ffi 111 o 111 o III ° III oTTo Bl o 111 o \l ° Ţq I°¥° I o Bl ° III ° IU q III o III o 111 ° III ° III o III q III ° 1P =LutmmRiJL= RtVISTflHLU^TR^ffNTKU-LiTERflTU^^IflRTfl ¥ SUMARUL. Ion Gorun . . . Simina Bran . . Caton Theodorian 1. Borcia . . . 0. C. Tăs'.ăuanu 1. U. Soricu . I. Agârbiceanu Victor Eftimiu A. Vlahujă . . Vasile Stoica . N. Dunăreanu Vasile Stoica G. Rotică . . x. y. . . . Y.......... E. Hodoş . . A. Cotruş . . X.......... Dări de seamă . Un vis neîmplinit. . Eu nu sunt vioreaua... (poezie). . Ceasul rău. . Odiseu (poezie). . Mobile româneşti. . Fragment (poezie). . O aniversare. . De departe (poezie). . O şcoală. . Un mormânt (poezie). . Duşmanul. . Din streini (poezie). . Voi şi noi (poezie). . Unui Englez (poezie). . închinare (poezie). . I. Turgheuiev: Ceasul. . Dorului (poezie). . Duilirium (poezie), 'ronică. Ştiri. Ilustraţii. ¥ ¥ ¥ Anul VIII. Sibiiu, 15 Iulie—1 August, Nr, 14—15, o URII o III o Bl ° 111 °I°HH1I°HRT° 111° 111 ° 111 °1ll °III oBlo IU ° III ° III°III°IH°Hl0Hf°lUoW? - ,, www daroromanica ro ......... , LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ Colaboratori: I. Adam, I. Agârbiceanu, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brediceanu, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, AI. Ciura, Otilia Cozmuta, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, Ion Gorun, Constanţa Hodoş, Enea Hodoş, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. . . ‘.l'î mm Gustro. Ungaria: ABONAMENT: 1 an............12 cor. Ed. de lax ... 20 cor. 6 lani...........6 „ „ ..............10 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 8 cor. România şi în Străinătate: 1 an................16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. 6 luni..............8 „ „ „ „ ... 13 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 14 Cor. Rcclamaţiile sunt a se face in curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci postate. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). ţ.^v.ov.y: Opere de M. Eminescu. Bogdan Dragoş, dramă istorică inedită cu o precuvântare de I. Dragomirescu. 1.—. Laîsţlejoueurde flute de Emilie Augier), comedie antică într’un act în versuri cu o introd. critică de 1. Seurtu. 1.—. Literatură populară. 1.50. Poezii postume, ediţie nouă. 1.50. Poezii. Ediţie îngrijită după manuscrise de 1. Seu rt u. 1.50. Poezii. Ediţia a zecea, a 11 şi a 12 mic de exemplare. Cu o notiţă biografică de T. M aiorcscu. 1 50. Poezii cu notiţă biografică de Căpitanul Eminescu fratele poetului. 2 50. Poezii. O not ţă biografică de I. Sandule seu. Ed. II. complet, şi adăugată. 2.—. Poezii. Cu o notiţă biografică de 1. Sandu-lescu. „Bibiiot. p. toţi" Nr. 195 196. —.60. Poveşti şi Nuvele. „Biblioteca pentru toţi" Nr. 278 - 279. -.60. Proză. 1.—. Proză literară. Ediţ c îngrijită după izvoare cu o introducere de 1. Scurtu. Bibi. „Minerva" Nr. 5. —.30. in depozit la Librăria W. Krafft, Sibiiu. □ I 1 www.dacoromanica.ro Un vis neîmplinit. Au trecut douăzeci si cinci de ani de când i d-1 Ghiţă Târzioru, pe atunci subşef de biurou Ia minister, a fost pentru întâia oară la Sinaia. Nu se simtiâ el zdravăn de câtăva y vreme, măcar că fleicile zilnice îi cădeau bine la pofta de mâncare ce avea, ca şi la pofta de băutură clondirul de porfiriu; dar dimineaţa se sculă obosit şi în gură cu o amărală pe care abia o combăteâ cu câte cinci-şease ţigări până la prânz; îl apucă apoi aşâ o ameţeală, care iar nu-i treceâ până ce n’o dregeâ cu câte trei-patru ţuici. Astea într’o zi ca într’alta. Şi aşâ, doctorul i-a găsit numai decât boala, că tocmai ieşise la modă: nevrastenie. Când a aflat d-1 Ghită y Târzioru de ce boală sufereâ, numai decât par’că s’a mai liniştit. Nu-i vorbă, habar n’aveâ el de ce-o fi aia, nevrastenie, dar ştii, oricum, până nu ştii ce ai, te apucă aşâ o frică să nu fie cine-ştie ce; dar dacă ştii, e altceva: poţi să te păzeşti, ai care va să zică un tratament pe care să-l urmezi şi să nu laşi boala în voia ei, să te ducă până cine ştie unde. Băutura si tutunul a trebuit să le y y lase, dar tot nu se îndură măcar aşâ de câte o ţuiculiţă, ca să se mai întâlnească cu prietenii şi să le poată spune că uite, el sufere de nevrastenie, că n’are voie să mănânce decât fripturi şi prăjituri, că trebuie să ia în fiecare dimineaţă câte un dus rece, iar mai târziu, când o aveâ concediu, trebuie să se ducă la ţară, să se odihnească. Acasă, madani Târzioru încercă toate reţetele de prăjituri de prin cărţile de bucate; cu fripturile eră mai uşor. Duşul mai se luă, mai lipseâ câteodată, când d-1 Ghiţă întârziâ dela canţilerie, — gândul însă de toate zilele şi visul de toate nopţile eră la odihna dela tară, la aerul dela munte, Ia număru 3 si cel mai de căpetenie din ordonanţa contra ne-vrasteniei. Ei, uşor de zis. Concediul ca concediul, dar vorba eră cu ce? Leafa se duceâ, pe fripturi, pe prăjituri şi pe toate alelante; economia dela tutun şi dela porfiriu nu ştiu cum ciorile se fâceâ că nu se vedeâ mai de loc. Aşâ ca tot să se înfrupte măcar cu ceva aer de munte, ce-şi zice d-1 Ghiţă într’una din zile? — Hai ş’om merge şi noi cu trenul de plăcere la Sinaia. Aşâ a fost povestea. D-1 Ghiţă o spune şi astăzi tuturora, — şi oftează. A pregătit ma-dam Târzioru nişte plăcinte şi o friptură rece dintr’un muşchiu întreg, au umplut cât loc a mai rămas în săculeţ cu franzele, şi des de dimineaţă hai Ia gară. De îmbulzeală nu mai e vorbă; — domnu si doamna Târzioru erau prea veseli că încăpuseră lângă o fereastră pe coridorul vagonului, cu săculeţul jos la picioare, şi nu se clinteau de acolo, ci se ţineau cu mâna de fierul dela fereastră şi se lipeau de peretele vagonului, când alţi pasageii treceau făcându-şi loc cu câte un „pardon”, care mai politicos, care mai răstit. — Ei, aşâ e pe tren, — ziceâ d-1 Ghiţă, ca şi când toată vieata lui ar fi călătorit si ar fi y y fost hârsit el în treburi d’astea. Iar mai încolo prinse vorbă cu un alt călător ghemuit www.dacoramamca.ro 312 LUCEAFĂRUL Nrul 14-15, 1909. lângă dânsul, ca să-i spună şi lui că el sufere de nevrastenie, că s’a lăsat de tutun şi că acu merge să ia puţin aer la munte. Dela gara din Sinaia au luat-o şi ei pe jos după alţii. D-l Ghiţă purtă săculeţul, cam jenat, iar madam Târzioru îşi făceâ vânt cu batista, din obişnuinţă, şi se tot miră de lumea ce furnică p’aici mai altminteri decât pe podu Mogoşoaii. Până sus la mănăstire lumea se mai rărise; au luat-o la întâmplare, spre castel, cu Bucegii în faţă. Ochii d-Iui Ghiţă se umeziră la priveliştea munţilor ridi-cându-şi spinările de poieni şi crestele de stânci deasupra brâului de brădet ce se coboară adânc de două părţi până în valea în care sburdă, în cascade, apa limpede a Pele-şului. Aci s’au oprit pe o bancă şi d-l Ghiţă, umplându-şi pieptul cu aerul răcoros şi plin de miresme, a zis încet, ca pentru dânsul: — Ei vezi, aşâ într’un loc să pot trăi eu, — alt om aş fi. Iar madam Târzioru n’a zis nimic, ci a ridicat numai ochii duioşi la d-I Ghiţă şi, privindu-se, au simţit deodată amândoi o desfătare cuprinzându-le pieptul, cum nu mai cunoscuseră niciodată alta până atunci... * Hei, vremea trece, multe se uită, dar sunt şi unele cari rămân mereu vii şi chinuitoare în mintea omului. Când s’au întors atunci acasă, dupăce au rătăcit toată ziua pe calea Codrului şi s’au ospătat cu merindele aduse şi cu apa cea fără de pereche dela fântâna lui Gătej, — cu o jale mare în suflet au intrat cei doi soţi în curticica strâmtă, pustie şi întunecoasă a căsuţei lor din mahalaua depărtată. D-l Ghiţă a intrat în casă, a deschis ferestrele largi şi până târziu a stat acolo pe gânduri. Nevastă-sa a venit apoi şi ea la fereastră, îngrijată de curent, dar tot n’a închis-o numai decât, căci d-l Ghiţă a început acum să-şi desfăşoare un plan de viitor şi d-na Târzioru a stat aşâ un ceas ascultându-1 şi zâmbind ca unei speranţe mijind undeva departe, până unde nici un tren nu te poate duce, ci numai gândul amăgitor, dar cu care e aşâ de dulce să te amăgeşti în voie... Aveau să pună deacuma Ia o parte în fiecare lună atâţia lei din leafă; apoi gând o să înainteze, mai mulţi; şi o să meargă în fiecare an la munte pe o lună, două; ce! aşâ n’are nici un haz: te duci dimineaţa, te întorci seara, mai mult îţi trece vremea cu înghesuiala drumului şi ţi-e mai mare părerea de rău la întoarcere... Da’ ştii, să stai acolo, să te saturi de privelişte şi de aer, şi de apa aia minunată... De munţi, de Peleş şi de calea Codrului. A trecut apoi un an, şi soţii Târzioru nu s’au mai dus la Sinaia. Au pus ei la o parte ceva, nimica toată, — de unde să se ajungă! — Las’ la anul! — La anul iar, alte necazuri: vieaţa se scumpeşte, chiria se urcă, leafa stă pe loc. încetul cu încetul d-l Ghiţă s’a lăsat şi de fripturi şi de prăjituri, şi s’a întors la varza cu carne şi la tocana cu cartofi. De tutun şi de porfiriu nu mai erâ vorbă; când îl apucă ispita, d-l Ghiţă luâ francul în mână, îl învârteâ pe toate părţile, apoi îl puneâ iar în pungă zâmbind cătră nevastă: — „Ăsta e pentru Sinaia"... dar alte nevoi îl înghiţeau. Dela o vreme ce şi-a zis madam Târzioru? — Până una alta hai să fac eu o mică Sinaie aci în curticică. A săniânat iarbă, a pus flori... Odată a venit acasă cu doi brăduleţi şi i-a sădit la portiţă de două părţi. Când a intrat d-I Ghiţă în curte, s’a uitat lung la ei: — „Măi, măi, măi, — uite c’aduserăm pădurea acasă!" — Glumeâ el, dar îş simţiâ ochii lăcrămând. Şi au udat brazii toată vara, pândind muguri din vârfuri să se desfacă; dar în anul celalalt copăceii s’au uscat, şi cetina roşie se risipeâ pe jos, ca şi nădejdea nutrită atâta vreme în zădar... Nu se lăsă însă d-I Ghiţă, ci cu cât vremea treceâ, cu atât croiâ planuri tot mai mari. Acum nu se mai mulţumeâ numai cu o lună-două la munte; se gândeâ cum să se aşeze statornic undeva p’acolo, când o ieşi la pensie. Puneâ la cale o aşezare de gospodărie, uşoară, aşâ ca pentru doi, şi care să le lase vreme destulă să hoinărească toate ceasurile frumoase ale zilei prin preajma Peleşului şi printre brazi... Ca totdeauna, femeia nu ziceâ nimic, ci numai îş pierdeâ privirea ca în depărtări cu neputinţă de ajuns... După douăzeci şi patru de ani d-l Ghiţă Târzioru a înaintat şef de biurou, iar după alt an şi-a regulat drepturile la pensie. Acum www.dacoramamca.ro Nrul 14—15, 1909. LUCEAFĂRUL 313 nu mai suferea de nevrastenie, — boala a şi cam trecut dela modă, — dar dase alta peste dânsul. Doctorul îi zicea: arterioscleroză, — vorbă pe care d-1 Ghiţă nu prea reuşiâ s’o rostească întotdeauna aidoma, — dar asta nu-l împiedeca s’o simtă greu în tot trupul, ca nişte lanţuri ce-i ţineau în loc si mâini, şi picioare, şi gândire. Şi s’au dus dar soţii Târzioru, după douăzeci şi cinci de ani, iar la Sinaia, cu trenul de plăcere, ca să vadă de un rost de aşezare acolo, — fie măcar la Gura Pădurii ori la Poiana Ţapului. In tren aceeaşi îmbulzeală ca atunci, şi par’că aceeaş lume; nu îmbătrânise de loc, ea — dar d-1 Ghiţă stă şi se văitâ de picioare, şi nu mai prindea vorbă cu călătorul ghemuit lângă dânsul ca să-i mai spună, ca atunci, că el sufere de altero-cloroză, că a ieşit la pensie şi că se duce să se aşeze de acuma undeva Ia munte. încet, cu mare chin, au urcat cei doi bătrâni drumul la mănăstire. Cucoana Sofiţa nu-şi mai făcea vânt cu batista, îngrijată cum era să sprijinească din când în când paşii şovăitori ai d-lui Ghiţă. Când au ajuns la banca aceea de demult, bătrânul a căzut istovit şi a închis ochii, l-a deschis apoi încet şi s’a uitat împrejur. Totul îi apărea acum nelămurit, şters, şi gândul întreg îi stâ la bătăile inimii obosite şi la sleirea puterilor care îl ţinea tintuit acolo. Unde să mai ia el acuma drumul spre calea Codrului, — de unde să-şi mai poată purtă paşii la izvorul limpede din pădure ... S’a dus, — s’a dus puterea şi farmecul bucuriei de vieată, — toată frumuseţea asta de prin prejur nu mai e pentru dânsul, — e pentru alţii cari vin să-şi facă rândul în lume, si să se îmbete la rândul lor cu visuri cari nu se pot împlini... Cu greu îi vine graiul bătrânului, şi zice încet: — „Vezi dumneata, nu e bine întocmită socoteala asta; când aveam ce face cu vieaţa, mi-au mâncat-o grijile şi necazurile, — si acum când să-mi zic: răsuflă si tu > y în sfârşit, — acum, nu mai am ce face cu ea“____ Iar cucoana Sofiţa lăcrăma alături si tăceâ. y S’au întors acasă ca atunci, d-I Ghiţă n’a mai deschis ferestrele, s’a trântit asa îmbrăcat pe pat, şi într’un târziu nevastă-sa l-a auzit oftând, apoi îngânând potolit: De-acu, sapa şi lopata. Ion Gorun. Eu nu sunt uioreaua.... Tăcuţi mergeam în noaptea cu palidă lumină. In noaptea ceea caldă, în noaptea fără lună Un trandafir îfi dasem — şi el cercă să-fi spună Că ’n sufletele noastre acelaş dor se ’mbină. Din inima mea caldă, din apele-i senine, Atunci cu trandafirul fi-am dat o picătură. De-ai şti ce ape tulburi, de-ai şti tu câtă ură 5’a ’ngrămădit de-atuncea aici în piept la mine. Tu ’nfrânt erai de-amară şi multă aşteptare, Şi pan’ s’ajungi la floarea ce creşte ’n vârf de munte, Ai rupt strângând la pieptu-fi atâtea flori mărunte... De-atuncea porfi cu tine parfumul ieftin, care Pluteşte ori şi unde. — Cu inima ’ntristată Acum vii iar spre mine, şi-ai vrea să torc iar firul Ce-i rupt de-atunci când seara îfi dasem trandafirul. Dar când mă ştiu atâta de mândră, ne’ndurată, Când dorul după mine ştiu cât te stăpâneşte, Şi când te văd acuma la poarta mea cum tremuri, Când îmi cerşeşti un strop din caldul altor vremuri, în sufletu-mi simt ura potopul cum şi-l creşte. Mereu vei bate ’n poarta cu grelele zăvoare, în preajma ei s’or stinge nemângăiate vise, Ci grelele zăvoare rămâne-vor închise, 5tăpâna lor va râde de chinul ce te doare. Eu nu sunt vioreaua ce se usucă ’n taină in umbra aruncată de ori şi care floare, Eu port în ochi văpaia din razele de soare, De foc îmi este braţul, de ghiafă-i a mea haină. Pe veci tu numai haina cu braful vei atinge, Uei zgriburi ’n răceala fiorului de ghiafă, iar râsul meu fi-a spune, că ’n pieptu-mi e-o vieafă Ce chinurile tale nu vor puteâ-o ’nvinge. Simina Bran. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 14—15, 1909. 314 Ceasul rău. Unu eră Bărbucică în cancelaria prefecturii şi nu de geaba îi spuneâ lumea toată că e „cheia“. O şi luase de jos şi călcase răbdător din treaptă în treaptă până s’ajungă cap al biu-roului. Atâţia ani practicant, atâţia copist şi atâţia registrator-arhivar; după aceea pe Ia subprefecturi, pomojnic. Se băteau subpre-fecţii pe el, care să pună mâna şi să-l apuce, că par’că n’avea splină omul ăsta, aşa lucră şi numai osteniâ, aşâ ascultă, aşâ mulţumiâ pe toţi. Iar la prefectură, de când a pus mâna pe firul treburilor, care director a mai avut casnă, care prefect nu l-a lăudat? In ochii lui mai marii se uitau ca la mesia, iar mai micii tremurau vargă, că eră ager, harnic cât zece, priudeă şi nu-i scăpă nimic şi cine crâcniâ înainte-i din câţi îi aveâ sub mână! De se iviâ vreo încurcală: Bărbucică; de se cereâ o treabă mai grea de deslegat: Bărbucică; de nu dovediau ceilalţi: Bărbucică; până şi darea de seamă de sfârşit de an a judeţului tot mânuşiţele lui o descurcă şi tot capul lui o alcătuiâ din ştiinţele încârcite ale revizorului şcolar, ale inginerului, doctorilor şi subprefecţilor. Treceau ele lucrările pregătelnice şi prin mâinile altora. Secretarul le adună, directorul le frunzăriâ, prefectul le mirosiâ, iar Bărbucică lucră pe brânci, trei săptămâni neştirbite, de nici virgulă n’aveâ să mai adauge prefectul când o trimiteâ la tipar şi apoi ministrului dela care pritniâ mulţumirile. i Şi când din vina altora se strecură vreo greşeală cât de mică în cancelarie, de strâmbă din nas prefectul, tot Bărbucică plătiâ oalele sparte. Dar de iubit cine nu-1 iubiâ pe Bărbucică? Prefecţi se perindaseră câţi părul subt căciulă, directori se schimbaseră o droaie, numai de slujba lui nu se atinsese niciodată cineva, ori câtă primeneală cereâ politica de partid. Ce s’ar fi făcut mai măriile fără cap... de biurou ca Bărbucică? Unde s’ar mai fi plimbat prefect în automobil fără grije şi habar? Când ar fi mai avut răgaz directorul să stingă tablele la cafenea şi să învârtească foitele? Ce s’ar fi făcut via secretarului pe mâinile fiecui? Si de-aia îl si stiâ oraşul că el tine prefectura şi e „cheia". Cine mai veniâ acum după o treabă la prefect, ca să steâ'pe la uşi până să isprăvească cu deputaţii şi cu senatorii ce alergau la prefectură de stat la taifas ca la cafenea? Cine mai ţineâ pe director dela poveşti cu prietinii în „cabinet" ? Dacă ştiau că tot au unde, se duceau oamenii deadreptul în cancelarie la Bărbucică, unde îsi înnecâ sufletul între cele cinci mese Ia cari năduşeau j registratorul, arhivarul şi copiştii, unde se uscâ si ’ncăruntiâ Bărbucică, iubit de unii,' ascultat de alţii şi el pe nimenia dintre ăştia neiubind. Că dacă-si făceâ datoria ca un salahor si zâmbiâ când intră cam încovoiat la director cu rezoluţiile puse gata, ori cu hârtiile de iscălit la prefect şi toţi îl răsfăţau, asta ştiâ el că nu vine dela inimă, ci unde duceâ greul la plug de-i uşurâ pe ei, — şi de aia nici nu se topiâ cu dragostea. Doamne-te-fereşte. Numai el ştiâ ce-i coace pe suflet şi-i zace pe inimă pentru atâţia trântori mari, cu pântecile umflate, cu capetele găunoase şi cu nasurile prin văzduhuri, cărora dator eră să li se plece umilit cu „dumneavoastră", cu „am respectul", cu „porunciţi", „mă conform" şi „numai decât" iar ei nu-1 mai slăbiau din „Bărbucică dragă". I se acrise. Mai la urmă ce tot „Bărbucică", „dragă Bărbucică", „Bărbucică fă", „Bărbucică drege". De unde le eră el „Bărbucică" la toţi, el om de oameni, cu nevasta şi copiii lui, cu slujbă plătită şi răsplătită. Aşa să-şi cheme potăile lor din curte, iar Iui să-i spună Barbu Pleşcan, cum îl ştie toată