busb agg Sibiiu, 1 Iunie 1909. SUMARUL. Ein. Gârleanu . Din lumea celor ce nu cuvântă: I. Musculiţa. II. Tovarăşul. Ecaterina Pitiş . Cântec (poezie). A. Seca .... Melancolie (poezie). Vasile Stoica . . Răvaş (poezie). D. N. Ciotori . . Din ţerile scandinavice: Muzeul Nordului". Victor Eftimiu . Aurelia Pop . . Mihail Lungianu D. Marcu . . . . E. Hodoş . . . . Ecaterina Pitiş . Cronică: . . . Măestrul (poezie). Şoapte (poezie). Cu crucea, înviere (poezie). Pagini străine: IvanTurghe-niev: Ceasul. Cântece (poezie). Tablou comemorativ. Ştiri. llustraţiuni: Muzeul Nordului. Din Muzeul Nordului: Portul ţărănesc (figuri de ghips îmbrăcate în costume); Interiorul unei case ţărăneşti din provincia „Scania"; Interiorul unei case ţărăneşti din Norvegia. Octavian Smigelschi: Tablou comemorativ. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea unui comitet de redacţie. Colaboratori: I. Adani, 1. Agârbiceanu, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, O. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brediceanu, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, AI. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, Em. Gârleanu, O. Goga, Enea Hodoş, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. Gtustro-Hngariai ABONAMENT: l an................12 cor. Ed. de lax ... 20 cor. 6 luni..............6 „ „ ..............io „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 8 cor. România şi în Străinătate: i an................16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. 6 '«ni ..... 8 „ ................15 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 14 Cor. Reclamaţiile sunt a se face in curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orirc schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). [ca ■ Estrasuri din catalogul, care să află sub tipar, gratis şi franco. I W. Krafft, Sibiiu. Cărţi de premii www.dacoramamca.ro Orice reproducere, fără indicarea izvorului, este oprită. Din lumea celor ce nu cuvântă. ) De Em. Gârleanu. I. Muşculiţa. în odaie e tăcere. Prin fereastra deschisă, soarele scoate sclipiri din sticlăria de pe poliţi. în faţa iconostasului clipoceşte candela. Pe masa din mijloc, stă deschis, uitat acolo de cătră copiii sfinţiei sale, un ceaslov vechiu, scorojit şi unsuros. O musculiţă, cât o gămălie, strălucitoare ca un licuriciu, intră bâ-zâind să caute ceva dulce de gustat. Sboară încolo şi ’ncoace. Se uită prin străchini, se aşează pe marginea unui pahar, se plimbă pe la icoane, ca şi cum s’ar închină, ba intră până şi ’n potcapul cel nou, pe care, plodurile, îl aşezaseră pe pat cu fundu ’n jos şi-l pre-făcuseră într’un cuibar cu ouă roşii, — căci e Pastele. Nimic... în sfârsit dă Dumnezeu, şi ajunge şi la măsuţă, drept deasupra ceaslovului. Se lasă uşoară, sbârnăind mulţumită pe foaia unsuroasă, pe ale cărei colţuri de sus picăturile de ceară stau ca nişte peceţi. E doar obişnuită cu cărţile bisericeşti, nu odată ieşise, sătulă, din biserica de peste drum. E atâta hrană pe foile îngroşate par’că de urmele degetelor tăvălite prin grâul dulce al colivilor. Iar aici, pe o margine, a dat tocmai peste ce căută; o pată, zaharisită proaspăt, arătă că degeţelul ce-şi lăsase urma avusese grija să se înmoaie dintr’untâi în dulceaţă. Musculiţă se pune pe ospătat; ') Din volumul ce va apare, sub acest titlu, în editura Socec. prăpădenie de lacomă ce-i. Numai din când în când prinde cu ochişorul roşul slovei mari din susul foii, un 5 frumos, încondeiat cu măestrie, ca si cum ar fi fost tesut la înce-putui rândului: „Slavă ţie“. Atunci îşi aduse aminte cum necăjise mai zilele trecute, la o leturghie, pe un dascăl, căruia îi rămăsese pe barbă, lângă buze, un fir de grâu uns cu miere. Până ce n’a gustat din miere nu s’a lăsat; dar bietului om i-a ieşit sufletul alungându-o. Acum s’a săturat; se suie binişor până ’n mijlocul slovei roşii care o atrage. îşi scutură aripioarele, îşi întinde picioruşele de dinapoi, si le freacă unul de altul ca si cum ar ascuti » » » două cuţite; apoi, leneşă, aţipeşte. în clipa aceasta uşa se deschide dintr’odată. Sfinţia sa, popa Gheorghe, intră supărat, aprins la faţă, răsuflând din greu, A făcut slujbă la biserică, pe urmă s’a abătut pe la Petru bacalu, aşa în treacăt, a luat un pelinaş, şi s’a întors acasă. Şi poftim ce găseşte: preoteasa nicăeri, — dusă prin vecini: copiii la hoinărit, după ce spărseseră mai întâi toate învelitoarele gavanoaselor cu dulceţi, de pe fereastra din sală. — Poftim!... ei, poftim! Strigă părintele înfuriat. Apoi îşi aruncă ochii pe masă, şi se supără şi mai rău: — Până şi cărţile mi le-au vrăfuit! Repede, cu o mişcare iute, sfinţia sa închide ceaslovul, şi-l aruncă, la loc, în dulap. Iar în mijlocul slovei roşii, musculiţă, strivită, ’ 1* www.dacoromanica.ro 244 LUCRA FĂ K'UI. Nrul 11, 1909. se făcu una cu hârtia, tocmai în clipa când, mai adormită, isbutise să-şi statornicească, în căpuşorul ei, un gând: „Ce bine e să trăeşti, şi să mori sătulă!" II. Tovarăşul. E încă întunerec. Pământul -e jilav de rouă şi brazdele răsturnate, în ajun, de cătră fierul plugului, miroase a proaspăt. în văzduh o raţă sălbatecă sboară, furişându-se, măcăind speriată, ca alungată de glonţ. Pe o grămadă de coceni, plugarul, rămas peste noapte în câmp, doarme învelit cu nişte saci; si mai încolo, bouleanul treaz, Duman, stă cuminte, cu gâtul întins, aşteptând jugul. Dar departe, în sat, încep să cânte cocoşii, căci zorile prind să mijească. Lumina se cerne din ce în ce mai deasă, şi ’n vreme ce cununa cerului se luminează, pe pământ se desluşesc toate: satul; încolo, pe coastă, ca urnită din loc, pădurea; în fund, dealurile gemene, unul după altul, ca pe o scară. Şi ’n cea dintâi clipă de revărsare a luminei, grija care ţârâie în uredhea plugarului ca un greere, îl scoală. Omul aruncă sacii la o parte, sare în picioare, îşi freacă ochii cu dosul mânii stângi şi cu dreapta îşi îndreaptă şalele. Apoi porneşte spre Duman. L-a înjugat... Slab, de i se văd coastele, ca nişte arcuri, sub piele, Duman îşi încoardă muşchii, îşi potriveşte bine cerbicea în jug, — şi porneşte, împlântându-şi picioarele ca nişte ţăruşi de oţel. Şi cum merge, aşa, aude din urmă fâsâitul cuţitului cum intră în pământ, ca într’un miez de pâine, iar uneori, glasul plugarului, cum îl îndeamnă şi-l îndreaptă, părinteşte: — ■ Cea, Duman, tată! Duman îl ascultă ca un copil, şi, mereu, dâra neagră a brazdei se deapănă dela un capăt la altul al lanului ca pe un mosor. Se luminează încet, încet, în pas cu Duman par’că. E linişte. Un stol de grauri se lasă, pieziş, în apropiere. Razele soarelui îşi scutură, tremurând, praful de aur în aer. Şi Duman simte, după cum e purtat plugul de coarne, că puterile stăpânului au mai slăbit. — Hăis, Duman, tată! Iar, la glasul lui, răspunde, ca din nişte dumbrăvi înflorite în adâncuri, ciripitul gâ-dilitor al ciocârliei.... E cald. Pământul par’că fumegă. Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare; jugul îl frige. Şi din urmă glasul mai mâniat al stăpânului îl zoreşte: — Hai, Dumane, hai! Duman nu trage nici mai tare nici mai încet; căci cunoaşte el cuvântul nerăbdător şi necăjit al stăpânului. Păşeşte liniştit, în-ţelepţeşte, şi’n ochii lui cuminţi şi negri par’că se răsfrânge şi mai tare faţa neagră a pământului scormonit de plug’.... S’a încălzit de tot. Soarele frige. Duman par’că-şi simte picioarele tremurând, mai cu seamă, dreptul dinainte, în copita căruia i-a intrat un piron, mai acum câtăva vreme. îi e sete. Dar din urmă glasul aspru acum al stăpânului nu-i dă răgaz. Bouleanul e deprins, — mai aşteaptă încă ceva; şi nu întârzie mult; o vargă i se aşterne pe spate, lăsând o dungă peste pielea udă. Omul ţipă: — Sireace, sireace ! Mânca-te-ar lupchii! O albină, rătăcită, se ţine morţiş de plugar, şi el o alungă înfuriat, cu mâna. Un graur s’a desprins din stol şi s’a lăsat pe spatele lui Duman care-l poartă, îngăduitor, ca pe un prieten. Iar înaintea plugului, ca un vor-nicel ce arată calea, un cocostârc păşeşte agale, privind când cu un ochiu când cu altul spre pământ, înfingându-şi uneori ciocul. — O-ahoo! Soarele s’a ’nfipt în creştetul cerului şi de acolo dogoreşte văzduhul. Ţarina e încropită ca şi cum ar fi turnat cineva pe deasupra apă fiartă. Duman răsuflă din greu. împrejurul gâtulu. simte, ca o sgardă de fier, urma jugului scos. Plugarul i-a dat o mână de coceni, din care dânsul de abia alege câte unul. Un prichindel de copil i-a adus şi omului de mâncare: o bucată de mămăligă cu ceapă. Dar decât mâncarea, odihna par’că e mai priinciosă. Omul face un sac mototol şi-l pune sub cap. Duman nu mai mănâncă; prichindelul i-a adus o oală cu apă în care nici nu-i intră bine botul. Apoi rămâne aşa, cu puterile sleite, sub arşiţa soarelui. Graurii, cocostârcul, au sburat. Au rămas ei singuri în câmp. www.dacoramamca.ro Nrul 11, 1909. LUCEAFAEUL 245 In dreptul lui Duman doarme plugarul, cu faţa arsă, bătută de razele fierbinţi ale soarelui, ale căror împunsături scot broboane de sudoare. Duman se uită la dânsul cu ochii mari, jalnici; şi dela plugar, privirile îi fug la umbra ce o aruncă el singur pe pământ, la umbra care par’că se topise din el, de i se aşternuse, moale, ca o ceaţă, la picioare. r Şi par’că înţelege, par’că în mintea Iui se face deodată o lumină omenească: porneşte cu paşi grei, se apropie de stăpân, până când îl înveleşte în umbra trupului lui trudit, ca într’o pânză răcoroasă. Apoi, cu ochii închişi, bouleanul rămâne în soare, încremenit, cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata să urnească iarăşi plugul pe brazdă. E atâta floare-afară, Vrajă, cântec şi lumină, Că întreagă lumea asta Hi se pare o grădină, Cântec. Iară sufletu-mi un flutur Cu plăpânde aripioare, Ce tot zboară şi se pierde Prin grădina asta mare. Mii de flori frumoase-l chiamă, îi deschide sânul firea, însă floarea care-o caută Nu ’nfloreşte nicăirea. Ecaterina Pitiş. Melancolie. Hă ’nvăluie mâhniri profunde, neînţelese, cât îmi pare Că am venit plângând acasă dela tristă ’nmormântare Şi gândurile cad greoaie ca abătute de-o durere... Mă mir şi inima ce are şi sufletul ce-mi poate cere!? Afară e o noapte albă, fermecătoare, diafană, De par’c’ar fi căzut anume din cer să vindece o rană, Pe prunduri mulcom glas de ape, ca o romanţă de iubire Ce-o cântă fetele uitate tot aşteptând duiosul mire. 5e 'nalţă luna sus, curată şi plutitoare astă sară, Ca visul cel dintâi ce naşte sfios în suflet de fecioară. Cum trece paşnică şi albă şi visătoare printre stele Par’c’ar voî să lumineze din cer melancoliei mele. A. Seca. Răvaş. 9 La noi acîi-s atâtea flori, E-atâta soare şi luminăj Resună codri visători De mierle şi priveghitori. E-atâta dragoste ’n grădină, Şi-atâta farmec pe potici, — Şi numai tu lipseşti de-aici. Vasile Stoica. 2 www.dacoromanica.ro 246 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1909. Din ţerile scandinavice. „Muzeul Nordului". II. Jos, la poalele tăpşanului pe care e situată grădina „Muzeul Skansen", se înalţă o clădire uriaşă, durată din granit. Ea este lucrată în stil gotic, cu elemente împrumutate dela vechile case boereşti (herrgârd) ce se clădeau altădată în Peninsula scandinavică, iar în faţă-i se ridică două obeliscuri pe care strălucesc următoarele versuri scrise cu litere de aur: „Şi poate-a sosi ziua Când aurul nostru n’a ajunge Să reconstitue icoana Acelor vremi apuse." „De la străbuni ne-au fost lăsate Să le păstrăm feciorilor Şi’n veci să fie păzite cu sfinţenie, Cât ini or mai bate aici la Nord." Acesta este „Muzeul Nordului"; este în-tr’adevăr mau-zoleul în care stau închise mărturiile orânduite să fie chezăşie, să vorbească de felul cum şi-au dus traiul vechii Scandinavi. într*adevăr, îndatăce intri, te afli în faţa sta-tuei lui Gustav Wasa, bătrânul ce aşeză legi şi hotare Suediei. El e îmbrăcat în purpură şi stă în jilţul aurit şi cu mâna pe spadă. De-o parte şi de alta a acestei statui se întinde o sală uriaşă cu bolţile arcate şi susţinute de coloane rotunde. La dreapta stă chipul lui Gustav Adolf. El e călare şi poartă armura ce avu în bătălia dela Ltitzen. In urmă-i se înşiră armele şi trofeele din acele vremuri glorioase, iar în balcoanele sălii sunt aşezate steagurile învingătorilor şi învinşilor. Nu lipsesc nici carăle de triumf şi nici insigniile feluriţilor nobili ce luptară pentru gloria armelor suedeze. De-a stânga e Carol al Xll-lea, în urma căruia se înşiruesc de asemenea armele şi trofeele ce fac mărturia întâmplărilor din acele vremuri, precum şi steagurile cari fâlfăiră în vârtejul bătăliilor ce acest neastâmpărat rege purtă cu felurite neamuri. Mai încolo se păstrează diferite obiecte, haine, arme etc. cari au aparţinut primilor Bernadoţi. Prin felul cum e aranjată, această sală face o impresie deosebită şi poartă gândul cătră timpurile de mărire din vieaţa poporului suedez şi socotesc, că îşi poate închipui oricine sentimentele ce se pot aprinde în sufletele tinere. In partea dreaptă, la intrare, coborând pe o scară ce duce în subsolul muzeului, vizitatorul se află deodată într’o sală minunat de frumoasă, prin chipul cum sunt orânduite feluritele lucruri pe care le conţine. Aici, dealungul pereţilor, se văd nişte dulapuri mari cu uşi de sticlă, în cari sunt aşezate chipuri de gips, ce reprezintă pe locuitorii diferitelor ţinuturi din Suedia. Aceste chipuri sunt lucrate de cei mai buni modelatori şi înfăţişază întru totul expresia feţei ţăranilor, aşa încât, fiind îmbrăcate în costumele respective, par’că stau să vorbească. Vezi chipul ţăranului din Nordland (partea de Nord) purtând pantaloni de piele şi cojoc, cisme mari şi un fel de căciulă de postav albastru cu dungi roşii pe la tivuri. Ţăranca poartă de asemenea cojoc cu clini largi, o zăvelcă vărgată cu roşu şi cu alb, cisme şi o broboadă ţuguiată ce seamănă mult cu aceea pe care o poartă ţărancele din unele părţi ale Ardealului şi Munteniei. Ea mai are şi nişte mănuşi de piele pe care sunt brodate flori cu culori vii. De-o parte se află chipurile ţăranilor din Dale-carlie, cu îmbrăcămintea lor minunat de frumoasă. Ţăranca poartă un fel de vestă galbenă pe care sunt cusute râuri în felurite amestecuri de culori vii care atrag şi încântă privirile. Pe cap poartă un fel de scufă, iarăşi brodată, peste care leagă o năframă albă străvezie. Rochia e de asemenea de culoare găl-bue cu panglice albastre pe la poale. Ţăranul poartă nişte pantaloni scurţi până la genunchi, ciorapi roşii, legaţi cu nişte ciocoţi tot roşii ce-i atârnă până aproape de glezne. In picioare are pantofi împodobiţi de asemeni cu ciocoţi, iar pe cap poartă un fel de căciulă de postav roşu, asemănătoare cu fesul unora dintre locuitorii din Balcani. Are vestă de piele de oaie sau de capră, argăsită frumos şi colorată fie galben fie roşu şi împodobită cu nasturi de metal strălucitor. Muzeul Nordului. www.dacoramamca.ro Nrul 11, 1909. LUCEAFĂRUL 247 Portul ţăranilor dalecarlieni variază după comune sau parochii, cum se obişnueşte a se zice în părţile acelea. El este însă luat ca tip, când e vorba să se reprezinte costumul naţional suedez şi tot dalecar-liani sunt şi ţăranii de pe pânzele luiZorn, care ca nimeni altul a ştiut să prindă întreaga lor fire şi s’o redeâ prin minunatele împreunări de culori. Toate variantele portului ţărănesc din ţinutul Dalecarlie, cum e cel al locuitorilor din Leksand, Floda, Mora sunt reprezintate în colecţiunea dela Muzeul Nordului. Mai încolo se înfăţişază locuitorul din Vestrogoţia goste ca să-şi împodobească locuinţa cu felurite lucrări de lemn, cu minunate încrustări pe dânsele. Aşa tot în sala despre care am vorbit se pot vedeâ felurite obiecte caznice de o adevărată valoare în ceeace priveşte arta populară. Aşa sunt mici teascuri, funduri