„ Luceafărulw Mihail Eminescu. Anul VIII Sibiiu, 1 Iulie 1909, Nrl 13. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea unui comitet de redacţie. Colaboratori: I. Adani, I. Agârbiceanu, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brediceanu, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, O. Goga, Enea Hodoş, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. SUMARUL. Titu Maiorescu M. Eminescu . I. L. Caragiale I. Borcia . . . Maria Cunţan . Al. Vlahuţă . . AL Ciura . . . Veronica Micle Ecaterina Pitiş M. Eminescu şi I. L. Caragiale Em. Gârleanu . E. Hodoş . . Ioan Slavici . Eminescu. . Dintre sute de catarge (poezie). In Nirvana. „Floare albastră" (poezie). Mihail Eminescu (poezie). Amintiri despre Eminescu. Geneza unei critici. Lui Eminescu (poezie). Cântecul frunzelor (poezie). Fragmente. Ioan Creangă şi M. Eminescu. Frunze, flori şi codru. Eminescu-Omul. I. Borcia Cronică: Cuvânt ocazibnal în amintirea lui Eminescu. Comemorarea lui Eminescu. Din vieaţa lui Eminescu. „Poporanismul" lui Eminescu. + Dr. Aurel Mureşianu. Sesiunea generală a Academiei române. Nuoi membri ai Academiei române. „Şezătoarea" la Cer-năuţiu, în Bucovina. Statuie lui Ion Creangă. Ştiri. — Poşta Redacţiei. — Poşta Administraţiei. Ilustraţiuni: M. Eminescu la 1880—1883. Mama şi sora lui Eminescu. Carte dăruită prietenului său Creangă. Ultima fotografie a lui Eminescu (1887—1888). Mormântul lui Eminescu (Cimitirul Bellu, Bucureşti). Eminescu la 1884—5. M. Eminescu. Gh. Eminovici. Dr. Aurel Murăşianu. ■~1 Lectură pentru călătorie! Bârsan, Z., Impresii de teatru din Ardeal. Rmintiri. C 2.—. Borcia E., Bobârnaci şi Bazaconii. C —.80. Brătescu-Voineşti, I. R., In lumea dreptăţii. Nuvele şi schiţe. C 2.—. Cioflec, R., Doamne ajută-ne. Nuvele. C 2.—. D aud el, R., Sopl)0. Moravuri, parisiene. C 1.50. Ebers, G., fjomo Sum. Roman. C 1.60. lodoîorm, Verzi si uscate. C 2.-. ' Lee ca, I. G„ Dreptul vieţii. Roman. C 2.—. Maupassant, G. de, Povestiri alese. C 2.—. Şirianu, R. I., ffloara din vale. Novele. C 1.40. Slavici, I., Poveşti. C-i.50. Toi sloi, L., Revoluţionarii. Poveşti. C —.75 şi altele. ^m^ ta E3 Cărţi pentru vilegiatură Biblioteca pentru toţi. Biblioteca „Socec“. Biblioteca „lîîinerva". Complet în depozit Ia librăria W. Kraîît Sibiiu. www.dacoromanica.ro Orice reproducere, fără indicarea izvorului, este oprită. Eminescu. Eminescu este un em al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruinţă de a ceti, de a studiâ, de a cunoaşte, el îşi înzestra fără preget memoria cu opere’e însemnate din literatura antică şi modernă. Cunoscător al filozofiei, în special al lui Plafon, Kant şi Schopenhauer, şi nu mai puţin al credinţelor religioase, mai ales al celei Creştine şi Buddhaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând ştiinţa celor publicate până astăzi din istoria şi limba română: el află in comoara ideilor astfel culese materialul concret, de unde să-şi formeze înalta abstracţiune, care în poeziile lui ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii omeneşti. Căci cum să ajungi la o privire generală, dacă nu ai în cunoştinţele tale treptele succesive, care să te ridice până la ea? Tocmai ele dau . lui Eminescu cuprinsul preciz în acele Eminescu versuri caracteristice, în care se întrupează profunda lui emotiune asupra începuturilor lumii, asupra vieţii omului, asupra soartei poporului român. Poetul e din naştere, fără îndoială Dar ceeace e din naştere la adevăratul poet, nu e dispoziţia pentru forma goală a ritmului şi a rimei, ci nemărginita iubire a tot ce este cugetare şi simţire omenească, pentruca din perceperea lor acumulată să se desprindă idea emoţională spre a se înfăţişă în forma frumosului. Acel cuprins ideal al culturei omeneşti nu eră la Eminescu un simplu material de erudite străină, ci eră primit şi asimilat in chiar individualitatea lui intelectuală. Deprins astfel cu cercetarea adevărului, sincer mai întâiu de toate, poeziile lui sunt subiectiv adevărate nu numai atunci, când exprimă o intuiţie a naturei sub formă descriptivă, o simţire de amor, uneori veselă, adeseori melancolică, ci şi atunci când trec peste marginea lirismului individual şi îmbrăţişează şi reprezintă un simţământ naţional sau umanitar. De aici se explică în mare parte adânca impresie ce a produs-o opera lui asupra tuturor. Şi ei au simţit în felul lor ceeace a simţit Eminescu, în emo-ţiunea lui îşi regăsesc emoţiunea lor; — numai că el ii rezumă pe toţi şi are mai la 1880—1883. ales darul de a deschide mişcării sufleteşti cea mai clară expresie, aşâ încât glasul lui, deşteptând răsunetul în inima lor, le dă totdeodată cuvântul ce singuri nu l-ar fi găsit. Această scăpare a suferinţei mute prin farmecul exprimării este binefacerea, ce o revarsă poetul de geniu asupra oamenilor ce-1 ascultă, poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor, şi el trăeşte de acum înainte în vieata poporului său. Titu Maiorescu. Dintre sute de catarge Dintre sute de catarge Care lasă malurile Câte oare le vor sparge Vânturile, valurile? Dintre pasări călătoare Ce străbat pământurile, Câte-o să le ’nece oare Valurile, vânturile? De-i goni fie norocul Fie idealurile, Te urmează în tot locul Vânturile, valurile! Ne ’nţeles rămâne gândul Ce-ţi străbate cânturile: (Din „Poezii Postume") Sboară vecinie, îngânându-1 Valurile, vânturile. M. Eminescu. www.dacoramamca.ro 288 LUCEAFĂRUL Nrnl 13, 1909. în Nirvana. Sunt peste 20 de ani de atunci. Locuiam într’o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: eră toamnă, şi aceste pasări călătoare se întorceau pe la cuiburile lor. Văzându-mă că cetiam într’una, actorul îmi zise cu un fel de mândrie: „îţi place să te ocupi cu literatura... Am şi eu un băiat în trupă care ceteşte mult; este foarte învăţat, ştie nemţeşte şi are mare talent: face poezii; ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti." Şi-mi povesti cum găsise într’un otel din Giurgiu pe acel băiat — care slugeâ în curte şi la grajd — culcat în fân şi cetind în gura mare pe Schiller. . în ieslele grajdului, la o parte, eră un geamantan — biblioteca băiatului — plin cu cărţi nemţeşti. Băiatul eră foarte blând, de treabă, nu avea nici un viţiu. Eră străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare. Actorul îi propuse să-l ia sufler cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie, îşi luase biblioteca şi acum se află în Bucureşti. Seara trebuia să vie la directorul lui — astfel puteam să-l văz. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce îmi închipuiam pe tânărul aven-turar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare. în închipuirea mea, văzându-1 în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cumcă omul acesta trebue să fie scos dintr’un tipar de lux, nu din acela din care se estrag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deşi în genere teoria dela care plecam eu ca să gândesc astfel — că adecă un om mare trebue în toate să fie ca neoamenii — eră pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speţă însă s’a adeverit cu prisos. Tânărul sosi. Eră o frumseţe! O figură 'clasică încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă si senină; nişte ochi mari — la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înlăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr, coborît dintr’o veche icoană, un copil pre-- destinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri vii torturătoare. „Mă recomand, Mihail Eminescu." Aşa l-am cunoscut eu. Câtă filozofie n’am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! Ce entusiasm! ce veselie! Hotărît, închipuirea nu mă înşelase... Eră un copil minunat. într’o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care eră încântat. „Dacă îţi place aşa de mult poezia, trebue să şi scrii, i-am zis... Am aflat eu că dumneata ai şi scris. — Da, am scris. — Atunci, — şi mie îmi place poezia, deşi nu pot scrie, — fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de d-ta.“ Eminescu s’a executat numai decât. Eră o bucată dedicată unei actriţe de care el eră foarte înamorat... D’abia mai ţiu minte. Ştiu www.dacoramamca.ro Nrul 13, 1909. ldceafârul 289 atâta că eră vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată... cam aşă ceva. Poezia aceasta îmi pare că s’a şi publicat prin 68 sau 69 în „Familia11 din Pesta. A doua zi seara ne-am întâlnit iarăşi. Dar peste zi o nemulţumire intimă intervenise. Actrita fusese foarte puţin mişcată de mâhnirea regelui asirian. Eminescu era de astădată tăcut şi posomorit, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irită. înzădar l-am rugat să-mi mai arate vre-o poezie sau să mi-o cetească tot pe aceea care o cunoşteam. A plecat să se culce de vreme, şi dimineaţă la amiazi, când m’am dus la el, l-am găsit tot dormind. L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba eră chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre Daci, despre Ştefan-cel-Mare, si mi-a cântat doina. îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucură în linişte de avuţiile si strălu- y 1 i cirea lui. Asâ l-am cunoscut atuncea, asâ a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; multumindu-se cu nimica si nemulţumit tot- y y y deuna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om ! Primăvara următoare a plecat cu o trupă ambulantă de teatru prin Moldova. Am aşteptat toamna pe Eminescu în zadar — trupa s’a întors fără dânsul. Părintele lui, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar şi, mai cu binele, mai cu deasila, l-a trimis la Viena. Am văzut mai târziu „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este..;11 Eminescu îşi ţineâ făgăduiala: copilul creşteâ om mare. Mai în urmă, l-am întâlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul eră frate mai mare; tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat — o isbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară cu talentele-i şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soartea lui, hotărît să-l ia pe lângă dânsul. Ca să-şi incoroneze succesul, militarul s’a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s’a împuşcat. Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a militarului, el mi-a răspuns râzând: „Mai bine! ala eră mai cuminte ca noi.11 Peste câţiva ani a venit în Bucureşti tata > y lui Eminescu. Eră un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi cia-sornic şi să-i dee „din vieaţă11 o sută de gal-bini, partea lui de moştenire din averea părintească. L-am întrebat atunci pe Eminescu dacă muma lui mai trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorit cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplăcute. Am aflat apoi că o soră a lui, care-I iubea foarte, trăia retrasă într’o mănăstire: biata fată eră paralizată din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de viţiu. Eră, în adevăr, un om dezordonat, dar nici decum viţios. în lumea asta, mulţimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilegiul lor excluziv şi că oamenii rari nu au voe să aibă şi ei defecte. Avea un temperament de o excesivă ne-egalitate, şi când o pasiune îl apucă, eră o tortură nepomenită. Am fost de multeori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpă foarte adesea... Atunci eră o sbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se între-vază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, durmeâ dus şi peste 1 www.dacoromanica.ro 290 LOCEaFÂLUL N mi! 13, 1909. două trei zile se arătă iar liniştit ca „Luceafărul lui — nemuritor şi rece“. Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Cakiamuni. O aşâ încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârşitului. După cutremur, el nu s’a mai închis în odaie să se culce şi să mai facă ce făcea mai nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-1 purtă în sânu-i încă din sânul maicii sale. Copil al unei rasse nobile şi bătrâne, în el se petrece lupta decizivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rassei — geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. încercarea, drumul, cătră Nirvana a fost tot aşâ de dureroasă cât şi de strălucită. în capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligenţă — cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plâns când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii, sub „teiul sfânt", n’am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieţii, de câte suferise această iritabilă natură dela împrejurări, dela oameni, dela ea însăşi. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit si de foame. Da, dar nu s’a încovoiat niciodată: eră un om dintr’o bucată si nu i dintr’una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi vor să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu r nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet. Ferventul budist este acum fericit: el s’a întors în Nirvana — aşâ de frumos cântată, atât de mult dorită — pentru dânsul prea târziu, prea de vreme pentru noi. 1889, Iunie 18. I. L. Caragiale. „Floare albastră". Tu, floare-albastră, mică, veştejită, De-ai şti vorbi, să spui de unde eşti, De-aşâ de dulci miresme răspândeşti, Că pare ’n jur odaia înflorită. Pe un mormânt tăcut, ai fost ursită, La umbra unui teiu, să înfloreşti... Te legănă în tainice poveşti A frunzei şoaptă ’n veci neadormită ... Sorbit-ai din adâncuri de mormânt Acea mireasmă dulce ’mbătătoare? Sub glie doarme şi viseaz’ un sfânt în pace de dureri alinătoare, Pe care n’a găsit-o pe pământ... Eşti visul lui cel drag, albastră floare? I. Borcia. Mihail Eminescu. Preot sfintit de mâna suferinţei, Cântarea ta cu freamătul de frunze, Pe fruntea ta senină străluceşte Cu glasul valurilor obosite Lumina celor care poartă cârme. Mereu va povesti cu jalea noastră: „Veniţi la mine cei striviţi de soarte Şi cei răniţi în lupte, să vă vindec, Toţi — robii dragostei fără nădejde, Veniţi la mine să v’arăt limanul." t Maria Cunţan. www.dacoromanica.ro N nil 13, 1909. LUCEAFÂliUL 291 Amintiri despre Eminescu. Eram în gimnaziu când am cetit primele poezii ale lui Eminescu şi fantastica lui nuvelă „Sărmanul Dionis“. Versurile lui exercitau asupra mea o înrâurire extraordinar de puternică; adâncimea fascinantă a gândurilor lui mă umpleau de un fior mistic, de o admiraţie estetică. Şi de multeori am căutat să construesc în închipuirea mea de copil figura necunoscută a acestui zeu, care mi se părea că trebue să trăiască o vieaţă cu • totul deosebită de a noastră, într’o lume supraumană, în basme. Credeam câteodată că-1 zăresc în unele tablouri din „Sărmanul Dionis“, o vagă siluetă care se depărta mereu, şi par’că se topiâ într’o lumină intensă, ameţitoare. Când am terminat liceul, aveam în cap figura lui Eminescu, aşa cum mi-o făcusem eu: un tânăr slab, înalt, palid şi tras la faţă, cu ochii negri, visători, pe umeri îi cad plete ondulate, o haină lungă şi veche îi acopere trupul până ’n călcâie; el nu vede pe unde calcă, nu se uită la nimeni, şi merge ca un somnambul, parc’ar pluti. Trei ani am căutat pe uliţile capitalei figura aceasta, şi n’am găsit-o. Intr’o zi, mă întorceam cu mai mulţi prieteni dela Universitate. In dosul pasajului, aud pe cineva zicând: „Uite Eminescu!" Toţi ne oprim să-l vedem. Un om în vârstă, bine făcut, rotund la faţă, fără plete, îmbrăcat ca toţi oamenii... îl văd suindu-se ’n tramvai, — mă despart de prieteni şi mă urc şi eu. M’aşez în faţa poetului şi-l privesc, dar cu ce sfieală! El ţine pe braţe un ghiozdan ros pe la margini: degetele dela mâna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundaţi, cu gene rari, au privirea vagă şi ostenită a omului distras, dus pe gânduri. Lângă el stă o cocoană slabă şi sulimenită, care-I priveşte fix, din ce în ce mai intrigată. Ea îşi şterge cu batista colţurile gurii, şi-şi potriveşte bridurile dela pălărie, cu gesturile unei persoane gata să ia o hotărîre. — Aşa-i că nu mă mai cunoaşteţi, domnule Eminovici ?... Eminescu se ’ntoarce; un zâmbet blând îi luminează faţa. — Doamna A... cu ce pricină pe-aici? Şi doamna îi spune că fata ei a părăsit „trupa" şi caută un loc de profesoară; îi aduce aminte de când făcea şi el parte din trupă, şi oftează... — Dar d-ta, ce faci aici în Bucureşti? — Eu... dau lecţii. Suntem în strada Buzeştilor. Eminescu se ridică ’ncet şi face semn conductorului să oprească. — Ce, pe aici stai ? Poetul răspunde c’o mişcare plictisită din cap, care ’nsemnâ şi „da“, şi „bună ziua", si multe de toate. j * Cinci ani după asta. Stăm amândoi la o masă în cafeneaua dela „Imperial". In faţa noastră, la o altă masă, e un bătrân chel, c’o figură foarte expresivă, de-o slăbiciune şi de-o paloare bolnăvicioasă. Eminescu îl priveşte lung, milos, — nu-şi poate luă ochii dela el. Se pleacă încet la urechea mea. — Oare cine-o fi? tu nu-1 cunoşti? — Nu... da de ce mă ’ntrebi ? — Grozav seamănă cu tata. Întrebăm pe chelner, şi aflăm că-i consulul dela Salonic. Poetul mă sfătueşte să traduc în versuri „Cei şapte dela Teba" şi laudă seninătatea şi măreţia tragediilor clasice. O fetiţă, c’un paneraş de flori, se tot milogeşte pe lângă noi, c’un aer de sfâşietoare mizerie. Aleg o garoafă şi o dau poetului, care-mi spune că-i plac florile. Eminescu ridică ’n sus garoafa c’un gest delicat, se uită gânditor la petalele învoalte, de un roş închis, si, ca si cum ar reluă şirul unei discuţii întrerupte un moment, îmi spune: — De geaba, ne trebue un poet care s’o ia peste câmpi, nebuneşte... ne trebue ceva nou, cu totul nou... un nebun, dar un nebun de geniu, care să-şi croiască el o formă a lui s’un drum neîncercat de nimeni... y Eu îl privesc lung, nedumerit; aştept să văd cu ce se leagă asta. — Uite, dintre tinerii de azi, ştii cine dă semne c’are să fie un poet mare la noi? l* www.dacoromanica.ro 292 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1909. — Cine? — Mile. Da, da, nu te uită, Mile e poet... In „Caetul roşu“ al lui am găsit lucruri minunate, minunate!... Acum prind legătura: roşaţa garoafei a chemat „Caetul roş“. E târziu, aproape miezul nopţii. Afară plouă, şi cum n’avem umbrelă, o ţinem mai mult o fugă pân’ la otel Metropol. — Rămâi la mine ’n noaptea asta... — Nu pot, am de făcut gazeta pe mâine... si mie nu-mi vine îndemână să scriu decât acasă la mine. Da hai, că mă sui şi eu pentr’un sfert de ceas, poate-a mai stă ploaia. Eminescu are chef de vorbă. îmi povesteşte o dragoste a lui, o întâmplare curioasă, care i-a inspirat poezia „Luceafărul" şi care nu se poate spune aici... — Dar ştii că sunt două aproape. Îşi ia pălăria şi pleacă grăbit. Mă culc. Ascult cum răpăe ploaia pe co-periş; şi mă gândesc la marele Eminescu, cât îi de sărac şi de chinuit. Am un bilet de loterie, şi fac planuri generoase pe câştigul cel mare, de 100.000 de lei. Aud paşi pripiţi pe sală... o bătae discretă în uşă. — Cine-i? Aprind lumânarea. Eminescu, ud leoarcă, îşi ia floarea de pe masă şi sgrebulit, c’un râs copilăresc, îmi zice „noapte bună" şi pleacă. Pentru prima oară poetul îmi da de gândit. A. Vlahuţă. Geneza unei critici. ^ A apărut la Blaj, înainte cu aproape douăzeci de ani, o critică asupra lui Eminescu. Cartea a avut efectul unei descărcări de pistol într’o sală de concert. Tânăra generaţie română se află pe atunci sub influenţa operei poetice a lui Eminescu, cum observă d-l T. Maiorescu,* *) 3) care se uniâ de astădată în vederi cu d-l Dobrogeanu-Gherea. Tot ce se scria pe atunci purta marca creaţiilor eminesciene, şi cum discipolii mai mărunţei sunt mai zeloşi adese decât maestrul, tinerii poeţi trăiau într’o atmosferă de lacrimi şi suspine, cu gândul aţintit spre neantul Nirvanei... A fost o mare cutezanţă din partea criticului anonim dela Blaj, să-şi ridice glasul lui de protest într’un templu, unde toţi stau cu capetele descoperite. 1 s’a răspuns cu înjurii, cu conferenţe de indignare la Ateneu, sau cu — tăcere suverană. Totuş s’au aflat încă pe atunci oameni, cari aprobau scrisul criticului anonim din Blaj şi între cărţile lui găseşti şi volume de ale autorilor cunoscuţi, cari i le dedică „în semn de stimă pentru studiul critic asupra lui Eminescu". ') Mihail Eminescu, Studiu critic, Blaj 1891. 206 pp. în 8°, preţul 40 cr. *) Critice 111, 111. Scopul acestor şire nu este de a susţinea îndreptăţirea acestei critici, dat fiind tonul aproape violent al ei, ci de a scoate Ia iveală motivele, cari l-au determinat pe autor să ia condeiul în mână şi, mai ales, motivele cari l-au făcut să scrie în tonul acela. Două lucruri destul de importante pentru a vedea cu totul în altă lumină atât opera cât şi autorul. * Scriind toată lumea de atunci sub influenţa lui Eminescu, scriitorii ardeleni erau cu atât mai încătuşaţi, cu cât nu aveau pe atunci nici un talent mai de seamă — Coşbuc trecuse în ţară la 1890, fără de a fi fost remarcat după vrednicie — ci numai versificatori mai mult sau mai puţin îndemânatici în făurirea • rimelor. Poetastri aceştia erau imitatori servili ai lui Eminescu, măimuţărind decepţii şi desnădăjduiri, cari dau o aureolă de suferinţă marelui cântăreţ al durerii. Intre versificatorii aceştia, anonimul din Blaj descopere cu mirare un preot şi un candidat de preot. Cel dintâi spunea, într’o poezie foarte întunecată, că vieaţa de apoi este3): „o nimica fără margini, fără fund şi un haos 3) Cf. „Familia", an. I, pag. 46. www.dacoramamca.ro Nrnl 13. 