aaan «38 Sibiiu, 16 Maiu 1909. SUMARUL. i George Murnu . I. U. Soricu . . . Al. Ciura . . . . Simin .......... Victor Eftimiu . Ioan Adam . . . Liviu Rebreanu . Dări de seamă: A VUI-a expoziţie a Tinerimii artistice. Odată (poezie). Honiunculus. Din popor (poezie). Zâna lacului... (poezie). Poemeînproză:Cătră lumină. Răfuiala. 1. Slavici: Spiru Călin şi Din valurile vieţii (Oct. C. Tăs-lăuanu). George Murnu: Monumente antice din Roma (O. C. T.). Zaharie Bârsan: Impresii de teatru din Ardeal Cronică: (O. C. T.). Virgil Caraivan: Poveşti de pretutindeni (A. O. M.). Onisifor Ghibu: O călătorie prin Alsacia-Lorena (T.). Vrăşmăşii literare (T. Codru). Situaţia şcoalelor din arhidieceza gr.-or. a Sibiiului (S.). Muzeul „Asociaţiunii“ (I.C.). Reprezentaţia d-nei şi d-lui Bârsan în Sibiiu. Concertul reuniunii române de muzică din Sibiiu. Reviste şi ziare. Ştiri. — Poşta Redacţiei. — Bibliografie. llustraţiuni: A. S. R. Principesa Maria: Flori. St. Luchian: Chereta din Filantropia. L. Basarab: Spălătoreasă. A. Murnu: Din alte vremuri. N. Vcrmont: Pogorîrea de pe cruce. I. Alex. Steriadi: Hamali. O. Spaethe: Gânduri. Fr. Storck: Bustul Doamnei C. C. S. D. Mirea: Cioban călare. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea unui comitet de redacţie. Colaboratori: I. Adani, I. Agârbiceanu, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, O. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brediceanu, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Cozniuţa, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, O. Ooga, Enea Hodoş, Dr. 1. Lupaş, Dr. G. Murnu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. Gtustro-îilngaria: i an........... 6 luni .... ABONAMENT: Ed. de lax 12 cor. 6 „ România şi în Străinătate: 1 an...........16 cor. 6 luni ...... 8 „ M >> »> Ed. de lax schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci postule. Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). . 20 cor. . 10 „ 8 cor. şygl-.WS . 25 cor. tsn . 13 „ 14 Cor. ip Călăuz pentru Sibiiu şi împrejurime. Editat de secţiunea Sibiiu a reuniunei „Siebenbiirgiscljer Karpatl)enverein“. Cu 27 ilustraţiuni. Imprimat şi în comisiune la W. Krafft, Sibiiu (Nagyszeben). (Preţul K 1.—, porto pentru Austria şi Ungaria 10 fii., pentru România 15 fii.) www.dacoramamca.ro Orice reproducere, fără indicarea izvorului, este oprită. A VlII-a expoziţie a „Tinerimii Artistice". Intr’o hună zi s’a deschis obişnuita expoziţie anuală a „Tinerimii Artistice" din Bucureşti. De astădată fără oficialitate, fără discursuri si fără... entuziasm. Eră o zi posomorită, y ploioasă, şi mulţimea iubitorilor de artă, dar mai iubitori de tihnă, a găsit că nu e bine să se expue pentru... expoziţie. Dar dragostea adevărată nu se teme de intemperii. Vorba cântecului: Lasă vântul să mă bată Şi ploaia să mă străbată, Numai mândra să mă vadă! şi iată, pe rând, apariţii auguste şi simpatice înveselesc pragul Ateneului. în fruntea lor A. S. R. Principesa Maria. Publicul, ca şi fascinat de maiestatea-i simplă şi plină de drăgălăşie, îşi descopere capul în faţa ei şi o urmăreşte în sală pe tăcute, aproape maşinal, atras de farmecul mişcărilor, surâsului, vorbelor ei şoptite. Principesa se abate din când în când la câte un tablou, la câte o sculptură, şi are totdeauna câte un cuvânt de bunătate, de încurajare. Ea însăşi fiind artistă, părerile ei au greutate şi sunt uneori hotărîtoare. Prin public se distinge un foarte simpatic personaj politic şi mare iubitor de artă, ministrul V. Morţun. Prezenţa sa nu are nimic din parada insipidă a oficialilor. D-sa vine pentrucă e prietinul sincer, devotat, generos al artei si al artiştilor. Prin mulţime mai deosebim şi o altă figură respectabilă: e dl I. Calinderu, care e un adevărat Mece-nate al artiştilor noştri. Mergeţi în strada Renaşterii şi veţi vedea ce palat a ridicat artei solicitudinea si dărnicia d-sale si câţi pictori români preocupă împodobirea plafoanelor acestui palat! Prin aceasta nu dă numai de lucru unor meritoşi artişti, ci şi face o operă de care i vor fi recunoscătoare generaţiile ce vin. De-ar avea numeroşi imitatori în rândul boierilor! Dintre aceştia e unul singur care trebue numit alăturea de dl Calinderu: d-1 A. Simu, întemeietorul unei alte galerii care este o podoabă a Bucureştilor. Si dl Simu e nelipsit dela festivităţile artistice; de aceea îl şi avem în mijlocul nostru şi colindăm cu d-sa sala expoziţiei. Să vedem dar ce ne îmbie aceasta în a opta ei primăvară. * E o recoltă artistică nici mai săracă, nici mai bogată decât în anii trecuţi. Din nenorocire, nu este expus aici tot ce au artiştii mai bun. Când ştii ce pot produce şi ce produc ei în realitate cu alte prilejuri, ai o părere de rău, că expoziţia aceasta anuală se înfăţi-şază ca o înjghebare de ocazie,întâmplătoare, chiar pripită. Căci o mare parte din operjle prezentate sunt mai mult încercări, schiţe, ai putea zice lucrări de mântuială sau de po-runceală. Ai impresia că aici nu expune în primul rând ambiţia, pasiunea, dorinţa nobilă şi desinteresată de a face ceva bun, strălucitor, durabil, ci calculul material: ai în ochii tăi par’că o marfă înşirată spre vânzare. Şi nu e de mirat. Artiştii, în genere nevoiaşi, ca să-şi treacă operile, caută a răspunde gustului general al publicului,care cere www.dacoramamca.ro 220 MICEAKĂRUI Nral 10, 1909. lucrări de dimensiuni mici şi cât mai ieftine. Şcoala şi tradiţia reglementează gusturile publicului, dar noi nu avem nici şcoală, nici tradiţie. Mult-puţinul, cât este, se datoreşte generaţiei actuale, şi o singură generaţie, oricât de mult s’ar crede si-ar fi aeve, e totuşi puţin în cultura popoarelor. Se înţelege, s’ar putea face mai mult decât se face. Dar aici, ca şi în toate cele, lipsă de autoritate, lipsă de organizaţie şi mai presus de toate interese înguste. Nu s’ar puteâ zice lipsă totală de sprijin şi interes din partea statului: dovadă, între multe altele, expoziţia oficială ce va avea loc în curând şi la care ministerul de culte împarte premii şi face cumpărături de vre-o 20.000 de lei. întrebarea e, însă, din cine e constituită comisia oficială şi câţi dintre membri ei vor fi capabili de a se desbrăcâ de interese personale sau de gaşcă şi chiar de a se ridică la adevărata concepţie a artei. Artiştii noştri de obiceiu sunt prea personali pentru a răspunde acestei chemări; iar alţii, dacă sunt, din lipsă de pricepere (rodomontadele lor să nu vă sperie !) nu vor face mare ispravă. Un rol bun ar fi putut juca presa, dar ea, dacă nu rămâne cu totul nepăsătoare, nu intervine, când e vorba de artă, decât din anumite puncte de vedere care strică mai mult decât con-tribue la bine. Şi astfel buruienile cresc şi înăbuşă florile nedându-le pas să se des-voalte. E dar îmbucurător că, cu toată starea asta deprimătoare, un proges se face, fie şi pe nesimţite. Artiştii noştri, prin ceeace ne oferă, dau dovadă nu numai de abilitate tehnică, ci şi de străduinţă neîntreruptă de emancipare, de năzuinţă spre originalitate. O privire mai deaproape asupra operii lor ne va încredinţa mai bine despre asta. * * * în capul artiştilor expozanţi stă, ca şi altă dată, augusta lor protectoară Principesa Mari a. Hărnicia şi fineţa gustului ei nu se desmint nici acum. „Albumul" casei princiare, care cuprinde motive florale decorative cu iscusinţă lucrate, este un monu-tnent de măiastră migăleală şi răbdare. Nu mai puţin instructivă şi interesantă ca desen şi ornamentaţie e o altă lucrare a Princi- pesei: leagănul sculptat în lemn argintat, care e destinat pentru noua odraslă princiară, Ileana. Artachino expune mai multe lucrări, care ne desvălue personalitatea bine susţinută a aceluias artist conştient si constiin- ■ > » j » cios. „Femeia nudă" e de-o execuţie ireproşabilă. Artistul vede sănătos şi exact. Vedeţi „Natura moartă", în care redă struguri cu un adevăr ce concurează cu realitatea. Tot astfel şi „Modelul în repaos".între desenele sale fine, remarcăm „portretul d-nei General C.“, admirabil prin vioiciune. Un contrast faţă de viziunea limpede şi sigură a Iui Artachino sunt peisajele lui Aricescu. Acesta pune între el si natură un văl cenuşiu, o ceată artificială care ne supără. Ai fi ispitit să crezi că ochii artistului sufere de cataract. Ciudat gust în adevăr. Dar şi mai ciudat încă e că se găsesc admiratori pentru asemenea concepţii bolnave. Despre BaltazarApcar nu putem spune deocamdată ceva hotărît, căci nu s’a fixat încă pe deplin nici în tehnică, nici în colorit. încercările sale ne dovedesc că e un talent netăgăduit. D-na Cuţescu-Storck evoluează nu tocmai normal. Acum părăseşte „nuagismul", pictura tonurilor aşezate cu rezervă, şi prin câteva peisaje apucă o direcţie coloristică, unde pare că-i prieşte mai bine. Dimpotrivă Luchian rămâne aceiaş cu florile şi peisajele sale dela ţară executate cu colori calde. Kirnon Loghi nu continuă în chip monoton seria peisajelor sale din Macedonia; el cu o stiintă coloristică a unui rafinat mă» » nuitor al penelului ne dă noi laturi din poezia sudului. Mărculescu ne-a surprins cu o piesă remarcabilă: „înaintea ferestrei" este un tablou complect; coloritul vesel, transparent; atrăgător e redat printr’un pointilism, care nu e deloc supărător cum e cazul Ia alţii. Maestrul G. D. Mi re a ne dă ocazie să admirăm patru capete de o virtuozitate tehnică demnă de renumele său. A. Murnii, desenator prin excelenţă, de data asta ne apare ca pictor, care prin calităţi coloristice şi compoziţionale nu se arată www.dacoramamca.ro Nrul 10/1909. LUCEAFĂRUL 221 mai prejos. Cavalerii săi medievali ne trans-poartă într’o feerică lume din poveşti. Miitzner ne dă trei peisaje cunoscute dela expoziţia personală a artistului. D-sa se prezintă ca un fericit importator al pointilismului francez în ţară. Dar nu e un simplu imitator; ne-o arată îndrăzneala sa coloristică dusă uneori la extrem. Cu toată exagerarea sa, obţine armonii depline de culori şi e vrednic de luare aminte. în orice caz publicul are prilej de-a se famili-arizâ cu un gen de artă care are admiratori rafinaţi în străinătate. Pătraşcu ne pune în vedere mai multe peisaje în felul său sobru de-a vedea natura. Impresionismul său însă nu se susţine totdeauna, căci uneori cade în exagerare, si în loc de efecte reale * de culori ne dă un galimatias coloristic. Aşa e cazul cu al său „Bazar din Assuan". Din potrivă, „Casa de pe malul mării“ e o bucată drăguţă; ea însă ne vorbeşte mai mult y prin variaţia tonurilor, decât prin claritatea viziunii. Si aici, ca si în mai toate lucrările d-lui Pătraşcu, avem impresii, iar nu tablouri propriu zise: e acelaş dispreţ de detalii şi aceeaşi îndră-gire de pete şi siluete. Steriadi ne aduce de astădată lucrări figu-rale tratate cu multă îndrăzneală tehnică şi coloristică, dar factura sa e uşoară şi mai mult externă. Cu toată mozaicitatea coloritului său, putem vedea la el o străduinţă de armonizare, care se poate observă mai mult la „Ţigancă". Această piesă împreună cu „După malul Dunării" sunt poate cele mai bune creaţii ale sale. Ne pare rău că Strâmbu ne lipseşte de drăgălaşele sale ţărăncuţe dându-ne de data asta câteva ffiguri de ţărani, cari scot la iveală mai puţin pe îndemânatecul tehnician şi scrupulosul desenator. Motivul fără îndoială e, că ne făcuse din belşug cunoscut toamna trecută la expoziţia sa personală noua fază înteresantă a însemnatului său talent. Teodorescu Sion este un talent nou care va trebui să lucreze mult până să ajungă la profunditatea de observaţie care face pe artist. Prea e preocupat de tehnică şi rămâne superficial în desen. Vermont expune o serie de schiţe care nu ne dau îndestul dovada puterii sale. „Pogorîrea de pe cruce" ne dăîn schimb măsura de felul cum artistul ştie întocmi o y compoziţie într’un chip original, mai ales la o temă ingrată care a fost tratată de cei mai mari artişti din lume. „Moartea sf.