Sibiiu, 1 Nov. 1908. * Abonament: Austro-Ungaria: România: 1 an . . .12 cor. 1 an . . .16 cor. Ed. de lux 20 „ Ed.de lux 25 „ 6 luni . . 6 . 6 luni . . 8 * Ed.de lux 10 . Ed.de lux 13 . Ediţia pentru preoţi, Învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor, in România şi in Străinătate: 1 an 12 cor. SUMARUL. Victor Eftimiu . Poveste (poezie). Maria Cunţan loan Adam . . Aripi tăiate. Cronică:. . G. Rotică . . . Cântec (poezie). C. Rebreanu . . Codrea. D. Marcu . . . Cântec (poezie). O. A.-Tăslăuanu. Synnove Solbakkende Bjornst- " jerne Bjornson (trad.) Mamă (poezie). Teatrul Naţional din Bucureşti. Porturi din Bănat. Educaţia poporului. Conferinţele Aso-ciaţiunii. Agata Bârsescu. Ştiri. Ilustraţiuni: Teatrul Naţional din Bucureşti. Manguin: Femeia cu ciorchina. Boutet de Monvel: Convalescenta. Porturi din Bănat. Legenda Sf. Nicolae. Bourdelle: Pallas-Atena. Rodin: Burghezi din Calais. ABONAMENT: SustrO'Hngaria: 1 an..................12 cor. Ed. de lax ... 20 cor. i; 6 luni.................6 „ „ „ „ . . . 10 î Ediţia pentra preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor. România şi în Străinătate: 1 an..................16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. 6 luni.................8 „ „ ................15 „ ||||§ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor. « llilş$ Reclumafiile sunt a se face in curs de lo zile după apariţia fiecărui număr. Pentru urice^: schimbare de adresă se vor trimite 20 bani in mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). ÎF fF Adelina Olteanu-Maior: Biblioteca Copiilor şi a Tinerimii. A apărut volumul IV din această bibliotecă dedicată copiilor şi tinerimii. Cuprinde: piese de teatru şi povestiri pentru tinerime şi basme şi istorioare pentru copii. Preţul volumului: 1 cor. (în România 1 leu 30 bani). Se poate comandă dela administraţia revistei noastre (SibijU; — Schewisgasse 7), trimiţându-se înainte preţul lui plus 20 bani porto (în România 40 bani). Volumele apărute în această bibliotecă alcătuiesc cel mai frutiios dar de Crăciun. Cu acelaş preţ se pot comandă şi voi. I, voi. II şi voi. III. __ Ceice comandă toate patru volumele le primesc franco. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTA. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea unui comitet de redacţie. Colaboratori: I. Adam, I. Agârbiceanu, Z. Bârsan. G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brediceanu, I. Ciocârlan, V. Cioflec, Al. Ciura, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, O. Goga, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian. Orice reproducere, fără indicarea izvorului, este oprită. Poveste. Eră frumoasă şi-i plăceâ s’o cânte trubadurii... Grădina-i respiră parfumuri prin gura miilor de flori, Grădina ei eră orhestră de mandoline şi vioare, Cântau, în agonia serii acorduri lungi, tremurătoare Privighetorile ’mbătate de-atâta floare şi culori... Dar când se isprăviâ departe lumina palidului soare Tăcea în umbră aiurarea întraripatelor vioare: Cântă domniţa ’n raza lunii şi par’că lumină pământul Şi stele noi creşteau din cântec pe înstelatul labirint, Cântau cascadele cu dânsa în triluri clare, de argint, lsvoare noi ţâşneau în codru şi florile creşteau, —iar vântul Din gura ei fură cântarea, prelungul frunzelor susur, Şi-l împărfiâ în zări, s’audă rătăcitorul trubadur... Ueniâ afunda visătorul cu ochii mari, cercetători, Parfum de crini muriă departe şi cântec de privighetori, Şi cântecul purtă ’ntr’acolo pe cântăreţul călător Şi cântecu ’l duceâ ’n