mahalaua. Dă şi el să răsufle la sfârşitul slujbei, seara, cu gândul la o băcănie, la o mastică, un rachiu, ori pentru luat ceva ălor de-acasă. Dar când din pragul prăvăliei dădeâ cu nasul de cloncanii oraşului, cinstindu-se între ei, îşi trăgeâ pălăria pe ochi şi se făceâ nevăzut. www.dacoramamca.ro Nrul 14-15, 1909. LUCEAFĂRUL 315 Că unde-i tihniâ şi lui, ca omului, când eră băcănia plină cu de-al dăştia, căzuţi cu coşarcă din cer. Iar „vă salut", iar „am respectul", iar cu căciula ’n mână şi ei, de sus, fuduli, cu degetul la pălărie: „Mulţumim dumitale, Bărbucică; dace luaşi şi tu acolo?" Ce le păsa lor ce ia şi ce bea cu banul lui muncit şi chinuit? Dacă erau bogaţi şi sus puşi, nici el nu se ştia din gunoiu; de ce-1 luau aşa ca pe o otreapă şi nu ştiau să-i zică Pleşcari, după cuviinţă? îi înghiţiâ într’o înjurătură spusă în gând de cum îi zăriâ, nici nu mai intră în prăvălie şi se ducea, cu capul într’o parte, înnourat si numărând într’una zilele ce-i mai y rămânea până la pensie. Numai că zilele treceau încet şi anii lui de vârstă se numărau puţini când n’avea decât patruzeci şi opt, cu toţi cei douăzeci şi doi de hamalâc. Pân’ la sorocul pensiei zece ani fără câteva zile mai avea să îndure. Acasă, între cei cari îl iubiau pentru el şi nu pentru ei, unde nevasta din „Bărbiile dragă" nu-1 mai scotea, iar copiii îi aţineau calea bucurându-se se simtiâ si el om si > i y stăpân. Aci masa îi tihniâ şi sbegurile copiilor îl răsplătiau de multe. Odihna însă îi cam eră trudită. După ce mâncau, se da pe o margine de pat, c’o ţigare, şi adorniiâ cu gândul la un unchiu al lui, dela Strâmba, unchiul Fanache cel bogat, de-1 scoteau banii din casă, iar la el nici nu se gândiâ. Ehe! Unde-i dă unchiului Fanachie un gând bun să-l împărtăşească c’o sforicică de moşie dintr’atâta ogor, o căldăruşe de bani, din multele ce avea pe la bănci. Unde-1 ocrotiâ şi pe el, pe-un petec de pe Strâmba. Cum s’ar mai fi scuturat de slujbă şi cum s’ar mai fi uitat altfel lumea la el. Asa somn de j ani îl chinuia, de se vedea bogat şi prindea să râdă ori să geamă prin somn şi săriâ nevasta să-l deştepte ca să-şi vină în simţiri. Iar dela unchiul Fanache nici o nădejde. El cu ale lui, cu ţiitoarea lui, cu călătoriile pe la Pesta, cu slăbiciunea de cai, subt papucul femeiei ălia, chiar că-şi uitase de nepot, om de treabă, lăudat şi atâta de amărît. Cum i-ar fi fost dragă şi lui o lume de s’ar fi îndreptat o ţâră de bunătate dela unchiu-său spre el, de s’ar fi îndurat să pună o codicică ăl ui testament făcut — cine nu stiâ asta — pentru cea şopârlă. Uite: nu l-ar fi uitat nici pe lumea ailaltă pe unchiu-său Fănache ăl fără suflet, de s’ar fi îmbunat odată, c’o fărâmă, c’un sfert din sfertul comorii lui cea fără fund. Cum s’ar fi împăcat cu lumea atunci, cât o stiâ de zavistică si de rea! Nici cel mai mic folos n’aveâ el de-o rudenie aşa de bogată. Nici folosul unei în-doeli în mintea oamenilor, c’ar puteâ moşteni, nu-1 puteâ trage. S’ar fi mulţumit şi pe atâta, c’altfel ar fi scos capul în lume atunci, pe umeri cu putinţa unei viitoare bogăţii şi n’ar mai fi fost „Bărbucică" ăl fără cer şi Dumnezeu. Dar de unde? Odată cercase să silu-iască uşile mereu închise dela Strâmba, pe unchiu nu-1 găsise şi ibovnica-i întorsese spatele. Aşa că şi mai rău îşi făcuse între cei cu care trăiâ, căci se dusese svon că unchiu-său nici să-I vadă nu vrea. De gânduri de-astea ce-1 ameţiau cam des, viclene, se feriâ cât puteâ şi se liârşiâ cu ce-i eră sortit Iui. y Pe toată ziua la slujbă, între dulapuri şi între mese, înghiţind praf cu chila şi miros greu, vită la plugul tuturor, până şi celor de-afară ce nu-1 mai lăsau cu treburile lor: — „la vezi Bărbucică, neică, n’a mâi venit întarîrea aia pentru muncitorii bulgari Ia mine la Geamăna?" Şi el, iute, iute, iute, răsfoeşte şi găseşte, ca un spiriduş, ca să mulţumească pe moşier. Ori vine bogătaşul nu ştiu care, grăbit: — „Ia pune mâna de-mi fă formele pentru un paşaport, Bărbucică. Ţine polu şi două timbre, scrie petiţia, iscăleşte-mă, trimite la casierie, ia recipisă şi scoate-mi-1 repede... Să mi-l trimiţi acasă că plec diseară şi n’am vreme să mai viu pe-aici.“ Mai picau şi franci pentru osteneală, la câte o vreme. Par’că erâ să se mânjească el cu franci, câţiva lei, acolo... Ce mai scofală? Pe el unchiu-său l-ar fi putut face om. Nici nu-i atingeâ, să făceâ că nu-i vede şi-i lăsâ pe colţul mesii până ce-i ochiâ ahtiaţii de con-ţopişti şi se repeziau pe ei ca golanii la pomană. într’o zi când veni împărţitorul postai cu teancul de depeşi ale prefecturii, le luă Băr- www.dacoromanica.ro 316 LUCEAFĂRUL Nnil 14—15, 1909. bucică să le ducă directorului. Cum des-prindeâ chitanţele i se opriră ochii pe una. Dela Strâmba, depeşea asta ce-i spunea de-i da o răcoreală pe frunte şi o căldurică pe dinlăuntrul trupului? Din satul unde stăpâniâ Fanache nu se mai întâmplase să vină telegrame, că eră norod liniştit prin partea locului, de borfaşi nu se auziâ, şi nici cu de-altele nu-i certă Cerul pe oameni, iar lui mâna nu-i mai tremurase încă pe o hârtie de-a slujbei, ca acum. La cetit, directorul pusese ochelarii. 1 s’a mai părut lui Bărbucică că prin fiordul sticlelor ochii directorului licăresc cât o scăpărare de amnar şi prind o adumbrire sprâncenele. I s’a făcut ameţeală, urechile i-au ăuit cu pocnete de nici nu mai desluşiâ bine cu auzul când a plecat întrebarea din gura directorului: — „Strâmbulescu!... N’ai dumneata un neam cu numele ăsta pe la Strâmba." — „Da“ a vrut să răspundă; când colo a sughiţat, a gemut, a tuşit şi s’a înnecat. De ce să-i zică „dumneata" directorul care nu-i spunea decât „tu" pân’ aci. Mâna lui, cea deprinsă la cusătura pantalonului, a săltat ca dintr’un drâmb, s’a ridicat de-o şchioapă în sus şi-a fluturat colţul hârtiei ce vestiâ despre unchiul Fanache. — „Ce ţi-e ceasul ăl rău!" urmă directorul. „Raportează subprefectul că proprietarul ăsta a pierit în flăcări. Auzise un sgomot Ia ţiţeiu în moară şi bănuind niscai pungaşi, s’a dus c’o lumânare: au luat foc cazanele, s’a aprins moara, s’a întins şi la case, au ars acareturile şi-a pierit cu femeia lui cu tot. Erau cununaţi?" Când s’a uitat directorul, Bărbucică dusese mâna la frunte şi bolborosiâ. — „Ce ţi-e Bărbucică?" Bărbucică n’a mai ştiut, a ameţit, a dat ochii peste cap şi l-au prins în braţe scriitorii ce săriseră la gura directorului. L-au întins pe o masă, i-au stropit şi au început să-l frece pân’ a deschis ochii. Să-i stea inima ’n loc si să nu mai învie de-asâ » > izbitură... Acasă l-au dus cu birja şi două zile n’a ştiut de vieaţă. Cât s’au muncit doctorii până să-l pună pe picioare! Iar Ia săptămână,când s’a întremat şi s’a încredinţat că pe toată Strâmba şi pe comoara dela bănci a rămas singur stăpân, odată si-a venit de tot în fire_______ Nu tu 1 testament, nu tu ibovnică, nu puiu de moştenitor altul, — el si numai el. Dar din minţi nu şi-a ieşit, nici nu l-au ameţit averile. Toate nu plătiau pentru el decât că i se deslegâ limba şi n’aveâ să-i mai vorbească nimeni peste picior, de sus, cum îi vorbiseră o amărâtă de vieată. » Prefecţi, deputaţi, coconi, toţi se făceau mărunţi ca furnicile, o apă mâloasă şi el în fată-le se simtiâ cât un munte. » i Şi-a scris liniştit dimisia şi-a plecat cu ea la prefectură. A intrat hotărît, de-adreptul, fără să se uite la odăiaşul ce pusese mâna pe clanţă, să-l oprească. I-a făcut un vânt, cât colo. Când a prins mâna prefectului şi-a simţit-o într’a lui l-a luat cu friguri şi degetile i se încleştau în palma ceea, albă, moale şi îmbălsămată. Aşa cu ciudă i-o hăţănâ, să-şi descarce tot focul, ca dintr’o strânsoare să simtă toţi prefecţii, câţi i-a avut, cât l-au umilit ei de mult. De vorbele frumoase ce i-a îndrugat ispravnicul nici n’a auzit; a eşit zăpăcit şi alb ca peretele la faţă. Iar la vreo lună, ce să vezi! Cum veniau alegerile şi dase strechia între politiciani, cine primi cea dintâiu poftire la consfătuirea guvernamentalilor şi totdeodată şi la a opoziţiei? Domnul Barbu Pleşcan. Se băteau partidele pe el, cum se bătuseră altădată zapcii să şi-l aibă de pomojnic. La gânduri n’a stătut, că alegere n’aveâ de făcut. Cam stiâ'el cât cântăresc si unii » j şi alţii. S’a dus la întrunirea cârmuitorilor, că acolo se adunau obrazele subţiri si nai i şurile de ceară din pricina cărora pătimise el. Unde mai pui că întrunirea se făcea în sălile prefecturii cea care atâţia ani i se păruse lui o strigoaică mare şi neagră ca inima mormântului ce-i rânjiâ chemându-1 înăuntru. Acolo intră şi el acum cu fruntea sus, înălţat, şi la rând cu toţi câţi îl priviseră pân’ acia peste umăr. Bărbile albe, favoritele cărunte, capetile pleşuve, ţăcaliile unse, monoclurile şi glasurile piţigăiate nu l-au uluit... Nici mâinile ce i se ’ntindeau acum din toate părţile nu l-au www.dacoramamca.ro Nrul 14-15, 1909. LUCEAFĂRUL 317 făcut să-şi piardă cumpătul. Cele două degete ce-i rămăseseră slobode la mâna dreaptă în care ţinea o mânuse mototolită, atingea, pe rând, mult spălatele peliţe. Iar locul din mijlocul canapelei, unde l-a poftit prefectul, nu l-a ispitit şi s’a pus de-a şezut pe-un scaun, deoparte. El nici nu ştia cât de mare avere tineâ în mâinile lui si la câtă cinste-i dâ i > dreptul moştenirea unchiului Fanache. Dar şi-a dat seama într’o clipă. Intr’o clipă a ’nteles si drumul ce-i deschidea nenumă- > f ratele averi. Oftase un şir de ani ca să se aşeze pe-o treaptă cu cei mari şi puternici si acuma i se făcea o silă văzându-se la olaltă şi-o apă cu sufletile mânjite şi inimile uscate ce se ’nvălniăşau hămesite ca s’apuce din pradă. Ici un falit abia împiciorogat, colo un îmbogăţit din înşelăciuni, într’un colţ fostul zapciu hrăpăreţ, aci întreţinutul babor- niţei cu pungi de galbeni, dincolo mituitul scăpat prin vicleniile femeii lui, — o apă şi unul-si-unul cu totii. ) > S’a simţit plin până ’n gât şi sătul peste măsură. Nu stătea mai bine în coltul -lui cel umbros > şi curat de-acasă, cu munca lui, cu dragostea alor Iui, necunoscut, necăutat şi nechemat, puţin pentru o lume ca asta, dar mult în faţa gândului lui? A stat pe ghimpi, înghiţind până la urmă toată vorbăria cea goală şi a eşit întristat, ferin-du-se de mâinile ce i se întindeau ca să păteze, par’că, mâna lui cea ca stropită cu aiazmă. Pe sală, prefectul l-a însoţit rugândul să vină şi la întrunirea de-a doua, vestită într’o sală mai mare şi pentru toţi. A stătut Ia cumpănă Bărbucică: — „De, ştiu şi eu ... dac’oiu aveâ vreme, că plec mâine la ţară.“ — „Dar cel puţin putem contă pe dumneata, domnule Plescan, ca pe unul de-ai noştri?" De-ai lor! Nu. De-al nimănui; nici de-al lor, nici de-al celorlalţi; de-al nici unora din minutul ăsta; al casei lui numai şi adevărat spuneâ, din inimă, că pleacă Ia Strâmba. Apoi hotărît: — „Lăsaţi-mă pe mine. Am venit că m’aţi chemat, că ne cunoaştem de mult, să nu ziceţi, cine ştie ce ... Eu nu sunt de politică." Şi a sburat pe scări, lăsând pe prefect cu amândouă mâinile întinse. După ce umblase el? Ce-I rosese pe el ani şi ani? Ce-i stricase lui odihna? Şi cum eşiâ acum, când i se ’mpliniseră toatei... Se simţiâ răsplătit cu prisos de gândul cel nebun şi începea să se gândească cu părere de rău Ia bietul unchiu Fanache. Ăsta, cel puţin, nu-şi dăduse coatele cu tartorii, trăise de-o parte, nu se mestecase între ei, avusese şi el o patimă dar nu făcuse nimănuia vr’un rău cu asta. A doua zi, la Strâmba, îi eşise în cale tot satul, cu popa, învăţătorul, logofeţii şi isprăv-niceii în frunte, descoperiţi şi jelind pe fostul stăpân al pământului: — „Ceasul ăl rău, cucoane Barbule, ceasul ăl rău... De ce-i stă scris omului în frunte n’are cine-1 feri." Tot asa zisese si directorul, atunci, când cetise depeşea ce vestiâ prăpădul bietului unchiu Fanache, si care dintâiu îl lovise Ia inimă şi eră să-i taie firul vieţii de atâta păcătoasă bucurie, în odaia dela prefectură, unde-şi îngropase cei mai frumoşi ani din vieaţă. Si Bărbucică care nu stiuse de vreun ceas > > bun pân’ acum, simţi că-1 trec o mie de năduseli, îsi sterse fruntea de sudorile reci ce-1 udau şi lăsă basmaua şi pe dinaintea genelor înrourate. Cu un fior adânc rosti împreună cu cei cari veniau să-l întâmpine: — „Ceasul ăl rău, măre, dragii mei." Caton Theodorian. Odiseu. El rătăciâ cu gândul dus acasă La buna, credincioasa lui soţie; Iar ea, de când tot aştepta să vie, Atâta pânză ’n lacrimi destrămase. Şi au putut în calea lui să iasă Primejdii fel şi fel, ispite-o mie, El le-a învins pe toate cu tărie, Gândindu-se la dulcea lui crăiasă. Ci totuşi şi pe el eră să-l scoată Din minţi Sirenele cu-a lor cântare, Vrăjind cu dulci ispite firea-i toată. Cum se zbăteâ să vie, tot mai tare Frânghiile-1 strângeau ca să nu poată, Pân’ ce se stinse vraja ’n depărtare... I. Borcia. 2 www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 14-15, 1909. 918 Mobile româneşti. Arta decorativă ţărănească a atras luarea aminte a păturilor culte nu numai la noi, ci şi în ţările din Apus. Acolo însufleţirea pentru arta plăzmuită de popor e mai veche şi s’a lucrat foarte mult pentru cunoaşterea şi pentru aplicarea ei. Inspiraţiile din popor şi prelucrarea motivelor artei ţărăneşti a de- 1. Odaie ţărănească: vatra, hornul şi cuptorul, aplica-ţiune după un vechiu original din Câmpulung. venit, mai ales în Germania, o adevărată modă, care a făcut pe câţiva cercetători să se ocupe mai deaproape cu originea motivelor artei poporale şi să încerce a stabili notele originale şi frumseţea lor. Unul dintre aceşti cercetători, Forrer1), dovedeşte că arta poporală e o imitaţie, e un fel de sălbatăcire a artei orăşeneşti. Părerea se repetă în tot mai multe reviste germane şi a ajuns chiar şi în broşurile de popularizare. (In „Ftihrer zur Kunst“, voi. 5). Această părere nu se poate susţinea când ') Von alter und altester Bauernkunst, Esslingen, 1906. e vorba de arta noastră ţărănească. E adevărat, că se pot constată şi la noi influenţe orăşeneşti, mai ales în vremea din urmă, dar arta ţărănească veche nu poate fi o imitaţie a artei orăşeneşti, cate a fost străină şi necunoscută ţărănimii noastre. Care este, de pildă, originea artei decorative a ţăranului român şi ce influenţe a suferit în urma contactului ce l-a avut neamul nostru cu alte neamuri, e o chestiune care desigur merită un studiu amănunţit. Ca să ne putem gândi, însă, la astfel de studii comparative, trebue să adunăm foarte mult material si să cunoaştem desfăşurarea artei ţărăneşti a celorlalte neamuri conlocuitoare, începutul de a adună material s’a făcut şi se continuă cu sârguinţă. Putem deci nădăjdui că vremea când se vor face şi cercetări ştiinţifice temeinice nu e prea îndepărtată. Cu ajutorul cunoştinţelor câştigate până acum, putem spune că avem o artă ţărănească cu note originale şi specific româneşti, cari reoglindesc marile aptitudini artistice ale neamului nostru. Chiar şi aceia dintre străini, cari nu ne sunt prietini, spun că arta decorativă a ţăranului român e o comoară de frumuseţi, din care se poate naşte o neîntrecută artă naţională. Căci trebue să recunoaştem, noi cărturarii, că arta poporală e aproape singură naţională în domeniul artelor plastice. Doar în architectura, pictura şi sculptura bisericească găsim sporadic câteva mărturii artistice cu particularităţi interesante. Pătura cultă, atât la noi cât şi în România, voind să-şi creeze o artă decorativă naţională, e silită să se adreseze poporului, să prelucre şi să perfecţioneze motivele artei ţărăneşti. Vorbind despre melodiile poporale în muzică (Luceafărul, 1908, p. 339), am arătat atât importanţa lor artistică cât şi cea socială. Aceeaşi însemnătate şi aceeaş influenţă ar avea-o şi motivele ţărăneşti în arta decorativă naţională, şi anume: a) s’ar naşte o artă naţională, prin sinteze conştiente, din puterea de creaţie a sufletului românesc; b) am avea o artă, care s’ar adresă întreguluineam,înrâurind puternic apropierea păturilor sociale ale poporului nostru. www.dacoramamca.ro Nrul 14-15, 1909. LUCEAFĂRUL 3l9 Ţinem să fim bine înţeleşi, când stăruim pentru introducerea motivelor poporale în arta noastră naţională. Nu e deajuns să copiem motivele şi să le aplicăm neschimbate, cum s’a făcut, de pildă, în câteva încercări de pictură bisericească. Pictorii au luat motivele unui brâu şi le-au pus pe o coloană, sau au aninat o cusătură de pe-o cămaşă fenieiască pe tunica unui sfânt, sau cu motivele unui covor au decorat ferestrele. Aceste sunt lucruri, cari dovedesc lipsa de invenţiune a decoratorului. Ca să ne convingem ce erezie se face cu o astfel de întrebuinţare a motivelor > artei ţărăneşti, să ne gândim la bisericile zugrăvite de ţărani. Niciodată nu vom găsi în opera lor primitivă asemenea dovezi a lipsei de pietate. Motivele artei ţărăneşti trebuesc prelucrate, trebuesc trecute prin sufletul creator al unui artist de talent, ca să poată da naştere unor opere naţionale superioare şi durabile. Invenţiunea trebue să vină în ajutorul artistului, ca să poată desăvârşi creaţiunile geniului poporal. Numai în chipul acesta vom avea o artă trainică, născută din fiinţa noastră naţională. » > * De bunăseamă nu facem o surprindere de toate zilele cetitorilor noştri, înfătisându-le, în acest număr, o parte cu totul nouă din arta decorativă a ţăranului român. Alături de minunatele şi bogatele motive poporale, de astădată avem norocul să publicăm şi unele prelucrări reuşite ale d-lui Ion Ştefureac, pro-fesor-architect la „şcoala specială i. r. pentru prelucrarea lemnului" din Câmpulungul Bucovinei. D-sa a făcut mai mulţi ani studii amănunţite asupra casei şi mobilierului ţărănesc din Bucovina, mergând din sat în sat şi adunând cu sfinţenie toate lucrurile de artă veche ţărănească. Tot d-1 Ştefureac ne-a pus la dispoziţie şi fotografiile după originalele ţărăneşti, cari apar alături de compoziţiile d-sale. Până acum s’a vorbit aşa de puţin despre mobilele româneşti, încât cei mai mulţi nu-si vor fi închipuit că există şi de acestea. Când am primit desemnele d-lui Ştefureac si noi i i am avut bucuria unei revelaţii. Nu ne închipuiam că avem lucruri aşa de minunate. Aici la noi toţi câţi au văzut originalele compoziţiilor şi aplicaţiunilor d-lui Ştefureac au fost încântaţi de frumuseţea artei ţărăneşti, când are norocul să fie prelucrată de un talent real. Mijloacele materiale nu ne permit să reproducem în colorile originale decât două compoziţii, cari sunt dintre cele mai frumoase, dar nu sunt cele mai desăvârşite.1) 2. Odaie ţărănească: patul, lada şi culmea (aplicaţiuni după vechi lăzi ţărăneşti). Despre mobilele româneşti s’au scris numai câteva articole. In „Zeitschrift ftir oster-reichische Volkskunde" (Fasc. I—III an. XII. 1906) d-1 Ilie Veslovski (Weslowski), directorul amintitei scoale din Câmpulung, publică un mic studiu întitulat „Die MObel des rumănischen Bauernhauses in der Bukowina". A apărut, împreună cu ilustraţiile interesante, *) Vezi adausul la acest număr: I. Ladă ţărănească, compoziţie originală după un vechiu cuier aflat în comuna Pojorita şi II. Leagăn ţărănesc, compoziţie originală după un vechiu leagăn aflat în comuna Păltinoasa (ţinutul Câmpulungului). 