SUM. Carmen Sylva . . Ernest Maur/ciu Arndt. D. Nlarcu . • . . Trecând... (poezie). 1. Agârbiceanu . Copilul Chivei. Victor Eftimiu . Statuia ’ncfiinafă idilelor inoarte (poezie). Al. Cazaban . . Zeiţa Bunătăţii. M. P.............De-o fi... (poezie). Vidu Rusmin . . Pădure (poezie). Liviu Rebreanu . Răfuiala. G. Rotică .... Pe gârla morii (poezie). A. Cotruş .... Cântec (poezie). E. Hodoş .... Pagini străine: Ivan Turghe- niev: Ceasul. RUL. Dări de seamă: • Mih. Sadoveanu: Duduia Margareta (O. C. T.). 1. lonescu-Boteni: Din satul nostru (l■ D.). Dr. Ambrosiu Cheţian: Florian Porcius ca botanist (T.). Cronică: .... f Elena Doamna (/. C.). Catulle Mendâs. (Otilia de Cosmutza). Serata etnografică din Arad. Biserica din Calafat. Reviste şi ziare. Ştiri. — Poşta Redacţiei. — Poşta Administraţiei. llustraţiuni: Vedere din interiorul bisericii din Calafat. Columnele bisericii din Calafat. Biserica din Calafat: Maica Preacurată. Biserica din Calafat: Constantin şi Elena. Elena Doamna (cea din urmă fotografie). Catulle Mendfes. Judith Gautier. Emanuel Glaser. Pictorul Acusius Covaci, ilariu Marian. .:V» ■fc: Gtustro-Ungaria: 1 an.......... 6 lani . . . . ABONAMENT: 12 cor. Ed. de lax 6 », ,, ii ii 20 cor. 10 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 8 cor. Komânia şi în Străinătate: i an..................16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. 6 luni................8 „ „ „ „ ... 13 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 14 Cor. v Jleclamaţiile suni a se face în curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). b. 1 * ” f 1 t ' . j • f » r 1 ' ^ 4 ” ► T -= Poezii In deposit la w. Krafft ! | 1 Sibiiu (Nagyszeben) | 1 i 1 . .. , _ _ i .-r i 1 1 ! ■ ! 1 i 1 ' 1 1 1 Anghel D., Fantazii. 1909. 1.50. Goga Oct., Ne chiamă pământul. -- * ■ Asachi Gh., Poezii. 1908. 1.50. 1909. 2.--- --- Băilă 1., I. W. Goethe, H. Heine. Inimioara. 1907. ---.60. - ■ _ _ 1902. ---.80. losif O., Romanţe şi Cântece de Heine. Bolintineanu D., Poezii. 1908. ---.40. 1901. 2.--- Cătină 1., Poezii (1847). 1908. -.15. Mavrodin M., Poezii. 1909. ---.60. ■ = Creţeanu Gh., Poezii alese. 1909. ---.60. Petrino D., Poezii alese. 1908. ---.50. Eminescu M., Poezii. 1908. 1.50. Puşghiu A., Ţiganii. 1908. ---.20. - - = Giulescu C. A., Floride câmp. 1909.-.50. Vlahuţă A., Poezii. 1909. 2.---. --- www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea unui comitet de redacţie. Colaboratori: 1. Adani, I. Agârbiceanu, Andreiu Bârseanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brediceanu, I. Ciocârlan, V. Cioflec, D. N. Ciotori, Al. Ciura, Otilia Cozmuţa, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, O. Goga, Enea Hodoş, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian, Gh. Tulbure. Orice reproducere, fără indicarea izvorului, este oprită. Ernest Mauriciu Arndt. Suflet mai înflăcărat ca Arndt nu cred să fi fost pe lume. Eră aproape trecut de optzeci de ani când l-am cunoscut în Bonn, unde am petrecut patru semestre, doi ani întregi din cauza mamei şi a sărmanului meu frate, cari, bolnavi amândoi, erau acolo sub îngrijirea unui chirurg. Dar, cum zicea adesea un prieten bun, în casa noastră n’aveau medicii noroc. în cei doi ani, Arndt ne-a fost cel mai credincios prieten. Şedea ceasuri întregi cu noi, îi cetiâ mamii în limba suedeză sau ne povestiâ din luptele eliberării. Eu — copilă pe-atunci — şedeam pe genunchii lui şi ascultam cu încordare, cum ascultă copiii. Arndt eră de-o extraordinară vioiciune; povestind, se înflăcăra şi loviâ pe mama pe umăr, uneori chiar cu pumnul; mama îi învăţase obiceiul şi îl poftiâ întotdeauna de-a dreapta fiindcă pe partea bolnavă nu suferiâ nici cea mai uşoară atingere. Aşa eră Arndt: îşi uită de sine când povestiâ; făcea spume la gură, da din mâni, loviâ pe mama pe umăr şi-mi îndesă pe frunte degetul lui sdravăn. Eră aşa de pornit parc’ar fi fost francezii încă în ţară, germanii tot sub stăpânire străină şi regina Luiza tot nefericită. Pentru el erau toate încă prezent. Se gândiâ mereu, făureâ planuri mari cum s’ar puteâ uni patria şi îşi ieşiâ din fire când auziâ pe unii zicând că Germania n’ar fi decât o concepţie geografică. înflăcărată îl ascultam şi eu, căci la noi acasă, în zidurile dela Neuwied, steteau încă gloanţele şi ghiulelele generalului Hoche si amintirile erau încă vii în inimile noastre, y 1 căci doi unchi şi două mătuşi, cari petrecuseră vremurile acelea, ne mai trăiau. Arndt scriâ versuri şi ne cetiâ poeziile lui din vremuri trecute si de-atunci. îmi cresteâ y » inima când îl auziarn. Ca valuri de foc se revărsau asupra mea povestirile răsboinice şi-mi cuprindeau sufletul. Cu toate povestirile Iui n’ani devenit însă unilaterală şi n’aş fi devenit-o chiar dacă n’ar fi fost pe-atunci în Bonn domnul Mon-nard, un francez care si dânsul erâ adeseori oaspele nostru. Nu, căci mai veniâ la noi pe-atunci si un tânăr dintr’o tară de tot necunoscută. El ne spuneâ că patria îi este Moldova si că limba lui strămosască e cea y y românească. Erâ mic de stat si oacheş. Mai y y aveâ doi fraţi studenţi la gimnaziul din Bonn, si mai mici si mai oacheşi decât el. Cel y y y mare se numiâ Dumitru Sturdza. Şi Dumitru Sturdza vorbiâ despre ţara lui cu aceeaş dragoste aprinsă ca şi Arndt despre Germania. Ţara lui Sturdza erâ însă cu mult mai nefericită. Suferise în mai multe rânduri jugul străinilor şi nu-şi mai puteâ veni în fire; erâ împărţită în două: Moldova şi Muntenia. Mama l-a rugat odată pe Sturdza să spuie un cuvânt în limba lui si mi-aduc aminte c’a » rostit cuvintele „a fi“... Şi cel dintâi pe care l-am văzut şi recunoscut pe peronul gării, când s’a oprit trenul care mă duceâ la Bucureşti, a fost Sturdza — Dumitru Sturdza, studentul universitar din Bonn, mai târziu de nenumărateori prim-ministru. Aşadar nu erâ numai Arndt asa cum erâ? » y Aceleaşi sâmtăminte le aveâ si străinul, ba i y y 7 www.dacoromanica.ro 196 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1909. încă şi mai trist, şi mai îndurerat era el. Arndt se inspiră din luptele câştigate şi cântase toţi eroii, iar noi îi ştiam toate cântecile de când începusem a vorbi. Eră deci firesc să-l privim ca pe-un sfânt. Dar aci eră şi MonsieurMonnard a cărui fiică scrisese cartea pe care am cetit-o mai cu drag în copilăria mea. „Augustin" eră, pare-mi-se, povestea unicului ei copil, pe care-I pierduse. Mon-sieur Monnard eră mai puţin pornit ca Arndt, dar şi dânsul vorbiâ atât de frumos, iar fiica sa eră încântătoare. Şi mai eră şi Sturdza care purtă ’n suflet dragoste aprinsă de patrie şi nădejdi şi vise măreţe cum să-şi ridice neamul si tara pe care atunci puţini o cunoşteau. Treceam atunci de-o copilă sglobie — totuşi ascultam, ascultam dusă pe gânduri. Povestea vieţii lui Arndt n’o cunoşteam încă, nu ştiam cât de nefericit fusese ca părinte, vedeam într’ânsul numai poetul, patriotul însufleţit. Şi eră o revelaţie pentru mine, ce minuni poate creâ omul din limbă. Păcat că nu sunt copiii mai deschişi, mai comunicativi. Câte n’ar învăţă întrebând, — dar ei îşi bat capul singuri şi nu pricep şi se miră cum de nimeni nu le spune ceeace ar dori ei să afle. Şi cine-ar fi crezut că în mine tresărise pe-atunci cea dintâi licărire a sufletului de poet şi că licărirea aceea mă trăgeâ mereu spre poetul moşneag. Ştiam să recit toate poeziile mari de Schiller. învăţam pe de rost cu o mare uşurinţă; auziam o singură dată o poezie şi o ştiam. Scânteia aruncată de Arndt aveâ ce s’a-prindă în sufletul meu. Poetul aveâ o voce răsunătoare, ca şi când slăbiciunea bătrâneţelor n’ar fi avut nici o putere asupra lui. Mişcările îi erau elastice, păşeâ repede şi ochii îi străluceau. In gură n’aveâ nici un dinte, dar ce frumos ştiâ să vorbească. Moda de-acuma cu dinţii puşi a luat mult din farmecul moşneagului. O gură fără nici un dinte e mai frumoasă decât o gură cu dinţi puşi, şi păstrează expresiunea fetii neschimbată. Am observat aceasta nu numai la Arndt, dar şi la unchiul meu Max de Wied, exploratorul Braziliei şi la alţii. Pe atunci dinţii căzuţi nu se înlocuiau. Fireşte că Arndt stropeâ grozav când vorbeâ, ca toţi cei cari n’au dinţi şi apoi — par’că văd — se ştergeâ cu o batistă roşie de mătase sau ştergeâ pe cei pe cari îi stropise. Dar asta nu-1 turbură deloc nici pe el nici pe noi cari îl ascultam. Vorbeâ bucuros si de tot felul de arme, lănci şi altele, imaginea cărora nu eră însă niciodată bine desluşită în mintea mea. Eram t o fire pacinică şi îmi plăceau mai bine versurile lui. Unitatea Germaniei ne însufletiâ 1 încă pe toţi; abia trecuse anul patruzeci şi opt; pe toţi îi stăpâneâ încă visul zilelor mari, când s’au purtat cocardele negru-roşu-aur şi s’a nădăjduit că se va ajunge la unitate şi că regele Prusiei va primi coroana de împărat al Germanilor. Multă apă a trebuit însă să mai curgă pe Rhin până la îndeplinirea visului măreţ! Trecând... Ca vechile domnite ’mbujorate Tu numeri la fereastră ’ncet, rubine Şi te gândeşti la nopţile senine, La ziua mare, când vei fi mireasă! Trecând grăbit, o umbră călătoare, Din frunzele ce cad,îmi fac cunună... — Mă dor de moarte serile cu lună Şi-un capăt par’c’aş vrea să pun la toate I D. Marcu. www.dacoromanica.ro Nral 9, 1909. LUCEAFĂRUL 197 Copilul Chivei. Chiva eră o femeie săracă, care văduvise de mult. Bărbatul ei murise de năduseală, de greutate la piept. Că-şi aveau căsuţa, cât o colibă numai, sus pe munte, şi Moise se ţinea că are năduşeală din urcuşul acela. Veniâ rupt de oboseală dela muncă şi până ajungea deasupra făcea popasuri, pufăind din buzele late, ştergându-şi sudoarea. Şi când a murit el, femeia a răsuflat uşurată. Multămiâ lui Dumnezeu c’a scăpat-o, iar oamenii îi luară în nume de rău mulţămirea ei. „Poate nu l-ai grijit cumsecade, tu Chivo! ziceau unii. — Apoi de asta una să nu mă ierte Dumnezeu. Că ’n zilele din urmă nici nu-mi mai zicea Chivo, ci mamă. Şi-i spuneam: mă Moise, nu-mi zice tu mie mamă, că eu nu ţi-s mamă. Da el nu ascultă ci-mi zicea mamă dragă, şi plângea înăduşindu-se.