Sibiiu, 16 Iunie 1909. SUMARUL. I. Agârbiceanu . I. Bura .... Octavian Goga . X............... 1. L. Caragiele . Maria Cunţan . Simina Bran . . !. Enescu . . . Vasile Stoica. . C. Ardelean . . Nica. Din popor (poezie). Graiul apelor: La mal, De profundis (poezie). Unui poet, diplomat şi proprietar de vii (poezie). Florea Voevod. Ioana d’Arc (poezie). Unei fete (poezie). Scrisoare (poezie). Catrene (poezie). Inginerul Baltă. E. Hodoş . . . Pagini străine: Ivan Tur-gheniev : Ceasul. Dări de seamă: D. Angliei: Fantazii (I. Duma). I. Slavici: Poveşti (E. Hodoş). Cronică: . . Recepţiunile dela Academia Română (T. C.). Vrăşmăşii literare. (II). (T. Codru). Mistral. f Eugen Voinescu. Dicţionarul numirilor de localităţi cu poporaţiune română din Ungaria. Şcoala Română. Reviste şi Ziare. Ştiri. — Poşta Redacţiei. I lus t raţi uni: Prinţul Nicolae al României. I. I. Scherrer, Jeanne d’Arc. Copil din Petroşeni. Port din Uioara. Interiorul unei case ţărăneşti din Poiana-Sibiiului. Fanfara ţăranilor din comuna Buduş (comit. Bistriţa-Năsăud). www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea unui comitet de redacţie. Colaboratori: I. Adani, I. Agârbiceanu, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brediceanu, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, O. Goga, Enea Hodoş, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. •uttv.v.: austro.Hngc.rias ABONAMENT: 1 an..................12 cor. Ed. de lax ... 20 cor. 6 Ioni.................6 „ „ „ „ ... 10 „ Ediţia pcnlrn preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 8 cor. România si în Străinătate: * 1 an..................16 cor. Ed. de lux ,. . . 25 cor. 6 luni..............8 „ ..................15 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 14 Cor. ficclamaţiile surit a se face in curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Venim orice schimbare de adresă se cor trimite 20 bani in mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). Librăria W. KRAFFT, Sibiiu (Nagyszeben). Călăuz pentru Sibiiu şi împrejurime. Editat de secţiunea Sibiiu a reuniunei „Siebenbiirgiscljer Karpatljenverein". Cu 27 ilustraţiuni. (Preţul 1.—, porto pentru Austria şi Ungaria 10 fii., pentru România 15 fii.) Dicţionarul numirilor de localităţi cu pop. rom. din Ungaria —Preţul 5 cor., pentru România 6 Lei. o——• www.dacoromanica.ro Orice reproducere, fără indicarea izvorului, este oprită. Nica. Nica erâ la noi în sat o fată scurtă şi groasă, cu obrajii laţi, bătrâni, cu ochi albaştri, ca o cicoare trasă de soare. Toată ziua da târcoale în jurul morii, — că părinţii ei au o morişcă c’o peatră ce-o poart’o creangă de părău. Nica e vecinie plină de făină, prin părul ei par’că s’a ţesut păinjeniş îmburat de fină pulbere albă. Că morişca ispravă mare nu făcea şi părinţii fetei o lăsau pe ea să morărească, iar ei îşi vedeau de alte trebi. Numai când veniau povoaie mari, de ropăiâ prin păduri ca o descărcare grabnică de grindină, vedea tatăl său de rândul măcini-şului. C’atunci se umflă părăul de munte, îşi încovăiâ trupul ce lunecă repede, ca un uriaş şarpe sur, şi rotiţa morii se ’nvârteâ nebuneşte. Nica atunci nu putea sta în moară. Faţa îi îmbătrânea şi mai tare, ochii spălăciţi i se tulburau puţin, i venea s’ameţască, şi intră în casă. Asemenea primăvara, când se topiau zăpezile. Drept c’atunci erâ şi mai mult măciniş. In moară se îmbulziau, se grămă-diau desagii plini, umflaţi, de Nica se ’mpe-decâ şi nu puteâ să umble printre ei. Saci întregi n’aduceâ nime, că oamenii abia puteau să-şi cumpere câte-o litră două de bucate. Şi mai erâ ceva: Nica n’ar fi putut ţinea minte pentru toată lumea asta, cari grăunţe ale cui sunt. Alta erâ când se află în moară numai avutul alor doi trei Români. Atunci Nica ştia o lege: cu cât locuia omul în sat mai departe, cu atâta-i punea şi ea mai departe pita în moară. Şi astfel nu se înşelă niciodată. Morarul a cercat de niulteori s’o ’nveţe cum să desluşască mai bine po- verile de bucate. Dar Nica n’a putut prinde nimica din poveţele lui. Ştia cum să toarne grăunţele, câtă vamă si.iee, şi cu atâta erâ multămită. j Mai tare-i plăcea când se împuţina apa de tot. Atunci roata abia scârtăiâ, abia se învârtea obosită, bolnavă par’că, şi Nica şedea pe un sac cât genunchele, îşi scotea din sân o cărticică numai petece, şi începea să mişte rar din buze, căscându-şi gura tare. De-o află vr’un om astfel, se minună şi-o lăudă: „Vai de mine, Nică, doar nu vei şti tu să ceteşti?" j Nica rămâneâ puţin aşa cu gura deschisă larg, cu un zâmbet şters în ochi şi obraz, apoi ziceâ: „Ba ştiu, di ce să nu ştiu? — D’apoi, Doamne sfinte, iacă eu sunt om bătrân şi tot nu ştiu. — Da vezi că eu am învăţat carte. In toată sara zic Tatăl nostru şi Născătoarea şi îngerelul meu. — Asa, tu Nică? — Asa, da. S’am văzut pe fraţi când veniau dela scoală cum deschideau cărţile, si în> » » cepeau să spună Tatăl nostru. Şi m’am învăţat si eu. > y — Apoi atunci e bine, tu Nică, atunci tu ai puteâ fi preuteasă. — f'uteâ, numai vezi că eu nu vreau. — Iţi place, se vede, aici la moară. — Place da, di ce să nu-mi placă?" Şi dacă se nimereâ vr’un om care să ştie ceti şi priveâ în cărţulia aceea zdrenţuită, www.dacoramamca.ro 261 LUCEAFĂRUL Nrnl 12, 1U09 vedea că-i o biată de „epistolie11, din care au mai rămas cinci-şase foi. Iar dac’ o puneâ pe Nica să cetească, fata, surizând cu mul-ţămire, începea să spună dintr’un răsuflet, privind în carte ţintă la un şir, toate rugăciunile câte le ştia. Iar dacă vr’unul cercă să-i arete că-i altceva scris în carte, dacă începea să cetească de „piatra care a căzut din cer“, Nica se măniâ şi-i zmulgeâ foile din mână: „Nu râde d-ta de carte. Acolo ştiu eu ce-i scris. Acolo sfintele rugăciuni sunt scrise." Pe-un om din sat, pe unul Visalon, nu-I putea suferi Nica deloc, când veniâ la moară. C’acel cât ce intră în moară, o si ’ntrebâ: „Da, tu Nică, nici azi noapte nu ţi s’a arătat Michiduţă cel cu şapcă roşie?" Zâm-beâ apoi şi-şi aprindeâ pipa, pe când fata pufăiâ pe nări întărâtată, îngrozindu-se înainte de povestea pe care iar va auzi-o. Că Visalon cela, de câteori veniâ la moară, îi spuneâ aceeaş poveste. Se aşeză pe un cap de sac, pufăiâ din pipa mică — un ciocănel — şi începeâ: „De ce-ţi spun eu, tu Nică, n’are să-ţi fie frică. S’a petrecut înainte de asta cu mulţi ani. Zice că tot aici la moara asta trăiâ un morar băutor mare. Să fi curs vinars în loc de apă pe moară, ş’ar fi pus gura şi toat’ ar fi ’nghiţit-o. Ş’odată iată că vine el dela cârciumă, vine pe două cărări si nimereşte el cum nimereşte în moară. Da i j » moara eră pustie. Şi în pustietatea ceea iată numai că i se arată unul de sămănâ cu cârciumarul din sat. Atâta numai că aveâ o şăpcuţă roşie, şi prin postavul cela roşu împungeau două corniţe. Vine el la morar şi-i zice: — Ce-i, creştine, ţi-e pustie moara? — Pustie, om bun. S’a isprăvit măcinişul. — Ba măcinişul nu s’a isprăvit, zise cela, ci toţi creştinii cari au plecat la moară, iacătă-i! Şi străinul făcu un semn, şi păreţii morii s’au topit. Şi la roata morii, ce să vadă morarul? Erau vr’o douezeci de Români, stau pe brânci şi beau de colea din apa limpede de li se îngroşaţi grumazii. Morarul ridică ochii, priveşte la străin şi vede că-i cârciumarul din sat. — Ptii, ucigă-te toaca drace, d’apoi tu erai, măi Andrei? — Eu, vezi bine. Si ce fac oamenii aceia? » — Le-am destupat două buţi de şpir, şi beau fără de plată, beau aşa să-şi stâmpere setea. Atunci morarul a plecat în grabă să se pună în rând cu oamenii să bee. Dar n’a apucat să bee, că apa l-a atras ca şi când ar fi avut braţe, l-a tras în adânc, şi ’n noaptea aceea s’a înecat morarul..." Nica în vremea poveştii schimbă feţe, tremură, priveâ speriată, eră gata să plângă, să strige. Omul însă îi ziceâ: „N’ai să te temi, Nică, asta a fost de mult. Numai cât noaptea, în toată noaptea, se arată morarul şi vrea să bee de sub roata morii, ci vine cel din petrii şi-l cufundă din nou în apă. Apoi şueră din aripile lui cu zimţi de oţăl, se sue pe moară, cucurigă, miorlăe ca mâţele. L-ai auzit vr’odată, Nică? — Nu l-am auzit. — N’ai auzit cucurigând? — Am auzit, da cocosul nost’ face asa. — Asa crezi tu? Vezi, are să te ’nsele si pe tine cum a înşelat pe morarul cel de demult." Şi după ce mergeâ Visalon acesta din moară, fata rămâneâ cutremurată, i se puneâ leşin la inimă. Şi săptămâni de-arândul nu-i mai eşiâ din cap povestea lui Visalon. Când îşi uită de el, îşi începeâ iarăşi vieaţa ei de toate zilele, stă mai mult în moară, numai câteodată mergeâ pân’ în casă ori eşiâ până ’n drum, cu hainele ei vechi, pline de făină. Când se zăreâ astfel păreâ o dru-meaţă venită de departe, pe-o cale prăfoasă. Părinţii erau mulţumiţi cu ea. Când mer- » y y geau de acasă ştiau că rămâne om de încredere după ei, că Nica nu băteâ niciodată uliţele. Si dacă-i rămâneâ un brus de mă- J > * măligă, îi erâ destul; ori dacă părinţii şi fraţii' duceau dimineaţa tot cu ei, când o răzbiâ foamea, inciripâ foc şi-şi făceâ de mâncare. Drept că bucuros nu-şi făceâ, că se chinuiâ mult până să aprindă focul. Când erâ cald, eşiâ de multeori pe prag, că erâ şi mai linişte şi puteâ ceti mai bine în cărţulia ei. Alteori priveâ cum trece şivoiul de apă, şi oricât se gândiâ nu puteâ înţelege ceva: de unde tot vine apa de nu se mai www.dacoramamca.ro Nrul 12, 1909. LUCEAFĂRUL 2G5 gată? Iată şi ea pune grăunţe în coş deasupra şi dedesupt curge făina călduţă, mirositoare, ilar dela o vreme iar trebue puse grăunţe, dacă vrea să mai curgă făină. Şi apa tot vine, vine, vine şi nu se mai gată! Cu torăiala din moară se dedase, nu vor-biâ tare cum vorbesc alţi morari, si se ciu-dea de multeori cum de zbiară oamenii acolo, ca şi când ar fi în depărtări mari. Dar nu supără cu vorba pe nime, nu se mânia numai pe Visalon şi pe creştinii cari se apropiau de ea cu vorbe nesocotite. Că unii, mai glumeţi, o întrebau câteodată: „Când ne chemi la ospăţ, tu Nică? Ce, nu vrei? Apoi să ştii că este un ficior la care tare-i place de tine. Zice că şi de nu vrei tu să te măriţi, el tot te fură." Atunci Nica se ’mborzoiâ, cum se ’mborzoie curcanul dacă-1 flueri, ochii i se tulburau adânc şi începea să înjure şi să dea cu pumnii în cari nimeria. Oamenii făceau că se feresc ş’o pişcau cu vorbele: „Adecă vrei să te măriţi, tu Nică, numai ţi-e ruşine ţie, văd eu că ţi-e ruşine. — Ştiu eu că-ţi place ţie de ficiori, numai te areţi tu sfântă. — Iacă la toamnă, la culesul viilor, are să se mărite." Iar fata, amărîtă rău, când vedea că nu mai răzbeşte cu ei, eşiâ urlând din moară şi se încuiâ în casă. Şi-odată, într’o zi de vară, când Nica rămase singură ca de obiceiu acasă la moară, s’a pornit aşa pe după amiazi o furtună grozavă. In câteva clipe, până eşi Nica de trei ori din moară să vadă ce-i, se făcu cerul cumu-i ţundra, şi ’ncepură să plesnească bi-ciurile de foc şi ’ncepură să se ’ndoaie brazii, şi să