pentru tocat, furci de tors, vârtelniţe, bătătoare, ciomege, linguri, ploşte, vase, fărfuriuţe sau bliduri etc., toate având săpături făcute cu multă îndemânare şi care prin feluritele figuri ce reprezintă satisfac şi pe cel cu gusturi cât se poate de rafinate. Ele sunt nespus de multe şi sunt.orânduite după ţinuturi. Din Muzeul Nordului: Portul ţărănesc (figuri de ghips îmbrăcate în costume). şi în special cel din Blâkinge. Portul ţărancelor din această localitate seamănă aproape întru totul cu al săliştencelor, cu deosebire că ele poartă o rochie albastră, culoare pe care de altfel popoarele nordice o iubesc atât de mult — şi un tistimel brodat frumos, pe care îl pun după gât. Se înşirue tot aşa chipuri care reprezintă pe locuitorii diferitelor părţi ale terii, căutându-se, după cum am spus, ca pe lângă port să li se înfăţişeze şi expresia feţei. Fiindcă din cele mai depărtate vremuri, ţăranul scandinav a fost o putere în stat şi şi-a avut gospodăria lui unde şi-a dus traiul nesupărat de nimeni, a fost foarte natural ca el să aibă o deosebită dra- Mergând puţin mai înainte şi trecând printr’un mic coridor, se ajunge într’o sală mai mică unde se văd armele cu care se apărau sătenii de fiarele sălbatice, precum şi feluritele curse pe care le întindeau ca să prindă pe aceşti duşmani atât ai lor cât şi ai vitelor cu cari se ajutau ca să-şi ducă traiul. Pe lângă felu- ritele „fieruri" se văd o mulţime de curse alcătuite din trunchiuri de copaci, din pietri şi gropi, în care, prin ingenioase aşezări, puteau să fie prinse fiarele cele mari. De asemenea sunt expuse felurite lănci, ferecate cu piroane, precum şi puşti cu ţevi groase ca acelea ale cazanului. In secţiunea privitoare la ţinuturile locuite de Laponi se văd chipuri cari înfăţişează pe aceşti pitici ce-şi duc traiul într’o na- 2* www.dacoromanica.ro 248 LUCEAFĂEUL Nrul 11, 190U. tură vitregă, dar pe care ei o iubesc atât de mult. Aşa sunt câţiva împăiaţi având pe dânşii nişte hamuri împodobite cu panglice de postav albastru şi verde. Ei sunt înhămaţi la „pulkă“ in care se află Laponul îmbrăcat în ţoale lucrate din piei şi purtând pe deasupra o haină de culoare albastră, chipului ca un fel de fudulie, ca să nu pară prea sălbatic. El ţine intr’o mână hăţurile, iar în cealaltă nedespărţita-i lance. Femeia, îmbrăcată şi ea tot în haine de piele, poartă un fel de copac învălită în piele şi pe care o ţine pe după gât cu ajutorul unor curele. In această dintr’ânsele, cum sunt cele din Skania şi din Vestro-goţia, seamănă mult cu acele ale ţăranilor români din Ardeal. Tot ca şi aceştia, şi ţăranii din numitele ţinuturi au un fel de policioare aşezate dealungul pereţilor pe care înşiră vasele cele mai frumoase. In-tr’unele locuinţe care reprezintă ţinuturi din partea sudică a terii se văd nişte paturi în chipul unor hambare, doar cu o deschizătură prin care se poate intră într’ânsele. Ele sunt sculptate frumos şi împodobite cu strae pe care văzându-le, mi se parca că sunt scoarţe de-ale noastre. Nu e absolut nici o deosebire copae îşi ţine pruncul care e ferit de viscol, fiind ascuns ca într’un |fel de pungă ce are doar o mică deschizătură pe unde să intre aerul la micul Lapon. De asemenea se văd şi cânii cari în părţile mai depărtate şi mai pustii le trag pulkile peste nămeţii de zăpadă. Sunt apoi o mulţime de obiecte, unele de os cu săpături meşteşugite, ba chiar mai că nu-ţi vine a crede ca ele să fie lucrate de nişte oameni ce par a fi nevoiaşi. In deosebi sunt câteva coarne de ren cu săpături de o frumseţă rară, precum şi nişte lănci tot de coarne de ren. Din această sală vizitătorul este condus de o scară în etajul 1 al muzeului. Aci se află mici despărţituri care reprezintă interioruri de case ţărăneşti. Unele între acest fel de lucrări şi acele similare pe care le fac ţărancele noastre. In al doilea etaj sunt aşezate, în partea despre intrare, toate lucrările privitoare la confecţionarea veştmintelor, precum şi diferitele feluri de ţesături şi broderii. Tot aci se află şi instrumentele trebuitoare la executarea lucrărilor respective. In acelaşi etaj, în partea din fund, se află secţiunea daneză. Sunt aproape aceleaşi obiecte ca şi în secţiunea privitoare la Suedia, însă cu mici variaţiuni şi deosebiri. In etajul al treilea, în partea din fund, se găseşte secţiunea norvegiană. Aci sunt într’adevăr lucrări cari uimesc prin frumseţea lor, ba nici nu-ţi vine a crede că ^oameni ce-şi duc traiul în ţinuturi sălbatice să www.dacoramamca.ro Nrul 11, 1909. LUCEAFĂRUL 249 poată aveâ nişte gusturi atât de alese. Sculpturile în lemn cari alcătuesc această secţiune pot să stee alături cu orice lucrări de artă, in înţelesul cel mai strict al cuvântului. Asemenea ţesăturile şi vestmintele sunt foarte frumoase. Unele aleseturi sunt întocmai ca acelea pe cari le fac ţărancele din părţile muntoase ale ţării Româneşti. Lucrările din secţiunea norvegiană, prin superioritatea lor ca lucru şi ca concepţie, ne dovedesc câtă putere de imaginaţie are acest popor. Tot în acelaşi etai, in partea despre intrare, se află camerele istorice, adecă cdăi orânduite în chipul celor Socotesc că ar fi inutil să mai insist asupra însemnătăţii acestei instituţiuni; ceeace aşi voi să adaug ar fi două-trei cuvinte asupra mijloacelor prin care s’a putut realiză această carte în care poate ceti oricine povestea neamurilor dela Nord. Muzeul Nordului este clădit şi orânduit prin subscripţie publică. Este o operă uriaşă, care după cum se spune în statute „aparţine poporului care a contribuit la realizarea ei“ şi cu care se poate mândri în faţa lumii întregi, căci a ştiut să-şi înţeleagă şi să-şi preţuiască trecutul, ca nici un alt neam civilizat. „Ori câte cărţi s’ar scrie şi ori câte vorbe înflăcă- Din Muzeul Nordului: Interiorul unei case ţărăneşti din Norvegia. ce au fost locuite de diferiţi regi. In ele se păstrează mobila precum şi alte lucruri ce au aparţinut persoanelor despre cari sunt aşezate ca să povestească celor ce vin să le viziteze. Cu deosebire atrag atenţia camerele mobilate cu mobile stil „Gustavian", după numele lui Gustav al Ill-lea, sub domnia căruia artele luară o deosebită desvoltare şi care zidi şi frumoasele palate dela Drotningholm în apropierea Stockholmului. Tot în acest etaj se află o secţiune pentru păpuşi şi jucării. Pentru întrebuinţarea jucăriilor se află diferite desemne, precum şi cântecile cari se cântă în timpul executării anumitelor jocuri. Nu lipsesc de asemeni nici feluritele instrumente muzicale, precum nici cărţi şi diplome vechi scrise de mână. rate s’ar spune pentru glorificarea trecutului şi aprinderea iubirii de neam, ele nu-şi pot aveâ efectul ca orânduirea mărturiilor ce chezăşuiesc acest trecut şi după care poate înţelege oricine ceeace e capabil să înţeleagă" — îmi spunea unul dintre conducătorii acestui muzeu. Muzeul Nordului e destinat totdeauna elevilor şcoalei de belearte şi acelor dela şcoala technică industrială cari vin şi studiază arta poporului pentru a se inspiră dela dânsa şi a o folosi in compoziţiunile lor. Şi acum fie-mi îngăduit să fac o rugăminte celor în drept, dacă cumva îşi vor aruncă ochii pe aceste rânduri: De ce nu s’ar trimite oare cineva care să studieze www.dacoramamca.ro 250 LUCEAFĂ Wl 1. Nrul 11. 1909. organizaţia acestui muzeu? Cei mai in măsură şi cu mai multă autoritate ar fi d! Tzigara-Samurcaş în care avem dreptul să ne punem nădejdea că va luă ini- ţiativa ca să avem şi noi o astfel de institu{iune. Şi cred că şi poporul nostru nr fi capabil să ajute la realizarea acestui scop. D. N. Ciotori. 