1900. LUCEAFĂRUL 293 fără margini"; cel de al doilea spunea1) că: „morţii dorm de veci în risipire." Poeziile aceste i-au dat prilejul să scrie articolul „Tinerii preoţi din clerul nostru", în care scrie între altele2): „Ce ne cauzează însă durere şi nouă, este împrejurarea aceea tristă, că nu puţini din tinerii clerului nostru, cari se încearcă pe terenul poetic, îşi iau de îndreptării! modele de acele, cari nu numai că nu stau pe baza creştinismului pozitiv, ci cuprind idei, cari sunt deplina negaţiune a creştinismului." y La alt loc, după ce admite imitarea formei lui Eminescu, căreia îi recunoaşte unele calităţi, adaogă: „Nu putem fi însă indiferenţi, când preoţii sau candidaţii de preoţi, nu imitează numai forma, ci spiritul poeziilor lui Eminescu, şi astfel se fac apostolii lui Schopenhauer şi preoţii lui Buddha, în poporul nostru, care nu de aşa ceva are lipsă, ci de preoţi în spiritul adevărat evanghelic"... Şi încheie: „Dacă, zic, totuş voesc să-l imi-teze pe Eminescu, atunci îi rugăm ca să imi-teze pe Eminescu şi în trăsătura cea nobilă a caracterului Iui. Văzând adecă cineva temperamentul cel liniştit şi blândeţa lui Eminescu, l-a întrebat că de ce nu s’a făcut preot. La aceste a răspuns Eminescu: „Nice un stat din lume nu mi-a plăcut ca statul preoţesc. Şi dacă aveam credinţă, preot m’aş fi făcut. Fiindcă însă nu o am, nu m’am făcut, ca să nu viu în contrazicere cu mine însumi. Sapienţi sat!" Articolul acesta, pe care l-ar putea iscăli, credem, oricare profesor de teologie din Blaj, Sibiiu sau Bucureşti, este preludiul criticei, care se începe cu numărul 17 al „Unirei". Probabil critica n'ar fi apărut niciodată, şi nu s’ar fi scris' în tonul acela aproape vehement, dacă nu interveniâ o întâmplare ho-tărîtoare. * Eram pe atunci în clasa a V-a gimnazială şi redactam, în mare taină, cu camerazii mei o revistă literară. Cetiam pe Eminescu, îl ştiam pe din afară, ne îmbătăm de muzicalitatea limbei lui, fără a pătrunde însă miezul adânc al creaţiilor. Plutiam într’o atmosferă > ') Ibid. nr. 2. *) Cf. „Unirea", an. I, pag. 46. de mohorîre şi resignare, ne gândiam la multele dureri, ce aveau să ne întâmpine în vieaţă şi ne gândiam Ia Moartea salvatoare: Şi-apoi cine ştie de este mai bine A fi sau a nu fi... A fi — nebunie şi tristă şi goală... Farmecul deosebit al limbei, imaginile în-drăsnete si neobişnuite ne încătuşau, si noi începeam a uită pe Murăşan şi Bolin-tineanu înainte de a-i fi cunoscut măcar cum se cade. In „revista" ce o redactam în taină nu scriam decât poezii pesimiste, nuvele sfâşietoare şi maxime, în cari spuneam, cu multă cunoştinţă de vieată, că existenta nu are nici un rost, că totul e spoială, şi că singură moartea e îngerul pal, care pune capăt acestor dureri neîntrerupte şi de prisos. A venit, însă, asa din senin, un trăsnet si ne-a trezit din aceste visări de nemai sfârşită » jelanie. Un tovarăş mai slab de înger, probabil un „poet", căruia nu i s’a îngăduit intrarea în Panteonul revistei, a spus ceva „prefectului" şi numai ce ne pomenim într’o seară de „silenţiu" că mâni sacrilege se întind spre pupitrul tăinuit şi — ne secvestrează revista. Rectorul s’a făcut foc şi pară. Ne-a citat în cancelarie, ne-a tras o să-puneală, de nu mai eră să nimerim uşa când să eşim. Şi noi stăm cu ochii în pământ şi pământul nu se îndură să ne înghiţă. Au urmat câteva săptămâni de supliciu. La prânz, rectorul ne oprea puţin, apoi începea să cetească părţi inculpate din poeziile şi nuvelele noastre disperate. Avea un zâmbet răutăcios, iar noi şedeam ca ţintuiţi pe scaune, mulţumiţi pentru discreţiunea delicată, că numele noastre se treceau totuş sub tăcere. In acele câteva săptămâni discuţia se în-vârtiâ în jurul lui Eminescu, căruia rectorul nostru îi recunoştea din ce în ce mai puţine calităţi, până într’o zi îl auzirăm spunând cuvântul hotărîtor: — In urma urmei Eminescu nici n’a fost ceva poet mai de seamă. Voi arătă eu, că n’a fost... Şi aşa s’a pornit critica aceea. www.dacoramamca.ro LUCEA FĂFtnii N’rnl 13. 1909. L’94 Revista noastră şi-a pierdut urma prin cine ştie ce dosar obscur, şi, vai, acolo s’au pierdut şi cele dintâi dibuiri literare ale visurilor noastre juvenile... Autorul odioasei critice apare, cred, în altă lumină, dacă cunoaştem geneza ei, şi dacă apreţiem zelul lui de a luptă împotriva influenţei dezastroase, pe care Eminescu o putea exercită, mai ales asupra tinerimii ne- vârstnice, lucru admis de chiar cei mai mari admiratori ai poetului. Adevărul doare adeseori, mai ales când el se izbeşte de figura cea mai uriaşă a literaturei noastre, dar oricât de preocupat, exagerat şi vehement a fost criticul anonim din Blaj, el a scris în cartea lui odioasă şi multe pagini de adevăr! Al. Ciura. Lui Eminescu. Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge... Lâng' acest colos de piatră vezi tu cât de mică sânt. Astfel tu ’n a cărui minte universul se restrânge, Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ. Şi doreşti a mea iubire... Prin iubire pân’ la tine Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s’o leg, Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine, Când măreaţa ta fiinţă poate nici n’o înţeleg. Geniu tu, planează ’n lume! Lasă-mă în prada sorţii Şi numai din depărtare, când şi când, să te privesc, Martora măririi tale să fiu pân’ la pragul morţii Şi ca pe-o minune ’n taină să te-ador, să te slăvesc. 28 August 1885. Veronica Micle. Cântecul frunzelor. ) Cântul frunzelor uscate Trist îngână-a nopţii pace; Ceva tainic, ceva aspru Şi amar într’ânsul zace. Când l-asculţi din prag, te-ajunge Dor nebun, să pleci departe; De iubeşti, nădejdi şi visuri Ţi se par atunci deşarte. Când l-asculţi mergând pe cale, De eşti vesel, cazi pe gânduri, De eşti trist, te stăpâneşte Vraja celor patru scânduri. . Ecaterina Pitiş. Fragmente. Numai Arta naţională are raţiune de a fi, numai ea naşte in inimile indivizilor întărirea şi inlensivitatea acelui simţământ subiectiv care-i face ca toţi să se numere membri aceluiaş corp. M. Eminescu. * Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calităţile şi defectele ei, ceva sfânt, fiindcă în ea se ’ntrupează pipăit, şi pentru o vieaţă mai durabilă decât chiar a neamului său întreg, gândiri şi simţiri de veacuri ale acestuia, şi de aceea, fără teamă de exagerare, s’a putut zice că o aşa lucrare este patrimoniul omenirii întregi, nu numai al unui neam. I. L. Caragiale. ') Din volumul ce va apăreâ în curând in editura „Minervei". www.dacoromanica.ro Nrul 13. 1909. LUCEAFĂRUL 295 Ion Creangă şi Astăzi când prieteniile adevărate sunt atât de rare, — mai cu seamă acele care să unească pe doi scriitori, — ne întoarcem sufletul cu adevărată evlavie cătră prietenia care a legat pe genialul poetMihail Eminescu de marele prozator Ion Creangă. — De câte ori am călcat pragul căsuţei din Ţicăul de sus Nr. 4, bojdeuca lui Ion Creangă, de atâtea ori mi s’a întors amintirea spre dânşii, pă-rându-mi-se că-i văd pe amândoi, unul lângă altul, visând la vremile fericite ale poveştilor cu Feti-Frumosi si Ilene Cosânzene, la vre-mile ce atât de mult îi ispiteau. — Dela tovarăşa de atâtia ani, dela soţia a doua a lui Ion Creangă, d-na Deliu, am cules câteva amănunte asupra acestei prietenii, amănunte cari coincid cu cercetările mele şi cu cele ce s’au mai scris asupra marilor scriitori. — E lucru neîndoielnic că Eminescu a dus pe Creangă în Societatea „Junimea". - Tovarăşa lui I. Creangă a fost martoră scenei care a hotă-rît intrarea povestitorului în acea societate. — Intr’o seară, Eminescu şi-a îmbiat prietenul să meargă lajunimea; Creangă nu prea voia, când poetul însă îl rugă în numele prieteniei ce-i unea, Creangă nu a mai stat o clipă la îndoială şi s’a dus în societatea pe care a ilustrat-o mai târziu într’un chip atât de strălucit. Eminescu îndemnase pe Creangă să scrie, şi acesta l-a înţeles, alcătuind acel şirag de mărgăritare, care-s Poveştile lui. Câteodată, stând amândoi în odaie, sau sub copacul umbros din ograda din faţa casei, Creangă rugă pe Eminescu să asculte ce scrisese. — Eminescu se uită duios la Creangă şi-i răspundea: Mihail Eminescu. „Lasă Creangă, ai să ceteşti în Junimea, tu n’ai nevoie să fii corectat de nimeni". Eră stingherit oarecum când vedea că Creangă îl punea mai sus de cât înţelegea el că e faţă de prietenul său. — Cine ştie dacă Eminescu care-si dădea seamă de ferme> cătoarele „Povesti si Anecdote" ale lui Creangă, nu s’a oprit să mai revie asupra unor încercări mai din tinereţe ale lui, scoase din legendele şi poveştile moastre, crezând că golul din literatura românească se umplea îndeajuns, şi mai trainic, cu opera lui Creangă. — îi plăcea mai mult lui Eminescu să-l asculte povestind. Creangă îi povestea, iarna, la gura sobii, cu câte un pahar de vin vechiu roşiu, fiert cu zahăr, scorţişoară şi */ ^7 Aoiflt <îtf . rifHTf'îî î S a^hat* jji'rptfm. Cfctirtfpk aoks JţM> «tf.wapa ( mo- | 1 ' norpi^îf ) C » CffjHfCAft aok^aVim » ) wpa ^ , ! KXHfrh C A .j.TtlW’Af’J AM M nf A-.îf ) ( A^fK’x crcpiircAp'fc iisMAvHm^A^îi , ) I ’ > ţVipf noATf cs» 4>î* mmofH virus f rrptf t«- ^ ; '’TjvHf ■cpiTjpHAt Af 4'ffHAtt’ffc » Ulii A^HfSphAt ţ • AtflWHHA'Tfc* ■’< rfUII’pÂiî* <ţ>HAOtO<ţ>Â{KS K^npiÎH^E .