2* www.dacoromanica.ro 320 LUCEAFĂRUL Nrul 14-15, 1909. şi în revista „Junimea Literară" din Cernăuţi (An III., 1906 Nrii 5 şi 7). In România de câţiva ani există societatea „Domniţa Maria", care vrea să reînvieze industria casnică, şi anume: olăria, ţesătoria, mobilierul şi alte ramuri industriale. A publicat şi câteva concursuri între artişti şi meseriaşi, pentru a crea modele practice cu ornamentaţie specific românească. Din prilejul concursului pentru mobile, d-1 Al. Tzigara-Samurcaş, di- 3. Pat bătrânesc cu stâlp (compoziţie originală după un model vechiu din Câmpulung). rectorul muzeului de artă naţională din Bucureşti, publică în „Convorbiri Literare" (1908 Voi. II., p.312 şi urm.) o cronică artistică despre rezultatul concursului, reproducând cele trei compoziţii premiate ale d-lor Gh.Lupu.archi-tect, O. Roguski,desemnătorul muzeului de artă naţională, şi Hugo Storck, arhitect. D-1 Tzi-gara-Samurcaşpomeneşte de nişte încercări ale d-lui architect N. Ghika de a compune mobile cu ornamentaţie românească, publicate în revista „Architectura", pe care nu o cunoaştem. Dacă s’au ocupat aşa de puţini de mobilele româneşti, nu e nici o mirare că’nu sunt cunoscute. Vom descrie deci mai pe larg mobilierul unei odăi ţărăneşti, cu gândul de a trezi şi la noi interesul faţă de această ramură a artei ţărăneşti. Poate unii se vor îndemnă să adune pentru „Muzeul Asociaţiunii" vechile mobile ţărăneşti dela noi. Poate alţii, cei cu dare de mână, se vor hotărî să înfiinţeze şi în Ardeal un atelier, în care să se lucreze mobile româneşti, ca la şcoala din Câmpulung. Descrierea ce urmează se mărgineşte numai la mobilierul odăilor ţărăneşti din Bu- > » covina şi o facem pe baza studiului d-lui Veslovski, a unor însemnări pe cari a binevoit a ni le pune la dispoziţie d-1 I. Ştefureac şi a amintirilor noastre personale din satele din Ardeal situate la graniţa Bucovinei şi Moldovei, în cari sate casele ţărăneşti sunt aproape identice cu cele din Bucovina. Casa ţărănească din Bucovina e de obiceiu făcută din bârne necioplite, aşezate orizontal unele peste altele şi încheiate la cornuri în „chiutori" (cetori).1) Casa e aşezată cu faţa întotdeauna spre răsărit. Pereţii pe dinlăuntru — în cele mai multe cazuri şi pe din afară — sunt lipiţi cu lut şi văruiţi. Tavanul e din grinzi patruunghiulare şi din scânduri aşezate peste grinzi aşa fel că tot peste două scânduri, la o distanţă de 10cm, se pune o a treia, acoperind spaţiul liber. Pe jos e sau podeală de scânduri sau e pământ bătut şi netezit cu muruială. Casele oamenilor mai cu stare au de obiceiu patru încăperi: tinda, cămara, „casa cea mică" si „casa cea mare". Secţiunea fundamentală a unei asemenea case e următoarea: i. □ 3’S0m : 2 Dl S m □ ' R 5 Cămara G> c>o tu. 3 Casa cca mită ------ --- S| 2? Tinda Casa cm mirt | “| n n n n lm 11 m R. ’) Despre construcţia caselor din Bucovina vezi articolul d-lui 1. Ştefureac, în „Junimea Literară", Nrii 2 şi 3-4 din 1909. www.dacoramamca.ro Nrul 14-15, 1909. LUCEAFĂRUL 321 „Casa cea mare“ (sau „casa dinainte") e pentru zile mari şi e cea mai împodobită. „Casa cea mică" e odaia de locuit. Aranjamentul din „casa cea mare" e de obiceiu precum urmează. Îndată la stânga intrării, în colţ, e vatra, hornul şi cuptorul (fig. 1.). Hornul e aşezat în faţă pe doi stâlpi, iar partea de dinapoi se reazămă pe cuptor. Stâlpii se numesc şi „pociumbi" şi sunt de lemn în muchi sau strujiţi, adeseori crestaţi şi înfloriţi. Hornul are pe de margini două „pichiciuri" (la noi „pleşcă"), pe cari se pun obiecte de decoraţie. Hornul sfârşeşte deasupra cu „cabla", prin care se strecoară fumul în podul casei. Atât hornul cât şi cuptorul în unele case vechi e împodobit cu figuri geometrice. La stânga vetrei se află „cotruţa", o gaură între cuptor şi perete, iar dedesuptul vetrei e „cotlonul" pentru aşezarea lemnelor. Vatra, spre uşe, se continuă cu o „lăicioară", care se sfârşeşte cu un stâlp frumos crestat, care sus sprijineşte cuierul cu blide. In colţul dinspre miază-noapte şi apus e aşezat patul. Lângă pat, pe laiţă, lada cu zestre, —; bătrânii o numesc şi „secriu" —, iar pe peretele dinspre apus e culmea (ruda, prăjina), pe care sunt întinse covoare alese, ţoale şi haine de sărbătoare, (fig. 2.). Lada s’a introdus în mobilierul ţăranului în veacul al 16-lea şi 17-lea, după cum ne spune d-1 Veslovski. In ea se păstrează mai ales hainele de nuntă — cu cari se şi îngroapă celce a nuntit cu ele — dar se întrebuinţează şi pentru schimburi, pânzături şi alte veşminte. In vremurile de demult lada o făcea mirele cu multă osteneală şi iscusinţă. In preajma nunţii o dăruia miresii. Cei mai bogaţi dă-ruiau chiar si mai multe lăzi. Astăzi lăzile se cumpără din târg şi sunt primitiv lucrate şi numai vopsite. Construcţia lăzilor vechi se deosebeşte de > ♦ cele pe cari le găsim la alte neamuri. Ele n’au picioare de loc sau sunt foarte scurte. Se fac din lemn de tisă, de stejar, de paltin, dar mai ales din lemn de fag. Sunt toate gravate, încrestate şi adeseori policromate, rar de tot împodobite cu foi de metal. La boitul lor se întrebuinţează numai materii extrase din vegetale, a căror coloare nu se şterge la soare. Adeseori săpăturile se ung cu ceară colorată şi astfel se obţin frumoase nuanţe de colori. Ornamentica e din cercuri şi spirale săpate, dar se întâlnesc şi alte crestături. Unele lăzi dobândesc colori frumoase, stând în fum sau învechindu - se (fig. 6—11). Asemenea lăzi se găsesc rar, şi la noi. Am văzut una şi în Oltenia, unde se numeşte „lacră". 4. Odaie ţărănească: masa, laiţa, colţarul şi icoana (compoziţie originală după obiecte vechi ţărăneşti, colţarul e compus după un vechiu blidar aflat în Mănăstirea Putna). Patul. Forma primitivă a patului a fost patul făcut dintr’un stâlp înalt până în grindă, bătut în pământ şi din scânduri ce împreunau stâlpul cu amândoi pereţii. Ca o continuare mai desăvârşită a acestei forme primitive se poate socoti patul bătrânesc (fig. 3.), care se găseşte mai ales în părţile muntoase ale Bucovinei. Ele au, de regulă, tot un stâlp care ajunge până în dreptul culmei, terminân-du-se într’o rozetă. Dar se găsesc şi paturi www.dacoramamca.ro 322 LUCEAFĂRUL Nrul 14-15, 1909. 5. Blidar (podişor) din Pojorîţa (ţinutul Câmpulungului), vechiu de 100 de ani. bătrâneşti cu trei stâlpi înfloriţi. In acest din urmă caz unul dintre stâlpi e prins de laiţă, iar al treilea e fixat de perete. Stâlpii sunt împreunaţi uneori, deasupra, prin chingi de lemn. Compoziţia d-lui I. Ştefureac poate servi ca model pentru aşa numitele „paturi cu polog11, cari se] întrebuinţează în casele boe-reşti. Mai amintim că pe pat, 'când nu e întrebuinţat, sunt aşezate ţoale şi perini de zestre, ca şi pe ladă. Dela pat în jurul pereţilor, până în dreptul uşei e laiţa de şezut. Forma cea mai veche a laiţei este prispa de piatră sau de lut, din care s’a desvoltat laiţa simplă, fără spătar. Laiţa cu spătar apare numai în veacul al 17-lea, după d-1 Ves-lovski. Spătarul eră mobil şi laiţa se întrebuinţa mai ales ca pat pentru copii, mutându-se spătarul dela perete, fără ca laiţa să-şi fi schimbat locul, aşa că peretele acoperit cu covoare rămânea ca un al doilea spătar şi astfel copiii nu puteau cădea noaptea din pat. Laiţa mobilă, cu spătar, (fig. 17.) e şi mai recentă. In colţul dinspre miază-noapte şi răsărit al odăii ţărăneşti e aşezată masa, dinaintea celor două laiţe (fig. 4). Deasupra mesei, între pereţi, e „colţarul“. Pe cei doi pereţi icoane sfinte (spre răsărit) şi lumeşti (spre miază-noapte), ştergare alese, năfrămi, talgere si ulcioare zinăltuite. In satele din Ardeal > > de lângă frontiera Bucovinei deasupra fereş-tilor, pe cei doi pereţi aproape de tavan, sunt aşezate cuierele, de cari atârnă ştergare şi căni. Deasupra lăiţii, peretele e îmbrăcat în covoare (plocuze). Masa s’a desvoltat probabil din ladă, prin prelungirea picioarelor. Mesele se întrebuinţează şi astăzi ca dulapuri de haine. înălţimea meselor variază între 78—90 cm., iar lăţimea între 30 40 cm. Picioarele stau vertical, dar sunt şi cu picioare plecate puţin în laturi, în partea de jos piciorul e mai lat, ca masa să stee mai bine. Picioarele sunt legate de-olaltă, jos, prin chingi. Mesele se sculptează numai pe laturi şi pe picioare (fig. 12—14). Lângă colţul dinspre răsărit şi miază-zi e blidarul („podişorul") (fig. 5). Blidarele nu sunt vechi şi nici nu sunt aşa de înflorite ca alte mobile. Mai de mult locul blidarelor îl ţineau poliţele sau cuierele. Dintre mobilele aflătoare într’o casă ţărănească din Bucovina mai amintim Leagănul (vezi adausul). Forma lui primitivă e un IlilMIlI MM 6. Ladă ţărănească (compoziţie originală după o ladă veche aflată în comuna „Fundul Moldovii", ţinutul Câmpulungului), www.dacoromanica.ro Nrul 14—15, 1909. LUCEAFĂRUL 323 trunchiu de răchită scobit, cam de 90 cm. lungime. în casele săracilor şi astăzi se întrebuinţează covata în loc de leagăn, în Bucovina mai e cunoscut leagănul din leţe sau din împletituri de nuele, care se acaţă de grindă. Forma pe care o publicăm e cea mai desăvârşită. Leagănul se face numai din lemn de paltin sau de brad, din nuele de alun sau răchită. Credem, că din cele de mai sus şi cu ajutorul ilustraţiilor, oricine îşi va putea face o icoană a aranjamentului unei odăi, ţărăneşti din Bucovina şi va putea s’admire frumuseţea şi originalitatea mobilierului ţărănesc din această provincie românească. La noi desigur în multe părţi aranjamentul odăilor ţărăneşti e altul si ne-am bucura, dacă cetitorii ne-ar trimite descrieri de interioruri de case si de mobile din diferite ţinuturi. ) j Despre mobiliarul vechiu din Bucovina trebue să mai spunem că eră lucrat de ţărani. Construcţia mobilelor eră trainică si făcută f j numai din lemn, nici metalul nici cleiul nu se întrebuinţa. Unele dintre mobile erau strujite, ceeace dovedeşte că strungul e cunoscut de mult de Românii din Bucovina. Ornamentaţia se compune din figuri geometrice. Mai des se întrebuinţează triunghiul şi cercul. întâlnim şi decoraţiuni cu figuri geometrice mai complicate. Se observă şi străduinţa de a stiliza formele plantelor şi animalelor. Semnul crucii e deasemenea foarte întrebuinţat aproape pe toate mobilele. Colorile principale cari se întrebuinţează sunt: cafeniu (mai ales câmpul), negru, galbin auriu si roşu închis. 'Is- -V1 7. Ladă aflată în Şaru Dornei; (vechimea cam 150 de ani). în ornamentaţiile şi în săpăturile de pe toate mobilele trăeste sufletul ţăranului român A j » din Bucovina. însuşirile artistice ale firei sale îl face să înfrumseţeze tot ce-1 încunjoară. Cum se poate naşte din motivele ţărăneşti artă decorativă naţională superioară, o dovedesc compoziţiile d-lui Ştefureac, care aplică decoraţiunile poporale chiar şi ia mobilele moderne (fig. 15—20). Aceste mobile se şi execută la şcoala din Câmpulung, unde ar fi bine dacă s’ar duce şi băeţi dela noi. Aceştia, întorcându-se acasă, ar putea deschide ateliere de industrie naţională, care de bunăseaină s’ar rentă. Din desemnurile d-lui Ştefureac desigur vor şti să profite şi artiştii cari caută motive naţionale. Le recomandăm si revistei „Mtinca“ din Sebeşul-Săsesc. Nădăjduim că acest aiticol va îndemnă pe mulţi să se ocupe mai deaproape cu arta noastră ţărănească, care e chemată să câştige un nou titlu- de mândrie neamului nostru- Oct. C. Tăslăuanu. Cuier aflat în Pojorita; vechimea cam 200 de ani. www.dacoromanica.ro 324 LUCEAFĂRUL Nrul 14—15, 1901). Fragment. Triumfători veţi trece ’nainte împreună, Purtând pe fruntea voastră a mirtului cunună, Şi veţi privi din slava, ce ’n vraja ei v’a prins, La cel rămas în urmă — un biet pribeag învins. Aţi vrea ca să simt şi eu a voastră înnălţare, Să tremure durerea în trista mea cântare, Ci eu din umbra-mi sfântă voi râde de eroi, -Nu, nu sunt eu învinsul, învinşii sunteţi voi. Voi, cei mânaţi de teamă, cu moartea logodiţi, Voi, cei fără de suflet, de praf ademeniţi, Ai meu e răsăritul cu focul lui prea sfânt; AI meu este apusul cu scumpul lui veşmânt, Al meu e visul tainic al liniştitei sări Şi vuetul puternic al turburatei mări, A mea este iubirea şi dorul e al meu, A mea este cântarea, al meu e Dumnezeu. Voi ce-aveţi pe o lume spre haos călătoare? • Deschisă groapa largă v’aşteaptă în cărare. Al meu este seninul din zilele de vară, A mea este furtuna şi-a codrilor fanfară. Lumină port cu mine şi duc cu mine cântul, Şi gândul meu străbate şi cerul şi pământul. Ca un păcat v’atârnă de braţe lanţul greu, Dar, în uitarea-mi scumpă eu am rămas al meu, înveşmântat în haina măreţului meu vis. Voi m'aţi lovit cu ură, eu ochii am închis, Voi mi-aţi cerut strigarea şi plânsul de durere, Eu am rămas acelaş în lunga mea tăcere, O lacrimă voit-aţi din jalea mea adâncă, Eu am rămas în valuri încremenită stâncă. Lovită de oţelul piticilor pigmei, în ochii mei o clipă au fulgerat scântei: Chiar de-ar lovi într’ânsa străvechiul prooroc, Aceeas stâncă tare vărsâ-va numai foc! Nu, nu sunt eu învinsul. Pieriţi voi, eu trăesc, Şi voi trăi de-apururi şi milă nu cerşesc. De drumul vostru astăzi la ce-aş mai vrea să ştiu? — Voi sunteţi morţi, — de-apururi deasupra voastră-s viu Şi de-aţi urcă deasupra-mi al munţilor colos, Din groapa mea afundă eşi-voi luminos, Cum iese’n zori de ziuă al soarelui sfânt chip, Cum iese diamantul din firavul nisip, Şi nu va putea umbra spre mine să s’abată. Se ’ntreabă’n zbor vulturul de-a fost iubit vreodată?... I. U. Soricu. www.dacoromanica.ro Nrul 14—15, 1909. LUCEAFĂRUL 325 O aniversare. Plecasem de dimineaţa la oraş cu nişte prietini. Vremea eră limpede, răcoroasă, şi răsuflul brazilor plouaţi de cu noapte pătrundea de pe coaste până jos pe drumul pietros, ca o bură fină, parfumată. Caii alergau în trap pe unde eră calea mai netedă, apoi deodată se opriau la pas, când bolovanii li se puneau înainte. „Iată măi, pe drumul acesta blăstămat au să ni se sfarme oasele! zise Marian Oprea. Dar să fi visat astă noapte că de zece ori ne răsturnăm pân’ la oraş, tot plecam. Am eu azi aşa un chef şi vreau să-mi petrec." Eu şi cu Ionaşcu ne privirăm cu înţeles. Ştiam şi noi pentru ce mergem azi la oraş. Marian Oprea avea să-şi primească leafa pe-o jumătate de an, ceva peste o mie de coroane. „Las, nene Marian, avem s’ajungein numai decât în drumul ţării, şi de-acolo zburăm apoi. Aşâ-i, Vartolomei fârtate?" Şi Ionaşcu trase de suman pe slugă să răspunză. Vartolomei îşi întoarse cu greutate capul şi bombăni. „Aşâ-i de aşa, dar pân’ aici pier-durăin doue potcoave. — Nu-i nimic, voinice, doar la oraş mergem. Batem altele, batem altele de argint" zise râzând nenea Marian. Şi de-aici încolo începurăm a-i da cu poveştile, cu amintirile, trezite toate de cuvintele lui Marian Oprea. Da, mai demult se pomeniau prin părţile acestea cai potcoviţi cu argint. Mai de mult, când băeşii mergeau la oraş, Lunea, cu aur mult şi se ’ntorceau Joia datori şi flămânzi. Atunci eră lume odată, că porniau la oraş aproape toţi din sat, nu ca azi zece — cincisprezece. Dac’apuci odată în drumul ţării, caii nu-i mai poţi ţinea în paş. îşi încoardă grumazii, îşi subţie par’că picioarele, şi roţile numai sfârăe pe drum. Când ne-am dat jos din trăsură, nenea Marian privi cu băgare de seamă la veşminte, şi stă cu un deget încordat, gata să spulbere firul de prav ce l-ar fi văzut. Dar drumul era umed de ploiţa cernută peste noapte, şi nenea eră tare voios, că veşmintele lui erau cum le-a scos dimineaţa din dulap. „Las’ c’aşai bine, zise mulţămit, să vadă orăşenii că nici noi nu suntem urşi din pădure." Ne despărţirăm apoi, fiecare după treburi, dupăce ne-am dat locul de ’ntâlnire. „La Hotel Central, zise nenea Marian. Care va fi ’nainte să bee bere şi să aştepte, dar să nu-1 pună dracul pe careva din voi să plătească. De asta una mă îngrijesc eu astăzi." Vezi bine cu şi cu Ionaşcu n’avurăm multe isprăvi de făcut, şi la unsprezece eram cu berea înainte la Hotel Central şi-l aşteptam pe nenea Marian. Trecuse amiaza când sosi, gâfâind şi asudat. Erâ tare ’ncruntat şi se puse la masă aproape mânios. „Să-i dai dracului de oficianţi. Unul mai surd ca celalalt, şi toţi pe-o formă de uricioşi. N’ai voe, nene, să fumezi o ţigară, abia de poţi ajunge la un scaun să te odihneşti, şi te ţine două ceasuri pân’ isprăveşte cu tine." Dar dupăce bău trei păhare de bere, nenea Marian îşi uită de funcţionarii aceia prăpădiţi, şi începu să poruncească birtaşului prânzul pentru trei şi vin pentru nouă, bătând uşor cu degetul în masă. în sală se adunară în grabă mulţi străini şi începură să mănânce grabnic, lacom. Dintr’un colt se auzi încordatul viorilor, ca un ţirăit de insecte necunoscute, şi numai decât un cântec de dragoste, o romanţă veche începu să umple sala. Oaspeţii vorbiau mai tare acum, se aplecau unii spre alţii, şi vedeai numai cum li se mişcă buzele. Nenea Marian Oprea zise necăjit: „Asta nu-i banda lui Pătruţ! Eu astăzi am gust să-mi cânte bătrânul." Şi văzând pebirtaş îl chemă îndată şi-i spuse dorinţa. „Astăzi nu cred să cânte. L-am văzut de dimineaţă cum a trecut spre cimitir, şi eu ştiu ce însemnează aceasta. Ba stai numa, adause birtaşul plesnindu-şi palma de frunte azi de bună seamă n’are să cânte." Şi el îşi roti odată privirea prin sală, apoi zise: „Azi se împlinesc cincisprezece ani dela moartea ficioru-so, Laia, şi cred că n’are să iasă nici din casă." Dela spate se auzi un glas cunoscut: „Drept are dumnealui. Azi bătrânul e foarte amărît." www.dacoromanica.ro 320 LUCEAFĂRUL Nm! 14-15, 1909. 