pornească un cântec de moarte: o învălmăşeală s’o ferbere turbată. îndată se cu) » răţî curtea morii de găini, îndată sfârăi o şin-dilă smulsă din coperişul morii şi, pân’ ai bate în pălmi, porni pe aripile vântului un petec întreg de coperiş. Apoi începură să cadă trăznetele. Şi cum cădeau trăznetele, începîi să verse ceriul apa cu găleata. Şi până să-şi dee Nica sama bine că ce să facă, moara începu să se cutremure din temelii, roata n’o mai vedeai cum se învârte, iară părăul veniâ acum înieptat, veniâ ca un şarpe de oţăl îmbrăcat în solzi murdari. Şi Nica îşi pierdu deodată capul. I se părea că se clatină moara sub dânsa, i se păreâ că intră în pământ cu moară, cu saci cu tot. Şi ’n groaza de moarte ce-a cuprins-o i s’a părut deodată c’aude şi cucurigatul şi miorlăitul de care-i spunea omul acela, Visalon. Şi numai decât văzu şi şăpcuţa cea roşie, ş’apoi pe morarul cel dedemult cum se cufundă în apă, iar cel cu şăpcuţa roşie cum îl îndeasă în apă. Atunci fata a dat să fugă, a dat să iese din moară. Şi cânu a trecut pragul, în curte era o singură mare de apă, părăul morii se revărsase, şi treceâ împrăştiat, vuind, alungându-şi apele murdare. Nica simţi iarăşi ameţeala, căzu peste prag şi apa o luă ca pe un braţ de fân. Şi ea vedea mereu pe omul cu şăpcuţa roşie, cum îi făceâ semn, să meargă tot mai iute, tot mai îngrabă. în ziua a doua dădură oamenii din satul vecin de-o mohândeaţă agăţată în rădăcinile unui plop, în vale. Şi dupăce o descăţară şi-i găsiră faţa între haine, oamenii se tra-seră îngroziţi. Nica privea şi acum cu ochii deschişi si mari, încremeniţi, ca si când ar vedea şi acum şăpcuţa roşie. I. Agârbiceanu. Din popor. Preste toate satele Seninu-i ca laptele; Preste toate văile Şerpuesc cărările; în toate vâlcelele Se oglindesc stelele. Numai peste satul meu Se ridic’ un nour greu,... Nu ştiu de-i nour noros » Ori bădiţa-i mânios? Căci pe toate văile Să surpă cărările Şi ’n toate vâlcelele Să tulbură apele... Iară colo sus pe cer, Stele după stele pier... I. Bura. www.dacoramamca.ro LUCKAFA Kl'L Nrul 12. 1909. 200 Graiul apelor. La mal. Mândra apelor crăiasă Ne ’ntâlnirăm azi în cale, Eu cu gândurile mele, Tu cu valurile tale. Prinşi de-o tainică chemare Ne privim acum în faţă, Tu eterna vremii doamnă, Eu un strop răzleţ de vieaţă. Cum te văd din clip'ă ’n clipă Ostenită mintea-mi cade, Simt moşia ta cum creşte Şi hotarul meu cum scade. Lângă sânul tău începe Zborul sufletul să-şi frângă: Cum să taiu nemărginirea Cu luntriţa mea nătângă? Tu m’ai biruit de-acuma, Pururi neînvinsă mare, Biet drumeţ în întuneric y Umilit îţi cer iertare. Spre adâncurile tale Inii îndrept trudită rugă, Mă primeşte ’ntotdeauna Ucenic să-ţi fiu şi slugă. Dela mal mă lasă ’n tihnă Să mă uit aşa . . . departe: Din întinderea albastră * Voiu ceti ca dintr’o carte. De profundis. Plâng apele în noaptea asta Şi într’un vaier îndelung, — Oftări mi-ating în zbor fereastra Şi ’n zbor la patul meu ajung. O groază sufletu-mi supune Şi ’n aşternut eu mă cufund, Căci stihuri de îngropăciune Vin din prăpăstii fără fund. . Plânsori şi gemăte şi şoapte De-alungul apelor s’aştern Şi ’n pacea miezului de noapte Par smulse dintr’un plâns etern. Pe semne-acu-i grozava clipă Când moartea a purces la drum Şi bate tainic din aripă Deasupra mărilor acum. Toţi robii zăvoriţi sub apă îşi simt stăpâna şi tresar, Ei sparg a valurilor groapă Şi plâng cu plânsul lor amar. împins de-o nepătrunsă lege Se cere lutul în pământ; Sărmane suflete pribege îşi cer o cruce şi-un mormânt. Octavian Goga. Unui poet, diplomat şi proprietar de vii. Se plânge zilnic editorul de colbuitele-ţi volume Dar ce ’mbulzeală ’n restaurante şi vinul tău cum se mai trece! Ca diplomat, vei sti: cu vinul înveseleşti uşor o lume... Când este bun, dar vorba veche: „nu poţi s’o ’mbeţi cu apă rece". X. www.dacoromanica.ro Nrul 12, 1909. LUCEAFĂRUL 2G7 Florea Voevod. A fost odată un împărat şi o împărăteasă, sănătoşi şi voinici, dar tot mâhniţi, fiindcă de aproape zece ani, de când se luaseră, duceau degeaba dbrul unui copil măcar. Venind vremea să plece împăratul la răs-boiu departe, cum trebue să se întâmple oricărui împărat într’o poveste, dupăce şi-a sărutat soţia, i-a zis: — Măria Ta, eu acum plec şi numai Cel- de-sus ştie când m’oiu întoarce. Să te găsesc sănătoasă! Dar să ştii că la ’ntoarcere trebue să găsesc şi copil în casă; de unde nu, pâine si sare cu mine nu mai mănânci! ) Pe urmă a ’ncălecat şi a plecat. A trecut dela astea o lună... au trecut trei... cinci... aproape nouă— sună a pace — şi nici un semn. De grijă şi de supărare, stă biata împărăteasă în odaia ei, fără să mai vază pe nimeni decât pe o bătrână credincioasă, care o crescuse pe ea de mică, decând rămăsese fără mamă; stă închisă ,cn bătrâna, oftă şi se jelea, că ce o să se facă ea când o da cu ochii de soţul ei. Văzând că se prăpădeşte de atâta inimă rea, i s’a făcut bătrânei milă, şi s’a gândit cum i-ar mai risipi gândurile negre. Şi aşa, într’o zi, pe la scăpătatul soarelui, a luat-o, şi amândouă, îmbrăcate ca nişte cocoane de rând, să nu le cunoască nimeni, s’au dus la plimbare într’o pădure... Acolo, umblând ele încet amândouă, duse pe gânduri, iată că găsesc o ţigăncuţă tinerică, sdrenţeroasă şi lihnită, stând jos pe o buturugă în acea singurătate, cu un dănciuc aproape gol în braţe; îi dădea ţiţă: el sugea şi ea plângea. — De ce plângi, fetico? a întrebat-o bătrâna. — Cum să nu plâng, coconiţă ?... M’a amăgit hoţul, şi după ce şi-a bătut joc de mine, a fugit în lume şi m’a lăsat să umblu aşa, gonită dela părinţi, cu pruncu ’n braţe... Nu mă mai ţin picioarele de nemâncată... şi pruncul nu vrea să ştie — cere... Şi n’am încai inimă să-mi fac seamă singură: să-l omor şi pe el şi să mă omor şi pe mine... că dă Dumnezeu prunci cui nu-i trebue, la o păcătoasă ca mine, şi la cine trebue, nu-i dă! — E băiat? — Băiat, săru’mâna! — De câte luni? — La noapte îi de zece zile. — Fetico, întreabă bătrâna, eşti tu cuminte? — N’am fost pân’acunia, coconiţă săru’mâna; da de-acîi ’ncolo, să fie ea a dracului care o mai... Deprisos să ne mai lungim la povestit cu deamănuntul toate... Destul să spunem că, peste un an dela plecare, întorcându-se împăratul biruitor dela răsboiu, a găsit acasă mare mulţumire: cocon împărătesc de trei luni în vârstă, dar crescut cât unul de un an... si doica, o mândreţe de fată oacheşe, îmbrăcată numai în niătăsării, ca orice doică de cocon împărătesc... şi sânul!.. Şi s’a bucurat foarte mult împăratul despre toate. S’a făcut botez cu păradă mare şi s’a înveselit norodul întreg, că, fireşte, soartea împărăţiilor este legată de a împăraţilor — şi l-au botezat Florea Voevod. Creştea voinicelul, şi nu mai putea o lume după el, că în adevăr eră o minune de băiat; iar doica, la care mulţi se uitau lung, le spunea: — Ia, nu vă mai uitaţi aşa, par’că n’aţi mai văzut copii! să nu mi-1 deochiaţi! Când a ajuns băiatul la vre-o şase anişori, împăratul a însărcinat pe un curtean de credinţă să îl înveţe mânuirea armelor, călăria, înnotatul, jocurile felurite şi cântarea din harfă şi din gură, — în sfârşit toate câte trebuesc pentru desăvârşirea unui tânăr care va să împărăţească. Doica, iubind foarte pe băiat, îl însoţea mereu la ceasurile de învăţătură; şi, astfel, învăţătorul, care preţuia şi el mult pe şcolarul său aşa de deştept şi cu frumoase apucături vitejeşti, văzând-o zi cu o zi, a ajuns să o placă atâta pe doică încât a răbdat cât a răbdat, până n’a mai putut, şi a cerut-o în căsătorie; iar dânsa, plăcându-i asemenea, că eră om deseamă şi mândru şi-l vedea că ţine şi el mult la băiat, bucuroasă l-a luat. ’ ]* www.dacoromanica.ro 268 LtJCEAFÂRUL Nrul 12, 1909. Şi i-au cununat chiar împăratul cu împărăteasa, dându-le mare cinste şi daruri scumpe. Când a intrat în biserică mireasa — gătită de nună-sa sub ochii nunului —cu flori şi beteală de aur în păru-i negru, cu chipul şi trupul şi cu zâmbetul şi mersul acela, păşind aşa de cuminte, nici îndrăsneaţă, dar nici sfioasă — a rămas toată lumea încremenită, nu altceva, că ’n adevăr eră o arătare. Mai mulţumit ca oricine de această căsătorie a fost tânărul Flo-reaVoivod; el îi iubiâ mult, şi pe mama doica şi pe învăţătorul » lui; avea si ’ > de ce: si ei t îl iubeau pe el destul. Când îl vedeau aruncân-du-se pe cal săl- Prinţul Nicolae al României. batic, prins de coamă în fuga mare, şi când se ’ntorceâ cu calul, adineaori nebun, acum domolit şi plin de spumă; când îl auzeau pe urmă cântând din gură şi cu harfa, de te sfinţea — amândoi soţii lăcrimau si-1 luau în braţe si-1 sărutau, şi femeia zicea: — Mulţi feciori de împăraţi or mai fi, da ca si ăsta al nostru, nu mai crez altul!., s’a isprăvit! Au trăit ei asa cu totii, la curte, în bună pace, liniştiţi şi fericiţi, fiecare cu partea şi gândul lui, pân’ a împlinit Florea Voevod douăzeci si doi de ani — un flăcău ca un > brad. Dar într’o zi, iată că vine dela palat curteanul, învăţătorul Iui, acasă şi zise vesel: — Ştii tu un lucru, dragă nevastă? — Ştiu, dacă mi-ei spune... ’ — S’a hotărît: îl însurăm pe Florea. — Pe băiatul nostru?... cum asta? — Ei! cum!... iac’aşa, cum se’nsoară toţi flăcăii. — Cine-I însoară? — Ei cine!... împăratul şi împărăteasa. — Cu cine? ’ ■— Cu fata unui craiu vecin. — Asta nu se poate! auzi? coşcogea fecior de ’mpărat să ia o fată de craiu... Asta nu se poate, în ruptul capului! Şi repede s’a gătit şi ’nvăpăiată s’a dus la palat să dea ochi cu împăratul şi ’mpărăteasa, să-i întrebe: cum se poate, fără ştirea şi a ei, care l-a crescut pe băiat, să hotărască dânşii aşa de soarta lui? şi răspicat, le-a spus că Florică al ei nu poate luă pe oricine, că lui Florică al ei îi trebue pe puţin o fată de ’mpărat; de unde nu, nu trebue, că slavă Domnului! tânăr e, frumos e, voinic e, fecior de ’mpărat mare e ! Are vreme să mai aştepte pân’ o găsi una pe potriva lui. împăratul a zis una, împărăteasa două, doica nouă... au început să se înteţească femeile la vorbă, şi din vorbă la ’mpunsături, şi de-acolo ceartă la toartă. împărăteasa, supărată de-atâta tevatură,ca s’o taie scurt, zice: — însfârşit, aşa a hotărît politica Măriei Sale împăratului, aşa am hotărît eu — aşa trebue să se facă! destulă vorbă! — Ba nu! ba da ! • Doica, înferbântată grozav, a ţipat odată ah! si a leşinat. > > Săriră toţi... O descheiară la sân şi dă-i cu otet de trandafir. » Vine şi Florea: — Mamă doică! Şi începe să se vaiete ca un copil mic şi să se bată cu pumnii ’n cap. Împărăteasa — leşină şi ea. împăratul, straşnic de turburat de toate astea, strigă: — Eu stric, că m’apuc să vorbesc politică cu nişte femei nebune! www.dacoromanica.ro Nrul 12, 1909. LUCEAFĂRUL 269 împărăteasa se deşteaptă şi pleacă foarte mâhnită de asemenea cuvinte. Se deşteaptă şi doica; se uită la ’mpăratul şi, lovindu-se cu pumnul peste sânul gol, începe să se bocească flăcăului: — Nu se poate, maică! nu voiu, maică, moartă