grădina reginei cântăreţelor... Privighetorile ’mbătate de răsuflările grădinii Căutau un adăpost în umbra boschetelor de trandafiri^ înamoraţi de-atâta cântec se răzimau de dânsa crinii, Un somn adânc ţesut din raze prindeâcuprinsu’ntregeifiri, Şi ’n noaptea plină de lumină acordurile de chitară îmbrăţişau nemărginirea, se ridicau spre bolta clară, Romanţe pline de iubire cântau poeţii călători, Privighetorile şi crinii se deşteptau cu ’ntreaga fire 5’audă iar cum moare’n noapte eternul cântec de iubire Cântat de el întâia oară, dar ei cântat de-atâtea ori... , —Eu vin dinţăriîndepărtate,chematde-alflorilorparfum, Chemat de cântecile tale, de vraja lunei ispitit... Domniţa mea, atâta pace pluteşte ’n jurul tău acum. Privighetorile tăcură şi florile au adormit, Suntem doar noi... Coboară-fi mâna, coboară mâna ta [uşoară S’o simt pe fruntea mea cum trece, pe ochii mei cum [se coboară Şi lasă-mă, culcat pe sânu-ţi, să dorm o veşnicie-aşa, Ca fluturarea unei aripi să simt pe frunte mâna ta, Să simt întreaga mea fiinţă cum se împarte şi se pierde,— Atâta dor i-e frunţii mele de-o mână care s’o desmierde!...“ Şi ea îi mângâia pe frunte, pe-obrajii pali, trandafirii^ Atâtea plete răsfirase cu degetele ei subţiri, Atâtea bucle negre, blonde, atâtea bucle castanii Le parfumase cu risipa buchetelor de trandafiri! Privirea ei abia acuma părea că s’a deschis luminii, Abia acum părea că vede grădina, stelele şi crinii, Iar cântăreţii, fiecare, credea că el e cel dintâi Ce doarme-alăturea de dânsa, cu braţul ei la căpătâi... în ochii ei, cetiau poeţii poveşti ce n'au mai fost şoptite... Ca ’n nişte ape verzi şi limpezi, în ochii ei, pe nesimţite, Li se ’necâ întregul suflet şi gândul tot li se ’necâ... Stăpâna mea... coboară-ţi faţa, dă-mi ochii tăi, [dă-mi gura ta, O sărutare... numai una... şi gândurile ţi l-e ’nchin..." Pălind, se ridică domniţa şi el simţiâ că i-e străin!... înamoraţi de ea, poeţii cutreierau întreg pământul Purtând în suflete parfumul şi rana ’ntâiei lor iubiri, Pe inimă purtau ascunse petalele de trandafiri Şi ’n inimele lor sărmane melancolia şi mormântul... într’un amurg de primăvară veni un bard îndepărtat... Şi el şi-a înstrunat, ca alţii, pe sub fereasta ei chitara Şi el i-a spus că ea e soră cu zânele şi primăvara,— Dar când l-a mângâiat pe frunte şi pletele i-a răsfirat, Poetul n’a căzut în vraja ispititoarelor priviri, Ci şi-a luat senin chitara, buchetele de trandafiri, Pierzându-se şi el pe urma atâtor cântăreţi pribegi... O lacrimă — întâia oară — luci în ochii ei senini, Şi lacrima a stins cântarea şi floarea tainicei grădini, Pe urma celui de departe a plâns domniţa ani întregi, Ş’acum, când doarme în grădină, ea poate tot îl mai aşteaptă Sub lespedea pe care alţii au scris o vorbă înţeleaptă: Eră frumoasă şi-i plăceâ s’o cânte trubadurii... Victor Eftimiu. 1 www.dacoromanica.ro 500 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1908. Aripi tăiate... Profesorul Neagu, sdrobit şi singur, măsură cu mersul lungul odăilor şi cercă să se reculeagă din căderea Iui sufletească. Trecuse prin toate încercările şi acum, când vedeâ că nu mai are nimic de aşteptat, nimic care să-l mai bucure, sau să-I doară, i se păreâ c’a scăpat de sub încrucişarea unor lovituri, venite peste capul lui din toate părţile. Se opriă, din când în când, din mers şi stă aşa ca năucit, pironit între gânduri ne-hotărîte, ca la o răspântie cu drumuri necunoscute. Ce să mai facă el de aici încolo? Mintea lui Neagu se sbăteâ printre gânduri, ca o pasere, rănită, căzută