“ Şi Chiva, din ce a fost săracă, a rămas si mai săracă. Nu mai eră, vez’că, om la casa ei. Şi dacă nu mai eră, Chiva începu să umble prin sat, la unul şi la altul, să spele, să sape, să toarcă. Şi-şi câştigă bucătura de toate zilele, dar bucătura aceasta îi păreâ ei cu mult mai amară decât pe vremea când trăiâ Moise. Pe-acasă nu da decât seara. Şi de câteori deschideâ uşa, i se păreâ că intră într’un sicriu, şi frigul pătrundeâ în trupul ei slăbit de muncă. Ani dearândul, iarna şi vara, eră cu rufele la fântână ori la părău, când la o casă când la alta. Vara spălă desculţă şi picioarele ei slabe, subţiri şi uscate se împlântau nervos în-cârligându-şi degetele în pământul umed, în tină. Iarna-şi înmormântâ picioarele în nişte cisme grele, umflate, tari, pe cari îngheţă apa. Muiâ, zoleâ, izbeâ cu maiul, storceâ, cu faţa pământie. Din gura ei nu ieşiâ vr’o frântură de cântec, ca dela alte femei spălătoare. Si nu eră trecută cu vrâsta. > Şi cum munca-i eră grea, femeile pe la cari lucră o mai cinsteau cu câte-un păhărel de vinars. De altfel, se poate, mai mult ca să aibă ele prilej de beut, decât s’o întărească pe Chiva. Dar pe trupul ei slab beutura începu să prindă putere, şi, dup’o dedare de vr’o doi ani, Chiva se făcu beutoare. Şi dela o vreme bea aşa, de cădeâ în cârciumă, ori după vr’un gard, unde dormiâ până dimineaţa. Obrajii i se supseră şi mai tare învineţind, picioarele i se subţiaseră şi mai mult. Dar de muncit munceâ. Chiva n’a avut copii cu bărbatul, cu Moise. Dar dupăce începu să se îmbete, la vr’o patru ani după moartea soţului, femeia se trezi într’o dimineaţă plină de groază. Se gândiâ cutremurându-se si-si aduceâ aminte cum a > y ieşit seara dela cârciumă, cum o părăsiseră puterile şi căzuse într’un şanţ. Apoi i se întunecă iar, şi iar i se lumină, vedeâ ceva, cuprinsă de fiori. în ziua aceea a bolit acasă. Dar a doua zi plecă iar prin sat la lucru. De atunci i s’a făcut scârbă de beutură îi ghiceâ mirosul în depărtare, şi numai din miros i se făceâ rău. Si n’a trecut mult s’a > > început să se înfoaie, să se rotunzească, aşa că ’n urmă păreâ c’abiâ o mai ţin picioarele subţiri. Acum îi veniâ greu să spele. Se aplecă în junghiuri, se ridică de pe ciubăr cu ameţeli la ochi şi se purtă greu de colo până colo. Când se obosiâ, îşi puneâ mânile ude, sbârcite de leşie, pe pântecele mare, şi odihneâ. Da ’n urmă s’a scăpat de greutate şi s’a trezit c’un ficior în casă. Când l-a privit întâia oară copilul zâmbeâ, când şi-a întors ochii spre hârbul de fereastră, soarele dimineţii râdeâ, chiar şi motanul ce se isbise de toţi pereţii mai înainte, când Chiva, înjunghiată de dureri urlă, zâmbeâ acum pe vatră. Aşa i se păru Chivei şi un zâmbet şters îi trecu şi ei pe faţă, apoi, cald, i se opri pe buze. Când a ieşit mai întâi la muncă, n’a mai plecat singură de acasă, ca alte dăţi. îşi înfăşură ficiorul într’un cojocel vechiu, îl luă mototol în braţe şi plecă. Femeile întâi se codiră s’o mai primească la lucru. Ba că-i prea slabă, ba că va urlă copilul, ba că nu va puteâ lucră de copil. S’a aflat una cu suflet bun, care o lăsă să spele. Şi de aci îi merse vestea bună în tot satul. Că spală mai bine ca pân’ acum, că pruncul nici nu-şi deschide gura. Şi de aci încolo bucătura de pâne iar îi eră asigurată. 1 www.dacoromanica.ro 198 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1909. Şi ’ntr’adevăr copilul eră de tot bun. Rar când da să plângă. Şi nu plângea nici atunci, ci scânceâ numai, oprindu-se deodată, ca şi când i-ar fi pus ţâţa la gură. Dar nu eră ţâţă, ci numai un bumb de piele dela cojocel. Morfoteâ la el şi—i treceau ciasuri întregi, pânăce Chiva îşi desfăceâ sânul slab să sugă. Şi de câteori îi da să sugă, iar i se aşeză Chivei zâmbetul cald pe buze. Căută ochii copilului, şi ochii aceia îi păreau ei nespus de luminoşi şi de buni. Când mai gătâ cu spălatul, luă de tors de pe la femei şi tor-ceâ acasă. îşi puneâ copilul într’o alviuţă, îl scoteâ sub streşina casei i Ia umbră. De legănat nu-1 legănă. Copilul adurmiâ îndată, cât ce sugeâ. Chiva sfârăiâ din fus si-i veniă să > bonăie un cântec. Dar îi eră ruşine şi tăceâ. Copilul Matei 'eră de un an şi jumătate acum. Umblă în picioare, se ţâră de-abuşile, prindeâ motanul de coadă. Şi când cela-şi întindeâ laba şi-I ghiorâ. Matei plângeâ, scoţând nişte sunete tare ciudate. Chiva strigă de multeori la el: „Măi, Matei, mă, lasă mâţa că te ghioară.“ Dar Matei n’o luă în seamă. Chiva purtă frică mare de tunete. Când tună se ’negreâ ca ţundra. Şi se tot gândiâ: Ce va fi când va durdui şi va auzi Matei? N’a muri de frică? Şi într’o după amiază eră chiar afară cu copilul. Dup’o fulgerare, trăsnetul izbi undeva aproape un brad. Dar Matei nici nu s’a clintit. Chiva-şi făcu cruce ca de minune. Copilul creşteâ şi se întăriâ. Dar trecuse de trei ani si > nu ziceâ nici „mama". Cât s’a trudit ea să-l facă să-şi deschidă gura, să zică o vorbă. Dar Matei nu învăţă nimic. > Când îi stă mamă-sa în fată urmăriâ i cu ochii foarte vioi cum îsi » mişcă buzele, cum face cu manile. Dar atâta tot. Apoi îşi plecă capul şi-şi ve-deâ de lucrul seu: tot umblă c’o vargă să bată mâţa. j Chiva nu eră prea necăjită. Ziceau unele muieri că poate-i mut. Dar au fost ei copii şi mai grei de cap ca Matei cari au vorbit şi mai târziu. Nu puteâ să creadă că-i nepriceput, căci din ochii lui vedeâ că înţelege, şi de multeori, când Matei scoteâ vr’un glas întunecat, Chiva suspină şi ziceâ: „Dragul Chivei cel cuminte, că nu i se mai desleagă lui odată limba.11 Şi-l duceâ cu ea, ori unde eră la lucru. Băiatul şedea tăcut lângă dânsa, ori se jucâ cu bâta în apă, pleoscănind. Ş’odată, eră Vedere din interiorul bisericii din Calafat. www.dacoramamca.ro Nrul 9, 1909. LUCEAFĂRUL 199 Matei trecut de cinci ani, veni un câne, le luă traista cu merinde şi fugi. Chiva auzi de-odată un „î“ prelung, înfundat, şi când s’a ridicat capul văzu cum dă copilul din mâni, arătând hoţul. „Doamne, sfântă maică Precestă, Matei se vede că-i mut,“ zise Chiva. Văzuse ea de mult un biet de om, care chiar asa făcea ca > băiatul ei. A stat puţin înlemnită, apoi a fugit la copil, l-a luat în braţele ei uscate, l-a strâns cu patimă des-nădăjduită, ş’apoi a început să plângă. Dar Matei arată mereu cu mâna, încotro a fugit cânele. — Chiva nu-1 luă în seamă, şi se apucă iar de spălat, frântă si îmbătrânită y deodată. într’asta Matei îsi luă y băţul şi porni după hoţ. Şi se apropie tiptil, îl fripse odată, si când sădeeadoua-oară, cânele lăsă traista şi fugi. Matei stătu, gândindu-se par’că, apoi se plecă grabnic, luă o piatră de jos şi sburătăci după câne. Da chiar atunci se ivise un Român pe drum, şi peatra îl izbi în picior. Acesta, încruntat, strigă la Chivă: „Păzeşteţi mutul, tu muiere, că dai de dracul." Şi muierea strigă: „Mateiaş mă, mă Matei, hai tu la mama!" Copilul însă n’avea grije de venit. Merse deci ea si-1 aduse, îmbrăti-şându-1 din nou: „Dragul Chivei drag, zise ea, că el nici n’aude." Acum stiâ Chiva că 1 y lui nu i dat s’audă si să vorbească. în urmă, ca omul care n’are ce face, s’a obişnuit şi cu nenorocirea asta. S’a obişnuit că Matei începea să-i dee ajutor. îi ajută să ducă rufele la fântână, îi ajută să le întindă pe sfoară ori pe gard. Şi de multeori eră drumul plin de băieţi cari se jucau. Si făceau Iar- y mă si se izbeau, si se f y făceau cai si soldaţi. Iar Matei sta înfipt locului, se uită cu ochii mari, fără înţelegere, la ei. Şi Chiva oftă şi ziceâ: „dragul Chivei drag, cum s’ar jucâ şi el să fie sănătos ca alţi copii." Dupăce crescu mai mărişor, în-cepîi să muncească si el. y Duceâ apă, tăiâ lemne, iar mai târziu începu să bă-iască în băi, cu oamenii din sat. Şi câştigă plată bună. în toată Sâmbăta seara mergeâ şi el şi întindea palma. Stăpânul cinstit îi dădeâ banul. Matei îl strângeâ în mână şi-l duceâ aşa, închis ca ’ntr’o pungă, mă-sii. Dar Chiva slăbeâ şi se uscâ şi se apropiâ de moarte. Când ea s’a pus la pat, Matei n’a mai mers la bae. Aveâ bătrâna câţiva creiţari adunaţi din munca lui, şi-i făcu semn să stee acasă. Matei a stat, dar’ nu înţelegeâ nici zăcerea mă-sii, nici strâmbăturile ce i le 1* www.dacoromanica.ro 200 LUCEAFĂRUL Nrnl 9, 1909. vedea pe faţă. Şi Chiva îi făcea semn, din când în când, să se apropie, îl prindea de mână, îi spunea ceva, şi se ’ntorceâ cătră perete. Aceasta a ţinut patru zile. în ziua a cincia Chiva, zgârcindu-se, muri, pe când o femeie vecină îi ţinea lumânarea. Matei privea nedumerit, şi când vecina îi făcu semn din mână că „s’a dus“, ficiorul gândi că-i spune să iese afară, şi voi să deschidă uşa. Dar vecina îl chemă prin semne la pat şi-i puse mâna pe trupul rece al bătrânei. Atunci Matei se sgudui, ca şi când ar fi pătruns un înţeles şi în sufletul lui, şi după ce se sgudui începu să mugească, ca şi când l-ar fi izbit cineva cu muchea. Apoi s’a liniştit de tot. Priveghiu la casă săracă nu se face, că n’are cine să dee beutură, şi astfel Matei a durmit două nopţi singur cu moarta. După prohod a plecat şi el după sicriu. Dar în cimiter, când a văzut că vreau s’o coboare pe mă-sa în groapă, Matei începîi iar să mugească, şi a prins de piept pe gropaşi să nu-i lase. Abia l-au liniştit vr’o patru Români, numai cu puterea, nu cu tălmăcirile ce i le dădeau. în ochii lui ardea o ură nemărginită şi din când în când pufăia pe nas şi pe gură. Dar n’a mai făcut nimic, n’a mai cercat nimic. A stat până la urmă, a privit moviliţa proaspătă cu luare aminte, s’a uitat la cruce şi apoi s’a dus. Şi în noaptea aceea a tot gemut Matei, a tot mugit... Ş idin când în când căpătă glas curat omenesc, plângea ca oamenii, cu glas moale si înduioşat, cum n’a avut înainte niciodată. Răgneâ la ’nceput în felul lui, apoi încet-încet părea că i se lărgesc grumazii, glasul se ’mpuţinâ, se înduioşa, se mlădia, şi creştea iar, desnădăjduit, cerând milă par’că. în răstimpuri se făcea linişte în casă, şi deodată porniau mai multe glasuri, dar toate se topiau curând într’unul singur, şi aspru şi moale, şi pătrunzător şi adietor, cum n’a fost pe lume decât singur glasul lui Matei, în noaptea ’n care şi-a jelit pe niamă-sa Chiva. I. Agârbiceanu. Statuia 'nchinată idilelor moarte. Pe soclul de marmoră neagră, maestrul Urcase icoana iubirilor sale: Statuia 'nchinată idilelor moarte, Amantelor brune, amantelor pale... Acolo ’nchisese vieafa-i întreagă Şi tristele-i ceasuri şi clipele-i sfinte... Iubite pierdute, iubite uitate, Treceau amintindu-i străvechi jurăminte. In ochii statuiei turnase visarea Şi calmul din ochii amantelor pale Şi ’n părul statuiei turnase undirea Inelelor brune pe frunţi ideale. Sculptase ’n mijlocul perfid mlădierea Din trupul de viespe al unei străine Şi-o palidă mână, acuma ’nghefată, în mâna subfire cu degete fine. Acolo, în pieptul ascuns în dantele, O inimă caldă părea că palpită... ...Cu sânul acela de marmoră albă Murise frumoasa la pieptu-i lipită!... Când ziua pălea ’n depărtare, maestrul, Cu mâna la frunte, cu fruntea plecată, Intră în altarul nălucilor scumpe Şoptindu-şi apusa poveste: odată... _ Şi ’n seara tăcută vedenii uşoare, Vedenii desprinse din alba statuie Ca palizi arhangheli vedea cum se ’nalfă, Cum taie văzduhul şi ’n slavă se suie... Plutea împrejuru-i întreaga vieafă: Şi tristele-i ceasuri şi clipele-i sfinte Iubite pierdute, iubite uitate, Treceau amintindu-i străvechi jurăminte. ...