre stele; dar eu mărturisesc că mi se pare mai www.dacoramamca.ro 488 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1909. poetică concepţiunea antică, care făcea din cer o boltă statornică ţintuită cu cuie de aur strălucitoare. Iar Apolon eşind cu carul său măreţ şi străbătând cerul cu cursierii lui de foc, era ceva de toată frumseţea. — Contestez, am răspuns eu, aceste aprecieri care mi se par greşite. Cei antici având un orizont mărginit de cunoştinţi, în care eroarea de multeori domina observaţiile juste şi având cunoştinţi foarte reduse geografice, etnografice, astronomice, etc. inspiraţia lor nu a fost decât foarte rar grandioasă, iar poezia lor destul de mărginită ca perspectivă. Evident că exagerăm, dar fondul îl cred şi acuma foarte just. Cum, sări Miron Pompiliu, dar se poate ceva mai frumos şi mai poetic decât mitologia greacă precum şi ideea ce-şi făceau ei de zei de lume? Da, acele frumoase metamorfoze! Dar credinţa despre semizei? Dar lupta dintre dânşii? Se poate ceva mai frumos! Aceste cuvinte ale lui Miron Pompiliu fură aprobate de mulţi, iar Beldiceanu, Xenopol şi alţii îmi ziseră: — Lasă, Panule, nu mai susţineâ asemenea lucruri, aceste sunt paradoxe. Aceste cuvinte mă înfierbântară şi răspunsei cu multă vivacitate: — Aşa, apoi să vă arăt că nu ştiţi ce susţin şi că confundaţi două lucruri deosebite. Eu susţin că cei vechi au avut foarte puţină fantazle poetică şi că noi modernii o avem incomparabil mai mare. Să nu uitaţi, că ceeace numiţi d-voastră imaginaţia poetică, la cei vechi nu eră fructul fantaziei poetului, ci erau credinţele religioase, sociale şi cosmice ale lor, era sistemul religioso-filozofic al Grecilor, în care ei credeau cum credem noi în adevărurile pozitive ale ştiinţei. Când din soare făceau un Apolon cu carul său, nu eră imaginaţie pentru dânşii, eră o credinţă, fabutele. din mitologia lor erau dogme religioase, ei credeau în metamorfoză, metempsichosă, în zei, în zeiţe, etc. Prin urmare poeţii lor, afară de cei lirici care descriau şi analizau sentimentele şi foarte puţin incă şi acestea, nu făceau decât să copieze şi să reproducă credinţele contimporane. Este ca un poet modern care ar pune în versuri credinţa noastră despre fulger, despre ploaie şi alte fenomene meteorologice. Noi modernii care avem alte credinţe, luăm drept fantazie poetică credinţele celor vechi. Noi găsim în ele poezie, fiindcă nu mai credem întrânsele, cei vechi nu găseau decât adevăruri, partea poetică eră foarte puţină. Această tiradă cam linişti pe cei care se ridicaseră în contra mea taxându-mă de paradoxal. Atunci d-1 Pogor se amestecă şi el în discuţie şi-mi zise: — Foarte bine, dar crezi d-ta că cunoştinţele noastre pozitive pot provocă inspiraţie poetică? De vreme-ce totul e cunoscut, ce-i mai rămâne poetului? — Mai întâi totul nu poate fi cunoscut în domeniul ştiinţei, îi respunsei eu; pe urmă poezia nu consistă în a inventă teme, ci a exploată o temă cunoscută din puncturi de vedere necunoscute, fie de gândire, fie de sentiment. Dacă până acum nu avem poeţi mari, în sensul filozofiei pe care o susţin, este că adevărurile ştiinţifice au fost până acum exploatate numai din punct de vedere utilitar şi n’au pătruns nici nu sunt aşa răspândite pentru a fi