r°T°m' o 'hotq ■ oii oiCToFo i o Ml o m o ii o m o iii oiPir° iii °i° r° m ° ip p iih = LUCmF^RUL= KEVISTfllU^nWffHTm^TER^TURri^IflRTĂ H ¥ r w ¥ ¥ oi w ¥ ¥ SUMARUL. D. Anghel şi Şt. O. losif . . t. Paul . . Z. Bârsan . Ştefan Braborescu I. Agârbiceanu Vasile Stoica . Oct. C. Tăslăuanu Dări de seamă: Cronică: . . . Balada lui Bucur (poezie). Nevasta beţivului. Mărul. Dramă în 2 acte. Cele două porumbiţe (poezie). Părintele Vart. Bogdan. Şi-o să pornesc (poezie). Arta în România. George Panu: Amintiri literare(G.Bogdan-Duică). f Dr. I. T. Mera. Cartea de aur. înfiinţarea „societăţii scriitorilor români". Ştiri. — Poşta Redacţiei. 11 u strat iu ni: Cula din Pojogeni-Gorj. Culă din Groşera-Gorj. Troiţă din Prahova. Troiţă din Vâlcea. Planurile d-lui G. Lupu. Compoziţie originală după ouă încondeiate aplicată la ceramică de d-şoara M. Panaitescu. Casa şi poarta lui Mogoş, în comuna Ciauru-Gorj. Faţada casei lui Mogoş. Wi Anul VIII. Sibtiu, 15 Septemvrie. Nr. 18. O 111 O 111 o III o I o 111 o III o HI o III o 111 o 111 o III o III o 111 o IU o III olfo ||| o'|| ° ||| O ||| O 111 o 111 o III ° lll ° III o LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ Colaboratori: I. Adam, I. Agârbiceanu, D. Anghel, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brediceanu, I. Ciocârlan, D. N. Ciotori, AI. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Enea Hodoş, Nerva Hodoş, Şt. O. losif, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, I. Paul, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. .jjjŞŞţ; flustro-Hngaria: ABONAMENT: 1 an.................12 cor. Ed. de lux ... 20 cor. 6 Ioni...............6 „ „ „ „ ... 10 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 8 cor. Komânia şi în Străinătate: 1 an.................16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. . 6 Ioni.............8 „ „ „ ... 15 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: I an 14 Cor. Rcelamaţhle suni a se face in curs de lo zile după apariţia fiecărui număr. Pentru urive schimbare de adresă se vor trimite 20 bani in mărci postule. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). Glob, diametru 25’/> cm. 32 50. Kogutowicz, M., A magyar korona orszâgainak iskolai făli terkepe (Mapa Ungariei) trasă pe pânză. 14.—. Tot aceea (B. kiadâs) cu împărţirea comitatelor. 14. — . — Europa iskolai făli terkepe (Mapa Europei) trasă pe pânză. 15.—. — Az osztrâk magyar monarchia iskolai făli terkepe (Mapa Austro-Ungariei) trasă pe pânză. 14.— . A foldkepe feltekekben. Iskolai făli terkepe (Semigloburile) trasă pe pânză. 22.—. Europa după Kozen, trad. de I. Moldovan, trasă pe pânză. 11.-. Semigloburile harta globului pământesc, trasă pe pânză. 9.—. Pentru şcoalelc din Bucovina prin ord. min. ddto Viena 24 Ian. 1896 nr. 1096 admise, iar pentru cele din Ungaria oprite. Palestina şi ţările sfintei scripturi, trasă pe pânză. 4 —, netrasă 2.—. Hartă compuă a Ungariei, de Dr. Fr. Schuller, un mijloc de învăţământ de valoare neperitoare pentru tineri şi bătrâni. Recom. de cătră înalt, minist. reg. ung. de culte şi instrucţ. publică sub Nr. 26761/1906 Ediţie de lux 5 50, ed. şcolară 3.— m m şi alte mijloace de învăţământ cât şi recuisite de scris să află stabil in depositul = lui W. Krafft, Sibiiu (Nagyszeben). ■ ■ . www.dacoromanica.ro Balada lui Bucur. — Fragment inedit din „Carmen 5aeculare“ — Pe acele locuri unde şi-a păscut Legendarul Bucur turmele de oi, Dacă s’ar întoarce astăzi înapoi Dup’afâtea vremuri care au trecut, Dacă s’ar întoarce unde a lăsat, Ca să stea acolo pe câmp ca un semn, O bisericufă cu turnul de lemn, Dacă s’ar întoarce în vechiul lui sat, N’ar mai vedea astăzi înspre stâna lui, Când scapătă ’n ierburi soarele ’n declin, Turme după turme liniştit cum vin Scriind pretutindeni negre cărărui... Dacă s’ar întoarce n’ar mai auzi Tălăngile toate cu limbile lor Cum dau glas, se ’ntreabă şi răspund sonor Din amurg şi până ’n revărsat de zi... Dar pe locu-acela de sfânt adăpost, Cu bisericufa şubredă de lemn Ce-o durase dânsul pe câmp ca un semn Al statorniciei vieţii care-a fost, Ar vedea cu vremea cum s’au grămădit Casă lângă casă cu tot rostul lor, Ca o turmă albă pe lâng’ un păstor, în jurul acelui turn de el zidit. Ar vedea îr. jurul sfintei cetă}ui Bogat în biserici un oraş domnesc, Cu clopote grele care glăsuesc Mai sonor ca schija tălăngilor lui. Ar vedea că locul ce şi l-a ales Să-şi dureze-oraşul, i-a fost cu noroc, Că n’au fost în stare sabie, nici foc Să ’mprăştie vieafa care s’a purces... Că s’a ’ntins oraşul şi-a crescut treptat înspre cele patru zări necontenit, Căci e scris să fie tot ce e zidit Pe pământ, cu râvnă şi cu gând curat. D. Anghel şi St. O. losif. www.dacoromanica.ro 400 LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1909. Nevasta beţivului. Vasile Cârnu, asa îi zice. Vasile i-o fi zis din botez, cine şi unde l-o fi botezat, că el s’a trezit ca puiul de cuc în cuiburile altora; nici sat, nici casă, nici părinţi, nici rude, nu ştie să fi avut undeva pe lumea asta; s’a pomenit cu numele de Vasile sadea, fără altă poreclă. Norocul, că a dat Dumnezeu de i-a căzut nasul din rădăcină, iar Dumnezeu ştie unde şi când, încât poartă şi el, ca toţi creştinii, două nume, Vasile Cârnu. De mic copil s’a pripăşit prin viile laşului, Ia Copou, s’a aciuat unde a putut, azi pe lângă un vier, mâne pe lângă altul, dormind prin grajduri, cu toată gospodăria şi calabalâcul legate în o po'ală stingheră de suman şi aşezate cuminte în un capăt de iesle. De când e nu l-a păgubit nimeni cu un capăt de ată măcar, dar nici el n’a lăcomit în vieata lui la bunul altuia; de aceea, bagseamă, a intrat când a vrut în via oricui si a esit ne> y băgat în seamă, când i-a abătut; vine ne-chiemat şi pleacă nealungat. Acum e flăcău tomnatic, asa între 25 si 60 de ani. Ţăranul trecut de 25 de ani n’are vârstă, după cum se ştie; arşiţa, ploile, munca grea şi inima mai mult goală, decât plină îl dau repede spre toamna vieţii. Dar nici căzături fără de vreme nu prea vezi între ţărani, ca între boeri, cărora ori li se umflă ceafa şi le creşte burta cât o balercă de huzureala cea multă, ori se sfrijesc şi se blegesc de cele blestemăţii. Ţăranul trăeşte şi moare aşa în doi peri, cum se zice. Aşa l-a pomenit lumea şi pe Vasile al nostru. Ce e drept nici bir la stat, nici chirie Ia casa cuiva n’a plătit Vasile în vieaţa lui, dar nici de pomană nu l-a ţinut nimenea, decând e. în toate viile Copoului şi prin satele de prin prejur n’ai să găseşti un muncitor ca Vasile Cârnu. Cu coasa numai şugueşte, dar rade nu altceva şi om să fii să te ţii după el, dacă va apucă înainte, iar la lucrul viei e meşter amarnic, de ţi-e mai mare dragul să-i priveşti în urmă. Lucrează cu ziua ca şi cu hurta, de n ai nevoie să te ţii după el, ca să nu te şmecherească din lucru, ori să fure vremea lui Dumnezeu, uitându-se la soare răzămat în coada sapei şi scuipând printre dinţi, cum fac unii. Afară de beteşugul dela nas l-a mai înzestrat Dumnezeu pe Vasile încă cu alte trei: femeile, beutura şi snoavele. De femeie n’a avut parte bietul Vasile tot din pricina nasului, se vede, oricât s’a tinut si se tine de ele, cu glume şi cu snoave, cu măguleli şi ciupeli. Ale naibei, îl ascultă bucuros şi glumesc cu el, dar fug de dânsul când îi e lumea mai dragă, de creapă bătuca în el de necaz. în schimb însă se mângâie şi el cu beutura şi cu snoavele. Vasile e om mic de statură, dar făcut pe beutură, ca Leonat din Longobarda şi are un cap cât un bostan plin cu snoave, cu glume şi zeflemele şi o frunte cât pe colo, de-i ţine streşină obrazului, de aceea îi mai zic oamenii şi Isop, sacul cu minciunile. Cu beutura se încurcă Vasile numai Dumineca, Lunea şi în sărbătorile împărăteşti, cu cruce roşie în calendar, dar atunci bea cu teineiu, de se încovoaie locul sub el, cât a agonisit într’o săptămână toarnă pe gât Dumineca de chef şi Lunea ca să se dreagă şi doarme prin cele şanţuri, măcar se crape oul sub corb de ger, ori să ploaie deasupra cu cofa. Căldura dela inimă tine sufletul y într’ânsul şi sănătatea în ciolane. în celelalte zile de peste săptămână munceşte Vasile ca un rob şi spune la snoave tovarăşilor de muncă, de trece ziua ca un ceas. Ca să vedeţi cam ce fel sunt snoavele lui Vasile, pe cari niciodată nu le auzi din gura altora, iată să vă povestesc una din ele, aşa cum mă voiu pricepe, fireşte fără podoaba vorbelor lui şi fără râsul lui sgomotos de copil. * De câteva săptămâni venise Vasile iarăşi la mine la vie, după cum îi e obiceiul, — vine nechiemat şi pleacă nealungat. Mai cu gluma, mai cu binişorul şi mai din adins îl făcusem într’o zi de Marti, zi de mahmurie şi de amărăciune, după un chef de 2 zile, să-mi juruiască şi să-mi făgăduiască, că nu mai pune rachiu în gura lui cât a fi şi a www.dacoramamca.ro 401 LUCEAFĂRUL STrul 18. 