-lui Ştefan", observată cu dearnăruntul, desfată ochii si arată cum ar- y tistul uneşte coloritul, de altfel simplu, cu desenul pe care e stăpân, lucrând cu atâta uşurinţă tehnică. y y Pe Vermont îl poţi ţcunoaşte mai binejîn atelierul său. O pânză mare destinată pentru galeria d-lui Calinderu şi alte câteva tablouri, care în curând vor fi isprăvite de el, mărturisesc calităţi nu tocmai obişnuite în pictura noastră. Ştefan Popesc u de data asta ne-a trimis câteva desene în cărbune; negreşit ne-ar fi plăcut să vedem picturi, ca colorist fiind d-sa unul din artiştii noştri de frunte. „La ’ ’ 1 A. S. R. Principesa Maria: Flori. www.dacoramamca.ro 222 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1909. mămăligă" e schiţa în cărbune a tabloului expus în salonul din Paris, unde artistul a mai trimis şi alte tablouri. Demn de remarcat printre desenele sale este „Pe seară", care e de-o factură mai pitorească. D. Stoica expune câteva desene în gillot, interesante, dar lipsite de originalitate şi avânt. * Şi sculptura e reprezentată prin câteva lucrări mai mici, spaţiul sălii fiind restrâns. Brâncuş are trei lucrări de aceeaşi tărie şi natură ca şi cele trimise la expoziţiile anterioare. De regretat e că artistul nu ne trimite nimic nou prin care să arate că a eşit din faza îngăimărilor şi eboşurilor. D. Mi rea se relevă faţă de trecut prin „Ciobanul călare", lucrare drăguţă, corectă. Ghipsul lui A. 11 ie seu, care reprezintă un nud de femeie, e de asemenea o lucrare bună, deşi trunchiul, dela spate văzut, prin proporţiile sale pare a fi mai mult bărbătesc. Viguros şi cu temperament lucrat cu privire fixă, adâncă, e „Asaki", bronz de Fii ip Marin. Un artist nou e A. Roşea. Vrednice de luare aminte prin modelarea şi desenul lor sunt încercările sale în ghips şi în sculptură de lemn. Statueta ce redă un nud de femeie prin poziţia îndrăzneaţă afirmă din nou şi cu mai multă tărie deosebitul talent al lui D. Păci u r e a. „Bustul M. S. regelui" expus de Spaethe este o lucrare naturalistă bine studiată; e un document preţios pentru iconografia suveranului român. „Pe gânduri" e modelată larg şi moale; e bucata cea mai reuşită ca factură şi expresie. La aceasta contribue şi măestritul ei piedestal. Vigoare şi spontaneitate în concepţie dovedeşte şi bronzul ce reprezintă un „Dorobanţ în atac". Storck ne dă un caracteristic cap de femeie, un bazorelief pitoresc lucrat cu multă îndemânare. Portretul „D-lui N. B.“ e în adevăr un portret frumos şi, prin felul cum e stilizat, contrastează cu „portretul D-Iui C. Al. O." Grupul său „Iubirea" e cu mult nerv şi temperament executat. Cam aceştia sunt artiştii, ale căror opere merită să fier elevate. Restul, cu prea puţine excepţii, sunt elemente de umplătură, care se strecoară în expoziţie, graţie indulgenţei sau intervenţiilor prietineşti. între aceştia poate fi clasat şi Mihailescu, a cărui compoziţie păcătueşte prin numeroase defecte de perspectivă şi desen. Poate ar fi rămas mai puţin loc pentru mediocrităţi, dacă doi dintre cei mai distinşi ai noştri artişti, Grant şi Verona, n’ar fi lipsit dela această expoziţie. George Murnu. Odată. . . . Şi fără să vrei poate îji va veni în minte Lin cântec trist, pe care odată l-ai cântat, Te vei trezi pribeagă cu ani mai înainte, Şi cine ştie dacă vei mai avea cuvinte Şi lacrămi să plângi visul în noapte cufundat. Te vei gândi atuncea, frumoaso, nu la mine, Căci nu vei dă în suflet icoanei mele loc, — Te vei gândi cum piere nădejdea de mai bine A celor ce ştiu numai să creadă, să se ’nchine, Şi-s urmăriţi de-apururi de-acelaş nenoroc. Şi-un basm din alte vremuri vei auzi odată, Târziu, când arde focul în caldul tău cămin, Şi blândă din perete icoana ta curată Cărarea minţii tale cercâ-va s’o abată Pe-un drum, unde lăsat-ai atâta cer senin. în ochii tăi va arde cu flacără cerească Acelaş foc ce 'n cale oprit-a pasul meu, Cu glas duios icoana va ’ncepe să-fi şoptească Cum astăzi doar nebunii mai ştiu cum să iubească, — Şi vei uită că ’n lume cel mai nebun sunt eu. 5e vor închide ochi-mi odată pe vecie Şi voi certă părerea de rău că m’ai uitat Dar şi-atunci o să blastăm grozava ironie Că nu ştiu să iubească Nici cei cari vieafa ’ntreagă au plâns şi s’au rugat. Se veştejesc spre toamnă în straturi trandafirii, Atâta farmec trece, atâtea stele-apun, Şi n’o să plâng că şi eu am fost menit pieririi, — Dar şi-atunci o să blastăm orânduiala firii Că nu moare cu mine şi ultimul nebun! I. U. Soricu. www.dacoromanica.ro Ni-ui 10, 1909. LUCEAFĂRUL 223 Homunculus. După un sbucium de câteva luni, frater Homunculus se hotărîse: Nu mai rămâne între călugări şi pace! Băiat sărac si aşezat, intrase cu câteva clase gimnaziale într’un claustru, Ia sfatul unui duhovnic străin. Se gândiâ el atunci: tot n’o să se aleagă din mine ceva lucru mare, mai bine mă călugăresc! Se săturase de a mai mătura prin odaia stăpânu-so, de a-i mai curăţi ghetele şi de a-i aduce apă... Cu traiul tot o ducea destul de binişor de când încăpuse servitor la un internat, dar se gândiâ, că mai are încă multe clase de isprăvit şi pe urmă încotro s’o iâ ? Şi aşa, se pomeni într’o seară că bate la uşa claustrului, cu o scrisoare de recomandare dela plebanul din satul lui. Se încredeâ în acest om bun, care îl ajutoră de multeori, spunându-i că şi el e român despre mamă şi îndemnându-1 să îmbrăţişeze cariera călugărească. Fire contemplativă, plebanul îi zicea adeseori, mân-găindu-şi obrajii raşi: — Fătul meu... e frumoasă şi cariera preoţească, dar tot mai bine e în mănăstire. Că lumea e plină de ispite şi fărădelegi şi omul se poticneşte la tot pasul... în mănăstire nu te mai întâlneşti cu relele din lume î — stai acolo închis între ziduri, te rogi lui Dumnezeu si ai odihnă... y Si zâmbiâ cu o licărire uşoară în ochii lui y t buni, ca şi când ar fi ascuns o scăpărare de amintire, aproape ştearsă: — Şi eu aş merge, prietene, în mănăstire, dar sunt slab si bătrân. Mai bine as fi mers t » si eu acolo... > * Tată-său, ce eră să-i spună? Om fără carte, rămas văduv şi necăjit, se gândiâ la început să-şi facă feciorul dascăl, ori, dacă o răsbi, popă... Când însă acesta începu să-i spună despre traiul liniştit din mănăstire, stătu o clipă şi se răsgândi: — Să întrebăm şi pe popa nost. Nu i se îinpăreâ bătrânului vieaţa din mănăstire; ştiâ, că oamenii acolo n’au nici un gând, dar nici nu muncesc. Şi el muncise şi asudase o vieaţă întreagă, de i se înăspriseră palmele şi-i albiseră pletele. Şi mai ştiâ, că nu sunt acolo călugări de legea noastră şi nu înţelegeâ, ce să caute ficiorul lui între străini. Părintele Tudor îi primi bine şi rămase şi el mirat de hotărîrea băiatului. — Eu gândiam să vii dascăl în sat, ori să te faci popă în locul meu, că sunt şi eu bătrân si-mi tremură mâna, când ies cu darurile... Ce să faci tu acolo? Preoteasa aşterneâ masa şi copila cea mai mărisoară îl întrebă cu un zâmbet uşor: y j — Zău, nu glumeşti? Te faci călugăr? Si râse. y Eră ceva deosebit de dulce şi prietenos în glasul ei, şi ochii copilei străluciau într’o lumină neobişnuită. Tot astfel cerul se ruine- y neste si se luminează, în zori... Dar n’a fost chip să mai abaţi pe tânărul, care şedeâ ca ţintuit pe scaun, cu privirea fixă, clipind abiâ de câteva ori din gene, când ochii Lucreţiei îl surprindeau. în ziua aceea, tată-so nu şi-a văzut de treburi. A stat buimăcit până cătră amiazi, apoi a îmbucat aşa pe apucate, a vrut să meargă la popa să se jeluiască, dar s’a oprit la crâşmă. } Si a beut mai mult ca de altădată si a y * y izbit cu pumnul în masă, şi pe urmă, când beutura îl înmuiase, a prins a plânge ca un copil. * Seara dintâi a fost o adevărată sărbătoare. Egumenul, dupăce a cetit scrisoarea pleba-nului, şi-a ridicat ochelarii peste frunte şi l-a privit blând şi îndelung: — Fiul meu, te primim cu toată dragostea. Vei trăi mulţumit şi fericit între aceste ziduri sfinte, dacă vei ascultă de glasul tainic al conştiinţei şi dacă vei lăpădâ toată pulberea ce ai adus-o cu tine din lume... Ce fericit as fi fost să fi intrat si eu în mănăstire, Ia vârsta ta... Eu am intrat mai târziu, când gustasem din veninul lumii, veninul amar, pe care tu nu-1 vei cunoaşte, iubite... Şi îl sărută pe amândoi obrajii. în refector, călugării îl întimpinară cu o dragoste, cum nu mai întâlnise în vieaţă. O 1*’ www.dacoromanica.ro 224 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1909. St. Luchian: Ghereta din Filantropia. cină abundentă, un vin ca de flăcări si vorbe bune şi glume multe, pe cari le înţelegeâ pe deplin, fără să ştie şi el'povesti,1 în limba lor. Ici-colo, câte o vorbă latinească îi amintea de dascălii lui dela şcoalele unde trăise mulţi ani de lipsuri. Şi îi veni un zâmbet fericit, când vedea belşugul din jurul lui şi seninătatea acestor călugări, cari păreau a nu şti nimic de necazurile vieţii. îl numiră dela început* Homunculus. Călugării ceialalţi aveau nume mai frumos sunătoare, dar el trebuia să se îndestulească cu acest diminutiv, pentru anul dintâiu ca no-viţiu. Anul acesta destul