£*fptffHHf, \ • V ^nponîîpHAC , AAOItfţp.HAU:pi. , ( tA'd (îrTOpIA . vf: 4>Hp dulce dragoste bălae... Ori o floare albă de cireş... Izvorul din codru tremură pe prund, crengi plecate ascund cărarea, flori cad în părul iubitei, şi adormi în armonia codrului; izvorul te îngână cu un cântec, şi vântul blând adie... Din arinişte vine seara; mirosuri dulci îmbată fata. Ea pătrunde prin codri, lângă teiul vechiu şi sfânt. Florile lui, până în pământ, ascund izvorul cel vrăjit; — iar sus, în brazii de pe dealuri, luna blândă ţine strajă... Altă mândruliţă îşi îndeamnă iubitul: Vino, iubite, în codrul cu verdeaţă, unde izvoarele plâng în vale... Acolo, în ochi de pădure, vom şedea în foi de mure, tu mi-i spune poveşti; iar eu, pe un fir de romoniţă, voi cerca de mă iubeşti... Pe cărarea, în bolţi de frunze, vom apucă spre sat în vale; sărutări ne-om da, dulci ca florile ascunse; — căci frumoasă e si.nebună e albastra floare... j De altădată: stai singuratic, suspini şi suferi lângă lacul cel albastru, încărcat cu flori de nufăr. Treci mereu dealungul malurilor; pare că aştepţi să se ivească ea din trestii, să plutiţi în barcă cuprinşi de farmec. In zădar! Ea nu vine! Lacul codrilor albaştri e singur cu tine... Iată, dincolo, crăiasa din poveşti, dând trestia într’o parte, peste unde fermecate aruncând trandafiri roşii, ca să vadă un chip; căci un cuvânt al sfintei Miercuri a vrăjit demult lacul, iar alt cuvânt rostit de sfânta Vineri a vrăjit şi trandafirii. în freamăt de codru scântee lacul, din gârle sună apa somnoroasă, ale paserilor neamuri ciripesc cu atât de multe înţelesuri. Izvorul îşi aşteaptă crăiasa cu părul ei moale şi cu piciorul mic, cu ochii vineţi şi cu privirea ostenită; şi flori să ploaie peste dânsa. Cornul sună dintre ramuri de arin, luna trece peste vârfuri, codru-şi bate frunza lin... Vremea trece, vremea vine. Iar când voi fi pământ în singurătate-mi, să-mi fie şi atunci codru! aproape; pe vârfuri lungi de brad alunece luna; deasupra teiul sfânt să-şi scuture creanga, şi nu-mi plângă nimeni la creştet; ci codrul vânt să dea frunzişului veşted... ) ♦ Mama, dulcea mamă, din negura de vremi mă chiamă la sine pe freamăt de frunze. Salcâmii se scutură de toamnă şi de vânt deasupra criptei negre... Când voi muri, iubito, www.dacoramamca.ro Nml 13. 1909. f.nC'KAP’iRTTT, 299 Mormântul lui Eminescu (Cimitirul Bellu, Bucureşti). o ramură să frângi şi la capul meu s’o ’ngropi; pe mine să nu mă plângi, ci lacrimele tale să stropească ramura din teiul dulce... Flori de tei înfiorate să-ţi cadă în părul galben şi pe fruntea albă... Pe malurile galbine ale Nilului creşte stuful din adânc, florile sclipesc în soare, unele albe, ’nalte, fragede ca argintul din ninsoare, altele roşii ca jăraticul, ori albastre... Râul sfânt povesteşte despre vremi apuse, palmii risipiţi în crâng şi auriţi de raza lunei îsi i » înalţă sveltele trunchiuri... Nilu ’n fund are grădini, pomi cu merele de aur coapte... _ Dar iată, în depărtări cetele păgâne ale lui Baiazid; tată-le vânturate de oastea lui Mircea... Din neguri, dintre codri, doamna mărilor şi a nopţii varsă linişte şi somn; dar lângă cortu-i unul din fiii falnicului domnitor stă şi pe genunchi scrie o carte, s’o trimiţă dragei sale: Te-am rugă, mări, rugă, să-mi trimiţi pe cineva ce-i mai mândru ’n. valea ta: codrul cu poienele, ochii cu sprâncenele; că şi eu trimite-voi ce-i mai mândru pe la noi, oastea mea cu flamurile, codrul şi cu ramurile... O fată mândră de împărat doarme după o pânză străvezie ca o mreajă şi uşoară ca o bură, o pânză încărcată de un colb de pietri scumpe. Pe pat şi la capu-i sunt presăraţi trandafiri. Sburător cu negre plete şi cu ochii trişti adânci, vine în toată noaptea la patul ei... Craiul bătrân, cu barba ’n noduri, ca şi câlţii când nu-i perii, îşi alungă fata, să n’o mai vadă în veci... Locaşul ei nu mai este palatul singuratic, ci un ascunziş de colibă, unde într’un hârb arde un opaiţ, pe vatră se coc două turte în cenuşă, la o parte stă o râşniţă veche, în cotlon toarce motanul, sub icoană luminează o candelă cu un muc cât un sâmbure de mac, pe policioara icoanei busuioc şi mintă respândesc în colibă o mireasmă pipărată, pe cuptor şi pe pereţi un copilaş din flori a zugrăvit c’un cărbune purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe în loc de labe, în ferestruie o beşică ţine locul sticlei, prin care abeă trece o dungă mohorîtă şi gălbuie... Deodată însă totul se schimbă şi ea nu mai e singură cu băiatul; căci mirele Călin s’a rentors, îi netezeşte fruntea, ş’o desmiardă cu durere, ş’o priveşte în ochii ei plini de lacrimi... Dincolo’de codri de aramă, în pădurea de argint, s’au pornit deodată două nunţi: una împărătească, a lui Călin care ţine mâna gingaşei lui mirese, şi altă nuntă a mirelui flutur, însoţit de ţânţarii lăutari, de gândăcei, de cărăbuşi, de fluturi veseli şi berbanţi, şi de altă mulţime de norod, pe care o aşteaptă îndărătul uşii mireasa, viorica... * Am lăsat la o parte înadins, din pildele de mai sus, toate cântecele poporale ale poetului, împreună cu cele câteva poezii, despre care însuşi poetul scrie că sunt „î n formă populară11, şi am dat spicuiri numai din poeziile sale artistice. Iar aceste poezii au putut să răsară din mintea măestrului poet numai pe temeiul p oporan i s m u 1 u i, pe temeiul bazm u 1 u i şi cântecului popular, care nu-i altceva decât părăul dela munte www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nnil IU, 1909. 300 dând naştere şi putere râului dela şes. Pârâul acela, oricât de simplu şi de clar, în izvoarele sale este mult mai complicat şi mult mai adânc, decât să-l poţi da gata in trei cuvinte, fie chiar cuvinte academiciane ... De altfel aproape toţi duşmanii poporanismului sunt combatanţi literari în disponibilitate, cu gusturi de boieri scăpătaţi, având cu toţii nota comună d’a afectă iubire pentru o literatură „aristocratică", — dar care în realitate tiu-i deloc aristocratică, ci până acum nu e altceva decât un fel de rococo, botezat cu numiri mai mult sau mai puţin mistice, terminate în -ism sau în altă silabă răbdurie a vremii noastre de astăzi. E. Hodoş. Eminescu-Omul. (Comitetul constituit pentru comemorarea morţii lui Eminescu a publicat un volum de 200 pagini închinat poetului genial al neamului nostru, cuprinzând articole şi date preţioase şi nouă privitoare la vieaţa şi activitatea lui. Reproducem şi noi un fragment din articolul d-lui I. Slavici, care dintre toţi prietenii regretatului cântăreţ a luat parte mai activă la serbările comemorative. Volumul Gălăţenilor întitulat „Omagiul lui Mihaii Eminescu, apărut sub îngrijirea d-lui Corneliu Botez, preşedinte de tribunal, care a binevoit a ne da autorizaţia să reproducem acest articol, se vinde pentru monumentul poetului Eminescu. II recomandăm din toată inima cetitorilor noştri. Preţul unui exemplar: 3 Lei). Eminescu eră om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care eră munte de om şi ca fire grădină de frumuseţă, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe, dac’ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces. El eră însă lipsit cu desăvârşire de ceeace în vieaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci prin lumea, în care-şi petrecea vieaţa, şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate ’n seamă. Ceeace-1 atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, ziccâ el, că multe dureri şi puţine plăceri — nu pentru el, ci pentru lumea oglindită ’n sufletul lui. Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea ceice iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale. El niciodată nu s’a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând la ger, el eră acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. întreaga lui purtare de grijă eră deci numai pentru alţii, care după părerea lui nu puteau să găsească în sine înşişi mângâierea, pe care o găseâ el pierzându-se în privirea lumii ce-1 încun-jurâ. „Nenorocirea cea mare a vieţii e, — ziceâ el, — să fii mărginit, să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecând prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căută afară din tine compesaţiuni pentru munca grea a vieţuirii. Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici po-ziţiune, nici trecere ’n societate, căci se simţea fericit şi fără de ele, şi din acest simţământ de fericire individuală pornea mila lui cătră cei mulţi şi nemărginitul lui dispreţ faţă cu ceice-şi petrec vieaţa ’n flecării ori sporesc durerile omeneşti. în întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, şi noi, care-l ştim în toate amănuntele vieţii lui, am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare faţă cu ceice se făceau vrednici de a fi urâţi. Dispreţul lui se dădea însă pe faţă fără de nici o teamă şi adeseori şi fără de milă şi mai ales aceasta făceă pe mulţi să se ferească de dânsul. Dacă n’a fost egoist în înţelesul comun al cuvântului, încă mai puţin a fost vanitos ori stăpânit de ambiţiune: pornirea lui covârşitoare erâ amorul propriu, şi nimic nu erâ în el mai presus de simţământul de dignitate. „Ceeace li se poate iertă altora, — ziceâ el adeseori, — nu pot să-mi permit eu.“ Eminescu nu erâ însă în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă şi atunci, când erâ dator să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva şi ’n gândul lui cea mai in-vederată dovadă de iubire şi de stimă erâ să-i spui omului şi ’n bine, şi ’n rău adevărul verde ’n faţă. El erâ în stare să se umilească, să stărue, să cerşească pentru vre-un nevoiaş: pentru sine însuşi însă cu nici un preţ. Vorba lui erâ vorbă şi angajamentul luat de dânsul erâ sfânt. Niciodată el nu luă asupra sa sarcini, pentru care nu se socotiâ îndeajuns pregătit ori pe care nu erâ gata să le poarte cu toată inima. Ori şi cât de pornit ar fi fost şi ori şi cât de des s’ar fi pierdut în gânduri, el nu uitâ niciodată să-şi facă datoria, erâ totdeauna la locul lui şi alergâ după creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu lucră cu nici un preţ. In mijlocul societăţii, în care i-a fost dat să-şi petreacă vieaţa, un asemenea om nu puteâ să facă carieră, nici să-şi creeze poziţiune. www.dacoromanica.ro N nil 13, 1909. LUCEAFĂRUL 301 „Când oamenii au trebuinţă de tine,— zicea el adeseori, — aleargă să te caute, sunt însă foarte mulţumiţi când pot iar să scape de privirea ta pătrunzătoare şi de gura ta cea rea.