1909. trăi el, că de acum strânge parale albe pentru zile negre şi intră în rândul oamenilor cu scaun la cap şi cu socoteală. S’a şi ţinut bietul Vasile vre-o câteva săptămâni, s’a ţinut cu dinţii, muncea 6 zile pe săptămână şi Dumineca stâ tolănit la umbra unui copac din vie, chipul, că doarme ca să-şi odihnească cele oase. Dar nu eră chip să aţipească măcar, îl vedeam cum se tăvăleşte de pe o dungă pe alta, de par’că-1 umflă naiba în coş, nu altceva. Chiar în timpul săptămânii tânjâ şi trăgea aniărît cu sapa, ca de sufletul dracului, nici snoavă nici râs din gura lui nu mai auziai, ba din când în când încruntă ochii sub fruntea cea streşinită » şi i se încordau vinele pe fălci, ca la un făcător de rele. în una din zilele de lucru, nici nu Marţia, ca altădată, mergând cătră vie,. ce să-mi vadă ochii pe şosea pe deal în sus, dincolo de crâşma lui Vidraşcu dela Viaţa Lungă dintre vii? Adecă Vasile, amărît leucă, mergeâ pe două cărări din şanţ în şanţ, neamţ, nu nu altceva. Nici nu l-a ajuns trăsura din urmă şi Vasile al meu se potigneşte de un picior şi se prăvale în şanţul din dreapta de-a curmezişul, rupt în două şi acolo l-a iertat Dumnezeu. Am trecut înainte şi 1-ani lăsat în pace, că n’aveai cu cine. A doua zi, mergând la vie, îl găsesc pe Vasile în pogon prăşind de mama focului şi râzând dela furca pieptului, de se scutură cămaşa pe el de o zeflemea în socoteala vierului. — Ce-i, Vasile, iar eşti flăcău, ti-au venit boii acasă, ai? — Dă, conaşule, doar gospodar sunt odată, nu golan ca ăsta, răspunde Vasile, ridicând degetul gol în sus şi arătând din ochi pe vierul. — Darbine, Vasile,om eşti tu ? Cum ne-a fost vorba, bre? Ziceai şi te jurai, de stângeai focul în vatră, că nu mai pui beutură la gura ta? Român eşti tu, Ţigan, ori ce lighioaie? — Ce beutură, conaşule? Ferească Dumnezeu, să-mi saie ochii din cap, să n’am parte de Costache (vierul), să crăp, de am văzut-o în ochii mei. — Taci bre, ce umbli cu şoalda, dar ieri pe vremea asta, cine măsură şoseaua din şanţ în şanţ, pe dealul dela Viaţa Lungă? Ce te mai faci nisnai? Nu faci din coadă de câne sâtă de mătasă, asa se vede. — Nevasta, conaşule, nevasta, trăiesc rău cu nevasta, răspunde Vasile cu ochii în pământ, văzând că l-am prins cu ocaua mică. — Ce nevastă bre? poate de ieri să te fi însurat dracu? — Mintea, conaşule, mintea, muiere afurisită; curat dracu m’a însurat cu ea, că mai bine n’oi zice. Se ţine de mine, ca scaiu de oaie; în casă dau cu ochii de ea, afară la muncă dă ea cu ochii de mine, nici noaptea nu mă pot odihni de răul ei. Nu mai ia gura de pe mine, seca-i-ar gura, să-i sece. Mă dă prin şperlă şi mă batjocoreşte, cum îi vine la gură. Ba că nu se ţine o haină pe mine, ba că din pricina beuturii nu se prăseşte o para la chimirul meu, ba că mai bine să mă togmesc balercă la Vidraşcu, doar m'o sătura Dumnezeu de rachiu, din golan şi beţivan nu mă mai scoate, scoate-i-ar cioarele ochii, să i-i scoată şi o aş vedea, când mi-oi vedea ceafa, că mi s'a acrit sufletul şi mi e lehamite de căsnicia noastră, n’ar mai fi fost, să fie. — Bate-o bre, dă-i pe piele, ca să-şi mai strângă gura acasă, că muierea nebătută e ca moara neferecată, hodorogeşte aşa în gol, de ţi crapă urechile şi te bate la cap, de-ţi urăşti casa şi iei lumea în cap de răul ei. — Ce să baţi, conaşule; n’ai ce bate de ea, că vezi printr’ânsa, de slabă ce e; să-mi mai încarc sufletul pentru o jigăraie ca ea? Şi apoi ştii vorba ceea: „rău cu rău, dar mai rău fără rău“. Iacă şi ieri, după ce de atâtea săptămâni nu şi-a mai luat gura de pe mine, ştiţi, de când cu vorba noastră cu înţărcarea dela beutură, iar m’a luat în primire; luă de pe câne şi punea pe mine, de-mi venea să iau câmpii, nu altceva. De ce-i ziceam să tacă, de ce mă încruntam si mă răsteam Ia dânsa, mai rău mă luă în şfichiuri şi mă frigeâ, de ardea sufletul în mine. Văzând eu şi văzând că nu e chip altfel, las sapa în pogon şi îi zic: hai nevastă Ia Viaţa Lungă, să ne cinstim şi noi cu o ceaşcă de rachiu, ca gospodari, ce ne găsim, doar ţi-i mai luâ gura odată de pe mine şi mi-i lăsă dracului pomană, că mi-i lehamite de vieaţă şi fac o posnă, apoi mai cârăie pe cel ’ î www.dacoromanica.ro 402 LUCEAFĂROL Nrul 18, 1909. de pe comoară, dar pe mine ca mai ba. M’ai înţeles muiere, ori tot nu m’ai înţeles? îi zic eu, ridicând ochii la o creangă mai groscioară din mărul cel mare. Când a auzit potaia aşa vorbă, când a mai văzut şi creanga, numai ce o văd că se înmoaie si » începe să dea din coadă împrejurul meu. — Mergem, Va-silache, mergem băiete, cum nu, haide maică, la Viaţa Lungă, că conaşul şi aşa nu vine astăzi la vie, ca să te găsească de minciună. Dar uite, puiule, o ceaşcă, numai una, dacă tii la mine, si ne întoarcem la pogon, ca oameni de treabă ce suntem, ştii că conasul e rău de 1 gură şi te face albie de câne, când o vedea pogonul numai început. — Una, nevastă, numai una, să n’am parte de tine şi de gospodăria noastră de ţi-oi eşl din cuvânt, îi zic eu aruncând căciula pe cap şi minteanul pe un umăr. Mergem noi la Viaţa Lungă, ne aşezăm la un colţ de masă pe laiţă alături de alţi creştini şi cer o ceaşcă de rachiu de cel chi-părat, ca să nu lunece de geaba pe gât, să are printr’ânsul şi să meargă drept la inimă, cum îi prieşte românului, li dau eu colb, mă şterg pe cea gură cu mâneca cămeşii şi-i fac cu ochiul lui Vidrascu să mai dea una, ) 1 de sufletul răposaţilor. Dar muierea dracului, cu ochi de sgripţuroaică, mă simte numai decât, mă înhaţă de mâneca minteanului şi începe să mă întindă. — Destul, Vasile, haid, Vasile, cum ne-a fost vorba, Vasile, iar te îmbeţi, Vasile,să n’ai parte de mine, Vasile. Vasile încoace, Va-silacheîncolo.să mă rupă nu altceva. Mă încrunt eu la ea, mă smulg din mâna ei si îi fac vânt » spre uşă. Dar melita dracului, nici de acolo nu mă slăbea; stă răzămată cu un umăr de ustior i şi cu capul plecat înlăuntru, nu mai contenea din haid, Vasile, destul, Vasile; să te dau dracului cu tot neamul tău,Vasile; de - mi crepâ obrazul de ruşinea creştinilor dela masă, doar nas am si eu, cona- i 7 şuie, nu degeaba îmi zic Vasile Cârnul. Pun eu şi a doaua ceaşcă la măsea si când îi dau drumul la inimă, par’că a intrat o gospodină harnică în mine, par’că a măturat tot gunoiul belelelor si a aşezat toate la locul lor de mă i » simtiam iară, flăcău ca odată în zilele mele. Nu ştiu, m’a chiorît Dumnezeu pe mine, ori nevasta m’a iertat, destul că ne mai au-zindu-i gura, beau eu a treia ceaşcă, beau a patra, până le-am pierdut răbuşul şi când, ne mai găsind parale în chimir, mă ia Vidraşcu de un umăr, ca să mă ajute până afară, Fig. 1. Cula din Pojogeni-Gorj. www.dacoromanica.ro Nrul 18, 1909. LUCEAFĂRUL 403 arunc ochii după nevastă. Nevastă ca ’n palmă, ia-o de unde nu-i, vorba ceea. Mă uit eu pe şosea în jos, mă uit în sus aplecându-mă bine din mijloc, ca să văd mai bine, dar pace, nevasta s’a dus. Ce să mă fac, ce-o să zică lumea, când m’a vedea iară burlac, fără nevastă? — O fi apucat înainte, gândesc eu, şi mă iau încet pe şosea în sus şi cum mergeam aşa agale, cum îi stă românului mai bine, mă uit într’un şanţ, mă uit în celalalt doar m’o fi aşteptând. Dar de geaba, nevastă nu-i. Şi merg eu aşa ca românul necăjit, căruia i-a fugit nevasta, merg din şanţ în şanţ până pe la mijlocul dealului si, cum eram obosit si amărît, mă aşez într’un şanţ, ca să o aştept, că de, muierea îndărătnică, ca toate muierile, o fi rămas poate în urmă, numai să nu meargă alături de mine. Cum m’am aşezat în şanţ am şi adormit; de, conaşule, omului obosit repede i se înmoaie ciolanele. Numai cele şanţuri ştiu, de câte ori mi-am aşteptat eu nevasta aşa, în-torcându-mă dela crâşmă, că oricât de slabă şi rea de gură a făcut-o Dumnezeu, dar cu ea trăiesc, cu ea trebue să-mi târăsc zilele. Şi am dormit acolo ca totdeauna până a doua zi, când tot nevasta a venit de m’a trezit. Şi ce să mai întind vorba, conaşule, mi-e şi greu să vă spun. Cum m’a trezit, cum m’a luat iar la tăvăleală, iar prin şperlă, iar golan şi beţivan, a ajuns până acolo de nu mai am la dânsa crezare nici când ridic ochii spre creanga de măr. — Apoi de, Vasile, să-ţi dau dracului nevasta; dacă nu te poate ea da la brazdă, nici Dumnezeu nu te mai dă. I. Paul. Şoapte. Ce dulce-i privirea din ochi-ţi albaştri, Ce gingaş e glasul tău blând, Şi iată zâinbire se picură ’n şoapta-ţi Şi ’n sânu-ţi de farmec plăpând! Ce tremur pluteşte, prin larg de cuprinsuri, în clipele mutelor sări Si câtă linişte coboară pe fire Din cuibul înaltelor zări. Ce mulcomă-mi pare şoptirea sfioasă în freamătul tainic de crini, Când tu visătoare prelung mă cutremuri, Cu vraja din ochi-ţi senini. T. Murăşanu. Gândul. (Hafis) O, nu cătaţi lăcaşul gândului! Nemărginirea ’ntreagă e a lui. Nu-i temniţă, să-l poată ţine ’nchis, De ’ntunecatul ei abis Nu-i lanţ, să-l poată fereca, Căci sfarmă lanţul, sfarmă temniţa Dar, vai, nebune chinuri îl sfâşie; Cu sine însuşi veşnic ne’mpăcat e, înnăbuşit el geme şi se zbate, Căci tot mai mult, vai, înţelege, Că strâmtă, strâmtă şi pustie E pentru el nemărginirea. Şi iar s’avântă ’n largul strălucirii Si iar străbate furtunatic ) Genunile nemărginirii, Şi nu-i pe lume vijelie, Să ’ntreacă zborul lui sălbatic. Şi-aleargă-aleargă ’n căile-i pribege, Şi n’are pace, n’are stare nicăirea. Ca ’n cuibul tău vrăjit, iubire, O, nu-i pe lumea asta nicăire Atâta pace, — atâta strălucire. Vasile Stoica, l* www.dacoromanica.ro 404 LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1909. Mărul. Dramă în 2 acte de Z. Bârsan. Actul II. Un salon simplu, un birou cu cărţi şi cu recvizite de scris la dreapta; la stânga o canapea şi o mescioară, scaune, o uşă in fund, o fereastră în fund în stânga. Intre uşă şi fereastră o iconiţă veche şi o candelă aprinsă. In dreapta camera lui Petru, în stânga două uşi, pe masă o lampă aprinsă, e seară. Scena I. (Părintele Miron ceteşte o gazetă, Ana lucrează la o haină, Petru e la o mescioară în dreapta.) Miron (oprindu-sedincetit). Ei! apoi vezi vorba mea, Petre! Ia ascultă: (ceteşte) „Se dusese duhovnicul să-l împărtăşească. Eră o vreme tare. Pe când condamnatul de sub patrafir îşi măr-turisiâ păcatele, veni un trăsnet şi-i omoarîpe amândoi!" (vorbind). Iacă, vedeţi!? Ceriul că-i ceriu şi tot nu-i sigur când e vorba să lovească. Pe lângă criminalul care-şi merita moartea a ucis şi pe bietul duhovnic bun nevinovat. Vedeţi? Petru. Ei, si ce-i cu asta? y » . Miron. Apoi, nu înţelegi vorba mea, Petre? Păţania mea de azi toamnă cu merele din grădina lui Lucian. Eu voiam să-l dau jos numai pe cel putred şi a căzut şi celalalt, înţelegi acum? Petru. A, da... Miron. Şi eu sunt un om, nu sunt ceriu... Iacă, vezi că nici ceriul nu-i sigur? a voit să facă un bine nenorocitului si a făcut si un } y rău... Şi eu tot aşa cu merele mele.... Ana. Se potriveşte. Miron. Aşa e? (lui Petru). Mi-a plăcut cum ai adus-o în poezia aia, pe care mi-ai cetit-o: Şi floarea că e floare şi fapta cea mai bună îşi are umbra ei___ Şi aşa e... să ştii că aşa e... nici o bucurie fără jale şi de câteori faci un bine, faci şi un rău... Asta e o taină a firii... Lucian ştie toată poezia pe