în nişte ruine. Pierderea copilului îi tăiase tot avântul şi credinţa în viitor. Când a venit mai târziu şi moartea neveste-si, — în împrejurări cu totul stranii, — n’a mai ştiut ce să creadă de norocul lui. De unde plecase pe drumul vieţii, stăpân şi cu gânduri bine alese, s’a pomenit deodată Ia mijlocul căii, ca trezit dintr’un vis mincinos, fără să mai ştie de unde a plecat şi unde trebue s’ajungă. Ce mai poate aşteptă el dela viaţă? Un copil l-ar fi împăcat cu toate înfrângerile, un copil te leagă de viitor, în el e sufletul tău care va trăi înainte, ca să împlinească pe pământ, aceea ce tu numai ai năzuit... Şi ce poate să te mângâie mai mult, decât gândul că ceeace tu ai sperat numai, va putea să fie aievea pentru copilul tău... Aici pare că s’ascunde toată iluzia vieţii, cu imboldul la muncă, la răbdare şi aşteptare. Cât de străin şi singur se trezeşte omul când înţelege că nu se mai poate legă cu nimica de nemurire şi că, închizând el ochii, se rupe cu totul firul zilelor de mâne şi mor speranţele odată cu el. în oprirea aceasta bruscă de viaţă, plânge şi se sbuciumă sufletul rasei ameninţate, care s’a tras cu atâta nădejde şi greutate până aici, tocmai din în-tunerecul vremilor cari au zămislit pe om... Paşii lui Neagu călcau îndesat, trosnind duşumeaua în mersul lor neogoit. Când treceâ prin dreptul oglinzilor din pereţi, îşi zărea capul albit şi faţa trasă şi tristă. Cum se poate irosi o viaţă!... Se ducea cu mintea Ia soarta lui nedreaptă şi-i păreâ rău şi sângeră, că l-a duşmănit de geaba şi l-a scos brutal din puţina lui bucurie, cu care se împăca aşa de bine... El n’a fost un ambiţios în viaţă, s’a mulţumit cu puţin, dar se vede c’aşa e soarta, cu cât îi ceri mai puţin, cu atât ea nu-ţi dă nimic... Ce singur şi îmbătrânit a rămas!... Neagu se opreşte în faţa oglinzii, şi vă-zându-se mai bine, a crezut c’a dat cu ochii de altă arătare, aşa se schimbase de mult. Si doar nu eră profesor decât de vr’o patru ani. Trecutul începe a-1 fură ca într’o adulmecare : A plecat dela universitate, cu gânduri foarte modeste în lume. E drept că şi muncise mult până atunci, aşa încât acum la urmă n’aştepta decât linişte, ca să se odihnească. Visul lui eră simplu de tot: o catedră în provincie şi tovărăşia unei femei cinstite şi gospodine... Un copil, ar fi venit apoi, ca un adevărat trimis, care să-l împace cu norocul cel duşman. Şi drumul acesta uşor i s’a deschis ca un revărsat de ziuă: Oraşul, unde a fost trimis ca profesor, eră liniştit şi curat, cu oameni împăcaţi şi împrejurimi frumoase. Gazda lui, o institutoare ieşită la pensie, crescuse în casă o nepoată, pe domnişoara Suzana, care ajunsese acum fată de măritat. Fata era o fire blândă şi înclinată la visuri. Cetise multe cărţi până atunci şi în şcoală se distinsese la compuneri... Neagu urmăreşte cu mult interes apucăturile simple ale fetei şi-i place şi înfăţişarea ei subţiratică şi vioae. Gazda vedeâ cu ochi buni apropierea profesorului şi nu scăpâ niciodată prilejul de a-i vorbi bine de fată. — Ce gospodină, doamne!... La amintirea aceasta dulce, Neagu închide tare din ochi, ca să nu-şi mai vadă în oglindă www.dacoramamca.ro Nrul 21, 1908. LD CEAPĂ RUL 501 ruina de azi, şi atunci în orbitele lui stinse, se deschide ca o perspectivă de lumină, în care se zăreşte alături de mireasa lui blândă y şi înţeleaptă. Când le-a mai venit şi copilul, s’a umplut casa şi viaţa lui de bucurie şi sărbătoare... Neagu tresare ca de iluzia unei emoţiuni. S’a revăzut un moment cu copilul în braţe, primblându-se ca să-l