exploatate din punct de vedere literar şi estetic. Discuţia continuă pe această temă amestecându-se intr’ânsa principalii membri. Lambrior şi Xenopol. până la oarecare punct susţi::ându-mă, alţii combă-, tându-mă. G. Panu. Dări de seamă. Tudor Pamfile, Jocuri de copii, ed. Acad. Rom. Bucureşti, 1909. Un voi. de 98 pp. Preţul ? Este a Vl-a lucrare — a V-a încă n’a apărut — din publicaţia academică a culegerilor şi studiilor apărute sub titlul „Din vieaţa poporului român". Cartea aceasta a d-lui T. Pamfile conţine întregiri şi urmări la două din publicaţiile sale, tot sub titlul „Jocuri de copii", tipărite in memoriile secţiunii literare a Academiei (Tom. 28 şi 29); — fără aceste două din urmă, cartea de faţă nici n’ar puteâ fi înţeleasă pe toate paginile sale. . Materialul este împărţit în: „jocuri de copii" şi în „cântece de luare în râs şi altele". La jocuri de copii găsim: jocuri propriu zise sorţi, jocuri cu păcăleli, joace (1), jucării (despre fluiere şi mijloace de cântat), diverse. Tot aici la jocuri, de copii aflăm — deşi nu mai corespunde titlu- lui, — un capitol despre jocuri de flăcăi şi fete mari, cu câteva melodii poporale puse pe note; dar toate acestea (pag. 6-16) sunt expuse cu multă lipsă de unitate şi puteau fi suprimate. La cântece de luare în râs se află: cântece cătră oameni, cătră vietăţi, lucruri, apoi jocuri de cuvinte, glume, formule de păcăleli, întrebări, probleme şi frământări de limbă. Partea covârşitoare din această ultimă publicaţie a d-lui T. Pamfile este adunată din mai multe colecţii şi reviste, ca să fie mai la îndemână celor ce se interesează de literatura poporului, de arta şi obiceiurile lui. . Colecţiile jocurilor de copii vor puteâ fi întrebuinţate de toţi autorii, cari iau asupra lor sarcina de-a întocmi scrieri de jocuri româneşti pe seama şcolilor şi a familiilor noastre. www.dacoramamca.ro Nrul 21, 1909. T.TTCEAFÂRnii 489 S’a şi lucrat ceva în materia aceasta a jocurilor per.tru tinerimea şcolară: s’au tipărit in Bucureşti câteva manuale cu jocuri româneşti pentru copi şcolilor primare din ţară. Este, negreşit, un deosebit interes naţional, ca materia să fie completată şi perfecţionată din ce în ce cu alcătuiri scoase din felul de a fi al poporului român, şi înlăturând tot ce este nepotrivit pentru copiii noştri. * Glosarul dela sfârşit este, ca de obicei, foarte preţios. Dăm următoarele pilde: „Umblă cu ciolane ’n brâu“ = cu ceva care să înfricoşeze pe alţii. „Umblă după ciolan“ = după os de ros. „Stă băţ“ = încremenit. „Se dă prin băţ (cum se dă cânele) de obraznic ce e!“ „l-a ieşit duhul (nume rău), ca de popă tuns". „Nu te mai burzoi (răsti, burzului) la minc!“ „L-aştept să vină când de când“ (din clipă iu clipă). „A prins la colţ“ = s’a obrăznicit. „Cătu-i cucul!" = niciodată. „împleteşte cozi albe" = e fată bătrână. „Dus" = nebun: „mă iau după toţi duşii!" „Te dau pe foaie" = te bat. „Potriveşte şi el cu lupul din gât" - e lacom. „Om îmbrobodit", bărbat înşelat de femeie, om cu corniţe. „Ştiu eu cât îi plăteşte osul" — ştiu ce putere are. „Crescut-au sămănăturile părete" (= înalte şi frumoase). „Te scriu pe părete" — te izbesc, să rămâi lat. „Se uită pe păreţi" = n’ascultă „Spune minciuna cu şart" = frumos. „Umblă teleleu" = fără