din afară... Mi-a spus-o de vre-o câteva ori.... Ana. Mă mir că nu mai vine. Petru. Cine? Ana. Lucian. Spunea că dă astăseară pe la noi. Petru (uitându-se la ceas). Zece şi jumătate. Miron. Cine ştie pe unde s’o fi oprit? De bună seamă pe la cafenea cu vânătorii. Ana. Pasiunea lui! Petru. Frumoasă pasiune. Toată ziua departe de lume, în natura mare. Miron. Aşa e. Dacă n’ar avea-o nici pe asta, ce s’ar face? Ana. Doar pe noi ne are, cum zice el; mie mi-e drag, par’c’ar fi al meu. Miron. Ne e drag la toţi. Ana. Şi dacă a-i stă să te gândeşti, Lucian a trăit mai mult la noi decât la ei. Când eră mic mi-aduc aminte că nici nu vrea să meargă să se culce acasă. Numai l’auziai: mă culc si eu la voi! Par’că-1 văd si acum... » ) Miron. E un băiat aşezat. Bogat cum e ar putea să tot umble. Petru. Nu-i place. Două trei luni pe an îi ajunge, vede lume, teatre, artă, şi apoi se întoarce în grădina Iui. Când ai aşa o grădină, ar fi şi păcat să-ţi pierzi vremea prin alte părţi. Miron. Intr’adevăr, când intri, par’că intri în raiu, mai cu seamă acum primăvara. M’am plimbat şi astăzi puţin şi m’a cuprins şi pe mine jalea când am văzut mărul răsturnat la pământ. Ana. Da zău, tată, ce să însemne asta? Mai deunăzi i-au călcat straturile de flori, acum i-au tăiat mărul de pe la mijloc. Miron. Ce să însemne? Ia oameni ticăloşi. Un om cu puţină inimă poate să facă aşa ceva. Petru. Ciudată răzbunare! Miron. Ce răzbunare? Că Lucian n’a făcut la nimeni nimic, dar, ia, aşa-i omul când te vede că ai şi el n’are. Petru. Şi mie mi-a părut rău când am auzit. Din toată grădina mărul ăsta ne eră mai drag nouă. La umbra lui ne-am făcut copilăria. Miron. Acu să vedem; ştiţi că astăzi a avut o straşnică discuţie cu primăria. Ar fi zis Lucian: „Ori să-mi apăraţi moşia, ori mă lăsaţi să mi-o apăr eu.“ Petru. De bună seamă. Miron. Şi dacă primăria n are putere să www.dacoramamca.ro Nml 18, 1909. LUCEAFĂRUL 405 păzească, să lase se păzească cine poate şi pe cine-1 doare inima de avutul lui, nu-i aşa? Petru. De bună seamă. Miron. Si să vedeţi numai că are să se j y prindă hoţul. Petru. Dar primarul ce a zis? Miron. Ce să zică? Cu Lucian nu o scoate la capăt cu una, cu două. A trebuit să se învoiască. Petru. Foarte cuminte. Ana. Şi glonţul lui nu dă greş. Miron. Toate ca toate, dar mie-mi pare rău... Vă spui drept că mi-ar fi plăcut să mă îngropaţi acolo.... Acum.... s’a isprăvit. Petru. Moşule, mai stai puţin cu mama, poate să vie şi Lucian, mai staţi de vorbă. Eu trec dincolo să scriu ceva, trebue să fie gata mâne dimineaţă. Miron. Iar vre-un trăznet, aşa e?l Ai uluit lumea cu articolele tale (oprindu-1 pe Petru care e pornit spre odaia lui). Stai, stai, să viu şi eu (se ridică) să-mi iau gazeta de azi. înainte de culcare să mai văd si eu.... » Petru. Cum mai stăm cu ţara... Miron. Aşa.... (pornind amândoi). Numai vezi de fi mai blând, în scris. Adevărul e grozav când îl spui de-adreptul; te străpunge. Petru. Da... dar numai pe cei ticăloşi! Miron (oprindu-se). „Putregaiul" de-acum câteva zile mi-a plăcut. Strajnic articol. Numai când mă gândesc cine ţi l-a inspirat, mă doare sufletul.... Petru. Tot e si tata bun la ceva... j Miron. N’ar mai fi fost... (ca şi când şi-ar aduce aminte). Aşa-i că nu mai e chip să-l ridici? Petru. Nu! (ies). Ana (singură stă câteva clipe şi-apoi se scoală încet şi intră în camera din stânga, planul II. La fereastra de lângă uşa de cşire din fund se vede capul lui Marcu cercetând. Peste câteva clipe intră. E într’o disordine grozavă. Ascultă un moment în toate părţile şi porneşte hotărît spre iconiţa de lângă uşă. Când ridică braţele s’o ia din cui, aude paşi şi fuge). Ana (intră încet, privind pe fa(ă şi pe dosohăi-niţă a lui Titu, veche. Se aşează apoi la masă şi lucrează). Miron (revine cu gazeta, cetind şi oprindu-se din când în când. Când ajunge la scaun se aşează împă-turând jurnalul). Scena 2. Miron (după o pauză). Dar tu ce coşi acolo? Ana. îi fac o hăinuţă lui Titu. Miron (priveşte împrejur şi s’apropie de Ana). Tot mai îngândurat, tot mai trist şi băiatul ăsta! Ana. Da. Aşa a fost toată iarna. Lucrează mult. Miron. Ba şi unde-1 vede pe tată-său.... Ana. Şi asta o fi. Miron. Săracul! In loc să găsească acasă linişte după atâţia ani de necaz şi de trudă... Ana. Găseste ruşine si umilire... » » » Miron. Da! Spuneâ adineauri: „In fiecare zi m’aştept să mai facă ceva. Până acum d’abia a început, d’abia s’a pornit, de acum înainte au să vie cele mari." Ana. Ba să ferească Dumnezeu. (Pauză, Miron se retrage). Miron. Da Magdalena s’a culcat? Ana. Nu cred. Dar nu ştiu ce are de o vreme încoace. E tot tristă şi stă tot singură. De vre-o câteva ori am găsit-o cu ochii plânşi. Miron. De ce? Ana. Ştiu eu? y Miron. Tare mi-e teamă că iubeşte pe Lucian. Ana. Şi mic mi se pare. Miron. Apoi dacă n’o lua-o unul ca el, că au din ce să trăiască, altfel nu ştiu zău cine să o ia, săracă cum e. Ana. Aşa zău....... Că tată-său nu s’a gândit................. Miron. Tu n’ai băgat nimic de seamă? Ana. Ce? Miron. Că s’ar iubi băetii ăştia. y y Ana. Văd că le place să stea amândoi, că-i dă flori, că şoptesc.... ştiu eu? Miron. Nici ea nu ţi-a spus nimic? Ana. Nu, Lucian mi-a spus azi dimineaţă: „Mamă, — cum îmi zice el — mâne e Duminecă şi am să-ţi spui un lucru mare." Miron. Nu bănuesti ce? > Ana. Nu..... Miron. Hm! (se scoală şi se plimbă prin casă şi după mai multe ezitări se duce la uşa din stânga, în fund şi strigă domol): Magdalena, Magdalena! Te-ai culcat? www.dacoramamca.ro 406 LUCEAFĂRUL Nriil 18, 1909. Magdalena (dinlăuntru). Nu! Miron. Vino încoace. Magdalena. De ce? Miron. Vino! Scena 3. (Magdalena intră, e abătută şi-şi freacă ochii ca de lumină prea multă.) Miron. Cum stai acolo pe ’ntuneric? Magdalena. Mă doare capul. Miron. Stai colea (îi arată un scaun). Magdalena. Petru s’a culcat? Ana. A trecut dincolo, are de lucru. Miron. Ce ai? Magdalena. Cum ce am? Miron. Ce-i schimbarea asta pe tine? Fig. 1. Culă din Groşera-Gorj. Magdalena (după o ezitare). Nu ştiu! (Schimbând tonul). Tata a venit? (Pauză). Miron. Azi ai fost la lecţii? Magdalena. Da. Miron. Copiii se poartă bine, învaţă? Magdalena. Aşa şi aşa, ca toţi copiii oamenilor bogaţi. Ana. Când eşti săracă trebue să rabzi toate, îmi închipuesc că trebue să înduri multe. Dar... Lucian, el ce mai zice? Magdalena. îmi zice mereu să nu mă mai duc.... Dar.... ce să fac? Puţinul cât îl agonisesc ne prinde bine. Ana. De bună seamă. Miron |(uitându-se la ceas). Nu cred să mai vie astâ-seară. Magdalena. Cine? Miron. Lucian. Magdalena. A zis că vine? Ana. Da, mi-a spus mie. Magdalena. Mie ini-a spus că are să vie mâne. Ana. Da, ca să-mi spuie ceva. Magdalena (tresare). El a zis? Ana. Da, zicea că are să-tni spuie un lucru mare. Magdalena (cu fa(a mai luminată). Un lucru mare! (Pauză). Miron. Magdaleno...., dar să ne spui drept. Magdalena. Ce? Miron. Ne făgădueşti că ai să ne spui drept? Magdalena. Ce să vă spui? Miron. Ne făgădueşti? Magdalena (plecând capul sfioasă). întâi să ştiu ce? Miron. Tu ştii ce are să-i spuie mâne Lucian mamă-ti. Asa-i că ştii? i i Magdalena (cu glasul de jumătate). Nu. Ana. Aide. Spune. Dacă nu ne spui nouă cui vrei să-i spui? Magdalena (tace). Miron. Vino încoa, vino ici lângă mine.... vino să-ţi spui ceva. Magdalena (se apropie). Miron (o aşează pe genunchi, o mângâie pe păr). Unde te doare? (arătându-i inima) colea? Magdalena (cercând să fugă). Nu ştiu. Miron. Stai aici păsărică şi spune (o linişteşte). Ţie ţi-e drag? (Magdalena îşi ascunde fa{a la sânul bătrânului). Ţi-e drag tare? Magdalena (ascunsă). Da____ Miron (o sărută pe frunte). Par’că ai fi mai-că-ta. Aşa a făcut şi ea. Ţi-aduci aminte, Ano ? Ana. Am uitat... Miron. Dar ea nu a avut noroc, săraca, n’a avut noroc.... Asa! ....Acum ştim si noi. Si i fii adecă de ce te ascundeai asa? Credeai tu » că noi n’avem ochi? Ei, dar îmi place, asta par’că mă întinereşte. Şi nici nu se putea altfel. De mici tot amândoi, nici nu se putea să nu ajungeţi aici. Ana. Cam bănuiam şi eu că asta are să fie vorba a mare. Va să zică mâne vine să te ceară? www.dacoramamca.ro Nrul 18, 1909. LUCEAFĂRUL 407 Magdalena. Aşa a zis. Miron. Şi uite cum o spune.... uite cum o spune. Ce nu-ţi pare bine? Magdalena. Ba da. Miron. Apoi ce o spui aşa?... (ducându-se în spre camera lui Petru în dreapta). Petre! Magdalena. Nu, nu, nu,... să nu-i spui. Petru (dinlăuntru). Viu îndată. Magdalena. Lucian vrea aşa, să nu-i spuneţi nimic. Ana. Da, da... să fie ceva neaşteptat. Miron. Aşa.. . mai bine, să nu-i spunem nimic. Ana. Să vezi cum are să se bucure. Miron. Petru nu ştie nimic de iubirea voastră? Magdalena. Nici nu bănuieşte. Miron. Ah ! Are să fie frumos. Asta are să-I mai învioreze. Aşa... aşa. Să nu-i spunem nimic. Ah! mâne are să fie o zi cu soare, mâne.... pst! vine (toţi se aşează la locul lor şi stau in linişte). Scena 4. Petru (intră). Ce-i porunca? Miron (după o pauză). Ce zici tu, Petre, are să fie mâne o zi frumoasă ori ba? Petru (rece). Nu cred. Cerul e negru de nori, a şi început să picure. Are să fie o vijelie mare la noapte. N’aţi băgat de seamă cum fulgeră?... Da, de ce m’ai chemat. Miron. Ai isprăvit? Petru. Mai am puţin. Tu nu te-ai culcat, Magdaleno? Magdalena. Nu. Petru. Te mai doare capul? Ana. Petre, nu cred să mai vie Lucian astă seară. Petru. De venit vine, ştie că nu mă culc înainte de miezul nopţii. Vi-e -somn? Cul- cati-vă. > Miron (sculându-se). Mă duc şi eu. (Magdalena îi dăpardisiul, bastonul şi pălăria). Ah, cum mă dor vremea! Iacă sunt acum 50 şi atâţia de ani de când slujesc la altarul D-lui... Acum rămâne pe voi tinerii... pe tine, Petrp, că noi ne ducem... Petru (gânditor). Pe mine... toate oasele... Magdalena. Nu ai dormit în deajuns, moşule. > Miron. Şi asta... dar sunt şi nevoiaş.... de-o vreme încoace.... nu ştiu.... dar par’c’am intrat în anul morţii. Petru. Aşa-i primăvara. Miron. Ba aşa e cum zic eu... o fi şi Miron. Şi ştii unde am slujit întâi? Hei! cum trece vremea.... uite, par’că a fost