adoarmă. Trezit din unda acestei amăgiri, se pomeneşte iarăşi măsurând lungul odăii, tot singur şi trist: Ce iute a trecut prin bucuriile lui mici şi cum s’au mai prefăcut de repede toate în ruine. Acum căută să se tragă la lumină, ca de sub o dărmătură care-1 prinsese, dar când vede toată năruirea dinprejur, îşi strânge ochii în orbite şi-i pare rău că nu l-a sdrobit cu totul prăbuşirea. Ajuns de osteneală, Neagu se mai lăsă pe câte un scaun din cale, aici Ia un colţ de masă, colo lângă o fereastră, dar nicăiri nu găsiâ odihnă şi împăcare. Ce-i mai poate da lui viaţa? Gândul acesta îl fură si-1 sorbea, ca o vuitoare, din care nu mai scapă cine cade. îsi vedea tot sfârşitul, cu trecerea lui sar-bădă prin lume, cu ştergerea oricărei urme, cu uitarea tuturor, fără nici o umbră de speranţă sau aşteptare... Copilul acela aşa de dorit, care trebuia să-i ducă sufletul si numele în viitor, s’a stins pe negândite, ca un răsad neîngropat la timp. în învăluirea aceasta de păreri de rău, reveniâ, ca o umbră de doliu şi ispită, amintirea caldă şi moale a nevestei bune şi curate. Vârtejul acesta de unde încrucişate, îl întorcea în loc si-1 afundă în clocot, ameţindu-1 ca ’ntr’o învârtire de volbură, cari nici nu ’nghite pe cel prins, nici nu-1 aruncă la linişte. Singuraticul profesor se trezia privind, dela geam, curtea goală şi tristă, cu copaci răsleţi şi fără frunze. Totul eră trist în amurgul acela de toamnă şi pregătit par’că pentru îngropare. Ca să se mai reculeagă din ruina lui sufletească, Neagu se ridică apoi, aşa sdrobit şi singur şi luă iarăşi odaia în lung, trosnind duşameaua în mersul lui desnădăjduit, până nu-şi mai vedeâ calea, din întunerecul care înecă totul. * Zilele treceau grele şi nopţile veniau cu insomnie si urât. Toamna aceea târzie se y lungeâ nesfârşită, cu ploi mărunte şi pâclă care apasă. Neagu treceâ prin odăi singur şi trist, oprindu-se la lucrurile care-i aduceau aminte de Suzana. în camera de lucru a moartei, stă câteodată uitat şi-şi purtă ochii împrejur, la tot cadrul acela evocator, care a încun-jurat-o odată şi i-a tăinuit intimitatea şi grijile. N’a schimbat nimic din ordinea obiectelor, a lăsat totul acolo, după cum aşezase dânsa. Neagu deschideă aşa în neştire cutiile şi saltarele şi ’n ele găsiâ podoabe şi relicve scumpe de-ale neveste-si. De fiecare eră legat câte c’o amintire şi la vederea acestor rămăşiţe dragi, tresăriâ mişcat, ca de apropierea Suzanei. în amestecul de întâmplări dureroase, îi reveniâ în minte, ca o nedumerire, răceala cu care Suzana a întâmpinat moartea copilului. De unde-i veniâ puterea aceea neînţeleasă de stăpânire? S’ar fi părut că ea aşteptă sfârşitul acela. Când s’au întors dela înmor- y mântare, ea tremură agitată, prinsă ca ’ntr’un fior de bucurie. Atunci i-a aruncat ea si y vorba aceea nesocotită, care l-a durut: — Lasă, Neagule, că-ţi fac eu alt flăcău, pe care-1 vom iubi mai mult... Mintea lui se ţinea de umbra Suzanei şi nu ştiâ să-i pătrundă sufletul dus şi s’o cunoască. Ce fire neînţeleasă si tare, ce amestec bizar de înfrigurare şi stăpânire! Nu ştiâ nici el, ce să mai creadă, când o vedeâ câteodată aşa biruită şi cu gândurile duse, şovăind par’că între dragostea ei pornită şi o abatere ofilitoare. Erau zile când rămâneâ tristă, ca după o părere de rău... Dar moartea ei stranie ? Neagu se cufundă, Ia gândul acesta, în în-tunerec şi ’n îndoială, Ca ’ntr’o noapte neagră, în care nu se mai văd drumurile. Tot într’o după-amiază monotonă şi înne-cată în pâclă groasă, Neagu ajungând în odaia de lucru a