8. Ladă ţărănească (copie cu unele modificări după o veche ladă aflată in comuna Varna, ţinutul Câmpulungului). Privirăm înapoi şi iată-l pe Vasile Costinaş, un bun prietin, de-aici din oraş, al nenii Marian. Noi eram pasări rari pe la oraş, aşa la o lună două de ne duceam, duşi de trebi, ori dornici de un chef. N’aveam dar de unde şti datinile bătrânului lăutar. Privirăm nedumeriţi la noul sosit, dar acela nu mai zise nimic, ci se aşeză pe scaunul arătat de nenea Marian. Părea că nu se bucură de loc că ne-a întâlnit, părea că numai de silă se pune cu noi la masă. Începurăm să bem şi să vânturăm nimicuri pecând noul sosit tăcea mereu. Dupăce deşertă şi el câteva păhărele, îşi ridică privirea din pământ, şi ne zise: „Azi pentru mine e o zi tristă. Eu ţiu la bătrânul Pătruţ mai mult ca la tata. Si chiar azi, când în sufletul lui se coboară o amintire aşa de dureroasă, l-au părăsit toţi ficiorii cari cântau în taraful lui. Aseară fusesem într’altă ospătărie. Acolo cântă bătrânul cu ai lui. Şi dela o vreme, după pauzele ce le făceau, eşiă câte unul cu vioara subsuoară, dupăce înainte ameninţă cu pumnul. L-am întrebat pe Pătruţ care-i pricina neînţelegerii. „lată, domnule, îmi zise, aiştea-s nişte dobitoace. Cer dela mine ce nu se poate. Vreau să cânt şi mâne cu ei, că-i zi de târg, da eu mâne nu pot cântă. Eu mâne am altceva de făcut." Am ştiut îndată la ce se gândeşte bătrânul, şi n’am mai zis nimic! Azi dimineaţă aud, că toţi ficiorii l-au părăsit. — Dar bine, frate Vasile, cum se face, de are bătrânul aşâ datini ciudate. Eu n’am băgat de seamă aşâ ceva la dânsul. — D-ta, nene Marian, ai umblat rareori pe-aici, dar noi cari îl cunoaştem şi-i ştim povestea, nu ne mirăm de loc. Să vezi d-ta, bătrânul acesta e un om minunat. Acum ştiţi cu totii cum cântă. De bună seamă l-aţi auzit, ca orice străin cântând aşâ de-ţi merge la inimă. Dar noi, cei de-aici, l-am auzit adeseori, abiâ izbutind să scoată o melodie. Atunci baciul Pătruţ e supărat, şi niciodată nu va mai fi aşâ de întristat ca astăzi." Vasile Costinaş îşi ‘drese glasul, beii două păhare de vin şi începu: „Astăzi se cade să vorbim despre bătrânul. Şi dupăce eu îl cunosc mai bine ca dumneavoastră, am să vă spun mai multe celea despre el. Eu am venit în oraşul acesta ca oficiant tânăr. îmi începusem cariera undeva departe de aici, într’o parte de ţară de cari mă leagă multe amintiri. Am plecat chiar când intrasem în relaţii mai strânse cu o fată, şi a trebuit s’o uit pentru totdeauna. Ajunsesem aici sara, şi trăsei la un birt, cu sufletul plin de durere şi de ură faţă de lume. Cinai puţin, şi chiar gustam nişte vin, când dintr’un colţ al birtului se porneşte suspinul unei vioare. Mă trezesc eu bine, mă înfiorez, mă cutremur, ochii mei se leagă de lăutarul din frunte, care stă drept, într’o ţinută împărătească. Vioara lui visă par’că răzimată de piept şi melodia curgeâ uşor şi lin. Păreâ că nu coardele cântă, ci păreâ că arcuşul se joacă numai, adie, iar din sânul vioarei iasă suspinul acela, ca şi când de mult ar fi fost închis acolo. Eu ce-am făcut? Eu l-am chemat lângă mine, eu l-am pus pe scaun, eu i-am dat de mâncat şi de beut. Şi dimineaţa nu mai aveam nici o para. Dar noaptea aceea a fost cea mai frumoasă din vieaţa mea. Eu nicicând nu m’am simţit aşa om ca atunci, inima mea nicicând nu şi-a deschis toate comorile ca ’n noaptea aceea, iar gândul meu nicicând nu s’a înălţat atât de sus ca atunci. Îmi păreâ uneori că-i lângă mine o suflare dumnezeiască, şi că eu însu-mi trec, dus de suflarea aceasta, peste pământ, www.dacoramamca.ro Nrul 14-15, 1909. LUCEAFĂRUL 327 •? A 1AI AI ATAfAl Al prin aer, prin întreg universul, ca un sein izău. Asâ l-am cuno- y scut eu pe Pătruţ, si de atunci el a fost pentru mine un adevărat părinte. In toate durerile ce le-am avut — mân-găerile prietinilor, ori ale părinţilor, m’au lăsat reci. Singură mângăerea viorii lui mă alină şi mă înbărbătâ. Dela o vreme începurăm să cinăm împreună, la acelaş birt. Intr’o sară veni să mă întimpine foarte voios. „Domnule Costina, îmi zise, am să-ţi prezint pe un muzicant nou, venit acum din capitală. A stat trei ani acolo, şi cred că are să-ţi placă.“ Privii la el mirat, dar Pătruţ se strecură grabnic afară şi veni îndată însoţit de un tânăr, înalt, palid, cu mustaţa neagră. — E ficiorul meu, Lăiţă. — Cum se poate, frate? D-ta n’ai amintit o singură dată că ai ficior! — Tânărul se aşeză pe scaun, îşi luă vioara de subsuoară ş’o puse pe genunchi. — Nu ţi-am amintit, Domnule, pentrucă ştiam eu că are să vină si să ti-1 arăt. De y > * acum n’are să mă părăsească mai mult. Amândoi vom cântă de aici în colo, poate să mai învăţ şi eu ceva nou!“ — zise Pătruţ privind cu dragoste la ficior. După cină mi-au cântat amândoi, ca la un prietin vr’o trei cântece. Privirea lor se pierdea în nemărginit, numai în răstimpuri, ca atrase, privirilor lor se întâlneau, iar eu doream să nu se mai sfârşească acelea trei bucăţi. De-aici încolo birtasii se luau la > > ceartă pentru cei doi muzicanţi. Unde cântau ei se adună toată lumea, iar crâşmele cele-alalte rămâneau pustii. In vr’o cinci ani făcură avere frumoasă, şi bătrânul mai aveâ o singură dorinţă: să-şi însoare feciorul. Dar Lăită acela eră o fire foarte închisă, eră o sărbătoare pentru bătrânul când Lăiţă zâmbeâ. Dar feciorul sta mai mult tăcut, ca şi când s’ar gândi mereu la ceva, ori ca şi fl 1YIY1 yyVIVIYtYiyjVI v r ¥ 9. Ladă ţărănească (compoziţie originală după o veche ladă din Vatra Dornei). când o durere adâncă l-ar apăsă mereu. Bătrânul îl grijeâ ca pe-un copil mic, când mergeau spre casă îl învăiuiâ bine în manta, când eră cât de puţin abătut, nu-1 lăsă să se scoale, ci veghiâ la căpătâiul lui. Şi nu ştiu un vierme vechi rodeâ în tânărul acela, ori numai decând a venit aici în oraş s'a încuibat ceva în inima lui. Dar de slăbit slăbeâ pe zi ce merge, şi Pătruţ îmbătrâneâ văzând cu ochii. Când muri Lăiţă, se strânseră multe inimi de durere, si tinere si bătrâne. Dar inima lui Pătruţ nu se strânse, ci se împietri. Mi-aduc aminte ca acum. Ziua de înmormântare căzuse pe o Duminecă, şi tot oraşul eră ’n tălpi. Cântară clopotele dela toate bisericile şi, în frunte, după preot mergeâ taraful lui Pătruţ plângând încet din viorile înăduşite. Bătrânul urmă după sicriu, cu ochii uscaţi, cu capul frânt în piept, şi din când în când se ’mpedecâ de vr’o piatră de pe drum. Oamenii urmau tăcuţi, nu erau obicinuitele poveşti dela înmormântări. La groapă, când trupul lui Lăiţă eră să fie coborît, bătrânul făcu un semn, să mai aştepte puţin. El îşi ridică încet vioara de sub pardesiu, o puse sub bărbie, şi începu un cântec nou, necunoscut. Nici nu ştiu de-a fost cântec. Ştiu că pe când a treia oară ridica arcuşul, n’a mai fost un ochiu care să nu lăcrămeze, afară de ochii lăutarului. Eră ceva neînchipuit în tonurile acelea, în melodia aceea. Părea un bocet de vorbe, numai cât vorbele nu se pot spune, părea c’ar zice: „lată mă duc, iată se duse, o nu-I lăsaţi, o nu mă lăsaţi. Dormi în pace, o dormi; dormi, o dragostea mea “ www.dacoromanica.ro 328 LUCEAFĂRUL Nrul 14-15, 1909. Pretinul nostru Vasile nu mai putu zice nimic. Ochii i se scăldară în lacrimi, îşi plecă capul pe masă şi începu să suspine. Iar prin sufletele noastre se coborî deodată durerea adâncă pentru pierderea acelui tânăr pe care nu l-am cunoscut, treceau frânturi din cântecul de moarte al bătrânului, şi De departe. Plecam să-mi port melancolia pe ’ntinsul apelor tăcute, Dar tu priveai nepăsătoare spre largul mării plin de lună Şi-n cea din urmă înserare ce-o petrecurăm împreună Tu nu mi-ai spus măcar o vorbă: nici „stai“, tu nu mi-ai spus nici „du-te“... în ochii tăi furaţi de noaptea deschisă larg pe ’ntinsul mării Zadarnic încercam să caut regretul clipelor apuse, Că ’n ochii tăi, ca peste valuri, atâta linişte căzuse ... ... Ah, ochii mari în care-odată ardea simbolul adorării! Te-am sărutat prelung pe frunte — pe fruntea palidă şi rece Şi ochii tăi, închişi, o clipă, s’au redeschis să mă privească: Pe cerul lor, aceeaş noapte încet-încet pornea să crească Şi-aceeaş nepăsare-a nopţii în fundul lor părea că trece... Urca luceafărul de seară pe cerul plin, urca şi luna... Un ceas apoi... şi depărtarea sporea oştirile-i de unde, Iar apele ’ncepeau să ’nalţe acorduri sombre şi profunde Şi te-am văzut abia atuncea, — pierdută pentru totdeauna... Abia atunci simţii că basmul visat de noi atâta vreme îşi risipeâ în fumul sării minunătoarea-i feerie: Frânturi de vorbe şi extaze... îmbrăţişări... melancolie... Amurguri palide... amurguri de trandafiri şi crisanteme... Suntem departe unul de-altul. Tu m’ai uitat de-o veşnicie, Căci numai patimi şi ispite cărarea ta încrucişează... Coboară sufletu-ţi într’una; al meu şi-acum te mai visează, Al meu şi-acum te mafînalţă — spre culmi de vis şi poezie... ... în zare, luna se ridică întreagă, palidă, uşoară Ca ’n cea din urmă înserare ce-o petrecurăm împreună... Visezi acuma? Or contempli, din ţara ta, aceeaş lună? ... Eu o privesc cum se înalţă, tu o priveşti cum se coboară... Victor Eftimiu. ne trezirăm numai deodată că ne ridicăm toţi trei şi zicem într’aceeaş vreme: Mergem! Pe drum spre casă nenea Marian ne-a zis: Tot am făcut noi un bine azi. Dacă n’am putut să ne petrecem cu Pătruţ, am aniversat cu el moartea lui Lăiţă. I. Agârbiceanu. www.dacoromanica.ro Nrul 14-15, 1909. LUCEAFĂRUL 329 O scoală. O minunată şcoală pentru învăţătura lumei întregi, pentru învăţătura noastră mai ales, în momentul de faţă este Japonia. Ce ştiam noi de Japonia până mai deunăzi? Şi iată că deodată a răsărit ca o ţară nouă. Ţară din basme. S’a răsboit acum cincisprezece ani cu uriaşa China şi a lămurit, într’o straşnică lecţie de arme, că una-i numărul şi alta-i puterea. Cei cari s’ar fi căzut să tragă mai multă învăţătură din răfuiala aceea ar fi fost Ruşii. Dar popoarele mari învaţă greu. A trebuit deci să-şi aibe şi ei lecţia lor. Un răsboiu crâncen, cum dela Napoleon 1 nu se mai pomenise, a dovedit lumii, ce nu-şi putea crede ochilor, că omuleţii aceia tăcuţi, spânatici şi galbeni la faţă, cu nasul turtit şi pleoapele umflate — „maimuţele acelea caraghioase", cum le ziceau Ruşii dispreţuitori, alcătuiau, pe bucăţica lor de pământ îngrădit de mare, cel mai hotărît şi mai ales popor din zilele noastre. In ce stă puterea acestor oameni mici, cari s'au încumetat să se bală cu cea mai temută împărăţie, ş’au biruit-o? Pe uscat, pe apă, în cetate — la câmp deschis, ca şi la strâmtoare — pretutindeni au biruit. Erau şi mai puţini, şi mai săraci, şi mai fără sprijin de-afară. Cu ce-au biruit atunci? — Cu tăria sufletului lor. Cu drăgolfeFTanafîcă de neamul lor, de ţara sub al căreT cer se simt ca ’ntr’un altar al lui Dumnezeu. "Şi-dear n’au cea ţară generoasă. Locuri uscate, munţi de foc, pământ ursuz ce mereu parc’arvrea să se scuture de oameni — ţară mişcătoare şi plină de ameninţări, ca şi Oceanul care-o inconjoară. Dar cum şi-o iubesc! E o adevărată religie la ei — singura în care se ’nchină cu toţii — dragostea de ţară. Multă vreme, se uitau ca la un profanator la străinul care călcâ pe pământul lor. Japonia-i sfântă. Isanaghi s a pogorît din cer, a înfipt în valuri lancea lui de aur cu vârful de rubin, şi ’n locul acela a răsărit deodată împărăţia Soarelui şi a Lunei. — Dar ce nu-i sfânt în Japonia lor! Ţară de flori şi de speranţe. Orice copil aduce o putere nouă. O minte proaspătă vine pe lume, — şi două braţe harnice — căci acolo munca e farmecul vieţii. Copiii sunt aşteptaţi cu bucurie — iubiţi înainte de a se naşte. Viitoarea mamă e privită cu respect, ca cineva care poartă o taină adâncă, o solie dela Dumnezeu pentru gloria Japoniei — un sprijin ho-tărîtor poate în marele, în sfântul răsboiu al vieţii. Casa unde s’a născut un copil e templu: vecinii îmbracă haină de sărbătoare şi vin cu daruri. Duioşia asta, sentimentul acesta de solidaritate şi de înălţătoare grijă pentru viitorul patriei izvoreşte şi din adânca religie a trecutului. Oamenii mari ai Japoniei trăesc veşnic. Sunt veşnic de faţă strămoşii, cu înţelepciunea lor, cu sufletul lor viteaz, cu faptele lor strălucite, — ei vorbesc, îndeamnă, se luptă alături de strănepoţi, şi-i fac totdeauna să birue. E o vieaţă mândră, largă, bogat-roditoare a neamului, a întregului, singura care merită şi trebuie să fie trăită de un om, — pe aceea o trăeşte Japonezul. Acolo necinstea, inişelia, deşertăciunea lacomă ş’a-tâtea alte păcate ale iubirii de sine nu se cunosc. Cel dhwîrmă'dîhtfe Jăpoiîezr e un erou pentru patria lui. Nici n’are răsboiul atâtea primejdii câte i-ar plăcea lui să înfrunte. Şi nici vieaţa atâtea dureri. Clocotesc munţii ameninţători? Se cutremură pământul de mică pe ceas? Ce e cu acesta? Japonezul îşi va face căsuţa lui din scândurele, din paravane de carton — un adăpost uşor de mutat, uşor de refăcut — şi va ţese înainte, va bate înainte firişorul vieţii lui in pânza cea deasă, trainică şi cu toate podoabele împodobită, care este vieaţa Japoniei. Ce de lucruri bune şi frumoase am avea de învăţat, noi mai ales, dela oamenii aceia cuminţi 1 Pretutindeni în grădinile lor publice, vezi pâlcuri de copilaşi grămădiţi în jurul unui bătrân care le spune poveşti. Binecuvântată împărtăşanie 1 Copii de patru ani, ascultând cu luare aminte istoria cea plină de minuni a patriei lor, învăţând să se închine de mici figurilor glorioase din trecutul neamului lor. La ce popor mai găsiţi iubirea asta de copii, grija asta sfântă şi înălţătoare de a pune astfel în fiecare strop de vieaţă înţelesul şi palpitarea marii vieţi a neamului, cununând plăcerea de a povesti a celor cari se duc, cu dragostea de a ascultă a celor cari vin? Cum să nu birue? Judecă şi d-ta, cetitorule. Pe când la Ruşi generalii, iubitorii de traiu bun şi de petreceri scumpe, jucau în cărţi hrana şi muniţia soldaţilor, — la Japonezi, copiii din şcoală îşi duceau gologanul lor de alviţă la casa oştirei, osânditul la moarte îşi trimeteâ şi el patriei, căreia nu-i mai putea da vieaţa, cei patru franci cari făceau bucuria ultimei lui zile, iar fiica marelui Togo îşi vindea toate podoabele, îmbrăcă haină de pânză aspră şi niergeâ să spele scândurile în spitalele răniţilor. — Deoparte, 10. Ladă ţărănească (compoziţie originală). www.dacoramamca.ro 330 LUCEAFĂRUL Nrul 14—15; 1909. carnea de tun a robilor şi ticăloşilor zilei de azi — de alta, sufletul nobil al tuturor Samurailor din toate timpurile — întreaga putere şi ’ntreaga vitejie a Japoniei, care se încordâ in fiecare ostaş. Cum să nu birue! Un popor care gândeşte un singur gând şi se pregăteşte în tăcere pentru isbânda acelui gând — fără de care simte că n’ar puteâ trăi, că nu merită să trăiască... Se poate pe lume o putere mai mare decât asta? Oamenii cari se simt fraţi, crescuţi in aceleaşi amintiri sfinte şi ’n aceleaşi speranţe tot aşa de sfinte, oameni cari merg surizând la moarte, cari nu-şi preţuesc vieaţa decât întru cât pot aduce cu ea folos ori cinste neamului lor, şi cari privesc în adâncimile timpului cu ochiul gânditor şi străbătător al rasei celei mai oţelite şi mai răbdătoare de pe pământ, oameni cari ştiu ce vor şi cred că au de îndeplinit o chemare pe lumea asta, nu pot fi scoşi din rând şi călcaţi în picioare cu una cu două. Ei al-câtuesc în marea familie a omenirii o forţă hotărîtoare; şi cine vrea s’o nesocotească — e pedepsit. — Totdeauna pedepsit. Vorbesc puţin Japonezii. Oameni de fapte. — Un amestec ciudat de veselie zburdalnică şi de tragică seriozitate în firea acestui nobil popor. Nu-i de mirare să vezi într’o zi pe un înalt demnitar bucurându-se copilăreşte c’a primit o păpuşă frumoasă, ori jucân-du-se cu zmeul ca la doisprezece ani — şi peste un ceas făcându-şi harakiri, pentrucă mândria lui de om, atinsă de un cuvânt, îi porunceşte să moară. Unui Japonez nici nu-i trece prin minte că s’ar puteâ trăi fără cinste. Şi, la dreptul vorbind, nici nu se poate trăi fără cinste. Necinstea e un început de moarte. Mai rău decât atât, — e începutul descompunerii. Un lucru foarte interesant şi nespus de instructiv, care a trecut aproape nebăgat în seamă, a fost felul cum au înţeles Japonezii, dupăce au isprăvit răsboiul, să-şi răsplătească pe eroii lor. Au început, fireşte, cu soldaţii. Că jos e temeiul, şi de acolo încep să clădească toţi oamenii cuminţi. Treptat, încet, s’au ridicat spre vârful piramidei... şi iată c’au ajuns şi la Nodgi, eroul dela Port-Artur, viteazul general care a făcut cea mai de necrezută minune ostăşească a timpurilor moderne — a cucerit cetatea aceea straşnic de întărită şi de apărată, in care se închisese toată puterea şi mândria militară a împărăţiei ruseşti. Pentru un om extraordinar, trebuiâ o răsplată extraordinară. Anglia, să-l fi avut, i-ar fi votat o pensie de nu ştiu câte mii de livre sterlinge, cum a făcut cu Lord Roberts, învingătorul bieţilor Buri. Japonezii au găsit pentru Nodgi al lor o cinste mult mai aleasă: l-au numit institutor. Cetiţi bine: institutor la o şcoală primară din Tokio. Vă închipuiţi pe omul acela glorios, cel mai mare om al Japoniei, care, slavă Domnului, a dovedit că are oameni mari, vi-l închipuiţi intrând modest în clasă, însoţit de d-l director, care spune, cu glas emoţionat, unor copilaşi de opt şi de nouă ani: Şcolari, de azi înainte învăţătorul vostru este Marele general Nodgi. Fiţi cu luare aminte şi faceţi ca niciodată să nu se poată zice că n’aţi fost vrednici de fericirea asta. Vi-l închipuiţi pe acel straşnic biruitor al Morţii, aşezându-se pe catedră şi vorbind, c’o blândeţă de sfânt, micilor elevi despre faptele mari şi despre oamenii mari din trecutul patriei lor, despre ce neam ales este acela din care fac ei parte, şi despre ce datorii sfinte leagă pe om cu vieaţa... El vede în sufletele Jragede_pe^ care le îngrijeşte, şi cari suirTăle lui de acum, înflorind japonia de mâineViSunt copiii lui aceia. Ce dar mai frumos i se puteâ face? — O ţară semănată toată cu orez e o bogăţie, fireşte. Şi se poate socoti bogăţia asta. Dar o sută de suflete proaspete semănate cu gânduri frumoase — iată o bogăţie care nu se mai poate socoti, şi din care veşnic vor izvorî altele mai mari. Bogăţia a c e a s ta 1 S’a Tfat lui Nodgi. Nu-i o învăţătură adâncă ~acf?