ieri; sub cer... am slujit. Pe malul Mureşului... Mi-am lăsat puşca... pe un ceas... şi am luat evanghelia... ce vremuri... (porneşte). Petru. Frumoase vremuri! Miron. Vremurile sunt întotdeauna frumoase când ştii pentru-ce le trăieşti. Şi noi ştiam www.dacoramamca.ro 408 LUCKAFiNUL Nrul 18, 1909. atuncea, ştiam.... Voi sunteţi tineri.... nu ştiţi... Dar să vă spui cu. Ştiţi voi care e cea mai mare fericire pe pământ? fericirea când simţi că nu mai trăieşti pentru tine... că trăieşti pentru toţi... pentru tot neamul... Da... da... I’etru (aproape de eşire, şovăitor). Moşule, d-ta ai omorît? Miron. întrebi şi tu ca un copil.... mi-am apărat şi eu moşia cum am putut. Ce vremuri.... ce vijelie.... şi după aia.... cu ce ne-am ales... şi tot n’am murit, vedeţi? Cu ce ne-am ales după atâta sbucium?... Ia c’o doină de fluer rătăcită prin munţi. Petru. Doina noastră... Miron. Zi-i... jalea noastră. Şi-acum mâne cu bine. Ana. Să vii şi d-ta mâne, tată. Miron. Negreşit, dacă n’oi veni eu, cine să vie? Ana. Aşa e. Miron. Noapte bună! (Magdalenci) Mâne n’are să te mai doară capul, aşa-i ? (o apucă de bărbie). Noapte bună! Cit toţii. Noapte bună! (îl însoţesc până la prispă, se aud tunete departe). Miron. Iacă, a început să plouă. Petru. Vezi, ce noapte? Magcialena. Umblă încet, moşule, să n’alu-neci! (Vine in scenă înaintea celoralalţi, îşi încrucişează braţele şi-şi ridică ochii în semn de rugăciune.) Miron (de afară). Ano, ce-am vorbit... nu uită! Ana. Nu, Nu! Scena 5. Ana (lui Petru, dupăce revin). N’ar fi fost rău să-l însoţeşti până acasă. Petru. Nu mi-a venit în minte. Dar nu-i nimic, o palmă de Ioc. Ana. Să ne culcăm şi noi, Magdaleno. Iacă iar s’a stins candela. De trei ori am aprins-o de când s’a înserat (aprinde candela). . Magdalena (lui Petru). Tu mai stai? Petru. Trebue să isprăvesc! Magdalena. Pari ostenit! Petru. Mă mir. Azi n’am făcut mai nimic. Ana (făcând candela). Vedeţi icoana asta? Asta-i o icoană sfântă. S’a moştenit în neamul nostru din tată în fiu. E toată de argint, Magdalena. Să fie adevărat că ar fi găsit-o un strămoş al nostru, de mult, într’un fund de peşteră? Petru. Cine v’a spus? Ana. Tata ne povestea într’o zi.... Când mă uit la ea: par’că m’alină Petru■ Câtă jafe o fi văzut icoana asta, mamă. Numai pe d-ta de câteori te-o fi văzut plângând. Magdalena. De-ar vorbi, câte n’ar spune! Ana. De câteori o văd mi-aduc aminte de mama Voi n’aţi cunoscut-o, abia mă măritasem când a murit. Eră o femeie frumoasă... şi dreaptă la suflet.... Ca tine, Petre, tu semeni cu ea. (Pauză.) Săraca mamă cum s’a dus!... (îşi şterge ochii). Petru. S’a dus.. . şi cu ea s’a dus o lume, o lume de oameni de inimă! S’au răsturnat stejarii! Noi?.... Nişte rămurele.... ne clatină toate vânturile. (Se ridică brusc, par’că ar vrea să-şi alunge gândurile.) Mă duc să isprăvesc. Ana. Să mai aşteptăm? Petru. Dacă nu vă e somn. Magdalena. Mai stăm o leacă. Până mâne e un veac. Petru (iese). (Va urmă.) Cele două porumbiţe... — După W. Shakcspeare — Dacă muzica e soră cu plăpânda poezie, Dragostea ce ne ’tnpresoară’n dezmierdări potopitoare în a noastre jnimi calde va să fie mult mai mare, Când ţi-i dragă ţie una, iară ceialaltă mie! Tu tresari de fericire, când din strune Dowland1) ştie Să urzească ’n note limpezi suspinări aiurătoare... Iară eu mă pierd cu mintea ’n lumi de 'naltă cugetare, Când cetesc vre-un viers de Spcnser),2 sufletul de mi-1 îmbie! Şi ne fură de-o potrivă, când doineşte ’n faptul sării, Din duioasa lui lăută, Phoebus, regele cântării... Şi mai dragă mi-cşti atuncea... căci în tine sunt închise, Ca ’ntr’un cuib vrăjit, din care niciodată n’or să zboare, Cele două porumbiţe, de apururi trăitoare, Muzica şi poezia: bogăţii de dor şi vise!.. Craiova Ştefan Braborescu. ') Dowland, un muzicant foarte cunoscut în 1590, epocă în care, se crede, că Shakespeaie şi-a scris cele dintâi sonete. s) Spenser, poet englez, autorul faimoasei poeme: Regina Zinelor, tipărită în 1596. — Noţa trad, www.dacoromanica.ro Nrui 18, 1009. LUCEAFĂRUL 400 Părintele Vartolomei Bogdan. ...Ii tot auzisem de veste şi doriam să-l cunosc, pe părintele Bogdan Vartolomei. Cu ocazia unui târg de săptămână, un prietin mă zmânci de mânecă şi-mi şopti: „Iacătă-I.“ La doi paşi înaintea noastră se înghesuia, vârându-se prin mulţime, un om mijlociu de statură, cu pardesiu lung, cu cisme mari pline de umflături, şi pe cisma stângă cu un pinten. Părul de sub pălăria mare,smolită,se vedea puţin la ceafă, o lână aspră de oaie seină. M’am hotărît în grabă, şi urmând pilda părintelui, răzbii printre oameni, ghioldind în dreapta şi în stânga, şi-apucai înainte. Se oprise să cumpere nişte corobeţe, dar se vede că nu s’au putut ajunge cu preţul, şi când dădu să pornească, nemulţămit, eu mă pun în faţa Iui: „Iacă, părinte Vartolomei, eu de mult umblu după D-ta, şi de-abiâ am avut norocul să te prind odată." Bătrânul tresări, îşi încruntă sprâncenele, şi ochii lui albaştri, în cari jucau lumini ciudate, priviră întrebător la mine. „Cu cine am cinstea?" zise el în urmă, gata să-şi vadă de drum. „Sunt preotul din Drumeştii-de-jos, Ilie Bucur. Am tot auzit de D-ta si am vrut să y te cunosc." El nu răspunse. Privi într’altă parte, gân-dindu-se par’că: ce să fi auzit tu despre mine? Dar ca şi cum nu i-ar fi plăcut gândul acesta, clătină din capul cărunt, şi zise cu un zimbet uşor: y „îmi pare bine, frate. Iacă am venit şi eu la târg cu nişte bucate şi cu nişte brânză. In anul acesta au fost călduri mari si brânza y s’a făcut usturoaie. Abia am dat-o. Decât oi, mai bine vaci, ce zici D-ta părinte?" Şi privi la mine cercetător, să se convingă de sunt într’adevăr preot. Purtam, ca ş’acum, bărboiul ăsta cât un fuior, aveam vesta închisă la gât, şi se vede că acestea două însuşiri l-au convins pe părintele Vartolomei Bogdan. Eu mă gândeam cum să-l descos de o mulţime de taine cari încunjurau chipul lui de preot bătrân, şi nu-mi părea deloc bine că D-lui începe să-mi vorbească de brânză si de oi. > „Iacă, părinte Bogdan, să-ţi fac o propunere. Văd că eşti ostenit, ti-e cald. Am ceva de vorbit cu D-ta. N’ai fi bun să vii cu mine undeva la răcoare, la un pahar de bere? — Eu berea n’o gust — zise părintele — dar aşa la umbră nu zic că n’aş stă. Ian să vedem! Şi începu deodată să-şi facă drum printre oameni, dând din mâni şi răzimân-du-se cu putere pe stavilile omeneşti ce i se puneau în cale. Am tot mers pe cărăruşa deschisă de el, si numai mă trezesc că-s la usa unui birt mai de-a doua mână. Var- y tolomei Bogdan eră în lăuntru, şi-mi făcea semn cu mâna să vorbesc. Oblicise două scaune libere şi se temea par’că să nu le cuprindă alţii. — Părinte Vartolomei, te-aş rugă pentru mine, să bei un păhar de bere. — Eu, frate, mi-am cerut porţia. Eu cu berea nu-s dedat. Cât ce beai bere te moleşeşti si-ti vine somnul. Bea D-ta.“ y y y y Mi-am cerut berea, o bere de pe ghiaţă s’o guşti numai până te stâmperi puţin de năduful de afară, apoi s’o verşi pe gâtlej ca ’ntr’un abis. Cârciumarul sosi îndată şi-i aduse şi lui Vartolomei un triveţ cu de prune şi un păhărel numai cât degetul cel mic. „N’are să-ţi facă rău rachia pe căldura aceasta, părinte Vartolomei ? îl întreb eu. — Sunt dedat cu ea, nepoate. Colo în zori când ciripeşte rândunica înghiţ două guri şi de-i de coasă, plec la coasă, de-i de fân, plec la fân, iar de-i vreme urîtă mai trag un puiu de somn. Dar în zori eu caută să beau două guri de rachie. Asta-mi face bine. Da îmi face bine şi înainte de prânz şi după prânz, şi seara. Asta-i singura beutură care dă putere. Iacă, berea D-tale, poţi bea până de seară. Simţi ceva? — Şi anume ce să simt, părinte? — Ei drăcia dracului. D’apoi putere să simţi. Eu când îs ostenit şi înghit de două ori din ulciorul cu de prune ori de drojdii, mi-ai luat oboseala cu mâna, www.dacoramamca.ro LCCEAFĂWDL Nrul 18, 1909. ■110 — D-ta ai multă agoniseală, se pare. Auziam că ai o mulţime de slugi." Părintele privi bănuitor la mine, mă cercetă încă odată din creştet până în tălpi, şi-mi zise: „Am da! Am agoniseală multă. Eu nu ştiu cu ce gânduri te-ai apropiat de mine, dar ce-i drept nu-i păcat, şi iacă-ţi spun: am agoniseală multă. Spuneai că dimineaţa, dupăce-ţi înghiţi racliia, de-i de coasă pleci la coasă, de-i de fân, pleci la fân. D-ta munceşti doar — Vezi bine că muncesc. Eu îs trecut de şasezeci şi cinci, dar trag coasa de numai mă leagăn. Hei, că popii cei de-acum se miră, poate te miri şi D-ta, cum mi-am adunat averea. Iac’asa, am muncit de când m’am trezit. — Bine, părinteVar-tolomei, dar atunci Dumineca trebue să fii tare obosit. Cum ţii D-ta atunci slujbă în biserică? — Voi cei tineri sunteţi tot cu slujba pe buze. Bine-ar fi ’ de v’ar fi şi în inimă. Dar să-ţi spun nepoate un lucru: o singură slujbă are omul în vieaţă: să trăiască. Celelalte sunt numai fleacuri." Sentinţa din urmă mi-o spuse aspru, convins, şi ca s’o întărească şi mai tare înghiţi două păhărele dup’olaltă. Apoi adause: „Eu nu slujesc în toată Dumineca. Ba se întâmplă să slujesc foarte rar. Aşa la sărbători mari. Dacă nu vin prescuri la biserică nu slujesc. Ce se face de cinste în lumea asta?" Tăcu şi nu-i răspunsei nici eu, gân-dindu-mă că un zvon ce auzisem despre el e adevărat. „Dar, părinte Vartolomei, — i-am zis slujba n’o faci de cinste. Slujba o aduci Ia Dumnezeu pentru poporul pe care-1 păstoreşti, care-ţi dă eclejie şi zile de lucru. alăturea cu oamenii? Fitr 4 Troiţa Hin VAIron — Nimicuri toate, nepoate. Eclejia mea cunosti-o? Un vai de loc. Numai trestiis y y creste. Zile de lucru? Abia zece-douăzeci. Căci oamenii sunt îndărătnici şi nu vreau. De trăiam eu după ei, ce s’aiegeâ de mine? — Iată, părinte Vartolomei, am să-ţi spun un canon bisericesc. Tot preotul e dator să facă liturghie în toată Dumineca şi toată sărbătoarea, nu pentru plată, ci din porunca Iui Dumnezeu şi a bisericii. Dacă nu slujeşti D-ta toată Dumineca n’are nici un înţeles să te mai numeşti preot. — Şi dacă nu m’aş numi? Dacă aş fi Vartolomei Bogdan, fără