moartei, se razimă de măsuţa oglindei şi rămâne abătut, privind aşa pieziş în neştire. y Moartea atât de neînţeleasă a Suzanei îl urmăreâ ca o enigmă. Revedeâ bine toate l* www.dacoromanica.ro 502 LUCEAFĂRUL NiuJ 21, 1908. întâmplările: Plecase la Constanţa după sfatul doctorilor. Amândoi erau cu nervii sdrun-cinaţi, după moartea copilului. Nu mai ştiau unde să-şi găsească liniştea şi împăcarea. Era pe la sfârşitul lui August, când s’a organizat o excursiune cu vaporul la Constan-tinopol. După îndemnul Suzanii, s’au hotărît să iee şi ei parte la această călătorie pe mare. împrejurările acelea îi veniau în minte vii. Plecarea vaporului noaptea, cu depărtarea aceea feerică de ţărm şi cu sgomotul surd al mării, toate îi dădea sensaţiuni de nesfârşit si măreţie. y y y Au stat amândoi până târziu pe punte, învăluiţi de noaptea grea. In urma vaporului marea forfotea nesfârşită — într’o brăzdare de clocot şi spumă, Suzana tresare odată ca dintr’o trezire bruscă şi arătând cu mâna marea înnecată de întunerec, îngână cu duioşie: — Ce mormânt larg şi plin de odihnă, pentru sufletele neîmpăcate... Neagu se fereşte c’o smâncitură din copleşirea bănuelilor şi-a îndoelei şi s’amăgeşte cu ochii, privind la saltarele maşinei de cusut. S’a mirat că nu observase până acum atâtea adausuri şi înflorituri. Trăgându-şi un scaun mai aproape, se pune dinainte şi deschide pe rând săltăraşele. Câte nimicuri emoţionante nu erau amestecate printre mosorelele de ■5? aţă, foarfeci, degetare şi căpeţele de şiret. Deschidea pe rând cutiile şi trecea, ca printr’o alintare dulce, prin sen-zaţiunile pe cari i le da diferitele amintiri. Examenul acesta amănunţit s’a oprit la saltarul de jos din partea stângă, care eră încuiat. Pe Neagu l-a surprins aceasta. De ce-ar fi fost încuiat saltarul din urmă ? Trage el de bumb, clatină, îl sileşte, degeaba. O curiozitate de negândit îi încolţeşte în inimă. Ce să fi ascuns acolo nevastă-sa? Fără să-şi deie seama, ia dalta şi potrivind pana de fer printre saltarul închis şi marginea de deasupra, mişcă odată în sus, apoi Iasă cu putere în jos, până sare iverul încuietoarei şi se trage afară săltâraşul. Neagu răsfoieşte cu linişte încăperea aceea îngustă: Deasupra găseşte drama lui Strin-berg „Tatăl“. Mai încolo câteva scrisori trimise de-ale lui, iar pe fund un album pluşat pe care eră scris: „Caetul meu". Neagu tresare la vederea titlului, ca ’n faţa unei taine. Ia caetul şi se duce la o fereastră de-I deschide. Paginile dintâi erau scrise ş’apoi şterse cu linii groase, ca să nu se mai poată ceti. întoarce o filă, întoarce două-trei... întoarce zece, toate şterse şi pătate cu stropi spălăciţi, care sămănau a fi fost lacrimi. Pe Ia mijlocul albumului, în josul unei pagini şterse pe trei sferturi, se putea ceti cu anevoe un scris nervos si mărunt. y „Sunt greşeli din imprudenţă, după cum sunt şi crime. O crimă din imprudenţă se iartă şi oamenii o uită, dar greşala unei căderi, nu se poate uită şi ierta, căci ruşinea o duci şi în casa bărbatului tău... Fructul rătăcirei tale de un moment rămâne o mărturisire veşnică, care te urmăreşte şi te mustră în toate încercările tale de bucurie... Şi totuşi nu sunt vinovată!11 www.dacoromanica.ro Nrul 21, 1908. LUCEAFĂRUL 502 Neagu trece peste rânduri, cu setea desperatului care-şi ceteşte osânda. „Ce om bun şi mândru e Neagu. Nu-mi închipuiam că bărbaţii pot fi aşa de aleşi. Până in’am măritat, credeam că tovărăşia dintre bărbat si femeie e o nenorocire fatală, la care trebue să ne supunem. Ce deosebire însă. Bărbaţii sunt nişte eroi. Cât de cinstit » f şi fără ascunsuri intră Neagu în viaţă. Mi-e ruşine de privirea lui care ocroteşte şi în-naltă!...