_thr~ge-neral — şi ce general 1 — înaintat, pentru marea lui vitejie, la rangul de „învăţători" ------------------—. OHîbTîe ’ntreagă în acest simplu fapt. A. Vlahuţă. Un mormânt. Fost-a fost de mult odată, Fost-a undeva departe Un mormânt în codru verde, Lângă drum, mai la o parte. în adâncu-i cine doarme N’a fost cruce ca să spuie; Numai codrul, Domnul veşnic, Numai el stiâ al cui e. > — „Milostiv a fost şi darnic; „Pururi pomeni-I-va veacul. „Hodiniască-1 Domnu 'n pace!“ — Se rugă oftând săracul. — „Tâlhărit-a vieaţa ’ntreagă, „Acum doarme blăstămatul. „Colo’n furci i-a fost lui locul." — Mormăia grăbind bogatul. . . . Şi doiniâ măreţul codru Lin din frunza-i legănată: Blând să doarmă răposatul Sub aripa lui de tată. Vasile Stoica. www.dacoramamca.ro Nrul 14-15, 1909. LD CEa_FĂÎîUÎj m Duşmanul. Şiretul stătător nu-i un lac nici un părău, ci un braţ de apă moartă, lung de un kilometru, veşnic limpede, ascuns între malurile Bărboşilor şi cuhalmurileBârlăzelului. Oamenii spun că el ’s’a născut dintr’o revărsare a Şiretului, care cu vremea, trăgându-şi apele dincolo de pădure, a lăsat pe acest copil să trăiască din mila ploilor şi a izvoarelor. Pe malul Şiretului stătător au crescut astăzi buchete de stuf, ţipirig, tufe de sălcii, de erburi care înfloresc, se târăe, s’apleacă peste apa lui, limpede şi lucie de te poţi oglindi în ea. Câţiva paşi dela malul Şiretului şi iată gara Bărboşilor, şoseaua Gaiaţului, printre cari înroşesc grădinile de zarzavaturi. Aici veneam în zilele de sărbătoare, când oraşul ardea sub focul soarelui, să mă scald şi să rătăcesc prin pădurea răcoroasă. Alteori îmi luam instrumentele pescăreşti, m’aşezain la umbra unei sălcii, puneam viermuşorul în undiţa ascuţită, desfăceam sfoara şi o aruncam în apă.’ Soarele strălucea deasupra pă-durei; în crengi cântau măcalendrii; pe şosea răsună sgomotul depărtat al unei căruţe; din gara mică roşcată venea pufăitul trenurilor; un bâtlan trecea greoi sub cerul de-un albastru şters, în vreme ce eu mă lăsam pe earba moale, grasă, pândind pluta şi încordându-mi privirile la cea mai mică tremurătură. De obiceiu cădeau peştişori mici argintaţi: obleţi, săghioară, ghiborţi cu ochi de mărgean sau somotei cu solzi de aur cari, îndată ce-i scoteai din apă, îşi schimbau culoarea în negru. Cunoşteam aici, la malul Şiretului, pe un vier Gheorghe Bătrânu; un om mărunţel, cu faţa spânatică şi care mai bine de 20 de ani trăia în ostrovul din faţă, ocupându-se cu via. Câteodată, moş Gheorghe mă trecea dincolo în Ostrov cu ciobaca lui scobită dintr’o scorbură de salcie; alteori mergeam la vânat; totdeauna însă mai mult m’alegeam cu poveştile şi glumile lui pe care nu le mai isprăvea. Odată, moş Gheorghe m’a găsit pe mal ca de obiceiu, prinzând peşte cu undiţa. S’a aşezat lângă mine şi, dupăce a tăcut o bucată de vreme, a prins a povesti de peştii cei mari. A vorbit mult; deodată a închis ochii, s’a bătut cu palma peste genunchi, bucuros par’că ar fi găsit ceva de preţ. Eu m’am uitat la el, dar moşul, anume se vede ca să mă facă mai curios, fără să-mi spuie despre ce are să fie vorba, a tras din ţigareta lui făcută din stuf şi a'.început: „Eră într’o toamnă după culesul viilor. Mă întorsesem dela târg aşa sub sară, cu cumpărătură. Abia îmi isprăvesc de legat ciobaca, când iacă văd pe baba mea venind spre mine. — Gheorghe, Gheorghe, două gâşte ne-au pierit; fugi de le caută. — Cum, zic eu, care gâşte? — Care gâşte, mă mai întrebi?... gâştele noastre!... iaca adineaore le-am chemat să le dau nişte păpuşoi,când colo văd că lipsesc două din cele mai frumoase. — Ce mai stai? ia ciobaca şi du-te! strigă baba mea jeluindu-se şi blăstămând. Eu mă întorc la dânsa şi zic: — Taci, bre babă, c’or fi rătăcit, trebuie să vie acasă; ce mă mâi acuma? îs ostenit de-atâta cale până la Galaţi. — Ce rătăcite... cum rătăcite?... ce te vaiti... nu ti-e milă de muncă. 11. Ladă (sicriu) din Suceviţa (ţinutul Rădăuţilor); vechimea cain 120 de ani. www.dacoramamca.ro 332 LUCEAFĂRUL Nrul 14—15, 1909. B ■ i' 12. Masă ţărănească (copie după o masă veche aflată în Boian). Dacă văd aşa, n’am ce face. Mă suin în ciobacă, o iau la deal prin marginea apei, mă dau jos, caut prin pădure, prin tufe, prin grădină, întreb de unul, de altul, pace. Mă ’ntorc acasă. Vine seara, aşteptăm să vină gâştele, ţi-ai găsit... A doua zi plec din nou să văd nu le-oiu da de urmă? iar alergătură, degeaba. — Măi, a dracului treabă... Se vede c’au trecut niscaiva pârlaci şi le-a făcut număru 5. Când să mă ’ntorc acasă, m’abat pe la Bâzgă cantonierul, ştii la podul de peste Şiret... — N’ai văzut care cumva două gâşte rătăcite pe aici?... Mi-au pierit de aseară. Cela se uită la mine, scuipă şi pufuind răspunde: — Se vede c’ai venit să râzi de mine... — Da ce-i, bre omule, te-ai supărat?... Te-am întrebat, nu c’am dat vina pe tine... Omul se uită la mine şi par’că se mai luminează. — Şi mie mi-au pierit două gâşte eri şi două alaltăeri; le-am căutat, pădurea, balta, prin ghiolul Cătuşei, în sat, degeaba. — Aici trebuie să fie vr’un meşter... Auzi d-ta, creşti paserea... şi când colo ţi-o ia de-agata. Las’ că l’oi prinde eu... Şi deodată îl văd că se întoarce spre mine: „Zici că şi tu eşti cu pagubă... Să nu ne lăsăm aşa, să ne punem la pândă, că altfelin’are să mai rămâie picior de gâscă din cârdurile noastre. Orfi sau ţigani sau tregheri din gară. Eu unul am primit bucuros şi fără vorbă am hotărît locul pândei. A doua zi dimineaţa, îmi iau eu puşca, mă pun în ciobacă şi-o iau la deal spre pod; iacă vine şi Bâzgă... După cum ne fusese vorba, el să se ducă în coada Şiretului, iar eu în dreptul gărei. Aşa şi facem. — Dimineaţa eră răcoroasă; pe Şiret se ridicau 'nouri uşori şi moi de ceaţă; cerul albastru limpede şi-o lumină aşa de dulce par’că nu te mai săturai de vieaţă. — Dupăce mă las cu lotca la vale, m’aşez eu în dreptul unui copac, mă pitesc binişor ş’aştept. Trece cam cât ai trage-o lulea, iaca văd pe sus ca un nor alb... ga-ga-ga, hu-ştuliuc în apă; apoi întreg cârdul începe a pluti. Asta-s gâştele lui Vişan ... Mai trece ceva, iar... ga-ga-ga; alt cârd huştuliuc în apă. Vre-o patru cârduri mă rog, au venit unul după altul şi unde-au început a face-o gălăgie, a se da cu capul la fund, a alerga după mâncare;... străluceau penele pe ele ca fulgul de zăpadă şi cu ciocurile înroşite ca o floare îmbobocită. — Cum stani aşa lângă copac cu puşca gata, chiteam în gândul meu: Să vie hoţul cu lotca să le’ngrămădească la mal, au aripi; să le’mpuşte, iar greu. Atunci nu mai încape vorbă, că le dă păpuşoi muiat în spirt de le îmbată si pe urmă le prinde 13. Masă ţărănească (compoziţie originală după o veche masă aflată în comuna „Vatra-Moldoviţii"). www.dacoromanica.ro Nrul 14—15, 1909. LUCEAFĂRUL 14. Masă aflată în Cuciur-rnarc (ţinutul Cernăuţului) vechimea cam 100 de ani. ca din oală. — Mai fac o ti-gară, mă uit, zădarnic. Ceaţa se ridicase şi apa avea culoarea albăstrie. Din cuhalm venea svonul stigleţilor, iar pe deasupra capului meu treceau caragaţe, se puneau pe câte-un copac, dădeau din coadă şi cârâiau parc’ar fi râs de mine. — Am aşteptat pân’ aproape de prânz, şi mi-am pierdut răbdarea, iar stomacul îmi leşinase de foame. Gâştele se t i săturaseră, se trăseseră lângă mal, ciugulindu-şi penele. Vine Bâzgă. — Ce zici? mormăie el supărat. — Dă, ştiu eu?... să fi prins de veste duşmanul, să vie pe sară?... Ne-am aşezat lâng’ un copac, am legat ciobaca, cu gândul s’o luăm spre crâşmă; când deodată văd pe cumătru-meu că lungeşte gâtul şi se uită lung.....Cumetre Gheorghe,... Cumetre!... vezi colo ceva? — Ce-i? 1— Uite ’n dunga apei în dreptul sălciei... M’apropii şi când mă uit mai bine, ce să-nii vadă ochii!... Un peşte, domnule. — Aici moşul se întoarse şi-mi arătă ciobaca lui —, cât asta eră de mare; venea spre noi ca un vapor, cu gura şi coada afară. Eu cu Bâzgă am rămas cu gura căscată. Ne-am uitat la el, dihania a trecut prin faţa noastră şi când a ajuns în dreptul gâştelor s’a repezit, domnule, a deschis o gură mare şi... hap două gâşte le-a înghiţit una după alta. Noi stăm zăpăciţi; Bâzgă se ’ntoarce la mine: — Ptiu!... începe el a înjură. îţi place, domnule ... iaca cine-i tâlharul... un peşte, domnule... Va să zică ăsta-i duşmanul, — d-lui care ne sărăceşte!... Eu, numai clătinam din cap... Ne ducem în sat şi spunem oamenilor cele văzute. — Ei se uită Ia noi par’că nu le vine să creadă ... „L’am văzut noi, cum vă văd.“ N’au pomenit moşi de moşii noştri, zice unul... Un peşte, domnule, să vie ca o fiară să mănânce gâştele, un somn!... da de unde să fi venit? — Ăsta-i curat aghiuţă; da, aghiuţă, zice altul, altfel nu se poate!... Mai ales baba mea cum a aflat de ’ntâmplarea asta, a prins a-şi face crude şi-a scuipă: „diavolul, Gheorghe" ... Ei, acuma să vezi zarvă, gălăgie, când au auzit gospodarii, căci toţi aveau frică să nu le mănânce gâştele____Se roagă ei de noi să facem ce-om face să-l prindem. Ne strângem în sfat şi ne dăm fiecare părerea. „Să punem cârlige, ziceau unii, cârlige cu broască sau cu săpun"; numai că somnul vine, îţi rupe frânghia şi se duce. Ce-mi vine în cap, zic: ştiţi una? Să luăm o gâscă, scoatem carnea şi oasele, iar pelea o umplem cu tărâţe amestecate cu otravă, ace, cuie, şi-o punem pe apă printre gâşte; somnul când vine o s’o înghită şi ’n trei zile o să plesnească fierea ’n el. „Bravo!... strigară cu toţii." — Dupăce bem noi un kilogram două de vin, ne despărţim. — Greu eră cine să dea gâscă; cela nu vrea, cela nu se îndură, atunci ne-am înţeles din nou ca să puie fiecare cât face gâscă şi aşa am ajuns la împăcare. — Luăm www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 14-15, 1909. 334 fjMfTWWrifi IfTiUHll-.T TTTTTTTT 15. Pat ţărănesc (compoziţie originală). noi gâscă, o jupiiim, o umplem şi-o punem pe apă. Câţiva stăm la pândă. Vine somnul, s’apropie, trece pe lângă gâscă, se uită şi-o lasă; pe urmă trece înspre cârduri şi hap înhaţă iar o pereche. N’ain mai zis nimic, am plecat acasă plouaţi. — „Bine, domnule, ăsta-i dracul curat; dac’ar fi o fiară, un lup, o vulpe, te pui la pândă, îl împuşti, l-ai stârpit; dar c’un peşte"!... ziceau oamenii frământându-se şi alergând în toate părţile. Prin sat, la vii, în gară, oamenii fierbeai! de mânie... „Pentru ce-am muncit noi? strigau ei; auzi, un peşte mai rău decât un duşman!"... începură gâştele a se împuţina văzând cu ochii. Astăzi venea unul: „mie mi-a luat o gâscă; altul, mie gâscanul." — A mai durat aşa o săptămână. „Să mai facem o ’ncercare, zicem noi; să-I împuşcăm"... Stricăm nişte ceaune vechi de schijă, umplem puştile, ne strângem vre-o zece într’o dimineaţă dealungul malului, să-l împuşcăm. — De data asta n’a mai venit asa de încet si cu botul afară, ci repede ca un vapor... Punem puştile la ochi şi când a trecut prin dreptul nostru, trosc, trosc, a răsunat Şiretul ca la bătălie; da’ dumnealui s’a scuturat, a plesnit din coadă şi şi-a căutat de drum... „Ei, oameni buni, de-acuma nu mai e chip să ţinem păsări"... Amărîţi şi-au închis gâştele, iar unii le-au vândut pe nimic — că dă, nu le da mâna să le ţie cu grăunţe. — Au venit în urmă pescari cu năvodul cu cârligele, degeaba... Se dusese vestea despre isprăvile lui peste nouă sate... Eu unul nici nu mai treceam cu ciobaca de frica lui. Toamna căzuse. Vânturile începuse a buciumă prin cuhalmurile Şiretului, iar apele a oftă în noapte... a oftă turbur. Din cerul acoperit de nouri cenuşii cădeau fulgi albi peste pământul fără po- _____________ doabă. In mocneala rrrrrm i asta a zilelor de i, iarnă care se apro- 11 piau, toţi vorbeau trişti: „De acuma ! nu mai scoatem noi boboci de gâscă la 1 * primăvară! Nu vrem să hrănim somnul; iar ca să-i creşti cu mâncarea ta, cui îi dă mâna?" într’o zi iau ciorpacul şi mă duc în Coada Şiretului să prind peşte de-un borş; baba mea venea în urmă şi-mi aduceâ coşniţa. M’ apropii de mal unde-mi aveam locul şi vâr ciorpacul;... deodată mă opresc: „Cui dracu i-a venit gust să se înnece pe frigul acesta?" îmi zic eu uitân-du-mă la momâea neagră de lângă mine.Afreau să m’aplec, mă opresc_____ Măi al dracului!... par’că nu-i om, altă dihanie-i. Chem pe babă: „Sinarandă, uite colea". S’apleacă baba pe mal şi se trage ’napoi: „Doamne, moşnege, ăsta-i somnul... doarme, nu vezi?". Pe mine m’a luat cu rece. M’apropii din nou, mă uit, văd că-i adevărat, domnule! Somnul erâ acela; închipuie-ţi d-ta, stă vârît cu capul în nămol şi numai ochii mici i se vedeau. Par’că mi s’a muiat glasul şi mi-au slăbit picioarele. Pe urmă grăiesc cătră babă : Smarandă, n’o fi mort? — Dă, Gheorghe, eu gândesc c’o fi dormind. M’am sfătuit cu ea ce să fac; m’am dus la bordei s’aduc un topor; pe drum mă ’ntâl-nesc cu Ghiţă Şurubaru, venea cu o sarcină de nuiele; îl opresc în loc şi-i spun cele ce am văzut; celuia, nu-i venea a crede... da când a văzut dihania, n’a mai zis nimic... Ei, acuma ce să facem, să-l prindem, să-l omorîm? întreb eu. — Bine, bine, îl omorîiti, dar cum ? — Tu te piteşti şi-i dai o muche ’n cap, zice el, iar eu stau gata la orice cu toporul. îmi fac eu cruce, m’apropii de mal, mă uit în jos, somnul nu se mişcă; stă cu botul în nămol şi numai spinarea neagră erâ afară. Mă târăsc binişor, ridic toporul şi-i dau lovitura... Ce-a mai fost, spun drept nu-mi aduc bine aminte; pe ochi par’că mi se pu- www.dacoromanica.ro Nrul 14-15, 1909. LUCEAFĂRUL ăîl5 sese o ceată: ştiu că somnul s’a ridicat de i ' t vre-o două ori, a lovit cu coada, iar când a căzut din nou par’că s’a făcut un gol în Şiret. Sângele lui schimbase culoarea apei şi numai deodată s’a ’ntors cu burta ’n sus. Am tras o fugă Ia bordei de-am luat o funie şi m’am întors în ciobacă. Cum se sbăteâ încă, îi mai trage Şurubaru una ’n cap. Când am văzut noi că-i mort de-a binele, am luat funia şi ne-am pus să-l legăm. Dăm noi să vârîm frânghia prin urechi, nu-i chip;... ce dracu... când colo ce să-ţi vadă ochii!... urechile lui, negre de lipitori, par’că şi-ar fi făcut cuib în ele... se mişcau, se târau, sute să fi fost, domnule. Eu stau, mă uit şi nu ştiu ce să cred. ce să fie comedia asta. — Nu ştii? răspunde celălalt. A venit la mal să se scarpine că nu mai putea răsuflă. Moşul tăcu, clătină din cap, trase din luleaua care arsese pân’la trestie şi zise: „Vezi d-ta, o dihanie de nimic, un fleac, să răpuie vieaţa unui aşa de puternic... săracul!... vezi, nu i-a fost să moară de puşcă, nici de cârlige ci din pricina unor aşa râme de lipitori... Multe minunăţii mai sunt si ’n lumea asta..." i J Nu isprăvise bine vorba, când sfoara se mişcă, se întinse, iar pluta se cufundă pe jumătate în apă; am tras-o afară şi-am scos un ghiborţ ce se prinsese în undiţă, cu solzi r ş* v Ş)______ ------- MIM 1 ' • ' EţŞJ ^ (îsmtaiv ai r r? «JI'E® T >»inmiin«Tn --- «o > l 1 IHM I I KtŞj _ 9 t t 16. Blidar (compoziţie originală; motivele după lucruri vechi aflate în popor). ca de argint. Moşul îl apucă, se uită la el şi făcu din cap: satură-te; râmă ţi-a trebuit, hoţule... Eu potrivii din nou râma şi aruncai cu sfoara în apă. Mă ’ntorseiu spre dânsul şi-l întrebaiu : „Pe urmă ce aţi făcut cu peştele ?“ — L-am scos afară si l-am dus cu căruţa i i la Galaţi; acolo l-am vândut cu kilogramul la fabrica de săpun. Trei zile am băut şi tot ne-a rămas parale să-mi mai cumpăr câte ceva. Apoi după asta ce să vezi, toată iarna m’au cinstit oamenii de bucurie că i-atn scăpat de duşman şi or să poată iar da drumul în voie cârdurilor de boboci pe Şiret. Moşul isprăvi povestea şi se uită la mine râzând si tuşind încetişor. înţelesei ce vrea t i ii şi scoţând din buzunar câţiva gologani îi întinsei. — Ţine, moşule, ţi s’o fi uscat gura. — Adevărat grăieşti. Apa asta-i bună pentru peşti, broaşte, dar nu pentru oameni. Luă banii, scuipă în palmă şi mulţămin-du-mi se îndreptă spre cărarea care ducea la crâşmă. i Soarele asfinţea si-o lumină viorie se în- i i nălţâ deasupra codrului. Un freamăt lin, răcoros, venea dinspre cuhalm. Pe deasupra bălţei apa avea culoarea argintie... iar valurile, mici de tot la mijloc, pe nesimţite clipeau, abia văzute, în lumina de aur a soarelui care murea. într’un târziu, mi-am luat uneltele şi-am pornit încet pe şoseaua Galaţilor... N. Dunăreanu. 