popie, crezi că n’aş putea trăi?" O ceartă din cârciumă ne atrase puţin luarea aminte, şi priveam cum se îmblătesc doi cu ciomegele. Eu priveam Ia bătaie şi mă gândeam că preotul acesta Vartolomei e într’adevăr aşa cum povesteşte lumea. Avea într’adevăr ceva rău, respingător în ochii vineţi şi obrazul roşu ca focul şi acum la o vârstă aşa de înaintată. Stăturăm, şi dupăce se isprăvi cearta, un răstimp în tăcere, când deodată părintele începe vorba. „Eu nu ispitesc pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu a-l ispiti e mare păcat. Eu nu zic că Dumnezeu e mulţămit cu mine. Dimpotrivă, Dumnezeu m’a certat si mă ceartă mereu » pentru păcatele mele. Dar pentru aceea noi să nu vorbim de dreptatea dumnezeiască. — Nici n’am vorbit de ea/ părinte Vartolomei, zisei mirat. Am povestit numai de slujbă. Vezi D-ta bine, orice om munceşte, adecă îşi împlineşte slujba. Ţăranul ară, coseşte şi seceră, notarul scrie şi judecă, învăţătorul îi dedă pe copii să cetească, să scrie. Apoi ce crezi D-ta, preotul să nu fie dator să slujască în biserică, să aducă laude lui Dumnezeu?" El mă întrerupse deodată: „Ţi-am spus să nu vorbim de dreptatea dumnezeiască şi de Dumnezeu!" şi deşi se stăpânea văzui cum ochii lui vineţi se umplură de lacrimi. Mă cutremurai şi mă gândii că omul acesta trebue să aibă multe pe suflet, ori în suflet. Cum se poate să se teamă de EI ori chiar să-l iubească, şi totuşi să recunoască că nu-şi împlineşte datorinţeie faţă de el. II întrebai, ca să schimb vorba; www.dacoromanica.ro Nrul 18, 1909. LUCEAFĂRUL 411 „D-ta predici în biserică? —■ Vezi bine că predic. Numai cât eu nu pot spune câte aş voi să spun. — Dar dai D-ta sfaturi la popor, aşa cum e data preotului ?“ . De data asta bătrânul mă privi cu vădită neplăcere ca şi când mi-ar zice: „Cine eşti tu de vrei să-mi cunoşti sufletul?" Nu-mi zise nimic, ci-şi bău păhărelul plin cu racliie şi-şi încâlci degetele în barba căruntă, pe — Şi-i iai zlotul, adaug eu. — Ba îi iau si cinci si zece zloţi, zise el râzând deodată cu hohot. — Iac’aşa! Asta-i o afacere bună, nepoate. — Bună, numai cât aşa îţi cauţi drumul ce te-aduce la iad. — Nu mai vorbi, nepoate, că tu nu pricepi nimic. Ţi-am spus că eu nu fac nici un rău. Eu nu umblu cu dracu. — Bine că nu umbli, dar vine el după T=H EÎÂ3& ttUHiA Fig. 5. Planurile dlui G. Lupu, Premiul 1. VâMîB când în ochii lui se tot adunau luminile acelea ciudate. „Iacă se spune, zic, că D-ta deprinzi meseria de păscălitor. Ceteşti blesteme, şi curg oameni din depărtări mari să-ţi spună necazurile. Şi D-ta te pui să ghiceşti, să deschizi în carte, să te dedai la lucruri băbeşti. — Ei da, iacă n’arn să mint. Iacă e adevărat ce-ai auzit. Dar aici afli D-ta un păcat? Când vine omul năcăjit să-l Iaşi să meargă neniângăiat; ăsta ar fi păcat. Şi dacă pot ajută de ce să nu ajut? — Şi poţi D-ta ajută în lucruri de acestea? — Cel puţin strică nu pot. Ii spun la om o vorbă bună. Ii cetesc apoi o rugăciune şi,,. D-ta. A deprinde meseria asta înseamnă a-i dedă pe oameni să nu se închine la singurul Dumnezeu adevărat, ci să creadă în puterea unui preot bătrân." Părintele Vartolomei se oţărî din nou. De data asta lacrimi nu-i mai veniră în ochi, ci mă privi mânios. „Ţi-am spus să nu mai pomeneşti de Dumnezeu. Dacă-I mai pomeneşti, te las aci şi plec." Am auzit de multe ori că sunt oameni cari nu pot suferi cuvântul acesta. Dar până acum n’am crezut. Am început să vorbim acum de nimicuri, de sămănături, de vite, de scumpetea traiului. www.dacoramamca.ro 412 LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1909 Fig. 6. Compoziţie originală după ouă încondeiate aplicată la ceramică de d-şoara M. Panaitescu. Părintele Vartolomei se linişti pe deplin, se simţea bine până povestiam aşa, dar eu intrai iarăş în vieaţa preoţească. „De câte ori te spovedeşti, părinte, pe an? — De câte ori? Odată, ca tot creştinul. — Dar pe săteni îi spovedeşti D-ta în postul Paştilor? — Cum nu, cum nu, în tot anul. — Şi-ţi pare bine când vezi că oamenii se îndreaptă, şi apucă pe căile cele bune?" Nu-mi răspunse, mi se păru că nici nu înţelege întrebarea. Stăteâ pe gânduri, privea undeva departe. Deodată văd că ridică sticla şi bea tot ce mai are. Se sculă să plece. „Mă grăbesc, îmi zise, dacă mai stau n’are să fie bine. Am să înoptez pe drum şi ca-lea-i rea şi pietroasă. — Nu se poate, părinte dragă, nu se poate aşa în grabă, lată abia suntem de câteve minute laolaltă, cine ştie când ne mai întâlnim." Şi cu asta chem pe cârcimar şi mai poruncesc eu un triveţ de prune. Părintele Vartolomei se aşeză iar pe scaun şi începu să-mi descrie greutatea drumului până la el acasă. L-am tot ascultat până ce odată i-am zis: „Totuşi drumul cel mai greu, e drumul vieţii. Mulţi cred că merg pe drumul cel bun, şi când să închidă ochii văd că îndesert » au trăit în lume. Ce crezi, părinte Vartolomei? — Asta e foarte adevărat, îmi zise el de data asta foarte mişcat, şi foarte serios. Din ochii lui periră apele acelea tulburi, şi rămaseră luminile albastre bolnave, fricoase par’că. — E adevărat ce spui D-ta, numai cât eu nu cred despre mine că umblu pe drumul cel adevărat. Totuşi si eu am o nădejde." Cuvintele din urmă le spuse atât de moale şi atât de înduieşetor încât nu mă mirai când zării a doua oară lacrimi în ochii bătrânului. Ş’ai mei erau umezi. „Şi ce nădejde-i aceea, părinte Vartolomei ?“ Părintele tăcu un răstimp în care numai lacrimile i se strecurau din ochi. Apoi zise foarte încet: „D-ta ai fi făcut bine să mă laşi să plec. Ţi-am spus eu că de rămân n’are să fie bine. lată acum îmi vin lacrimile ca la femei. — Lacrimile-s uşurătoare, părinte, şi aresăfie bine. Ce nădejde spuneai numai D-ta că ai?“ Bătrânul abia îmi şopti, ca şi când ar fi vorbit numai din gât. „Indurarea Domnului! şi începu să plângă cu hohot, spre marea mirare a celor din cârciumă. — lată, nepoate, adause în urmă, noi să nu ne fălim şi să nu ispitim pe Domnul. Că de-ar fi vieaţa noastră curată ca argintul apelor, şi de n’ar fi mila Domnului, nimic n’am folosi. Şi iarăşi de-ar fi vieaţa noastră plină de tină şi de glod, mila D-lui ne poate mântui. Să vorbim noi de mila D-lui şi nu de dreptatea lui. Că ştii D-ta, când au adus jidovii pe femeia păcătoasă la Hristos s’o judece, că ş’a înşelat bărbatul, ce-a făcut el. A izbit cu pietrii în ea, după legea lui Moisi ? Nu, ci le-a spus: Cine-i între voi nevinovat www.dacoramamca.ro Nrul 18, 1909. LUCEAFĂRUL 413 s’arunce mai întâi. Si n’a aruncat nime. S’asa > J 9 mă gândesc şi eu. Doamne sunt un mare păcătos, dar mila ta n’o luă dela mine“. — Un oftat adânc urmă cuvintelor acestora, bătrânul părea zdrobit, iar mie deodată-mi fulgeră prin cap un gând: femeile, iată patima de căpetenie a sărmanului Vartolomei. „E adevărat dar — zic eu, că D-ta ai o mulţime de femei la casă, pe lângă preu-teasa legiuită? — Adevărat da, adecă a fost odată, acum umblă şi ele după trebi că am agoniseală multă. , — Şi nu crezi că ar fi bine să le deparţi acum la bătrâneţe, pentru ochii lumii cel puţin ? — Ce ochii lumii? Iacă să-ţi spun o pildă despre lumea de-acum. Acum ştii că jidovii n’au aruncat cu pietri în femeia păcătoasă, pentrucă toţi se simţeau vinovaţi. Dar azi să zică Hristos: cine-i nevinovat între voi să arunce în ea cu pietri, ce crezi n’ar aruncă oamenii ? — Nu, pentrucă şi azi se simt vinovaţi. — Ba da, nepoate, azi cu toate că-s vinovaţi, ar aruncă. Azi lumea nu mai are inimă. Ce să-mi pese dar de gura lumii? — E vremea de plecare, părinte, i-am zis, si nu mai avem multe de vorbit. Dar tiu să > • > te dumiresc asupra unui lucru. Alta e să greşeşti negândindu-te la păcat, — din patimă, din neprecugetare, — şi alta e să faci păcatul răzimându-te pe mila lui Dumnezeu. Mi se pare că D-ta eşti de părerea din urmă. Ştii că-i rău şi-l faci pentrucă ştii mila Domnului care te iartă. Dar să bagi de seamă, ca astfel chiar D-ta ispiteşti pe Dumnezeu. D-ta spui că predici, şi că dai sfaturi. Iată să-ţi spun pentru plecare o pildă. Zice că eră odată un preot bun predicator, slujiâ frumos, spovedeâ bjne pe oameni, dar eră un destrăbălat în vieaţa lui. Ş'odată, când spovedeâ, vine în biserică şi’ îngenunche înaintea lui un tânăr necunoscut. Si începe să spună din fir în păr, până în cele’mai mici amănunte toate păcatele preotului care ascultă mărturisirea. Şi preotul Ia fiecare păcat îl opreâ, îi da sfaturile cele mai cuminţi cum să se ferească de ele. Dar când să-i de’e des-legarea, tânărul se ridică deodată şi-i zise: „Eu n’am lipsă de deslegarea D-tale.’ Eu n’am păcate. Acestea ce le-am spus nu simţi tu că-s ale tale? Ce mi-ai zis mie să fac îndeplineşte tu, şi vei fi fericit." Tot aşteptam să-mi zică părintele Vartolomei ceva. Dar aşteptam zadarnic. El sta plecat pe masă, şi se tot adună din ce în ce, până când îl cuprinse deodată un plâns cu sughiţuri, şi abiâ îmi zise: „Eu înţeleg ce vrei să spui. D-ta, nepoate, nu eşti om rău şi-mi pare bine c’am vorbit cu D-ta. Eu am să încerc să urmez pilda ce mi-ai spus, căci nesmintit pentru mine ai spus-o.