căpătâi. „Spăl gâtul" = „ud măseaua" = „trag la mustaţă" = beau după lege, ş. a. ş. a. E. H. Cronica. Adunarea generală a „Asociaţiei”, care a avut loc in Sibiiu, la 12 şi 13 Octomvrie n., nu s’a deosebit de celelalte .adunări generale, mişcându-se şi aceasta, fără variaţie,in făgaşul oficial al programului obişnuit: serviciu divin, discurs de deschidere, examinarea raportului comitetului central'şi, după o discuţie scurtă, • aprobarea acestui raport. Asociaţia, conform raportului alcătuit cu multă conştienţiozitate, cu sfârşitul anului 1908 avea o avere de 932,088 cor. 97 fii. (cu 39,696 cor. 50 fii. mai mare decât în anul 1907); numărul membrilor erâ de 2741 şi anume: 103 fundatori, 274 pe vieaţă, 1478 ordinari şi 886 ajutători. In cursul anului 1908 s’au ţinut 354 prelegeri poporale (cu 40 mai multe decât anul trecut) şi 51. conferenţe. Numărul despărţămintelor erâ de 56, numărul agenturilor de 206, dintre cari, însă, prea puţine au desfăşurat vre-o activitate cât de puţin mulţumitoare. La adunarea generală s’a incassat dela membri noi suma de 2900 coroane. In jurul acestor cifre s’au învârtit şi propunerile prezentaie adunării generale din partea unor membri ai ei: cum s’ar puteâ spori numărul membrilor, cum s’ar puteâ da avânt despărţămintelor, etc., propuneri cari s’au dat spre studiarea comitetului central. După ani îndelungaţi, pentru întâiaşdată ni s’a dat prilejul fericit de-a vedea din nou la adunarea generală a celei mai înalte instituţii culturale româneşti — un prelat român. Asistenţa L P. Sf. Sale a mitropolitului Meţianu se datoreşte şi ea, poate, în rândul întâi împrejurării că în discursul de deschidere, rostit de dl Andreiu Bârseanu, vicepreşedintele Asociaţiei, s’a pomenit, în cuvinte calde şi avântate, de meritele neperitoare ale vmarelui Arhiereu şi Român Atidreiu Şaguna, care a pus temeliile Asociaţiei noastre".. ■ La alte adunări, prelaţii noştri obişnuiau să trimită telegrame de felicitare şi încurajare. De data aceasta s’a întâmplat, însă, un lucru ciudat: nici mitropolia din Blaj, nicî episcopiile dela Oradea mare şi Lugoj n’au voit să ştie de adunarea generală din anul acesta... In cursul adunării generale s’au ţinut două conferenţe: în ziua întâi a d-lui I. Agârbiceanu, pe care o publicăm în numărul de faţă, iar a doua zi a d-lui Dr. V. Branişte despre regretatul Alexandru Mocsonyi, fost preşedinte de onoare al Asociaţiei. Anul viitor adunarea generală se va ţinea la Dej, iar in 1911, când se împlinesc 50 de ani dela înfiinţarea Asociaţiei, — în Blaj. * Centenarul lui Şaguna. Sărbătorirea aniversării de-o sută de ani dela naşterea celui mai mare Arhiereu român a adunat la Sibiiu şi Reşinar lume românească cum rar am mai văzut. Au fost reprezentate toate ţinuturile româneşti, toate instituţiile noastre culturale, toate societăţile studenţeşti, mai multe reuniuni de femei, reuniuni învăţătoreşti etc_____ Toate aceste le ştim, insă, numai pe temeiul informaţiilor noastre particulare, căci la serbări nu am văzut nici un semn prin care să se fi dovedit asistenţa numeroşilor reprezentanţi. Serbările au decurs în cadrele oficiale stabilite înainte: Duminecă (17 Oct. n.) — serviciu divin şi parastas în biserica Catedrală, după amiazi şedinţă festivă a