3* www.dacoromanica.ro 336 LUCEAFĂRUL Nrul 14-15, 1909. Din streini. Mamă dragă, mamă dragă, Suflet trudnic şi pustiu, îmi trimiţi azi iar scrisoare, Şi mă cerţi, de ce nu-ţi scriu?! Ce ţi-aş scrie? Ce ţi-aş spune, Maica mea nenorocită? Patimile, ce frământă Astă inimă trudită? Mamei. Gândurile, ce-o ’nfioară? Dorurile ei pribege? — — Ci zadarnic ţi le-aş scrie, Căci tu nu le-ai înţelege. Lasă, mamă, las’ să plângă Sufletu-mi înstreinat... Să se piardă ’n lumea largă Şi să plângă i-a fost dat. — Vasite Stoica. Voi şi noi.1) Voi, da, aveţi argint şi aur Şi pânea cea mai albă ’n mâni, Voi doar sunteţi stăpânitorii, Şi cine noi? Noi muncitorii; Şi păsul nostru? Cine ’ntreabă De vom peri noi azi sau mâni! Voi mai aveţi priviri trufaşe Ca să păziţi ce ne-aţi luat... Privirea noastră umilită Numai de brazdă e primită, Şi nici n’o ridicăm vr’odată Să vad’-al vostru straiu bogat. Dar când vom spune noi o vorbă, Va fi cel mai cumplit cuvânt, Căci veacuri de mocnită ură Vor geme ’n descleştata gură; Şi-atunci, stăpânitori, vai vouă Că robi avut-aţi pe pământ! G. Rotică. Dar nu ştiţi voi ce spune ţărna, Când o privim muncind din greu; Când noi ni-om ridică privirea, Se va clăti atunci si firea . i Şi-atunci cu noi întreg pământul Va fi — cu noi şi Dumnezeu. Şi mai aveţi voi şi cuvinte Mai multe ’n lume decât noi, Ca să ne daţi porunci sumeţe Să ascultăm de-a voastre feţe. A noastră gură ni e mută Mereu si ’n arşiţă si ’n ploi. Unui Englez. Un Scoţian, englez flegmatic, călătorind prin multe ţări, Să ne cunoască suferinţa, venise şi în ţara noastră. 11 întrebai: „Din ce văzurăţi v’a scos vr’un lucru din răbdări? Şi-a zis: „O da, un singur lucru". — Şi ce? — „Răbdarea D-Voastră“. x. y. &*===*? ’) Din volum de sub tipar. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL 337 Nrul 14-15, 1909. închinare. Celebrului urmaş al lui „Ioan IV Laskaris“. O tu ce-ai fost la Roma, la Anvers, La Haga, Amsterdam şi la Paris, Vlăstar celebru al lui Laskaris, Ce-ai străbătut întregul univers, îngăduie, smerit şi cu sfială, Să ţi se ’nchine, numai de departe, Un simplu muritor ce n’avîi parte De-origină atât de epocală. Ca tine nu mă pot făli cu spiţa; Strămoşii mei: sărmani Orangutani, Cam ca şi-acei nemernici de ţărani, Ce azi cultivă pentru tine viţa. ’ Y. Pagini străine. — Ceasul de Iv. Turgheniev. — XXII. Trecând pe lângă Vasile, pe lângă mătuşa şi pe lângă Trankvillitatin, Raisa alergă în odaia, unde zăcea David şi se aruncă la pieptul lui. Oh... oh... David, iubite, —răsună glasul ei de sub părul despletit, — oh! Desfăcându-şi larg braţele, o cuprinse David şi se răzimă de capul ei. — lartă-mă, sufletul meu, — se auzi glasul lui. Şi amândoi pare că se sfârşeau de bucurie. — Dar pentruce te-ai dus acasă, Raiso, de ce n’ai rămas acolo? — i-am zis... Ea tot nu şi-a ridicat capul. — Tu ai fi văzut, că I-au scăpat... — Ah, nu ştiu ! Ah, nu ştiu ! Nu întrebă! Nu ştiu, nu ţin minte, cum am nimerit casa. Mi-aduc aminte numai, că te-am văzut în aer... şi că m’a izbit ceva cumplit... Dar ce-a mai fost după aceea... — Ceva cumplit, — repetă David; dar toţi trei împreună am început deodată să ne înseninăm. Ne simţeam aşa de bine. — Dar ce va să zică asta, în sfârsit! — se răsti cătră noi un glas ameninţător, glasul tatălui meu. Se oprise în pragul uşii. — Se gată oare, odată, nebuniile sau ba? Unde trăim noi ? In împărăţia rusească, ori în republica franţuzească? (Sfârşit.) El intră în odaie. — Marş, în Franţa, cine vrea să facă revoluţie şi să trăiască ’n desfrâu! Şi tu cum ai îndrăznit să vii aici? se îndreptă cătră Raisa, care, sculându-se încet şi întorcân-du-şi faţa spre dânsul, se cam speriă, dar urmă a zâmbi acelaş zâmbet prietinos şi fericit. — Fiica duşmanului meu de moarte! Cum de-ai cutezat? Ba încă ţi-a venit poftă, să te strângi în braţe! Ieşi afară ’ndată! că de nu... — Unchiule, — grăi David şezând în pat. Pe Raisa n’o vătăma. Are să plece... numai să n’o vatemi. — Dar ce-mi porunceşti tu mie? Eu nu o vatăm,— nu o... va...tăm! ci, simplu, o dau afară. Iar pe tine am să te iau la răspundere. Ai nimicit un lucru ce nu eră al tău, ai încercat să-ţi iei vieaţa, mi-ai adus pagube. — Ce fel de pagube? — întrerupse David. — Ce fel? Ţi-ai ruinat hainele — asta socoteşti că e nimic? Am plătit bacşiş oamenilor, cari te-au adus acasă! Ai vârât spaimă în toată familia, — şi mai faci gură? Iar dacă fetişcana aceasta, uitând de ruşine şi de cinstea ei... David se smâci din pat. — N’o vătăma, îţi zic! — Taci! www.dacoramamca.ro 338 LUCEAFĂRUL Nrul 14—15, 1909. — Să nu cutezi... — Taci! — Să nu cutezi a-mi batjocori mireasa, strigă David din toată puterea, — viitoarea mea soţie! Mireasă! repetă tata şi căscă ochii. — Mireasă! Soţie! Ho-ho-ho!... (Ha-ha-ha! — răsună glasul mătuşii de după uşă.) — Dar de câţi ani eşti tu? Abia ai dat cu nasul pe lume, laptele de pe buze încă nu ţi s’a svântat; auzi mucosul 1 Se pregăteşte de ’nsurătoarc! Am să-ţi dau... — Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă, — şopti Raisa şi se îndreptă spre uşă. Ea îngălbenise ca moartă. — N’am să cer învoirea dumnitale, — strigă iarăş David, răzimat cu pumnii de marginea patului, - ci învoirea adevăratului meu tată, care dacă iui astăzi, mâne trebue să sosească aici 1 El îmi porunceşte, dar nu dumneata, -iar ce priveşte vârsta mea, noi cu Raisa n’avem grabă, vom mai aşteptă puţin; dumneata n’ai să răstălmăceşti aici... — Elei, Davidutule, vină-ti în fire! — îl întrerupse tata, — bagă de seamă: eşti sălbatic de tot... Ai pierdut orice respect? Pavjd prinse cu mâna pieptul cămăşii, — Dumneata n’ai să răstălmăceşti, — repetă el. — Dar închi-de-i gura odată, Porfirie Petrovici, închide-i gura, strigă piţigăiat mătusadindărătul uşii: — iar pe vagabonda aceea, nemernica aceea ... şi... Insă, tocmai în aceeaş clipă, ceva neobişnuit tăiă discursul mătuşii: glasul ei se rupse dintr’odată şi în locul lui se auzi alt glas, bătrâ-ţnesc, răguşit şi slăbănog... — Frate 1 — grăi acest glas slăbit?.. (Suflet creştinesc! XXIII. Ne-am întors cu totii___In fata noastră, în acelaş costum, în care l-am văzut puţin mai înainte, se ivi Latkin, ca o fantomă, uscat, sălbătăcit, în stare de plâns. — Dumnezeu ! rosti el ca un copil naiv, ridicându-şi degetul strâmb şi tremurător, şi uitându-se cu o privire lâncedă la tata: — Dumnezeu a pedepsit! şi eu am venit după Va... după Ra... da, da, după Raisa noastră! Eu ... ciu! eu, ce-s? In pământ, acuşi — şi ce-o fi? O bucăţică de lemn, si încă una... d’a curmezişul — atât îmi ...trebue mie... Iar tu, frate, bijutierule... Priveşte... mă vezi, si io sunt om! » Raisa, tăcând, trecu de-alungul odăii, şi apucând de mână pe Latkin, îi încheiă jiletca. — Să mergem, Vasilievna, zise iarăşi: aici toţi sunt sfinţi; nu te du la ei. Şi ăla, care zace uite colo, în cutie, — el arătă la David, — încă e sfânt. Iar noi, frate, io şi cu tine, suntem păcătoşi. Ei, ciu ... iartă, domnule, pe bătrânul cu pipăruş! împreună am furat noi doi! — începîi a strigă deodată: — îm- www.dacoromanica.ro Nrul 14-15, 1909. LUCEAFĂRUI. 339 19. Blidar pentru sufragerie (compoziţie originală). preună am furat! împreună am furat! repetă, el cu învederată multu- i mire: limba, în sfârsit îl ascultase. In odaie tăcere. — Dar unde e ... o icoană sfântă pe aici? întrebă întorcându-si y capul şi învârtindu-şi ochii împrejur: — trebue să ne pocăi in ... începu a se rugă în- tr’un colţ, făcându-şi cruce, adânc mişcat, de câteva ori după olaltă, se lovi cu degetele când pe-un umăr când pe celalalt şi repetă iute: „Milueşte-mă, Doa ... mă Doa ... mă Doa ...!“ Tatăl meu, care tot timpul nu-şi luase ochii de pe Latkin şi nirgrăise un cuvânt, fără veste trăsări, se puse cu el în rând şi începu a se cruci. Apoi se ’ntoarse spre dânsul, se plecă jos-jos, în-chinându-se până la pământ şi zicând: „iar-tă-mă şi tu, Martine Gavrilici," îl sărută pe umăr. Latkin, drept răspuns, ţocăi cu buzele în văzduh şi clipi din ochi, cu anevoie va fi înţeles deplin, de ce face aşa. Tatăl meu, după aceasta, se întoarse cătră toţi ceice ne aflam în odaie, cătră David, cătră Raisa, cătră mine: — Faceţi, ce vreţi, lucraţi, cum ştiţi, — zise cu glas mâhnit şi încet şi ieşi. Mătuşa voia să meargă după dânsul, dar el o opri scurt şi aspru. Eră zdruncinat. — Mă Doa ... mă Doa ... milueşte ! repetă Latkin, om sunt şi io ! — Adio, David, — zise Raisa şi împreună cu bătrânul plecă din odaie. — Mâne am să fiu la voi, strigă pe urma ei David şi, întorcându-şi faţa cătră perete, şopti: sunt obosit grozav; aş vrea să dorm puţin! — şi se linişti. O bucată de timp n’ain ieşit din odaie. Stăm ascuns. Nu puteam uită, cum mă ameninţase tata. Dar frica mea s’a dovedit, că eră de prisos. M’a văzut şi n’a scăpat nici o vorbă. Părea că nici el nu se simte acasă, încolo, noaptea coborîse repede şi casa 'întreagă se dase la odihnă. XXIV. In dimineaţa următoare David s’a sculat, par’că nimic nu s’ar fi întâmplat; dar nu mult după aceea, într’o singură zi, s’au petrecut două lucruri însemnate: dimineaţa a răposat bătrânul Latkin, iar cătră sară a sosit la Rezan unchiul legor, tatăl lui David. Fără să ne scrie, fără să vestească pe cineva, a căzut ca din cer. Tatăl meu eră turburat afară din cale şi nu ştia, cu ce să-l omenească, unde să primească pe scumpul oaspe, se învârtea încoace şi ’ncolo ca şi ars, se svârcoleâ ca un vinovat; pe unchiul, însă, pare că nu-1 prea tnişcâ râvna trudită a fratelui său; unchiul repetă mereu: „la ce treabă?" — şi „n’am trebuinţă de nimic". Cu mătuşa se purtă şi mai rece, de altfel nici ea nu ţineâ mult la dânsul. In ochii ei el nu eră decât un ateu, un eretic, un volterian... (învăţase adecă limba franceză, ca să cetească în ori- www.dacoromanica.ro 340 LUCEAFĂRUL Nrul 14—15, 1909. ginal pe Voltaire). Eu am aflat pe unchiul legor tocmai, cum mi l-a descris David. Eră un bărbat mare, greu, cu faţă lată, ciupită de vărsat, serios şi închis. Purta totdeauna un smoc de pene în pălărie, manşete, cravată şi o jiletcă de culoarea tutunului, Ia şold un pumnal de oţel. David s’a bucurat nespus — faţa i s’a făcut mai deschisă, prietenoasă, şi ochii încă erau alţii — veseli, sprinteni, 20. Dormitor complet (cu motive decorative după ouă încondeiate). lucitori; dar el se silea în fel şi chip să-şi cumpănească bucuria, să n’o arete prin vorbe: se temea să nu pară mic de suflet. In noaptea cea dintâi după sosirea unchiului legor, ei amândoi — tată şi fiu — s’au închis în odaia pregătită pentru dânsul, şi au şoptit mult împreună; a doua zi am observat, că unchiul se uită Ia fiul său cu deosebită bucurie şi încredere: părea foarte mulţumit. David îl conduse la slujba bisericească ţinută pentru Latkin; m’am dus şi eu acolo: tata nu m’a pprit, el însă a rămas-acasă. Raisa m’a sur- prins, liniştită cum era; palidă şi foarte slăbită, nu vărsă nici o lacrimă, şi vorbea şi se purtă foarte simplu; şi cu toate acestea, ciudat, eu găseam într’ânsa o mândrie oarecare: mândria, fără voie, a durerii, care îşi uită de sine. Unchiul legor îndată acolo, în tinda bisericii, i-a făcut cunoştinţa; după felul cum o trată, se vedeâ, că David i-a vorbit despre dânsa. îi conveneâ fata şi lui, nu mai puţin decât lui David: asta o puteam ceti din ochii lui David, când îi priveâ pe amândoi. Mi-aduc aminte, cum luceau, când tatăl său a zis în faţa lui, vorbind despre dânsa: „cuminte copilă, are să fie o femeie casnică". In casa lui Latkin mi s’a spus, că bătrânul s’a stâns uşor, ca lumânarea când e pe sfârşite; şi în timpul cât a zăcut, nu şi-a pierdut firea şi conştiinţa, mereu netezeâ părul copilelor, şi puţin a vorbit într’aiurea, dar nu mâhnit, ci zâmbind. La îngropăciune, în biserică si în cimiter, a venit si tatăl meu şi s’a rugat cu multă râvnă; chiar şi Trank-villitatin a cântat în cor. In faţa groapei Raisa deodată începu a suspină şi căzu cu obrazul Ia pământ: — dar curând s’a ridicat. Surioara, surdo-mută, se uită la toţi cu ochii mari, luminoşi si cam sălbatici: din vreme în vreme căută după Raisa, dar nu se vedeâ să-i fie frică. A doua zi după înmormântare unchiul legor care, învederat, sosise din Siberia nu cu mânile goale (banii de înmormântare el îi dase, şi resplătise cu multă dărnicie pe celce scăpase vieaţa lui David), dar care nu povesteâ nimic despre vieaţa lui de până atunci şi nu descopereâ nici unul din planurile sale pentru viitor, — unchiul legor fără veste declară tatălui meu, că n’are de gând să rămână în Rezan, ci va călători la Moscva cu fiul său împreună. Tata, pentru ochii lumii, şi-a arătat părerea de rău, ba a încercat — adevărat, că foarte slab — să schimbe hotărârea unchiului; însă în adâncul sufletului său, aşa presupun, se bucură mult că legor are să plece. Prezenţa unui frate, — cu care sămănâ prea puţin, care nu-1 învrednicise măcar de-o mustrare, care nu numai că nu-I luă în seamă, ci simplu îl dispreţuiâ, — asta îl apăsă... Dar, că se desparte de David, fireşte, nu-i pricinuiâ deosebită supărare. Pe mine se www.dacoramamca.ro ADAUS LA „LUCEAFĂRUL LEAGAM TARAMESC. www.dacoromanica.ro ■.>•' _ _ ,^*P?;j-+J»j 'i lv. Kf. tM TT 1 , Fi"- i;nw[ fcTa! r'j.LT.i Liiţ .Vj iLWi -TI s-^-V r(r. -u: .nrti&f jt.'v^i! ij- rni!«p^ Itf ■î^W |r“i;^Ji--Q^/c.>> ij/&} ■X ..u 4i*ji ii i r '■ ^Mcijr-tflii' Vd :..^4 r&:'^ ■ vrii fr-î1 r*if ^r- ljîtr^: t i . I j* ■ rur-i^ggsălBi^y s-i ^Lerr.i1 t1 1 'Uijjl; f jţ'yi^ jf]-S'.^L ■ '-i. i'^upfc. c!' i,"1* tiJJ^Lir.V!*“ ";f I. - ic'm' i1^ <4ia n f ' r.'' -:' J< * rţKK-'^'-1F ?ţnivi: ri i h- iiiŞk _ vhl Tul'" _^" -rf rf-j'-'j -1' ^h/Tln ^ * ■ ,■ _.a |ţ-nL|v*. ,^t. " ' jwrâJiMtlfa '.. ^bt iJhi|oi.,4f jţLja "Uta.H Ni dW*. ' h ijjvk ^rs Iv-: &bfrrfvţ: -Cu fci-jJ|U+ ^ V 1, *5W-' ^ . ** tpr v ÎI - ;l] tj PJ ,ţjd. «i-iir “i~“ ? i,,-rit55 :**■ JL- 0 f M- IWu1. J- ^ ; uU^l-Si : J'i ■ ® M J W T*H L .li F i .f ■ Nrul 14-15, 1909. LUCEAFĂRUL 341 înţelege, despărţirea m’a atins greu; în cele dintâi zile îmi părea că sunt orfan şi că am pierdut orice reazăm în vieaţă şi orice plăcere de a trăi. Şi aşa, s’a dus unchiul şi a luat cu sine nu numai pe David, ci, spre marea mirare şi chiar scandalizare a stradei noastre întregi, şi pe Raisa cu sorioara sa... Aflând despre fapta aceasta, mătuşa îndată i-a dat numele: turcul, şi turc l-a numit până la sfârşitul vieţii. Iar eu am rămas singur, singur... Dar nu e vorba despre mine... XXV. Iată sfârşitul istoriei mele cu ceasul. Ce să vă mai spun? Cinci ani mai târziu, David a luat de soţie pe Guriţă-neagră; iar in anul 1812, ca locotenent de artilerie, a murit moarte vitejească în ziua bătăliei dela Borodino, apărând reduta Şevardino. D’atunci multă apă a curs, şi multe ceasornice mi-au trecut prin mâni; mi-am permis chiar luxul de a-mi cumpără un veritabil Breguet'), cu arătător de secunde, şi înfăţişând data lunilor şi zilelor, şi cu repetiţie... Insă, în cea mai tăinuită cutioară a mesei mele de scris, păstrez un ceas vechiu suflat cu argint, pe cadran purtând o roză; l-am cumpărat dela un jidan cu mărfuri, mirându-mă de asămănarea cu ceasul ce mi-l dăruise odată naşul meu. — Din vreme în vreme, când sunt singur şi nu aştept pe nimeni, îl scot din cutioară şi, privindu-l, îmi vin în gând zilele din tinereţe şi tovarăşul din acele zile apuse pe vecie. Din ruseşte. E. Hodoş. ') Brdguet, vestit ceasornicar din Elveţia, mort la Paris, în 1823. N. tr. Dorului. Dorule, ce trist colinzi Lumea asta ’ntreagă, în vieata-mi fără rost > De trecut mă leagă. Un mormânt tu să-mi deschizi Şi ’n sicriu mă pune, Căci norocul mi l-au stins Mândre plete brune. Şi te du apoi, te du, Sboară ’n zări senine Peste văi ardeleneşti, De jelire pline. Şi ’n feericul castel, Sus lângă răscruce, De-i vedea-o tu să-i spui, Că eu dorm sub cruce!! A. Cotruş. Duilirium. Răspuns la'o epigramă din „Convorbiri Literare". — Azi de mânie frânt-ai „mandolina" Ce-atât de blând ţi-o mângâia „Annina". — Şi din înjurături făcând o gamă, Ai vrut să te răzbuni c’o epigramă.... Ne aşteptam din mintea-ţi „epatantă" C’o să răsar’ „o plantă elegantă", Că o se scoţi superb „miragiu" din gură- Când colo ce-a eşit ?___„o stârpi tură"! X. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL 342 Nrul 14-15. 