“ Se ridică apoi încet, îmi strânse mâna şi eşirăm amândoi prin târg, pierzându-ne în grabă unul de altul... Istoria aceasta mi-a povestit-o întro seară părintele Ioachim Crucian, şi păreâ foarte mişcat de întâlnirea aceasta cu părintele Vartolomei,. Şi după ce-am tăcut amândoi un răstimp, părintele Crucian îmi zise: „De îndată ce crezi că fiecare om are un suflet, nu-i bine să dispreţueşti pe nimenea; căci poate de unde n’ai crede răsare floarea cea mai curată de crin“. I. Agârbiceanu. Şi-o să pornesc. Şi-o să pornesc de-acuma iar, Şi-o să mă pierd în lumea largă, C’am fost vre-odat’ şi eu pe-aici, Şi urma mea o să se şteargă. Şi n’o să ştii nici tu c’am fost, Şi nici ce căi pribege-apuc, Şi nime, nime n’o să ştie: Strein am fost, strein mă duc. Vasile Stoica. www.dacoramamca.ro 414 LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1909. Arta în România. j Titlul e cam larg, dar ni-1 impune cartea d-lui Tzigara-Samurcaş ') despre care vrem să vorbim. Ea cuprinde studii privitoare la monumentele din România (Monăstirea Co-zia, Monăstirile Comana şi Suceagovul, Monăstirea Sinaia, Monăstirea Probota si Turnul şi biserica Colţea), apoi articole despre pictorii şi sculptorii din România şi câteva tiei, atribuind artei naţionale o însemnătate pe care nu o poate avea. Aşa că cel ce caută să trezească însufleţirea pentru ea, s’a văzut silit să înfrâneze, la un moment, sentimentele prin cuvinte de critică: „De unde, până nu de mult, nici vorbă nu eră de artă românească, azi unii se opintesc să scrie pagini elocinte, ca să ne convingă că toate monu- Casa şi poarta lui Mogoş, în comuna Ciauru-Uorj. studii despre arta ţărănească. Toate aceste sunt scrise mai mult cu intenţia de a deşteptă interesul publicului faţă de arta naţională, care a fost cu desăvârşire neglijată, tocmai în România liberă, .unde se putea face mai mult pentru înflorirea ei. D-l Tzigara-Samurcaş desigur e mulţumit că ostenelile d-sale din ultimii ani au început să aducă roade. Toată lumea s’a entusiasniat repede şi s’a luat la întrecere în a descoperi şi iubi arta naţională. Pornirea aceasta sentimen- j tală eră firesc să cadă şi în greşala exagera‘) Arta in România, I. Studii critice, Minerva, Bucureşti, 1909. mentele ridicate în hotarul ţării sunt produse curate ale geniului românesc. De vremea 1 necesară evoluţiei oricărei arte, de înrâuririle străine ce ar fi putut-o influenţă, ei nu vor§ să ţie socoteală. După ei, arta naţională s’a născut deodată, desăvârşită si de sine stătătoare. Şi printr’o serie de argumentări foarte puţin fundate se ajunge lesne la concluzia că nici nu există un popor mai artistic ca al nostru. Zicăţoarea „Românul e născut-poet“, e interpretată azi în favoarea artei." Aceste cuvinte ale raţiunii e bine să se cetească şi la noi de ceice se simt înclinaţi spre exagerări sentimentale, de câteori vine www.dacoramamca.ro Nrul 18, 1909. • LUCEAFĂRUL 415 I / vorba de însuşirile artistice f ale poporului nostru. Spiritul critic, munca stăruitoare si puţină răbdare în formularea concluziilor ademenitoare, desigur, vor face artei naţionale un serviciu mult mai bun, ca însufleţirea deşartă şi trecătoare. Dintre studiile d-lui Tzi-gara-Samurcaş ne vom ocupă numai cu cele privitoare la arta ţărănească, cari ne interesează mai mult. Ca o formă caracteristică a architecturei româneşti s’a so-> cotit aşa numita culă, care s’a putut vedea şi la expoziţia generală din Bucureşti. Culele se găsesc mai ales în Oltenia şi forma lor se poate vedea din fig. 1. şi 2. D-l Tzigara-Samurcas dovedeşte că aceste cule sunt un > y împrumut dela Sârbi, la cari, ca şi la Bulgari, se găsesc şi astăzi în număr destul de mare. Culele erau case de apărare, de aceea se şi ridicau în Bulgaria mai ales pe ruinile castelelor romane, iar în Oltenia pe locuri mai înalte. Chiar si textele vechi confirmă această y destinaţie a lor. „Boernaşii olteni, câţi mai rămăseseră, văzând primejdia se închiseseră în culele ce aveau pe moşiile lor“ ne spune unul dintre ele. ' Cu timpul, culele orientale au luat aspectul architecturei româneşti, împrumutând dela .aceasta cerdacul. I Un caracter mult mai naţional decât culele 1 îl au casele cu pridvor, cum e de pildă casa lui Antonie Mogoş din Gorj, care se păstrează întreagă în Muzeul de artă naţională din Bucureşti. y Dăm descrierea acestei case după cartea d-lui Tzigara-Samurcaş. „E timpul caselor din regiunile muntoase, cu pădu^nn belşug. Toată casa e de bârne de stejar; toată e de lemn fără nici o cărămidă. Unele grinzi sunt lungi de câte 10 m. I-a trebuit 70 de copaci, pe cari i-a cioplit singur. A lucrat la această casă trei ani de zile. Pe fruntarul casei se vede cioplit anul începerii: 1875; pe stenapul porţii: 1878. Grinzile şi toate încheieturile lor sunt Faţada casei lui Mogoş. aşa de bine croite, încât s’au aşezat si „în-cheiat“ perfect la reconstituirea în muzeu. Economia casei este foarte simplă, după cum se vede în acest plan. 960 375 3-iQ 2'37 1-90 lD___□ _Q_ □ Două „odăi şi o pivniţă". Odaia principală de 375X360 m., are două fereşti mici, cu zăbrele sau „cebuce" de fier; odaia din mijloc n’are decât o ferestruie; iar ultima încăpere, zisă şi pivniţă, primeşte lumina prin deschiderea uşei, mult mai largă, în acest caz. Înălţimea încăperilor este numai de 2 metri din vatră până în podeală; uşile însă şi mai mici (172 m.), aşa că nu poţi intră fără a te aplecă. Dealungul casei se întinde cerdacul sau tinda, largă de un metru. Jumătatea de jos www.dacoramamca.ro 410 LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1909. e închisă de bârne groase, de „temeiul" şi „prăgarul“ casei. Ceealaltă parte e deschisă. Pridvorul acesta constitue faţada principală, podoaba casei. Şi acesta e într’adevăr tare mândru la casa lui Mogoş. Toată e înflorită cu sculpturi. Cei şapte stâlpi, mai ales, sunt minunaţi. Scunzi şi subţiri sunt totuşi destul de bine legaţi, ca să poată susţinea cu uşurinţă greutatea ce-i apasă. Şi, deşi, aşa de rudimentar ciopliţi, ei conţin, în germen, toate elementele coloanei clasice. De aceea produc o impresie aşa de plăcută şi desăvârşită. Au baza şi capitolul la fel: de formă pătrată, cu câte „o floare făcută cruce" pe fiecare faţă. Fusul stâlpului e cu . glafuri lucrate în spirală, „sucitură făcută cu dăltuşn 1 “. Stâlpii nu au aceeaşi grosime peste tot. Prezintă o umflătură — clasica entasis — şi mijlocul e însemnat chiar printr’o crestătură în formă de inel. Proporţia şi eleganţa acestor stâlpi e admirabil reuşită. In faţa stâlpilor mărginaşi şi a altor câţiva corespund la perete nişte pilaştri, „undrele", cu aceeaşi „sucitură" ca ornamente. Stâlpii sunt prinşi în fruntarul de pe prăgar şi susţin fruntarul de sus, care corespunde architravei. Aceasta este dintr’o singură bucată. Ambele fruntare au muchile cioplite „în şarpe" şi „în colţuri". Partea fruntarelor între stâlpi e scobită, aducându-se puţin a boltă. Tot boltite sunt şi cele două încheieturi laterale. Deasupra fruntarului de sus apar capetele grinzilor, pe cari e aşezată „cosoroaba" sau cornişea. Şi aceasta are crestături în colturi. Nici intrarea în casă nu e obişnuită. Are o formă mai bogată, mai răsărită. In faţa celor 4 trepte e portiţa. Şi aceasta, întocmai ca şi poarta cea mare, are stâlpi sau „şte-napii", braţele şi fruntarul încrestate şi înflorate. Poarta şi peretele scării e cu grătar. Îmbrăcămintea porţii, ca şi a uşilor, are la mijloc un „ochi" cu o floare lucrată cu „paznicul" sau compasul. Casa e acoperită cu şindilă, care se încheie printr’o muche de „ciocârlani"; iar în ambele colţuri ale acoperişului se înalţă „ţapii". ’ ’ Am reprodus intenţionat descrierea acestei minunăţii de case a lui Antonie Mogoş din comuna Ciauru, jud. Gorj, ca să atragem atenţiunea cetitorilor noştri asupra importanţei ce o au casele ţărăneşti, cari pot servi de bază la clădirea caselor pentru trebuinţele moderne chiar şi la oraşe şi din cari se poate naşte un stil românesc în construirea locuinţelor. Am văzutîn muzeul entnografic din Budapesta mai multe fotografii ale caselor româneşti din Sătmar, cari mi s’au părut foarte frumoase şi destul de -bogat încrestate. Fotografiile numite se vor procură şi pentru „Muzeul Asociaţiunii" şi nădăjduim că vom putea publică câteva dintre ele. Intelectualii noştri de pretutindeni ar face un preţios serviciu dacă ar adună sau ar face asemenea fotografii şi ni le-ar trimite însoţite de descrieri amănunţite. Cel mai interesant studiu din cartea d-lui Tzigara-Samurcaş ni s’a părut cel despre „Semnul crucii". D-sa arată originea crucii şi evoluţia ei, apoi dovedeşte că părintele Cristea greşeşte când susţine — în „Iconografia" sa — că crucea cu braţul de jos mai lung, numită „crucea latină" e o formă din care s’a desvoltat crucea naţional românească. D-l Tzigara arată în studiul său că „o formă [de cruce] proprie ţării şi bisericii româneşti în special nu există". Românul a adăugat, însă, la seria de tipuri clasice de cruce unele forme noi, cu totul originale şi destul de frumoase, de pildă aşa numita troiţă, care se găseşte mai ales în Oltenia şi Muntenia. Forma troiţelor se poate vedeâ din fig. 3 şi 4. f Troiţele româneşti serveau ca Ioc de închinare a credincioşilor pe vremuri, când nu se puteau clădi biserici multe. Se ridicau în amintirea unei persoane, a unui eveniment sau în locuri în cari se arătă cuiva ucigă-1-Crucea. Ele sunt într’adevăr de o frumsete rară şi de o variaţie bogată. D-I Tzigara mai studiază ouăle încondeiate, ţesăturile şi mobilele româneşti. Ca să se poată convinge şi cetitorii noştri ce rezultate practice s’au obţinut până acum prin prelucrarea motivelor artei ţărăneşti reproducem planurile d-lui G. Lupu, (fig. 5), care a fost primul premiat la concursul pentru mobile româneşti publicat de societatea „Domniţa Maria" şi aplicarea motivelor de pe ouăle încondeiate la talere sau străchini. Compo- www.dacoromanica.ro Nrul 18, 1909. LUCEAFĂRUL 417 ziţia pe care o reproducem (fig. 6) se dato- reşte d-nei Maria Panaitescu, maestră de desemn la şcoala profesională Principesa Elisaveta, care a compus din aceleaşi motive si izvoade reuşite de dantele. » > In cartea d-lui Tzigara-Samurcaş mai cetim câteva păreri, pe cari noi le-am scris mai de mult şi anume: „In afară de arta mare, cu caracter internaţional, am avut dela început si paralel cu ea arta curat naţională. A fost arta poporului român, manifestată prin produsele acestuia, cunoscute în genere sub numele de industrii casnice... Oricare ar fi fost influenţele ce a suferit la început, această artă a avut, însă, o desfăşurare pro- prie şi continuă, diferenţiindu-se, în urmă, după ţinuturi şi nevoile mediului în care s’a desvoltat." Arta naţională adevărată e de a se căută, deci, numai la^ popor. De aceea nu putem în deajuns lăudă străduinţa d-lui Tzigara-Samurcaş de a deşteptă interesul şi dragostea celor înstrăinaţi faţă de această comoară. Şi nu putem îndemnă destul