tăiată! nu te dau, Florică, decât după fată pe potriva ta! Să nu mă faci de ruşine, Florică mamă, că mă omor! Florică o mângâie plângând şi zice: — Nu, mamă, nu! fără voia ta nu fac nimica! împăratul, ţinând şi el foarte mult la doică si auzind si vorbele băiatului, nu s’a îndurat să le strice hatârul şi le-a zis: — Dacă nu vreţi voi, bine. S’a făcut răsboiu pentru asta; căci craiul vecin, care avusese făgădnială de căsătorie pentru fiică-sa n’a putut suferi o astfel de nesocotire. Răsboiul s’a sfârşit, ca toate răs-boaiele, cu pace. Iar peste un an, plimbân-du-se pe Ia curţile din lume, Florea Voevod, însoţit de doica şi de învăţătorul lui, s’a dat în dragoste — că eră ochios — cu o tânără vestită de frumoasă, fata unui împărat, mai mare chiar decât tatăl lui; şi numai decât între cele două curţi s'a pus la cale căsătoria. Când s’a făcut nunta aceea strălucită cu mari petreceri în grădinile împărăteşti, toată lumea s’a înveselit; dar mai mult ca toţi, doica. A privit lung la mire şi mireasă, cum se plimbau prin grădină, încet, strâns alături, şoptindu-şi unul altuia cine ştie ce nimicuri tinereşti, i-a arătat soţului ei si, strălucindu-i ochii de mulţumire, a zis: — Aşa da, Floric’al mamei! aşa ’nţeleg şi eu... Să ia fiecare pe potriva lui! I. L. Caragiale. Ioana D’Arc. Prietinei mele. De sine s’aprinde azi candela mea, Sub chipul sublim al iubirei: Ioana, condusă ca magii de-o stea Când jură sub steagul oştirei. Odaia-mi pustie de farmecul sfânt Al dragostei ei se ’nsenină, Cu dreapta pe spadă, cu stânga jurând Se uită fecioara ’n lumină. Putere curată, martirul sfânt — Iubire de neam, de moşie, Clăditu-ţi-a templu prin veşnicu-i cânt Cel care cu glasu-i te ’nvie. Cel care cu glasu-i, scutită de rug, Te ’ngroapă ’n a gloriei pară, Izbândă a celor, care nu fug De trudă şi mor pentru ţară. Ce-o să rămână din cântecul meu? Avântul? — O clipă de dor? Poate că numai părere de rău — Ca după cei care mor. Mana Cunţan. I. I. Scherrer, Jeannc d’Arc. www.dacoromanica.ro 270 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1909. Stai tăcută, fată mare, Tristă, veşnic singurică... N’are cine să-ti sărute y Mâna albă — mâna mică. Unei fete. N’are cine să-ţi alinte Blând şuviţa de pe frunte... Fată mare, vieata ta e 7 y Soartea florilor mărunte. Te usuci,te stângi în umbră, Printre altele ti-i pierde, Floare mică, floare albă, N’are cin’ să te desmierde. Sirnina Bran. Scrisoare. ... Şi-am coborî!, iubito, într’un templu; Un templu vechili, părăginit şi rece, Cu zidul înegrit de lungă creme Pe lungă care se zărea cum trece, Un pârâiaş curat ca o lumină. .. Eră o noapte albă şi senină!. . — Pe pietrile culcate in grămadă Bătaia lună-şi aşterneă argintul; Dintr'un tufiş, în adieri uşoare, Miros dulceag îmi trimetea iacintul. Zdrobit şi obosit de pribegie, Sub zidul rece am îngeuuuchiat Şi tâmpla mea atât de ’nfierbânfată Pe lespedea de piatră mi-am culcat Şi-am plâns. .. am plâns, ca’n clipa despărţirii. — Vedeam, cutremurat, cu buza mută Cum ultima nădejde o îneacă, Cum cea din urmă rază mi-o răpeşte Şi stăm neputincios! .. Cu ochii ’n zare Te căutam să te găsesc, iubito, Să-mi spui vre un cuvânt de alinare, S’aud din nou pe buza ta: „iubire", Să-ţi simt sărutul dulce de fecioară, Dar ochi-mi rătăceau în întnnerec, Simţiam pustiul cum mă împresoară! . . Intr’un, târziu — eră spre dimineaţă — Mi-am ridicat pleoapa ’nrourată... Eră atâta soare prin poiene Şi-atâta pace sfântă si curată, C’am stat sfios dc-atâta strălucire, Ce coborîse peste ’ntnaga fire! .. Departe marca-şi trimeteă oftatul Prelung, domol ca o chemare, nouă; In jurul meu, pe florile trezite, Se răsfăţau mărgeanele de rouă, Far în dumbrăvi cântă priveghitoarea. : . — Ca deşteptat din lungă aiurare, înseninat mi-am prins toiagul sorţii Şi am pornit în noua îndrumare.. . Şi-am cunoscut ascunsa tu putere, Mângâietoare, pacinică: uitare ! I. Enescn. Catrene. Celce cu Hafis vrea să se întreacă în cântece, în măestria lor, E ca şi rândunica din poveste: Se ’ntrece ’n zbor cu şoimul munţilor. y y * Cu sufletu ’nsetat, adânc sorbit-am lubirea-i sfântă, farmecu-i ceresc. De ce nu pot cu ’ntreaga mea fiinţă în flacăra-i să pier, să mă topesc?! * (Hafis.) Să te asamene c’un mugur, Nici un poet pe lume n’ar putea, Căci nu-i în lumea asta mugur, Să aibă o guriţă, ca a ta. * Stăpâna mea! Minunea mea slăvită! întreagă lumea asta luminoasă E numai o oglindă, — plăzmuită, Ca să-ti arate cât eşti de frumoasă?! y y - Vasile Stoica. www.dacoramamca.ro Nrul 12, 1909. LUCEAFĂRUL ■271 Inginerul Baltă. „Bună ziua, domnule hangiu! — Plecăciune, domnule. — Eu sunt inginerul Baltă, trimis de Eforie să fac măsurătoarea moşiei şi pentrucă o să fiu nevoit a sta pe aci vre-o trei săptămâni, te-aş rugă să mă găzduieşti, sau de nu, să mă îndrepţi la vre-o casă de creştin. — Cum nu, domnule inginer, pentru oameni buni se găseşte loc; de, numai să fiţi mulţumiţi; la noi e asa cum dă dumnezeu, adi-cătilea tocmai sărac nu-s eu, dar... aşa suntem noi, — ea poftiţi...“ Şi luând-o înainte, îl trecu prin prăvălie, de aci prin „odaia muşteriilor" si deschise usa în „casa mare", curat ţinută, de curând văruită şi lipită. „Păi iacă, domnule inginer ... de, nu-i taman ca la oraş, dar tot e mai bine ca pe aci, pe aiurea. — Mulţumesc, îi bună şi prea bună chiar, mie ce-mi trebue alt decât un pat curăţel de odihnă şi... ei, dar cum te chiamă, frate, uitai să te întreb, să ştiu şi eu. — Costache, aşa îmi zice, Costache. Bu- ducea. Eu sunt aci în sat mai de „căpetenie", între negustori; aci la mine în bătătură se ’nvârte hora, şi, de, am şi eu pământuri... vite__ — Să le stăpâneşti cu bine, domnule Costache, dar ea vezi până una-alta, fă de pune ceva de-ale mâncării, am cam înfometat. — Acum, d-le inginer, — dar, dacă nu vă supăraţi, o vorbă... — Care-i? — Pâine albă nu prea avem pe aci, dar o mămăliguţă pripită făcută de Veta... de, nu-i tocmai ca la oraş. — Bună, d-le Costache, foarte bună, fă ce ştii. y — Mă duc dară." Hei... vorbăreţ român riiai e şi Costache ăsta, îsi zicea Baltă, si mai fluerând, mai cântând îşi deslegă geamantanul, se uşură de hăinărie, îşi curaţi instrumentele de prav şi aşa, ca şi cum ar fi fost de când lumea oaspele hangiului, eşi prin curte răsuflând ca uşurat de oboseală şi grije. Eră pe după prânz; din umbra sălcâmului, din fundul curţii, inginerul Baltă îşi rotea ochii jur împrejur, pe coamele dealurilor împădurite în livezi de pruni. Hât... departe... pe sub coaste, faşa alburie a şoselei se pierdea înspre oraş. Viile ridicate înverzeau cât poţi privi roată; — pe din partea de jos a satului valurile grâului băteau în pala vântului de Cireşar... şi mult ar fi rămas inginerul pierdut aşa, de n’ar fi venit Viorica, o fetiţă de vre-o 10 anişori, rumenă şi îmbujorată de sănătate, să-l cheme la masă. Aci hangiul, după ce-i ură poftă bună, începu a lăudă mămăliguţă Vetei, şi hai să-l descoase. „D-le inginer, fără bănat, dar aşa suntem noi ăştia dela tară, vrem să ştim de toate; la ce vei fi venit să niăsori moşia?... Pe aci îs „inbaticari" oamenii, îşi au pământurile măsurate, he hei... de mult, de când le-au dat ■ şi aplecându-şi mâna înspre pământ să fie mai convingător — ia pe-aşa micuţ eram eu atunci, de-o şchioapă. — Da, neică Costache, şi acum Eforia vrea să ştie cum stau loturile împărţite, adecă tot aşa se găsesc sau sunt îmbucătăţite. — Aha!., pricep, — oamenii noştri n’au mai plătit „baticul" de vre-o zece ani şi pa-să-mi-te „Iforia" vrea să le ia pământul, sau să-i judice; altfel ce i-ar păsa „Iforiei" de pământ, că de furat n’a putut să-l fure nimeni, tot acolo e; şi moşia tot aşa de mare-i. — Nu, d-le Costache, n’ai înţeles; — se măsoară moşia să se cunoască ce pământ e dat şi cum l-au împărţit oamenii Ia feciori şi fete, iar pe de altă parte să se ştie ce a mai rămas nedat. — Ei... păi atunci te pomeneşti că vrea să pue vre-o „dare" de pogon şi de cap de copil, adicătelea să mai pue ceva la „bir" şi „pristaţie". — Nu, nici acu nu ’ntelesesi. — Geaba vrei să mă ’ncurci, d-le inginer, geaba; te-am priceput eu din capui locului; aşa-i... bir, pristaţie, ne ia pământurile..." Baltă, ca s’o isprăvească mai degrabă, — vedea el că nu se înţeleg — dădu din cap, • semn la care-Costache îi şi grăi, aşa ca şi cum şi-ar fi spus sieşi. www.dacoramamca.ro 272 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1909. „îra!... d-le inginer, grele vremi am ajuns; — auzi, auzi; angarale nouă, bir prist-------. — Nu ne ’nţelegem şi pace! îi tăia vorba Baltă; ia, mai bine, dă d-ta gură băiatului să-mi aducă vre-o doi oameni, că mâne în zori as vrea să încep lucrul şi fără ajutoare nu pot, îmi trebuesc doi oameni, asa mai ştiutori de carte. — Bine, d-Ie inginer, cum nu... Măi Ioane! ia dă fuga pe la al Nastăsiei şi vezi de-o fi acasă să vie „momintan" acum aci, ş’apoi mai dă şi pe la alde Ghiţă Pas cu si t zi-i si Iui; — j 7 dă fuga, măi... te-ai întors? — Să viu cu ei, jupan e? — Cu ei, jupui-te-ar ăl cu coarne!..." Nu trecu mult si Ion i venea în grabă cu doi români, mai asudaţi de } umblet; — auzise el, Ion, de bir, Copil din Petroşeni. de măsură- toare, si le şopti oamenilor că „a venit dela stăpânire un p r i c e c t o r cu beţe vopsite şi cu ocheane pe trei picioare şi că-i chiamă acuşia". „Ei veniră-ţi, oameni buni? îi întâmpină inginerul. — Da, boierule, am venit, zise unul, eu sunt Ghiţă Pascu... Şi eu, zise celalalt, eu sunt Mitru al Năstăsiei. — Bine Mitrule, toate bune, iacă ce vreau eu: mâne în zori să veniţi aci la măsurătoare; vă plătesc doi lei pe zi — vre-o două săptămâni — vă învoiţi? — Cum nu, boierule, mâne suntem aci, vă sculăm noi. — Atuncia ne-am înţeles! — Ţeles, boierule." A doua zi şi alte câteva în urmă, Baltă, toată ziua lucră la ridicarea planului. La han nepăsarea de mai înainte sburase, Costache nu se putea dumeri cum se face măsurătoarea, el una ştia, îşi vârâse în cap, şi aşa trebuia să fie — sau le ia locurile, sau le pune biruri, sau şi una şi alta. Şi care cum venea pe acolo, dintre oameni, tuturor le spunea năpasta ce dedea peste ei, — cu floricele, aşa cum ştia el. — „Iacă măi oameni, începu el într’o seară, când se strânseră mai mulţi la han, — iacă beleaua; are să ne ia locurile inginerul, pentrucă de, noi n’am mai plătit „baticul" de vre-o 10 ani, sau ne ia vasele şi cazanele de ţuică şi te mai pomeneşti — Doamne fereşte — că pe deasupra ne pune dări, dările astea ne omoară... Auzeam eu aşa cevaşilea, când am fost săptămânile trecute la oraş; se zicea că unu „Maxin" cine va fi ăla, a făcut o lege în care stă slovă să ne pue bir şi pe copii... şi câte şi mai câte... — Doamne!... mare păcat ne mai veni, — se amestecă şi Radu, „conţiliu" la primărie, — dar lasă, ştiu eu una. — Ştiţi ce, măi băieţi? ştiţi ce mai gândii eu?., să-i fac o foaie de drum, să-i pui rotiţe la picioare; auzi să capăt eu necazul românului, să duc în cap urgia lumii, şi