Şi ’n seara când alta veni să contemple Icoana iubirilor sale trecute, O dragoste nouă îi şterse din suflet lubitele-i moarte, uitate, pierdute... Şi ’n seara când alta veni să asvârle Un zâmbet de ură spre templu, — deodată, Din soclul de marmoră neagră, statuia Ca idolii antici căzii sfărâmată... Victor Eftimiu. www.dacoromanica.ro Nrul O, 1 !)09 LUCEAFĂRUL 201 Zeiţa Bunătăţii. Pe o zi posomorită ca fruntea unui ocnaş, criticul plecă să întâlnească pe zeiţa Bunătăţii. După un umblet obositor, trecând peste câmpii nearate, suind dealuri cu pripoane repezi, coborind văi cari îi furau răsuflarea, dând prin mocirle şi smârcuri afundătoare, ajunse, sfârşit de oboseală, în împărăţia zeiţei Bunătăţii. Cum păşi hotarele acestei împărăţii, norii se îm-prăştiară ca prin minune, şi în mijlocul cerului se ivi un soare strălucitor, încălzind cu razele-i mângăitoare tot cuprinsul din bătaia luminei lui. înaintea criticului se întindeâ o câmpie acoperită de o iarbă care nu sămănâ cu ierburile pe care Ie cunoştea până atunci. Firele ei groase şi moi cădeau leneşe la pământ, formând un strat plăcut la atingere, şi în care piciorul se afundă ca într’un adevărat covor de Persia. Câmpia eră întretăiată de un drum larg, acoperit cu o pulbere cafenie, care părea a fi praf de ciocolată şi nu de ţărână sau piatră. în praful acesta se tăvăleau, fără să se sinchisească de apropierea criticului, câţiva iepuri aşa de graşi şi de greoi că n’ar fi putut alergă nici zece paşi fără să se odihnească... Mai departe, o ciocârlie vrând să se ridice spre a se avântă în aerul limpede, îşi desfăcu aripele încercând să se salte, dar fiind prea greoaie, rămase jos şi se mulţumi să-şi ţârâie de acolo cântecul care trebuiâ să răsune în înălţimea văzduhului. Fără să se ostenească mult, criticul străbătu câmpia şi ajunse într’o livadă deasă pe care o îmbalsamă mirosul de fructe coapte. Numai din pomi roditori eră alcătuită această livadă, şi criticul se minună de atâta belşug. • Călătorul se opri la umbra unui prun bătrân. Abiâ se aşeză jos, şi iată că din pom se scutură — fără cea mai mică adiere de vânt — câteva prune de mărimea unor caise. Erau aşa de coapte încât ajungând jos, se lăţeau prefăcându-se pe loc în cel mai poftitor magiun. Criticul n’aveâ decât să întindă mâna şi să ospăteze. El însă îşi ridică ochii în sus. Pe o ramură d’a-supra lui stă umflată în pene o privighitoare care, deşteptată din somn, îl privea mirată cu ochi de vrabie pomesticită. — Da tu de ce nu cânţi? — o întrebă criticul — Nu cum-va ai pierdut vocea? — N’am pierdut-o 1 — îi răspunse privighitoarea grăind duios. — N’am pierdut-o, dar nu cânt fiindcă mi-e teamă să nu jignesc pe acei cari nu sunt la în-nălţimea vocei mele! S’ar supără, fără îndoială, şi pupăza, şi ghionoaia şi coţofana!.. De ce să le fac sânge rău?... Sărăcuţele de ele!! Criticul se sculă minunat de răspunsul privighitoarei şi luându-şi bastonul plecă înainte... Când eşi din livadă, dete de o baltă mare in care se bălăceau tot fe'ul de înotătoare. Apropiindu-se de un gâscan, care moţăia de somn pe mal, îl întrebă: — Cum dormi aşa fără grijă în pustietatea asta?... N’ai teamă să te umfle un vulture cumva? Gâscanul răspunse fără să se deranjeze: — în împărăţia Bunătăţii n’au ce căută vulturii!... însfârşit, criticul ajunse la poarta palatului. Palatul zeiţei, deşi eră de marmoră, totuşi nu eră împodobit cu nici un ornament de arhitectură. Părea casa unui gospodar bătrân şi bogat. Intrarea eră păzită de doi mieluşei de curând născuţi cari sburdau cu nepăsare, negândindu-se, de sigur, la cuţitul măcelarului. Criticul fu primit în sala de recepţie. Zeiţa îl aşteptă pe tronu-i larg de aur şi aveâ în ochi strălucirea plină de mulţumire a unei Grossmutter când işi primeşte nepoţelul care vine să-i ureze fericire de ziua ei onomastică. Când îl văzu pe critic, îl pofti să şadă şi cea dintâi grije fu să-l întrebe dacă nu e flămând. Şi fără să aştepte răspunsul, începu să bată din palme cu mulţumire. în clipa aceea, in faţa criticului uimit se întruchipă o masă, şi pe masă o ciaşcă mare de cafea cu lapte, însoţită de o felie şi mai mare de cozonac galben ca gălbinuşul de ouă. — Mulţumesc, mulţumesc! — se închină criticul — n’am venit nici să mânânc, nici să-mi îndulcesc gura, am venit să-mi îndulcesc sufletul, ca să nu-mi mai zică nimeni că sunt om rău şi veninos. — Dar ce pot aveâ oamenii împotriva dtale?— il întrebă zeiţa. — Ce să aibă? la am indrăsnit să scriu adevărul, sau cel mult să-mi arăt părerile mele asupra celor cari nesocotesc Arta, pângărindu-o. — De unde vii, străinule? — Viu dintEo lume unde cioplitorii sunt preţuiţi drept sculptori, unde zugravii de firme sunt admiraţi ca nişte pictori adevăraţi şi unde mâsgălitorii de hârtie sunt consacraţi ca mari scriitorii... Şi toţi aceştia sunt răsplătiţi cu medalia benemerenti pentru lucrările lor artistice! — Şi de ce te supără lucrul acesta? — se mira zeiţa.— Oare cioplitorii, zugravii de firme sau mâzgălitorii de hârtie, nu sunt creaturi de ale lui Dumnezeu... Oare n’au şi ei dreptul să se aştepte la o răsplată pentru munca lor?... Şi la urma urmei, ce te îndreptăţeşte pe dta să le cumpăneşti munca? — îndeletnicirea mea de critic! — răspunse cu mândrie criticul privind pe zeiţa drept în faţă. — Dacă eşti critic — răspunse Bunătatea, — n’ai ce căută în împărăţia mea! — Ce să fac atunci — se rugă criticul desnădăj-duit — ce să fac ca să merit cinstea aceasta? — Lasă-te de critică. — Dar cum?... — Nimic mai uşor — zise. zeiţa şi, luând, nu ştiu de unde, o sticluţă mică cu o licoare verzuie, i-o dete criticului, zicând: — Ia această licoare şi când vei ajunge în ţara ta, gândeşte-te la mine şi înghite câteva picături. www.dacoramamca.ro 202 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1909. Criticul, luând sticluţa, mulţumi şi plecă repede pe unde venise. Când a ajuns pe pământul ţării sale, duse sticluţa la gură şi, gândind la zeiţa Bunătăţii, trase o ghiduşcă. Minune! Cum înghiţi licoarea, criticul fu cuprins de o mare bucurie, fruntea i se descreţi, şi începu să bată din palme ca un copil cărui i s’ar aduce o veste îmbucurătoare. Cerul i se păru mai limpede ca altădată şi oamenii cari îl întâlneau paFcă îl priviau cu dragoste şi chiar cu admiraţie. Trecând pe lângă un ocol, auzi sbierătul unui măgar. Niciodată n’auzise o voce aşa de frumoasă! Par’că ar fi cântat o privighitoare! Se opriâ în faţa clădirilor şi nu-şi puteâ stăpâni admiraţia pentru statuete de teracota; sau nu se sătura privind firmele de pe la uşile prăvăliilor. Când ii cădeâ în mână vre-o carte, pe care mai înainte o aruncă cu dispreţ, n’avea destule cuvinte de laudă pentru cel ce o scrisese!... Vestea despre schimbarea lui se lăţi îndată, şi acum criticul se vedeâ încunjurat cu dragoste de toţi acei cari mai înainte n’aveau ochi să-l vadă. Şi criticul a ajuns la adânci bătrâneţe, senin, cu sufletul curat şi cu nădejdea neclintită că va moşteni împărăţia cerurilor! AL Cazaban. De-o fi... De-o fi în cartea ursitoarei în coiful unei fefe scris, Să mă ’ndrăgeşti şi tu pe mine Cuprins de vraja unui vis, Să mă doreşti şi tu, bădifă, Cu dorul pătimit de mine, Şi să mă chemi cu drag pe nume în faptul serilor senine, Şi dacă pasul tău atunci Spre casa mea se va ’ndreptă, Pe drum, adă-ţi aminte, bade, C’am încetat a te-aşteptă. Că ’n scurgerea înceată-a uremii Am ostenit dorind norocul — Şi că ueninul îndoielii Putea să-mi stângă ’n suflet focul... In preajma uşii mele ’nchise O clipă doar să te opreşti, Şi uorbele ce vreai a-mi spune Tu bine să le cumpăneşti... Şi mângâierea cea dintâi Să-ji fie blândă şi cuminte —■ Că fericirea m’ar ucide, Bădiţă, să-ţi aduci aminte... M. P. Pădure. Din freamătul frunzelor tale Dresare o lume de şoapte, Duioasă--ţi răsuni tânguirea De jale în tainica noapte. născută din plânsul de veacuri Di--e aşa de duioasă cântarea, jeleşte alături cu tine, în vălul ei negru, şi zarea. Du ştii jalea vremilor noastre — Coboară din lumea sclipirii 0 rază şi ’n lacrămi de roauă îţi lasă sărutul iubirii. Din glas de ’nfrăţire cu doina £ şoapta poveştilor tale, Suspină alături cu tine Şi florile toate din vale. Vidu Rusmin. www.dacoromanica.ro N ral 9, 1909. LUCEAFĂRUL 203 Răfuiala. i. Primenit de sărbătoare,gata demult de ducă, Toma Lotru acum şedea mototol pe lăicer, cu coatele răzimate de marginea mesii, cu obrajii scufundaţi în găvanele palmelor,privind ţintă la un ochiu de fereastră pe care gerul mai bine, dar atunci un strop lat de apă se desghiocă de sub pervaz, se prăvăli în cârli-gături mărunte peste miezul geamului şi, deodată, toată icoana se poci şi toate florile se schimonosiră... Toma clipi aprig de două ori, desvălind Biserica din Calafat: Maica Preacurată. straşnic de astă-noapte zugrăvise sumedenie de chipuri de ghiaţă, ciudate şi întortochiate ca şi visurile urîte ale unui om necăjit. îşi băteâ capul să lej slovenească... Iacă, colo ’n mijloc, o minune mândră şi mlădioasă, un trup frumos de femeie, proptit şi ’n dreapta şi ’n stânga pe două matahale şterse şi prelinse. Şi jur împrejur, uite, cum se încolăcesc dea-valma iezme hâde, subţiri, dintre cari se desprind şi se împletesc, în rotogoale răzleţe, cununi de ghiaţă argintie... Toma părea că începe să înţeleagă rostul acestor chipuri, îşi încruntă sprâncenele ca să Ie pătrundă doi ochi mari de cărbune stâns. O fulgerare de pară lucitoare îi învioră o clipă privirea, o licărire de mânie pătimaşă, care, însă, se înnecă îndată în nedumerirea ce-i cotropea necurmat sufletul. O oboseală moleşitoare i se strecură prin mădulare. Simţea cum îi ţâşneşte ceva prin inimă, ceva nedesluşit încă, asemuitor şi cu durerea şi cu furia. Şi ’n răstimpuri îşi cântărea femeia prin păinjenişul pleoapelor întredeschise. O vedea aşa, ca prin ceaţă, proptindu-se cu o mână de coltul mesii, îmbrăcată în haine mândre sărbătoreşti, şi i se năzărea că vede o păpuşă www.dacoramamca.ro 204 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1909. de marmură în fereastră, o floricică atinsă de rouă... îi eră tare dragă Rafila, mai dragă ca ochii din cap. A luat-o săracă, numai cu cămaşa de pe ea, dar a trebuit s’o iee că de n’ar fi căpătat-o şi-ar fi făcut seama. N’a văzut el atunci nimic şi n’a vrut să audă vorbe. îi eră dragă Rafila şi nu-i păsa de altceva. Rafila a lăcrimat mult, foarte mult, când au făcut tocmeala. Eră fată orfană, crescută şi îmbrăcată din mila oamenilor, dedată