“ Dac’ar mai fi putut să trăiască, el fără îndoială s’ar fi impus în cele din urmă. E puţin ceeace a făcut el în timpul scurtei şi mereu sbuciumatci lui vieţi, şi numai puţini îşi vor fi putând da seamă despre ceeace am pierdut noi prin stingerea vieţii lui sufleteşti. Stăpânit de o neastâmpărată sete de ştiinţă, el studiâ mereu, şi nu eră nici o ramură de ştiinţă omenească, pe care nu ţinea s’o aprofundeze. Mereu se simţea om încă neisprăvit, mereu îşi dădea silinţa de a se desăvârşi sufleteşte şi boala l-a cuprins încă în formaţiune. Ştim azi, că boalele de felul celei ce i-a întunecat lui sufletul sunt trupeşti şi în cele mai multe cazuri curabile. îşi dădea şi el însuşi seamă despre aceasta, şi sunt acum douăzeci şi cinci de ani, în ajunul plecării mele la Sibiiu, vorbiam adeseori cu inginerul Simtion, care-i dăduse adăpost în locuinţa sa, despre măsurile de precauţiune, pe care prietenul nostru comun are să le iee în viitor. Dupăce a stat câtva timp într’o casă de sănătate din Viena, unde mai ales în urma unei abstinenţe stăruitoare şi-a venit în fire, a petrecut câteva săptămâni cu prietenul nostru Chibici-Râvneanul la Florenţa, apoi s’a întors om cu mintea limpede şi cu deosebire chibzuit. Ne spunea că numai în urma lipsei de cumpătare s’a îmbolnăvit, şi eră încredinţat, că n’are decât să se ferească de excese pentru ca să-şi păstreze sănătatea. Nu i-a intrat lui niciodată şi nu-i intră niciodată în minte gândul, că mizeria, amărăciunile ori emoţiunile vii pot să turbure mintea unui om trupeşte sănătos. Amicii mei din Sibiiu, care-l ştiau din Viena şi ţineau mult la el nu numai ca scriitor, ci şi ca om lor totdeauna simpatic, stăruiau să-l iau cii mine, căci nicăiri nu puteâ să găsească o vieaţă atât de regulată ca ’n mijlocul lor. II ademeniâ şi pe dânsul gândul acesta; el însă totdeauna a fost lipsit de voinţă şi cu atât mai mult se lăsă acum în voia întâmplării. „Es ist nicht der Miihe wert! — mi-a zis el în tr’un rând. — Om din mine tot Eminescu la 1884—5. n’o să mai iese! Prea sunt mulţi aceia, pe cari i-am jignit spunând adevărul, şi după cele petrecute nu-mi rămâne decât să stau sfiicios într’un colţ. Dacă mai nainte, voind să se apeie, ziceau, că sunt răutăcios şi că exagerez, acum nu le va fi greu să mă prezente drept un descreerat". Nefiind în stare să iee hotărîre, el a rămas şi încetul cu încetul iar şi-a pierdut bunul ^ cumpăt. Dându-mi azi seamă, ce eram eu sunt acum patruzeci de ani, când l-am întâlnit la Viena, ce mă făcusem sunt acum douăzeci şi cinci de ani, când ne-am despărţit, şi ce-am ajuns azi, după o lucrare sufletească stăruitoare, sunt cuprins de adâncă jale când mă gândesc, ce-ar fi ajuns până azi el, care le vedeâ toate cu ochi ageri, trăia numai sufleteşte şi mereu gândiâ, mereu studiâ, mereu se înălţă prin sine însuşi. Pe acest om ajuns la desăvârşire l-am pierdut în-tr’ânsul, şi convingerea mea e, că din vina noastră l-am pierdut. Pornit chiar din naşteie spre excese, el avea mai mult decât alţii nevoie de stăpânire de sir.e, căci nu se poate cere, nici nu eră cu putinţă, ca a ţii să aibă pentru el purtarea de grijă, dacă el însuşi nu ţineâ să-şi pună frâu. Aşa numai din simţământ de datorie insă şi din iubire cătră sine însuşi el nu puteâ să-şi încordeze puterile: ar fi trebuit s’o facă de dragul cuiva, fiindcă ţine să trăiască şi să-şi păstreze toate puterile. El erâ însă chiar şi la 1869, când l-am întâlnit la Viena, desgustat de vieaţă şi „plictisit", cum zicea adeseori, de sine însuşi. Vedeâ ori îşi reaminteâ în fiecare clipă atâtea lucruri, care-l râsvrătiau ori îl umpleau de adâncă durere, încât cea mai mare uşurare pentru dânsul erâ să doarmă ori să se peardă în gânduri ca să nu-şi mai dee seamă despre cele ce se petrec împrejurul lui. Ar fi voit adeseori să se potrivească cu lumea, din care se socotiâ osândit a face parte, dară firea lui se ’mpotriveâ, şi de aceea îşi erâ sie însuşi nesuferit, o sarcină pentm prietenii săi şi-o pacoste pentru toţi. „Nu merită să fie trăită vieaţa, pe care pot s’o am eu!“ — erâ cel mai covârşitor dintre gândurile Iui şi aceasta se dă pe faţă când într’un fel, când într’altul şi ’n scrierile lui. Aceasta îi face pe mulţi să creadă, că-şi spun gândul adevărat ceice-şi dau silinţa de a-l prezentă drept pesimist, care le vede toate în negru şi exagerează păcatele altfel mici ale oamenilor. www.dacoramamca.ro 30J LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1909. Nti e însă aceasta decât un neadevăr convenţional născocit de ceice se simt atinşi de scrierile lui. Pesimist in înţelesul cinstit al cuvântului nu puteâ să fie omul, care eră cuprins de pietate faţă cu „bătrânii", totdeauna înţelepţi şi buni, nici omul, care se însu-fleţeâ pentru poporul despoiat şi batjocorit de străini şi de înstrăinaţi, nici mai ales omul, care se lupta în toate clipele pentru biruinţa binelui despre care nu se îndoiâ niciodată. — Urâtă afară din cale şi nesuferită i se păreâ numai faza trecătoare din vieaţa poporului român, în care i-a fost rânduit să trăiască. Toate i se păreau spoială şi minciună şi mişelie şi nemernicie, şi întreaga fiinţă i se răsvrăteâ când vedea furioasa goană după averi şi după poziţiuni, în care cei mai obraznici dedeau la o parte pe cei mai vrednici, cei slabi profitau de slăbiciunile celor tari, cei tari abuzau de nevoile celor slabi şi se treceau cu vederea toate păcatele, iară virtutea eră luată drept nebunie. Aşa vedea el lumea, în mijlocul căreia îşi petreceâ vieaţa: ce oare ar fi putut să-I îndemne a-şi încordâ puterile ca s’o păstreze!? Nu voi cercetă, dacă şi eră în adevăr lumea aşa, cum el o vedeâ şi dacă azi, după douăzeci şi cinci de ani, ea e mai bur.ă ori mai rea. Ţiu numai să fie ştiut de toţi oamenii de bună credinţă, că el a fost foarte cru-ţător in scrierile lui şi a ridicat numai un colţişor al vălului, de altminteri foarte subţire, care acopereâ urâciunile societăţii, in care-şi petreceâ vieaţa. Au zis alţii lucruri şi mai multe şi mai grele şi nu s’a ţinut seamă de spusele lor. îşi dedeau însă cei atinşi seamă că ceeace Eminescu zice are să rămâie şi că, cetind scrisa lui, fii şi nepoţi vor judecă şi vor fi cuprinşi de dispreţul, care i-a întunecat lui vieaţa. De aceea a fost prezentat drept un fel de duşman al neamului omenesc, pe care atât de mult il iubeâ. Ştie fiecare din noi oamenii, care s’au făcut urgisiţi şi au avut să sufere prigoniri grele, pentrucă şi-au făcut datoria dând de faţă inişeliile, pe cari le fac alţii. Un cas concret şi foarte luminos. Intr’una din zile intendentul unui internat a tăiat o vită bolnavă şi a luat dispoziţiunea, ca carnea să fie distribuită. S’a constatat însă că vita suferise de dalac şi astfel carnea nu a fost distribuită. Medicul internatului însă, ţiind să-şi facă datoria, nu s’a mulţumit cu atât, ci a făcut raport autorităţii superioare, cerând să se ia măsurile de desinfectare pe cari le cere legea. E o lege pozitivă, care croieşte pedepse aspre pentru ceice ne pun în consumaţiune asemenea carne, ori nu fac desinfectarea prescrisă. N’a fost insă nimeni pedepsit, ci i s’a cerut medicului conştiincios de-misiunea, pentrucă a scris negru pe alb adevărul, ca să-l afle şi ceice vin după noi. Tot astfel şi Eminescu a fost prezentat de cei atinşi de adevărurile spuse de el drept un pesimist cu inima neagră, drept un smintit care, în loc de a profită de bunăvoinţa oamenilor cu mare trecere, care-l îmbrăţişaseră, loviâ orbeşte când inlr’unul când într’altul şi li se făceâ tuturora nesuferit. Nu, — aşa nu a fost Eminescu nici ca om, nici ca scriitor. Dispreţul lui faţă cu unii eră manifestarea iubirii lui cătră toţi. Dacă e deci adevărat, că ne aducem cu pietate aminte de el şi că ţinem să-i ridicăm un monument, nu pentru el ridicăm monumentul acesta, ci pentru noi înşine şi ceice urmează după noi, să ni-l amintim în fiecare luptă pentru biruinţa binelui, în care el a sângerat, şi să urmăm cu puteri unite lupta aceasta, spre care el a voit să ne indrumeze. Ioan Slavici. Cuvânt ocazional în amintirea lui Eminescu.1) Astăzi se împlinesc douăzeci de ani decând truditul trup în care a fost sălăşluit cel mai mare geniu al poporului nostru, şi-a aflat dorita odihnă de veci. Căci ,}văpaia“ fără devpăreche care răspândise atâta lumină (hi mai ardeâ dijmuit, ci numai arareori mai licăriă priiKnoaptea cea grozavă care o învăluise. Dar dacă ziua de care ttebue să ne aducem aminte astăzi, a fost una din cele mai triste zile în istoria literaturii noastre, noi putem vedeâ totuşi într’ânsa . un simbol înălţător: ea a fost ziua în care pământul 1 trebuiâ să se întoarcă in pământ, ca să rămâie numai duhul cel curat şi să se ’nalţe tot mai sus în toată strălucirea lui asemenea stelei moarte despre care ziceă poetul in graiul lui cel minunat: ‘) rostit cu ocazia serbării comemorative aranjate de şcoala civilă de fete în sala festivă a „Asociaţiunii". Icoana stelei ce-a murit încet pe cer se suie: Eră, pe când nu s’a zărit, Azi o vedem, şi nu e. în adevăr aşa s’a întâmplat cu Eminescu: eră pe când nu s’a zărit, pe când foarte puţini îl cunoşteau şi-l preţuiau şi nici aceştia pe deplin, şi aeabia astăzi când nu mai e, începem să-l vedem, începem să-l cunoaştem şi-l vedem înălţându-se din ce în ce tot mai măreţ înaintea ochilor noştri uimiţi de-atâta lumină. Astăzi pretutindeni unde sunt Români conştienţi de idealul culturii noastre, se aduce prinos de admiraţie şi recunoştinţă memoriei celui mai mare poet şi cugetător al neamului nostru. împreună cu miile de glasuri şi de gânduri care se înalţă, asemenea unui imn, preamărind pe cântăreţul neamului şi dând dovadă că www.dacoramamca.ro luceafărul Nrul 13, 1909. 