1909. Dări de seamă. C. Ş. Făgeţel, Verde şi iar verde, culegeri populare, Craiova, 1909. S. Teodorescu-Kirileanu, Poveşti Poporale cu cuprins moral. Folticeni, 1909. Culegerea „Verde şi iar verde" de C. Ş. Făgeţel este un volumaş de 63 pagini mici, apărut în „Biblioteca Folcloristică" din Craiova. Intr’o notă, mărunt tipărită, sub pagina 10, aflăm că toate cântecele din broşura de faţă „sunt adunate dela doi flăcăi: A. Brânzaru şi loniţă Ilinca din Devesel-Romanaţi". Care va să zică, fiind cântece adunate în judeţul Romanaţi, am aveâ o culegere din o parte a Olteniei. Volumaşul cuprinde balade, frânturi din cântece mai mult sau mai puţin cunoscute, doine cătăneşti, rătăcite în Oltenia şi publicate deja de repeţite-ori în colecţii şi in gazete de-ale noastre, din Ardeal, un colind neîntreg, hore sub titlul de „chindia", chiuituri, apoi iarăşi balade, şi iarăşi doine, cu rămăşiţe de cântece haiduceşti sau bătrâneşti, — toate d’avalma... şi toate ad libitum —, un lucru care şi l-ar permite poate cutare compozitor genial, şi foarte ocupat tot odată... Tălmăcindu-se însă expresiunile şi cuvintele provinciale din câteva versuri, în deosebi la balade, s’ar puteâ lămuri şi studia unele variante din alte colec-ţiuni, — şi astfel culegerea „Verde şi iar verde" ar puteâ aveâ oarecare valoare; mai ales dacă s’ar trece cu vederea vorbele şi versurile unele de prost gust, altele prea mahalagiccşti; — ca de pildă: Sau: In alt „Tiuul... fire-al dracului de porc! „Eu credeam, că sufli ’n foc!" (Pag. 63). „Oropsită de bărbat, „Şi îndrăgostită de amanta... (Pag. 58). loc: „Şi iar verde flori mărunte, „Mă culcai să dorm la punte, „Nu durmii de gânduri multe: „C’am amante mii şi sute (!) — „Toate trebuie îngrijite, „Barim, neicuţă, iubite, „Să rămâie mulţumite". (Pag. 61). Mii şi sute?... Mulţumite?... Acestea nu sunt cântece verzi, ci mai de grabă o proză comună, care, in banalitatea ei desăvârşită, nu văd ce rost ar puteâ aveâ în poezia verde şi iar verde a satelor. E prea adevărat că folcloristul adună şi ce e frumos, şi ce e urît; însă versuri atât de sărăcăcioase, cum sunt cele de sus, ar trebui să fie cel puţin de prisos chiar şi pentru un folclorist nealegător. Afară de aceasta, să nu pierdem din vedere, că ţăranii înşişi, femei şi bărbaţi, îşi rostesc adesea şi ei jude- cata asupra cântăreţilor şi cântăreţelor de a doua şi de a treia mână, zicând in graiul lor despre astfel de persoane: „ăsta nu le prea potriveşte"; sau „acela ţine tot o coardă"; altul: „ci că se cântă ca orbeţii", iar cutare femeie „cântă ca o jupâneasă", adecă nici ca domnii şi nici ca ţăranii. Critica aceasta ţărănească, inspirată de bunul simţ, — câteodată şi de alte pricine — este adresată atât glasului, cât şi vorbelor cântăreţului trivial sau plicticos. * Cartea d-lui S. T. K iri I ean u cuprinde, distribuite în şapte capitole, cu totul treizecişipatru de istorioare, cărora li se dă numirea de „Poveşti poporale cu cuprins moral", iar în alte locuri ale cărţii numele de „Poveşti morale". Bucăţile sunt alese din felurile colecţiuni; dacă nu ne înşelăm poate şi din reviste şi ziare, iar vre-o câteva sunt culese — cum se spune în „Cuprins" — de celce a publicat lucrarea aceasta. Aproape fiecare din istorioarele, alese şi culese de d-l S. T. Kirileanu, se întind pe o singură pagină ori două, iar la sfârşitul fiecăreia se anină câte o morală demonstrativă. Chiar şi numai împrejurarea că sunt atât de scurte, arată învederat, că astfel de istorioare nu se pot numi „poveşti" pe dreptate. A le zice „poveşti", şi încă poveşti morale din popor, — este nonsens. Povestea sau bazinul alcătuieşte o parte din poezia poporului, iar nu din pedagogia lui, care nici nu există, şi la care nici un ţăran n’are pretent'unea că s’ar pricepe câtuş de puţin, până e ţăran şi nu cărturar. In lucrarea d-lui Kirileanu, cu toate acestea, cetim chiar în fruntea capitolelor: poveşti despre Dumnezeu, poveşti despre taine, poveşti despre cinstirea părinţilor şi bătrânilor, poveşti despre muncă, poveşti despre minte, — tot poveşti şi iarăşi poveşti... despre lucrurile cele mai serioase şi mai grele. Cu totul nepoporal. Veritabilul nostru povestaş, din orice provincie ar fi el, mai nainte d’a ne purtă prin lumea de vrajă şi închipuire, îşi introduce povesteâ cu: a fost odată, ca nici odată, pe când se potcoveâ purecele, aşa şi aşa; — sau a fost odată ca nici odată, pe când erâ lupul căţel ş. a. m. d.; şi la sfârşit o isprăveşte tot cam aşa cu refrenul: mă urcai pe-o şea, şi v’o spusei aşa! Ori: vă spusei d-voastră o minciună... Poporul, prin urmare, ne dă de repe-Jiteori să înţelegem: caracterul glumeţ, şi mincinos, şi de petrecanie al poveştilor. Dacă povestea e despoiată de acest caracter, mereu mincinos şi glumeţ, ea încetează de a mai fi poveste poporală. Bucăţile adunate de d-l S. T. Kirileanu nu sunt altceva, decât mici prelucrări din literatura poporală, www.dacoramamca.ro Nrul 14-15, 1909. LUCEAFĂRUL 343 unele cunoscute şi prea cunoscute, căci se găsesc tipărite şi în cărţile de cetire ale şcolarilor, şi acolo, sub conducerea dascălului, fac bune servicii. Forma seacă şi sentenţioasă însă, în care se prezentă „poveştile morale", şi ţinta acestei cărţi, care spune pe faţă, că în adins s’a ferit „de cele în care se vorbeşte de dragoste şi căsnicii... răzbunare şi ucideri", constitue mai mult un îndemn pentru cetirea de poveşti „imorale", cu dragoste, căsnicii, răzbunare şi ucideri. + E. Hodoş. PcriclePapahagi: „Scriitori aromâni în secolul al XVIII-lea" (Cavalioti, Ucuta, Daniil). Bucureşti 1909. Pag. IV+328, preţul 10 Lei. In ediţia Academiei Române a apărut această lucrare de valoare a d-lui profesor Papahagi, cunoscut publicului prin studiile sale filologice şi folcloristice publicate în ultimii 7—8 ani. In prefaţa lucrării, d-1 Papahagi grupează la un loc tot ce se poate şti despre aceşti trei scriitori aromâni, principalii reprezentanţi ai nizuinţelor de a creâ o vieaţă literară şi culturală, independentă de cea grecească. Toţi trei au fost originari din Moscopole, unde Aromânii aveau un însemnat centru cultural şi economic. Cavalioti eră „marc protopop şi foarte excelent predicator", Daniil „preot, predicator şi dascăl", iar Constantin Ucuta „hartofilax şi protopop". Aşa se explică faptul, că încercările lor literare şi naţionale pornesc şi dintr’o trebuinţă religioasă, pe care o accentuează frumos şi o motivează cu sentinţe biblice Ucuta în prefaţa scrierii sale „Noua pedagogie" (1797), arătând că e o necesitate elementară „să ştie creştinul să se închine Domnului lui în limba aceea, în care l-a născut mama lui, căci scrie apostolul Pavel cătră Corinteni: dacă m’aş închină în limba străină, sufletul mi se închină, dar mintea îmi este fără frupt". Tot în prefaţă se insistă şi asupra însemnătăţii naţionale a încercărilor acestor trei scriitori, lucrările cărora se reeditează aci cu toată îngrijirea, cum şi asupra rolului cultural, ce au avut coloniile macedoromâne, moscopolcne, în diferite centre ale patriei noastre. De interes deosebit este nota dela pag. 45-46, din care aflăm, că atât bunicul de tată al mitropolitului nostru Andreiu Şaguna (Evreta Şaguna) cât şi cel de mamă (Anastasiu Mihail Muciu) au contribuit in anul 1806 cu banii lor la zidirea frumoasei biserici ortodoxe din Mişcolţ. Aşadară spiritul de jertfire pentru biserică şi neam, care aveâ să-şi ajungă culmea in epocala activitate bisericească şi naţional-politică a mitropolitului Şaguna, eră adânc înrădăcinat in tradiţia familiară. (i.) — * M. Strajan Nerina, novelă, traducere după Paul Heyse. Craiova 1909. Tipogr. Macavei; preţul 30 bani. Eminentul profesor craiovean, d-1 Mihail Strajan, traduce, după Paul Heyse, un episod din vieaţa lui Leopardi, celebrul poet din veacul al XlX-lea. Povestirea — o dragoste curată a poetului — e din cele mai mişcătoare şi, mulţumită traducerii excelente, se ceteşte cu multă plăcere. Broşura se poate comandă în Sibiiu la librăria arhidiecezană sau la W. Krafft. Cronică. Un galimatias academic. Cu cea mai mare bunăvoinţă nu putem numi altfel discursul de recepţiune al d-lui Duiliu Zamfirescu. D-sa a vorbit despre „Poporanismul in literatură", stârnind vâlvă mare, fără să-şi fi dat seama ce însemnează adecă „poporanismul." Cetind cele aproape 60 de pagini ale discursului său, pricepi şi mai puţin înţelesul acestui măr de ceartă şi de duşmănie literară. Revista „Vieaţa Românească," care reprezintă oficial, acest curent literar, il defineşte: „Poporanismul... nu e o teorie, e un sentiment, e sentimentul de recunoştinţă, de simpatie şi de datorie faţă cu ţărănimea. In politică, acest sentiment va îndemnă pe cineva să lupte pentru revendicări politice şi economice. In chestii culturale, îl va îndemnă să se jertfească pentru cultivarea ţărănimei. In literatură, „poporanismul" va însemnă atitudinea de simpatie a scriitorului faţă cu clasa ţărănească — atâta tot. Să fim bine înţeleşi. Poporanismul ca „tendinţă" nu însemnează să iei subiecte numai decât din popor, nu însemnează să scrii spre a fi înţeles de popor, nu însemnează a scrie în limba poporului, nu înseninează a scoborî creaţitmea artistică la nivelul poporului, prin procedeul popular!" D-1 Zamfirescu vrea să fie însă mai grozav, dând poporanismului mai multe înţelesuri. Odată ne spune că: „poporanismul vrea cu orice preţ să statornicească credinţa in naivi, că nimic nu se mişcă în sufletele noastre, fără o cauză economică în sine, independentă de noi." — Cine susţine „cauza economică in sine" la noi, nu ştim. Poate va fi vre-o închipuire metafizică a d-lui Zamfirescu! — Altădată ne spune că sub „poporanism" e a se înţelege alegerea subiectelor din popor, fără ca autorul să cunoască poporul (p. 41). D-1 Maiorescu în răspunsul său zice că „popora-niştii" sunt aceia, cari îndeamnă „pe scriitori să se ocupe excluziv de mizeria claselor de jos şi de vinovăţia celor de sus" (p. 54). Această bănuială a d-lui Maiorescu se pare că o împărtăşeşte şi d-1 Zamfirescu când scrie: „Acest straşnic popor (adecă al nostru de aici din Ardeal), în care orbirea neroadă a cărturarilor săi vrea să www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 14-15, 1909, 544 arunce sămânţa zizaniei, ne este înfăţişat de romancierii şi noveliştii locali ca o adunare de suflete pribegc şi neputincioase" (p. 41). Cine va înţelege din toate aceste ce-i „poporanismul," merită să fie ales membru al „Academiei Române," în locul d-lui Zamfirescu. Dacă d-1 Zamfirescu s’ar fi putut hotărî să lămurească istoria „poporanismului" şi dacă ar fi făcut o analiză amănunţită a operilor literare, cari reprezintă tendinţa poporanistă în literatura noastră şi în literatura universală, arătând părţile bune şi părţile slabe ale acestei tendinţe din punct de vedere artistic, ar fi săvârşit o lucrare interesantă şi utilă, care ne lipseşte. Lucrarea aceasta i-ar fi dat destul prilej să dovedească că c înzestrat cu o minte eroică, care poate ţineâ piept cu o chestiune serioasă. Dar d-sa a preferat să se facă martirul unor convingeri greşite, pe cari le-a rostit in plenul Academiei, cu floare la butonieră şi cu gesturi studiate la oglindă. Şi-a închipuit că e strănepotul legionarului roman adus de Traian pe pământul Daciei şi părându-i-se că nişte credinţe barbare ameninţă vieaţa literaturii române, a încercat să-şi înalţe aquilele gândirii împotriva „poporaniştilor." Când a făurit acest discurs de vitejie a uitat, se vede, că în vinele d-sale clocoteşte sângele, dornic de măriri uşoare, al lui Ioan IV Laskaris, a uitat că mintea sa nu străluceşte de acel „spirit de orientare" al purtătorilor de aquile, — ci e torturată de neastâmpărul de a se impune prin lim-buţie. Dacă şi-ar fi adus aminte atunci de strămoşi, poate ar fi avut puterea morală să li se împotrivească, poate nu eră victima lor. Dar d-sa le-a urmat povaţa sufletească şi a scris discursul. A insultat pe d-1 Coşbuc, spunând că poezia „Noi vrem pământ" e „o glumă de prost gust" şi că „este ridiculă," iar pe d-1 Goga l-a batjocorit, zicând: „din toate (? I) poeziile d-sale de până acum, se desprinde violenţa greoaie a unui arendaş de talent, pe care nu-l dijmueşte boemi la vreme. — O îngrămădire şi un abuz de cuvinte, unele evocative, altele brutale şi neestetice, altele desgropate de prin cronicari, ascund o adevărată lipsă de inspiraţie. Glia, bouleni, nănaşa, Lae chiorul, genune, sunt rostogolite pe un fond, de o sărăcie de linii, care dă tabloului o monotonie exasperantă. Lae chiorul este un ţigan sinistru, care a avut onoare să fie cunoscut de un om de talent, iar poezia din urmă Cosaşul este o vinovată provocare la luptă de clase." Pe d-1 Slavici şi pe Popovici Bănăţeanul îi face „victimele poporanismului," cari „aplică sufletul cărturarului dela Viena sau Budapesta flăcăului din satul lor de naştere," creând astfel, în literatură, fiinţe închipuite, de carton, cari nu există. Aceste păreri literare scrise într’o formă necuviincioasă, îl fac pe d-1 Zamfirescu imun pentru orice om cu pricepere literară şi cu bun simţ. Discursul d-lui Zamfirescu are atâtea afirmaţii neîntemeiate, atâtea enunciaţiuni riscate şi atâtea greşeli de logică, încât ar trebui să scrii de zece ori atâtea pagini, ca să poţi restabili adevărul şi logica faptelor. Spicuim numai câteva dintre ele: D-sa dovedeşte foarte serios că zicătoarea „Românul e născut poet", a lui V. Alecsandri, nu-i adevărată. Noi când eram şcolari făceam glume pe socoteala acestui titlu de mândrie al Românului. Cine s’a gândit până la d-1 Zamfirescu să ia ad litteram înţelesul acestei zicători ? Dacă nu-i adevărată întocmai zicătoarea lui Alecsandri, nu-i adevărată nici concluzia nedovedită a d-lui Zamfirescu: „Românul, ca popor, nu e nici mai mult nici mai puţin poet, decât alt popor." Concluzia aceasta se puteâ trage numai dintr’un studiu comparativ a poeziilor poporale create de diferite neamuri, dar nu din analiza unei singure poezii poporale române. Şi d-1 Zamfirescu nu arată nici legătura dintre poezia poporală şi „poporanism." Intr’un loc (p. 5) face un salt de logică, zicând: „Românul este născut poet. Atâta lucru ştie fiecine. Deci, trăiască poporanismul!" — şi crede că a dovedit legătura. Din citatul pe care l-am făcut din „Vieaţa Românească" aţi văzut că poporanismul „nu înseninează a scobori creaţiunea artistică la nivelul poporului." Prinurniare, nu ştim deloc de ce să trăiască poporanismul? D-1 Zamfirescu odată combate aşa numitul „materialism istoric," altădată îl susţine, îşi reazăniă chiar argumentaţia întreagă cu miragiul lui Loria (un sociolog italian, marxist pocăit) pe teoria: „Toate marile întâmplări ale omenirii, Înregistrate de Istorie, au, la temelia lor, o cauză economică." Iată Marxismul în Academie! D-1 Zamfirescu vorbeşte de stările sociale şi economice din România şi vrea să afle miragiul lor în creaţiunile artistice ale scriitorilor ardeleni. D-sa nu înţelege că operile literare ale scriitorilor dela noi nu pot fi, decât expresia sufletului ţărănesc sau a unei mici burghezii, apropiată de popor. Dacă scriitorii reuşesc sau nu să creeze opere trainice, „cu acea deplină aparenţă a realităţii, în care se inchiagă arta adevărată," e altă chestiune. La toată întâmplarea scriitorii noştri, pe cari îi critică d-1 Zamfirescu, ne-au înfăţişat oameni cu mai multă aparenţă de realitate, ca d-sa în aşa polecritul roman „îndreptări." Dar d-1 Zamfirescu nu cunoaşte ţărănimea dela noi, prin urmare nu ne poate spune dacă ţăranii scriitorilor noştri sunt închipuiţi sau reali. O singură propoziţie a d-lui Zamfirescu e justă: „Toate clasele sociale pot fi puse la contribuţie şi studiate (în literatură). Toate dau ochiului cercetător subiecte de dramă sau de comedie" (de novele şi de romane — adăugăm noi). Acest lucru l-au spus mulţi alţii înaintea d-lui Zamfirescu, iar scriitorii, chiar şi cei mai noi, îşi aleg subiecte din toate clasele sociale. Ce se mai apucă, deci, d-1 Zamfirescu să descopere America? Am puteâ urmă cu spicuirile. Dar le încheiăm, încredinţaţi că cetitorii s’au putut convinge de valoarea discursului rostit de d-1 Zamfirescu. D-sa desigur are www.dacoramamca.ro Nrul 14-15, 1909. LUCEAFĂRUL 345 dreptul să creadă ce vrea şi să vorbească ce-i place, dar şi noi avem iibertatea să-l judecăm după cum ni se înfăţişează. Şi regretăm că nu a putut să ni se înfăţişeze într’o lumină mai vrednică de Academia Română. ' * ' D-l Vlahuţă şi Academia. Am anunţat într’o cronică trecută, că d-l Vlahuţă şi-a prezintat minunata carte „Din trecutul neamului" la marele premiu Năsturel al Academiei Române. Deşi toată lumea cărturărească aşteptă să se dea acest premiu d-lui Vlahuţă, Academia a făcut altfel: nu l-a dat nimănui, l-a trecut la economii. Nu cunoaştem motivele, cari au îndemnat pe membri înaltei instituţiuni culturale să iee, şi de astădată, o atitudine aşa de nedreaptă faţă de unul dintre cei mai iubiţi poeţi ai noştri. Nici nu vrem să le cunoaştem. Ce motive ar putea sprijini o astfel de nedreptate? Nu eră vorba de premiarea cărţii „Din trecutul neamului" şi nici de răsplata materială, ci de recunoaşterea meritelor literare ale unui scriitor de frunte. Dacă nu a premiat Academia pe d-l Vlahuţă, desigur îl premiază neamul întreg pentru frumoasele pagini, în cari i-a zugrăvit trecutul; îl premiază cetitorii şi admiratorii d-sale într’un singur glas de închinare. Din acest prilej publicăm o scrisoare a d-lui Vlahuţă, adresată lui losif Vulcan, în 1893, când a refuzat să primească a fi membru al Academiei. Cuprinsul acestei scrisori, care se păstrează la „Asociaţiune," e şi astăzi de actualitate. Iată-o. „Stimate Domnule Vulcan! Iţi scriu aceste rânduri ca să-ţi cer iertare că n’am putut primi, nici trece sub tăcere, alegerea mea de membru corespondent al Academiei. D-ta eşti unul din puţinii Acadeniiciani cari ne iubesc, pe noi câţiva tineri urgisiţi şi priviţi ca o primejdie pentru literatură, de ceilalţi colegi ai D-tale. Academia n’are premii pentru nimeni din noi. Caragiale a fost respins, Gherea a fost respins, eu am fost respins, Delavrancea va fi, probabil, respins. Şi toţi aceştia sunt oameni săraci, şi toţi sunt convinşi că nu-s aşa de lipsiţi de talent, după cum îi crede Academia; cel puţin publicul aşa se manifestă, pe cât se poate el manifestă. Cum dar să nu avem şi noi momente de supărare pe această Academie, care nu vrea să ţină socoteală de nimic din ce se petrece pe-afară? Vezi, îmi vine greu să spun tot ce am pe suflet, — dar D-ta înţelegi bine cât ne înveninează acest dispreţ imperturbabil, aceste respingeri, una după alta, a tuturor acestor tineri cărora li se face un păcat neiertat din ce au ei mai bun: independenţa şi demnitatea puţinului talent, pe care şi l-au putut afirmă. Pentru aceasta noi vom fi vecinie osândiţi să rămânem în urmă, şi să vedem pe cine nici nu credeam trecându-ne înainte, pe calea recompenselor ş’a distincţiilor oficiale. Nu ne plângem în vileag — ar fi o copilărie. Dar, văzându-ne aşa urgisiţi, ne strângem cu dragoste unul lângă altul şi fiindcă împărţim aceeaşi soartă, fireşte, loviturile unuia ustură pe toţi — şi fiecare e îndârjit şi pentru necazurile lui şi pentru ale celorlalţi. Eu eram dator, şi faţă de prietinii mei, să răspund aşa. In glasul meu strigau şi amărăciunile lor. Ştiu cât a trebuit să te mâhnească răspunsul meu, pentrucă D-ta, pe cât am aflat, tn’ai propus şi susţinut acolo. Dar nu puteam face altfel. Incăodată, te rog, să mă 'ierţi şi să crezi că am pentru D-ta cea mai sinceră stimă şi iubire. Doresc să putem stă odată de vorbă. Al D-tale cu totul devotat A. Vlahuţă. Marţi 16 Maiu 1893." ♦ Din vieaţa lui Eminescu. Cu prilejul comemorărei lui Eminescu, d-l Felician Batist publică în „Liberalul" din laşi următoarele interesante notiţe asupra ultimelor zile ale poetului: în mănăstirea Râşca, judeţul Suceava, se află încă şi azi camera unde poetul Eminescu a locuit câteva luni şi unde a compus multe din versurile lui frumoase, acolo a compus versurile din „Singurătate": Cu perdelele lăsate stau la masa mea de brad, Focul pâlpăe în sobă, iară eu pe gânduri cad. versuri ce-s scrise pe uşorul uşei din dreapta, purtând iscălitura lui (dacă scrisul e autentic sau nu astăzi nu s’ar putea stabili deoarece fiind scris cu creionul s’a şters cu timpul, insă acum câţiva ani în urmă, caracterul scrisoarei lui se arătă ici-colo). Călugării bătrâni de-acolo ştiu multe de el şi din apucăturile lui. Venise cu un an înainte de a se ivi primele simptome ale boalei, atunci când îşi căută liniştea pe care n’o găseâ nicăiri. Odaia e identică cum el a descris-o în poezie; eo chilie izolată, mai mult o baracă, aşezată în mijlocul grădinii din dosul M-rii şi ’n faţa căreia se află un loc de o frumseţă feerică, rară, mai ales seara pe lună. Odaia e lungă numai de vre-o trei metri, căptuşită pe din afară cu scânduri de brad, iar pe dinlăuntru lipită cu lut şi văruită. Masă şi scaun de brad bătute în pământ, o sobă şi un pat, acestea compuneau mobilierul întreg — deasupra podul ... îmi ridic privirea ’n pod Şi ascult cum învelişul cărţilor încet mi-l rod. unde călugării păstrau in timpul iernii legume şi fructe. De sigur, frumseţă grădinei cât şi a întregei mănăstiri, liniştea care domneşte veşnic acolo, actele istorice ce se găsesc la fiecare pas în M-rea Râşca şi care amintesc atâtea fapte trecute (aşa se află uşa pe unde a fugit Petru Rareş — lacătul în greutate de vre-o 3 kgr. stă şi azi atârnat de o verigă, apoi clopotniţa care a servit drept închisoare lui Alexandri şi Kogălniceanu capii Unirei, plus multe alte istorisiri cu voevozi şi domniţe, cari s’au păstrat din gură ’n gură printre călugării şi sătenii din satul Râşca) atât timp cât a stat acolo, toate acestea au format un izvor bogat de concepţii de unde ppetul şi-a adăpat imaginaţia pentru www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 14-15, 1900. 