de mică cu plânsul. Plânsul îi fusese întreagă vieaţa toată mângâierea şi în bine caşi ’n rău. A mai slujit pe unde a apucat şi aşa, încetul cu încetul, s’a pomenit fată mare, frumuşică şi sprintenă. Flăcăii nu-şi dau locul de dragul ei şi ea eră blândă şi bună cu toţi, dar pentru aceea tot satul ştiâ câ numai cu Tănase Ursu se înţelege ea şi se potriveşte, cum se potrivesc două turturele. A plâns mult Rafila, când a făcut tocmeală cu Toma Lotru, şi dela tocmeală până la cununie nici nu i s’au svântat lacrimile. Măcar că Toma eră ficior voinic şi bogat, iar Tănase sărac ca degetul... Toma a făcut, de dragul Rafilii, nuntă mare cum rar se pomeneşte. Dar Rafila nu încetă de fel cu plânsul... Şi când stăteau înaintea altarului, când îi puse popa să zică sfântul jurământ, cu trei degete pe sfânta cruce, Rafila a început să se bocească, de-i tremură şi cununiţa de flori de pe cosiţe. Atunci toate femeile plânseră de mila ei, încât se cutremură biserica de jale ... Mai mult a semănat cununia aceea a prohod decât a nuntă... Şi toată lumea se miră şi se minună, numai Toma nu se sfârşeâ de nimic, căci lui îi eră tare dragă Rafila... Şi a trecut de atunci un an de zile... O seamă de oameni spuneau că trăesc bine ca o pereche de porumbei, iar alţii svoneau că nu se prea învoesc la toate, cum ar fi să se învoiască un bărbat tânăr cu o femeie tânără... Rafila se topeâ pe zi ce mergeâ, cum se topeşte omul de omăt în bătaia razelor de soare. îi pieriseră bujorii din obraji, eră albă ca peretele. Dar acum, de când s’a măritat, n’a mai văzut-o suflet de om plângând. Numai Toma o vedeâ adese cu ochii înroşiţi. însă, când da el s’o întrebe, ea începeâ a zâmbi, şi astfel Toma nu mai îndrăzneâ s’o necăjască. Măcar că şi lui îi păreâ că zâmbetul acela prea samănă cu plânsul... îi eră tare dragă Rafila şi în sfârşit a băgat de seamă şi el că se vestejeşte şi se ofileşte ca o floare gingaşă copleşită de buruene. Şi, dela o vreme, a început să se gândească şi să se neliniştească din pricina aceasta. Se drămăluiâ într’o vâltoare de întrebări, ce rămâneau totdeauna fără răspunsşidesnodământ. Apoi, într’o clipă nenorocoasă, i-a venit în minte un nume, un nume ca oricare altul, dar a cărui slove îi înţepau auzul ca nişte ace aprinse. „Tănase Ursul" Deodată par’că i s’ar fi făcut lumină în creer. Păreâ că începe să înţeleagă multe lucruri neînţelese până acum. în clipa aceea, însă, a simţit în inimă svâc-niri viforoase, a simţit că toată mintea i se tulbură ca un lac în care se scurge un pă-răias nămolos. îi veni să se trântească cu capul de pereţi, când îşi aduse aminte acum de bocetele cele nesfârşite, când îşi aduse aminte cum n’a pus el seamă atunci pe bocetele acelea. Pentruce nu şi-a cătat el de cap, dacă a ştiut ce ştiâ toată lumea?... Bagseamă i-a luat Dumnezeu minţile. > Dar îi erâ dragă Rafila ş’acum, poate mai dragă de cum i-a fost, şi simţeâ că mai de grabă ar face moarte de om decât să se despartă de ea. Umblă ca un smintit si nu îndrăzneâ să » se apuce de nimic. Erâ voinic ca un brad şi se temeâ de toată umbra şi totuş alergă nebun după umbre. Se sculă în cap de noapte şi plecă. Spuneâ că se duce departe... Şi ’n capătul satului înturnâ peste hotare, săreâ garduri, treceâ ■ prin grădini ca un hoţ, pânăce ajungeâ iar în ograda Iui. Ş’aici se îndoseâ să nu-1 vadă nimeni, ca un copil care a făcut ceva rău, şi stă tupilat toată ziulica şi pândeâ, aşteptând să vadă ceva, să vie cineva. îl apucă seara nemâncat si nebeut, dar el nu se clinteâ din loc... Târziu, dupăce se încredinţâ că n’a văzut nimic bănuitor, se strecorâ iar pe unde a venit, tot cu acelaş gol în suflet, tot cu aceeaş dorinţă de a află ceva. îi păreâ bine că n’a găsit nimic, dar îi păreâ şi rău. Ar fi www.dacoramamca.ro Nrul 9, 1909. LUCEAFĂRUL 20.1 vrut par’că să dea de ceva, să puie mâna pe ceva ca să ştie hotărît — Şi aşa hoinărea neîntrerupt, când pe urmele lui, când pe urmele ei, totdeauna degeaba-Din toate alergăturile aceste n’a putut scoate nimic... Se chinuiâ şi se frământă, nemai ştiind de ce să se prindă, simţind numai curat, că o mână vrăjmaşă îl împinge tot înainte şi că îmboldirea aceasta nu-i lasă odihnă. Din om vesel ce fusese până atunci, se făcu o fire închisă ca vremea de ploaie. Nu se mai arătă printre oameni, iar dacă-1 cercetă cineva, nu mai ştiâ ce să vorbească, căci îi eră frică să nu se dea de gol. I se părea că toate cuvintele îi sfâşie inima; din toate vorbele înţelegeâ şiretlicuri cari se potriveau de minune cu starea lui, cari poate erau rostite anume ca să-l batjocorească pe el. De multeori îi tăiâ prin cap să se depărteze, să-şi ducă pe Rafila undeva, unde să nu i-o zărească ochiu omenesc, să nu i-o poftească nimeni, să nu i-o pângărească nici un gând străin... Ş’acum, iată, el totuş vreâ să meargă cu Rafila Ia o nuntă. Acum vrea s’o sloboadă să i-o vadă toată lumea. O duce el singur să se întâlnească cu Tănase. „Da, vezi-bine, îşi zicea el, căci Tănase are să fie şi el la nunta aceea, mai ales dacă ştie că şi Rafila va fi acolo... Da, vezi-bine, Tănase-i holteiu, el ş’aşâ se poate duce la toate ospeţele..." Nici nu-şi mai poate da seamă, cum s’a putut întâmplă una ca asta, măcar că numai ieri s’a petrecut... îşi aduce aminte că au venit doi călăreţi, au venit si l-au chiemat la nuntă. El s’a codit cât s’a codit, dar călăreţii nu i-au dat răgaz şi ’n sfârşit a trebuit să le tăgăduiască c’or merge negreşit, şi el şi femeia... „Aşa da, vezi-bine c’aşa, i-a zis atunci unul. Aşa se şi cade, că, vezi, împăratul nostru ţi-a fost cel mai bun prietin în holteşie. — Şi mi se pare că sunteţi şi ceva neamuri ... aşa mai de departe, a adăogat celalalt. — Apoi să veniţi nesmintit, să nu cumva să faceţi să nu veniţi, că s’ar supără tare rău mirele." Toma s’a uitat atunci cu coada ochiului la Rafila şi a văzut că ea zâmbeşte de bucurie. îi eră pe limbă să întrebe că Tănase acolo va fi? Dar totus n’a îndrăznit, i-a fost ruşine, şi a zis numai cu glas domol: „Ne-om duce de bună-samă, puteţi fi hodiniţi 1“ y l-a părut rău, atunci îndată, că a făgăduit şi, dupăce au fost eşit călăreţii din casă, stă gata să fugă după ei şi să le spună că nu s’ar duce; mai bine orice. Noaptea întreagă s’a svârcolit în pat, par’c’ar fi fost culcat pe jar. Toate bătăile de cap, toate chinurile ce le îndură de o vreme încoace, il năvăliră deodată şi-l gâtuiră de par’că să-i scoată sufletul. în urmă, sleit de oboseală, s’a hotărît că nu s’a duce la nici o nuntă... Dar a doua zi, când eră de mers, şi-a schimbat gândul. „Să ne gătim, Rafilă, zise alene cătră ne-vastă-sa, că-i vremea de pornit." Rafila par’că ştiâ ce gânduri îl toropesc şi se uită la el plină de mirare: „Da duce-ne-om ? — Vezi-bine c’om merge, dacă le-am făgăduit! răspunse Toma buimăcit, întorcân-du-se în altă parte. — Apoi cum vrei tu, Tomo!" bâlbăi Rafila. în sufletul lui Toma se aprinsese pofta nebună să dea faţă cu duşmanul, să se învrăjbească cu toată lumea... Si s’a îmbrăcat în hainele cele mai y frumoase, în haine nouă-nouţe, cusute toate de mâna Rafilii. Şi ’n vremea aceasta nu şi-a luat deloc ochii dela nevastă-sa. O pironea cu privirea par’c’ar fi vrut să-i pătrundă până’n adâncimile sufletului, să-i cetească gândurile cele mai ascunse. Dar Rafila se îmbrăcă şi ea repede, tăcută, şi ’n faţa ei nu se desluşeâ nici urmă de bucurie... Ş’acum de când stau aşa, gata de ducă, Toma par’că aşteptă să zică ea ceva, să-l roage poate, iar ea tăceâ mulcom şi aşteptă, smerită şi liniştită ca un boboc de vâzdoagă în oala de lut, şi ’n loc de bucurie par’că o umbră de plâns îi îmbrobodeâ obrajii de zăpadă... în sfârşit, Toma totuş gemu: „Da merge-om, Rafilă? — Cum socoţi tu că-i mai bine, răspunse nevasta cu voce stânsă. www.dacoromanica.ro 206 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1909. D’apoi dacă eşti îmbrăcată? — Iară mă pot desbrăcâ...“ El o privi ţintă ’n ochi şi băgă de seamă că buzele ei, subţiri şi umede ca două-vrâstuţe de sânge, tremurau. S’a sculat ca trăznetul, şi-a încheiat sumanul la gât şi a pornit în pripă. „Haida!“ în mijlocul uliţei, însă, îşi aduse aminte că şi-a uitat acasă ciomagul. Se întoarse cu tuga, bodogănind printre dinţi: „Semn rău!“ Rafila îl aşteptă în drum... O răpăială de omăt se cernea prin văzduh, învâltorită când şi când de suflări tăioase de vânt. Fărimă-furi de zăpadă, mărunte şi îngheţate, o izbeau pe Rafila în obraji şi-i alunecau în jos pe piept. îşi duse mâna la ochi ştergând câţiva picuri ce i se încurcară printre gene... Un vânt rece o cutremură... Se simţeâ atât de stingheră în lume lângă ăst bărbat dela care nu şi-a auzit nici un cuvânt dulce, a cărui dragoste şi desmierdări o înfricoşau. Şi, adu-cându-şi aminte în treacăt de celălalt, de mângăerile lui, de bucuriile şi de fericirea lor de odinioară, vieaţa ce trebuiâ s’o ducă acum îi păreâ mai neagră ca moartea... Toma veniâ gâfâind din casă, în mână cu un băţ de cireş încrestat cu flori. Văzându-1, Rafila simţiâ că i se sfredeleşte un fior de groază în inimă... (Va urmă.) Liviu Rebreanu. Pe gârla morii în cătun Cireşii au mai multă floare Şi fluturii mai mul|i s’adun Şi glasul de privighitoare Ce dulce cântă în cătun! Pe gârla morii sunt copii Zburdalnici ca şi ’n alte sate Şi fluturi prind în pălării, Dar glasuri dragi şi alintate Nu au ca dânşii alfi copii. Pe gârla morii. Pe gârla morii la fântâni, Când după apă vin neveste, Au cofele mai albe ’n mâni, Şi cea mai bună apă este Pe gârla morii în fântâni. Pe gârla morii vin flăcăi Aduşi de serile senine, Cu şuer drag din fund de văi — Şi jalea dorului mai bine S’o şuere nu-s alţi flăcăi. Pe gârla morii cântă ’n prag O fată şi, în gând, măsoară Lin drum de farnă lung şi drag, Şi mai bogat senin coboară Din cer pe gârla morii ’n prag. Pe gârla morii stau la sfat, Vorbind de veacuri vechi şi bune, Moşnegi din marginea de sat; Şi nu-i cătun care s’adune Mai înţelepţi moşnegi la sfat. Aleasă zi de Dumnezeu Vesteşte clopotul cel mare; Şi multe clopote ştiu eu, Dară pe gârla morii-o are Mai dragă-arama, Dumnezeu. Pe gârla morii fac popas Străine cântece de jele; Pe gârla morii mi-a rămas Seninul visurilor mele Şi-o prispă dragă de popas. G. Rotică. Cântec. In mulcome şoapte adoarme-şi crăiasa Cu valea prin trestii un cântec adoarme; Brădetul pe culmi Eu stau şi ascult, Şi luna îşi flutură-argintul pe fruntea Cum plânge, aproape în tainele nopţii, Rotaţilor ulmi. O doină demult. • Alină-se firea, pădurea îşi curmă Cântările dulci. E noapte târzie, tu, dor fără pace, De ce nu te culci?! A. Cotruş. www.dacoromanica.ro Nrul 9, 1909. LUCEAFĂRUL 207 Pagini