societăţii teologilor „A. Şaguna", seara concertul reuniunii meseriaşilor români. Luni — peregrinaj la Reşinar, la mormântul lui Şaguna. In amândouă zilele ni s’a dat să ascultăm din gura Mitropolitului acelaş discurs de comemorare, cald şir bine chibzuit, www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nnil 21, l'JUt) •100 dar lung, mult prea lung pentru astfel de ocazii rare, unde caută să se exprime sentimentele unei nenumărate mulţimi. Şaguna n’a fost al unui singur om, nici al unei singure generaţii sau clase; el a fost şi e al nostru al tuturora: şi tineri şi bătrâni, şi mireni şi clerici... şi nu s’au auzit, la mormântul din Reşinar, decât trei glasuri. Discursul mitropolitului trebuia redus — mai ales că o zi înainte se cetise în toate bisericile române din arhidieceză — făcându-se loc discursurilor scurte ale celorlalţi admiratori ai lui Şaguna. Preoţii, învăţătorii, studenţii şi ceilalţi mulţi să nu fi avut ce spune la mormântul celui care a fost de-opotrivă de mare şi ocrotitor pentru toţi ?... Aşa, reprezentanţii societăţilor şi instituţiilor culturale n’au avut în Reşinar alt rost decât să sporească şi ei mulţimea ce se înghesuiâ în jurul bisericii... fără să vază sau să auză multe lucruri. Dealtminteri serbările au avut un caracter foarte solemn. Pe-o zi de toamnă de rară frumseţe — pare că şi cerul voiâ să prăznuiască — peregrinajul la Reşinar a fost un moment de recreaţie sufletească pentru toţi: şi cărturari şi ţărănime, — poate mai bine de 4000 de inşi — cari au venit să vază mormântul celui mai mare arhiereu român. * Concertul „Reuniunii române de muzică" din Sibiiu. După frământări îndelungate, „Reuniunea română de muzică" din Sibiiu pare a fi ajuns, însfârşit, in alvia unei desvoltări liniştite şi roditoare Concertul dela 13 Octomvrie n. al reuniunii noastre, dat sub conducerea noului ei dirigent, dl Li viu Tempea, îndreptăţeşte aşteptările noastre să vedem reînviind re-numele de odinioară al acestei reuniuni. Fără să fi avut la dispoziţie timp mai îndelungat pentru studiarea pieselor de concert şi repetiţiile necesare, dl Liviu Tempea a ştiut să aranjeze un concert cum de mult n'ara mai auzit dela reuniunea noastră. Corul mixt a executat cântecele cu o preci-ziune desăvârşită. D-na Veturia Trileanu în duetul din „Der fliegende Hollănder" a fost la culmea talentului său, iar d-1 Oct. Mureşianu — partenarul ei în duet - a ştiut să se menţină, cu onoare, şi alăturea de celebra noastră artistă. D-1 Liviu Tempea a debutat cu două puncte: „Soirees de Vienne" şi „Variaţiuni româneşti", executate la pian cu o măiestrie desăvârşită şi la înălţimea faimei de pianist eminent ce-i premersese. Am putut să admirăm şi talentul său de compozitor în „Rugăciune" şi „La arme", două coruri mixte bisate şi primite cu aplauze îndelangate. Mai ales „La arme" dovedeşte o mare putere de interpretare şi înţelegere a sufletului românesc. Felicităm „Reuniunea română de muzică" pentru noul ei dirigent... ♦ Teatru românesc în Sibiiu. După o pauză îndelungată, prea îndelungată, din nou am avut prilej să asistăm la o reprezentaţie teatrală dată de diletanţi români. In zilele de 14 şi 15 Octomvrie n., cu prilejul adunării generale a Asociaţiei, s’a reprezentat in teatrul orăşenesc „La Şezătoare", icoană din popor, text de d-nii C. Sandu-Aldea şi Dr. I. Borcia, muzica de Tib. Brediceanu — şi drama într’un act „Jeitfa" de I. G. Miclescu. Despre piesa d-lui Tib. Brediceanu a mai fost vorba în revista noastră cu prilejul premierii care a avut loc, tot in Sibiiu, la 2/15 Iunie a. tr. (vezi „L.