“ „In definitiv n’a fost decât o copilărie... o nesocotinţă... dar ceeace mă înspăimântă e grozava consecinţă... Amintirea o am şi acum, o amintire nedesluşită, ca un vis urât... Cu Marius am copilărit şi ne-am jucat de-avalma, ca nişte veri buni ce eram. Dupăce ne-am făcut mari, ne-am trezit iubindu-ne cu nevinovăţie şi fără speranţe... Când s’a aflat că trebue să mă mărit, Marius, care eră tot copil, râdea de mine şi mă sărută cu sila. Pe Neagu îl respectam pentrucă eră învăţat şi-l luam de bărbat pentrucă mi-1 dădeâ mătuşa. » A venit însă sara aceea de orbire si ne- i bunie, din ajunul logodnei, când, — nu ştiu pentru ce — m’am dus Ia Marius, ca să-i spun să fie cuviincios cu mine de acum, căci mă mărit. L-am găsit singur... şi în odaia lui un cald molesitor care mi-a secat mânile. ) Marius râdea de mine ca un nebun, că mă mărit şi eu plângeam. M’am trezit luată în braţe, ametită în sărutări, desmerdată si învinsă... In amăgirea acelei învăluiri, mi-am pierdut dreptul de a mai fi mândră în viaţă. Neagu n’a bănuit nimica niciodată, e fericit şi mă preamăreşte, crezând că-i port în sân rodul speranţelor lui şi bucuria noastră din viitor!!." „Râd, pentrucă râde lumea dimprejur şi mă bucur, pentrucă se bucură Neagu, dar dac’ar fi după sufletul meu, ar trebui să intru în pământ de ruşine şi umilinţă. Să fi luat un bărbat rău, aşi fi suferit mai puţin, dar Dumnezeu mi-a dat pe cel mai bun om, pentrucă să-mi pedepsească mai grozav păcatul. Când îl văd pe Neagu cum mă urmăreşte din ochi si cum tresare de fericire, văzând că-mi duc sarcina bine, mă cuprinde Manguin, Femeia cu ciorchina. remuscarea si revolta si-mi vine să-mi tai » > » mijlocul, ca s’arunc departe cuibarul de pierzare şi minciună, care amăgeşte atâta, pe Neagu meu cel bun şi înşelat..." „Naşterea mea a fost o tortură. Când m’au luat durerile, mi se părea că vin toţi judecătorii din lume, ca să mă arate lumii ca pe-o vinovată. Până atunci crima mea eră ascunsă, o cunoşteam numai eu şi-o ţineam în mine ca pe-o ruşine tăinuită. Acum însă trebuiâ s’o mărturisesc lumii, s’o dau pe faţă, s’o imortalizez într’o făptură omenească, care trebue să rămână totdeauna lângă mine, ca o stigmatizare veşnică. „Când vedeam pe Neagu solemn şi stins, îngrijindu-se de mine şi luând măsuri de pază, îmi veniâ să-i strig de pe patul facerii tot adevărul, ca să nu-i mai fur înainte mila si încrederea lui. ) „O, cât aşi fi vrut să mă ştiu nevinovată, să fiu mama copilului lui, ca să-l pot chemă pe nume în ciasul cel sfânt, să pot să-I apuc pe după gât în sforţarea supremă, ca s’auzim, în această îmbrăţişare simbolică, primul ţipăt al celui care vine pe lume... www.dacoramamca.ro 504 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1908. „Cei dimprejur însă, mi-au spus c’am strigat pe Marius în chinurile naşterii de bună seamă ca să-l blastăm, căci nu cred că instinctele brutale, să-mi fi învins conştiinţa păcatului. „Nu mai pot; înebunesc. Ar trebui să-i smulg copilul din braţe, atunci când ÎI stringfe el mai cu drag şi să-l arunc departe, cum se lapădă omul de o ruşine. Să-i spun că nu sunt vinovată, că n’ani ştiut cu cine mă mărit, c’am greşit fără să mă gândesc, silită de un nemernic si azi când mă văd atât de j iubită şi îngrijită, în tovărăşia unui om aşa de bun, n’aşi vrea ca tocmai eu, cea miluită, să fur atâta iubire, atâta lumină cu o minciună scârboasă. Nu pot să mai las pe Neagu