9=5= Maestrul. In dimineaţa sură, ploaia Grăbitei, tristei primăveri Deşteaptă glasuri din mormântul Abia ’ngropatelor dureri. Pe sufletu-i de două veacuri Întind aripi de lilieci Amurgurile dealtădată Ploioase, palide şi reci... Ca nişte stoluri risipite S’adună iar şi iar se ’mparf, Căscând în umeda ’nserare O gură largă ’n cerul spart... Năluca vremilor fugare 5’abate ’n zarea tristei ploi Cu facla gloriei plecată De vântul vremurilor noi... Izbânda lui acolo trece Dar facla ei acum s’a stins, Doar scrumul a rămas cunună Pe fruntea celuia învins... Şi azi, ciudata tragedie In mintea lui s’abate iar: Un soare istovit şi palid Murea învins de-un felinar... Victor Eftimiu. Şoapte. petiţa mea cu chip frumos Apus în lumi de stele, Ce cbiem mereu cu glas duios In cântecele mele. flpleacă=ţi mândri ochi cereşti, Izvoare de iubire, Durerea mea s’o potoleşti Sub dulcea lor privire. petiţa mea, tu înger blând, Pierdut în zări senine, C vecinie călătoru--mi gând Ce sboară cătră tine. Cu eşti nădejdea niea din cer în clipe de durere; Când toate visurile--mi pier, ITlai am o mângâiere. Cu dorul meu purtat prin zări De vânturi, plângătoare Crimit în svon de suspinări Sfioasa mea cântare Cu vânt pribeag la uşi de rai mai spune--mi vr’o poveste, — De fata mea cu chip bălai mai ştii să=mi dai vr’o veste?... Săcel, 1909. Aurelia Pop. www.dacoromanica.ro Nrul 11, 1909 LUCEAFĂRUL 251 Cu crucea. ) în ziua de Sfântul Vasile, după eşirea dela biserică, în legănatul îmbuestru al roibului său, Părintele Niţă şi-a luat drumul spre „Dâmbovicioara“, urmat de feciorul lui cel mare şi de dascăl. A străbătut valea strâmtă, a urcat muchea ce duce la „Moşoroae" şi, până să prinză a se ’noptâ, a botezat casele toate din „Ciocan" aşezate aşa, că dela una până la alta ieşiâ sufletul din bieţii cai. A coborît apoi în vale şi s’a oprit să poposească la Gheorghe Dobrin, omul cel mai cu dare de mână din cătun. Lelea Floarea, nevasta lui, cu mânecile ei sumese, umblă acum tot de-a fuguliţa din odăiţa de jos, unde făcea de-ale mâncărei, în cea de sus, unde aşezase pe diumeţi. în toată mişcarea ei se vedea grija de-a face lucrurile cât mai bine şi mai de grabă, ca să mulţumească pe aşa rari şi cinstiţi oaspeţi. Şi ce n’a pus biata femeie pe masă: lapte gros dintr’un şteand atunci început, carne de mistreţ, caş de putină afumat, fiert şi prăjit. Şi iat-o că aduce apoi o oală cu vin, din care eşiau nori de aburi. — Ei, lele Floare, dar ce D-zeu, prea te osteneşti! — Vai de mine, Părinciorule, numai să credeţi la aşa primire. Cât putem să facem, facem cu toată inimă, că şi Sf. Voastră nu pregetaţi vara şi iarna prin coclea urile astea. Fără Sf. Voastră am trăi ca nişte nelegiuiţi şi am muri nespovediţi şi negri- j iţi! Si după ce au cinat: — Ei, lele Floare, în dulcile ăsta ţi-i însura doar feciorul — De, Părinte, l-aşi însura; dar, bată-1 pustia, nu vrea şi pace. Să vezi, Sfinţia Ta, ne-am făcut noi socoteala să mergem la Ţinea Ţînti, ştii, la aia văduvă de dincolo de părău; el nu şi nu; zice că mai bine stă aşa flăcău unguresc toată vieaţa. De, acu să vă daţi şi Sf. Voastră cu idea, n’arfi bine? Moşie de opt clăi de fân, ceva dramuri în munţi, parte la pădure, vitişoare destule, ce să aibă mai mult? ') Din volumul ce va apare în curând în editura inst. de arte grafice „Minerva". Şi el o ţine cu nagodele lui. He, ştiu eu, îi lunecă ochii lui Grigoraş, după sărăcia aia, care n’are nici după ce să bea apă. I s’a năzărit s’o ia si mai multe nu, că l-a obricit. Părinciorule, vai de el şi de zilele lui! Şi d’aia te-aşi rugă, să faci bunătate să laşi mâne în casă Ia fata asta, ce ti-oiu da eu, zău asa Părinciorule, să-ti tie D-zeu zilele ! ' Preotul a clipit odată din ochi, a dat să zică ceva. — Ia, mai nimic, urmă femeia, nişte burueni. Le-am făcut de urît la unu d’altu, că altfel nu-i chip să-i desfaci! A-ra !.. Dar ţi-e somn, Părinciorule, şi eu tot îndrug mereu!.. într’adevăr Părintele Niţă clipociâ dea-binele şi n’a răspuns nimic la toată ploaia de vorbe şi la tânguiala femeii. Altădată când eră întrebat de câte ceva, tăcea ce tăcea, ş’apoi spunea ce trebue de făcut şi ceeace hotăra el, eră lucru hotărît de toţi, că Părintele eră ascultat de enoriaşi şi ’n toată vieaţa lui de păstor sufletesc nu-şi aduce aminte să fi eşit unul din voia ori din sfatul lui. Acum însă tăcea. — O fi trudit de drum, ori cine ştie ce gânduri l-o fi muncind, că de, om e, şi s’o fi ţinând si de Sf. Sa câte un necaz ca de noi y y toti! a zis în ea lelea Floarea si s’a dus. y y A doua zi Părintele Niţă a botezat casele din cătun. Mergea cu greu pe urcuşurile îngheţate, aci călare, aci pe jos, luptând cu viforurile cumplite, ce stăpânesc în timpul iernei toate locurile înalte şi deschise. 1 se prinseseră flori albe de barbă, mustaţa mare, groasă îi eră tot un seuţ şi opincile-i sunau ca nişte bucăţi de fier, asa erau de îngheţate. într’un loc îl ajunge din urmă vameşul dela Giuvala: — Da încotro, taică, pe aşa vreme? întrebă el. — La rai! răspunse Părintele atât de liniştit şi pe negândite, că ai fi crezut poate, că vorbeşte cu tot dinadinsul. y — Asa? Ia-mă si pe mine atunci! vorbi y y r vameşul. www.dacoromanica.ro 252 LUCEAFĂRUL ’iVrul 11, 1909. — Bine, îţi dau blagoslovenie să mergi D-ta înainte, că eu mai am puţin de umblat cu crucea! Dar până atunci vino să te botez, să nu mergi strein de cele sfinte, ca vameşul din scriptură ! Şi Părintele Niţă a înălţat pămătuful şi a botezat pe omul, care n’a ştiut de D-zeu în toată vieata lui. j — Dar ştii una, Părinte? începu vameşul, mergând unul după altul pe poteca îngustă. Am jucat astă noapte cărţi cu Blebea şi dintr’una într’alta a venit vorba de cearta cu Sf. Ta. Spunea că nu te lasă de Bobotează să-i treci pe la poartă şi nici să mergi în Suseni cu crucea, într’una cu capul. E înfuriat rău pe Sf. Ta şi-ţi spun curat că ai face bine să te păzeşti, să nu-i dai prilej să-şi facă gustul, că ştii vorba aceea: „Până la D-zeu te omoară sfinţii". Acu eu sunt bine cu el, o ştii Sf. Ta, şi mă bucur, că te-am întâlnit, să-ţi dau sfatul ăsta! Părintele Nită se înviorase acum la fată, ca şi cum i s’ar fi luat un nor negru de pe suflet. El ştia bine, că vameşul e prieten cu Blebea şi mai ştia că din pricina asta i-a devenit şi el duşman şi azi a putut să-i înfrângă ura în piept, să-l plece sub cruce, să-l facă să-i sărute mâna. Ş’a început să zâmbească: — Asa? Atunci am să zoresc, să sfârsesc cu botezul în enoria mea, să mă duc neapărat şi prin Suseni, să-i întorc sufletul dela pieire! Vameşul stârni: — Ascultă-mă pe mine, Părinte, să nu faci una ca asta, că Blebea o să strângă oameni mulţi, o să-i înfurie contra Sf. Tale şi mi-a spus chiar verde, ce are de gând să-ţi facă! Şi Părintele îi răspunse: — Cu atât mai bine! O săi dau răgaz să adune cât mai mulţi rătăciţi. Am să mă duc pe acolo tocma în ziua de ajun ori de Bobotează. Să-i spui, Domnule vameş, sâ-i spui că o să-i botez pe toţi! Ajungând la o strânsură de case s’au despărţit: vameşul urmându-şi drumul; Părintele, cu ai lui, mergând să boteze pe credincioşi, cu locuinţele şi vitele lor, dându-le întărire în nevoi, gonind duhurile rele, sădind pretutindeni sănătate şi ocrotire de primejdii. Pe seară Părintele Niţă a avut de lucru şi cu alt ceva. Murise Ghica Calin, bărbatul tânăr şi voinic, singurul fecior al unei mame bătrâne prăpădite şi tată a trei copii; căci patru porniseră, cu câteva zile înaintea lui, pe calea lungă a veciniciei. O molină cumplită se cuibărise între ei, secerând fără milă pe unul câte unul. Părintele a luat mortul, l-a aşezat cu coşciugul dea curmezişul pe doi cai înşăuaţi şi a pornit cu el încet-încet în vale, unde se înjghebase în grabă un cimitir. Pentru toată truda n’a luat un ban; ba a mai dat dela el bietelor femei, să se ajute în necazul ce căzuse peste ele. Aşa eră Părintele Niţă: bun ca pânea caldă, milos şi gata de sărit în ajutor oricând şi pentru oricine. Calul lui sta întotdeauna cu şaua pe el în grajd. De veniâ cineva în miezul nopţii: „Aoleo, sai, Părinte, că moare maica, ori taica," Părintele Niţă eră pe data îmbrăcat şi pornit spre omul pătimaş. Şi vorba lui eră blândă şi împăciuitoare, numai rar de tot biciuitoare