“ nrul 14, 19081. De-atunci, d-1 Brediceanu a mai găsit în bogăţia mu-zicei noastre poporale câteva mărgăritare alese cu cari a împodobit „icoana din popor", cum îşi numeşte, cu prea multă modestie, — opereta poporală. Inter-pretatorii rolurilor au fost aproape toţi ceice le-au interpretat şi în anul trecut. Numai în rolul lui Sorin (bariton) am avut un nou interpretator, pe d-1 Octavian Mureşian. Am admirat şi de data aceasta vocea minunată şi jocul plin de temperament al d-nei Veturia Triteanu şi al d-lui Octavian Mureşianu, şi ne-am convins din nou de talentul de actor al d-lui Iuliu Enescu, conducătorul harnic al diletanţilor români din Sibiiu. Celelalte roluri, mai mici, au fost de-asemenea bine susţinute. Drama d-lui I. G. Miclescu „Jertfa" ne-a adus o surpriză: in această piesă a debutat pentru întâiaş-dată d-şoara Claudia Goga, dând dovadă de-un talent dramatic de-o putere neobişnuită. Jocul ei natural şi neforţat, mişcările ei vii şi pline de temperament ne-au făcut să uităm atât lipsurile piesei (lipsa de o acţiune puternică), cât şi — mai ales — jocul d-lui N. Băila, care s’a străduit să interpreteze un rol nepotrivit fizicului şi temperamentului său. D-na I. Vă-tăşan, in rolul mamei îndurerate, a fost o bună par-tenară a d-şoarei Goga. In ambele seri, sala vastă a teatrului orăşenesc a fost tixită de lume, care a adus ovaţii sgomotoase debutanţilor. * f A. Baltazar, un tânăr şi mult promiţător pictor român, a murit la 26 Septemvrie v., în vârstă de abia 30 de ani, — în atelierul său din Bucureşti, „unde lucrase cu dragoste şi devotament pânzele sale frumoase, izvorite dintr’o minte superioară şi un suflet ales şi rar"... A. Baltazar a atras atenţiunea lumii artistice prin expoziţia ce a aranjat-o, în anul 1907, într’una din şalele Ateneului din Bucureşti. Deşi expoziţia nu i-a adus succesul aşteptat şi nu i-a făcut cu putinţă să-şi realizeze visul de-a face o călătorie de studiu la Paris, — Baltazar a muncit înainte cu dragoste şi stăruinţă până în cele din urmă clipe... * t Cesare Lombroso, una dintre cele mai înalte somităţi ale medicinei contimporane, a răposat la 16 Octomvrie n., în vârstă de 73 ani. Născut în Verona, la 1836, a studiat in Turino, Pavia şi Viena. La 1862 ajunge profesor de psihiatrie în Pavia, apoi director al institutului de alienaţi din Pesaro, iar mai târziu profesor de medicină legală şi psihiatrie la universitatea din Turin. www.dacoromanica.ro Nrul 21, 1909. LUCEAFĂRUL 491 Operile cari l-au făcut nemuritor sunt, mai ales, „Geniu şi nebunie" şi „Crima, cauzele şi remediile ei“, prin cari pune bazele şcoalei de antropologie şi sociologie criminală. In vremile din urmă, Lombroso s’a ocupat şi cu probleme spiritiste. * Iancu Prostu. E un nume care preocupă cercurile literare în momentele lor de veselie. Articolele acestui autor se cetesc cu adevărată plăcere când vrei să te distrezi cu capriciile prostiei omeneşti. Talentul lui nu e