303 sufletul lui, cântarea lui a prins vieaţă in mii de inimi, se cuvenea să se înalţe şi gândul şi glasul elevelor acestei şcoalc, pentruca inimile tinere să se deprindă din ' vreme a se însufleţi pentru frumuseţea şi idealul cel veşnic. Şi, în adevăr, nu este mare numărul acelor scriitori în a căror vieaţă şi operă să putem afla atâtea pilde de frumuseţe artistică şi de înălţime morală ca în vieaţa şi ’n opera lui Eminescu; pentrucă el n’a fost numai un poet universal, pe care nu noi, ci străinii l-au aşezat cu cinste printre poeţii mari cari sunt „domnii pământului întreg", ci el a fost mai presus de toate un om de o cinste şi dc-o înălţime morală a cugetării, a scrisului şi a faptei, cum n’am mai avut şi cum puţini au fost în literatura universală. Mulţi au văzut, multă vreme, într’ânsul numai pe artistul neîntrecut şi se mulţuiniau să admire frumseţea clasică a poeziilor lui. Dar pe Eminescu-o m u 1 nu l-au înţeles, ba s’au găsit destui cari l-au hulit şi ’n vieaţă şi după moartea lui, ca să fie deplină soarta lui de martir şi de apostol. Despre Eminescu-o m u 1, daţi-mi voie să spun câteva cuvinte, nu despre arta lui cea minunată, care ne-a încântat, ne-a înduioşat până la lacrimi şi ne-a însufleţit pe toţi de-atâtea ori, ci despre omul care a trăit în rând cu oamenii timpului său, care a muncit, s’a luptat şi a îndurat tot amarul vieţii omeneşti, căci numai înţelegând pe omul Eminescu, putem înţelege şi poeziile lui, care sunt, după cum zice aşa de frumos poetul Vlahuţă, „bucăţi din inima lui rupte". — Dupăce cutreieră Eminescu, ca băiat genial, toate ţinuturile locuite de Români, observând pretutindeni vieaţa poporului şi culegându-i poezia, ca să-şi alcătuiască acel minunat de dulce graiu, care rămâne cea mai frumoasă limbă românească; dupăce petrece câţiva ani în Viena şi în Berlin, adăpându-se din izvoarele limpezi ale marii culturi germane, — el vine şi se aşează în laşi, unde e numit director al bibliotecii universitare. Şi ce bibliotecar harnic şi priceput a fost! în timp de nouă luni, cât a fost în funcţie, a făcut un catalog al cărţilor şi a îmbogăţit biblioteca cu un mare număr de cărţi şi de manuscrise vechi româneşti ameninţate să se piardă. în acelaşi timp el petreceâ lungi ceasuri de zi şi ceasuri de noapte aplecat cu nespusă dragoste asupra vechilor file îngălbenite, din a căror slovă el desluşiâ vieaţa şi sufletul strămoşilor noştri. Oameni cari l-au cunoscut pe atunci, au povestit că „de multe ori, când eră invitat pela serate, se ducea, la subţioară cu câte o carte sau vre-un manuscris vechiu românesc, şi ceteâ celor adunaţi, cât de frumos scriau strămoşii noştri; de multe ori chiar se înduioşa aşa de mult, că toată lumea se uită la el ca la un inspirat". Apoi i se dechide poetului un câmp şi mai larg de muncă practică, fiind numit revizor — sau cum am zice noi inspector — şcolar în două judeţe. Scurt timp a fost şi profesor la un liceu în Iaşi. Lui i se cuvine deci astăzi şi întotdeauna din partea unei şcoale îndoită închinare, nu numai ca unui poet şi apostol, ci şi ca unui bărbat al şcoalei, care ne-a lăsat o nepre- ţuită comoară de îndrumări pedagogice. Cuni n’ar merită prinosul de recunoştinţă al oricărei şcoa’.e un om care a spus ca o mărturisire de credinţă, pe care a adeverit-o prin toată activitatea sa, că „misiunea oamenilor ce vor din adâncul inimii lor binele ţării, e creşterea morală a generaţiunii ce va veni" şi a adăogit că „la idea aceasta sufletul Iui ţine cum ţine la el însuşi". în adevăr, ne cuprinde uimirea când vedem ce muncă a desfăşurat Eminescu in timpul scurt de 11 luni, cât a fost revizor şcolar. Artistul mare, poetul genial a fost unul dintre cei mai conşlienţioşi funcţionari ai statului. 152 de şcoale avea să viziteze de două ori pe an, trebuind să călătorească din sat în sat pe nişte drumuri adeseori foarte rele. Şi afară de aceasta, lucrul administrativ: „500 - 600 de hârtii intrate, care trebuiau rezolvite, apoi o mulţime de plângeri verbale" şi o mulţime de mizerii cu organele administraţiei. Şi-l vedem pe poet alergând şi ’n cel din urmă sat ca să se încredinţeze singur de starea şi de scăderile şcoalei; îl vedem stând cu drag de vorbă cu necăjiţii dascăli dela ţară, sfătuindu-i, în-drumându-i, împăr-tăşindu-i din comoara nesecată a cunoştinţelor sale. îl vedem în mijlocul copiilor de ţăran, cuminţi şi vioi, privindu-i cu ochii plini de iubire nemărginită, dar nu arareori şi înduioşaţi de semnele negrei mizerii întipărite în câte o faţă palidă şi suptă, care ar fi trebuit să strălucească de sănătatea şi vioiciunea vârstei copilăreşti. Cu toată iubirea aceasta însă, simţul de adevăr şi de dreptate al poetului e neînduplecat: scăderile şcoalei le spune fără încunjur, pe cei vinovaţi îi dojeneşte cu asprime şi cere pedepsirea lor. Dar privirea lui nu se opreşte la lucrurile mărunte văzute in şcoală, căci munca lui nu e niciodată o muncă de mântuială, făcută de teama superiorilor şi de dragul lefii. Privirea lui de apostol străbate departe şi cuprinde toată vieaţa necăjitului popor dela ţară. Aici caută el şi găseşte cauzele relelor de care pătimeşte şcoala. Nu-i adevărat — spune el — că poporul nu vrea să-şi dea copiii la şcoală, „toţi oamenii cu oarecare neatârnare economică îşi trimit copiii la şcoală cât de departe fie". Dacă totuşi mulţi copii rămân fără ştiinţă de carte, cauza e sărăcia, la care www.dacocomamca.ro 304 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1909. se mai adaoge încă conducerea rea şi conruptă de sus. Dacă este însă vorba să se ajute, atunci nu e de ajuns câte o mică schimbare şi îmbunătăţire între cei patru păreţi ai şcoalei, ci trebue o acţiune largă de reformă pe toate terenele vieţii sociale. Aşa zice el într’un loc: „Şcoala va fi bună, când popa va fi bun, darea mică", administraţia cinstită, „învăţătorii pedagogi, pe când adecă va fi şi şcoala şcoală, statul stat şi omul om ...“ Cu câtă dragoste vorbeşte Eminescu întotdeauna despre învăţători, cum îi apăiă faţă de multele nedreptăţi ce li se fac, cum ştie el preţui însemnătatea „ocupaţiei lor ingrate'1 şi stăruie să li se creeze o situaţie independentă, ca să-şi poată îngriji în deplină linişte de îndatoririle lor. Dar dacă cere dela toată lumea să respecteze pe învăţător, el pretinde şi dela învăţător să se poarte astfel, încât asupra lui „să nu atârne nici măcar pretextul unei desconsiderări din partea concetăţenilor şi a şcolarilor săi.“ Când era vorba de un interes public superior sau de apărarea vreunui nedreptăţit, Eminescu nu cruţă nici o osteneală şi nu se sfiâ de nimeni, nici chiar de ministru, să spună adevărul, cu riscul de a-şi atrage duşmănia puternicilor. Găsim, în această activitate a lui, pilde clasice de curaj şi de demnitate morală. Şi ce comoară de idei şi îndrumări pedagogice ne-a lăsat în rapoartele lui, în notiţele lui, în mici articolaşe de ziar. Cuin se pricepe artistul cel mare să ne înfăţişeze — ca să amintesc numai ceva — în câteva linii mari diferite tipuri de învăţători: aci vezi figura atât de simpatică a unui profesor ideal de religie „un tip de înţelepciune practică, de îngăduinţă şi blândeţă" şi de aceea „idolul elevilor săi“; colo vezi icoana adevăratului învăţător modern, care nu mai stă „sever şi ţeapăn cu vergile în mână", ci „se coboară la treapta sufletelor copilăreşti şi le disciplinează şi le conduce". Sau ne zugrăveşte chiar icoana unei adevărate educatoare a generaţiilor tinere de fete, o femeie distinsă şi cultă cu „manieri familiare, care totodată impun respect" şi cu „un mod minunat de a îndemnă şcolăriţele la împlinirea datoriilor lor prin fapte şi măsuri . pedagogice, nu prin cuvinte nioralizătoare." Am amintit numai câteva exemple din bogăţia de idei luminoase pe care Eminescu a lăsat-o moştenire şcoalei româneşti. Toate aceste idei împreună alcătuiesc o minunată pedagogie pe care ar trebui s’o cunoască orice învăţător român. Şi care a fost răsplata poetului pentru această muncă de apostol? Schinibându-se guvernul, el a fost destituit. Cu sufletul amărît, dar nici decum înfrânt, s’a aruncat atunci în lupta cea mare şi sfântă a cuvântului, în adevăr, o luptă sfântă pentru cele mai înalte idealuri a fost munca de ziarist aşa cum a înţeles-o el şi cum a făcut-o de-aici înainte până când lumina geniului său s’a stins. întâi în laşi şi apoi, şase ani de zile, in Bucureşti, la marele ziar Timpul, cel dintâi poet al neamului nostru şi-a jertfit toată tihna vieţii şi toată vigoarea sufletului într’o uriaşă muncă istovitoare. De roadele acestei munci de adevărat apostol se vor bucură — ca întotdeauna — abia generaţiile viitoare. Nici astăzi încă nu e cules şi strâns la un loc rodul celor şase ani cari au fost cei mai îmbelşugaţi din vieaţa aceasta pe cât de scurtă pe atâta de bogată. Această lucrare abia acum se pregăteşte şi noi putem numai să bănuim strălucirea comorilor de cugetare ce ea ne va desveli. Poeziile cele minunate, care au fost multă vreme singure cunoscute din toată opera colosală a lui Eminescu, sunt numai o parte mică a acestei opere; poeziile acestea sunt, ca nişte ceasuri de evlavie, mai adeseori tristă ca şi soartea lui, dar totdeauna înălţătoare, într’o vieaţă la neîntreruptă muncă şi luptă; ele sunt: ca florile frumoase ce împodobesc holda cea îmbelşugată. Dar aceste poezii sunt numai nişte fragmente din operele grandioase pe care geniul lui le plăsmuiâ şi pe care le-ar fi putut creâ, dacă soarta lui şi a poporului nostru întreg n’ar fi fost atât de fatală. Munca cea uriaşă însă trebuiâ să-l istovească şi necruţarea de sine, neîngrijirea de persoana lui, lipsa totală de egoism a grăbit catastrofa tragică. Cea mai mare virtute omenească deci, altruismul, iubirea de-aproapelui, jertfirea de sine s’a prefăcut la Eminescu într’un păcat faţă de el însuşi, care s’a răsbunat asupra lui atât de grozav. Cine însă ar putea să nu-i ierte acest păcat? S’a stins flacăra geniului său tocmai când ajunse să strălucească în cea mai mare lumină, dar sufletul lui nemuritor trăieşte şi va trăi pururea, din ce în ce mai măreţ şi mai deplin, în mii şi milioane de inimi, care se vor trezi bătând mai tare la sunetul minunat al versurilor lui, care vor găsi în opera vieţii lui cea mai clară şi mai puternică tălmăcire a celor mai curate porniri şi a celor mai înalte idealuri ale lor. I. Borcia. Cronică. Comemorarea lui Eminescu. Ziua (16/29 Iunie) în care s’au împlinit 20 de ani dela moartea lui Eminescu s’a serbat într’un gând de Românii de pretutindeni. A fost o prăznuire frumoasă a marelui scriitor In conştiinţa căruia s’a întrupat unitatea culturală a poporului nostru. Ziarele din România şi dela noi au închinat câte-un articol prim sau chiar un număr întreg memoriei lui scumpe. Dintre scriitori mai ales d-l Ioan Slavici a publicat mai multe articole în diferite ziare şi reviste cu contribuţii preţioase la cu- www.dacoromanica.ro Nrul 13, 1909. LUCEAFĂRUL 305 noaşterea vieţii şi personalităţii prietinului său de odinioară. D-l Al. Vlahuţă a scris un articol in „Universul" din care reproducem sfârşitul: „Aş avea de adaos un cuvânt la cele multe cari se spun din toate părţile, pentru slava sărbătoarea de mâne — când se împlinesc douăzeci de ani dela moartea marelui Eminescu. Fireşte că e o zi sfântă pentru toţi, şi fiecare se va închină unde şi cum va crede el de cuviinţă. Biserica lui Eminescu e vastă. Ori unde sună doina şi graiul românesc se poate sluji întru slujba şi pomenirea marelui mucenic. Să nu ţinem de rău pe cei cari nu vin să se ’nchine cu noi, şi ca noi. Facă-şi fiecare rugăciunea lui, cum va şti — numai să şi-o facă. — Unii cu zgomot, alţii în tăcere, toţi ne vom îndreptă gândul nostru cel mai curat spre cel