si cu două tăişuri. Şi oamenii preţuiau par’că bunătatea lui şi jertfele ce făcea, că acu, la Bobotează, când umblă cu crucea prin sat, îi eşiau toţi înainte de departe, cu lumânările aprinse în mână, îl conduceau dela o casă la alta, îl încărcau cu tot felul de daruri pe lângă ploconul obişnuit: francul, piciorul de porc si fuiorul de in ori de cânepă. Dâmboviciorenii, mai ales, îi pregătiau în totdeauna caşuri de cele rotunde şi afumate şi câte ceva vânat. Şi Părintele primiâ bunătăţile astea cu drag, ştiind că-s date cu toată inima şi-şi cătâ de drum, lăsând în urmă binecuvântare pentru zile senine. A treia zi de Sf. Vasile a umblat pe „sub O raţie" la „Podul Dâmboviţei"; iar a patra zi a luat mărginile satului, prin „Chee", a mers „Pe luncă", „Peste Vale" şi a cincea zi în ziua de ajun, a răsbit în grosul satului. Umblă grăbit de tot, stă puţin pe la case, nu mai rămâneâ câte niţel să bea ceaiul obişnuit pe la bogaţi, nu băgă în seamă şi nu mai glumeâ pe socoteala mărgelelor puse pe praguri, scurtă taifasul, svârleâ din fugă cuvintele dătătoare de nădejde şi sfaturi împărţiâ puţine de tot, aproape de ioc, şi tot www.dacoramamca.ro Nrul 11, 1909. LUCEAFĂRUL 253 asa cu frunzele de î merel din pămătuf pe la fete mari de măritat. Hotărît: avea ce avea Părintele Niţă, zilele astea. Se vedea că eră mânat de un îndemn, să sfârşească mai repede, ca omul care are să ajungă undeva la timp şi eră muncit de un gând neclintit, care-1 posomorâ la faţă, îi închidea sufletul, îi unmciâ creerul, stăruind mereu in chip de întrebare: „Să se ducă ori nu?“ De s’o duce, dă prilej omului ăsta nebun, să facă tămbălău. Să nu se ducă, înseamnă că se teme de el ş’atunci drumul mai departe i-o fi mereu încâlcit. De aceea e mai bine să se ducă, întâmple-se orice s’o întâmplă! Cu tot zorul pus l-a apucat seara umblând pe „Ulicioara săracilor" şi pe „Valea Iu’ Ecle“ şi Blebea a băut de bucurie cu argaţii lui şi a trimis vorbă prin sat să vie a doua zi oamenii, să le dea socoteală pentru munca făcută la tăiatul de buşteni. ) A sosit apoi noaptea, noapte lungă de mijloc de iarnă, cu viscol p’afară, cu căldură ’n casă. Pătruns până la oase de gerul zilei, Părintele Niţă a băut ceai după ceai şi, deşi trudit d’atâta umblătură, somnul se depărta mereu de el, alungat de icoana vie a certei cu bătrânul Blebea, icoană ’nfiptă ’n faţa ochilor lui, ca o amintire ce pune stăpânire pe tine şi nu vrea să te părăsească o clipă. Cearta a pornit d’acolo. Biserica din jos, la care eră Părintele Niţă, se stricase ca să se facă alta nouă şi acum, cu poruncă dela Protopop, tovarăşul lui slujiâ la cea din mijloc, iar el la cea din sus. Şi, Ia enoria asta, omul cel mai cu greutate, titor şi epitrop totodată eră Gheorghe Blebea, om mândru şi pornit la gură ca o vijelie. Preotul de aci dela biserică îi stiâ seama si umblă cu el > i ca cu un ou, să nu-1 îndârjească cumva. Sărbătoarea trebuia să toace de intrare după gustul lui şi iuţiâ ori răriă slujba după cum îi vedea faţa, liniştită ori întunecată. Zicea o ectenie-două, făcea ce făcea şi se uită la Blebea; iar dascălii cântau c’un ochiu pe carte şi cu altul la el. Că, de nu-i veniâ la socoteală ceva, nu se uită că e ’n biserică şi sbieră cât îl ţinea pieptul. Părintele Niţă e drept, îl ştia şi Sf. Sa ce fel de om e; dar puţin îi păsa de asta. Ba a voit chiar să-i arete că nu se sinchiseşte de el nici într’ale bisericei, cum nu s’a sinchisit nici în daravelile satului, ori de câteori au fost alegeri de primar sau vre-o neînţelegere între el şi obşte. Şi la Crăciun, când eră el de rând, a pus să toace la două după miezul nopţii şi a eşit când se crăpă de ziuă, după obiceiul Iui. Bătrânul Blebea a venit târziu de tot, c’o gură de credeai că i s’ar fi înecat în baltă ciopoarele de oi: — Da ce e asta, popo? Crezi, că eşti acolo ’n Joseni la tine, ca ’ntr’un sat făr’ de câni?.. Să faci bine, să ’ncepi slujba din cap, acu ’n faţa mea, ori nu-ţi mai calcă picioarele ’n biserică! www.dacoramamca.ro 254 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1909. Părintele Niţă părea însă că n’aude nimic. Cu glas lin, ca pornit din alte lumi, din lumi mai bune, răbdurii şi iertătoare, zicea ecte-niile de ’ncheiere. Bătrânul Blebea se ’nfuriă şi mai tare. I se făcuse faţa vânătă din galbenă cum eră, îi dârdăiau buzele şi picioa-rele-i lungi, slăbănoage tremurau un tremur nemai văzut de oameni pân’ atunci. A plecat apoi blodogorind, ameninţând, chemând oameni după el, pe când în biserică se făcuse lanţ lung de femei, de fete mari, de bătrâni şi de copii, cari mergeau să primească pe rând în faţa altarului cumunicătura sfântă din linguriţa şi potirul de argint. Dupăce a sfârşit cu toate, Părintele Niţă s’a desbrăcat de odăjdii, a eşit între icoane, a zis odată: „La mulţi ani!“, a împărţit cu mâna lui la tot omul câte o prescură şi a pornit pe uşă în mijlocul lor. La poarta bisericii stă înfipt Blebea cu câţiva inşi, cunoscuţi ca răi de colţ şi ’nce-pători de buclucuri; dar potopul de lume s’a isbit în ei, i-a dat la o parte, i-a ’mprăştiat. A doua zi de Crăciun l-au aşteptat pe Părintele la un loc toţi enoriaşii lui şi a pornit cu ei spre locaşul dumnezeesc. A treia zi şi la Sf. Vasile tot aşa. Dacă a văzut bătrânul Blebea, că nu-i rost să oprească pe Preot dela biserică, să-i umiliască trufia, s’a bătut cu pumnii ’n piept şi i-a jurat răsbunare şi mai mare: — Las’ că vine ea Bobotează! I-a trimis apoi vorbă prin oameni, să nu ’ndrăsnească să vie cu crucea ’n enoria lui, că n’are să-i fie bine. Din zori de zi clopotele au vestit sărbătoarea mare a botezului Domnului, sărbătoarea curăţitoare de păcate prin apa sfinţită. A venit lume multă, din cătune depărtate, de peste văi şi dealuri şi când a pornit spre gârlă şi de acolo înapoi, cu prapore şi sfeşnice înainte, părea un furnicar înşirat pe o cărare. După slujbă, Părintele Niţă a vestit, din uşa altarului, lumea din Suseni, că are să vie p’acolo după prânz cu crucea. Şi din tot numărul mare de enoriaşi, cari l-au întovărăşit dela biserică spre casă, o ceată de flăcăi din Dâmbovicioara şi de prin Joseni a fost tot timpul mai lipită de Părintele, A plecat acum cu crucea, luând cu el numai pe feciorul său cel mare cu căldăruşa, câţiva copii pentru cântat şi pe Nae Dogaru, iapa neclintită a Sf. Sale în sărbătorile astea, cu 2—3 perechi de dăsagi la spinare. Satul eră în plină sărbătoare. Fetele se găteau zor-nevoe prin case; femeile stau pe la porţi; bărbaţii adunaţi ici-colo în drum. La o cârciumă flăcăii începuseră jocul: se învârteau în loc câte doi-doi cuprinşi de după gât şi din când în când făceau câte un brâuleţ aşa între ei, că nu erâ încă amiazul, să se adune fete şi lume multă. Părintele Nită s’a înseninat la fată când a > » zărit jocul în drum. Flăcăii ăştia erau din cei cari îl întovărăşiseră azi dela biserică, îi erau mai toţi cunoscuţi de aproape, şi mulţi um-blaseră în vremuri cu crucea cu el. S’a apropiat de ei. Lăutarul a ’ncetat bâ rz â i t u I, sulul jocului s’a oprit şi capetele toate s’au descoperit. Ucenicul Domnului, oprindu-se puţin locului, a botezat grămada, urându-le noroc şi mulţi ani. Nae al lui Bran, cetind par’că gândul Părintelui, a deschis vorba: — Dar numai cu poşidicurile astea, Neico Popo ? — Apoi de, o ’ncurc şi eu cum pot şi cum dă D-zeu ! Dacă voi v’ati făcut toti de horă? i i Printre flăcăi s’a stârnit o mişcare, s’au strâns la un loc, s’au înţeles din ochi: Hai să mergem ! Nae al lui Bran vorbi iarăşi: — Dacă ne iei, noi mergem cu toţii, Neico Popo!; iar îndreptându-se cătră tovarăşi: „De unde erâ să ne iasă nouă pe ziua de azi o vadră de vin !