34 G multe din bucăţile lui frumoase, pe unele complec-tându-le mai târziu (Cczara, Melancolie etc.). Mulţi de prin împrejurimile M-rei cunosc versuri de ale lui Eminescu cari n’au fost scoase la iveală, fie din prejudiţii, fie din neştiinţă; cele mai multe sunt prea realiste, dar a căror imagini şi formă sunt uimitoare şi nu pot fi atribuite decât maestrului Eminescu, aşâ e o poezie compusă din vre-o 20 de strofe întitulată „Elisa“, unde descrie vieaţa unei femei decăzute in halul cel mai de pe urmă; imaginile sunt atât de bine legate, onomatopeizarea versului e atât de plângătoare, că ar întrece chiar „Luceafărul" — versuri excelente menite să moară fără să se spună. * Centenare (Darwin, Mercoeur). La universitatea din Cambridge s’au făcut serbări mari, celebrându-se împlinirea unui veac dela naşterea lui Darwin şi cincizeci de ani dela apariţia vestitei sale lucrări „Origina Speciilor". Cu acest prilej s’au scris mulţime de volume, broşuri şi articole despre vieaţa şi faptele marelui naturalist, dar cea mai complectă şi interesantă scriere de felul acesta rămâne desigur monografia publicată de Erancis Darwin ca prinos de dragoste şi recunoştinţă fiiascâ. Această publicaţie are ca prefaţă o schiţă-ce Darwin scrisese la 1876 pentru soţia şi copiii săi, intitulată „Amintiri despre desvoltarea spiritului şi caracterului meu". Din aceste pagini, din cari respiră sinceritatea şi seninătatea, reproducem câteva mărturisiri referitoare la părerile sale literare. „Până la vârsta de 30 de ani poeziile de tot felul, ca operile scriitorilor: Milton, Gray, Byron, Words-worth, Coleridge şi Shelley îmi făceau o viuă plăcere. Shakespeare îmi eră un deliciu, mai ales dramele sale istorice, pe când eram şcolar. Am spus, de asemenea, că pictura şi mai ales muzica, îtni dedeau sensaţii plăcute. Dar, de câţiva ani încoace nu mai pot suferi cetirea unui vers; am încercat, nu de mult, să cetesc pe Shakespeare şi 1-arn aflat aşâ de plicticos încât mă desgustâ". Nu-i mai plăceau poeţii dar rămânea indulgent faţă de romancieri: „Romanele, cari sunt opere de imaginaţie, chiar cele cari n’au vre-o însemnătate, mi-au adus, multă vreme, mare mângâiere şi plăcere şi binccuvintez adesea pe romancieri." Şi punea pe fiicele sale să-i cetească romane, gata s’adoarmă între două capitole. Romancierilor le cereâ insă totdeauna „un desno-dământ fericit" în romanele lor, ba zicea chiar, că „o lege ar trebui să împiedece romanele de a se sfârşi rău." Şi încheie astfel: „Un roman, după mine, nu poate fi o operă de mâna ’ntâiu, dacă nu are cel puţin o persoană pe care s’o poţi iubi. Şi dacă acea persoană e o femeie frumoasă, romanul nu mai lasă nimic de dorit." Aşa gândeâ Darwin ca estet literar. * Şi Franţa a serbat un centenar la 27 Iunie, zi în care, acum 100 de ani, a fost găsită, în faţa orfelinatului din Nantes, poeta Elisa Mercoeur, a cărei vieaţă scurtă şi al cărei viers plin de melancolie ne amintesc pe Iulia Hasdeu. Din prilejul acestui centenar Jules Cla-retie dela Acad. Franceză, scrie, în „Annales politiques et litteraires" un frumos şi înduioşător articol. Elisa Mercoeur aveâ talent, aveâ un glas fermecător, o inimă iubitoare, dar era săracă şi sărăcia nu iartă. Ş’apoi eră femeie, i-a fost deci cu-atât mai greu să-şi cucerească în societate locul ce i s’ar fi cuvenit, căci, dacă sunt mulţi cari nu preţuesc poeţii, cei cari des-preţuesc pe poete sunt nenumăraţi. Elisa Mercoeur a cântat aşâ, pentru ea, ca să se mângâie; căci ce-i face pe poeţii să cânte dacă nu trebuinţa de a-şi şopti propriile lor dureri şi bucurii, nădejdile şi desamă-girile. Poeta a fost nefericită, a îndurat mizerie şi şi-a rezumat vieaţa în câteva cuvinte: M’am deşteptat... şi dureri nesfârşite Mi-au apăsat inima şi mi-au zdrobit-o. Maică-sa, care mai târziu o luase din orfelinat, eră săracă şi fata o susţineâ din munca ei. S’au găsit câţiva cari i-au recunoscut talentul şi au îmbărbătat-o. Chateaubriand i-a răspuns la o scrisoare in versuri şi biata copilă, a întrezărit, o clipă, gloria cu cununa ei de raze orbitoare. Dar fericirea i-a fost scurtă: pe când alţii o încurajau, Taylor, directorul Comediei Franceze, îi refuză o piesă de teatru. Această nere-cunoaştere o aruncă într’o neagră desperare, care, ajutată de sărăcie şi de alte multe decepţii şi dureri din „lumea celor năcăjiţi", îi sapă groapă pentru somnul de veci, la 7 Ianuarie 1835. Multă vreme, la mormântul ei în cimitirul Pâre-Lachaise, mergeau în pelerinaj visătorii şi întristaţii. Cine vrea să şfie, câte suspine poate cuprinde o vieaţă curată de fată cinstită şi sfântă, care a visat dragoste, a visat glorie şi a murit, — să răsfoiască poeziile Elisei Mercoeur. * Şcoale şi ateliere de industrie naţională. E mare şi îmbucurător avântul ce ia industria naţională atât în România cât şi la noi. într’o călătorie recentă ce am făcut prin ţară, am văzut cu mulţumire că, pe lângă atelierele cele vechi şi cunoscute ca „Munca", „Albina", „Furnica" din Bucureşti şi altele, despre cari s’a vorbit adeseori in revista aceasta, s’au mai înfiinţat ateliere şi şcoli nouă în centrele mai mari ale României. Astfel la laşi, mai multe doamne din înalta societate au înfiinţat Şcoala de cusături româneşti „Domniţa Ruxandra", a cărei conducere s’a încredinţat d-şoarei Ana Mihăiescu, absolv, şcoalei profesionale Azilul „Elena Doamna". Aci se pregătesc eleve, cari, după 2—3 ani de învăţătură, se aplică pe lângă şcoli rurale de fete ca să îndrume pe ţărance de mici copile a-şi păstră portul şi cusăturile strămoşeşti. în Bucureşti s’au mai înfiinţat atelierele „Domniţa Maria", unde se lucrează mai ales chilimuri şi scoarţe admirabile cum şi olărie şi lemnărie, şi „Ţăsătoarea" unde se ţes şi se vopsesc cele mai fine pânze de bumbac şi borangic. în Craiova d-na Lucia Romanescu a înfiinţat atelierul „Roiul", unde atât ţărancele din satele apropiate www.dacoramamca.ro Nrul 14-15, 1909. LtJCEAFÂROL 347 cât şi orăşenele pot află de lucru. La „Roiul" sunt mai multe războaie şi se lucrează şi admirabile cusături. Nu departe de Craiova, pe un deal pe malul stâng al Jiului, în comuna Breasta, proprietarii moşiei, d-na şi d-nul general Argetoyanu, au pus la cale o ţesătorie, al cărei scop principal este câştigul ţărancelor. în al doilea rând se ţinteşte răspândirea industriei naţionale. Ţesătoria e condusă de trei surori harnice şi iscusite, d-şoarele Nedelcovici, cari adună ţărancele în jurul lor, le împart lucru şi sfaturi şi se ocupă apoi cu desfacerea pânzelor. Ca şi la atelierul nostru din Orăştie, ţărancele îşi iau lucrul acasă şi astfel în vreme ce ţes la războiaşul lor, de o extraordinară simplicitate, îşi pot supraveghiâ copilaşii şi gospodăria. Unele ţărance îşi câştigă astfel, printre picături, dela 80 până la 200 de lei pe an. La noi, in Sibiiu, e încă deschisă expoziţia de sfârşitul anului a şcoalei de industrie casnică; lucrurile nouă şi de toată frumseţea, expuse aci, mărturisesc progresele acestei instituţiuni. Şi cine admiră comorile ieşite din mânile plăpânde ale elevelor acestei şcoale nu poate, dacă cunoaşte atelierul din Orăştie, să nu se gândească la comorile tot atât de preţioase ieşite din mânile ţărancelor. Desigur, ateliere ca cele din Orăştie nu sunt numai o operă naţională dar şi o binefacere, pentrucă atâtea şi atâtea ţărance îşi găsesc acolo o pâine, îşi pot adună câte ceva să-şi dreagă bordeiul sau căsuţa, să-şi cumpere lemnele de iarnă sau să-şi acopere alte lipsuri. Dar nu e mai puţin adevărat că tot atât de folositoare sunt şi şcolile de felul celei din Sibiiu, căci e de neapărată trebuinţă ca viitoarele noastre preotese, învăţătoare, doctoriţe etc. să aibe perfectă cunoştinţă de industria naţională, pentru a îndemnă şi a îndrumă, mai târziu, la rândul lor, pe ţărance, prin satele sau oraşele unde le va fi scris să-şi întemeieze cuibul. * „O piatră în baltă". Aşa işi botează d-1 Zamfi-rescu discursul de recepţiune dela Academie. Noi l-am numit altfel. Oricum i s’ar zice, tot neacademic rămâne. Apărarea discursului din „Convorbiri Literare" e nu se poate mai spirituală şi mai delicată. O probă: D-1 Zamfirescu, crezând că autorul epigramei din Nr. 12 al „Luceafărului" e d-1 Goga, scrie următoarea contraepigramă: Nu poate face epigrame Oricare blondă stârpitură, Căci blondul e, dela natură, Culoare galeşe de dame, Iar stârpitură, ca atare, N’are nici chip, n’are nici sare. Autorul epigramei „Unui poet, diplomat şi proprietar de vii" nu e însă d-1 Goga şi nu e nici blond. Are chiar coloarea feţei d-lui Zamfirescu, dar nu şi talentul d-sale epigrainatic. Ne roagă să publicăm şi din parte-i următoarea: Rectificare. Deprins de sigur cu spoiala Mă zugrăvişi în epigramă Cu galeş colorit de damă; Dar ai greşit-o cu vopsala. Greşala ta e chiar de fond, Şi epigrama „ca atare N’are mei chip, n’are nici sare", Căci subsemnatul nu e blond X. * Ştiri. „Declaraţie. Subsemnatul începând cu ziua de astăzi mă retrag dela revista „Luceafărul," la care am figurat în calitate de coproprietar, membru în comitetul de redacţie şi colaborator — ne mai având pe viitor nici o legătură cu revista. Sibiiu, 16 Iulie 1909. Oc ta vi an Goga". După această declaraţie, d-1 Goga nu va mai fi făcut responsabil pentru ceeace se publică în „Luceafărul" şi nu i se vor mai putea atribui, de răuvoitori, lucruri cari nu-i aparţin. Cetitorii desigur regretă împreună cu noi retragerea d-lui Goga dela „Luceafărul", în care şi-a început cariera literară. Vom reproduce însă poeziile mai însemnate din publicaţiile, în cari vor apărea, ca şi cetitorii acestei reviste să poată urmări desfăşurarea talentului d-sale. „Luceafărul" rămâne, ca şi până acum, sub conducerea d-lui Oct C. Tăslăuanu. * Anunţăm cu plăcere colaborarea regulată a distinsului nostru scriitor Ion Gorun şi a apreciatei scriitoare Constanţa Hodoş. * Coperta acestui număr e lucrată de d-11. Ştefureac, căruia ii mulţumim şi pe această cale. * în curând se va pune în vânzare albumul de în-crestături în lemn al d-lui prof. D. Comşa, care va scoate la lumină adevărate comori de artă. Vom reproduce şi noi câteva din aceste încrestături, însoţin-du-le de un articol explicativ. * în Gherla, la 26 Iunie, a avut loc un concert care a reuşit splendid. S’a cântat între altele Brutnărelul lui 1. Murăşianu. Ne pare aşa de bine că acest centru românesc, de un timp încoace, dovedeşte atâta putere de vieaţă şi atâta conştiinţă naţională. * Episcop al diecezei gr.-ortodoxe a Caransebeşului a fost ales protosincelul Dr. I. Tr. Badescu. * Secţiunile ştiinţifice-literare ale „Asociaţiei" au ales, în şedinţa lor plenară ţinută la 2/15 Iulie, membri corespondenţi în secţiunea şcolară pe dnii: Al. Ciura şi Nic. Bălan; de membru activ în secţiunea literară pe dl Dr. loan Raţiu; iar de membru corespondent în aceeaşi secţie pe d-1 Dr. Al. Bogdan. Numărul viitor va apărea dublu, la 20 August nou. www.dacoramamca.ro 348 LUCEAFĂRUL Nrul 14—15, 1909. Poşta Redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — A. P. B. în versurile trimise descoperim multă dragoste pentru natură şi înalte sentimente româneşti... Pentru noi, însă, fiind cuprinsul lor politic, nu se potrivesc. încercaţi la vre-o revistă poporală politică. Foc (Braşov). Hotărârea d-tale de-a „căută să d e v i i poet, dacă nu eşti" va întâmpină multe şi mari pie-deci... Judecăm după cele trei poezii trimise. Naive în fond, pline de greşeli ca versificaţie şi limbă, — n’avem dreptul să vă încurajăm.... de-a vă mai pierde timpul cu astfel de îndeletniciri. Reproducem din „O dorinţă": Aş vrea iubito dragă un vultur să deviu, Frumos, puternic, mare, dar nevăzut să fiu, Să zbor la cer spre soare prin lumea de văzduh, La Prea-puternic Domnul, la Prea-Sfinţitul Duh, Să-mi cer permisiune (1!) să pot să te iubesc Cum inima-mi dictează şi ’n cuget plănuiesc... ...Şi-atunci cu dreptu ’n mână (11), înviorat de dor, Purcede-aş la-a mea floare ca fulger pustitor (!!); Din casă, din grădină, de unde tc-aş găsi Te-aş luă cu mine ’n aier şi pururea am fi.... Idei şi comparaţii imposibile. R. G. D. (Sibiiu). Regretăm că nu-ţi putem împlini rugămintea de-a publică poeziile trimise în corpul revistei. Reproducem la acest loc câteva strofe, cu ortografia originală: Sus pe culmile muntoasă Alergam, a dese ori Şi sub tufele umbroasă Mă asiediam plin de... sudori (!!) („Pe culmele muntoasă") In grădiniţă, sub frunza de viţă Eu te-aşteptam şi suspinând oftam, Of, of, tu eşti scumpul meu iubit Pentru tine sunt tare chinuit. Căci ca tine ’n lumea mare, Ştiu prea bine, nu găsesc asămănare. („Cântec") A treia poezie (fără titlu) e, dacă e cu putinţă, şi mai slabă. O. O. (Blaj). îţi mulţumim pentru interesul ce-1 porţi pentru revista noastră „apreciată, pe care dela primul număr, anul I., cu drag o ceteşti şi apreciezi şi recomanzi tuturor ca revistă cu suflet românesc", — dar Sonetele trimise nu sunt publicabile. Reci-teşle-ţi Sonetul „Păunirei" şi vei înţelege de ce. Păunioară nuriţă, mai nainte se mor, Vino spre funduri de ape sihastre (!), Când harfa zdrobi-voi de stâncile-albastre (!) Din vraje ori farmec, de-al tău amor. (?) Cântul din urmă ţie parfumat (!) să-l închin, Copilă bălaie cu pletele ’n vânt: Aproape de ceruri, departe de pământ, Pe unda stropită ’n umbre şi lumini. Reverii şi iluzii mă lasă, — ca ’n grupuri Fluturii albaştri, se duc şiruri în azur: Ce ’n adâncuri senine ’ngropâ-vor un tezaur (I) La marginea lumei din cremene (!) sunt purpuri Palate, Auroră îngânând muzica iubirii (!!)... Acolo, copilă, revino din vise, reverii...! Mai rar ni s’a dat prilej să cetim idei şi imagini atât de confuze şi fraze atât de fără înţeles______ Nu te supără... Ne-ai rugat să fim sinceri. Bibliografie. Octavian Goga, Ne chiarnă pământul (Poezii). „Minerva", Bucureşti 1909. Preţul 2 Lei. Virgil Caraivan, Poveşti de pretutindeni (Traduceri). Socecu et Comp., Bucureşti 1909. Preţul 2 Lei. Al.Odobescu, Opere complete. Vot. III. „Minerva", Bucureşti 1909. Preţul 1 Leu 50. A. Daudet, Niverneza. „Bibi. Minerva" (nrul 26), Bucureşti 1909. Louis lacolliot, In ţara fachirilor. „Bibi. Minerva" (nrul 27), Bucureşti 1909. Ion Minulescu, Casa cu geamurile portocalii, Nuvele. Ed. „Bibi. pentru toţi" (n-rul 437). Bucureşti, 1909. Pr. 30 bani. F. X. Wetzel, Vatra familiară. Ed. Soc. „Inoc. Micu-Clain". Blaj, 1909. Pr. 40 fii. H. Ibsen, Ziua învierii, epilog dramatic în 3 acte. Ed. „Bibi. p. toţi" (nrul 456). Bucureşti 1909. Pr. 30 bani. C. Antoniade, Thomas Carlyle. Carol Gobl. Bucureşti, 1909. Pr. 3 lei. V. Lunkevici, Viaţa caznică a animatelor, trad. din ruseşte. Ed. „Bibi. Socecu" (n-rut 62). Bucureşti, 1909. Pr. 30 bani. Jean Racine, Andromaca, tragedie în 5 acte. Traducere în versuri de D. Nanu. „Biblioteca p. toţi" (nrul 471), Bucureşti, 1909. Pr. —.30 bani. Dr. Nicolae Vecerdea, I. Cinci cuvântări. II. Două conferenţe. Tipografia A. Mureşan, Braşov, 1909. Dr. Romul Boila, Dreptul de alegător comunal. Inst. „Victoria", Şimleul-Silvaniei, 1909. Pr. —.80 bani. Idem şi F. A. D., Lumina asupra clerului românesc dela sate. „Tip. Bazilescu", Bucureşti, 1909. Căpitanul I. Manolescu, Armata în faţa noului curent de cultură (Educaţie. — Morală). „Minerva", Bucureşti, 1909. Preţul Lei 2.50. Delavrancea, Stăpâneă odată... Ed. „Bibi. rom. Socecu" (nrul 56). Bucureşti 1909. Pr. —.30 bani. I. Racine, Andromaca, tragedie, trad. de D. Nanu. „Bibi. Socecu" (nrul 57). Pr. —.30 bani. Donar Munteanu. Aripi negre (Poezii). „Bibi. Socecu" (nrul 61). Pr. —.30 bani. S i m i o n B ă r n u ţ, Discurs ţinut în catedrala din Blaj la 2/14 Maiu 1848. „Bibi. Socecu" (numerele 68—71). Pr. 1 leu. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. TIPARUL LUI W. KBAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoramamca.ro