pe cărturarii noştri să adune pentru „Muzeul Asociaţiunii" toate lucrurile de artă, pentrucă vine vremea, când bietul popor, constrâns de nevoile şi mizeriile vieţii de astăzi, le părăseşte şi le uită. Să salvăm ce se poate acum până când nu e prea târziu! Oct. C. Tăslăuanu. Dări de seamă. Amintiri literare. I Oeorge Panu, Amintiri dela „Junimea“ din Iaşi. Voi. I. 1908. Este cu putinţă, ca nevoile de redacţie ale unei reviste — „S ă p t ă m â n a“, pe care o scrie singur, să fi inspirat d-lui G. Panu ideea de a-şi variâ fascicolele scriind amintiri literare. Scriindu-le acum într’o epocă în care foştii junimişti au avut şi au încă un rost foarte însemnat în politica ţării, amintirile au fost cetite de prietini şi duşmani cu interes de cercetători care caută amicului o calitate mai mult, duşmanului, dacă se poate, încă o greşală de exploatat. Pentrucă aşa este la noi: Adevărul nu „iartă", te „iea“ dela origini şi găseşte in orice fleac un caz grav. Iar junimiştii, în special, au şi acum duşmani de multe feluri, dintre care cei mai ciudaţi sunt, fără îndoială, cei literari. Amintirile d-lui G. Panu nu au pretenţia să fie o scriere metodică; ele nu au nici un plan, ci saltă foarte liber de ici până colea, necăutând uneori nici coherenţa cea mai elementară a operei istorice; ele nu sunt nici pline de mult spirit, ca operele asemănătoare din literaturile străine; iar unde ai dori uneori o concisiune magistrală, autorul devine prolix, prolix, vorbind, totuşi, mărunţişuri: deci numai literară nu este opera de faţă. Dacă junimiştii nu ar scrie amintiri mai bogate decât d-1 N. Gane de ex., ceeace nu este de crezut, căci cel puţin unul, d-1 lacob Negruzzi, a anunţat manuscriptul cronicei sale din care a şi publicat ceva —, dacă junimiştii nu ar scrie amintiri, opera d-lui G. Panu ar rămânea un izvor. Un izvor va şi fi, până ce acele cronice moderne şi complete vor vedeâ lumina tiparului avid... Ca despre un izvor provizoriu se va vorbi despre ea şi în rândurile de mai jos. Ce veţi căută deci, bunii mei cetitori, în această scriere literară a advocatului, publicistului politic şi deputatului liberal G. Panu? Pe d-1 Panu? Sau şi pe d-1 Panu, care-i doar autor? De sigur. D-sa se expune destul de des, dar numai de câteva ori este şi interesant. Să vedeţi cum. Cum se poale combină advocatul cu literatul se poate constată în felul foarte nostim cum autorul apără o greşală a „Convorbirilor" care se păcăliseră urât de tot cu publicarea unei poezii de Gablitz, care nu există — el eră păcălitorul-măscăriciu B. P. Hasdeu — şi care scrisese cu intenţie o poezie absurdă. Absurditatea iscălită de un Neamţ avu — deci aveâ oricând — trecere la „Convorbiri"; Hasdeu... făcuse dovada 1 D-1 T. Mâiorescu aveâ tot interesul şi dreptul să se lapede, cum s’a şi lăpădat, de o greşală care nu eră a sa. Cetiţi însă astăzi pe d-1 G. Panu, pagi-nele 370—374, şi veţi rămâneâ mulţămiţi — nu şi convinşi — de isteţimea cu care se susţine că Eu şi ea este o poezie care puteâ să apară chiar şi într’o revistă foarte severă ca „Convorbirile": • Eu şi ea. (Din Qablitz.) Ca o liră fără sunet, Ca un fulger fără tunet, Ca un râu fără murmur, Ca o pasăre tăcută: Ca o casă ce stă mută, Şi pustie împrejur — Astfel sunt şi eu, vai mie 1 Formă fără melodie, Pur spectacol făr’ idei, De când dânsa nu-i sub soare Şi puterea-mi cântătoare A pierit cu moartea ei. M. /. Ellias. www.dacoromanica.ro 418 LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1909. Pe liberalul G. Panu il veţi găsi pretutindeni unde este vorba de politică. D-l G. Panu este un liberal vechiu, teoretic şi practic, deci complet şi consecvent. Nu-I veţi găsi însă des, deoafece materia nu-i dă prilej, dar îl veji găsi foarte categoric, refuzând, instinctiv şi conştient, concepţia conservatoare a Junimei, care este dealtăparte mult mai consecventă. Un pasaj, în sine drept, merită să fie citat, de dragul lui şi ca orientare pentru ceice vor răsfoi gândind lucrarea d-lui G. Panu: „Concepţiile doctrinare politice, mai ales cele care sunt produsul gândirei filozofice, cu toate că au caracterul riguros ştiinţific, sunt falşe când cauţi a le aplică la societate, care este un corp viu în vecinică mişcare, a cărei vieaţă e compusă din mii şi mii de elemente, care are resorturi ascunse de o putere de expansiune gigantică, care conţine comori de putere şi de vigoare latentă, pentru care o formă goală, o ocazie, este destul pentru ca să se manifesteze cu o forţă de improvizaţie necalculabilă. „Cu un corp social nu se procedează ca cu un cadavru, nu-l poţi disecă etichetându-i fiecare muşchiu, fiecare articulaţie; unui corp social trebue să-i dai forme largi să se desvoalte; desvoltarea lui se face în puterea vitalităţii organice, el umple în cursul timpului forma care întâi eră goală cu produsul activităţii lui, o modifică, o ciunteşte, o lărgeşte. „Când ni se vorbeşte de formă fără fond (cum vor-biâ d-l T. Maiorescu), se scapă din vedere un proces foarte real. Un fond poate nu are nevoe de o formă, dar o formă are nevoe de un fond şi forma aduce de multeori fondul. Aşa şcoli înfiinţate provoacă cultura, in acelaşi timp cultura este consacrată de şcoli. Să dăm un exemplu. Sunt ţări cari au avut artă, fără să aibă şcoli de pictură sau sculptură: Anglia şi mult timp Franţa. Din contră, sunt ţări mai tinere care prin şcoli şi institute bine dotate din punctul de vedere artistic au provocat o mişcare artistică. Ce ar fi fost la noi dacă am fi înfiinţat drumuri de fier într’o regiune oarecare, numai când s’ar fi dovedit că din anul întâiu vor fi productive?" Gândind astfel, d-l Panu nu poate aprobă asprimea cu care junimiştii au judecat totdeauna vieaţa publică a Românilor de pretutindeni şi preferă să rămâie mai aproape de cei conduşi, decât de ceice conduc. Şi totuşi, d-l Panu este convins că „spiritele culte sunt în genere, în toate ţările, conservatoare," deoarece ele văd greşelele şi lipsurile înjghebărilor pripite (pag. 318), deci este convins că junimiştii nu puteau fi, nici ei, altfel. Veţi căută, în sfârşit, pe publicistul G. Panu. îl veţi găsi, dar nu în verva-i verde, sau mai bine, nu în verva-i politică, ci în verva unui docent obişnuit, care se ridică numai de câteva ori până la putinţa de-a te legă de paginele sale cu interes covârşitor, într’o vervă care nu-i atentă la formă şi comite uneori fraze şi figuri riscate. Se vede graba cu care scrie autorul, se simte trebuinţa de-a umpleâ coloanele „Săptămânei." ’) Ca să înţelegeţi bine cartea, trebue să ţineţi seamă de toate aceste feţe ale autorului; şi de altele, uşor de ghicit, asupra cărora nu stârnesc. Cu vremea cartea de faţă va pierde din însemnătatea ce i-am atribuit şi din motivul că prea se ocupă cu oameni mărunţi de care nici literatura, nici istoria nu va voi să scrie tot astfel. Despre Moşu Cornea şi despre Şt. Vârgolici se povestesc episoade la care n’aş fi ţinut; din operele inedite ale d-lui Caragiani ni se povesteşte o anecdotă fără nici un haz (hazul a rămas la d-l Caragiani); una din ultimele întâlniri ale Vero-nicăi Micle cu Eminescu este de-o banalitate care surprinde. Afirmaţiunile întărite de aceste naraţiuni le-am fi crezut şi fără materialul acesta doveditor. Dar se pare că d-lui G. Panu îi face plăcere să descopere partea prea umană, corn ună-umană, a junimiştilor care se distingeau altfel enorm din societatea ieşeană în care se întâlniseră. Este, în orice caz, plăcerea unui om binevoitor, care are, altfel, cuvinte de laudă pentru tot ce oamenii „săi" au făcut bine. Este plăcerea critică a unui om care, altfel, ii laudă uneori chiar prea mult, cum face, de pildă, în cazul d-nei Cugler-Poni, pe care o socoteşte încă vrednică s’o citeze ca reflex din Heine. Dar dacă din Heine am avea numai acest reflex, nu am avea din Heine nimic. Conchid : D-l G. Panu este bun cu cei mici. Şi este rău cu cei mari. Adecă rău chiar nu, dar — cum s’ar putea zice? — extrem de nepărtinitor Liber erâ să fie, bine este să fie, dacă voeşte să slujească istoriografiei viitoare ca o călăuză dreaptă şi importantă. Dar a fi numai drept, fără a fi şi important, este un defect pe care nu-l poţi dori nici unui cronicar. Iar d-l G. Panu nu reuşeşte a fi totdeauna important. Ce puţine lucruri ştie ori spune, de pildă, d-sa despre V. Alexandri şi totuşi ce repede îl dă gata, la pagina 33, unde ne afirmă că, dacă V. Alexandri a mers la Junimea, a mers... din cauza orgoliului: „Junimei îi trebuia un literat însemnat care să-i servească de pavilion: lui Alexandri, omul cel mai îngâmfat din lume, îi trebuia un cerc de oameni de valoare care să fie, în acelaş timp, şi adulatorii săi." Nici Eminescu nu scapă mai uşor. Ce om necomplet erâ şi Moldoveanul acesta I Eminescu — imitând pe Lessing poate — a avut totdeauna pretenţia de a fi întâiu gânditor şi pe urmă „poet", el susţinea în poezia sa „idei" ori loviâ un „duşman". El nici nu a fost un „poet al timpului nou", deoarece — aici mirarea mă face să sar de pe scaun — deoarece el „nu a avut aproape nici o legătură cu contimporanii *) Fraze: Aforismele, toată lumea ştie care trebue să fie calitatea lor__(p. 299). Cu toate că Junimea nu aveâ încă organ de publicitate, dar noi urmăriam... (p. 288). Eu care nu sunt prea tare în comparaţii, acest lucru mă chinuiâ... (p. 120). www.dacoramamca.ro Nrul 18, 1909. LUCEAFĂRUL 419 săi, mai cu seamă cu Românii" nu ! Ca să credeţi deschideţi ia pagina 40... Eminescu nu eră orator — şi ce-a pierdut cu aceasta? Eminescu eră sărac în invenţie, eră „la început de o sărăcie de invenţie, dis-perătoare" — aici ar trebui să ştim, fireşte, ce înţelege d-l G. Panu prin „invenţie". Gânditor de „cele mai multeoii absurd", Eminescu fireşte eră şi unilateral, „incapabil" să înţeleagă un adversar, care nu-i gâdileâ o „manie" a lui, fie filozofică, fie istorică. Eră, din capul locului, un „zdruncinat de geniu" (p. 333). Şi totuşi eră cap puternic. Fără doar şi poate, fără scădere, i se recunoaşte