care pe toţi ne ’nvălue în lumina gândurilor lui. Eminescu ni-i drag şi sfânt tuturora. Ni-i drag şi pentru lucrurile eterne pe cari ni le-a spus, şi pentru vieaţa curată şi mândră pe care-a trăit-o. De ce să ne facem inimă rea? Intru aceeaşi credinţă ne închinăm şi cei cari ne spunem rugăciunea tare, şi cari ni-o rostim în gând. Să ne respectăm unii pe alţii. Suntem in biserică. Pluteşte de-asupra noastră sufletul divinului poet, care nu mai face umbră nimărui şi nu mai supără pe nimeni. De-acolo, din liniştea nemuririi lui, cu aceeaşi dragoste ne priveşte pe toţi, şi — senin atoate iertător, cu înţelepciunea şi cu bunătatea celui ce-a trăit şi a pătimit pentru alţii — ne spune: Pace vouă!" In cele mai multe oraşe din România s’au aranjat serbări entuziaste, pomenindu-se în cuvântări ocazionale vieaţa şi activitatea lui E. In Bucureşti s’a făcut un pelerinagiu Ia mormântul lui din cimitirul Bellu, unde a vorbit d-l Slavici şi s’au depus cununi şi flori naturale. La noi memoria poetului s’a serbat în Arad şi Sibiiu. Arădanii au aranjat o serbare serioasă şi demnă. In Sibiiu, cu ocazia încheierii anului şcolar, la şcoala civilă de fete a Asociaţiunii, elevele au cântat şi declamat poezii de Eminescu, iar distinsul profesor, d-l Dr. I. Borcia, a cetit „Cuvântul ocazional", pe care îl publicăm. Revista noastră închină acest număr în întregime Luceafărului literaturii noastre. Articolele sunt parte reproduse din alte publicaţii, parte inedite. * Din vieaţa lui Eminescu. Eminescucaexterior şi caracter. Eminescu eră de statură mijlocie, vânjos, cu faţa brună — albă, cu ochii căprii închişi, cu părul negru ca corbul; piciorul şi mânile mici ca şi ale mamei sale; dinţii regulaţi, de culoare gălbue; când râdeâ, râdeâ cu mare poftă, râs sincer. Piciorul la scobitura tălpii eră plin (Plattfuss), dar nu-1 jenă deloc la mers. Eră foarte păros pe pulpele şi cele de sus şi cele de jos, de credeai că-i omul lui Darwin. Iarna purtă căciulă de astrahan, dreaptă, nu ţugueată (daci că). Pălăria lui favorită eră semi-jobenul. Mergeâ totdeauna privind în pământ, cu capul puţin aplecat în jos şi mai totdeauna gânditor. Ii plăceâ singurătatea. Somnul îi eră neregulat, aci cetea de cu seară până răsăreâ soarele, aci dormeâ de cu seară până la amiază şi uneori până la 1 -2 ore p. m. Cântă frumos din gură, ca şi mama sa şi sora sa Hcnrietta. Făccâ mare haz şi chiar imită in bătae de joc pe dascălii cari serveau la biserică, lucru care supără pe mama lui; cam contestă tatălui său origina de român curat, mamei însă nu. Făceâ abus de excitante, ca tutun, cafele, etc. Alcooluri tari nu bea. lubeâ mult pe ţărani, simpatizâ pe ardeleni şi ură grozav pe greci şi pe unguri şi mai mult pe evrei. De aceştia din urmă îşi băteâ joc şi spuneâ că evreu inteligent nu există; evrei şireţi sunt toţi, ziceă el, dar vicleşugul nu-i inteligenţa adevărată, ci relativă. Geneza poeziilor lui Eminescu. — Multe din inspiraţiile lui Eminescu îşi au izvorul în întâmplări legate de copilăria sa petrecută la Ipoteşti; aşâ căpitanul M. Eminescu, fratele poetului, povesteşte că poetul, când eră mic, se duceâ în bucătărie şi făceâ purceluşi pe păreţi cu cărbunele. Pe aceşti purceluşi îi descrie Eminescu, când în poema sa „Călin" zice: Pe cuptorul uns cu humă şi pe coşcovii păreţi Zugrăvit-au c’un cărbune copilaşul cel isteţ Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe ’n loc de labă, Cum mai bine i se şede unui purceluş de treabă. Geneza poemei „Călin".— Pe când Eminescu eră slujbaş la Iaşi, unde locuiâ împreună cu Bodnă-rescu în nişte chilii a călugărilor greci din fundul curţii bisericei Trei-Ierarhi, a venit la familia sa in Ipoteşti. Cu această ocaziune s’a dus la schitul Agafton din judeţul Botoşani, unde eră călugăriţă mătuşa sa, maica Fevronia Iuraşcu. Aceasta, într’o seară, a făcut şezătoare de tors lână, la care au venit mai multe călugăriţe. Una din ele, anume Zanaida, a spus povestea lui Călin. Poetul a ascultat-o, a luat notiţe şi apoi a versificat subiectul. Geneza poeziei „Făt frumos din tei". — Pe când Balş stăpâneâ Dumbrăvenii, a luat în căsătorie pe o cântăreaţă germană dela teatrul imperial din Viena. Aceasta a adus în Dumbrăveni pe o nepoată a sa, domnişoară, spre a-i ţineâ de urît. Nepoata, o fire zvăpăiată, se îndrăgi nebuneşte de un ţăran, chelar al velniţilor din Dumbrăveni, care eră de o rară frum-seţe, fiul lui Gheorghe Hodoroabă din Vereşti de pe Domeniul Dumbrăvenilor. Nemţoaica fură dela mătuşa sa, Băluşoaia, suma de 300 de galbeni şi se înţelese cu frumosul flăcău ca să fugă împreună. Cum dânsa cunoşteâ bine călăria, într’o zi foarte de dimineaţă a poruncit să-i pună şeaua pe cal — un armăsar negru la păr — şi prefăcându-se că pleacă în cavalcadă, s’a dus la Vereşti. Acolo o aşteptă Hodoroabă lângă,apa Sucevei, la graniţă. Dădu drumul calului ca să se ducă unde o vrea, iar ea împreună cu Hodoroabă, râul fiind in acel timp scăzut, trecu graniţa cu învoirea grănicerilor, care nu le făcură nici o împotrivire. Calul, dupăce a gonit cât a gonit, aşa că din negru se făcuse alb de spume, s’a întors acasă singur şi a început a necheză la poarta castelului, să-i dea drumul la grajd. Bătrânul Eminovici, tatăl poetului, cum îl văzu, îşi www.dacoramamca.ro 306 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1909. închipui că a trântit jos pe stăpâna lui şi îndată im-pănă in toate părţile oamenii curţii ca să o caute. El însuşi apucă spre Vereşti; dar acolo îl intimpină un ţăran, care ii zise, să n’o inai caute degeaba, pentrucă nemţoaica a trecut cordonul (graniţa) cu feciorul lui Hodoroabă. Poetul auzind dela tatăl său naraţiunea acestei întâmplări, şi venind cu acesta şi fratele său, căpitanul Matei Emincscu, la Dumbrăveni, prin 1864, a făcut versul: La castel în poartă calul Sta a doua zi în spume, Dar frumoasa lui stăpână A rămas pierdută ’n lume Plecând din Dumbrăveni la Ipoteşti, poetul scrise cu cretă acest vers pe poarta castelului; dar tatăl său a pus de l-a şters, să nu se supere Băluşoaia, după cum ne comunică însuşi căpitanul Eminescu, dela care ţinem povestirea acestei întâmplări şi care a auzit-o de mai multeori dela părinţii săi. Eminescu şi vânturătorii de vorbe. D-nul I. B., profesor de limba română in Bucovina, fusese unul dintre cunoscuţii lui Eminescu la Viena. D-nul B. avea însă slăbiciunea multora, de a plictisi pe amicii săi cu pledoarii lungi asupra celor mai neînsemnate chestiuni. Intâlnindu-I odată pe Eminescu singur intr’o cafenea, începu, după obiceiul său, să-i ţină discursuri plicticoase. Eminescu ca să se mântuie de el, îşi scoase frumuşel căciula de pe cap, o puse pe masă lângă B. şi zicând: „Acum mai vorbeşte şi căciulei mele..." părăsi pe plicticos. Şi de-atunci profesorul B. este duşman din principiu a lui Eminescu; cine-i aminteşte de întâmplarea cu căciula, riscă a cădea in disgraţia lui. Noi riscăm. Eminescu şi compozitorul Scheletti.— „Eră pe vremea când apăruse „Ce te legeni Codrule" pus in muzică de nemuritorul George Scheletti. Mă aflam la magazinul nostru de arte şi muzică din Iaşi, unde marele poet veniâ zilnic. Melancolic din fire, Eminescu vine spre mine ca niciodată foarte voios şi mă roagă să-i cânt din vioară „Ce te legeni Codrule". I l-am cântat de mai multeori de-a rândul fără să-şi dea vr’o părere asupra muzicei. Intr’una din zile, numai ce-1 aud: „Ce bine m’a înţeles Scheletti, minunată poezie muzicală (eine prăchtige musika-lische Dichtkunst)." Eminescu superstiţios. — Pe când Eminescu studiâ la liceul din Cernăuţi, elevii Constantin şi Al. Ştefanovici cu care steteâ la aceeaşi gazdă posedând o biblie veche (Biblische Geschichte Altes Testament) ce se predă în clasa ll-a gimnazială urmată de poet au voit să o vândă lui Eminescu, dar cereau pe ea un preţ prea mare. Faţă de refuzul iui Eminescu, numiţii recurseră la o stratagemă: l-au luat să doarmă împreună cu ei în aceeaşi odaie sau mai bine zis chilie, în care după spusa unora s’ar fi spânzurat un călugăr. Ştiindu-1 timid şi superstiţios, au legat de fereastra, la care se zice că s’a spânzurat călugărul, o sfoară de care trăgând zorăiau ferestrele. Seara, Eminescu s’a culcat cu Constantin Ştefanovici, iar Alexandru a rămas singur în pat. După ce stinseră lumina şi Eminescu aţipi puţin, Alexandru trase de sfoară şi fereastra începu a zăngăni. Constantin, văzând capul sub plapomă, începu să sperie pe Eminescu că vine duhul călugărului. Spre a-1 amăgi mai bine, Alexandru începu să vorbească într’o cofă deşartă, pe care o pusese mai înainte lângă pat: Eminowicz, Eminowicz, waruin, kaufst du nicht Biblische Geschichte? Alexandru luă apoi sfeşnicul în care eră lumânarea stinsă şi începu a-1 bate cu dânsul peste plapomă. Eminescu, speriat şi clănţănind din dinţi, făgădui să cumpere cartea. (Din „Omagiu lui Eminescu".) * „Poporanismul" lui Eminescu. Mai zilele trecute unul dintre membri Academiei române, d-1 Duiliu Zamfirescu, într’un nesocotit discurs de recepţiune, a aruncat câteva săgeţi copilăreşti „poporanismului" in literatură, dând un înţeles greşit acestui cuvânt ajuns la modă D-1 Zamfirescu a denaturat înţelesul adevărat al poporanismului — cum au făcut şi alţii — ca să-şi poată desfăşură teoriile şi părerile rătăcite. La acest discurs de recepţiune se pare că răspunde d-1 Slavici, unul dintre reprezentanţii de baştină ai poporanismului în literatura noastră, în articolul său cu titlul din fruntea acestor rânduri. D-sa în acest articol spune: „Multe dintre cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu sunt în genul poporal nu numai ca limbă, ca ritm, ca rimă şi ca temperament, ci şi după felul de a gândi şi de a simţi ce se dă în ele pe faţă. — La dânsul această potrivire cu felul poporal eră voită dinadins. — Pe când alţii, cum erau Creangă, Ispi-rescu ori Sima al lui loan, au scris in genul poporal, fiindcă, eşiţi din mijlocul poporului, rămăseseră ţărani cu oarecare cultură şi nu erau în stare să scrie altfel, Eminescu, care nu eră eşit din mijlocul poporului, ţineâ să se potrivească intru toate cu poporul, pentrucă numai aşa putea să străbată şi să rămâie." — „Eminescu, şi-a dat cea mai mare parte din vieaţă şi cea mai bună parte din sufletul lui, ca să cunoască până în cele mai mici amănunte vieaţa poporului român şi rostul neamului românesc in lumea aceasta, iar silinţele lui n’au rămas zădarnice. — De aceea a pătruns scrisa lui în cercuri