“ Şi la răspunsul bucuros al Părintelui, au pornit cu toţii. Mergeau întins pe drumul larg, spre capătul din sus al satului. Şi ’n mersul ăsta numărul lor creşteâ, că intrau printre rânduri şi alţi flăcăi, cu cari se întâlniau, se amestecau copii sburdalnici şi femei cu lumânări aprinse, ba şi oamenii mari lăsau sfatul şi ’ngroşau zidul de apărare în jurul Părintelui, ştiind toţi de ce e vorba, prevăzând primejdia şi nevoia de ajutor. Şi multe garduri s’au rupt în treacătul lor şi mânile se ’ncleştaseră pe parele groase, noduroase. Au ajuns aproape de Gheorghe Blebea. www.dacoramamca.ro Nrul 11, 1909. LUCEAFĂRUL 255 O negură de oameni se mişcă ’n curte, stau strânşi pâlcuri, pâlcuri, cu vorbă mare, cu pahare de vin înainte. Când au prins de veste că vine Preotul au eşitîn grabă Ia poartă, s’au făcut bul uc ca oile, cu Blebea Ia mijloc, au băgat cojoacele pe mâneci, au dat căciulele pe ceafă şi aşteptau. Şi Părintele Niţă veniâ cu paşi pripiţi, cu faţa senină în fruntea adunăturei lui. S’au zărit acum: un murmur ca de frunze când suflă vântul toamna, un vuet ca al apei când rupe ghiaţa ’n primăvară, un strigăt, eşit din gloate şi au început să se înalţe căciulele ’n aer, să se ’nvârtească ciomegele în chip de pregătire şi de îndemn la luptă. Fierberea de oameni îndârjiţi, erau acum aproape faţă ’n faţă, se pătrundeau din ochi şi fiecare nu se gândiâ decât cum să dea şi pe cine să lovească ’ntâi. Preotul înainta liniştit, cu patrafirul de gât, cu crucea ’ntr’o mână, cu pămătuful într’alta. — îndărăt, îndărăt, nu se poate! se auzi un glas ca de om turbat. — Pe iei, mă! tună d’odată un altul. Cetele s’au apropiat, s’au amestecat, zeci de ciomege ţintesc capul Preotului. O clipă numai de reculegere. Părintele Niţăs’a plecat, a muiat pămătuful în căldăruşa cu aghiazmă, a ridicat mâna şi a ’nceput cântarea sfântă, întovărăşit de toţi cei din spatele lui: „Mântueşte Doamne poporul tău şi bi-necuvintează moştenirea ta ...“ Un alt murmur a eşit acum din mulţime, un murmur ca acela ce-1 înălţă firea în toată dimineaţa frumoasă de vară, când se iveşte la răsărit soarele dătător de vieaţă. Si ’n murmurul acela au căzut ciomegele jos şi cu capetele plecate, cu căciulele ’n mâni, veniau rând pe rând, înghesuindu-se oamenii toţi să sărute crucea şi să primească botezul curăţitor de păcate. * Pe bătrânul Blebea l-a ţinut locului mai mult şi l-a lovit mai apăsat Părintele Niţă cu pămătuful, ca p’un cap de răutate ce eră. A stropit apoi toate odăile şi grajdul lui cu cai, şi a pornit mai departe prin sat în sus, cu tot puhoiul de lume după el, lăsând pe bătrânul Blebea singur, cu sufletul luptând între mustrare şi mângâierea răsărită din apa sfinţită şi din iertarea omului lui Dumnezeu, purtător de cruce!.. Rucăr. Mihail Lungianu. e. Din mii de guri-a lumii ’mprăştiate Cuvinte noi întruchipează firea — Cât ochii prind în necuprinse târguri, E numai Imn vieţii şi cântare! Din tainice adâncuri pământene Şi din lumina veşnicului Soare, Copii în mii de chipuri, ai naturii, Sorb laptele întineririi, lacomii Şi toate-şi au un drum şi toate-o lege Demonic de cuminte le-adânceşte: Le naşte, le zâmbeşte şi le-omoară în spasmuri cumpănite şi viclene!... — Drumef tăcut în lumea mea de gânduri, Ca fiul rătăcit mă ’ntorc la tine: Şi iată-mă, din nou, cerşetorindu-(i Natură, pentru mine, îndurarea! .. .Spre cer înfrigurat, mi-aduc aminte, De-atâteaori răsfrântu-mi-am privirea, Pân’ pleoapele-mi înrourate ’n lacrămi Căzut-au, vai, ne ’ncrezătoare ’n duhuri! 5^= Şi apelor, copii ai pribegiei, Cerutu-le-am de-atâtea ori repaos: Plângând porneau apoi cotropitoare: — Ne-asemănăm în vitrega-ne soartă!... — Pierdut, reviu ia matca ta, natură! Mi-e sdrenfuită inima şi legea! Credinja şi nădejdea mi-s înfrânte! — Să re’noiesc în tine vreau vieata-mi! La sânul tău, mă strânge-acum, păgâno! Şi ’n legea ta ce singură-i stăpână, Botează-mă cucernic, preacurata, Şi vindecă-mi tu sutletul de rane! Tu mintea mea ’n vâltoarea ta o creşte I Şi ochii mei desmiardă-i tu, minune! Simţirilor tocite şi bolnave, Deschide-le tu ceruri noi, fecioară! ...Din învierea care-o simţi acuma, îmbujorându-ti fata şi turnându-ti în mădulare, sâmburul vieţii, — Natură-mamă, dă-mi şi mie-o rază! D. Marcu. www.dacoromanica.ro 256 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1909. Pagini străine. — Ceasul de Iv. XV. Tatăl lui David tot nu mai sosea, şi nici scrisoare nu trimetea. Eră vară, luna lui Iunie pe sfârşite. Noi ne topeam în aşteptare. Atunci auzirăm că Latkin slăbeşte tot mai mult şi — cum eră de prevăzut — se sfârşeşte de foame, iar casa lor cade în ruine şi cope-rişul stă să se prăbuşească. David se schimbase şi se făcuse atât de inohorît şi rău,încât abia te puteai apropia. Mai adeseori se făcea nevăzut. Cu Raisa de loc nu mă întâlneam. Uneori o zăream în depărtare, trecând repede strada, cu mersul ei frumos, uşor, dreaptă ca săgeata, cu privirea întunecată şi cuminte pe sub sprâncenele lungi, cu un aer de mâhnire în faţa palidă şi mângăioasă ... Mătuşa, ajutată de Trankvillitatinul ei, mă ocărâ, ca şi până aici, şi mânioasă îmi şoptea în urechi: „hoţ, coconaşule, hoţ!“ Darn’o luam în seamă; tata eră foarte ocupat, şedea la masă, umblă încoace şi ’ncolo, scria şi nu voia să afle nimic. Odată, trecând pe dinaintea mărului ştiut, aruncai, ca de obicei, o privire piezişă la locşorul cunoscut; mi se păru, ca şi când s’ar fi petrecut oarecare schimbare deasupra pământului ce acoperiâ comoara noastră... Ca si când ar fi o movilită acolo, unde mai înainte eră o adâncitură, şi petricelele nu erau puse aşa. „Ce va să zică asta?“ mi-am zis. „Nu cumva oarecine a pătruns taina noastră şi a desgropat ceasul?" Trebuia să mă încredinţez despre adevăr cu ochii mei. Pentru ceasul, care ruginea în sânul pământului, simţeam, în sfârşit, o nepăsare deplină; însă cum să permit să-l folosească altul? îndată în ziua următoare, des-dedimineaţă, înarmat cu cuţitul, pornii în grădină, căutai locul cu pricina, sub măr, mă apucai de săpat, — şi, săpând o groapă nu tocmai de un arsin*), eram încredinţat deplin, că ceasul a dispărut, că cineva a pus mâna pe el, l-a scos, l-a furat! Dar cine putea să-l... scoată, — afară de David? *) Cot rusesc, arşin = 72 centimetri. N. tr. Turgheniev. — (Urmare.) Cine altul ştiâ, unde se găseşte? Astupai groapa şi venii în casă... Simţeam o jignire adâncă. „Să presupunem — gândeam eu — că lui David i-a trebuit ceasul, ca să scape de foame şi de perire pe fiitoarea sa soţie sau pe tatăl ei... De ce n’a zis, că ceasul totuşi preţueşte ceva... Cum de n’a venit la mine, să-mi spună: „frate — (eu în locul lui David neapărat ziceam: frate) — frate! sunt lipsit, ştiu că tu n’ai bani, dar dă-mi voie să mă folosesc de ceasul acela,care împreună,noi amândoi, l-am îngropat sub mărul bătrân! Vezi doar, că nu aduce folos nimenui, iar eu am să-ţi fiu recunoscător, frate!" Cu ce bucurie m’aş fi învoit! însă a lucră pe ascuns, ca trădătorii, a nu se încrede într’un prieten... Nu! Aceasta n’o poate desvinovăţi nici un fel de patimă, nici un fel de lipsă! Da, eram foarte jignit. Voiam să-i arăt răceală, să fac pe îmbufnatul... însă David nu eră dintr’aceia, care să observe şi să se neliniştească pentru atâta treabă. începui să fac aluziuni... Dar se părea, că David nu înţelege aluziunile mele. Am zis în faţa lui, cât de josnic îmi pare mie omul, care, având un amic şi înţelegând toată însemnătatea acestui sentiment sfânt, al amiciţiei, n’are cu toate acestea mărinimie destulă, să nu-şi caute loc de scăpare în viclenie: ca şi când s’ar putea ascunde aşa ceva! Rostind cuvintele din urmă, am râs dispreţuitor. David însă rămase cu desăvârşire nepăsător! La urmă, îl întrebai deadreptul: ce crede el, oare ceasul nostru a mai umblat câtva timp, îngropat în pământ, sau la moment s’a oprit! El îmi răpunse: — Dar ştie-1 naiba! Cum ti-a trăsnit tie asemenea idee?! > > Nu ştiam, ce să gândesc. David, învederat, avea ceva pe inimă... numai cât nu furtul www.dacoramamca.ro Nrul 11, 1909. LUCEAFĂRUL 257 ceasului. O întâmplare neaşteptată mi-a dovedit nevinovăţia lui. XVI. Mă întorceam odată acasă pe o ulicioară, de