pentru cine?., pentru un ăla, un venitic, să-l ţiu eu în casă... Şi iacă ce-am zis eu: Veta? Veta ştie carte, e cuminte, poate să vorbească, să-i spuie că nu-1 mai putem ţinea, că... ei, i-o spune şi ea o minciună; — să se ducă dela casă, să piară în pustii! — Ştii ce, măi nea Costache, grăi Radu, ştii ce, nu mai umblă cu bobotele; Duminecă ne-am stringe cu toţii aci şi... lasă de n’o fugi el cu ochean cu tot, pas de-a-1 mai ajunge, să nu-mi spui mie pe nume; aşa, măi oameni? — Păi, mintea ta, zise Cărăuşii, cine o mai are? Halal să-ţi fie." S’au mai sfătuit ei ce s’au mai sfătuit şi au plecat, rămaşi înţeleşi pe Duminecă. Costache Buducea nu răsuflă nimic până Sâmbătă seara şi atunci, dupăce-şi făcu socotelile, chemă pe „dumneaei" să-i scrie „cri-ditu". Toate acestea sfârşite, Costache, cu www.dacoramamca.ro Nrul 12, 1909. LUCEAFĂRUL 273 hârtia îndoită, mai tremurând pe picioare de teamă să nu-i înţeleagă gândul, netezindu-şi stuful mustăţii, deschise uşa inginerului şi... „Bună seara, d-le Baltă. — Bună să fie, neică Costache. — Păi te-aş rugă; — uite greutăţi, aş vrea să mă duc pe la târg şi de, mi-ar cam trebui nişte parale, că de... — Bine, d-le Costache, şi cam cât ţi-ar trebui ?... — Păi, iacă, până azi sunt 9 zile... de, vezi dumneata, e scris acolea. — Veta ştie... hei, domnule, de n'aşi fi avut aşa muiere, zău, greu aş duce... ea îmi ţine socotelile, eu nu ştiu carte... — Şeaizeci de lei, atâta face? — Atâta zău, trei poli îmi trcbue, mă duc la oraş... > — Bine, d-le Costache, poftim! — Şi scoţând trei hârtii i le întinse hangiului. — Mulţumesc, d-le inginer, şi cu plecăciune, de nu te-aşi fi supărat, dar... — Nu face nimic, e dreptul d-tale.“ A doua zi la hanul lui Buducea se adunau oameni ca la sfat, şi mai o vorbă, mai un păhăruţ, se făcură aşa cum îi stă românului bine. Pe la ceasurile nouă se sculă şi inginerul, plăti oamenilor zilele lucrate şi dupăce beu un păhar de lapte, eşi în curte cu planşeta aranjată, pe picioare, cu „beţele vopsite", zicea că vrea să verifice instrumentul. La ţanc se ivi şi d-l Costache, nu înţelegea pe semne ce-i cu „verificarea" şi îngălbenit de mânie se duse la inginer. „Bine, d-le, şi curtea mea vrei să o iei, păi cum?... ce-i asta? să mă laşi sărac aşa pe vrute pe nevrute; — ce te tot uiţi pe sticla aia?., aici eu sunt stăpân şi nu altul... să-ţi strângi fleacurile că de unde nu... — Stăi, d-le Costache, te superi de geaba, eu verific instrumentul să văz de-i bun... — Pai la mine în curte te-ai găsit?... du-te colea pe şosea şi virifică pân’ ce nu-i mai putea!" — şi scrâşnind din dinţi se ’ntoarse de le spuse oamenilor ce-i cu inginerul. Baltă îşi strânse instrumentele şi da să intre în casă, când se deschide poarta şi vre-o douăzeci de români, cari mai de cari s’o ia înainte; îi trântiră din mână beţele vopsite şi pân’ ce-ai bate în pâlnii, după inginerul în casă intrară vre-o cinci. „Bine, oameni buni, cu ce vi-s vino- vat? ce pri¬ cini v’am , -.i făcut? în- găimăingi- . '. ’/ _-^j nerul, abia trăgân- ¥ du-si su- î '••if Port din Uioara. fletul. — Ce pricini ? hai ? ne mai judeci?.. — ia ascultă, una si cu una fac două, acum, în fata noa- i stră să-ţi strângi lăzile şi beţele, şi să nu care cumva să te mai afli prin Călugăreasca, că-ţi rupem picioarele, - înţelesu-ne-ai?... Să ne iei tu moşiile, ha? pentru Iforie, să urci birul şi pristaţia, hai ?.. român eşti tu?...“ Geaba mai cercă să vorbească inginerul, pe vrute pe nevrute l-au urcat într’o căruţă. Cărăuşu îl luase în primire — şi, în huidue-lile oamenilor, s’a dus spre oraş, pierzându-se în norul prafului de pe şosea. C. Ardelean. www.dacoramamca.ro 274 LUCEAFĂRUL N iul 12, 1909. Pagini străine. — Ceasul de Iv. XIX. Mulţi ani au trecut de când s’au întâmplat toate acestea; nu odată m’am gândit asupra lor şi până astăzi tot nu pot înţelege pricina înverşunării, care cuprinsese pe tatăl meu, socotind că nu tocmai de mult oprise chiar şi pomenirea nesuferitului ceas; precum nu pot pricepe nici furia lui David la auzul furtului Iui Vasile. Fără voie îţi vine să crezi, că ceasul avea în sine o putere misterioasă. Vasile nu ne trădase, cum a presupus David, — nu-i era lui de asta: prea îl apucase frica,— ci lucru simplu, una dintre slujnice a zărit ceasul în manile lui, şi îndată l-a pârât la mătuşa. Atât necaz pentru o nimica! Şi astfel, alergam pe stradă, drept prin mijloc. -Trecătorii ce-i nimeriam încercau să ne oprească sau se fereau miraţi. Mi-aduc aminte, că un maior în retragere, cunoscut pentru cânii săi de vânătoare, deodată se ivi în fereastra casei sale — si roşu, cu corpul plecat afară, începii a strigă ca la o goană turbată: „Ho! ţine-1 măi!“ prelungind urletul dela spatele noastre. David fugea şi, ridicând ceasul deasupra capului, când şi când sărea; eu încă săream, si tot acolo, unde si el sărea. - în cotro? — strigai lui David, văzând că apucă pe o ulicioară, şi apucând şi eu pe urmele lui. — La Oka! — îmi strigă.— In apă cu el! în râu, la dracu! — Ho! ho! — sbierâ lumea la spatele noastre... Iar noi sburam pe ulicioară. Iată, din faţă, începe a adia o răcoare — şi râul e aici, şi coborâşul râpos mlăştinos, şi podul de lemn cu un lung şir de cară, şi soldatul dela garnizoană cu suliţă lângă barieră; — pe atunci soldaţii purtau suliţe... David e deja pe pod, trece iute pe dinaintea soldatului, care încearcă a-i da o lovitură cu suliţa peste picioare — şi nemereşte într’un viţel ce trecea înainte. David, într’o clipeală, sări pe balustrada podului — scoţând un strigăt de bucurie... Ceva alb, ceva albastru sclipea, sburâ prin aer — ceasul de Tureheniev. — (Urmare.) argint împreună cu panglicuţa mărgelată a lui Vasile căzură în valuri... Dar atunci se petrecu un lucru de necrezut. îndată pe urmele ceasului picioarele lui David se ’ntoar-seră în sus, — şi el cu capul în jos, cu inâ-nile înainte, cu poala hainei împrăştiată, descrise în văzduh un arc repede — în zile calde aşa sar broscuţele speriate de pe ţăr-murii înalţi în apa lacului — şi dintr’odată se făcu nevăzut de pe balustrada podului... şi — buf! s’auzi un greu pleoscăit... Ce s’a petrecut în mine n’am puterea să descriu nici decum. Mă aflam la câţiva paşi de David, când a sărit de pe balustradă... dar nici nu mi-aduc aminte, dacă am strigat oare; nici nu cred, că m’am speriat: am rămas mut, fără simţiri. Mânile, picioarele îmi înţepeniră. împrejurul meu oamenii se împingeau, alergau; unii dintre dânşii îmi păreau cunoscuţi: Trofimici deodată-mi apăru, soldatul cu suliţa grăbise undeva la o parte, caii dela cară apucaseră iute înainte, înălţân-du-şi boturile înfrânate... După aceea mi s’a făcut verde înaintea ochilor, şi cineva mi-a dat o lovitură tare după ceafă şi d’alungul spinării... Am leşinat. Mai ştiu, că dup’aceea m’am ridicat şi, văzând că nimeni nu mă bagă în seamă, m’am apropiat de balustradă, însă nu de partea unde a sărit David: îmi eră groază să mă apropiu de locul acela, — ci de ceealaltă, şi m’am uitat la râul sgomotos, albăstriu, umflat. Mai ştiu, că nu departe de pod, la ţărm, am observat o luntre legată acolo, iar în luntre câţiva oameni, şi unul dintr’ânşii, ud de tot şi sclipind la soare, plecându-se peste marginile luntrei, scotea afară ceva din apă, ceva nu prea mare, întunecat, lungăreţ, un lucru, care credeam la început, că este un geamantan sau o corfă; dar, uitându-mă mai bine, am văzut că lucrul acela eră — David! Atunci am trăsărit de spaimă, am strigat desnădăjduit, am alergat cătră luntre, îndesându-mă printre oameni, dar sosind acolo am pierdut curajul şi m’am oprit privind împrejur. între cei mulţi recunoscui pe www.dacoramamca.ro Nrul 12, 1900. LDCEAFĂKUL 275 Trankvillitatin, bucătarul Agapit, cu o cizmă în mână, Iuşca, Vasile... Omul cel ud, sclipind, trase de subsuori corpul lui David din luntre, mânile acestuia er.au ridicate în dreptul feţii, ca şi când ar vrea să şi-o acopere de privirile străine, şi-l puse pe spate în noroiul de pe ţărm. David însă nu se mişcă, părea mort, cu călcâiele lângă olaltă şi cu pântecele gol. Faţa lui eră verzie, ochii închişi şi apa îi picură din păr. Omul ud, care-1 scosese afară, după îmbrăcăminte lucrător la fabrică, începu a povesti, zgriburind de frig şi mereu dându-şi la o parte părul de pe frunte, cum a săvârşit lucrul. El povestea cu vorbe destul de alese şi îngrijite. — Când văd, domnilor, ce fel de primejdie se pregăteşte... Cum geme băiatul alergând pe pod... Haid’... Iute o iau la fugă în josul apei; că bine ştiu — dacă nimereşte să-l ia apa, îl mână sub pod în colo; ei, ş’atunci... în veci pomenirea lui! lată văd: un fel de căciulă păroasă pluteşte; numai cât nu eră căciulă, ci — capul lui. Haid’, iute, sprinten m’arunc în apă, îl apuc... Ei, după aceea, nu mai e procopseală mare! în mulţime s’auziră două-trei vorbe aprobatoare. — Acum trebue să te încălzeşti, să mergem, să bem o duşcă, — grăi unul. Dar atunci cineva deodată se’ndesâ repede ’nainte... Eră Vasile. -—Ce vreţi,oameni buni, — strigă el aproape plângând: — trebue să-l deşteptăm. E domnişorul nostru ! — Să-l deşteptăm, deşteptăm, — răsună glasul mulţimii, care creştea într’una. — De picioare să-l spânzurăm! E cel mai bun leac! — Cu pântecele pe-o bute, şi leagănă-1 încoace şi încolo, până ce... Apucaţi copii! — Nu care cumva să-l atingeţi! — se mestecă soldatul cu suliţa. — Trebue dus la gardă. — Vagabonzi — se auzi de undeva basul lui Trofimici. — Dar trăeşte, — strigai deodată în gură mare şi aproape îngrozit. Mă apropiasem de faţa lui... „Va să zică aşa e omul înecat," gândii, şi inima mi se strânse... Si deodată văd cum buzele lui > David tremură şi varsă puţină apă... în aceeaşi clipă mă împinseră, mă traseră la o parte; toţi se aruncară spre el. — Mişcă-1, mişcă-l! — lărniuiră glasurile. — Ba, nu, stai! — strigă Vasile. — Să-l ducem acasă... acasă! — Acasă, — luă vorba chiar si Trankvil-litatin. — Iute să-l ducem, acolo vor şti mai bine ce-i de făcut, — urmă iarăş Vasile... (Din ziua aceea Vasile mi-a fost drag). — Fraţilor! nu-i p’aci vre-o rogojină? Dacă nu-i — ţineţi de cap, de picioare... — Stai! lată rogojina! Aşează-o! Apucă! Mişcă! Acuş i-e bine: merge ca într’o ca-leasă. Şi câteva minute mai târziu, David, nesimţitor pe rogojină, intră serbătoreşte sub cope-risul casei noastre. XX. îl desbrăcară, îl puseră în pat. încă pe cale începuse a da semne de vieaţă, mormăia, da din mâni... în odaie îşi recâştigă deplin simţirile. Dar îndată ce trecu primejdia de moarte si nu mai eră nevoie să te bălăbăneşti pentru el — nemulţămirea intră în drepturile sale: toţi se lăpădară de el, ca de un lepros. — Pedepsească-1 Dumnezeu! pedepsească-1 Dumnezeu! cârteâ mătuşa prin toată casa. — Să te cotorosesti de dânsul oricum, Por-firie Petrovici; că are să-ţi facă o pacoste, s’o pomeneşti cât vei trăi! — Băiatul ăsta, Doamne iartă-mă, e ca o viperă, şi e îndrăcit, — întări Trankvillitatin. — Câtă răutate, câtă