de monoton, l-a petrecut într’o chilie scundă, a cărei singură fereastră se deschideâ spre un zid înalt, cu cărămizile afumate, cu urme de sânge spălăcit de ploi. Nu se plictiseâ însă. îi plăceau poveţele înţelepte ale egumenului, pildele scoase din Evanghelie — cetiâ, dela o vreme, o carte minunată, pe care o înţelegeâ din ce în ce mai bine, în muţenia celor patru ziduri. Crucifixul îşi întindea braţele deasupra patului... Şi el se uită la dumnezeeştii ochi întredes- chişi, la liniştea supraomenească din acel suprem gest, cu care îşi înclinase capul pe umărul stâng. Şi cetiâ cu tot mai multă înţelegere minunatele şiruri din: > Imitatio Christi. Simţiâ atunci, cum partea mai bună a fiinţei lui y se ridică, uşoară ca o adiere, deasupra vieţii de toate zilele, întrezărind, dincolo de cercul strâmtai vederilor lumii, o altă vieaţă,cuoameni buni şi sfinţi, cu cântece de laudă, cu miros de tămâie... în sări de acestea adurmeâ cu un zâmbet de fericire, ca pe vremurile când era cu vitele la hotar, sub tainica clipire a stelelor. La sărbători se scoborâ şi el în refector, luând masa cu călugării mai bătrâni, cari i se păreau acum prea veseli şi prea gălăgioşi. Se obişnuise aşa de mult cu tăcerea, şi erâ aşa de fericit să se piardă în tainele propriului său suflet, încât îl jigniâ sgomotul şi veselia acestor oameni, cărora li s’ar fi cuvenit o înfăţişare mai cuvioasă şi mai severă. Câteodată, se pomeneâ, deschizând geamul, privind înspre cerul înstelat. Erâ un colţişor de cer cât o batistă, dar îi erâ drag, amintindu-i copilăria lui de sătean. Se gân-deâ atunci la tată-său, la tovarăşii lui de jocuri, la camarazii de şcoală—şi, deodată, icoana Lucreţiei îi răsăriâ în minte, ca o stea cu tainice clipiri de gene... Izbi geamul, se întinse în pat, dar nu putu să adoarmă decât înspre zori. Egumenul, când îi vorbi a doua zi, îl cu-noscâ dela cea dintâi privire. îi luă mâna www.dacoramamca.ro Nrul 10, 1909. LUCEAFĂRUL 225 şi îi vorbi, cu glas îngrijorat, de ispitirile Satanei, de cursele ce le întinde sufletelor celor mai alese... * După anul de probă, vieaţa i se schimbă cu totul. Avea acum o chilie mai luminoasă şi mai încăpătoare, nu mai trăia izolat de ceialalţi, rugăciunile şi meditaţiile erau mai puţine. Trăia din belşug. Egumenul i-a zis cu blândeţe: „Fiul meu, ţi-ai împlinit cu cinste anul de probă. Când Dumnezeu îţi va întări pe deplin voinţa prea slabă încă, să-mi spui, dacă vrei să rămâi cu noi în toată vieaţa? Ai destul răgaz să te gândeşti singur şi să-mi spui, când ai luat hotărîrea." Treceau zile după zile şi Homunculus se îndepărta par’că tot mai mult de clipa de a luă o hotărîre. Altfel îşi închipuise el vieaţa de călugăr, pe vremea când eră în lume, sau în anul, ce l-a petrecut în singurătatea chiliei lui! Băiat sărac, obişnuit cu munca şi cu necazurile, nu se simţiâ bine în belşugul şi tihna traiului de aici. Dela o vreme, bucatele nu-i mai cădeau aşa de bine, când se gândiâ la mălaiul, pe care îl mânca acasă bătrânul. Se gândiâ la zilele amărîte ale acestui om, care îşi pierduse singurul razim al bătrâneţelor, la munca lui de rob; — şi la belşugul şi tihna proprie. Deodată cu suflul călduţ al primăverii, când pădurea a început să-şi destindă ramurile înţepenite, înţelegea că i s’a făcut dor de tată-său şi de ai lui, că nu mai putea trăi în singurătatea acestor ziduri, cari păreau că se nărue asupra-i. într’o noapte, când vântul îi sgâţăiâ ferea-sta, ca pentru a-1 chemă, el se ridică din aşternut şi îngenunchiâ lângă crucifix. Se rugă îndelung, cu faţa îngropată în palme şi plânse. Dimineaţa se înfăţişa egumenului. — M’am hotărît, Sfinţia Ta! — Rămâi? — Nu rămân... Egumenul căscă ochii mari, speriat de moarte, fără să poată scoate o vorbă. După ce se mai linişti puţin, îl trimise în chilia lui, spunându-i să nu convină cu nimeni peste zi, până n’o veni să-i vorbească. După prânz îl chemă. Eră liniştit acum, şi avea ca o mlădiere de duioşie în glas. — Homunculus, Homunculus, eu voiam să fac din tine homo — şi tu nu ai voit. Ridică mustrător degetul arătător dela mâna dreaptă şi continuă, cu glas scăzut: — Ierusalime, Ierusalime.... Se opri căutând să cetească în ochii tânărului întregirea textului biblic. Acesta sta cu ochii plecaţi, neîndrăsnind să şi-i înalţe, clipind din gene. Vorbiră multă vreme, şoptindu-şi, ca doi prietini. Şi tânărul, într’o clipă de mare sinceritate, îi destăinui: — Aş rămânea... aş rămânea, dacă ceialalţi călugări ar fi măcar pe jumătate ca Sfinţia Ta. Dar — nu sunt... Călugărul începu să-i vorbească cu căldură. Erau, de sigur, numai închipuiri de tânăr svă-păiat, ispite diavoleşti, îmbrăcate în haina www.dacoramamca.ro 226 LUCEAFĂRUL Nml 10, 1909. pocăinţii. Şi toată după amiaza îi vorbi de multele forme ale acestor primejdioase ispitiri, cari momesc sufletele cele mai alese... Tânărul îl ascultă cu o uşoară dungă de îndărătnicie la îmbinarea sprâncenelor, cu gândul aiurea. Prin geamul întredeschis se vedea legănarea maiestoasă a cetinilor, rândunici spintecau văsduliul în zig-zaguri îndrăsneţe şi, departe, cine ştie unde, un cuc îşi spunea numele cu stăruinţă. în freamătul mulcom al pădurii, trezit ca dintr’un somn urît, el desluşiâ o doină uitată, pe care o cântă pe vremuri: „Cucuie cu peana sură...“ Stăruinţele bătrânului erau zădarnice. * Noaptea târziu, dupăce îşi scoase hăinuţele, le îmbrăcă, păşind cu grije, să nu trezească pe ceialalţi. Sărută încă odată crucifixul, zise un „Doamne ajută" şi ieşi în coridor, coborînd scările cu multă grije. Portarul îl zări dela geam, dar îşi întoarse repede capul, făcându-şi cruce: „Apage Satanas!" El zâmbi la gândul că jicnise, fără voia lui, cuvioşia acestui bun bătrân. Se rumeneau culmile în lumina mohorîtă a zorilor şi pasările ciripiau, speriate din culcuşuri. Un murmur ca de ape mari şi îndepărtate, un freamăt profund, ca un tân-guit de orgă, răsbăteâ din adâncuri. Eră rugăciunea de dimineaţă a codrului, a firii... Trecea fericit, ascultând acest imn măreţ al firii, care îi răscolea sufletul. îşi închipuia, că pleacă pentru întâiaoară în lume. Simţiâ cum inima îi creşte, cum tot ce avea bun în sufletul lui, cercă cu stăruinţă să iasă la suprafaţă. înţelegea acum, că fericirea vieţii nu e belşugul, ci munca, — munca neîntreruptă, cu forţe oţelite... Se gândea la tatăl său, la vieaţa lui de sbucium şi amărăciune, la mângâierea, ce va aveâ-o, în clipa revederii; la tovarăşii lui de şcoală, la dascălii, pe cari numai acum îi ştia preţui în deajuns; la popa cel bătrân din satul lor, care acum va fi undeva la hotar, cu plugurile; Ia fata popii, cea cu ochii de văpaie... Se simţiâ mai tânăr şi mai puternic ca oricând. Din întunerecul trecutului, sute de strămoşi muncitori îl chemau, cu glas de arhanghel, la cărarea bătătorită de ei, cărarea de muncă cinstită şi grea a vieţii. Ajuns în vale, se mai uită încă odată înspre claustru. Crucea clopotniţei scânteia în revărsarea de purpur a răsăritului. El auzi încă odată, ca o slabă mustrare, cuvintele: ' — Homunculus, Homunculus! Soarele apărea după muchea din faţă, mai strălucitor, mai mare ca de altedăţi. Homunculus nu mai priviâ în urmă, ci mergea cu ochii scânteietori, ca pentru a întâmpină această difusiune de lumină... AL Ciura. Din i. Delui-m’aş şi n’am cui, Delui-m’aş codrului, Dar codru-i îngălbinit Nu mă crede c’am iubit. Şi codru-i cu frunza rară Nu mă crede pân’ la vară. Delui-m’oi bradului Că-i în vârful muntelui Şi iarna-i cu frunza verde, Dorul numai el mi-l crede. popor. II. Firicel de iarbă neagră, Toată lumea mă întreabă De ce port cămaşa neagră. Eu spun la lume aşa Că mi-e inima ca ea, Când începe-a mă durea. Dar la lume eu nu spun, Că de dor umblu nebun, Şi de lucru nu sunt bun. Culese de Simin. www.dacoromanica.ro Nml 10. 1909. LUCEAFĂRUL 227 Zâna lacului... in poiana tăinuită lacul nare nici o cută... Apa-şi tremură nisipul ca un praf de crin la soare Pefricelele sunt stele cu lumini alergătoare Iar adâncurile clare numai luna le sărută... Făt-Frumos şi Zâna-Undei lunecau încet pe iarbă Luminând ca două raze apele încremenite, Luna galbenă de ciudă se urcă pe nesimţite, Tartacot sub o ciupercă îi priviâ râzând în barbă... Uin acolo ’n miez de noapte căprioarele şi cerbii, 5ă s’adape, să iubească, să se lupte şi să moară în poiana unde-i rouă lacrima de căprioară, Unde ’nvinşii sângerează rouă florilor şi-a ierbii... — Făt-Frumos! Şezi lângă mine, şezi fugara mea nălucă Chipul tău în orice noapte dintre ape îmi răsare; Dar acum te văd aievea: nu eşti umbră, nu eşti zare, Nu eşti cum te-arată visul, veşnic trist, mereu pe ducă... Despletise luna părul galben ca al Cosânzenei Atârnându-I printre frunze risipindu-l pe cărare, Iară noaptea-şi răsfirase părul plin de pietre rare, 5ă ’ncunune şi s’ascundă toate tainele poienii, Şi cu ea vorbiâ tăcerea undelor şi a pădurii... Făt-Frumos cu mintea dusă adormiâ strivit în braţe. O lăsă să-i strângă mâna, de grumaz să i s’agafe Şă-I desmierde lung pe frunte, să-i sărute coiful gurii... Tartacot veghiâ în umbră... ca să nu-i coboare geana Bl priviâ cum urcă luna — uriaşă păpădie — Dar zărind colea perechea, se răsti plin de mânie: — Făt-Frumos te-ai dus pe copcă, o să afle Cosânzeanal... Victor Eftimiu. Poeme în proză. Cătră lumină... Noaptea apăsă grea asupra portului. Pe străzile lăturalnice, cufundate în întunerec, nu mai eră nici o mişcare. Numai din piaţa principală se aruncă peste case un brâu de lumină, până cătră mare, acoperind, ca sub un coviltir, strada prin care se coborâ la bulevardul de jos. Pe malul mării mişună lumea ca într’o > încrucişare, primblându-se pe sub becurile Omagiu d-lui V. Gh. Morjun. electrice. Bolta de lumină, făcută de şirul lampelor, se scobeşte rotundă în greul nopţii, ca un tunel aprins. Deasupra acestei galerii în flăcări ochii se opresc în zăbranicul greu al întunerecului, ca într’un desiş fără nici o cărare. Marea, care se sbate jos de oprirea zăgazurilor, măreşte mai mult groaza necunoscutului, desfăcându-se fosforoscentă şi forfotind www.dacoramamca.ro 228 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1909. A. Murru: Din alte vremuri. ca într’o sugrumare. Cum rătăceam 'singur prin rândurile premenite de trecători, mă trezesc dus până la răscrucea largă din capătul bulevardului, unde şirurile se tot răresc, până când m’arn desprins cu totul, ca o sfă-râmătură de naufragiu scoasă»la mal. Acolo se vedea un bec electric solitar, care împroşcâ lumina ca într’o