din ce în ce mai largi şi stăpâneşte din ce in ce mai mult inimile şi minţile; de aceea creşte în el şi se înalţă din zi în zi mai mult în gândul tuturora." Oameni cu „mintea strâmtă", cari se văd în toate numai pe sine, cari trăesc numai in prezent şi numai pentru prezent şi nu sunt în stare să se socotească o „veriguţă nebăgată în seamă din lanţul cel mare al vieţii naţionale" nu vor putea înţelege niciodată „poporanismul" lui Eminescu. Nu-i aşa d-le Zamfirescu? D-1 Slavici formulează şi părerea ce o avea Eminescu despre rostul unui scriitor în vieaţa unui popor: „Nu avem să scriem pentru ea (pătura superpusă, căr-turărime), „apa, care curge", ci pentru întregul popor, „pietrele, care rămân", şi rostul întregei noastre lu- www.dacoromanica.ro Nrul 13, 1909. LUCEAFĂRUL 307 crări intelectuale e să asimilăm „pătura superpusă" făcând-o de o potrivă cu massele mari ale poporului". E o părere luminoasă, care întăreşte o credinţă a noastră, a celor ce am eşit din sânul poporului. Când s’a mărturisit această credinţă s’au găsit unii —tocmai in coloanele „Sămănătorul" in care apare articolul d-lui Slavici — cari au dat cu pietre în cel ce-o spuneâ. * f Dr. Aurel Murăşianu, fost vreme de 32 de ani redactorul celui mai vechiu ziar românesc, „Gazeta Transilvaniei", a răposat în Braşov, Luni, în 21 Iunie n., în vârstă de 62 de ani. Om de-o activitate uimitoare, Dr. A. Mu-reşianu până în momentul din urmă n’a lăsat condeiul din mână... A murit cu arma aceasta în mână, ostaş brav şi credincios steagului căruia îi jurase credinţă. A. Mureşianu, fiul lui Iacob Mureşianu, s’a născut în Braşov, la 1847. Aici a primit instrucţia primară şi secundară. Liceul l-a absolvat în Blaj, sub conducerea lui Cipariu. La ist>5 s'a dus la Viena unde a terminat cursul filozofic, apoi cel juridic. Ales preşedinte al societăţii tinerimii universitare, la propunerea lui societatea şi-a ales numele ei de astăzi „România Jună". La 1872 trece doctoratul în drept şi practica pentru advo-catură. La 1877 e, însă, nevoit să se întoarcă la Braşov, ca să-l înlocuiască pe tatăl său — îmbolnăvit — la ziarul pe care de-atunci încoace l-a condus cu cea mai mare dragoste. înmormântarea lui a avut loc Miercuri, la orele 4 d. a., în cimitirul Groaveri din Braşov, în faţa unei asistenţe nenumărate. * Sesiunea generală a Academiei române din anul acesta s’a încheiat la 11 Iunie n. prin o şedinţă so-lemhă, în care s’a dat cetire rapoartelor asupra lucrărilor premiate în sesiunea din primăvară. Premiul divizibil Adamachi de 5000 lei a fost acordat: 2000 lei d-lor Şt. O. losif şi D. Anghel („Caleidoscop"); 1500 lei d-lui C. Sandu-Aldea („Pe drumul Bărăganului"); câte 500 lei d-lor I. Adam („Constanţa pitorească"), I. Ciocârlan („Inimă de mamă") şi d-nei Elena Farago („Şoapte din umbră"). Premiul Eliade de 5000 lei a fost acordat d-lui Rădulescu-Motru, profesor universitar, pentru lucrarea Dr. Aurel Murăşianu. sa filozofică „Puterea sufletească". E prima scriere filozofică premiată de Academia română. Marele premiu Năsturel de 12.000 lei n’a fost acordat nici unuia dintre concurenţi. * Nuoi membri ai Academiei române. In sesiunea din primăvara aceasta s’au făcut alegerile de membri activi ai Academiei române în locurile vacante în urma morţii membrilor V. Babeş, FI. Marian şi episcopul N. Popea. Au fost aleşi în secţia istoricăd-nii Vasile Mangra, vicarul Orăzii-Mari; Dr. Augustin Bunea, canonic mitropolitan în Blaj şi numismatul Mihail Şuţu. Membri corespondenţi au fost aleşi în secţia literară d-nii: I. Brătescu-Voineşti, George Murnu şi I. A. Bassarabescu; în secţia istorică d-nii: general Hârjeu, C. Giurescu şi Dr. George Popoviciu, protopopul Lugojului, iar în secţia ştiinţifică d-nii I. Tziţeica şi Em. Teodorescu. In numărul viitor vom publică portretul nouilor membri dela noi. * „Şezătoarea" la Cernăuţi, în Bucovina. La 17 Iunie s’a reprezentat în teatrul comunal din Cernăuţi, de cătră societatea corală „Armonia", opereta „Craiu nou" de C. Porumbescu şi „Şezătoarea" d-lui Dr. Ti-beriu Brediceanu. Lucrarea muzicală a d-lui Brediceanu a fost primită cu multă căldură, iar compozitorul chiemat în repeţite rânduri înaintea rampei — salutat tot de atâteaori cu aplauze frenetice. In semn de recunoştinţă şi admiraţie i s’a oferit d-lui Brediceanu — care a mers anume din Sibiiu pentru a asistă la reprezentaţie — o frumoasă cunună de lauri, făcându-i-se în acelaş timp o grandioasă manifestaţie de simpatie. * Statuie Iui Ion Creangă. Revista literară „Ion Creangă" din Bârlad a deschis o listă de subsripţie în vederea ridicării unei statui în Bârlad marelui scriitor popular Ion Creangă. * Ştiri. Concertul d-lui N. Corfescu, care a avut loc în 5 Iunie n., aici în Sibiiu, a adunat destul public românesc, deşi programul a fost vădit internaţional. Dintre cântăreţi s’a distins tenoristul Achile Saia, care a cântat frumos şl cu temperament în limba lui. Doinele româneşti au fost sub orice critică. * Dl Anton Mocsonyi a dăruit pentru şcoala română de fete din Arad suma de 2000 cor.; familia Mocsonyi de Capolnaş suma de 1000 cor., iar d-l Petru Ionaş 200 cor. * Premiul „Hillel", în valoare de 5000 lei, al facultăţii de teologie din Bucureşti s’a acordat diaconului N. M. Popescu pentru lucrarea sa: „Rolul bi-sericei în trecutul neamului românesc din punct de vedere naţional şi cultural." * I. P. S. Sa mitropolitul Victor Mihali din Blaj a rânduit ca sfânta cruce a lui lancu, sfărmată de mâni necunoscute, să se ridice iar, pe cheltuiala I. P. S. Sale, — tot din bucăţile şi sfărâmăturile ei. Astăzi www.dacoramamca.ro 308 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1909. crucea e pusă iar pe locul ei — mult mai frumoasă decât în trecut — şi cât de curând ea va fi sfinţită. * „Drapelul" din Lugoj publică un apel in interesul înfiinţării unei societăţi de colportaj (societate pe acţii) pentru desfacerea lucrărilor literare. In apel se cere sfatul d-lor P. Cosma, N. Oncu, V. Osvadă asupra mijloacelor şi modalităţii cum s’ar puteâ realiză această idee salutară. * La Vălenii de munte se vor ţinea şi vara aceasta cursuri libere. Vor vorbi: A. C. Cuza (Economia naţională); V. Bogrea (Literaturi europene); Dr. Mani-catide (Sănătatea poporului român); Dr. Şumuleanu (Vinuri şi miere); Dr. Şt. Bogdan (Din domeniul hi-miei); Paşcanii (Vechea vieaţă municipală românească); I. Ursu (Istorie universală); V. Mihăilescu (Rostul Românilor in istoria universală); I. Răducanu (Cooperaţia în vieaţa economică românească); D. N. Cio-tori (Gimnastica suedeză); Ing. Barberis (Italia de astăzi şi legăturile ei cu România); N. lorga (Adevărata poezie populară românească: natura, originea şi valoarea ei). Dl Delavrancea a făgăduit a vorbi oaspeţilor dela noi şi din Bucovina. Anunţurile au a se face până la 20 Iunie (3 Iulie). * „Junimea literară" din Cernăuţ publică în numărul său dela I Iunie (nrul 6) o conferinţă a d-lui V. Gre-ciuc despre nuvelistul nostru Ioan Agârbiceanu. D-l Greciuc işi încheie conferinţa elogioasă cu constatarea că „d-l Agârbiceanu e un fel de Goga al prozei româneşti". * Ni se scrie din Paris că la o audiţie muzicală ce a avut loc acolo, în eleganta sală Hoche, s’a distins compatrioata noastră, d-na Lucia Cosma, cunoscuta cântăreaţă. D-na Lucia Cosma a cântat „Von ewiger Liebe" de Brahms şi două din lied-urile marelui Schubert, cucerind sala cu timbrul de cristal al vocei d-sale şi cu marea artă ce o pune în execuţia bucăţilor clasice. D-na Lucia Cosma, ale cărei întinse cunoştinţe muzicale sunt bine cunoscute, se află de şase luni în Paris, unde şi-a complectat educaţia artistică la şcoala celebrei profesoare de canto Matilda Marchesi. — D sa se va reîntoarce în curând printre noi în vederea unui şir de concerte cari vor urmă apoi în România şi in străinătate. * In editura librăriei Pion din Paris a apărut un nou roman de Elena Văcărescu sub titlul Amor vi licit. Subiectul e luat din vieaţa românească. * Dinstinsul nostru colaborator d-l Mihail Sado-veanu scrie un nou roman pe care lumea literară îl aşteaptă cu mare interes. * D-na şi d-l Bârsan, simpaticii noştri artişti dramatici, au plecat la Paris, trimişi din partea Direcţiunii Teatrului Naţional din Bucureşti, pentru a studiâ arta dramatică franceză. Poşta Redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — B ud il ca nul, Făgăraş. Căutaţi scrisoarea poste-restante. Leanu. C. Iarăşi poezii de dragoste — nereuşite. De-aţi fi cel puţin norocoşi în dragoste. Dădu Ilie, C. Ne spuneţi cu atâta sinceritate: „multă bucurie voiu simţi în pieptu-mi, ce fierbe de amor, dacă va află scumpa mea că o celebrez şi prin poezii. Numai poetul ştie ce are un om înfocat de dragoste pe inimă". Iată strofa ultimă: Mă îmbăt, copilă dragă, Când mă uit în ochii tăi; Ochii tăi o lume ’ntreagă Preţuesc, Olguţă hăi!' I. B. Traducerile din Petofi nu se pot publică. I. Al. G., Rom. Regretăm din inimă că nici de astă-dată nu ne-aţi putut împlini aşteptata bucurie. D. D. B., Rom. Credem şi noi că fondul e adevărat. Păcat că n’aţi găsit şi o formă norocoasă. In artă chiar şi adevărul apare în podoabe. C. St., Rom. Credem că nu greşim, dacă vă îndemnăm să scrieţi. Dar feriţi-vă de notele banale, prozaice în poezie. Factura versurilor lui Alexandri, de care se pare că sunteţi influenţat, astăzi nu mai e gustată; — am evoluat. Poşta Administraţiei. Rugăm toţi abonaţii noştri să binevoiască a grăbi cu înoirea abonamentului pe semestrul al doilea. N. Hociotă, Râmnic. Am primit suma de 16 cor. pe 1909. G. Th. Din eseu, Ploieşti. Am primit suma de 16 cor. pe 1909. E. Iosif (2098). Am primit suma de 4 cor. pe jumătatea întâi 1909. Din Câmpeni ni-a sosit o cartă poştală, neiscălită, în care se reclamă două numere. Neştiind cine le reclamă, îl rugăm să binevoiască a ne comunică adresa. C. M. (Şemniţ). Aveţi dreptate. Abonamentul Dv. e achitat pe întreg anul 1909. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. „Sentinela" institut de economii şi credit ca societate in Satul-nou, cu filială în Sân-Mihai, efectueşte toate operaţiunile de bancă. După depuneri plăteşte 5% interese şi darea după acestea. Depuneri se pot trimite şi cu posta, spre care scop se dau cecuri poştale dela institut. Pentru noua emisiune de acţii, cu 110 cor. pentru acţionari şi 112 pentru neacţionari se pot cere prospecte. 13-51 Direcţiunea. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoromanica.ro