naţionalismul, exagerarea lui chiar. — Aşa a fost Eminescu, după d-l G. Panu, care nu va reuşi să înlocuiască chipul mult mai limpede care ni-1 croim din opera lui Eminescu, izvorul cel mai autentic, izvor mai adevărat decât însăşi vieaţa lui. Şi in acest caz d-l Panu nu-i judecător definitiv, ci numai un îndemnător să ne controlăm şi să ne revizuim impresiile şi convingerile, lucrare de cel mai mare folos pentru cunoaşterea literaturilor.1) D-l T. L. Maiorescu îi este autorului mult mai simpatic. Are fireşte şi d-sa defecte; nu are d. e. spirit; este şiret, îşi lasă portiţe de retragere; este mai crud decât ar fi de nevoie ori cu dreptate să fie; — dar este solid, e cel mai sigur de idea sa şi de vorba în care o îmbracă; om născut şi făcut să pontifice în mijlocul unei societăţi literare care râvniâ lucruri nouă; om îndrăzneţ, care are meritul de-a fi luptat cu toţi şi mai totdeauna cu succes; naţionalist cald, în felul său însă; ateu, singurul ateu mărturisit şi limpede din junimea; personalitate tare ce nu avea nevoie de nici o autoritate supranaturală, fiindcă aflase în sine una mult mai consecventă: raţiunea sa puternică, origine şi a mândriei sale. Pe d-l Iacob Negruzzi, care trăeşte încă, lumea l-a cam uitat şi nu-1 mai ceteşte. D-l Iacob Negruzzi câştigă mult din informaţiile pe care le dă d-l Panu, care ni-1 arată viu, activ şi îndemnător neobosit, om neasemănat mai util decât eră, de pildă, Pogor cu spiritul său, pe care, judecându-1 după probele d-lui Panu, n’aveau de ce regretă că s’a dus — spiritul — fără să se fixeze în literatură. Amintirile de felul acesta sunt de cetit: ele ne aprcpie de un cerc de oameni care au multe deosebiri, dar pe cari îi unesc câteva calităţi, care explică perfect pretenia lor şi lupta lor solidară. E fondul lor comun : inteligenţe libere şi îndrăzneţe, voinţe dispuse spre lupte conştiente, luminate de gândul că, deosebin-du-se de societatea în care trăiesc, sunt datoare să-i dea pilda vieţii superioare spre care trebue să vrea să se ridice şi ea: Prototipi ai viitorimei! Nici înainte, nici după ei acest fenomen nu s’a mai văzut la noi. Descriindu-1, d-l G. Panu nu a uitat nici o umbră şi, totuşi, el rămâne foarte frumos. Aşa reiese din G. Panu. <) Autorul este destul de sincer să ne spună (la p. 83) că Eminescu nu-1 prea suferiâ din cauză că G. Panu eră zeflemist. Pe acest motiv însă Eminescu ar fi putut urî toată Junimea.... Dela o vreme, d-l Panu îşi aduce aminte că ar trebui să devie mai profund şi se întreabă, tocmai la pagina 267: „Dar ce voiâ societatea Junimea în literatură, ce scop urmăriâ?" Şi începe o cercetare mai metodică, căutând 1. care erâ situaţia literaturii române când apăru Junimea ; 2. ce credinţe aveâ aceasta; 3. discutând pe rând vre-o trei critice care manifestau direcţia nouă, pentru... a părăsi apoi iarăşi metoda şi a ne da varietăţi literare sau pseudo-literare, cu şi fără legătură între ele. A le cercetă pe rând, ar fi prea mult; a nu le caracteriza felul ar fi o lipsă de atenţie pentru un autor pe care aş dori să-l cetiţi, mai ales d-voastră, acolo, în Ardeal... Până la întâia pagină metodică — p. 167 — aflasem că Junimea erâ aderentă a principiului „artă pentru artă", nu „artă pentru un scop oarecare social, politic şi naţionalist"; până la p. 167 mai aflasem că d-lui Panu îi plăceau teoriile estetice ale Junimei, nu însă şi exemplele prin care le ilustrau. Aproape în deplin acord cu sine, d-l G. Panu judecă mai apoi, la paginele 302—304, scrierea d-lui T. Maiorescu despre Poezia română: Regulele stabilite atunci de criticul Junimei erau „de o simplicitate clasică," erau „întemeiate", însă „mai existaţi o mulţime altele, pe care d-l Maiorescu le înlătură". Le înlătură deşi nu le discută? Dar în acea scriere nu se spune nicăiri, că regulele din ea ar fi toate regulele poeziei 1 în adevăr, acea scriere este, pentru Români, şi astăzi unul din instrumentele cele mai alese de cultură literară. Fireşte, nepărtinitorul domn G. Panu se „grăbeşte să adaoge", că principiile sale „sănătoase nu le inventase d-l T. M., ci şi le apropiase din şcoala germană". Aron Densuşianu se ocupase odată cu această chestie, arătând ca izvor german pe Vischer, arătându-1 cu un lux de acuzaţiuni ridicule: d-l T. Maiorescu cunoşteâ pe Vischer! Dar ar fi fost de acuzat, dacă nu l-ar fi cunoscut, Vicher fiind pe atunci un legislator european în estetică; a se vedeâ de pildă, influenţa lui in literatura italiană, aşa cum o apreciază B. Croce în istoria esteticei! Cu de acestea nu putem scădeâ nici pe autorul român, ci îl dovedim numai în curent cu ştiinţa contimporană. D-l G. Panu continuă: Cerând în poezie sensibilizarea consecventă, criticul „condamnă mai dinainte orice altă formă abstractă, cu care un poet original s’ar fi putut servi", dar nu ne arată că s’a servit într’adevăr, că s’a ivit poetul „abstract", care, fiţi pe pace, nu ar fi poet: Abstracţia poate fi o parte, minima pars, în poezie, nu întregul; de aceea nici nu se poate stabili con-.trastul unei părţi mici cu partea enormă a plasticităţii ... Şi astfel este evident că d-l G. Panu nu-i tocmai drept, adecă nu găseşte aprecieri juste, dar îndeamnă la căutarea lor. Şi mai departe de justeţă este autorul în cazul următor: critica limbei române din ziarele din Austria. D-lui Panu i se pare că „o simplă notiţă sau cel mult un articol ar fi fost suficient" ca să semnaleze primejdia nemţismelor luate din „limba austriacă" (sic)... Dar acest efect nu l-a avut nici critica ce-o regretă d-sa; ce efect puteâ să aibă un articolaş? www.dacoramamca.ro •420 LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1909. Scrierea d-lui G. Panu este însă mult mai bogată decât s’ar păreâ după notiţele de mai sus. Ca să fiu drept, trebue să vă semnalez şi alte materii vrednice a fi cetite. Pagina 66—73 V. Alexandri cetind „Dumbrava roşie": Eminescu ar fi avut „aerul plictisit", dar „iertă lui Alexandri lucrarea" de dragul fondului naţional care puneâ în lumină faptele strămoşilor. Pag. 139—144: Creangă şi Eminescu, cei doi amici uniţi „aproape inconştient" prin fondul lor de nizuinţi naţionale. Pag. 153—178 Alexandru Lambrior (filologul) la Junimea. Pentru acest capitol trebue să-i mulţumim d-lui Panu în mod special. Lambrior este un om excelent. Capitolul este şi cald, foarte cald, cceace se întâmplă rar în acest volum. Pag. 232—236: Poveşti şi poezii populare. In timpul nostru, pagini actuale, relative la tema „poporanismului", pe care nu a putut-o da de mal d-1 D. Zamfirescu. Pag. 255: Chestia evreiască şi V. Conta... Etc. Etc. ' Ar fi păcat ca această carte să nu afle şi la Ardeleni cetitorii ce şi-i merită prin multele informaţii ce dă, prin curajul cu care judecă personalităţile marcante ale literaturii noastre, prin câteva îndemnuri de gândire serioasă asupra unor probleme încă actuale. G. Bogdan-Duică. Cronică. f Dr. I. T. Mera. Unul dintre cei mai distinşi medici români, iubit de toţi cei ce-1 cunoşteau, atât pentru înaltele lui calităţi sufleteşti, cât şi pentru sentimentele lui româneşti, medicul din Karlsbad dl Dr. I. T. Mera a murit subit în Viena, la 24 August n., în vârstă de 48 ani. Dr. I. T. Mera a fost şi un apreciat scriitor, ale cărui lucrări — poveşti şi basme, mai ales — eiau cetite cu mult interes. Volumul său „Din lumea basmelor" (ed. „Minerva", Bucureşti) i-a câştigat un loc de cinste în literatura românească. A fost înmormântat la Şiria, în comuna sa natală. Dr. I. T. Mera şi-a lăsat întreaga avere, aproape 100 000 de coroane, pentru scopuri culturale româneşti. * Cartea de aur. Din preţioasa publicaţie a d-lui T. V. Păcăţianu a apărut zilele trecute voi. V. care cuprinde actele ciclului parlamentar 1869—72. Activitatea Românilor în această epocă e bogată în momente frumoase şi pline de demnitate. Generaţiile de astăzi vor puteâ învăţă mult dela oamenii acelor vremuri. Cu toţii trebue să fim recunoscători d-lui Păcăţianu pentru osteneala ce şi-a dat de a adună la un loc aceste documente de mare valoare. Recomandăm cu căldură cetitorilor să-şi procure acest volum din „Cartea de aur", care deşi are aproape 800 de pagini, costă numai 10 cor. * Înfiinţarea „Societăţii scriitorilor români". O parte din scriitorii români din Regatul României, în-trunindu-se zilele trecute in Bucureşti, sub prezidenţia poetului D. Anghel, au hotărît înfiinţarea unei societăţi de „ajutor mutual şi de apărare a intereselor lor profesionale". La 2 Septemvrie v. va aveâ loc, în Bucureşti, o adunare generală, când se va face constituirea legală a societăţii şi se vor vărsă primele fonduri. Necesitatea unei astfel de societăţi eră de mult simţită. * Ştiri. Anunţăm cu deosebită bucurie pe cetitorii noştri că, începând cu acest număr, d-nii Anghel şi Şt. O. Iosif, apreciaţii poeţi, vor colabora regulat la „Luceafărul". în şirul colaboratorilor noştri au mai intrat d-nii I. Paul, profesor în Iaşi, şi Nerva Hodoş, cunoscutul cercetător al trecutului nostru. - * In numărul viitor vom publică o nouă povestire de d-1 C. Sandu-Aldea, „Brigadierul Frunză". * „La Semaine litteraire" din Geneva publică, în traducere franceză o nuvelă de d-1 Mihail Sadoveanu „Istoria unei pălării". Traducerea aceasta, foarte reuşită, e datorită d-lui Marcel Montandon, cunoscut publicului românesc prin articolele sale, publicate în „Mercure de France", asupra literaturii române. Poşta Redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — AI unică. „O noapte furtunoasă" s’a pierdut în coşul hârtiei. M. B rai la. Schiţa trimisă se va publică. Când — nu vă putem spune. Tr. I. „Pocăinţă" nu se poate publică. încercaţi cu altele. V. D. (Sibiiu). „Pe album" nu e mai reuşită decât celelalte poezii. Spre pildă: „In zădar trec şi ani cu grăbire Căci cine a gustat un minut iubire In viaţă-i. Acel minut gustat Rămâne toată vieaţa-i neuitat." N’aveţi talent, nu mai încercaţi. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUÂNU. tiparul lui w. kkafft în sibiiu. www.dacoramamca.ro