răutate, — trozni iarăş mătuşa, apropiindu-se de uşa odăii noastre, ca negreşit s’o audă David: — întâi şi mai întâi a furat ceasul, după aceea l-a dat în apă... ca nimeni să n’aibă parte de el, auzi dumneata... Vai de mine! Toţi erau nemulţumiţi. t > » — David, — îl întreb, când am rămas singuri: — de ce ai făcut treaba asta? — Şi tu?! — răspunse cu glas slab: buzele lui erau învineţite şi toată faţa părea umflată. — Ce am făcut? — Dar în apă de ce ai sărit? — Sărit! —Nu m’am ţinut de balustradă; iată toată istoria. Dacă as sti să înot, — t ) 7 www.dacoromanica.ro 276 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1909. Interiorul unei case ţărăneşti din Poiana-Sibiiului. aş fi sărit cu voia. Am să învăţ neapărat. Fii, dar ceasul acum — cucul... Tată meu atunci, cu pas solemn, veni în odaia noastră. - Pe tine, iubitul meu fiu, — se îndreptă cătră mine, — am să te frec negreşit, da, da! deşi acuşi îţi mijeşte mustaţa. — După aceasta se întoarse cătră patul, unde zăcea David. In Siberia — începu el cu glas greu şi autoritar — Siberia, domnule, sunt pedepsiţi cu muncă silnică în boite subpământene, şi trăiesc şi mor oameni, cari sunt mai puţin vinovaţi, mai puţin criminali, decât tine! Eşti tu sinucigaş, sau numai hoţ, sau poate nebun? ai bunătate de-mi spune?!! — Nu-s sinucigaş, şi nu-s hoţ, — răspunse David; — dar ce-i adevărat, e adevărat: în Siberia ajung oameni buni, mai buni decât noi şi decât dumneata... Asta o ştii fără îndoială si d-ta... * Tata oftă, se dete un pas îndărăt, privi ţintă la David, scuipă, şi, făcându-şi încet o cruce, plecă afară. Nu-ţi place? — zise David pe urmele lui, şi scoase limba. Apoi încercă să se scoale; dar nu putu. — Neapărat s’a rupt ceva în mine, — grăi miş-cându-se puţin si încretindu-si 1 > f fruntea. Mi se parc, apa m’a izbit de-o bârnă. — Ai văzut tu pe Raisa? — ada-osc deodată. — Nu, n’am văzut-o... Stai! stai! stai! Acum ştiu: » n’a stat ea oare Ia margine, lângă pod? — Da .. . într’o haină neagră, o cârpă gal-bină pe cap... Trebue să fi fost dânsa! — Ei, dar după aceea ... ai mai văzut-o? — După aceea... Nu ştiu. Că nu-mi eră de asta. Tocmai atunci 1 ai sărit. David se neliniştea. j — Alexe, dragă, puiule, du-te la ea, chiar acum; spune-i, că-s sănătos, că nu mi s’a întâmplat nimic. Mâne am să fiu la ei. Du-te curând, frate, fă-mi plăcerea! David îşi întinse mânile spre mine... Părul său roşu, svântat deja, eră sbârlit nu fără oarecare haz... dar expresiunea duioasă a feţei lui se părea şi mai sinceră. Luai căciula şi ieşii din casă, grijind să nu dau ochi cu tata şi să nu-i aduc aminte de fă-găduială. XXI. „Şi într’adevăr“, gândii pe drumul cătră Latkin, „cum de n’am observat pe Raisa? Unde să fi fost ea? A trebuit să vadă“... Şi fără veste îmi adusei aminte: în clipa căderii lui David, străbătu la urechile mele un strigăt straşnic, sfâşietor... Oare nu ea strigase? Dar cum de n’am văzut-o mai târziu? înaintea căsuţii, unde locuia Latkin, se întindea un loc pustiu, năpădit de urzici şi încunjurat de un gard stricat. Abia trecui www.dacoramamca.ro Nrul'12, 1909. LUCEAFĂRUL 277 gardul (nici poartă, nici portiţă nu eră nicăieri), când mi se înfăţişă vederii priveliştea următoare: Pe treapta de sus a scării, înaintea casei, şedea Raisa, cu coatele pe genunchi şi cu bărbia răzimată pe manile împreunate; ea privea drept înainte făr’ a se mişcă; lângă dânsa eră sorioara ei; mută si foarte liniştită, învârtiâ din când în când biciul, iar înaintea treptelor, cu spatele cătrâ mine, într’o jiletcă ruptă şi veche, în pantaloni şi cu pantofi de lână în picioare, clătinând din coate şi înco-voindu-se, bătrânul Latkin sărea şi n’aveâ stare în loc. Auzind paşii mei, se întoarse . repede, se stârci — şi, numai decât sărind spre mine, începu să vorbească nespus de repede, cu glas tremurător, cu ne’ntreruptele: ciu, ciu, ciu! Mă ’ngrozii. De mult nu-1 mai văzusem si, la urmă, nici nu l-as fi cunoscut, dacă m’aş fi întâlnit cu el în alt loc. Faţa aceasta aşa zbârcită, fără dinţi, roşie, ochii mici, rotunzi şi turburi, părul cărunt încâlcit, mişcările convulsive, săriturile, vorba aceea fără gând, bolborositoare... De ce trebue să fie asa? De ce starea aceasta neomenească, i desnădăjduită, chinuieşte o fiinţă nenorocită? Ce fel de „dans macabru?"*) — Ciu, ciu, — bâlbăi fără să ’nceteze de-a se strâmbă, — iată-o, Vasilievna, acum, ciu, ciu, a venit... Auzi! ca o troacă pe coperiş (se lovi cu mâna peste cap) şi şede aşa cu lopata; şi-i chioară, chioară, ca Andriuşka; e chioară Vasilievna! (De sigur, voia să zică: mută). Ciu, e chioară Vasilievna mea! lată, amândouă sunt într’o coajă... Vă place, buni creştini? Acum am numai luntriţele astea două! Ha? Latkin, învederat, pricepea că vorbeşte fără şir şi îşi da silinţă straşnică, să-mi tălmăcească, despre ce-i vorba. Raisa părea că n’aude nimic ce vorbeşte tatăl său, iar sorioara ei băteâ mai departe din bici. *) Horă in iad jucată de morţi. Fanfara ţăranilor din comuna Buduş (comit. Bistriţa-Năsăud). — Rămâi sănătos, bijutierule, rămâi sănătos! — zise Latkin de câteva ori după olaltă, cu închinăciuni adânci, ca şi când s’ar bucură, că a prins în sfârşit o vorbă cu înţeles. îmi venea să ameţesc. Ce însemnează toate acestea? — întrebai de o babă, care se uită din fereastra căsuţii. — Să vezi, dragă, răspunse ea trăgănat — zice că un om, ştie-1 Dumnezeu cine-i, eră să se înece; iar ea l-a văzut. Ei, şi poate a cuprins-o spaima; a venit acasă, dar de atunci... nimic; si cum a şezut asa pe lădiţă — iată tot şede, e ca un stan de piatră, de-i vorbeşti, de nu-i vorbeşti. Cu bună seamă, rămâne şi ea fără grai. Vai de ele! — Rămâi sănătos, rămâi, — repetă Latkin cu aceleaşi închinăciuni. » M’am apropiat de Raisa şi m’am oprit drept lângă dânsa. — Dragă Raiso, — i-am strigat — ce-ţi lipseşte? Ea nu mi-a răspuns nimic; tocmai ca şi când nu m’ar vedea. Faţa ei nu eră palidă, nu se schimbase — ci eră ca piatra, şi înfăţişarea ei, ca si când acum-acum ar adurmi. — Da-i chioară, e chioară, — bâlbăi în urechea mea Latkin. Am prins de mână pe Raisa. — David trăieşte, — am strigat mai tare, decât stri-N. tr. gasem mai nainte: — trăieşte şi-i sănătos. www.dacoramamca.ro 278 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1909. Trăieşte David, înţelegi tu? L-au scos din apă, acum e acasă şi-ţi trimite vorbă, că mâne vine la tine... El trăieşte! » Raisa, obosită, îşi înălţă ochii spre mine; clipi de câteva-ori, deschizându-i tot mai mari; apoi îşi plecă la o parte capul, roşindu-se puţin, iar buzele i se deschiseră... Ea răsufla rar şi adânc, se încreţi ca si când ar avea dureri, zicând în sfârşit după mare încordare: „Da... Dar... tră... trăeşte," — se zmâci de pe trepte şi se repezi ’nainte... ■— în cotro? strigai eu. Dar ea, hohotind uşor şi legănându-se, alergă deja peste locul pustiu... Fireşte mă luai după dânsa; într’aceea îndărătul meu izbucni vaietul comun al bătrânului Latkin şi al copilei surdo-mute... Raisa grăbea paşii drept cătră noi. — „lată o ziulică unică în felul său!“ — gândii eu, silindu-mă să nu rămân ’napoi de hăiniţa neagră ce flutură ’naintea mea. Trad. din originalul rusesc de E. Hodoş. (Va urină.) Dări de seamă. D. Angliei: Fantazii. (Socec et Cie, Bucureşti, 1909). Dl Angliei esle un poet rafinat. Mintea lui nu se mai opreşte înaintea cugetărilor înalte, fantazia lui creiază lucruri mici, subtile şi stranii. Mărunţişuri ciudate şi nimicuri drăguţe sunt subiectul poeziilor lui astăzi. Ascultaţi numai cântecul despre „Omul din lună": Privesc o semuirc de om în discul lunii, Un chip bizar ce râde, privind de sus pământul, Un râs amar şi straniu ce-l au numai nebunii Şi morţii, când pe buze le-a ’ncrcmenit cuvântul. E-un om de bunăseamă, e-itn cap de om, — o mască, Dar după ironia acestei măşti s’ascunde Cea mai cumplită moarte cc-a fost să ’mpărăţească; Şi tatu i chipul ăsta îl ştiu de nu ştiu unde.... L-am mai văzut desigur, de mult, dar poate anii Şi-au zugrăvit sarcasmul pe marca lui durere Şi tot ce-a ars într’ănsul s’a stins azi ca vulcanii Ce râd în discul lunii cu-albastrele cratere. L-am mai văzut desigur, şi-l ştiu,—dar tu, iubită, Ce te-ai prins tu să judeci cuminţii şi nebunii, Când stai privind pe geamuri cu faţa liniştită, Cunoşti tu cine-i omul ce rădc’n discut lunii? Caracterul acesta bizar şi mistic învălue o mare parte a volumului de „Fantazii", îl apropie mult de viziunile proorocului Daniil, sau de enigmaticele propoziţii ale Sybilelor. Pretutindenea îţi pare că se sbate ceva în fond, — şi când dai să-i prinzi înţelesul, te alegi cu nimica sau cu foarte puţin. Alteori, călăuzit ca de nişte subţiri fire abia perceptibile de cugetare, poetul adună elementele cele mai disparate ca să alcătuiască un lucru mic. Când scrie „imn" cuvintelor, începe dela impresiile vizuale ale „împărecherilor ciudate de slove"... ca să ajungă la comparaţii cu „singurele-amante ce mi-aţi păstrat credinţă," şi la „gura şi harfa lui Orfeu".... Sunt puţine poeziile d-lui Angliei, in cari se conturează o idee limpede pe fondul sentimental. Cea mai frumoasă este, în privinţa aceasta „Fantome". Dar fiindcă are o strofă rău făcută, vom cită „Nemulţumitul" — iarăşi frumoasă: Veneâ ’nftorit de alge, de foi şi scoici barbare, Vuind urcă pe dune enormhl ocean; . Venea ca un logodnic svărlind mărgăritare . Şi ramuri rupte ’n treacăt din codrii de mărgean. Cu pletele sburtite săltă pe estacade, îşi anină în pripă splendidele dantele, Şi iar le luă, ca ’n urmă mai albe, în cascade, Să le resfire ’n soare sub geamurile mele. Piereă apoi prin peşteri, . i-acoto ca avarii Ce-şi vântură într’una grămezile de aur, Rostogoliă pietrişul adus de milenarii, Făcăndu-şi socoteala imensului tesaur. Se înălţă pe urmă şi iar veneă aproape, Să-mi plângă sub fereastră o, jalnic Ocean! Ce-ţi mai lipseşte oare, când ai atâtea ape, Şi ’n ele-atâtea perle ;i aur şi mărgean? Aproape jumătate din volumul d-lui Angliei este de traduceri sau de inspiraţii cu „motive populare". Traducerile sunt foarte bune, abia ici-colea câte-o licenţă tnăricică, cum este în strofa a 14-a din Agnes a lui Arany, — sau când traduce bit o prin secure. Motivele populare însă sunt şterse, puţine au farmec. O comparaţie cu ritornelele d-lui Coşbuc vor convinge pe oricine despre aceasta. Dar este între „Spaniole" o strofă admirabilă pe care o cităm: Ochii văduvelor, ochii, Plini sunt de melancolii, Ca ferestrile deschise Pela casele pustii. www.dacoramamca.ro Nrul 12, 1909. LUCEAFĂRUL 279 Acesta este volumul de „Fantazii“: o mulţime de frumseţi mărunte, microscopice, presărate printre câteva poezii adevărate şi câteva poezii — dacă se poate spune aşa — comune. Să insistăm şi asupra greşelelor de formă? Sunt nenumeroase şi jicnitoare, — dar o grijă viitoare le poate înlătură. Mai grave sunt prosaismele şi unele pleonasme. „De bună seamă, de sigur, cu toate acestea, ori şi cum, afară de acestea, drept vamă ca plată" şi altele asemenea acestora nu sunt flori de stil în versurile d-lui Anghel. Iar dela autorul poemului „în grădină" suntem îndreptăţiţi să pretindem poezii curate, fără astfel de uscături bătrânicioase. I. Duma. * 1. Slavici, Poveşti, Bucureşti, „Minerva", 1908. 