în rătăcirea lui, trebue să-l scot din visul acesta înşelător, trebue să mă scap de copil, să rămân singură cu el. Atunci îmi voi răscoli tot sufletul, voi revărsă toată duioşia, pentruca să-l fac fericit, cu ceeace e adevărat şi curat în simţirea mea, nu cu căderea trupului blăstăniat".... „Când îl văd cât iubeşte copilul, înţeleg cât ar fi dorit să se ştie tată si atunci hoţia 7 7 » mea m’apasă mai ruşinos şi vina mă urmăreşte şi mă mustră ca un vis greu. „încotro să mai găsesc împăcarea? „Ce-ar puteâ însă să mă mai împace ? „O, câtă fericire am pierdut pentr’o copilărie! La câte bucurii nu trebue să renunţ; la câtă linişte şi mândrie nu mai am dreptul să mă mai aştept, — pentr’o rătăcire de-un moment ? „Să nu poţi să-ţi priveşti bărbatul în faţă, fără să roşeşti de căderea ta, să nu poţi să-l chemi voioasă, ca să te pleci cu el asupra leagănului, mână ’n mână, tâmplă lângă tâmplă, în aceeaşi înduioşare de părinţi fericiţi, care-si văd norocul înflorind!..." „în sfârşit sunt salvată. Copilul nu va mai stâ între noi, ca o prăpastie peste care nu se mai poate trece. Era din sângele meu, îmi eră fecior, — dar nu-l dorisem, nu-mi trebuia, eră din păcat, de aceea nu poate să-mi pară rău de moartea lui... Dar dacă l-ani ornorît eu ? Să vedem, să-mi aduc aminte... Copilul Anetei, prietena mea, eră bolnav de anghină. Puteam eu să nu mă duc s’o consolez ? Şi apoi copilul ei îmi eră drag, îl iubeam cu toată iubirea, cu care trebuia să iubesc copilul meu. Numai când mă duceam la prietena mea şi-i vedeam băiatul, înţelegeam cât aşi fi putut fi de fericită, dacă nu se întâmplă ce s’a întâmplat cu mine. Odată intrată în casa Anetei, puteam să nu-i văd şi copilul? — pe Milică ? — Nu te duce la el, că şi tu ai copil şi-i iei boala... — Crezi, soro? — astea sunt basme...’ boala e dela Dumnezeu... ' Şi-am intrat la copil ca la o mântuire. L-ani sărutat şi l-ain mângâiat, în aşternutul lui de moarte, cu setea şi ardoarea desperatului care-şi găseşte împăcarea lui sufletească. Nu ştiu, însă, dacă aceasta nu e o crimă. De ce căutam să întârziu în cameră si să 7 ating toate lucrurile bolnavului ? Mi se întunecă ochii ca la vederea unui spectru de spaimă. Nu, n’am vrut să-nii omor băiatul, n’aveam nici un drept asupra vieţii lui, — dar trebuia să văd pe Milică, copilul acesta îmi eră drag... Băiatul meu a murit tocmai la o săptămână, când Milică s’a ridicat cu totul de pe boală. Să se fi luat oare moartea după mine, din casa lor? Ce-a fost însă până acum, s’a trecut totul, acum sunt liberă, pot să-mi iubesc bărbatul, mi-am răscumpărat îndeajuns greşala, sunt liberă, sunt toată a lui, — trebue să-i fac un copil care să fie al nostru"... „Joc un rol straniu. Eu trebue să par veselă şi caldă, pe când Neagu rămâne ne-mângăiat. Pe el îl urmăreşte amintirea copilului pe care îl credea al lui şi plânge ca după o perdere fără de preţ. înzădar îl mângâi şi-i dau curaj, el rămâne rece şi îmbătrâneşte văzând cu ochii. I-a intrat în cap ideia nenorocită că nu va avea copii. Eu îl cuprind iubitoare şi dornică, îi făgăduesc un rod fără seamăn, dar el dă trist din cap şi rămâne neîncrezător: — S’a sfârsit... Nu vezi că suntem nişte » 7 obosiţi ? O! dacă nu-l pierdeam pe cel dintâi!... www.dacoramamca.ro Nrul 21, 1908. LUCEAFĂRUL 505 „Gândul acesta a început a mă urinări ca o sugestiune. Dar voiu învinge totul. Eu sunt tânără şi pasionată. îl voiu învălui şi dovedi cu iubirea mea, ca să uite urâtul si amin> tirea copilului pierdut. Vreau să fiu mamă adevărată, mama copilului lui Neagu“... „Bine