explozie, aruncând făşii de raze în lungul celor tuspatru capete de drum. Risipa aceea de scânteiere se vedea însă ştergându-se şi îmbrobodindu-se ca într’un joc de umbre. M’am apropiat curios şi am dat peste o privelişte stranie: în jurul globului de sticlă, care restrângea strălucirea, se strânsese într’un sbor nebun puzderie de fluturaşi şi gâze. Insectele acelea cu toate numele, venite de unde nu se mai poate şti, dădeau rotogoale grăbite Iuminei, tremurând şi pândind-o ca pe-o mântuire. Nu s’auziâ decât un fâlfâit amestecat, care ştergea globul, de par’că l-ar fi scuturat cu batiste de mătasă. Fluturarea aceasta foşnită se întrerupea numai de pâcâituri scurte, de par’că s’ar fi rupt beţe de chibrit, făcute de gâzele cari dădeau cu capul în sticlă, dorind s’ajungă deodată la lumină. Trupurile cele % lovite cădeau ameţite din năzuinţele lor, învârtin-du-se uşor prin aer, până ajungeau pe pământ. împrejurul stâlpului cu lumina, jos, eră ca o leasă rotundă împestriţată, în care şi-ar fi scuturat petalele straturile de flori bătute de piatră. Plecându-ţi ochii asupra acestei părăduiri de vieaţă, te cuprindea mila văzându-i toată frământarea şi agonia. Fluturi catifelaţi căzuţi pe spate, amestecaţi între gâze negre, tot îşi mai mişcau încă picioarele, în sforţarea unei noi reculegeri de în-năltare. f Roiul desmăţat de sus, care se învârtea împrejurul globului ca într’un foşnet de drapel desfăcut, se împestriţa Ia răstimpuri cu-bâzăituri mai puternice şi-atunci vedeai apărând,în mijlocul danţului sinistru,silueta neagră a vr’unui bondar răsleţit, setos şi el de lumină, în avântul lui orb, se rostogolea nebun şi trăgea dungi închise împrejurul becului, de l-ai fi luat drept o bucată de cărbune, cu care scria o mână nevăzută, însemnând par’că drumul desertăciunei... Un tăcănit mai tare > i de sticlă,—şi prin aer se vede căzând bondarul cel îndrăsneţ, care ajunge cu spatele de pământ, răsunând tare pe asfalt, ca o castană coaptă, desghiocată din pom. După prima zăpăceală a căderei, bate din picioare repede şi cearcă să se ridice pe aripile încordate, înălţându-se de şale, cu aceeaş trudă şi sete de vieaţă, cu care alergase după amăgirea lui. Prin bolta de lumină, care ridică întune-recul până sus de tot, se mai văd dungi negre, venind grăbite din greul nopţii, ca la o chemare sfântă, pentruca s’ajungă mai degrabă la strălucirea care le-a atras. Unele, mai nesocotite, dau deadreptul cu capul în sticla globului şi cad cum ajung, fără iluzia unei apropieri măcar şi-al jocului aceluia mincinos, care învălue şi preamăreşte lumina, în scurtă vreme, leasa cea cu flori scutu- www.dacoromanica.ro Nrul 10, 1909. LUCEAFĂRUL 229 N. Vermont: Pogorîrea de pe cruce. rate de jos se împestriţează şi de cojile desfăcute şi negre ale bondarilor rostogoliţi din înălţime, care-şi mişcă desamăgiţi picioarele în sus, cercând zadarnic să se sprijine în încordarea aripelor plesnite. Purtân-du-mi ochii peste apa celor învinşi, recunosc ici un cărăbuş flocos, dincolo e o rădaşcă mare de pădure, cu două coarne ca de cerb, iar mai încolo e un bou de baltă roşcat si lătăret, ca un nasture enorm tăiat dela o manta de drum. în timpul acesta cad într’una de sus musculiţe uşoare şi gâze rotunde, plutind în coborârea lor ca o ninsoare amestecată şi inegală, pentruca prin pânza lor să străbată, la răstimpuri, detunarea înşelaţilor celor mari, urn-plându-se locul de cărăbuşi mulţi, cu alte rădaşte sclipoase şi bondari feluriţi. > Cum stau sub lumină si urmăresc > chinul şi sbaterea aceasta tristă de năzuinţi înfrânte, s’aude venind pe drumul dela deal o trăsură în goană. Birjarul, brutal şi grăbit, mână caii goniţi drept pe sub becul electric. Am avut deodată un fior de groază, ca în faţa unui dezastru, pe care nu-1 poţi opri. întinzând mânile, eră să strig birjarului să dee pe-alături, dar m’a stăpânit ruşinea ridicolului şi n’am mai putut s’aud decât mersul cailor, călcând prin gândaci, ca peste nişte coji uscate cari plesnesc. Urma trăsurei a rămas îngropată în stratul viu al celor căzuţi, pe când huruitul ei s’a pierdut sgomotos la vale pe drumul portului, ca într’un râs batjocoritor. Priveliştea eră în adevăr înduiosetoare... » > Ce-au căutat roiurile acestea singuratice şi rătăcite, ca să-şi părăsească sălaşele cu hrană şi libertate, pentruca străbătând noaptea şi îndepărtarea, să vină pe o cale abia ghicită, atrase numai de-o părere? Câtă vieaţă şi ce de speranţe nu s’au prăpădit! Rădaşca cea fioroasă şi mândră trăia în codru pe un stejar întreg şp par’că o văd făcându-şi primblările pe urma crepăturilor largi din coajă, în mişcarea coarnelor ei împodobite, pentruca s’ajungă acum strivită de-o călcătură neghioabă; — iar regele bălţilor, gândacul lat şi iute, care buhăe în păpurişte liber, speriind singurătatea, şi-a părăsit patul moale şi codrul de stufăriş, pentruca des-morţindu-şi aripele lui cojoase să se ridice greoiu şi să străbată necunoscutul până la lumină... O lumină!... lumină!... tu eşti începutul şi sfârşitul vieţei de pe pământ... Ioan Adam. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrnl 10, 1909. 230 Răfuiala. ii. In toiul veseliei toată casa clocotiâ ca un coş de albine când se apropie vijelia... O ploscă înflorită trecea repede din mână în mână, acuş scursă toată, acuş iar plină. Nuntaşii nu mai puteau de voie-bună. Cu feţele învăpăiate, cu glasuri răguşite şi aspre, horiau toţi un cântec, înnăbuşind aproape de tot îngânatul ceterelor celor patru lăutari cocoţaţi pe vârful unui lădoiu, după uşe. Bucătăreasa, suflecată până în genunchi, cu obrajii roşii şi arşi ca pojarul, c’o lingură uriaşă de lemn în mână, bălăcea în răstimpuri pe lângă mesele încărcate de mâncări şi beuturi alese, chiuind şi tropăind în hohotul oaspeţilor. La vatră, o ţigăncuţă toropită şi uscată băteâ când şi când din picioare, mai (Sfârşit.) scotocind prin cele oale înşirate pe muchea cuptorului. Acum se ridică Toma, din fundul mesii, şi, întorcându-se cătră nănaşul cel mare, îi închină cu voce astâmpărată: „Să-ti dee Dumnezeu sănătate si Aieaţă, să mai poţi sărbători multe zile de praznic! Şi să ţie Dumnezeu pe tinerii miretei, să trăiască şi să mbătrânească şi să se aibă dragi... mai dragi decum se au alţii!" „Mulţămim, Tomo! Să trăieşti şi tu si să-ti trăiască si nevasta! Să vă y y y dee Dumnezeu noroc si bucurie!" răs-) . punse nănaşul cu glas înălţat, apoi, după o scurtă tăcere, adăogă mai potolit: „Ţi-a cinstit Dumnezeu o femeie ca un înger, numai să fiţi Sănătoşi..." y Toma îi aruncă o privire nedumerită, par’că s’ar fi temut că-I iâ peste picior. „Numai să vă ţie Cel de sus pacea şi liniştea casei!" urmă nănaşul tot mai domol, si vorbele lui erau căi-duroase si blânde ca un vânt moale de primăvară. „Aşa dară, făcu Toma aducând repede gârliciul ploştii la gură şi trăgând o duşcă sdravănă. Aşa!... Fe-meia-i bună, numai dracu-i rău!...“ Şi începu a râde gros, ştergându-şi buzele si mustetele cu mâneca cămăşii. y y y Se arătă voios, ca un copil neostoit, dar de câteori se deschidea uşa, se cutremură şi se înfiorâ par’că l-ar fi muscat un şarpe. Simtiâ si ’stiâ de bună-seamă, că are să mai vină, că trebue să mai vină cineva... Cât fusese drumul de lung, din Măgură şi până aici, tot acolo i-a stat capul. îl vedeâ par’că pe Tănase viind tot într’un ropot pe urma lor, si se uită adeseori îndărăt că oare nu-i ajunge? Nevăzând nimic, se mângăiâ zicându-si că Tănase o fi mers mai nainte... în creerii lui se plămădeau fel şi fel de gânduri, se învălmăşeau fel şi fel de planuri. Un glas lihăit îi şopteâ par’că neîncetat cu- www.dacoromanica.ro Nrul 10, 1909. LUCEAFĂRUL 231 vinte urîte, îl întărâta, făcându-1 să-şi grăbească paşii... Când au ajuns la casa cu cinstea, n’a mai putut de mirare, căci Tănase nu eră nicăiri. S’a uitat cu deamănuntul împrejur, dar nu l-a zărit. ...în clipa dintâi a simţit un fel de durere, dar apoi a tresărit ca deşteptat dintr’un somn adânc şi o adiere caldă i-a netezit inima, par’că i-ar fi luat o piatră de moară de pe suflet. A răsuflat odată din greu şi a intrat uitându-se în grabă, pe-a furişul, la Rafila. Femeia eră ca marmura... Totuş, dupăce s’a mai desmetecit puţin din bucuria dintâi şi a început iar a se gândi, simţiâ că Tănase tot o să vie şi-l aşteptă cu tot dinadinsul, cum aşteaptă oamenii cei bătrâni şi neputincioşi moartea... Cătră sfârşitul niesii, când eră veselia mai aprinsă, iacă, se deschise uşa în pripă şi ’n prag se ivi Tănase. Eră un flăcău înalt şi drept ca lumina, cu o mustaţă neagră-cărbune, răsucită ca sfredelul, cu ochi mari şi dulci ca de copil nevinovat. Dădu bineţe si se aşeză tocmai fată ’n fată j i i » > cu Toma. „Să deie Dumnezeu bine, Tomo!" Toma dârdăiâ apucat de friguri. I se părea că deodată toată casa începe a se învârti roată nebuneşte, sălbatic, numai ei doi, el şi cu Tănase, rămân neclintiţi, privindu-se cu priviri ucigaşe. „Posna l-a adus aici... posna, de bună-seamă“, murmură Toma. Si d’aici încolo toată voia si-o pierdu ca şi când i-ar fi luat-o cineva cu mâna. Faţa i se încruntă repede, apoi într’atâta se îngălbeni ca un mort. în zăpăceala ce-1 cotropea, se ridică fără veste cu gândul să iasă afară, dar, ruşinat de slăbiciunea aceasta, se mototoli iarăş pe lăicer. îi veni în minte femeia. îşi aplecă capul şi aşa se uită la dânsa. Două pete de sânge se revărsaseră pe obrajii Rafilii şi ’n ochii ei, aţintiţi asupra lui Tănase, sclipiâ o văpaie neobişnuită. A y în mintea lui Toma acum începură a se învâltori şi a se sbate toate planurile făurite până aici, ca un şuvoiu de flăcări învrăjbite. Încet-încet simţiâ cum se închiagă toate în-tr’un mănunchiu de foc, care-1 îndeamnă si-i dă putere... Cu buze învineţite bombăni ca prin vis: „Posna l-a adus aici... posna, de bună-seamă...“ Tănase râdea, văzându-I atât de încurcat, iar râsul acesta îl durea pe Toma par’că i-ar fi străpuns carnea cu cuie ruginite. „Noroc bun, Tomo! strigă Tănase în gura mare. Ati mai venit si voi?