fecund, dar destul de consistent pentru a creâ opere durabile. Nu de mult a închinat şi cetitorilor „Luceafărului" o mică capodoperă, în care prostia e înviorată de obrăznicie. In această capodoperă se ocupă de noi, crezând că îi vom da prilej la creaţiuni noi, răspunzându-i ca unui om în toată firea. Şi dacă am avea timp să batem toaca la urechea tuturor scurţilor de minte, i-am împlini cu plăcere aşteptările. Dar nu avem vreme de pierdut. Poate se va găsi cineva să cetească creatiunile mâestrului prostiei literare româneşti — şi poate ii va jertfi câteva clipe de veselie pentru a-1 îmbărbăta la scris. Pentru orientarea celor ce ar vrea să se intereseze de operile lui Iancu Prostu, putem spune că iscăleşte sub pseudonimul: I. Scurtu. * Ştiri. Ilustraţiile acestui număr ne-au fost puse la dispoziţie de, cătră d-1 Ştefan Buzilă, preot în Sân-iosif, care lucrează la monografia acestei comune. Sâniosif e situat lângă Rodna-veche, comitatul Bistriţa-Năsăud, şi are 789 locuitori, toţi români. Ilustraţiile nu au nevoie de-o explicaţie mai amănunţită. * Erată. La poezia „Pentru lege" din nrul 20, în partea a treia „Asfinţit", versul întâi, rândul prim, în loc de lanul s’a cules lacul. Poşta Redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — T. R. (Bl.) Din fiecare câteva rânduri... adorabile, începem cu „Sonet": Trece cea mai frumoasă regină Pe frunza de arbori şi pomi. I-au plecat înainte zefiriomi (!) Vestitori de pace senină. Se ’nchină revirul (!) încoace sfios etc... Şi încolo se leagănă blând Porneşte un şopot de ramuri, trezând Ca-o vrajă trandafirul spinos. Apoi o strofă din „In aşteptare": La casa cu pridvorul larg Bat în seri senine... Până aici a mers foarte bine, dar ascultă cum urmează cu harabaua: Iară dorul inimii în prag Singur ţie se ’nchină fată jună. In aşteptare ie acum: Insenină-i iară firul întunecatelor nădejdi, Tu, ce porţi în zâmbet trandafirul. Şi sfârşim cu „Revedere": Azi din comoara-aceea o rază nu mai e: Doar singuri trandafirii mai stau în floare In zimbetu-ţi şi azi copilăresc... Blând, Undeva, departe, plâng note ’n cărare!... Manuscriptul il păstrăm V. Graur. Vei rămânea necunoscut, cum necunoscute vor rămânea şi poeziile d-tale. S. B. — B. Mai încercaţi, poate veţi reuşi să treceţi pragul acestei rubrici cu atâţia spini... O singură strofă ne-a plăcut mai mult: Iar tu gingaşă şi tristă Mă priveai cu ochi căprui, Cum plecam din satul vostru Biet copil al nimănui. Versificaţia curge ... şi ’ncetul cu încetul vor veni şi ideile. N. S. O publicăm întreagă, având părţi cari promit. Ades’ pe ceriul siniliu. Ades’ pe ceriul siniliu Popas de-şi face luna, Mă bântue un dor pustiu, Mai drag ca ’ntotdeauna. Şi dacă plopi cu foi de-argint îşi freamătă doinirea, Spre tine, Fir de Mărgărint, îmi pleacă ’n zbor gândirea. Şi dacă paserile-au prins Ca să se cheme ’n crâng, Mă arde vrerea ’n foc nestins, La piept ca să te strâng. Şi dacă râul murmurând Se plânge pietrilor, Mă leagă strâns pe mine'-un gând, Subt ochii tăi să mor. „Pietrilor" nu prea rimează cu „mor". A. F. Cum nu? O publicăm cu cea mai mare plăcere. Doamnei... Ai părul ondulat şi moale Ca răsfirata spumă, Dar... niciodată nu te prinde, Când râzi uşor, vre-o glumă ... Domol se ’nfioară apa argintie, Ca