care mă feream de obicei, fiindcă acolo se află o casă lăturalnică, unde locuia duşmanul meu Trankvillitatin; dar acum poate soartea m’a dus acolo. Trecând pe sub fereastra de jumătate închisă a unei cârciume, fără veste auzii glasul servitorului nostru Vasile, om tânăr, cu năravuri slabe, „leneş şi destrăbălat", cum zicea tata, — dar şi mare cuceritor de inimi femeeşti, pe care le ademenea cu glume, cu joc şi cu cântec de cimpoi. — Si asa, uite, ce-au născocit! — zise Vasile, pe care nu-1 puteam vedea, dar îl auzeam foarte lămurit: şedea, pe semne, tocmai lângă fereastră cu ceva tovarăş, alăturea de ceaiul aburind — şi cum se întâmplă uneori la oameni în odaia încuiată, vorbea tare, nebănuind că trecătorii pot să-i înţeleagă fiecare vorbă: — ce-au născocit? L-au îngropat în pământ! — Minţi! — mormăi al doilea glas. — Dar eu îţi spun ! Aşa-s domnişorii ăia, le lipseşte o doagă! Mai cu seamă David ăla... e ca Isop. Mă trezesc odată în revărsat de ziuă, şi — mă apropiu de fereastra iatacului... Mă uit: ce să fie?... Amândoi coco-naşii se duc în grădină, cu ceas cu tot, şi sapă o groapă sub mărul cel mic, — după aceea îl aşează acolo, ca pe un copilaş. Ş’apoi netezesc pământul, Doamne, ce destrămaţi! — Ai dracului! grăi prietenul lui Vasile.— Aşa-i, dacă-i răsfeţi. Ei, şi ce-i? Ai desgropat ceasul? — Vezi bine, l-am desgropat. Acum e la mine. Dar să-l arăt, nu-mi vine la socoteală. A fost larmă grozavă pentru ceas. Că David, tot în noaptea d’atunci,îl şterpelise dela baba, de sub cap. — O, o! — Dar eu îţi spun... Şi, aşa cum zic, nu se poate să-l arăt. însă, vezi tu, când au să sosească ofiţerii, am să-l vând cuiva, — de nu-1 voi juca în cărţi. N’am mai stat s’ascult, am alergat într’un suflet acasă, drept la David. — Frate! — i-am zis, — frate! iartă-mă! Ţi-am greşit! Te-am bănuit! Te-am învinovăţit! Tu vezi, cât sunt de revoltat! !artă-mă! — Ce-ţi lipseşte? — întrebă David. — Vorbeşte lămurit! » — Te-am bănuit, că ai desgropat de sub măr ceasul nostru. — Iarăs ceasul! Poate nu mai e acolo? y — Nu mai e acolo; am gândit, că tu l-ai luat, ca să dai ajutor cunoscuţilor tăi. însă toată treaba a făcut-o Vasile. Am spus lui David tot ce-am auzit sub fereastra cârciumii. Dar cum să descriu mirarea mea! Presupuneam, la urmă, că David se va necăji; însă nicidecum nu puteam să mă aştept Ia astfel de izbucnire. Abia sfârşii de spus, şi-l cuprinse o furie nespusă. David, care purtase un dispreţ pentru toată şiretenia aceasta, cum zicea el, „sarbădă" cu ceasul; David, care susţinuse, nu odată, că nu plăteşte o lămâie stoarsă — acum d’odată sări din loc, s’aprinse, îşi strânse dinţii, ameninţând cu pumnii. „Asta nu poate rămânea aşa! — zise în sfârsit. — Cum îndrăzneşte el să-si însu- y y y sească un lucru străin. Am să-i arăt, stai! Cu hoţii n’am să fiu îngăduitor!" — Mărturisesc, nici până astăzi nu înţeleg, ce-a putut să înfurieze într’atâta pe David: eră poate şi fără d’aceea întărîtat, Tar purtarea lui Vasile a turnat numai ulei pe foc; ori I-a mâhnit bănuiala mea — nu pot spune, — dar eu niciodată nu-1 mai văzusem asa clocotind. y Cu gura căscată stăm în faţa lui şi mă minunam, cum răsuflă de greu şi de puternic. — Ce ai de gând să faci? — întrebai în sfârşit. — O să vezi acuşi — după prânz, când tata s’a aşezat la odihnă. Am să găsesc pe batjocoritorul! Să stăm puţin de vorbă! „Elei, — gândii: — n’aş vrea să fiu în locul „batjocoritorului". Ce-o să iasă d’aici, Doamne, Dumnezeule!" XVII. Iată ce-a ieşit: îndatăce sosi liniştea somnoroasă, care se aşterne ca o pilotă călduroasă în casa rusească după sfârşitul mesei, (mie îmi băteâ inima, cum mergeam la spatele Iui) David se îndreptă cătră odaia slugilor şi chemă www.dacoramamca.ro lAJCKAKĂKUL N ml 11, 1009 258 afară pe Vasile. La început nu voia să iasă; la urmă se supuse şi veni după noi în grădiniţă. David stă aproape de slugă, faţă ’n faţă. Vasile eră tocmai cu un cap mai înalt. — Vasile Terentiev! — începu cu glas hotărît tovarăşul meu: — de sub mărul acesta, sunt d’atunci şase săptămâni, ai scos ceasul nostru, ascuns acolo. Tu n’ai avut drept să-l iei, că nu eră al tău. Să-l dai îndărăt, îndată! Vasile eră să se ’ncurce; dar se cumpăni: — Ce fel de ceas? Ce spui dumneata? Să mă bată Dumnezeu! N’am nici un ceas! — Eu ştiu ce vorbesc; nu minţi. Ceasul e la tine. Să-l dai îndărăt! — Nu-i la mine ceasul dvoastră. — Dar ce ziceai la cârciumă... — începui vorba, însă David mă opri. — Vasile Terentiev! — izbucni el întunecat şi ameninţător. Ştim, de bună seamă, că ceasul e la tine. îţi spunem pe cinste: dă-I îndărăt. — Că, de nu-1 dai... Vasile zâmbi obraznic: — Şi ce-o să-mi faceţi atunci? Mai lasă! — Ce? — Avem să ne luăm la bătaie, noi doi împotriva ta, până când sau tu ne-ai biruit pe noi, sau noi pe tine. Vasile începu să râdă. — Să vă luaţi la bătaie? — Ăsta nu-i lucru domnesc! Cu o slugă să vă bateţi? David deodată se acăţă cu mânile de pieptul lui Vasile. — Bine; n’avem să ne batem cu pumnii — zise scrâşnind, — ascultă! Am să-ţi dau un cuţit, şi am să iau şi eu unul... Ei, şi vom vedea, care pe care? Alexe! — îmi grăi poruncitor, — adu-mi cuţitul meu, ştii, cu mânerul de os — e pe masă; eu mai am unul Ia mine, în buzunar. Vasile încremeni. David îl mai ţinea de pieptar. — Aveţi milă... aveţi milă, David legorici, — începu a bâlbăi, şi-l năpădiră lacrimile: ce vreţi cu mine? Ce vreţi? Lăsaţi-mă! — Nu te las. — Pentru tine nu-i iertare! Şi chiar de-ai scăpă astăzi, mâne iarăş începem. — Alexe! unde-i cuţitul? David legorici! — începu să urle Vasile: — nu face moarte de om... Ce! Ceasul... Da, vezi bine... A fost o glumă. Vi-I aduc în minutul acesta. Ce-i si asta?! Odată eră t să spinteci pântecele lui Crisant Lukici, acum pe-al meu! — Lăsaţi-mă, David legorici... Tot atât, v’aduc ceasul. Numai să nu mă spuneţi la domnu. David îl lăsă din mâni. Mă uitai în fata > lui: în adevăr, — nu numai un servitor s’ar fi înspăimântat. Atât eră de întunecată... ş\ rece... si dârză. ) Vasile se repezi în casă, şi iute se întoarse cu ceasul în mână. — Fără nici o vorbă îl dede lui David, şi pe dată plecă îndărăt, bucuros c’a scăpat; iar din prag strigă „uf! lucrul naibi!“ Eră încă tot grozav la faţă, David, şi mişcând din cap, plecă spre odaia noastră. Pornii şi eu încet după el. „Suvarov! Ca şi Suvarov!“ ziceam în mine. — Pe atunci, în anul 1801, cel mai mare erou naţional rus eră Suvarov. XVIII. David încuiă uşa, puse ceasul pe masă, îşi scărpină mânile şi — o, minune — începu a râde. — Uitându-mă la el, începui să râd si eu. > — Curată bazaconie! — zise. — Nici de-cum nu putem să ne desbărăm de ceas. E vrăjit, cu adevărat. Şi de ce m’am mâniat asa d’odată? » — Da; de ce? — repetai. — Dacă l-ai fi lăsat lui Vasile... — A, nu! — mă întrerupse David. — Asta ar însemnă uşurătate! Dar ce ne facem acum cu el ? — Da! Ce? Ne uitam Ia ceas — şi ne socoteam. împodobit cu o panglicuţă albastră mărgelată (nenorocitul Vasile în grabă n’a mai ajuns să ia jos panglicuţa, care eră a lui) — în cea mai mare linişte îsi făceâ lucrul; ticăind înainte fără să se oprească puţin - şi mişcând încetişor arătătorul de aramă al minutelor. — Poate să-l mai. îngropăm odată? Ori să-l dăm în cuptor? — făcui eu propunerea. — Ori iată ce: să-l cinstim lui Latkin? — Nu, — răspunse David. — Nici una din câte ai spus. Ci uite ce: în cancelaria guvernatorului s’a organizat un comitet, s’adune ofrande în folosul celor arşi din Kasi-mov. Oraşul Kasimov, se zice, a fost pre- www.dacoromanica.ro Nral 11, 1909. LUCEAFĂRUL 259 făcut în cenuşă, cu biserici cu tot. Şi, se zice, că acolo la comitet se primesc de toate:' nu numai pâne sau bani — ci orice lucruri în natură. - Aide, să-l dăm acolo! Ei? — Să-l dăm! să-l dăm! — aprobai. — Foarte frumoasă idee. Dar eu credeam,fiindcă familia prietenilor tăi sufere lipsă... — Nu, nu; la comitet! — Familia Latkin se poate lipsi de ceas. — La comitet! — Ei, ia