“ y y Toma nu răspunse nimic. Auziâ limpede glasurile, dar cuvintele îi sunau neînţelese ca dangătele clopotelor trase ’n dungă... Deodată însă îl pătrunse o voce moale ca mă-tasa, o voce subţire şi blândă ca o mângâiere de dragoste: „Am venit, Tănase, şi noi, Ia nuntă... Da tu înc’ai venit?" Eră glasul Rafilii. „D’apoi ce să facem? la-aşa ca cei holtei... Ne băgăm nasu ’n toate oalele... zise Tănase ş’apoi se întoarse iar spre Toma şi începu a râde... un râs prefăcut, care-l plesniâ ca şi când l-ar fi IoVit cu bice. — Ha, Tomo?" zise iar Tănase. Toma căscă larg gura par’c’ar fi voit să scoată o puzderie de sudălmi, dar limba-i eră amorţită şi lipită de cerul gurii şi nu putu rosti nici o vorbă... Făcu un semn desperat cu capul... Apoi un fior rece îl străbătu. Simţiâ că se face de râs la oameni cu astfel de purtare... îsi luă dar inima ’n dinţi si hotărî să nu mai * t y bage seamă de nimic în astă-seară. A simţit el înainte că Tănase' va veni, a ştiut el că trebue să vie... acum i s’a împlinit aşteptarea. Ce să se mai facă de minune? Se începu jocul... întâi o pereche, apoi alte trei şi iar altele, de bubuiau podelele sub tropotele lor. Foşnetul poalelor înăsprite şi chiuiturile se amestecau cu sunetele de vioară, cu fumul albăstriu de tutun, cu mirosul de mâncări şi de oameni... Toma şedeâ într’un ungher, dus pe gânduri. Faţa Iui erâ buhăită, ochii ieşiţi din orbite, păreâ că trage de moarte. Şedeâ aşa, cu privirile ţintă în gol, iar înaintea lui povoiul de oameni se zoleau şi se frământau cotin-du-se cu nepăsare. Rafila stâ în picioare lângă el, un trandafir www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1909. 232 alb în umbra unui pom sălbatic, uitându-se la jucăuşi cu ochi scânteietori, ruşinată, că dintre nevestele de vrâsta ei numai ea nu joacă... De departe, dintr’un alt colţ al casei, Tă-nase se uită la ea. De câteva ori pornise cătră Rafila, dar după câţiva paşi totdeauna se oprise. Mai târziu însă începu să se apropie pe de laturi, încet, strecorându-se prin mui- ci. Spaethe : Gânduri. ţime pânăce ajunse în preajma lor. Apoi iar stătu în loc şi se dădu câţiva paşi îndărăt... în sfârşit nu se mai putu răbda. îşi încheiă pieptarul de desubt şi se duse drept la Rafila. „Rafilo, vii la joc?“ întrebă cu voce slabă, tremurătoare. Femeia se uită la Toma. Dar el nu zise nici o boabă, par’că n’ar fi auzit nimic. Numai ochii îi licăriau caTdouă mărgele de sticlă. Pe Rafila o înspăimântară licăririle aceste şi nu îndrăsni să răspundă. Aşa stătură un timp tustrei, nemişcaţi, ca nişte oameni de ceară. Pe urmă Tănase întrebă iar, acum mai răspicat: „Rafilo, auzi?... Vii la joc?“ Rafila atinse pe bărbatu-său uşor pe umăr. Toma tresări ca ars, se uită buimăcit când la unul când la celalalt, apoi zise cu glas răguşit, şters: „Du-te... du-te, ce mă mai întrebi?" Se uită cu băgare de seamă după ei şi văzu cum o prinde Tănase de mijloc şi cum o trage cătră el. Văzu cum îşi odihneşte femeia lui braţele pe braţele lui Tănase, cum îşi încolăceşte mânile pe grumazii lui, cum se lipeşte de el. Vedea bine că feţele lor strălucesc de o bucurie pătimaşă. Şi iată, acum povestesc... Tănase îi spune ceva, dar ea nu-1 aude. Tănase îşi pleacă obrajii cătră obrajii ei parc’ar vrea s’o sărute şi ea zâmbeşte dulce şi două ruji purpurii i se aprind în obraji... Lui Toma i se pare că toată lumea e scăldată în sânge, că toate se tulbură si se schimbă într’o uriaşă baltă mo-horîtă. O mână groasă, noduroasă se apăsă pe umărul lui şi un glas răguşit şi tremurat îl izbi în urechi: „Nu te uită la ei, Tomol... Dă-le pace să se veselească şi nu te mai uită la ei!“ Toma se întoarse speriat, ca un hoţ prins cu ocaua. Un om sălbatic la căutătură stâ înaintea lui şi zâmbiâ batjocoritor. Eră Gavrilă Boroiu. Se lăsă alene pe lăicer, lângă Toma, şi începu să-l cuminţească. „Femeia nu-i bună numai spânzurată, auzi tu Tomo?... Aşa-i cum îţi spun eu, degeaba socoţi tu c’aşa ş’aşa... Din femeie se trag toate fărădelegile şi toate păcatele lumii..." Se opri o leacă aşteptând par’că vre-un îndemn din partea lui Toma. Acesta nu zise nimic. „Măi Tomo! Tu eşti prost! Zău că eşti prost, că tu nu ştii de ce să te apuci... Dreptu-i ?“ îl înhăţă pe Toma de umăr şi-l scutură, privindu-1 drept în ochi: „Dreptu-i ?“ www.dacoromanica.ro Nrul 10, 1909. LUCEAFĂRUL 233 Toma se clătină, îşi întoarse faţa şi nu răspunse. „Mă! începu iar Boroiu. Ce te uiţi tu atâta la ei? Ce te tot uiţi? Ce folos să te uiţi?... Ascultă ce-ţi spun eu, adăogă apoi, după o scurtă tăcere, cu glas mai lin, ascultă ce-ţi spun eu, că io-s om păţit şi umblat în lume... Eu am prins-o odată pe-a mea, pe cea dintâi, am prins-o ia-aşa, ş’acolo pe loc am sugrumat-o... Ce te socoţi tu atâta?... Am şezut un an în temniţă şi iată-mă!...“ Toma îl măsură înspăimântat, apoi se trase încet de lângă el. „Mă, auzi? îi şopti Gavrilă a-propiindu-se iar. la-seama ce-ţi spun eu!... Spânzurată-i bună femeia’, da spânzurată cu picioarele ’n sus...“ Toma dădu din cap tăgăduitor. El ştia bine ce vrea el să facă, dar nu îndrăsneâ încă să se apuce. Degeaba îl oţeleâ Boroiu, el şi-o ştia a lui. Şi cu cât îl sfătuia mai dinadins Gavrilă, cu atâta vedea mai limpede ce vrea să facă, cu atâta se întărea mai mult în ho- 1 tărîrile lui. „Femeia-i iadu, măi Tomo, fe-meia-i drac împeliţat", îi spunea Boroiu, iar Toma răspunse într’un târziu: • „Bărbatu-i capu, Gavrilă!" Şi acum odată par’că se simţea mai bine. D’aici încolo se uită liniştit la cei doi si nu se mai > i A amăreâ dacă-i vedeâ şoptind. îşi zicea mereu, c’un zâmbet sarbăd pe buze: „Bărbatu-i capu!" Şi mai târziu, când conteni jocul pentru o clipă, el însuş a început vorba cu Tănase. S’au întrebat de sănătate şi au povestit ca doi prietini buni, au povestit întocmai cum povesteau odinioară când erau amândoi holtei, când încă nu eră între ei nimic. „Voi când vă duceţi acasă? întrebă printre vorbe Tănase. Vom porni şi noi colo ’ntr’amiazi, dacă s’a mai potoli gerul, răspunse Toma adăugând repede: Da tu? — Da ştiu eu? M’aş şi duce ş’aş şi rămânea... Nu ştiu cum ar fi mai bine... — Hai să mergem laolaltă!" zise Toma pripit. Tănase stătu o clipă pe gânduri. îşi acoperi ochii cu dosul palmii uitându-se printre degete la Rafila. Nevasta stă deoparte cu faţa îmbujorată, ademenitoare ca o zână din poveşti. „Bun!" strigă în urmă Tănase vesel. Fr. Storck: Bustul Doamnei C. C. S. Ş’apoi jocul începu iarăş, mai sgomotos şi mai pătimaş, ca un vârtej de dragoste. III. într’amiazi frigul se desmorţise. Cetele de nori plumburii se răsleţiră, desvălind pealo-curi, în văzduh, petece luminoase albastre. Printr’o crepătură destrămată, soarele de iarnă îşi vârî obrajii aprinşi, aşternând o spoială rece, strălucitoare, pământului îmbrăcat în haina-i albă.;. Rafila si cei doi bărbaţi, îmbondoriti bine în haine călduroase, păşeau înainte pe drumul www.dacoramamca.ro 234 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1909. . D. Mirea: Cioban călare. gheţos ce şerpuia printre strâmturile Poienii. Zăpada scârţâia sub tălpile lor ca cobitul unei pasări a morţii. Mai aveau o postată bună până’n Măgură. Toma mergea înainte, sprijinindu-se în băţul de cireş, cu paşi mari, grei, cu capu ’n pământ, par’că numai de aceea avea grijă să nu alunece. Mai ’napoi veneau ceilalţi doi, mai tândălind şi povestind cu glas domol. Din când în când îşi grăbeau mersul ca s’ajungă în urma Tomii, dar apoi iar rămâneau de el. Şi colo ’ntr’o vreme, cerul începu iar să se posomorească... Nori cenuşii se tolăneau prin văzduhul înnăbuşit, gata-gata să se rostogolească pe pământ, măturând în treacăt crestele dealurilor din preajma drumului. Fulgii se legănau în aer, căzând fără sgomot şi lăţindu-se peste straturile de zăpadă sfărmăcioasă. Vuete de vânt alergau, în răstimpuri, prin pădurile moarte, scuturând sălbatic crengile copacilor des-brăcaţi... Toma înainta din ce în ce mai repede, lăsând pe cei doi departe în urmă, încât acum nu mai auzea nimic din vorbele lor... Sângele îi fierbea în vine. îi eră cald de trebui să-şi descopcie sumanul la grumazi... Şi, când şi când, pumnii i se încleştau straşnic par’c’ar fi strâns pe cineva de gât. Un şir lung de plopi bătrâni străjuiau drumul. Capetele lor se închinau vâjăind când încoace când încolo... Deodată, o creangă neagră, uscată, ca o mână uriaşă de om, se rupse ţipând ascuţit şi căzu tocmai înaintea lui Toma... Toma stătu locului şi se uită în grabă îndărăt. Tănase venea încetinel cu Rafila, mână în mână, ca doi tineri îndrăgostiţi. Omătul le pălmuia obrajii, şi totuş ei par’că zâmbeau. Inima lui Toma începu a svâcni de să pleznească. O auzeâ limpede cum se isbeşte de coaste, ca peştele ’n undiţă. Simţea cum îi clocoteşte sângele ca într’o căldare. Şi un glas îl îndemnă mereu din lăuntru. „Acum!... Acum!...“ îsi zise Toma încet. A sărit repede la Tănase şi l-a prins de gât. „Amu să ne răfuim, Tănase!" Rafila se aruncă orbeşte între ei, dar o mână de fier o svântură de-acolo de căzu mototol la poalele unui plop borţos. D’aici trebui să vadă ea cum învineţeşte Tănase în mânile lui Toma, cum îi cade căciula din cap, cum i se îngroaşă vinele pe tâmple şi pe frunte. Ea închise ochii plină de groază. Un gemăt dureros, slab,prelungit bâjbăi prin aer, apoi nişte pâfăituri grele şi ’n urmă şi aceste se împrăştiară pe aripile vântului şuerător... Liviu Rebreanu, =s www.dacoromanica.ro Nrul 10, 1909. LUCEAFĂRUL 235 Dări de seamă. I. Slavici, Spiru Călin, Biblioteca Minervei, Nr. 9, Bucureşti, 1908. Preţul: 30 bani. — Din valurile vieţii, Biblioteca Minervei, Nr. 19, Bucureşti, 1909. Preţul: 30 bani. D-l 1. Slavici e un moralist în literatură. Povestirile d-sale nu sunt scrise numai de dragul frumosului, ci şi cu intenţiunea de a îndemnă pe cetitor la fapte bune. Adeseori tendinţa d-sale de educator e vădită, poate chiar supărătoare pentru cei ce caută în literatură mai presus de toate artă. De inulteori .reuşeşte, insă, să învăluie morala povestirilor într’o formă artistică, care i-a cucerit un loc de frunte în literatura noastră. Ceeace place în scrierile d-lui Slavici nu sunt descrierile poetice sau metaforele îndrăzneţe, ci zugrăvirea conştienţioasă a unor tipuri simple şi stăruinţa de a analiză sufletele, cu gândul de a ne arătă calităţile şi defectele oamenilor din vieaţa cărora putem trage învăţături. In Spiru Călin, de pildă, d-l Slavici ne dovedeşte cu o prisosinţă de argumente matematice, ce bine e, pentru tine şi pentru alţii, dacă iţi disciplinezi vieaţa in vederea unui scop, dacă eşti stăpân pe tine însuţi. Ne arată cum un om mediocru, prin puterea voinţei lui, devine un element folositor pentru societate. Spiru Călin, un băiat orfan, slăbuţ de minte, a învăţat dela tutorele lui să fie strângător şi să-şi sporească averea. Fiind „un om care face numai ceeace voeşte," îşi întocmeşte de aşa vieaţa, încât din cele câteva mii, moştenite dela părinţi, ajunge să-şi adune un capital, care, la vârsta bărbăţiei, îi aduce