străine. — Ceasul de Iv. Turgheniev. — (Urmare.) XI. Tatăl meu fusese multă vreme bine cunoscut, chiar intim, cu un fost slujbaş, Latkin, un om paralitic şi sărac, cu mişcări fricoase şi ciudate, una dintre acele fiinţe, la care se potrivea vorba că e om „bătut de Dumnezeu". Ca şi tatăl meu, -ca şi Năstase, Latkin se ocupă cu treburi de proces, eră „advocat" particular şi împuternicit; dar neavând nici înfăţişare prezentabilă, nici darul cuvântului, şi prea puţin încrezut în sine, nu se putea hotărî să lucreze neatârnător, şi se lipi de tatăl meu. Scrisul lui eră „mărgăritar adevărat", cunoştea perfect legile până în amănunţimea tuturor întortochierilor stilului judecătoresc în orice jalbă. împreună cu tata făptuiseră diferite lucruri, împărţeau dobânzile şi pierderile şi, se zicea, că nimic n’ar putea sgudui prietenia lor; şi, cu toate acestea, prietenia într’o zi se prăbuşi... Tata se desbină pe vecie de tovarăşul său de muncă. Dacă Latkin ar fi şters dela tata un câştig întâmplător, în felul lui Năstase, care-i luase locul, — nu s’ar fi mâniat tata mai altfel decât se inâniase pe Năstase, ba poate mai puţin; însă Latkin, sub înrâurirea unui sentiment neînţeles — al invidiei, al lăcomiei, — dar poate şi cuprins de-o omenie trecătoare — „păcăli" pe tatăl meu, dându-1 de gol unui tânăr şi bogat negustor, dela care amândoi primiseră împuternicirea: Latkin adecă deschise ochii junelui încrezător asupra unor... unor trebsoare, care aveau s’aducă folos însemnat tatălui meu. Nu pierderea bănească, ori si cât de mare eră — nu! ci trădarea j scârbi pe tata şi-l înflăcără. Nu putea iertă pe un om cu două feţe. — lată, omul sfânt îşi arătă arama! — repetă într’una, tresăreâ de mânie, iar dinţii îi dârdăiau ca de friguri. Eram tocmai în odaie, şi am fost martor la scena aceasta urâtă. — Bine! De astăzi încolo — amin! Intre noi s’a sfârsit! Cu Dumnezeu, acolo-i uşa! Nici eu la tine, nici tu la mine! voi sunteţi pentru noi grozav de cinstiţi — cum să mergem în societatea voastră!.. Dar n’o să ai parte de noroc nici tu. — înzadar se rugă Latkin, cu lacrimi, de tata şi se plecă până la pământ; înzadar încercă să dea lămuriri, cum el însuşi a fost cuprins de-o nedumerire bolnavă. — „Doar nici eu nu m’aleg cu ceva folos, Porfirie Petrovici, bâlbăi el; doar însumi pe mine m’am nenorocit!" Tatăl meu rămase Biserica din Calafat: Constantin şi Elena. neînduplecat... Latkin n’a mai pus piciorul în casa noastră. Soartea lui, păreâ, că şi-a pus de gând să adeverească ultima vorbă crudă a tatălui meu. Curând după ruptură — întâmplată cu vre-o doi ani înainte de vremea, când începe povestirea mea — nevasta lui Latkin, de mult bolnavă, muri; fetiţa sa a doua, mititică de trei ani, într’o zi rămase mută şi surdă din spaimă: un roi de albine i se aşezase pe cap; Latkin însuş avu un atac de apoplexie — şi căzu într’o cumplită, nesfârşită sărăcie. Cum îndură el şi cu www.dacoramamca.ro 208 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1909 ce trăia, e greu de spus. Şedea într’o căscioară pe jumătate ruinată, la o mică depărtare de casa noastră. Fiică-sa cea mai mare, Raisa, trăia şi ea acolo şi îngrijâ casa, cum putea. Raisa aceasta e adecă noua persoană, care trebue s’o Introduc în povestire. XII. Până când tatăl ei fusese prietin cu tatăl meu, o vedeam neîncetat; uneori şedea ziua întreagă la noi şi sau cosea, sau torcea cu mânile subţiri, sprintene şi iscusite. Eră o fală bine făcută, nu grasă, cu ochi isteţi castanii şi faţa palidă prelungă. Vorbea puţin, dar cuminte, cu glas lin şi sonor, fără a-şi căscă gura şi fără a-şi arătă dinţii; când râdeâ — ceeace se ’ntâmplâ rar şi niciodată nu ţinea mult — se iveau deodată toţi, mari, albi ca migdalele. Mi-aduc aminte şi demersul ei uşor, legănat, saltând puţin la fiecare pas; mie totdeauna mi se păreâ, că se coboară pe treptele unei scări, chiar şi dacă umblă pe loc oblu. Se ţineâ drept, cu mânile puse peste piept. Şi orice lucră, de orice se apucă — chiar dacă petreceâ un fir de aţă prin urechea acului, sau călcâ cu fierul o fustă — toate îi şedeau frumos şi ca şi... poate nu credeţi... ca şi înduioşător. Numele ei din botez eră Raisa; iar noi îi ziceam Guriţă-neagră: la buza d’asupra aveâ din naştere un mic semn vineţiu, tocmai ca şi când ar fi mâncat mure; dar aceasta nu o prindeâ rău, dimpotrivă. Guriţă-neagră eră mai mare decât David cu un an. Eu îi purtam un sentiment de respect, dar ea nu se prea ocupă cti mine. în schimb, se încheiase o prietenie între dânsa şi David — o prietenie nu copilărească, însă cuminte. Ei umblau uneori la olaltă; câteodată nu schimbau o vorbă legănată, dar fiecare se simţeâ, că-i bine; — şi adecă eră bine d’aceea, că erau împreună. Aşa fată, în adevăr, n’am întâlnit. Aveâ în sine ceva puternic şi îndrăzneţ, ceva mâhnit, şi deschis, şi drăguţ. N’am prea auzit dela ea vorbă de duh, dar nici secături n’am auzit din gura ei; iar ochi mai înţelegători n’am văzut. De când se ivise ruptura între familia ei si a mea, o vedeam arareori; tatăl meu mă oprise aspru să mai merg pe la Latkin — şi nici ea n’a mai dat pe la noi. O întâl- neam pe stradă, la biserică, şi Guriţă-neagră îmi insuflă aceleaşi sentimente de respect, împreună cu oarecare admirare — sau, mai de grabă, cu o milă. Nenorocirea lor o purtă cu mare tărie. „Fată de cremene", ziceâ odată despre dânsa însuşi Trankvillitatin, bădăranul, în realitate, trebuiâ să te cuprindă jalea: faţa ei eră îngrijorată, obosită, ochii i se adânciseră, o sarcină peste puteri apăsă tinerii săi umeri. David o vedeâ mult mai des decât mine; el umblă la casa lor. Tata se făceâ că nu-i pasă: ştiâ că David n’are să i se supună. Şi Raisa se arătă din vreme ’n vreme, trecând prin o stradă dosnică, la gardul grădinii noastre, şi se întâlneâ aici cu David: nu sta la taifas cu el, ci-i împărtăşeâ un nou necaz, sau o nouă nenorocire — întrebându-1 de sfat. Paralizia, de care eră lovit Latkin, avea ceva particular. Mânile şi picioarele îi slăbiseră, dar le puteâ folosi, chiar creerii săi lucrau normal; limba însă i se încurcă şi, în locul unor cuvinte, rosteâ altele, când îi veneâ un lucru în gând şi doreâ să-i zică pe nume. ....C i u-ci u-c i u“, bâlbăiâ el în silă — toată vorba o începeâ cu ciu-ciu-ciu, — „foar-fecile, mie foarfecile ..." Foarfecile însemnau pânea. Pe tatăl meu îl ură, — lui îi atribuiâ, cu jurământ, toată mizeria sa şi-I numeâ când casap, când jiuvaergiu. „Ciu, ciu, la căsap să nu cutezi să te duci, Vasilievna!" Cu numele Vasilievna îşi boteză pe fiică-sa, — deşi pe el îl chemă Martin. Cu fiecare zi i se sporeau trebuinţele şi lipsurile... dar cum să i le mulţumeşti? De unde să iei banii? Necazul y y de grabă te ’mbătrâneşte; eră foarte greu s’auzi alte vorbe de pe buzele acestei fete de şeptesprezece ani. XIII. Ţin minte, mi s’a ’ntâmplat să fiu de faţă, când vorbeâ cu David Ia pârleaz, tocmai în ziua morţii mamei sale: — Astăzi, în zori, măiculiţa muri, — zise ea, rătăcindu-şi împrejur ochii întunecaţi şi cuminţi, iar după aceea plecându-i la pământ, — bucătăreasa are să cumpere un sicriu mai ieftin; însă nu mă pot încrede într’ânsa; poate, are să bea banii. Ar trebui să vii, să vezi tu, David: de tine i frică. www.dacoramamca.ro Nrul 9, 1909. LUCEAFĂRUL 209 — Viu, — răspunse David, — să văd ... Ce face tatăi-tău ? — Plânge; vorbeşte: desmerdaţi-mă, zice, şi pe mine. „Desmerdaţi-mă“ — trebue să însemneze „îngropaţi-mă“. Acum a adurmit. — Raisa suspină adânc. — Ah, dragă David, David! — Ea îşi trecu o mână închisă de jumătate peste frunte şi peste sprâncene, şi erâ mişcarea aceasta aşa de amară... şi aşa de sinceră, si asa de frumoasă, ca toate mis-cările ei. ‘ — Tu, totuşi, să grijeşti de tine, — observă David. — N’ai durmit, te văd, nimic... Şi la ce să plângi ? Amarul nu ţi-I vindecă plânsul. — N’am vreme multă de plâns, — răspunse Raisa. — Asta-i treaba celor bogaţi, să plângă — observă David. Raisa voia să plece, dar se ’ntoarse. — Erâ să vindem şalul galbei^ ştii, din zestrea mamei. Pe douăsprezece ruble. Cred, că e puţin. — Prea e puţin. — Nici nu l-am da, — zise Raisa, oprindu-se un moment, — însă n’ai încotro; trebue, pentru înmormântare. — Fireşte, trebue. Numai cât banii, să nu-i dai uşor. Popii noştri,—pacoste! Dar, stai, am să viu. Tu pleci? — îndată am să fiu la voi. Adio, porumbiţo. — Adio, frăţiorule! — Vezi, să nu plângi! — Să nu plâng? Ori fierb de prânz, ori plâng. Una din două. — Cum: fierbe de prânz? — mă îndreptai cătră David, îndatăce plecă Raisa, — poate ea găteşte de mâncare? — Doar ai auzit: bucătăreasa are să cumpere sicriul. „Găteşte prânzul", gândii eu, „şi mânile ei sunt totdeauna atât de albe si hainele atât > de curate ... Aş vrea s’o văd, cum e acolo, în bucătărie... Nu-i fată de toate zilele." Mi-aduc aminte de o altă întâlnire „la pârleaz". De astădată, Raisa luase cu sine pe sorioara ei lipsită de auz şi de grai: erâ o copiliţă frumuşică, cu ochii mari, miraţi şi cu păr des negru întunecat pe un căpşor mititel (părul Raisei încă erâ negru — şi fără sclipire). Latkin erâ deja lovit de paralizie. — Acum nu mai ştiu, ce să mă fac! — începu Raisa. — Doctorul a scris o reţetă, trebue să merg la farmacie; iar ţăranul nostru (lui Latkin îi rămăsese un singur suflet iobăgesc) ni-a adus nişte lemne dela cătun, şi o gâscă, însă îngrijitorul de moşie ni le-a luat: zice, că-i suntem datori. — A luat gâscă? — întrebă David. — Ba, nu gâscă. Zice, că-i bătrână, şi nu plăteşte nimic. D’aceea ne-a şi adus-o ţăranul, aşa zice îngrijitorul. Dar lemnele ni le-a luat. — N’are drept! — strigă David. — Drept n’are, dar le-a luat... M’am urcat în pridvor; acolo avem o ladă veche, din strămoşi. Am început să caut într’ânsa... Şi ce-am găsit: priveşte! Ea scoase de sub basma un ochian destul de mare, prins în aramă, lipit cu saftian *) îngălbenit. David, iubitor şi cunoscător de toate soiurile de instrumente, îl luă în mână. — Lucru englez — zise el, punându-1 când la un ochi, când la altul. — Pentru marinari. — Şi sticlele sunt întregi, — urmă Raisa. — L-am arătat tati; el zice: du-I, zălo-geşte-1 la jiuvaergiu! Ce crezi ? Ne dă bani pe el? Noi ce să facem cu ochianul? Poate să ne uităm ca în oglindă, să vedem ce frumoase suntem. Căci oglindă, şi aşa, n’avem. Şi zicând cuvintele acestea, Raisa începu să râdă tare. Sorioara ei deşi n’o puteâ auzi; dar, poate, simţind tresărirea ei — o ţineâ pe Raisa de mână — şi, ridicându-şi ochii mari spre dânsa, se strâmbă speriată şi izbucni în plâns. — lată, aşa face totdeauna, — observă Raisa, — nu-i place, când râzi. — Ei, Iasă, Liuboşka, n’am să râd, — adaose ea, ghemuindu-se