comitet — ca la comitet. — Numai cât, eu cred, c’ar trebui să scriem ceva dea-dreptul cătră guvernator. David se uită la mine. — Tu crezi? — Da; multă vorbă, la urmă, nu trebue. Ci numai — câteva cuvinte. — De exemplu? — De exemplu... începem aşa: „devenind"... sau mai bine: „adânc mişcaţi*... — „Adânc mişcaţi"... bine. — După aceea va trebui să zicem: acest mic obol al nostru*... — Obol... e bine şi asta; haid, prinde peana, şezi, scrie, dă-i! — Mai întâi un concept, — observai. — Fie şi concept; numai scrie, scrie... Iar eu până atunci am să-l curăţ niţel cu cretă. Luai o coală de hârtie, ascuţii peana; dar n’avui vreme să scriu d’asupra: „Excele nţei Sale Prealuminatului Domn Principe" (pe atunci guvernatorul nostru eră principele X.), când mă oprii, atins de un sgomot neobişnuit... care fără veste se ridică în casa noastră. — David încă auzi sgomotul şi se opri şi el, ţinând ceasul în mâna stângă, iar peticelul cu cretă în cea dreaptă. Privirăm unul la altul. Ce va să zică ţipetele ascuţite? Acesta e urletul mătuşii... dar acesta? — Acesta eră. glasul tatălui meu, răguşit de supărare. „Ceasul! ceasul!" sbierâ cineva, de nu cumva Trankvillitatin. — Picioarele tropăiau, podelele scârţăiau, ceata întreagă alergă... Venea drept cătră noi. Eu mă sfârşeam de frică; dar si David eră ca lutul la faţă, iar la ochi ca vulturul. „Vasile, ticălosul, ne-a tradat", murmură printre dinţi David... Uşa se deschise largă... şi tata în halat, fără cravată, mătuşa în haină de casă, Trankvillitatin, Vasile, Iuşka, un alt servitor, bucătarul Agapit — toţi străbătură în odaie. —• înfami! — strigă tata, abia resuflând... în sfârşit v’am prins! - Şi zărind ceasul în mânile lui David: — dă-l încoace! sbieră tata, — dă încoace ceasul! însă David, fără să zică nici un cuvânt, sări cătră fereastra deschisă — şi hop d’acolo în curte, — şi la stradă! Deprins a imită întru toate modelul meu, sării şi eu, şi alergai pe urmele lui David... „Prinde-1! Opreşte-l“ tună după noi o amestecătură de glasuri sălbatice. Dar noi fugeam pe stradă, fără căciuli în cap, David înainte, eu câţiva paşi în urma lui, iar după noi tropotul şi alarma prigonitorilor! Trad. din originalul rusesc de E. Hodoş. (Va urmă). Cântece. (După Hafis). I. De multe ori cerii durerea La poarta inimii intrare, Dar totdeauna neclintite Rămas-au grelele zăvoare. Dar azi din nou veni şi, iată, în grabă poarta fu deschisă La glasul ei, — căci azi durerea De ochii tăi a fost trimisă. Deşi port ca tofi aceeaş haină simplă de ţărână, Port mărgăritare însă şi comori în suflet rare, Dar de nu ţi le-aş aşterne înaintea ta, stăpână, Ar avea vre-un rost în lume mândrele-mi mărgăritare?! Ecaterina Pitiş. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1909. 200 Cronică. Tabloul comemorativ al d-lui Octavian Smigelschi a fost făcut din prilejul serbărilor jubilare din 1906. Partea din mijloc a tripticului (ţăranii la secere) reprezintă neamul românesc muncind moşia străbună, sfinţită prin evlavia strămoşilor (partea stângă cu familia de voevod ca ctitori de mănăstire), privind cu încredere spre viitorul asigurat prin războiul pentru independenţă (partea dreaptă lupta pentru steag). Relieful din dreapta reprezintă urzirea neamului românesc (portretul lui Traian şi trecerea Dunării cu legiunile), iar relieful din stânga portretul regelui Carol şi trecerea Dunării la 1878. — Inscripţia de jos e următoarea: „In veşnică muncă roditoare, primenind mărirea străbună, prin vechea evlavie şi gloria nouă spre siguranţa viitorului harnic." — Tabloul astăzi se găseşte în proprietatea d-lui Francisc Hosszu-Longin, advocat în Deva, care a binevoit a ne pune la dispoziţie reproducerea fotografică ce o publicăm. * Ştiri. Vineri, la 14 Maiu n., a răposat, în Bucureşti, poetul mulţimii, Dumitru Marinescu, cunoscut sub pseudonimul Marion. Adresându-se în poeziile sale vesele păturilor mai largi, a ajuns poate cel mai popular poet român. Născut în Bucureşti, la 1869, absolvind liceul, Marion începu să colaboreze la diferite ziare şi reviste, iar mai târziu, când apăru ziarul „Universul", trecu în redacţia ziarului acestuia. Versurile sale pline de umor şi descrierile sale hazlii asupra vieţii de mahala îl făcură in curând popular, câştigând şi cetitori noi ziarului la care colabora. Pe lângă activitatea sa rodnică de gazetar, Marion a publicat şi mai multe lucrări, dintre cari mai bine primite au fost „Cartea soacrelor" şi „Taman la Pont", două piese teatrale jucate aproape pe toate scenele din România. Înmormântarea lui a avut loc Duminecă, 3/16 Maiu. * Vineri, 14 Maiu n., s’a deschis in Bucureşti sesiunea generală a Academiei române, fiind de faţă 27 de membri. Şedinţa de deschidere a fost condusă de preşedintele Academiei, dl Anghel Saligny. !n sesiunea aceasta se vor votâ premiile din deosebitele fundaţiuni şi se vor alege membri noi în locurile vacante (trei în secţiunea istorică şi unul în secţiunea ştiinţifică), în locul răposaţilor membri V. Babeş, S. FI. Marian, Nic. Popea şi P. S. Aurelian. * Comitetul pentru ridicarea unei statui lui Cuza-Vodă a ţinut la 17 Maiu n. o şedinţă în care s’a ales cu unanimitate o comisiune cu chemarea să se îngri-jască de executarea cât mai grabnică a statuei. Situaţia fondului adunat pentru această statuie e de 74.871 lei 15 bani. * în „Adevărul" (Nr. din 4 Maiu a. c.) se spune că revista noastră, deşi are venituri mari, plăteşte slab pe colaboratori... Aceste afirmaţiuni au nevoie de câteva rectificări: 1. Veniturile mari sunt o iluzie poetică a cronicarului dela „Adevărul". 2. Colaboratorii noştri sunt destul de bine plătiţi pentru munca lor, având în vedere împrejurările neprielnice în cari trăesc revistele literare la noi. 3. Sunt bine retribuiţi chiar şi poeţii cari primesc Lei 6.20 de bucată, când au obiceiul să o publice în acelaş timp în mai multe ziare şi reviste sau când îşi reeditează poeziile apărute de câte 3—4 ori in diferite publicaţii. Cazul dlui Victor Eftimiu, — care dacă nu e mulţămit cu tarifurile pieţii noastre literare, are libertatea să-şi plaseze în altă parte marfa. Astăzi doar e o dibăcie să fii bun negustor literar! * II. Sa episcopul Aradului invită, printr’un circular, pe preoţi şi învăţători să îndemne pe ţărani să-şi deie copiii la meserii. Se caută spre cumpărare: „Revista ilustrată“ (red. de I. Baciu); — „Lumea ilustrată" (red. de 1. Sirnu); — „Rândunica" (red. de S. Moldovan); — „Minerva" (red. de I. Cuteanu). — Se cumpără colecţii complete sau numere singuratice. A se adresă Administraţiei revistei noastre. * „Amicul Poporului", calendar redactat de Visarion Roman, pe anii 1861—1869. Ofertele, cu indicarea preţului, a se adresă librăriei W. Krafft — Sibiiu. * Revista „Preotul român" pe 1881 (red. de N. F. Negruţiu) se caută spre cumpărare. A se adresă: Eli-saveta Sima, Czizer, Szilâgy m. „Sentinela" institut de economii şi credit ca societate în Satul-nou, cu filială în Sân-Mihai, efectueşte toate operaţiunile de bancă. După depuneri plăteşte 5% interese şi darea după acestea. Depuneri se pot trimite şi cu posta, spre care scop se dau cecuri poştale dela institut. Pentru noua emisiune de acţii, cu 110 cor. pentru acţionari şi 112 pentru neacţionari se pot cere prospecte, n—si Direcţiunea. îi convine oricui! Patru pili itt ţjlittf numai I cor. în urma greutăţilor ivite intr’o fabrică, am mandat să desfac 50.000 per. de ghete. Furnisez câte două per. ghete de bărbaţi şi două per. ghete de dame, fason modern, elegant, pingele bătute cu cuie, de piele neagră sau brună, după măsură, — cu preţuri reduse, numai 8 cor. toate patru perechile, cu ramburs. G. Kapelusz, Podg6rze, Nr. 933. Schimbul permis, ev. se restituie banii. 1 cutie de pastă de văxuit gratis la orice comandă. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. TIPABUI, LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoromanica.ro