un venit de zeci de mii de lei pe an. Urît din fire, îndepli-nindu-şi slujba de judecător în conştiinţă şi fiind în toate manifestaţiunile vieţii lui modeste un om cumsecade, se face nesuferit tuturora. E transferat dintr’un oraş în altul, e bănuit că s’a îmbogăţit din fel de fel de afaceri murdare, e socotit un mojic şi un calic. Aşa că e silit să-şi părăsească slujba şi să trăiască numai pentru socotelile lui cinstite, ajutând pe toţi cu cari are de a face, fără să-şi păgubească interesele lui. Pe un prietin din copilărie, un om lipsit de voinţă şi de prevedere, îl face om cu avere, pur-tându-i singur contabilitatea vieţii materiale. Şi ca să vedem ce mare măestrie e să faci socoteli drepte, fără să jicneşti interesele nimănuia, autorul pune şi pe alţii să le facă, reuşind să ne convingă că talentul lui Spiru Călin nu e de dispreţuit. Acest om, care îşi păstrează măsura cuvenită în toate amănuntele vieţii şi care pare cu inima de ghiaţă, când găseşte pe cineva, de care se poate alipi şi care-i primeşte iubirea cu îngăduinţă, se dă cu tot sufletul, împlinin-du-şi astfel cea dintâiu datorie de cetăţean: întemeierea unei familii. Aşa devine Spiru Călin un element folositor societăţii. D-l Slavici ne-a dat un tip din lumea reală, care interesează ca operă literară. Povestind însă în cele mai mici amănunte contabilitatea lui Spiru Călin, a mai vrut să îndemne pe cetitori să-i urmeze exemplul, să fie şi ei oameni cu voinţă şi să-şi disciplineze pornirile. Pe ceice se mulţumesc cu regula dobânzilor în vieaţă, ca eroul povestirii, desigur reuşeşte să-i convingă, să-i influinţeze. Sunt insă şi de aceia cari vreau să trăiască o vieaţă călăuzită de alte idealuri pentru fericirea omenească. Aceştia nu pot vedeâ in Spiru Călin decât o maşină de socotit procente, pe care o uită repede. Alţii nu se conving de loc că operaţiile financiare ale lui Spiru Călin, care se împacă cu orân-duiala societăţii şi cu concepţiile ei morale, sunt tocmai aşa de cinstite. Ţăranul lui Tolstoi din „Puterea în-tunerecului" de ex. se revoltă împotriva obiceiului de-aţi spori averea prin dobânzi şi dacă ar cunoaşte pe Spiru Călin nu s’ar sfii să-i spună in faţă că faptele lui sunt necinstite şi necreştineşti. Călin bineînţeles că nu l-ar înţelege, fiindcă el nu poate judecă decât cu mintea micei burghezii in mijlocul căreia s'a trezit. Adevărata „iubire de oameni" cum o practică ţăranii d-lui Slavici, în a doua novelă, nu ar fi in stare să o priceapă. In a doua novelă „Din valurile vieţii" nişte ţărani cresc, din cea mai curată iubire, un copil găsit, pe care nu-1 părăsesc nici atunci când el, prin vieaţa lui destrăbălată şi necinstită, a răsplătit rău bunătatea lor fără de margini. Ţăranii îl iartă fiindcă sunt nişte suflete de îngeri. Povestirea întreagă e o ilustrare a urmărilor ce le are lipsa de voinţă. Mai interesante sunt unele păreri filozofice ale d-lui Slavici, de ex.: „nu e nimeni de capul lui, oamenii toţi împreună sunt o fiinţă uriaşă, care se zbuciumă mereu mistuindu-se însăşi pe sine. E o taină şi dea-pururi neînţeleasă legătură între om şi om şi fiecare trebue vrând nevrând să-şi potrivească vieaţa cu lumea în care trăieşte. Strâmtorat, împins, nevoit ori ademenit, el gândeşte şi face numai ceeace rezultă din împrejurările în cari se desfăşură vieaţa şi din pornirile oamenilor cu cari şi-o petrece". Acest determinism pare a se resimţi în ultimele creaţiuni ale scriitorului nostru atât de apreciat: tendinţa subiectelor începe să fie a tot stăpânitoare. * O. C. T. George Murnu, Monumente antice din Roma, descrieri şi impresii, cu 80 de ilustraţii. Bucureşti, 1908, 1 voi. 272 pp. Preţul: 3 lei 50 bani. Ştiind pe d-l Murnu la studii în Roma, l-am rugat să descrie pentru publicul nostru monumentele antice din cetatea de care ne leagă atâtea tradiţii şi atâtea amintiri scumpe. Eram sigur că d-sa ne va dă o lucrare de valoare, care pentru noi Românii din Ungaria eră o necesitate sufletească. Conştiinţa originei romane, însufleţirea pentru „maica Roma" aici la noi a fost şi este mai adâncă şi mai trainică. Cunoaşterea monumentelor de artă din cetatea, care e leagănul renaşterii noastre naţionale nu putea decât să întărească sentimentele de mândrie şi de demnitate în lupta grea ce o ducem pentru realizarea idealurilor mari şi visurilor îndrăzneţe. www.dacoramamca.ro 236 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1909. Lucrarea d-lui Murnu nu e o lucrare seacă de arheologie care se adresează unui cerc restrâns de savanţi, ci e o descriere a frumuseţilor văzute in Roma şi povestite cu dragoste şi pe înţelesul tuturor cărturarilor noştri de un suflet de Român. Cunoştinţele d-sale de om de ştiinţă şi de specialist le ştie îmbrăcă într’o formă uşoară, înviorată de avânt poetic şi plină de vieaţă, care în mintea cetitorului însufleţeşte trecutul artistic al străbunilor de pe malurile Tibrului. Cartea d-lui Murnu e deci deopotrivă o lucrare de ştiinţă şi o lucrare literară, care merită să fie cetită încă odată de cetitorii noştri. O. C. T. * ■ * . Zaharie Bârsan: Impresii de teatru din Ardeal. Tipografia Gh. Nichin, Arad, 1908. Preţul: 2 cor. D-l Z. Bârsan in primele sale două turneuri a fost bine primit şi mult sărbătorit la noi. Toţi ne bucuram din inimă că a reuşit să trezească entuziasmul publicului pentru teatru şi legam nădejdi serioase de posibilitatea unei mişcări teatrale durabile. Dar firea poetică a trubadurului Bârsan nu s’a putut împăca cu disciplina de forme, cu munca reglementară a „Societăţii pentru fond de teatru român11. Neînţelegerile dintre d-l Bârsan şi Societate au trezit ecouri de nemulţumire chiar şi în public. Societatea atunci s’a văzut silită să se justifice. Şi când au început lămuririle a început să scadă şi barometrul însufleţirii pentru teatrul d-lui Bârsan. Mişcarea frumoasă a adormit din nou. Atacurile drepte şi nedrepte, chemate şi nechemate, cădeau grindină asupra „apostolului Thaliei române" chiar şi în ziarele, cari mai înainte îl ridicaseră în slava cerului. După această furtună au apărut „impresiile de teatru11 ale d-lui Bârsan, ca un fel de apărare împotriva nedreptăţilor ce i s’au făcut. Ce-a văzut, ce-a auzit şi ce-a făcut d-sa în cele patru turneuri se poate vedeâ în volumul de „Impresii". A jucat 39 de piese, dând peste 200 de reprezentaţii, cucerind pretutindeni, pe unde a umblat, admiraţia pentru frumoasa limbă românească (p. 71). Cutrierând orăşelele şi satele noastre mai de frunte, a săvârşit o muncă culturală împreunată cu multe mizerii şi decepţii, care a lăsat multe amintiri frumoase la noi. Dacă s’ar fi putut alege un repertoriu mai potrivit şi mai variat şi dacă d-l Bârsan puteâ lucră mână în mână cu „Societatea pentru fond de teatru" de sigur că nădejdile ce le legam de posibilitatea unei mişcări teatrale la noi nu ni s’ar fi spulberat aşa de uşor. Poate încercările din viitor vor fi mai norocoase. Volumul mai cuprinde impresii de drum, uneori zugrăvite cu umor, alteori cu avânt poetic. Ne pare rău că autorul e prea subiectiv, că necazurile nu i-au dat răgaz să vadă mai mult lumea obiectivă. Poate atunci ne-ar fi dat pagini cari erau şi mai preţioase. în schimb a auzit multe dela oamenii cu cari s’a întâlnit. Cea mai mare şi mai de valoare parte a volumului e această culegere de întâmplări şi glume. Impresiile d-lui Bârsan, deşi scrise în fugă şi uneori fragmentar, se cetesc cu plăcere şi cu oarecare folos. * O. C. T. Virgil Caraivan: Poveşti de pretutindeni. Edit. Libr. Socec et Cie. Bucureşti, 1908. Preţul Lei 2.—. Intr’o prefaţă, de altfel foarte sugestivă, autorul acestui nou volum declară dela început că „Poveşti de pretutindeni" e o culegere de traduceri libere (probabil din franţuzeşte, judecând după întrebuinţarea statornică a perfectului „făcu" în loc de „zise") şi că nu poate fi vorba de o carte pentru studii folcloristice; că dsa a adunat poveştile cari i-au plăcut şi i s’au părut că prezintă un interes moral şi educativ, că în sfârşit este o carte pentru tineret, pentru „pui de voinici cu ghiozdanul la subţioară", pentru „copile cu ochii negri11... Şi dupăcc ceteşti această prefaţă eşti deplin satisfăcut şi aproape îndreptăţit să dai cartea în mâna copilelor, fără altă cercetare. Dar e ciudat cum, cetind toate poveştile, ai, tocmai dimpotrivă, impresia că poveştile sunt frumoase şi interesante numai din punct de vedere folcloristic şi te simţi dator să spui părinţilor şi celorce le ţin locul: nu daţi copiilor şi elevilor „Poveştile de pretutindeni", căci nu sunt toate pe seama lor; şi te simţi dator mai ales să atragi atenţiunea Casei Socecu (care de altfel editează şi lucruri foarte bune pentru copii şi tinerime) să dea întotdeauna aceeaş importanţă şi îngrijire lucrărilor ce editează pentru tinerime. Printre povestirile dlui Caraivan sunt unele potrivite, dar sunt şi multe cari ar trebui neapărat înlăturate pentruca volumul să poată rămânea pentru tinerime. Aşa de pildă: Elena (pag. 83); Diudi şi Sega (p. 2o5); Femeia care vrea să ştie toate (p. 181); Cele două cutii (p. 191), sunt deadreptul demoralizatoare pentru puii de voinici cu ghiozdanul şi copilele cu ochii negri... Celelalte ar mai fi, deşi din punct de vedere educativ de multeori te opreşti şi te ’ntrebi, de exemplu, e oare cu cale şi e o pildă de moralitate ca o fată să-şi mintă părinţii cari o iubesc şi să fugă cu viclenie dela ei în loc să le spue adevărul... (p. 35), ş. a. ş.a. Nu sunt pentru smerenie exagerată şi nu m’aş sfii nicicând să povestesc copiilor, oricât de fragezi, o dragoste frumoasă şi curată dintre un Făt-Frumos şi o Cosânzeană, dar orice părinte trebue să protesteze când pentru tinerimea noastră — şi aşa destul de neglijată — se publică poveşti, ca bunăoară „Cele două cutii" din volumul în chestiune (p. 191). Folclorul e frumos şi printre basmele noastre poporale sunt multe cari pot fi date tinerimei aşa cum se află în culegerile originale, cele mai multe însă nu pot fi dedicate tinerimei decât prelucrate. Un scriitor de seamă, de o inteligenţă incontestabilă, spunea odată că basmele poporale sunt tot ce poate fi mai potrivit pentru tinerime, dar că numai aşa cum le spune poporul, neştirbite, are înţeles să le dai. Cum nu eram întru toate de aceeaş părere şi, din parte-mi, susţineam că în basme, aşa cum se spun în popor, sunt prea multe părţi cari aţâţă şi ascut mintea copiilor în paguba sufletului lor curat, dânsul ini-a răspuns că mintea copilului