iute lângă fetiţă şi nete-zându-i părul. — Vezi ? Râsul peri din faţa Raisei, şi buzele sale, ale căror colţuri arătau o deosebită milă, rămaseră nemişcate. Copiliţă se linişti. Raisa se ridică. — Da, dragă David, fii bun ... ţava asta. Şi aşa, lemnele-s de pagubă, — iar gâscă norocul nostru că e bătrână! — Zece ruble face neapărat, — grăi David *) Saftian, marochin, un fel de piele subţire. (N. trad.) www.dacoromanica.ro 210 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1909. învârtind {ava de toate părţile. — Eu ţi-o cumpăr... e mai bine. Iar acum, la apotecă! — cincisprezece copeice ... D’ajuns? — Primesc banii împrumut, — zise încet Raisa luând moneta. — Şi încă ce! Cu procente — vrei? Zălogul e la mine. Şi e minunat lucru!.. Englezii sunt fruntea popoarelor. — Dar se spune, că vom avea război cu dânşii ? — Nu, răspunse David, — acum batem pe Francezi. " — Ei — tu ştii mai bine. Aşa, fii bun. Rămâneţi sănătoşi! XIV. La acelaş loc am mai fost de faţă la o în-trevorbire. Raisa părea mai îngrijată, decât de obicei. — Cinci copeice o căpăţină de varză, iar căpăţina mică, abea cât pumnul, — zise ea, răzimându-si bărbia de mână. — Vezi, ce scump! Şi banii pentru cusut încă nu i-am primit. — Cine ţi-e datoare? — întrebă David. — Tot negustoreasa dela colnic. — Una care umblă într’un pieptar verde, o femeie groasă? Ea, ea. — Uite, grăsulina! Abea răsuflă de voinică; în biserică gâfăie, ca o maşină cu vapor, şi d’atâta vreme nu plăteşte. • Plăteşte... dar când ? Ş’apoi vezi, David, mai am alte necazuri. Tata şi-a pus de gând să-mi povestească visurile sale, - ştii, cum gângăveşte: vrea să rostească o vorbă, scoate alta... Când îi trebue de mâncare, ne-am mai obişnuit, înţelegem; dar un vis câteodată e necuprins, chiar şi dacă omul e sănătos; însă el, — vai ş’amar! Eu, zice, sunt foarte vesel; astăzi am umblat tot pe pasări albe; iar Domnul Dumnezeul nostru mi-a dăruit un buchet, si în buchet eră Andrei cu un cuţitaş. (—Pe Liuboşka noastră el o chiamă Andrei). - Acum, zice, o să fim sănătoşi amândoi. Numai cât trebue — cu cutitasul — t y — hârşt! Iată aşa! şi arată Ia gât. — Eu nu-1 înţeleg, şi-i zic: bine, tată, bine; dar el se supără, vrea mereu să-mi tălmăcească lucrul. Şi începe să plângă. — Cum de i-ai răspuns astfel? — mă amestecai eu, — trebuia să-i spui ceva minciună. — Nu pot minţi, — răspunse Raisa, miş-cându-si mânile. Şi, în adevăr, ea nu ştia minţi. Să minţeşti, nu-i trebuinţă, — observă David, — dar să te necăjeşti, încă nu urmează. Că nu dobândeşti nimic. > Raisa îl privi cu băgare de seamă. — Ce voiam să te întreb, David; cum trebue să scrii: ca se? — Ce fel de „case?" — Uite, spre pildă: „doresc, ca se trăieşti..." — Scrie: c, a, s, e! în două cuvinte: ca, se. — Ba nu, — mă amestecai eu, — nu se, ci să, în două cuvinte. — Ei, n’are a face, scrie şi să! Lucrul de căpetenie este — ca tu să trăieşti! — Aş dori, să scriu bine, — observă Raisa şi se roşi puţin. Când se înrosâ, eră foarte frumoasă. — Poate să fie de folos... Tata, pe vremea lui, cum scria... De minune! El m’a deprins şi pe mine. Ei, acum şi slovele abea Ie mai desface. — Tu sătrăieşti,pentru mine,—repetăDavid, coborând glasul şi neluându-şi ochii dela dânsa. Raisa repede privi la el şi se înroşi de tot. — Să trăieşti tu ... iar de scris ... scrie, cum ştii... Ah, drace, iată vine si cotoroanţa! (David zicea „cotoroanţă", şi înţelegea pe mătuşa). Ce-o fi purtând-o pe aici?.. Pleacă iute, puică! Raisa mai privi odată la David şi dispăru. David nu vorbea cu mine despre Raisa, decât rar şi nu bucuros, şi nici despre familia ei; mai ales din vremea, când începîi să aştepte în fiecare clipă rentoarcerea părintelui său. Mereu se gândea la el, — şi la felul cum vom trăi după aceea. îşi aducea aminte lămurit de dânsul, şi mi-1 descria cu deosebită plăcere: — E mare, puternic, într’o mână îţi ridică zece puzi.. .*) Cum strigă: „hei, copile!" De răsună casa toată. Impunător, bun... şi îndrăzneţ! Eră o vreme, când nu se temeâ de nimenea. Minunată eră vieaţa noastră; pânăce *) Un pud, măsură rusească de greutate, face câni douăzeci de chilogranie. (N. trad). www.dacoromanica.ro Nrul 9, 1909. LUCEAFĂRUL 211 ne lovi mizeria! Se zice, că acum e cu totul cărunt; dar mai demult eră cu părul roşu, ca şi mine. Voini-i-ic! David nici decum nu eră de părere, să rămânem la Rezan. — Voi veţi plecă, - observai — dar eu am să rămân. — Fleacuri! Pe tine te luăm cu noi. — Şi, cu tata, cum rămâne? — De tatăl tău te desparţi. Iar dacă nu te desparţi - te prăpădeşti. — Cum asa? » David nu-mi răspunse şi-şi încruntă sprâncenele galbene. — Ş’apoi, dacă plecăm cu tata, începu iarăşi — vom nemeri un loc bun, eu mă ’nsor... y — Ei, dar nu aşa de grabă, — observai eu. — Nu? si de ce? Eu am să mă ’nsor de > grabă. — Tu? — Da, eu; şi ce-i? — Nu cumva ai mireasă? — Fireşte, că am. David zâmbi. — Ce neisteţ eşti! D’apoi: Raisa. — Raisa! repetai mirat. Glumeşti? — Eu, frate, nu ştiu glumi şi nici nu-mi place. — Dar este mai bătrână cu un an, decât tine ? — Ce-i ? De altfel, să nu mai vorbim de asta. — îmi dai voie, să te întreb... — zisei. — Ştie ea, că te-ai hotărît să o iei de soţie? — Negreşit. — Dar tu nu i-ai spus ei nimic? — Ce-i aici de spus? Când soseşte vremea, am să-i vorbesc. Ajunge! David se ridică şi ieşi din odaie. Rămas singur, m’am gândit... m’am gândit... şi am aflat, la urmă, că David lucrează ca un om cu bună socoteală; iar pentru mine era măgulitor să fiu amicul unui astfel de om. Raisa, în haina ei veşnic neagră de lână, deodată mi s’a părut încântătoare şi vrednică de iubirea lui credincioasă. Trad. din originalul rusesc de E. Hodoş. (Va urina.) Dări de seamă. Mihail Sadoveanu, Duduia Margareta, Biblioteca Minervei Nr. 1. Bucureşti, 1908. Preţul: 30 bani. O guvernantă din Elveţia, o fiinţă pribeagă, bătută de vânturi, care n’a avut niciodată parte de bucuriile vieţii, rătăceşte prin Moldova, „o ţară, care până mai ieri a fost sălbatică şi care mai păstrează încă urme de sălbătăcic". In casa cuconului Tudorache Amărăscu din Roman cunoaşte mai deaproape vicaţa şi obiceiurile familiilor boiereşti din oraşele de provincie şi le povesteşte, ca să-şi uşureze sufletul, unui prietin al ei din Elveţia, în formă de scrisori. Deşi sufletul dşoarei Amalia Keminger — cum se numeşte pove-stitoarea — nu e dintre cele înzestrate cu deosebite calităţi, totuş însemnările ei înlănţuesc atenţiunea cetitorului prin nota sentimentală caldă, ce se desprinde de pe fiecare pagină. Vorbeşte cu simpatie despre obiceiurile noastre dela Crăciun şi anul nou, despre poezia cântecelor noastre vechi şi ne zugrăveşte cu destul interes tragedia bietei Duduia Margareta, fata de care aveâ ea să se ocupe. Tudorache Amărăscu e tipul boierului, care ţine la obiceiurile pământeşti, vechi, şi, deşi cu idei foarte înaintate, nu-i place lumea nouă, e foarte revoltat împotriva stării de lucruri. E împotriva guvernului, împotriva regelui (p. 29), împotriva şcoalei şi a credinţei (p. 83—85), iar administraţia îşi închipue că n’are altă chemare decât să-l slujească pe el cu credinţă (p. 86). Cuconul Tudorache mai e şi un om pătimaş, care ameninţă cu moartea pe servitori şi pe ţărani, ia în pieptul calului pe un sătean şi-l plesneşte cu cravaşa, pe urmă crede că îi împacă pe toţi cu câte un pahar de rachiu (p. 41, 75, 89). Şi conul Tudorache mai e şi un om imoral, care dacă nu ciupeşte servitoarele prin fundul coridoarelor, ca cuconul Dumitrei Costăchescu din Iaşi, sărută lângă ureche pe Lucia Rizu — o prietină a nevestei sale — şi o roagă încet: „Când?" ' Acest boier, nu se ştie prin ce minune ereditară, are o fată de 15 ani, Duduia Margareta, care e contrastul tatălui său. E o copilă ideală, cu sufletul limpede şi cald, bogat în „comori de simţiri şi melodii pe cari le revarsă în jurul ei". Se revoltă când vede că sunt oameni nenorociţi şi neîndreptăţiţi; găseşte că oamenii sunt foarte răi, de aceea sunt săraci şi bogaţi, de aceea sunt atâtea nenorociri în lumea asta; nu se înţelege de loc cu oamenii cari o încunjură şi presimte că va fi nenorocită. Această fiinţă simţitoare, bineînţeles că nu cunoaşte realitatea vieţii. Tot ce ştie şi tot ce simte e împrumutat din cărţi, pe cari le ceteşte cu pasiune şi o fac să sufere. Când prinde pe tatăl ei, pe care-l credea un sfânt, sărutând pe Lucia Rizu, se îmbolnăveşte de moarte. www.dacocomamca.io 212 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1909. Dupăce se vindecă, se îndrăgosteşte de magistratul Artur Crivăţ, un om dintre aceia cari au o privire galeşă, un zâmbet dulce pentru toată lumea. Prin feliul lui de purtare, acest Donjuan aprinde flacăra iubirii in inima guvernantei şi, în acelaş timp, face declaraţii Duduci Margareta şi are întâlniri vinovate cu o cocoană măritată. Conflictul sufletesc dintre dşoara Ke-minger şi Duduia Margareta e poate cea mai reuşită parte a acestei povestiri. Răsbunarea instinctivă îndeamnă pe elveţianca jicnită în amorul ei propriu să descopere Duducei Margareta întâlnirile lui Crivăţ cu femeia măritată. Duduia Margareta atunci se convinge că a iubit numai ceeace eră în ea, o închipuire; vede că realitatea lumii e altfel şi, hotărită cum era, se aruncă în lacul din parc. Şi dşoara Keminger crede că „sufletul ei drept şi tare... a găsit calea cea adevărată în valea aceasta a suferinţelor". Povestirea se ceteşte cu plăcere şi înlănţue atenţiunea. Lipsurile analizelor psihologice mai adânci le iertăm, fiindcă dşoara Keminger mărturiseşte că descrie o „lume pe care niciodată n’am fost în stare să o cunosc în întregime" (p. 53). o. c. T. ♦ I. lonescu-Boteni: Din satul nostru. Minerva, Bucureşti, 1909. Ce poveste frumoasă şi tristă au băieţii dela ţară, cari învaţă cartel... Era copil de plugar, sau de dascăl, — nu-mi mai aduc aminte bine. De cum da colţul ierbii, pe la Sfântul Gheorghe, eşeâ cu vitele la câmp, în poezia plină, sănătoasă a pădurilor, a curăturilor şi a ogoarelor. Doar brumele toamnei îl alungau în sat. Toamna târziu veneâ desfăcutul porumbului şi culesul viilor. Apoi iarna, cu sania, cu rostogolirile prin zăpadă, cu căderile îndesate pe ghiaţă, şi obrajii roşii, crepaţi de ger... Din când în când umblă la şcoală. Aceasta eră vieaţa lui. Mai târziu a trebuit să plece la oraş, să-şi urmeze „studiile". Câţiva ani, şi prieteniile vechi slăbeau, se desfăceau şi începeau a i se lămuri frumseţile părăsite, neînţelese mai înainte. Apoi, un fior de nevinovată mândrie, o conştiinţă de superioritate îi îmbărbătau gândurile spre cineva la care nu îndrăsnise să cugete până acuma. Eră la ei în sat o fată, cam de scama