1 voi. de 276 pp. Preţul: 1.50 lei. Forţa de povestitor a d-lui Ion Slavici este sămă-nată în novelele şi în povestirile sale, apărute unele şi în limbi străine. In expunerea bazmelor, însă, soţul său de muncă din satul Humuleşti, prea iscusitul Creangă, mort în-nainte de asta cu douăzeci de ani, a rămas încă tot fruntea povestaşilor români. Inferior lui Creangă în ale bazinelor, d-1 Slavici e considerat totuşi între puţinii cari ştiu să reproducă poveştile nepretenţioase ale ţăranului, păstrându-le naivitatea originală, cu forma simplă, curată, fără sbu-ciumările de stil, ce ne întimpină azi tot mai adesea la tinerii noştri povestitori. Ca în toate povestirile sale, autorul şi aici este preocupat de trebuinţele sufleteşti ale lumii pentru care scrie. Prea este dascăl excelent, prea este desăvârşit în experienţele vieţii, ca să se poată scutură de gândurile moralizatoare in literatură, ba poate mai ales în literatură. Nota particulară de artist, rcsfrântă în inima unui dascăl măiestru, o regăsim şi în paginile poveştilor sale. Volumul, publicat de institutul „Minerva", cuprinde şapte poveşti: Zina Zorilor, cu împăratul al cărui ochiu de-a dreapta râde, cel de-a stânga lăcrimează neîncetat. Ochiul drept râde de bucurie, când vede pe cei trei fii împărăteşti ca trei luceferi; iar cel stâng plânge, pentrucă se teme că fiii săi nu vor fi în stare să împărătească în pace, apărând împreună ţara de vecini vicleni. Fiul cel mai mic, Petru Făt-frumos, pleacă la fântâna Zinei Zorilor; îşi aduce sieşi nevastă, iar tatălui său leac, ca să-i râdă ochii amândoi. Floriţa din codru, este fata cea bună şi frumoasă, prigonită de maică-sa de suflet. Maică-sa este o nevestică crişmăriţă, gătită, şireată şi cochetă, cum tre-bue să fie de altfel crişmăriţele cuminte; — dar cu toată şiretenia ei, şi cu toate înţorţonările, oglinda vorbitoare a crişmăriţei nici decum nu-i grăieşte pe pofta inimei; feciorul de împărat, în cele din urmă, se cunună totuş cu Floriţa cea frumoasă, şi nu cu crişmăriţă, care nu mai aveâ farmecul tinereţelor şi nici bunătatea inimii. Ileana cea şireată, — deşi de-o şiretenie cam silită, şi deşi la paginile din urmă îi lipseşte lustruirea obişnuită, — are părţi frumuşele şi duioase şi cu duh. Doi feţi cu steaua în frunte este bazinul cu numeroase variante şi cu multă gingăşie a gemenilor feţi frumoşi, cu părul de aur şi cu luceferi în frunte, pe cari o vitregă rea i-a îngropat de vii, dar ei pe rând se schimbă în paltini, apoi în paturi, după aceea în meluşei, şi în peştişori cu solzii de aur, şi în sfârşit iarăş în copilaşi feţi frumoşi, ca să izbăvească pe măiculiţa lor de suferinţele grele indurate pe nedrept. Poveştile ce urmează, Păcală în satul lui şi Pe-trea Prostul, Ie ţinem bucăţile cele mai bine scrise în volumul acesta. Regăsim într’ânsele verva şi avântul celui ce a plăzmuit pe vestitul Popa Tanda şi celelalte novele de bună aducere aminte ; este izbutit în deosebi Păcală în satul lui, l-ai cetit, îl ştii, şi parecă tot l-ai receti, şi a douaoară. Cea din urmă poveste e Limir împărat, care s’a socotit într’o vreme mai mare decât toţi; dar asupra căruia Ielele, vântoasele, s’au făcut stăpân, şi-l ademeneau şi-l furau cu momeli, ca să-şi petreacă nopţile veselindu-se în felul lor cu dânsul. Ielele, se înţelege, sunt frumoase toate, „care de care mai subţirică, mai uşoară, mai sprintenă, şi mai sburdalnică, şi gătite toate în haine ţesute ca păienjenişul... Când înoptează şi Ielele, nebunele, sosesc acasă, dau năvală „val vârtej, unele peste altele, care pe uşă, care pe fereastră, care prin crepăturile din păreţi, — căci se strecoară ele şi prin urechea acului" (p. 244). Alte părţi poetice sau caracteristice: „Departe... departe... unde se lasă cerul pe pământ, unde stau stelele de vorbă cu florile... acolo eră cetatea Zinei Zorilor" (p. 42). „Vai şi amar de acela, care... n’are maică, n’are taică, nare fraţi, n’are surori, ci stă aşa singur, ca şi frunza acăţată d’un păianjen" (83). „Ghebosul eră atât de hâd, cât eră Floriţa de frumoasă: el eră cu gura ca grapa, cu ochii ca ceapa, cu nasul cârlig, cu părul pârlit" (91). In alte locuri: Delicat şi discret: „Se făcu apoi... un ospăţ, decât care mai vestit şi mai minunat de când e lumea n’a fost: chiar şi copiii cei de ţigan mâncau cu linguri de aur, iar dupăce au mâncat, şi le duceau cu sine acasă, ca să le aibă şi să ţină minte" (115). Un fecior de împărat grăieşte Ilenei că într’o baladă: „Că-mi este năravul cum îmi auzi vorba, că-mi este sufletul precum îmi vezi faţa: lasă-mă în casă, pune-mă la masă, şi din zori în sară rău să nu-ţi pară" (122). > „. ..Şi văduva eră săracă de nu mai ştia cum să-şi înoade zdrenţele; iar Lia, fata ei, se făcuse harnică de creşteau flori pe unde-i călca piciorul şi da muguri lemnul uscat, când ea punea mâna pe el“ (235). De altă parte: „minţile muiereşti storc din peatră zăr. Vicleşugul muierilor dcsbracă voinicii: ce puterea nu poate, poate dulceaţa vorbelor, şi ce nici asta nu poate, pot lacrămile mincinoase" (145). ♦ www.dacoromanica.ro 280 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1909. Unele sunt însă inai puţin reuşite, ba ni se par chiar greşite. Bunăoară, alăturea de Ielele descrise, cum am văzut, în câteva linii uşoare de înţeles, avem (la p. 19 şi 26) următorul tablou al înfricoşatei Vâlve: „Cap n’are, dar nici fără de cap nu e. Prin aer nu zboară, dar nici pe pământ nu umblă. Are coamă ca şi calul, coarne ca cerbul, faţă ca ursul, ochii ca dihorul şi trupul e de toate, numai de fiinţă nu... Aşa, cum că nu ştiu cum, ca şi când se visează omul, că vede ceva ce n’are ce are, şi are ce n’are, aşa îi părea lui Petru, că ar fi Vâlva... Zbură pe picioare şi umblă pe aripi, eră cu capul dinapoi şi cu coada dinainte, cu ochii în piept şi cu pieptul în frunte“... Zicerile şi deszicerile acestea, întocmite pare că anume ca să îngreuneze deslegarea într’o cimilitură, — în bazin însă nu ne dau putinţă de-a întrezări măcar, cât de cât, icoana aproximativă a fiinţei-nc-fiinţe, ce poartă numele de Vâlvă. Jocurile de contraziceri şi lipsa de claritate se mai găsesc în aceeaş poveste: „Petru văzu, că nu mai vede nimic, începu a simţi că nu mai simte nimic, şi dete a pricepe, că nu mai are ce să priceapă; tăcu dară şi nu zise nimic"... (23). Un râu, la care ajunge Petru, nu puteâ fi râu ca toate râurile fireşte, pentrucă râul acesta din poveste „nu curgeâ lin sau repede, ci lin şi repede deodată, cum curg zilele omului fericit" (45). Povestirea în felul acesta aduce, ici colo, cu nuvela Budulea Taichii, care are aceleaşi întorsături de cuvinte, aceleaşi frământări trudite şi fără folos. Expresiunea „îşi întări pe inimă", cam des folosită în cartea aceasta, n’o putem primi drept vorbă frumoasă românească, şi o pomenim numai ca un mic cusur al unui vechiu scriitor deplin stăpân pe haina limbii româneşti... Gândul nostru nu eră să ne oprim la locurile mai puţin luminoase, ci să spunem cetitorilor, atât celor din clasa ţărănească, cât şi celor din clasa cultă, să-şi cumpere cartea aceasta de Poveşti. Căci din scrisul d-lui Slavici, pe lângă toate criticile noastre, picură totdeauna vorba unui om, care are ceva de spus, şi de care nu te mai saturi ascultându-1. E. Hodoş. Cronică. Recepţiunile dela Academia Română. Doi dintre membri aleşi anul trecut şi-au ţinut discursurile de re-cepţiune în sesiunea din acest an a Academiei noastre. Amândoi Junimişti: unul dintre cei mai bătrâni, iar celalt ceva mai tânăr. Primul, d-1 N. Gane, a făcut apoteoza lui Hasdeu, adversarul temut, de pe vremuri, al „Ju-nimei" din laşi. D-l N. Gane, un suflet sincer şi senin, a vorbit cu multă căldură şi cu multă reverinţă despre marele basarabean. Prinosul de admiraţie şi recunoaştere adus de un Junimist memoriei lui Hasdeu a făcut cea mai bună impresie şi a fost primit cu entusiasm de Academia întreagă. In prima recepţiune, Junimea, prin d-l Gane, a săvârşit un act de închinare adversarului, prin urmare o faptă nobilă, care desigur a înălţat sufletele tinerei generaţii. Al doilea Junimist s’a folosit de discursul de recepţiune, ca să-şi dovedească energia şi originalitatea vederilor. îndrăzneala intelectuală e aproape întotdeauna simpatică; totuşi cea a d-lui Zamfirescu n’a plăcut, fiind lipsită de tact. A fost desaprobată de însuşi şeful literar al Junimei, de d-l T. Maiorescu. Ce prilej minunat de manifestare tinerească a scăpat Junimea! Ce frumos ar fi fost ca Junimiştii bătrâni să ierte — iar tinerii să-şi zăngănească armele. Păcat că n’a putut fi aşa. Ar fi fost o sărbătoare a „Junimei", deşi nu mai există de mult in forma ei veche. Aşa, d-l Duiliu Zamfirescu deşi nu e tocmai tânăr, a dovedit că e prea juvenil. In loc să fi prilejit o manifestaţie frumoasă a puterii de vieaţă a Junimei, a provocat un incident literar, neplăcut atât pentru pacnicii academicieni cât şi pentru Convorbirişti. Vom reveni altădată, poate, asupra discursului ţinut de d-l Zamfirescu, când îl vom aveâ tipărit în întregime. ■ Deocamdată rezumăm, după ziare, în câteva cuvinte principiile estetice ale d-lui Zamfirescu. D-sa a afirmat că Românul (ţăranul) nu e mai poet, mai artist ca alte popoare. Şi a dovedit afirmaţia, analizând cea mai frumoasă creaţiune a geniului poporal, „Mioriţa". Aceasta a fost numai o pregătire, ca să lovească în aşa numitul poporanism literar. Cu o lipsă de simţ a osândit talentele celor mai de frunte scriitori, cari în creaţiunile lor zugrăvesc vieaţa poporului sau se inspiră din frământările sufleteşti ale ţărănimii. D-l T. Maiorescu i-a răspuns, restabilind adevărul că într’o operă de artă nu interesează lumea din care se inspiră artistul, ci numai valoarea creaţiuuii. Orice sentiment şi orice subiect trecut prin sufletul creator al geniului artistic — devine operă de artă. Presupunem că pentru d-l Maiorescu acest răspuns a fost şi un prilej de a-şi completă şi precizâ teoriile estetice de mai de mult. Discursul d-lui Zamfirescu a fost primit cu nemulţumire din partea publicului. Numai cei grupaţi în jurul revistei „Vieaţa Nouă" au ţinut să-i trimită o telegramă de felicitare. O mângăere slabă pentru noul academician! Răspunsul d-lui Maiorescu a fost aplaudat de public şi de pressă. Acest incident provocat de d-l Zamfirescu, desigur, va da prilej la multe discuţii. T. C. * www.dacoromanica.ro Nrul 12, 1909. LUCEAFĂRUL 281 Vrăşmaşii literare. (II.) A doua regulă de profilaxie literară a d-lui S. Mehedinţi sună: „nu te preocupă de părerile acelora care, din cauza senzibilităţii lor anormale, nu pot aveâ un simţ estetic vrednic de discutat". Cel