pe liră-o şoaptă spontanee, Visătoare, cea mai dulce arie. Iară tu care treci pe alee, De ce rece rămâi la toate ’n vecie Şi o caldă privire n’ai fee? www.dacoramamca.ro 492 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1909. Cu graţii corpul tău se mişcă In ondularea trenii, Dar... vezi atât de rău îţi şade Un tremurat al genii... Cu rime pline-aseamăn dinţii In viul, caldul râs ... Dar... strică-atât de mult, ştii bine, Şiretul tău surâs... ... De ce să câţi cu-aşa ardoare Al înţelegerilor măr .. .? Ci frumuseţea ta, o doamnă, E ’n râs, în trenă şi în păr... L. R. S. „Aşi vrea ... şi nu ştiu ce-aşi mai vrea." Nici noi nu ştim. Du şan. Versuri frumoase şi simţite, dar prea puţin potrivite pentru publicitate Poate altele. E. G. B. (Bistriţa). Strofa din urmă din „Ne aşteptăm" promite ceva. Pribegi veniţi din alte lumi, Rotind prin haos, ne cercăm... Şi dacă ’n veci nu ne ’ntâlnim E doar (!) că’n veci ne aşteptăm. Rimele sunt slabe. Trimiteţi-pe şi altele. D. N. C. Bucureşti. Prea e sinceră să nu o dăm precum urmează: Chiemare. Hai, frumoasa mea dudue . . Să ’mpletim un gând şi-un dor, Nucii iarăşi să ne spuie Basme vechi din frunza lor. îndelung susură prunii, Cum miroase-a rosmarin, Ceru-i plin de vraja lunii, Sufletu-mi de tine-i plin. Vin-o ’n liniştea măreaţă, Satul tot e adormit — Până ’n zori de dimineaţă Numa bine-i de iubit! In căldura ’mbrăţişării Să te culci pe braţul meu, Ca talazurile mării Ce voiu legănă mereu. Noaptea-ţi va stropi cu rouă Păru ’n valuri, mătăsos; Ni-ar surâde vieaţa nouă ' Basm de-apururi luminos. Ritmul inimei ce bate, Străbătută de noroc, Va sclipi ’n eternitate — Strop tremurător de foc. Aviz. Rugăm toţi abonaţii noştri în întârziere cu plata abonamentului să binevoiască a achită sumele cari ne datoresc, având şi noi — cu apropierea sfârşitului de an — plăţi mari de făcut. Preţurile de abonament sunt: 1 an 12 cor.; 6 luni 6 cor.; .Ediţia pentru preoţi săraci, învăţători şi studenţi, 1 an 8 cor.; 6 luni 4 cor. Adm. „Luceafărului“. * La schimbări de adresă rugăm să se indice întotdeauna numărul fâşiei şi să se alăture 20 bani în mărci poştale. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. Nr. 1197—1909. Concurs. Comitetul „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român“ publică concurs pentru: O bursă de K 100 (una sută) anual din „Fondul Avram Iancu“, destinată pentru tineri români dela şcoalele secundare. Petiţiile se vor adresă comitetului central al „Asociaţiunii" în Sibiiu, strada Morii Nr. 6 până la 3 Noemvrie n. a. c., împreună cu următoarele acluze în original sau în copie legalizată: a) certificat de botez; b) atestat şcolar; c) atestat de paupertate. Sibiiu, din şedinţa comitetului „Asociaţiunii" ţinută în 9 Octomvrie 1909. Iosif Sterca Şuluţu prezident. „Sentinela" institut de economii şi credit ca societate în Satul-nou, cu filială in Sân-Mihai, efectueşte toate operaţiunile de bancă. După depuneri plăteşte 5% interese şi darea după acestea. Depuneri se pot trimite şi cu posta, spre care scop se dau cecuri poştale dela institut. Pentru noua emisiune de acţii, cu 110 cor. pentru acţionari şi 112 pentru neacţionari se pot cere prospecte. i55i Direcţiunea. TIPARUL LUI W. KRAKFT ÎN SIBIIU. www.dacoramamca.ro