lui, şi frumoasă, şi bogată, şi cântăreaţă, şi nişte purtări bune, Doamne.... Iar acum, doar vara, sau la vr’un praznic luminat dacă o mai puteâ vedea de departe, în biserică şi la horă. Şi povestea se ţeseâ înainte mai serios de părinţi, mai ademenitor de el şi de ea, făr’ a se mărturisi unul altuia. Când prinse băiatul a privi în lume, a mai asculta câte-o vorbă de ici de colea, cumpăneâ toate fetele după idealul din casa de peatrâ de pe uliţa bisericii. Nici una nu se puteâ asemănă cu ea, până când odată, vorba dini Boteni, „mintea începeâ să facă socoteli şi să cântărească îndemnurile"... Dar ce să vă mai spun? Ştiţi cu toţii cum se desfăşoară istoriile acestea, dela sfiala zăpăcită a vârstei de zece ani şi până la înţelesul tragic al cântecului: Măi bădiţă Gheorghitaş, Ne-am iubit de copilaşi Şi-acu, te ’nsori şi mă laşi... Drama aceasta, cu minunate închipuiri naive şi candide, cu planuri de imberb, a ispitit pe dl I. lonescu-Boteni. într’o lungă povestire e vorba de fiorii unei dragoste copilăreşti între Din şi Leana lui Tuţu Postel-nicu. Sfârşitul îl dau versurile populare citate, — căci bădiţa Din se preoţeşte. Un subiect admirabil, din care tinereţa sburdalnică, frăgezimea fantaziei, cunoaşterea deplină a vieţii dela sat şi... un volum cu anumite promisiuni — ne îndreptăţeau să aşteptăm un mic mărgăritar. Se vede că ne-am înşelat. Dupăce am mântuit de cetit volumul d-lui Boteni, nu ne mai putem da seamă: ce a făcut Leana din „Ne-am iubit de copilaşi", ce a făcut „Filoftia popii", nici cari sunt faptele lui Din sau ale băiatului ce ajută la lucru „Logofătului Ştefan". Nu găsim aproape nimic caracteristic pentru persoanele d-lui Boteni. O inşirare exactă a tuturor întâmplărilor dela o zi la alta, aceleaşi întâmplări şi fapte la fiecare, — acestea ni se arată. Şirul lung al numelor din „nuvelele şi schiţele" unui „sat" s’ar puteâ reduce la un singur nume de erou sau de eroină. Dar cel puţin de ar aveâ acesta unul suflet! De-ar însemnă mai mult mişcarea inimii decât descrierea unui gard, decât liniştea unui dormitori... Lipsa aceasta de adâncire a situaţiilor sufleteşti, monotonia aceasta a descrierilor şi a amănuntelor fără importanţă le răscumpără oarecum dl Boteni prin limpezimea povestirii. Totul curge foarte uşor, foarte curat. Par’c’ai ascultă o păţanie spusă de cineva care ţine la fiece nimic, istorisită fluent şi fără a obosi, — voind să răsplătească lungimile cu stilul colorat, cu limba bogată. Abia ici-colea descoperi câte-o calitate de fond, — frumseţi îngropate sub moloz. Ajunge atâta? In orice caz dl I. lonescu-Boteni eră dator cu mai mult, şi ar fi fost mai bine să fi avut răbdare până ne-ar fi putut da ceeace făgăduise în „Casa din Muscel". Căci de povestiri uşoare suntem sătui. I. D. * Dr. Ambroşiu Cheţian, Florian Porcius ca botanist, Blaj, 1908. Preţul: 50 fii. . Cărticica d-lui Cheţian povesteşte vieaţa unui om de ştiinţă, a unui suflet senin şi a unui caracter răsărit din sânul poporului nostru. Trebue să-i fim recunoscători simpaticului profesor din Blaj, că desgroapă din negura uitării hărnicia unui om ca Florian Porcius. Figura Moşneagului din munţii Rodnei, care a fost primul nostru botanist, va străluci ca o icoană, în faţa căreia va trebui să se închine cu veneraţie generaţiile viitoare. Căci el n’a fost numai un adevărat om de ştiinţă, ci şi un om întreg, cu voinţa şi mintea disciplinată în urmărirea unui ideal. Şi poporul nostru are puţini oameni de aceştia. T, ^=8*9 www.dacoromanica.ro Nrul 9, 1909. LUCEAFĂRUL 213 Cronică. M. Sa Regina României a binevoit a trimite pentru revista noastră şi în acest an un capitol din „Mein Penatenwinkel", cu autograful pe care-t reproducem. Credem că cetitorii noştri simt împreună cu noi bucuria acestei înalte distincţiuni. Exprimăm augustei scriitoare respectuoasele noastre mulţumiri. * f Elena Doamna. In sfânta săptămână a învierii, Joi 2'15 Aprilie, a încetat din vieaţă blânda mucenică cu inima plină de dragoste pentru deaproape şi mai ales pentru desmosteniţi, a adormit întru Domnul, pentru a Elena Doamna (cea din urmă fotografie). se deşteptă într’o lume mai bună şi mai frumoasă, Elena Cuza, fosta Doamnă a principatelor române. Fiica postelnicului Iordache Rossetti, răposata s’a născut la anul 1825, a atins deci, cu toate suferinţele ce i-a fost dat să îndure, vârsta de 84 de ani. La 1844 s’a căsătorit cu Alexandru Cuza, care pe atunci nici nu gândeâ la tronul domnesc. Soţie credincioasă şi devotată, i-a fost tovarăşe la bine, mân-găindu-1 şi îmbărbătându-1 în vreme de restrişte. Când, la anul 1859, deveni Doamna ţării româneşti, schimbarea stărei sale sociale nu schimbă întru nimic simţimintele aceleia, care înainte de toate eră femeie română cu dragoste de neam şi moşie. Toţi cei asupriţi aflau mângâiere la dânsa. Nu avusese fericirea de-a fi mamă şi totuşi mila de cei nenorociţi fără nici o vină î> umpleă sufletul şi astfel se hotărî între anii 1860—1863, — ajutată de vrednicul Doctor Davila şi de damele române la cari făcuse apel — să înfiinţeze un orfelinat pentru copiii găsiţi. Acest orfelinat se află, ca şi acuma, la Cotroceni, în apropierea palatului domnesc cu care comunică, aşa încât Doamna puteâ supraveghiâ de aproape creşterea copilelor a căror mamă iubitoare eră. Azi orfelinatul s’a desvoltat, a trecut sub conducerea statului, clădirea e cu mult mai încăpătoare şi adăposteşte aproape 400 de copile, unele dintre copiii găsiţi, altele rămase orfane, altele fiice de văduve sărmane... cari toate îşi urzesc acolo viitorul. Şcoala e acum sub ocrotirea M. S. Reginei Elisaveta care are aceeaşi dragoste de cei sărmani, poartă însă, în semn de vecinică recunoştinţă, tot numele celei ce a înfiinţat orfelinatul dintru început, şi este şi azi: „Azilul Elena Doamna". Când, la 1866, Cuza-Vodă fu detronat, Domniţa Elena, prin dragostea-i neţărmurită, printr’o atitudine demnă şi plină de bărbăţie, îi îndulci mult amarul clipelor de desamăgire şi adâncă durere. îl însoţi apoi în străinătate unde îl îngriji ani dearândul, iar Ia 1873, după ce il pierdu, rămase la Paris să supravegheze educaţia celor doi fii adoptivi de cari insă nu avu parte să se bucure, căci moartea ii răpi şi pe aceştia. Rămasă singură, Elena Cuza se întoarse în ţara a cărei Doamnă fusese şi trăi pe moşia sa dela Ruginoasa, iar mai în urmă la Piatra-Neamţu, îngrijind cu aceeaş dragoste de soartea nenorociţilor pentru cari împărţeâ cea mai mare parte din venitul său. A fost şi soră de caritate la spitalul de copii din Galaţi, unde ar fi şi rămas, dacă boala şi slăbiciunea trupească nu ar fi silit-o să se retragă după doi ani. Şi această fiinţă ideală care va rămânea o pildă vrednică nu numai pentru românce, ci pentru orice femeie, acest suflet milostiv şi iertător, s’a stins zilele trecute într’o casă simplă din Piatra-Neamţu, de unde, după dorinţa-i din urmă, respectată cu sfinţenie de fratele răposatei dl Teodor Rossetti, a fost transportată şi înmormântată fără nici o pompă, fără flori, fără podoabe, ca orice creştin de rând, în cimitirul de pe moşia părintească Soleşti (Judeţul Vaslui). în evlavia şi dragostea ei de legea creştinească, Domniţa n’a uitat niciodată că în faţa Domnului toţi suntem de o potrivă şi că la poarta veciniciei pompa şi podoabele sunt deşertăciune. Sufletul blând al Doamnei se înalţă uşor şi curat spre lăcaşul de veci... Odihnească acolo în pace! * 1. C. Catulle Mendâs. — Scrisoare din Paris.*) — Dupăcum se ştie azi de lumea întreagă, un groaznic accident de tren a răpit vieaţa lui Catulle Mendfcs poetul care a cântat cu atâta subtilitate cerul şi soarele, cântăreţul ideal, armoniosul povestitor care a împrumutat morţii decoruri de flori şi miresme. *) Din cauza aglomeraţiei de material, această scrisoare apare cu întârziere. Credem însă că totuş va fi cetită cu interes. Red. www.dacoramamca.ro 214 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1909. L-am văzut pe lagărul mortuar şi, cu toată brutalitatea accidentului îngrozitor, faţa sa reluase expresia de frumseţe şi tinereţe. Privindu-1 sim-ţiai că nu suferise nici de boale nici de bătrâneţe, că se stinsese în plină putere şi tinereţe, deşi numără 68 de ani şi şi-ar fi putut serbâ cununia de aur cu literatura pariziană. Abiâ terminase o piesă de teatru — care s’a jucat zilele trecute la Comedia Franceză — şi aveâ încă în mână manuscrisul unui confrate, operă a cărei valoare trebuiâ s’o stabilească cu critica sa judicioasă, căreia îi datoră o bună parte din renumele său. în „Legenda Parnasului“,Catulle Mendes povesteşte istoria acelei elite eroice care n’a avut alt ideal decât frumuseţea graiului, ritmul şi rima bogată. ' Având in fiinţa lui şi sânge israelit, eră urmărit par’că de-o nostalgie biblică. La picioarele Vezuvului a învăţat să'cetească şi cunoşteâ limba germană ca şi pe cea maternă; dovadă traducerea admirabilei opere „Nopţi fără stele", scrise de amicul său poetul EmanueljGlaser. TotMendăsa introdus şi a apărat la francezi opera marelui Wagner. îndrăgostit de poezie, causeur strălucit, ziarist incomparabil, el a fost sufletul mişcării nouă care păşiâ vădit pe urmele romantismului. La revista sa „Fantezistă", patronată de măiestrii Baudelaire, Leconte de Lisle, Theodore de Banville... a debutat toată generaţia sa; Leon Dierx, Sully Prud-homme, Franţois Copee şi Jules Claretie ca cronicar. Revista avu noroc. Mendes publică o piesă cam legeră, „Romanul unei nopţi", pentru care fu condamnat să plătească 500 fr. amendă şi să petreacă două luni la Sainte Pelagie (închisoare), de unde, pentru revistă, consideraţie şi glorie. Şi totuş, o revistă costă scump (fără a mai socoti amenzile) şi bieţii tineri, dân-du-şi tot creiţarul ca s’o susţie, cunoscură sărăcia de aproape. Mendăs trăiă pe atunci într’o mansardă sărăcăcioasă, răb-dând poate şi foame... Dar din toate amintirile, lui şi vesele şi duioase, ştiâ să povestească de l-ai fi tot ascultat, îl văd încă la o masă, într’o cafenea, făcându-şi corecturile. Cândne-am apropiat cu amicul său, poetul Glaser, ne-a întins mâna cu un gest larg şi un zâmbet pe cari nu le voi uită. Şi de câteori în biuroul său dela „Journal", unde se încunjurase de o generaţie tânără, de câteori nu l-am auzitdis-cutând operile nouă, criticând sau admirând, totdeauna sensibil la epitetele frumoase, la imagini şi simbolizări norocoase. Impresiile sale nu le împărtăşam totdeauna, dar totdeauna îl admiram. Fiind de părere că printre formele frumoase şi vrednice de a atrage pe artist, cea mai frumoasă e femeia, el a fost şi un mare mistic al dragostei. In basmele şi