urmăreşte partea fantastică a basmului şi trece, fără să le observe, peste mărunţişurile ... prea folcloristice. www.dacoramamca.ro Nrul 10, 1909. LUCEAFĂRUL 237 — De câteori mi le-a povestit şi mie mama când eram copil şi niciodată nu mi-aduc aminte să mă fi oprit la astfel de pasagii. — Nu crezi — i-am zis atunci — că mama dtale, pe care o ştiu meşteră în îndrumarea sufletelor de copii, când îţi spuneâ basmele lăsă la o parte şi ne-tezeâ, infrumseţând chiar părţile... nepotrivite? Scriitorul n’a mai răspuns, dar a făcut un gest pe care eu l-am tălmăcit aşa: Poate că ai dreptate! Şi aşa este. Folclorul e frumos şi de mare interes literar, nu e însă întotdeauna literatură pentru tinerime, iar volumul dini Caraivan poate fi interesant din punct de vedere folcloristic, dar nu e pentru tinerime. - A. O. M. * OnisiforOhibu, O călătorie prin Alsacia-Lorena, — Ţara şi şcoalele ei. — Extras din „Revista Generală a învăţământului" An. IV. Nr. 4—6. Bucureşti, 1909. Preţul: 75 bani. In această broşură dl Ghibu ne descrie Alsacia-Lorena de când a ajuns sub stăpânirea germană. Mai pe larg stărue asupra şcoalelor, cari ne pot servi de orientare în multe privinţe. Studiul dlui Ghibu se întemeiază pe observaţii precise şi pe mărturii bibliografice bogate. Ne-am bucură, dacă pilda dlui Ghibu ar fi urmată şi de alţi tineri, cari trăesc din burse în străinătate. Numai prin muncă serioasă şi stăruitoare, numai prin cunoaşterea temeinică a stărilor analoge din străinătate vom puteâ găsi mijloace noi de întărire a vieţii noastre naţionale. T. Cronică. Din prilejul iinjilinirit celor 20 de ani dela moartea podidiţi Km incurii, se ra aranja, sub auspiciile •Asocia-ţiuitii*, o serbare comemorativă in sala festivă a Muzeului. Venitul serbării se ra dă pentru, ridicarea monumentului lui Entincseu. Proi/ranntl serbării se va publica mai târziu. Ar fr de dorit ca toate despărjăminlele Asocia-(iunii să aranjeze asemenea serbări, ea loji Românii dcla noi să-ţi aducă tributul de admiraţie fi reeunoftinţă faţă de această personalitate îndrumătoare a neamului nostru. * Vrăşmaşii literare. (I.) In numărul 2 al „Convorbirilor literare" d-1 Soveja (S. Mehedinţi), sub titlul „Dela critică la harţă", scrie un articol pe care poate e bine să-l cunoască şi cetitorii noştri, fiindcă cuprinde multe lucruri interesante. D-l Mehedinţi, voind să justifice de ce nu se amestecă în „polemica obişnuită" a celorlalte reviste literare, stabileşte trei porunci pe cari, ca un al doilea Moise, le revelează tinerilor cetitori. Porunca intâiu glăsueşte: „Nu te preocupă de scrisul acelora, care, prin firea tainică a sufletului lor, arată puţin interes pentru consequenţa logică a propriilor lor păreri". Ştiţi de dragul cui e făcută această poruncă literară? Ascultaţi tălmăcirea d-lui Mehedinţi şi descoperiţi pe cel osândit: ' „De bună seamă, fiecare cunoaşte pe câte cineva care e însăşi „contrazicerea în picioare", — un fel de paradox ambulant: legea minţii sale e veşnica schimbare. Ambiţios peste orişice măsură, vrea totdeauna să zici da, ca şi dânsul, insă ar fi nefericit să rămâi la da al tău, când mâne el va zice nu; iar nu e cel dinfâiu cuvânt care îi vine mai curând pe buze, dupăce a zis da... — Critica sa de universală dărâmare, ţi-aduce aminte de spiritul veşnicii nega-ţiuni. Şi de ar fi consequent, ar aveâ aproape înălţimea dramatică a tristului sceptic Mephisto, care „veşnic neagă" şi care găseşte rea toată creaţiunea, „rea ca în ziua cea dintâiu". Copilăros insă din fire, pentru motive de simpatie sau antipatie personală, el trece repede dela afirmare la negare şi dela negare la afirmare şi, astfel, prin chiar această neconsequenţă, îşi pierde tot interesul său dramatic. O clipă generos ca Don Quijote; în cea următoare haincaînsuşi duhul ruinei. Temperament de apostol când zice da; pornire de Mephisto când zice nu; dar, şi într’un caz şi în celalt, suflet neconsistent şi nelogic, adecă negarea proporţiei celei drepte, pe care natura o cere peste tot in drumul său cătră progres şi armonie". Tinerilor, deprinşi să faceţi chipuri cioplite idealurilor ce le urmăriţi, vă încumătaţi a rosti numele civil al „paradoxului ambulant", ştiţi cine e acest „duh al ruinei"? E d-l Nicolac lorga! Portretul pe care îl zugrăveşte d-l Soveja e cam crud, poate pe unii vă va supără chiar. Aveţi insă libertatea de a judecă şi de a cercetă, dacă aprecierile d-lui Mehedinţi sunt intEadevăr drepte şi vrednice de crezământ. Noi ne mărginim a vă aduce aminte de ce spuneâ d-l lorga despre d-l Mehedinţi înainte cu 4 ani. In „SămănătoruP (1905, p. 111) scriâ: „Ca unul ce n’am fost înţeles în cele mai multe cazuri şi n’am fost recunoscut după conştiinţa, ce păstrez, că am meritat, decât de vre-o doi-trei dintre contimporanii mei, îmi place să aduc şi aici deplina mea recunoaştere omului de ştiinţă, de talent şi de caracter, bunului învăţător, care e colegul meu la Universitate. Despre el sunt sigur că nu-mi va mulţămi terfelindu-mă mâni, cum au făcut — dupăce au tăcut până atunci asupra mea — alţii, atâţia din ceialalţi." Deşi cunoaşteţi darul de proroc al d-lui lorga, vedeţi că de astădată — ca aproape întotdeauna de altfel — s’a înşelat amar în colegul său de Universitate. Aşa e roata vremii: d-l lorga se înşală in „alţii" — iar „alţii" se ’nşală în d-l lorga 1 Vom continuă. * T. Codru. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1909. 298 Situaţia şcoalelor din arhidieceza gr.-ort. a Si-biiului. Cu prilejul sinodului arhidiecezan, consis-torul gr.-ort. român a prezintat un raport amănunţit asupra situaţiei şcoale'or româneşti confesionale (gr.-ort.) din arhidieceza Sibiiului — create în urma noilor legi şcolare despre urcarea salariilor învăţâtoreşti. Susţinerea acestor şcoli confesionale impune arhidie-cezei sarcini materiale de peste 50.000 de coroane, pentru acoperirirea cărora trebue să se găsească izvoare noi de venit. Tabloul situaţiei se prezintă in chipul următor: 1. Au renunţat la susţinerea şcoalei 60 de comune bisericeşti (8°/o); 2. pentru susţinerea şcoalei din mijloacele proprii s’au declarat 112 (15"/o); 3. pentru susţinerea şcoalei cu ajutor de stat sub 200 cor.: 39 (l'2°/o); 4. pentru susţinerea şcoalei cu ajutor de stat de peste 200 cor.: 386 (51.52"/o); 5. nu s’au declarat până acum nici intr’un fel 62 (8'3 »/„); 6. ajutor din centru au cerut 103 (12°/o)- Pentru acoperirea trebuinţelor şcolare se reclamă un budget de peste 100000 de cor. anual şi archidie-ceza nu are la dispoziţie, de prezent, decât un budget anual de 48 000 cor. Consistorul, punându-se pe punctul de vedere al forţei majore: „cedăm, dar de bunăvoe nimic", a anulat toate hotăririle corporaţiilor parohiale cari au renunţat la susţinerea şcoalelor confesionale, îndrumându-le la susţinerea lor şi pe mai departe. Raportul consistorului stăruie şi asupra unor apariţii dureroase. „Credincioşii noştri, în mare parte, consideră şi astăzi şcoalele ca o sarcină de care bucuros s’ar scăpă în- fiecare moment. Contrarii şcoalei confesionale cunosc slăbiciunea aceasta a poporului nostru şi, sub pretextul binevoitor de a-l scăpă de sarcini şi de a-i uşura greul vieţii, ademenesc poporul să abzică de susţinerea şcoalei confesionale şi să ceară şcoală de stat sau comunală, la susţinerea căreia nu va avea să contribue decât cu 5°/o după darea directă." Sinodul a primit propunerile Consistorului prin cari se decretează susţinerea şi pe mai departe a şcoalelor confesionale... şi, suntem convinşi, cei chiemaţi vor şti să găsească, în spiritul de jertfă al celor ce dispun de prisosuri şi în dragostea tuturor pentru înaintarea culturală a poporului nostru — mijloacele necesare pentru asigurarea fiinţei celor mai însemnate instituţii culturale ale noastre. S. * Muzeul „Asociaţiunii11. în Nr. II al revistei „Transilvania", d-1 Oct. C. Tăslăuanu publică un apel în care se invită directorii despărţămintelor Asociaţiunii, Doamnele şi Domnişoarele, preoţii, învăţătorii, studenţii, teologii, pedagogii, să adune tot feliul de obiecte pentru înzestrarea Muzeului Asociaţiunii, care dela începutul acestui an a fost pus sub îngrijirea d-sale. Atragem îndeosebi atenţiunea asupra îndrumarului în care se înşiră sistematic aproape toate obiectele ce trebuiesc adunate pentru muzeu. Cităm secţiunile cele mai însemnate, pe cari le va cuprinde muzeul: 1. Comuna; 2. Biserica şi şcoala; 3. Casa şi gospodăria ţăranului; 4. Ocupaţiunile ţăranului: a) Agricultura, b) Păstoritul şi creşterea vitelor, c) Pescuitul şi vânatul şi d) Industria de casă; 5. Porturi şi tipuri ţărăneşti; 6. Obiceiuri şi instrumente muzicale. La fiecare secţiune se arată în câteva cuvinte importanţa ci şi se înşiră obiectele principale, cari trebuiesc adunate, îndrumarul e ilustrat cu câteva reproduceri reuşite. îndemnăm cărturărimea noastră să stea într’ajutor la înzestrarea „Muzeului Asociaţiunii", care e chemat să fie una dintre cele mai importante instituţiuni naţionale ale poporului nostru. I. C. * Reprezentaţia d-nei şi d-lui Bârsan în Sibiiu. Duminecă in 2 Maiu a. c. în sala festivă a Muzeului Asociaţiunii a fost o adevărată sărbătoare naţională. Sibienii au avut prilej să audă poemul „Carmen Saeculare", declamat de aceleaşi puteri artistice cari au entuziasmat şi publicul bucureştean. Versurile frumoase, spuse cu vervă şi cu sentiment de d-na şi d-1 Bârsan, au trezit o însufleţire cum rar se vede, mai ales în Sibiiu. Unul dintre autorii acestui pcem, d-1 D. Anghel, fiind de faţă la reprezentaţie, a fost chemat la rampă, şi i s’au făcut ovaţiuni entuziaste. — In piesa „Liniştea casei" soţii Bârsan au excelat prin naturaleţa jocului. Piesa e foarte potrivită şi pentru diletanţi. A fost o reprezentaţie dela care publicul a plecat încântat şi cu dorinţa de a revedea cât mai curând pe iubiţii noştri artişti. Şi asta e foarte mult! * Concertul reuniunii române de muzică din Sibiiu. După o pauză de aproape un an (cea din urmă manifestaţie artistică a avut loc la Rusalii anul trecut, cu prilejul serbărilor întru amintirea compozitorului C. Porumbescu), reuniunea română de muzică din Sibiiu a reluat firul concertelor sale, odinioară atât de gustate. Duminecă, 9 Mai n., a dat, în sala festivă a Asociaţiei, un mare concert, care ne face să regretăm tăcerea îndelungată de-aproape un an. Programul eră alcătuit din punctele 1. A. Bena: Sfânt, pentru cor mixt; — 2. G. Dima: Trei cântece slovăceşti, pentru cor mixt („Nu m’ar arde dorul", „Anicika dela moară", „Cărăuşul"); — 3. F. Mendelssohn: Trei cântece, pentru cor mixt („Cu mine fugi", „O bruni’ a dat", „Pe-al lor mormânt"); — 4. Două cântări pentru voce de bariton (d-1 O. Murăşian), cu acom-paniare de pian (d-na M. Brote): a) Haydn: Arie din oratoriul „Creaţiunea"; b) Beethoven: Mărire lui Dumnezeu în natură; — 5. a) A. Bena: Două cântece poporale, pentru cor mixt („Foaie verde tămâiţă", „Pentru mândra"); b) G. Dima: Mândruliţă’de demult, cor. mixt. — 6. G. Meyerbeer: „Africana", actul III, cu acompaniare de pian (d-na M. Brote) şi solo de bariton (d-1 O. Murăşian). Executate cu o precizie lăudabilă, unele cântece, la cererea generală a publicului, au fost bisate. A impus mai ales, fragmentul din „Africana" şi aici, înainte de www.dacoramamca.ro Nrul 10, 1909. LUCEAFĂRUL 239 toate, „Corul marinarilor". Corul bărbătesc al reuniunii e peste tot superior corului femeilor, care nu dispune de voci atât de bine disciplinate, ca şi corul bărbătesc. Dl Murăşian a cântat frumos şi cu avânt, ca întotdeauna. Acompaniamentul, la pian, al d-nei M. Brote a fost discret şi preciz. Dirigentul reununii, d-1 profesor de muzică A. Bena, a dat dovezi de aptitudini in a conduce corurile şi a fost răsplătit cu aplauze îndelungate. * Reviste şi ziare. în „Tribuna" (Nr. 83) d-1 Dr. losif Popovici face propunerea să se centralizeze institutele teologicc-pedagogice din metropolia gr.