vizat prin această poruncă e d-l Ovid Dcn-suşianu, care face parte dintre ceice sufăr de „infirmitatea simţului estetic"; dintre aceia, cărora „cuvântul popular le aminteşte cojocul ţărănesc; melodia cântecului din (?) sate, îi atinge ca ceva vulgar şi sălbatic..."; dintre aceia, cărora în artă le place „excepţia nu regula: muzică cu disonanţe, pictură în colori neverosimile; stil cu întorsături căutate şi cu transpuneri de imagini: culoarea trebue să sune; sunetul să miroase, mirosul să dea imagini vizuale". C’un cuvânt d-l Den-suşianu e un decadent, răsărit din nefericire pe pământul României. • Această a doua poruncă nu a fost primită cu tăcere şi oarecum cu dispreţ ca cea dintâiu. Cel vizat s’a grăbit să răspundă. în „Viaţa Nouă" Nr. 7/1909 d-l Densu-şianu numeşte pe toţi cei din jurul „Convorbirilor Literare", foarte aspru, „paraziţi literari", iar pe d-l Mehedinţi îl face dezertor dela sarcina grea de a face ştiinţă, de a se ocupă cu geografia, care e specialitatea d-sale. Tot cu această ocazie d-l O. Den-suşianu respinge învinuirea că ureşte pe ţăran şi dispreţueşte literatura populară, ne spune însă sincer că „alta trebue să fie literatura noastră cultă, superioară şi alta cea populară". Va să zică deosebirile dintre popor şi clasa cultă „trebue să fie" şi în literatură. Cetitorii să-şi însemneze bine această tendinţă aristocratică, pe care o găsim şi la „Convorbiriştii literari". Articolul d-lui Densuşianu are şi părţi hazlii. D-sa se aseamănă cu un stejar, care e podoaba plaiurilor, iar pe d-l Mehedinţi îl face „muşchiu". Cine cunoaşte pe dM Ovid Densuşianu, mic, slab şi şchiop — trebue să zâmbească de îndrăzneala fantaziei d-sale simboliste. Aceste sunt insă numai preludiile unei polemice, a cărei sfârşit nu se poate prevedeâ şi în care calificativele sunt tot mai puţin aristocratice şi tot mai mult simboliste. Termini ca „criptogame decadente", „fauna şi vegetaţia speluncilor", „producţie perversă", „mucegaiu decadent", „obscen", etc. încep să fie familiari. lată-ne, prin urmare, cu adevărat, dela critică la harţă! Un moment interesant în această polimică mai e „râsul" d-lui Mehedinţi. Până acum nu ne puteam închipui că faţa încremenită de gravitate a directorului - „Convorbirilor Literare" să se înveselească de râs chiar când scrie. Am văzut şi această minune! D-l Mehedinţi nu râde însă ca toată lumea. D-sa mai întâiu e cuprins de „un fel de râs a priori" apoi râsul d-sale devine „nestăpânit" şi la urmă il „năvălesc lacrimile..." râde „din tot adâncul sufletului..." poate se şi tăvăleşte pe jos! — Ciudat... râs! * A treia poruncă a legiuitorului nostru literar e mai puţin clară. Sună cam aşa: „Nu te ocupă de aceia, cari neavând simţ pentru ale artei, n’au nici măcar bunacuviinţa etică să se abţină dela falşificarca faptelor, dela calomnii şi alte proceduri cu totul străine de literatură". D I Mehedinţi exemplifică regula, numind pe d-l Garabet Ibrăileanu dela „Vieaţa Românească". Putea să mai pomenească pe-un colaborator al „Con-vorbirilorLiterare", pe autorul „Demagogiei criminale", care în falşificarea faptelor şi în calomnii e neîntrecut. Cu acestea am fi sfârşit cu poruncile d-lui Mehedinţi. * Vrăşmăşiile literare din România uneori degenerează în adevărate păruieli. Luptele intelectuale, fie ele cât de ascuţite, îţi plac, le urmăreşti cu interes. Dar bătăile brutale, cu trânteli şi ghionturi, te fac se roşeşti de ruşine şi iţi trezesc disgust. Să vezi doi profesori universitari încăerându-se şi tăvălindu-se pe jos la Universitate — e o privelişte prea dureroasă, e un certificat prea trist pentru cultura celor ce fac educaţia superioară a generaţiilor tinere. De asemenea fapte nu-ţi mai vine să zâmbeşti ci eşti dator să le înfierezi. Ceice a provocat şi acest scandal a fost tot d-l N. lorga. Durere tot D-sa! Purtarea d-sale a fost foarte aspru condamnată de Ministrul Instrucţiunii publice, d-l Spiru Haret. Amănuntele desigur le cunosc cetitorii din ziare. * Mai există multe alte vrăşmăşii literare, dar, fiind prea puţin răspicate, pea mărunte, nu prezintă interes. Dacă vrem să ne explicăm cauzele acestor neînţelegeri şi duşmănii, nu trebue să ne frământăm mintea în cântarea idealurilor sau ideilor cari agită sufletele acestor reprezentanţi culturali din România. Toţi răspund că se luptă pentru idea naţională. Ce trebue să se înţeleagă sub „idea naţională" nu se ştie limpede, deşi ne tocim cam de mult armele pentru această flamură tricoloră. Toţi suntem naţionalişti şi cu toate aceste ne certăm la cuţite. Unii imediat sunt gata cu explicarea: idealul e acelaş, dar mijloacele de întrupare a idealului comun diferă; deosebirea de vederi e chiar o condiţie de existenţă a idealului naţional. O fi şi asta o explicare pentru unii. Noi suntem însă mai înclinaţi a crede o altă explicare, formulată de minţi mai cunoscătoare ale firii omeneşti şi anume: Adevărata pricină a încăerărilor noastre literare-culturale sunt ambiţile personale jicnite, vanitatea şi dorinţa egoistă de a stăpâni a ficăruia dintre ceice se proclamă singuri şefi; a celor ce vreau să facă şcoală; a celor ce se adresează tinerimii. Acestei tinerimi dela noi am vrea să-i spunem părerea unuia dintre bătrânii noştri: „Rău face tinerimea noastră că se ia după glasul apostolilor vanitoşi din ţara românească, rău face că-şi însuşeşte obiceiurile de acolo. Ar fi mai bine pentru viitorul nostru, dacă s’ar dedă de tineri cu cultul ideilor şi nu cu cel al persoanelor. Aşa eră mai demult, de aceea.a fost la noi atâta credinţă şi stăruinţă în luptă! Dela fruntaşii din România tinerimea noastră să înveţe idei, să înveţe carte; — nu şi moravuri, nu şi cultura inimei". Şi credem că are dreptate bătrânul nostru. * T. Codru. www.dacoramamca.ro 282 LUCEA.FĂNUL Nnil 12, 1909. Mistral. Fericit poet. Mai anii trecuţi a luat premiul Nobcl, iar acum poporul pe care l-a făcut nemuritor in creaţiunile sale artistice ii ridică o statue pe piaţa vechiului orăşel gallic, Arles. S’au împlinit cincizeci de ani decând a apărut minunata capdeoperă a lui Mistral, poemul in 12 cânturi, Mir&io (Mireille), cea mai măiastră creaţiune a literaturii provensale. Poporul din Provence a ţinut să serbeze acest eveniment des-vălind statuia cântăreţului său naţional. La serbare a luat parte oameni de litere din întreagă Franţa. M. Sa Regina României şi-a prezentat urările sale prin principele Cantacuzino, care intr’o alocuţiune a amintit de origina comună şi de prietenia dintre cele două popoare latine. Pe urmă a depus o cunună pe soclul statuei. In faţa alor 20.000 de oameni, în arena clasică din Arles, s’a reprezentat Mireio dramatizată. Au jucat-o cei mai vestiţi actori din Paris. — Statuia lucrată de măestrul Riviere reprezintă pe Mistral în mărime naturală, intr’o poziţe simplă şi naturală, chm a fost toată vieaţa lui. Pe statue e scris: Provence — lui M istraI. Totul atât de simplu şi atât de frumos. * t Eugen Voinescu. Un pictor care n’a făcut mult zgomot în vieaţă s’a stâns la vârstă înaintată. In tinereţe a ocupat postul de consul la Odessa şi Atena, mai apoi a fost prefectul unui district moldovean. In cariera diplomatică s’a îndrăgostit de mare, pe care a zugrăvit-o cu stăruinţă şi cu pasiune. Şi-a făcut chiar o specialitate din marine, in care n’aveâ tovarăşi intre pictorii români. Talentul său nu s’a impus însă cât a trăit şi nu sunt nădejdi că numele său va fi împodobit de lauri nici după moarte... Cetitorii revistei noastre pot găsi câteva reproduceri după tablourile lui în Nr. 3 din 1906. * Dicţionarul numirilor de localităţi cu popora-ţiune română din Ungaria, compus din încredinţarea „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român" de Silvestru Moldovan şi N. Togan. Această lucrare de mult reclamată de trebuinţele zilnice, atât ale noastre, cât şi ale concetăţenilor de altă limbă, apare în editura „Asociaţiunii" şi are 'următoarele părţi: Partea 1 cuprinde toate numirile localităţilor din Ungaria, în care se găseşte poporaţiune română; la fiecare localitate se indică numirea românească, apoi cea oficială (maghiară) şi, dacă există, cea germană. Se arată dacă e comună mare sau mică etc., se spune comitatul şi cercul administrativ şi numărul locuitorilor după naţionalităţi, pe baza recenză-mântului din 1900. Partea a ll-a cuprinde numirile maghiare (oficiale) ale localităţilor, precum şi cele corăspunzătoare române, iar partea a lll-a cuprinde numirile germane şi cele corăspunzătoare româneşti. Autorii şi-au dat silinţa să fie cât mai conştienţioşi in alcătuirea lucrării şi putem spune cu bucurie c’au reuşit să ne dec o lucrare bună şi folositoare, pentru care cu toţii le datorăm recunoştinţă. Dicţionarul poate interesă şi cercurile ştiinţifice, pe filologi, geografi, istorici etc. pentru cercetările cărora desigur va face bune servicii. „Asociaţiunea", care a iniţiat lucrarea şi a suportat cheltuelile tiparului, dovedeşte că-şi înţelege pe deplin misiunea culturală ce-o aşteaptă toată obştea românească dela dânsa. Sperăm, că toate instituţiunile noastre şi toate oficiile se vor grăbi a-şi procură acest dicţionar. Se vinde la toate librăriile. Preţul: 5 cor. * Şcoala Română. Harnicul nostru colaborator, d-1 G. Rotică, în scrisoarea din Bucovina apărută în Nr. 2 a. c., a povestit pe scurt istoricul „organizaţia şi activitatea societăţii Şcoala Română" a fraţilor bucovineni. D-1 Iorgu G. Toma publică acum un volum („Şcoala Română", Suceava 1909) de 200 pagini, in care, după o scurtă introducere asupra trecutului şcolar din Bucovina, istoriseşte pe larg organizaţia şi activitatea societăţii, descrie aşezămintele ei, situaţia fondurilor etc. E o lucrare folositoare şi indispensabilă pentru ceice vor să cunoască un capitol însemnat din vieaţa culturală a Bucovinenilor. * Reviste şi Ziare. In „Ţara noastră" Nr. 20/1909, d-1 11. Chendi se ocupă, întFun temeinic şi frumos articol, de curentul pe care d-1 Densuşianu vrea să-l Inaugureze, cu orice preţ, în literatura noastră. D-1 Chendi dovedeşte că aşa numitul „curent al d-lui Densuşianu este o bufonerie, căci nu vre-o necesitate sufletească nici vre-o însuşire artistică deosebită l-a îndemnat să-şi încerce norocul de om vestit, ci pur şi simplu o biată ambiţie omenească". * „Patria" (Nr. 31 1909) publică un raport amănunţit despre frumoasele Serbări culturale aranjate în Cer-năuţ cu ocazia vizitei societăţii muzicale „Hora" din Bucureşti. Asemenea serbări, cari la noi încep să fie tot mai rare, sunt înălţătoare de inimi. Ne bucurăm că fraţii bucovineni pot avea parte de ele. * în „Răvaşul" (nr. 4 —5/909) se publică câteva scrisori preţioase privitoare la înfiinţarea revistei „Transilvania", introducerea ce se face la aceste scrisori cuprinde câteva constatări de prisos, dictate sau de reacredinţă sau de dezorientare. Toată lumea ştie care a fost rostul revistei „Ţara noastră", când eră organul „Asociaţiunii", ştie cum s’a născut şi din ce cauze a dispărut. Afirmaţia: „dupăce secretarii literaţi şi-au angajat puterile lor în serviciul unor publi-caţiuni particulare, neconforme spiritului „Asociaţiunii" — s’au făcut încercări de a reînvia „Transilvania" — cuprinde un neadevăr, fiindcă oricine a cetit primele numere ale revistei „reînviate" „Transilvania" a putut vedea că „literaţii" lucrează din greu la ea. Dacă nu poate apăreâ mai des, e lipsa de mijloace materiale. Răvaşul ar fi făcut mult mai bine, dacă ar fi luat notă de apariţia „Transilvaniei" nr. II., care a satisfăcut toată lumea. — Că „publicaţiunile particulare" de ce sunt „neconforme spiritului Asociaţiunii" rămâne o chestiune deschisă pentru „Răvaşul", www.dacoramamca.ro Nrul 12, 1909. LUCEAFĂRUL 283 ♦Convorbiri critce. (Nr. 1—4/909). Anul trecut, când apărea de douăori, revista d-lui Dragoniirescu eră de-o tinereţă prea zburdalnică, cum ni-o niăr-turiseâ singur. Anul acesta, ca să fie mai bărbătească şi-a rărit apariţia. Iese numai odată pe lună. Manifestarea aceasta a virilităţii ne-a fost dela început cam suspectă. Şi într’adevăr din cele patru numere lunare apărute In noul an se degajează o atmosferă de slăbiciune, de mocneală, de bătrâneţă fără pic de tinereţă. Din cele patru numere amintim schiţele şi novelele d-lui Gârleanu, Serenada semnificativă a simpaticului trubadur Cincinat Pavelescu. Convorbirile d-lui Dragomirescu ar putea cântă cu trubadurul: Şi neaua ’ncepe să se aştearnă întâi mai rar şi-apoi mereu ... Ca pe balcon şi ’n părul meu, Plângi suflete, — e iarnă! ♦„Buletinul comisiunii monumentelor istorice1*, Trim. Ianuarie—Martie, 1909, cuprinde studii despre „Mănăstirea lui Aron Vodă din Ţarina Iaşilor" etc. De interes pentru noi e studiul d-lui Al. Lăpădatu „Din posesiunile Domnilor noştri în Ardeal: Vinţul şi Vurperul. * In revista de sociologie „Huszadik Szâzad" Nr. 5 909 o dare de seamă despre cartea d-lui loan Russu-Şirianu, Iobăgia Voi. I. Până la finea secolului XV. * A apărut Voi. 11, fasc. 3 din „S t u d i i filozofice" de sub direcţia savantului prof. univ. din Bucureşti, C. Rădulescu-Motru. Cuprinde studii de 1. Petrovici, C. Antoniade, 1. Ghibănescu şi Eugen Pom, apoi comunicări şi bibliografii. * „Tribuna" ar face bine, dacă şi-ar vedeâ de treabă. Cetitorii desigur nu aşteaptă dela ea să reediteze calomniile puse in circulaţie de nişte oameni de reacredinţă. Am spus de atâteaori că n’avem nici în clin nici în mânecă cu socialismul. Dacă e vorba de socialism apoi Tribuna e mai încuscrită cu el. Am puteâ să cităm pagini întregi din cochetăriile ei cu socialdemocraţia. Tot T ribuna vrea să ne interzică să facem critica faptelor d-lui lorga. Tribuna a uitat cum apostrofă mai dăunăzi pe idolul în faţa căruia se pro-şterne acum cu atâta smerenie?! Mai multă ţinere de minte şi mai multă consecvenţă, prietinilor! * A reapărut „Revista pentru istorie, arche-ologie şi filologie" organ al societăţii istorice române, sub direcţia d-lui Gr. G. Tocilescu. Fascicolul pe trimestrul: Ianuarie, Februarie şi Martie 1909 are următorul sumar: General Năsturel V. G., Originea bocrilor Năstureii; Tanoviceanu 1., 1 nceputu-rile ceasornicăriei în Moldova; Filitti C. I., Jurnale inedite ale obşteştei extraordinare adunări de revizie a Regulamentului organic al Moldovei; Dumitrescu T. Al., Legăturile de vazalitate dintre Principatele Române şi imperiul Otoman; Bobescu B. I., Curtea domnească, garda domnească şi ridicarea la rangurile boereşti înainte de Regulamentul organic; Peretz I., Ch rom atica lui Daniil Panovski; Staicu Emil, Note şi impre-siuni cu privire la Ţara Lytirei; Econ. An-tonovici I., Un manuscris din mănăstirea Păngaraţi, jud. Neamţului; Nicolaescu Stoica, Documente istorice cu privire la Radul Vodă dela Afumaţi sau Radul Vodă cel Viteaz (1522—1529), însoţite de trei clişee; Despre monumentele dela Adamelişi şi diferite păreri asupra originei lor (rezumatul comunicării făcute Academiei Române de Gr. G. Tocilescu); Popescu Spiridon, Contribuţiuni la studiul istoriei artei naţionale; lonescu Gh., Tipografia dela episcopia Buzeului. Notiţe din ziare şi reviste, apoi o dare de seamă despre activitatea societăţii istorice. Această revistă credem că va interesă pe specialiştii noştri. * In „Neamul Românesc" din 8 Maiu a. c. iată ce se spune despre Monumentul lui Ion Creangă din cimiterul Eternitatea din Iaşi: „Te cuprinde un fior de ţevoltă sufletească când ţi se prezintă înainte un mohnan de ţărână în neregulă, pe care a crescut iarbă şi alte buruieni şi la capătul căruia e înfiptă o cruce de lemn ordinar, văpsită în negru, pe care e ţintuită o mică tăbliţă pe care sunt scrise, se vede de un zugrav nu tocmai meşter, cuvintele: „Aici odihneşte robul lui Dumnezeu, I. Creangă, părintele literaturii populare, născut în satul Humuleşti, jud. Neamţ, la 1837, încetat din vieaţă în laşi la 31 Decemvrie 1889, în vârstă de 52 ani". Ne creapă obrazul de ruşine când cetim veşti de acestea. * „Junimea I i te rară" Nr. 5/909 un articol comemorativ despre poetul Dimitrie (Mitică) Petrino. Se publică şi poezii inedite. * In „Patria" Nr. 29, părintele Zaharie Veronca rectifică unele date biografice apărute în „Junimea literară" despre poetul Petrino. * „Vieaţa Românească". Ultimul număr cuprinde novele şi schiţe de d-nii M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea şi I. Agârbiceanu; şase poezii de d-l Oct. Goga, dintre cari reproducem două; apoi obicinuitele cronici şi informaţiuni. La rubrica recenziunilor d-l H. Sanielevici face o paralelă între d-nii T. Maiorescu şi Dobrogeanu Gherea. D-nii D. Anghel şi St. O. losif publică partea a doua din minunatul lor Carmen Saeculare. Ne pare rău că spaţiul nu ne permite să reproducem părţi din acest poem. * In „Budapesti Hirlap" din 30 Maiu a. c. contele Forster Gyula publică un articol despre Mistral, pe care îl cunoaşte în persoană. Cu ocazia unei întâlniri — ne spune contele — Mistral a vorbit cu mult entuziazm de Români; a făcut chiar reproşuri ungurilor pentru atitudinea lor faţă de noi. Contele se tângueşte că ungurii n’au simpatii în străinătate. * www.dacoromanica.ro 284 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1909. Ştiri. Primim o broşurică, ce cuprinde „Raportul general al reuniunii sodalilor români din Cluj cătră adunarea generală ţinută la 28 Martie n. 1909“. Cu bucurie constatăm că şi această reuniune s’a trezit la vieaţă românească. Conducătorii acestei reuniuni precum şi membri ei sunt vrednici de toată lauda pentru străduinţele lor frumoase. Mare merit la reînvierea acestei reuniuni are d-1 Eugen Pop Păcurariu, care e un preot tânăr conştiu de misiunea lui. Tot d-sa conduce cu multă stăruinţă şi cu rezultate frumoase trebile despărţământului Cluj al Asociaţiunii. * D-l Dr. E. Dăianu publică în „Răvaşul" şi într’o broşură separată Discursul panegiric rostit la 8 Aprilie n. 1909 in biserica română din Cluj, cu prilejul pro. hodirii lui Ştefan cav. Havaşi-Orăşanu, care şi-a lăsat întreagă averea — cam de 100,000 cor. — pentru a se zidi o nouă biserică în Cluj. Broşura e un frumos prinos de recunoştinţă ce se aduce memoriei binefăcătorului Havaşi. Se vinde cu 50 bani în folosul fondului pentru noua biserică din Cluj. * Regretatul notar public din Abrud Mihail Cirlea, răposat de curând, şi-a lăsat, prin testament, toată averea (cam 50.000 de cor.) în grija consistorului gr.-or. român din Sibiiu, ca din venitele ei să se ajutore muncitorii în ogorul muzicei naţionale şi bisericeşti. E cea dintâi fundaţiune rom.cu menirea aceasta. * Aron Boca Velchereanul, un harnic şi străduitor scriitor din popor, care a publicat un şir întreg de cărticele morale şi versuri cuprinzând pilduiri morale, a răposat la 28 Aprilie n. in Velcheriu. * In România există „Societatea pentru protecţia animalelor" (S. P. A.). „Viitorul" propune intr’un articol prim să se înfiinţeze şi o „Societate pentru protecţia ţăranilor" (S. P. Ţ.). Fără comentar. * Ministrul cultelor şi al instrucţiunii publice, cu rez. nrul 52,159/1909, a aprobat manualul „Curs practic de fizică şi chemie pentru cursul primar" de Iuliu Vuia, înv.-director. Cartea aceasta, apărută in ed. a Il-a, cu numeroase ilustraţii in text, se poate comandă dela librăria diecezană din Arad, cu preţul de 50 fii. * Regele- Carol al României a acordat medalia „Bene Merenti", cl. I. pictorilor Şt. Luchian, A. Verona, Şt. Popescu, N. Grant, Kimon Loghi şi V. Gheorghiu şi sculptorilor Carol Storck şi C. Heghel. * D-nii Dini. Evolceanu, profesor universitar, I. Brătescu-Voincşti, apreciatul nuvelist, şi poetul nostru George Coşbuc au fost numiţi membri în comitetul Teatrului naţional din Bucureşti pe timp de 4 ani, conform art. 4 din legea despre organizarea şi administraţia teatrelor. Poşta Redacţiei. Pompi Lius. Versurile trimise în urmă („Dor de ducă" şi „Cântec") sunt mai reuşite decât cele anterioare, dar tot nu sunt încă publicabile. DV. nu credeţi „că să fie aşa de slabe, ca fond şi formă, să nu pot fie publicate..." Noi suntem de altă credinţă. Forma e destul de „cizelată", „fondul", însă, nu-l putem descoperi. Drept pildă, reproducem „Cântecul": A ’nflorit iară mălinii, în livadă ’s numai flori, în dumbravă s’aud vesel (!) Glasuri de privighitori. Toate florile din luncă Povestesc în tainic dor... Cine poate să ’nţeleagă Ce şoptesc în limba lor? Şi de farmec lunca-i plină, Căci (!) natura reînvie... Dară tu de ce eşti tristă Biată inimă pustie? L. M. 11. „Codrul" e o poezie foarte frumoasă, dar prea mult aduce cu „Ce te legeni Codrule" a lui Eminescu şi, cum sunt azi criticii de năzuroşi şi cetitorii de pretenţioşi, ar fi în stare şi unii şi alţii să spună c’aţi plagiat. Mai bine n’o publicăm... e în interesul d-v. Cealaltă: S’a ivit o stea frumoasă Printre norii răsfiraţi: Steaua-i mândra mea voioasă, Cu obrajii ’mbujoraţi.. . _ prea se răsfiră. „Gh ia voiul" Br. Mulţumim de scrisoare. Multă voe bună tuturor. Vă ’mbrăţişez pe toţi din depărtare. Trubadur. O publicăm cu plăcere. Că eşti drăguţă se ’nţelege; Frumoasă n’aş puteâ să-ţi zic, Căci ai un nas puţin cam mare PentFun obraz aşa de mic. In schimb ai trup ca o statue Şi ochi adânci ai ca un cer, Cum de frumoşi nici să viseze Nu îndrăzniâ un biet Homer. Guriţa ta-i frumos tăiată Şi dinţi ai albi ca de mărgean, Păcat că ţi-i ascunde nasul Cel demn de peana lui Rostand. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANIL „Sentinela" institut de economii şi credit ca societate în Satul-nou, cu filială în Sân-Mihai, efectueşte toate operaţiunile de bancă. După depuneri plăteşte 5u/0 interese şi darea după acestea. Depuneri se pot trimite şi cu posta, spre care scop se dau cecuri poştale dela institut. Pentru noua emisiune de acţii, cu 110 cor. pentru acţionari şi 112 pentru neacţionari se pot cere prospecte. |2 -5i Direcţiunea. TIPARPI. I,m W. KRAFFT ÎN StlHlU. www.dacoromanica.ro