poemele sale mărunte a cântat adeseori voluptatea. In operile mari, dimpotrivă, a exprimat prin tragedii simbolice dragostea curat eroică; în „Sfta Theresa" sunt versuri sublime, dar nicăiri n’a ştiut să zugrăvească vieaţa şi pe oameni aşa cum sunt; n’a avut darul duioşiei şi al simplicităţii. „Miere şi otravă" a zis Sainte Beuve de primele versuri ale lui Catulle Mendes şi aceasta se poate aplică la întreaga operă a acestui voluptos, în jurul căruia se cristalizase o legendă de glorie şi de veci-nică tinereţe. Printr’o ciudată coincidenţă, în momentul când poetul moare, acea care a fost prima tovarăşe a sa, frumoasa Judith, fiica lui Teophile Gautier, reîncepe a publică urmarea versurilor sale: „Salba zilelor" (Collier des jours). In acelaş timp dna Mendes, răbdătoarea tovarăşe a glorioasei sale bătrâneţe — fie zis: a veci-nicei sale tinereţe — publică o culegere de poeme „le Coeur magnifique" care va fi un superb monument înălţat dragostei sale „întotdeauna ameninţată". Şi toată lumea plânge pe poetul, romancierul şi dramaturgul fecund, care a dat la iveală peste 100 de volume; Parisul întreg e nemângăiat de pierderea poetului strălucit. Otilia de Cosmutza. * Serata etnografică din Arad. „Iubită prietină! Azi am sosit delâ Arad şi mă grăbesc, după făgăduială, să-ţi spun cam ce-a fost pe acolo. Despre toate nu am acum timp să-ţi vorbesc, mă voi mărgini să-ţi scriu pe scurt despre serata etnografică aranjată de reuniunea femeilor române, fiind aceasta şi punctul de forţă al serbărilor. Pe la orele S’/a sala eră înghesuită de publicul din loc şi din provincie, dornic şi nerăbdător să guste din farmecul acelui poem muzical, compus cu atâta Catulle Mendfes. 1 I Einanuel Glaser. www.dacoramamca.ro Nrul 9, 1909. LUCEAFĂRUL 215 măcstrie de dl T. Brediceanu, din jocuri şi cântece româneşti. S’a ’nceput cu un preludiu, dulce şi tainic ca un cântec de fluer într’un amurg de seară. Apoi, rând pe rând, se perondară în faţa noastră perechile în porturi pentru diferite jocuri. Păreâ, draga mea, că te afli in lumea basmelor şi nu ştiai ce să admiri mai mult: muzica plină de melodiile cele mai frumoase româneşti; jocurile, în cari eră atâta farmec, atâta ritm ş’atâta mlădiere; căpşoarele drăguţe — încărcate de flori, — cu privirile vesele şi neastâmpărate, alăturea de capetele bărbăteşti mai serioase şi cu privirea plină de foc; ori costumele minunate, începând cu cele din România pline de cusături admirabile, cele din Banat şi părţile ungurene cu salbele pe piept şi pe după gât, cu cârpe scumpe de mătasă, a căror cornuri ajung până ’n călcâie şi sfârşind cu costumul de Sălişte, cu cusăturile mărunte şi migăloase, atât de simplu şi de elegant... Doamna Valeria de Herbay a cântat patru doine, înfăţişarea simpatică, vocea destul de puternică, plăcută şi cu foarte bună pregătire; lipseâ însă adeseori farmecul doinelor româneşti, acel ceva atât de duios, de jalnic şi însufleţitor ce se simte în cântecul românului şi care te face să-ţi vibreze sufletul de duioşie, să-ţi pui capu’n pălini şi să plângi... să plângi... şi să asculţi. Şi acum să-ţi amintesc în treacăt şi despre toaletele damelor. Te-ai înşelă mult dacă ai crede că partea cea mai mare au fost în costume naţionale. Adevărat că în foi s’a scris că „costumele naţionale sunt preferite". Cuvintele acestea trebue însă interpretate, dupăcum le-a interpretat la noi cineva, când „tinerimea studioasă", mă rog, a pus la sfârşitul invitării aceleaşi cuvinte. Erau mai multe fete laolaltă şi spunea fiecare ce toaletă va aveâ. Una dintre ele spune, că voiu fi în costum românesc. Mă rog dşoară — zice tânărul — nu-i permis în costum naţional, chiar pe invitări e pus că costumele naţionale sunt prea ferite. Aşa şi la Arad, costumele au fost prea ferite. Damele au fost toate în rochii „prin-cesse" după ultima modă şi Pictorul Acusius Covaci. cea mai fru- moasă a fost a dnei Herbay; „wunderschon", dupăcum ziceau nişte ofiţeri, „und eben aus Paris angekommen". De încheiere îţi amintesc un caz pe care mi l-a povestit o verişoară, care a avut nenorocirea să se prezinte în costum. „Când am intrat în sală, dau cu ochii de o bună cunoscută, mă reped spre dânsa cu braţele deschise; ea rămâne o clipă jenată oarecum, văzân-du-mă în costum, apoi întinde mânile, mă trage spre ea şi-mi şopteşte: „Trebuiâsă te prezinţi intr’o toaletă". „Iţi poţi închipui — zicea prietina mea — poziţia în care mă aflam. Chiar fiindcă eram numai trei patru în costum aşteptam dela ea, ca dela o română bună, cuvinte de încurajare. Iţi spun însă şi ţie; nici când, nici unde in costum naţional să nu te prezinţi dacă vrei să fii scutită de priviri ironice şi compătimitoare, că vezi, tu, biet muritor, n’ai nici atâtea părăluţe să-ţi faci o haină „-princesse" şi să ţii minte că la noi să fac toate numai pe hârtie, iar în realitate puţină ispravă". Aşa ziceâ verişoara şi aceeaşi impresie am avut-o şi eu. Fără comentar. Prietina ta: Pia Milo." Am publicat această scrisoare, fiindcă ni se pare interesantă şi fiindcă înţelegem nemulţumirile corespondentei noastre. Recunoaştem însă şi vrednicia celor ce s’au ostenit să reînvie „Reuniunea femeilor române din Arad" şi îndeosebi a d-nei Letiţia Oncu, harnica viceprezidentă, care a fost sufletul serbărilor dela Dumineca Tomii şi care desigur nu e responzabilă, dacă nu au toate doamnele noastre cuvinte de încurajare pentru costumul naţional. * Biserica din Calafat. Aplicarea motivelor artei poporale la decoraţia lăcaşurilor dumnezeeşti cucereşte mereu teren. Din ilustraţiile acestui număr, pe cari a binevoit a ni le pune la dispoziţie părintele T. Bălăşel din comuna Şte-făneşti, se vede cum a zugrăvit dl pictor Acusius Covaci biserica din Calafat, una dintre bisericile frumoase din România. Tâmpla acestei biserici, făcută de dl arhitect A. Clavel, am reprodus-o în nr. 3/1909. Publicăm cu plăcere şi fotografia dl Ilariu Marian, ctitorul acestui monument de artă naţională. Sperăm că pilda bună de a clădi biserici în stil românesc va fi urmată şi la noi, unde în multe'părţi se săvârşesc adevărate schisme arhitectonice. * Reviste şi ziare. In Nr. II. al revistei „Transilvania", dl B. Densuşianu din Lugoş scrie: „Chiar şi www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1909. 210 mama mea ne fcşteâ în negru tundrele (şubele) şi mânecarclc de lână, cu care umblam la şcoală, căci în ţundră, cioareci şi opinci, toţi patru fraţii Densuşianu (eu, Gcorge, Aron şi Nicolae) am umblat în şcoalele Blajului până le-am terminat, nu cum sunt îndatinaţi acuma studenţii, a se purtă şi inţorţonâ cu vesminte de boltă — după modă — ruinându-şi prin aceasta părinţii săraci." , Unul dintre aceşti fraţi, Aron, e tatăl dlui Ovid Densuşianu, directorul revistei „Vieaţa Nouă", care strâmbă din nas de câteori aude de „tundra ţărănească" şi de „căciula de oaie" in literatură. Precum ca să se ştie! * Ştiri. In Galaţi s’a constituit un comitet pentru a scrbâ comemorarea împlinirii alor20de ani dela moartea lui Eminescu (16 Iunie). Din acest prilej şi revista noastră va închină un număr special memoriei marelui poet, publicând fotografii inedite şi mai multe articole. * In nuvela „Un păgân", publicată în numărul 8, s’au strecurat următoarele greşeli mai de seamă: Pag. 173, col. I-a, rândul al 3-lea de jos, ase ceti întâmpinările în loc de întâmplările; Pag. 172, col. Il-a, rândul 12—13, a se ceti cărnurile în loc de cârmuirile; Pag. 174, col. II-a, rândul 8 de sus, a se ceti rozetă în loc de roşaţă. Pag. 175, rândul 7, a se ceti „să ţii pe loc clipe de aceste etc___“ . Poşta Redacţiei. Vidu Rusmin, Timişoara. Vă rugăm să ne comunicaţi adresa. Versurile dtră ne dau nădejdi... Sini in. A. Poeziile poporale vor apăreâ. Cele originale au greşeli de ritm şi nu sunt reuşite nici ca fond. I. B. Din „Elegie" publicăm numai strofele ultime: Acolo-şi paşte Nilul talazurile verzi, In adâncimea mută privirile îţi pierzi Şi-adulmecând pustiul in afunzimi deşerte Cu ochii blânzi şi limpezi, ce pururi ştiu să ierte, Să înţeleagă taina şi rostul greu al legii: . Răsar din cripte sumbre, în şiruri dese, regii I... Se mişcă triste stoluri, cu mersul lor a lene, întreaga măreţie a lumii egiptene, Răsar oraşe ’n urmă, pe nesfârşite uliţi Oştirile-şi înalţă schinteietoare suliţi; Şi se desprind din neguri pe ţermuri albe sate, Şi zeii şi altare şi ziduri de cetate... Se sbate furtunoasă şi plânge unda creaţă, Adorm în trestii pasări şi moare o vieaţă, O lume se destramă, ce-a stăpânit pământul, Se sbate în adâncuri de peşteri sure, vântul... In zări nemărginite, de dragul primăverii, Mi-aducde-o ţară-aminte, unde ’nfloresc palmierii. G. I. M. — Buc. Cu dtră, fiindcă sunteţi din ţară suntem mai severi. Reproducem aici două dintre cân-tecile drăgălaşe: Cântec. Pe plaiul frumos, * Prin codrul frunzos, Doiniţa să-mi sune, 1 Codrii să-mi răsune Glasuri ce se pierd, Dorul să-mi desmierd. Dorurile mele îs pe fir mărgele, Ce ’n salbă legate De mândra ’s purtate Pe plaiul frumos Prin codrul umbros. L. N. — B. „Printre De pildă: Copil străin. Ghiocel de pe cărare, Cucul cântă, cânt’ agale Şi-i cuprins de multă jale, Că e singur şi pribeag Prin pustiul de buceag. Ghiocel bătut de ger, Ca şi cucul singurel îmi cânt jalea mea la fel, îmi cânt jalea şi suspin, Pe lume-s copil străin. Ghiocel şi floarea lui, Floricică a dorului, Tată, aş zice dar n’am cui Mamă, doar pământului. ăi“ n’are decât ciudăţenii. In vibrări dulci şi senine Sboară ’n deal, în vale jos Şi se sparge ’ntPo iubire Cântu-i dulce amoros. M. Lungianu. Va apăreâ în numerele apropiate. Vă mulţumim. A. M. Regretăm că în teancul de poezii ce ne-aţi trimis n’am găsit nici una publicabilă. Sfaturi şi explicări la ce v’am mai da? I V. O. Bl. „Cântecul" nu face. Nepublicabile: „Pot să dorm" (schiţă), „După pâne" (poezie), „Sunt Român, sunt Bănăţan" (poezie). Poşta Administraţiei. Numerele 2 şi 3 s’au epuizat cu desăvârşire şi nu le putem trimite celor cari le-au reclamat, nerecla-mându-le la vreme. * Rugaţi de mulţi abonaţi, am trimis suplimentul de Paşti („Ca prin romane") tuturor abonaţilor noştri, chiar şi celor cari n’au achitat încă abonamentul. îi rugăm, insă, stăruitor să binevoiască a grăbi cu achitarea sumelor ce datoresc. * In numărul viitor vom începe să publicăm numele a o seamă de abonaţi cari profită de bunele intenţii ale administraţiei şi, dupăce primesc revista timp îndelungat, refuză achitarea abonamentului, fără să răspundă măcar la scrisorile noastre. E vremea să cunoască pressa română aceşti abonaţi-neplatnici... Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoromanica.ro