-or. română din Ungaria. Chestiunea s’a discutat de co-inisiunea şcolară a sinodului din Caransebeş şi merită luarea aminte a celor chemaţi să o realizeze. * In „Neamul Românesc" dela 26 Aprilie a. c. d-1 Iorga face nişte mărturisiri, cari vor surprinde de sigur pe mulţi. Ne spune că d-sa n’a avut niciodată pretenţia de a fi un critic, de a stabili un curent social sau politic, ci a vorbit despre literatură, despre politică şi despre multe altele — „mai mult pentru el“. Vedeţi cum devine chestiunea: D-1 Iorga a făcut de toate pentru sine însuş. Şi toată lumea până acum a crezut că d-sa luptă pentru un ideal, pentru o cauză, care n’are nimic de a face cu scopurile şi plăcerile d-sale personale. Ne-a spus-o singur deatâteaori. Şi acum singur mărturiseşte contrarul. Câte decepţii ne oferă personalitatea complicată a d-lui Iorga! * în „Mercur de France" (16 Aprilie) d-1 M. Mon-tandon vorbeşte de Unirea principatelor, de ediţiile institutului „Minerva", de Analele Academiei române, de Hora din Cartai, de România pitorească şi de Buletinul monumentelor istorice. — în n-rul dela 1 Maiu d-sa scrie un articol informativ despre Muzeul Aman din Bucureşti. * Ştiri. Despărţământul Abrud-Câmpeni al Asocia-ţiunii a primit dela banca „Auraria" suma de 300 cor. cu scop de a se dă ca premiu persoanei din cuprinsul despărţământului care a desfăşurat cea mai mare activitate literară. Suma a fost votată colaboratorului nostru I. Agârbiceanu, preot în Bucium-Şasa. lată o pildă vrednică de imitat din partea băncilor româneşti! Se găsesc destui literaţi strâmtoraţi, cari ar merită să aibă şi ei o răsplată a muncii. Premiile de feliul acesta s’ar putea încredinţâ eventual comitetului central al „Asociaţiunii", care le-ar putea împărţi la adunările generale deodată cu premiul Andreiu Mu-răşan. * La Paris s’a vândut, zilele aceste, o ediţie completă a operelor lui Moliere, apărută la 1773 cu 33 desenuri originale compuse pentru această ediţie de Moreau-le-Jeune, cu suma de 177,500 franci. * Fruntarul din acest număr e desemnat de d-1 arhitect A. Clavel din Bucureşti, iar coperta e lucrată de d-1 Alfred Vincenz, arhitect al primăriei din Craiova, cărora le mulţumim şi pe această cale pentru bunăvoinţă. * In Brad s’a format o trupă teatrală de diletanţi cari dau reprezentaţii atât în oraş cât şi prin satele din împrejurime. Piesele sunt alese după cerinţe şi împrejurări. In comuna Tereţel s’a jucat, Duminecă în 2 Mai, „Lipitorile satului" de V. Alexandri. Preţurile locurilor sunt foarte minime şi totuş s’au incassat la această reprezentaţie 70 cor., cari se vor întrebuinţa la repararea bisericei din sat. Trupa o alcătuiesc: D-na E. Timbuş, d-rele Emilia Safta şi Olga Boneu şi d-nii Dr. Tr. Suciu, Dr. I. Radu, Dr. C. Albu, 1. Giurgiu, P. Mateeş, I. Henteş, V. Damian, L. Suciu, T. Lungu, Pavel Lazar ş. a. Această iniţiativă e vrednică de toată lauda şi e de dorit ca pilda să fie urmată de cât mai mulţi şi în toate centrele româneşti. Poşta Redacţiei. — Manuscrisele nu se înapoiază. — T. Mură şan. „Pe drum" are strofe frumoase. „Sonet" e mai puţin reuşit. Reproducem din „Pe drum": (Peste văi zefirii plâng)... Iar prin freamătul de flori Cântec trist pătrunde, Plânge valea ’n murmurul Glasnicelor unde. Când din zări clipesc duios Lacrime de stele, Pentru ce nu vii să-mi curmi Dorurile mele? Am fi singuri prin pocni... Blândă, visătoare, Ne-ar stropi cu razele-i Luna călătoare, Şi când Iun’ ar trece ’ncet Vârful de jugaştri, M’ar pătrunde farmecul Ochilor albaştri... Nu ’nţelegem de ce-aţi botezat-o „Pe drum"? Tri-miteţi-ne negreşit şi altele. Si vel a. Slabe de tot. Nici o licărire poetică. E proză sarbădă, rimată rău. Pe laiţa dela poartă Erai când te-am văzut Şi inima din mine Cu dor o-ai (I!) străbătut (I!) Atunci, ţi-aduci aminte ? Am fost un rob al tău, Şi sincer eu iubire Ţi-am spus, — pre Dzeu! „Şi sincer eu iubire ţi-am spus, pre Dumnezeu..." Credeţi, înt^adevăr, că asta se poate numi poezie? Tot atât de slabă e a doua „Toţi"... Toţi se uită la d-voastră şi aşteaptă să le spuneţi ce se petrece în zările senine „şi nu răsun". Iar d-ta: www.dacoromanica.ro 240 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1909. Dară eu, de unde focul, Să le spun. Nici eu nu ştiu Căci de-aşi şti, atunci norocul Mi-ar fi prieten nu pustiu. Introduceţi în poezie un element nou: „Pre Dumnezeu", „de unde focul"... împotriva căruia protestăm, parol... Nu mai încercaţi. V. G. C., B. Din tot ce ne-aţi trimis cântecele în formă poporală sunt mai reuşite. Celelalte nu sunt destul de concentrate. Unele strofe de prisos; unele cu greşeli. Ni se pare că sunteţi un versficător mai vechiu, prin urmare n’aveţi nevoe de îndemnuri. V. B., Bl. Dacă nu aţi primit răspuns, se vede că s’a rătăcit scrisoarea. Versurile n’au nici o strofă bună. S. G., M. Oricum paFcă nu se spun în lume declaraţiile de dragoste aşa: Aşi vărsă o lăcrimioară La sânul tău dulce, iubită. Şi ţi-aşi şopti tot mereu, Cât de mult te iubesc eu. De ce ni le trimiţi astea nouă? V. C., Bl. Ce e într’adevăr de făcut, dacă „natura omului e ca-atare“. Orice tânăr se crede poet, nuvelist sau compozitor la vârsta de 17 ani. Aşa e. Acu judecaţi dtră ce s’ar alege de lumea asta, dacă într’adevăr toţi oamenii ar fi artişti. înainte de toate ar muri de foame bărbierii, fiindcă n’ar mai aveâ pe cine tunde. Nu s’ar mai vinde nici roadele artiştilor, fiindcă ce grădinar cumpără flori? Natura însă a fost aşa de cuminte de a înzestrat pe foarte puţini cu darul artei... şi dtră nu sunteţi, durere, între aceştia. I. Al. S. G. Rom. Vă mulţumim din inimă pentru sentimentele de dragoste ce binevoiţi a ne arătă. Ne vom bucură, să putem publică din cele ce ne veţi trimite. Elena Voicu. Rucăr. Cea mai bună carte de bucate românească ce vă putem recomandă este „Poftă bună" de d-na Zotti Hodoş. O puteţi comandă la orice librărie românească, dar poate mai bine direct la d-na Z. Hodoş, Nagyszeben, Wiesengasse 4. Bibliografie. Tom Titt, Ştiinţa amuzantă, experienţe atrăgătoare. „Bibi. pentru toţi", Bucureşti, 1909. Pr. 60 bani. H. Heine, Germania (poem satiric), trad. de Ioan D. Ricard. Ed. „Lumen", Bucureşti 1909. Pr. 15 bani. Dr. 1. Fo met eseu, Creşterea igienică a copiilor. Partea I. Tip. „Progresul", Oraviţa, 1909. Pr. 25 fii. „Almanah iubitor", editat de Soc. „Academia ortodoxă", Cernăuţ, 1909. Constantin Sporea, încercări asupra metodicei limbei germane. Iaşi, 1909. Preţul 1.50. Iustin CI. Iu ga, Cântece şi plângeri, 6 compoziţii româneşti pentru voce şi pian. Librăria A. To-doran, Gherla, 1909. Preţul 3 cor. Dr. Petru Barbu, Purtarea socoţilor bisericeşti, pe baza contabilităţii duble. „Tip. diecezană", Caransebeş 1909. Preţul 3 cor. Din „Bibliotecateatrală" editată de societatea pentru fond de teatru român (I. Ciurcu, Braşov) numerele: 13. Curiozitatea femeiască, comedie într’un act. Localizată. Pr. 40 bani. 14. Lăsata secului, comedie într’un act, pentru fetiţe. Localizată. Pr. 40 bani. 15. Artistele. Comedie într’un act, pentru fetiţe. Localizată. Pr. 30 bani. 16. Şapte şi nici o ispravă, Comedie într’un act, pentru fetiţe. Localizată. Pr. 40 bani. 17. Milionu. Comedie într’un act, pentru fetiţe. Localizată. Pr. 40 bani. 18. Nicolae Vulpea, piesă din popor, în 4 acte, de Romul Muntean. Pr. 70 fii. 19. Capriciul unui tată, comedie într’un act, din italieneşte de Z. Bârsan. Pr. 40 bani. 20. Cântecul cocoşului, comedie într’un act, din italieneşte de Z. Bârsan. Pr. 40 bani. 21. Câinele şi pisica, comedie intr’un act, din italieneşte de Z. Bârsan. Pr. 40 bani. 22. Sluga la doi stăpâni, comedie în două acte, după C. Goldoni de Z. Bârsan. Pr. 60 bani. 23. Dela nord la sud, comedie într’un act, din italieneşte de Z. Bârsan. Pr. 60 bani. George Cătana, Poveşti poporale din Bănat, Partea I şi II. Ed. Librăriei I. Ciurcu, Braşov. Preţu câte 50 bani. Din „Biblioteca românească", Ed. Librăriei Socecu, Bucureşti, au apărut numerele: 52. M. Kogăl-niceanu: Deschiderea cursului de Istorie Naţională. Pr. 30 bani; — 53. P. Dulfu: Snoave. Pr. 30 bani; — 54 - 55. Em. Gârleanu: Punga, Nuvele şi schiţe. Pr. 55 bani; — 58 - 60. G. Coşbuc: Ziarul unui Pierde-vară, poezii. Pr. 80 bani. — 63. D. Anghel şi Şt. O, losif: Carmen saeculare, poem dramatic. Pr. 30 bani, Octav G. Lecca, Domniţe şi jupănese române de altădată, „Bibi. pentru toţi" (nrul 423), Bucureşti, 1909. Pr. 30 bani. Guy de Maupassant, Petru şi Ioan, Roman. Tr. de N. Beldiceanu. Ed. „Bibi. Socecu" (nr. 64—67). Bucureşti, 1909. Pr. 1 leu. Se caută spre cumpărare: „Revista ilustrată" (red. de I. Baciu); — „Lumea ilustrată" (red. de LSimu); — „Rândunica" (red.de S. Moldovan); — „Minerva" (red. de I. Cuteanu). — Se cumpără colecţii complete sau numere singuratice. A se adresă Administraţiei revistei noastre. * „Amicul Poporului", calendar redactat de Visarion Roman, pe anii 1861—1869. Ofertele, cu indicarea preţului, a se adresă librăriei W. Krafft — Sibiiu. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. TIPABUl, LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoramamca.ro