c’am ajuns în vară, scap de oraş şi de înconjorul acela chinuitor, care nu mă lasă să mă bucur. Mă duc cu Neagu la mănăstiri. Acolo, în răcoarea munţilor si ’n linişte, îl voiu recuceri din muţenia şi îngân-durarea lui. îndemnaţi de natura tainică si y > sdruncin de neînchipuit. Nopţile vin ca o groază. Nu pot închide ochii, fără să nu intru în lumea viselor de spaimă. Nu mai ştiu cum să lupt contra urâtului şi-a singurătăţii. Neagu trece ca o umbră de doliu, îmbătrânit şi rece, mângăindu-se cu portretele copilului şi cu suspinele dese. Eu nu mă mai încerc să-l înving, am desperat de propria mea putere. Mai ales în urma viziunei mele — o! ce viziune stranie: Stăm cu capul pe umărul lui Neagu. Eram singuri pe trunchiul din poiană. Printre crengile copacilor, sclipiau razele lunei. Am avut atunci un moment de extaz. M’am Boutet de.Monvel: Convalescenta. regeneratoare, vom trăi viaţa în plinul ei, trezind pe Neagu la iubire şi speranţe noi. Aici nici eu nu sunt destul de împăcată, căci mă urmăreşte moartea copilului şi părerile de rău trecute. încotro mă întorc găsesc numai mustrare şi ameninţări. Mi-i sufletul înlănţuit ca într’o mreajă care mă strânge şi mă în-năduşă. Când m’apropiu de Neagu, cu toată dorinţa mea de a mă învioră si a-1 cuceri, mă simt deodată ca desarmată, cu braţele tăiate şi sufletul rece. Toată nădejdea mi-i în aerul proaspăt şi în natura copleşitoare dela munte. Acolo trebue să-mi renasc simţurile şi să dau aripi sufletului meu învins"... „Cred că nimica nu-mi va mai putea da împăcarea sufletului şi-a trupului. Sunt într’un întins şi-am sărutat ochii inspiraţi ai lui Neagu. Credeam c’au revenit timpurile de iubire, dar când să-i înlănţui gâtul cu braţele, o mânuşiţă de copil s’a întins par’că în spre pieptul meu, ca să mă ferească, şi când deschid bine ochii, îmi văd ca într’o halucinaţie, copilul mort, cum se opintea să mă înlăture ca dela un păcat." „Nu mă mai pot apropia de Neagu, fără să nu am iluzia că o mânuţă gingaşă ne fereşte. Odată, când m’a luat în braţe aşa la o joacă, am dat un ţipăt de spaimă, crezând că strivim în stringerea aceea trupul copilului meu mort, răsărit între noi ca din văzduh. Intr’o noapte am avut un vis neînţeles. Ră-tăciam printr’o mlaştină. Abia îmi scoteam un picior din mocirlă, pentruca să calc din www.dacoramamca.ro 506 • LUCEAFĂEUL Nral 21, 1908. nou mai departe. Umblând eu aşa prin noroi, bag de seamă că s’apropie de mine un copilaş îmbrăcat în alb, care abia aducea în braţele lui micuţe un maldăr de flori veştede. Mă uit bine şi recunosc haina cea albă, care eră cusută de mine. Am dat un ţipăt de spaimă. Când a ridicat copilul capul iui palid şi trist, mi s’a tăiat răsuflarea şi glasul. Copilul meu cel mort îmi întinsese legătura de flori veştede şi-mi zice tânguitor: — Iaţi-le, de ce mi le-ai mai dat... nu ştii că florile nasc din iubire? — florile tale s’au veştejit, dacă nu m’ai iubit... „M’am trezit plângând şi când am simţit pe Neagu, plecat asupra mea, ştergându-mă pe frunte, ini-am simţit vina mai grea ca oricând. „Ce să mă fac de-acum ? Unde mai pot nădăjdui să-mi găsesc împăcarea ?“ „Sunt ruinată cu totul. Mi s’au sdruncinat nervii... sufăr. Aci mă înfierbânt, de mă trec sudorile, aci cad într’o amorţire de moarte şi mă răcesc ca ghiaţa. Apropierea de Neagu e o adevărată frică. Când îl văd, tresar ca de-o arătare. Acum nu mă mai gândesc la un copil care să fie al nostru. Cred că nici n’ar mai putea fi cu putinţă o naştere. Am ajuns un trup fără nici o simţire. Mi se pare că am început să mă răcesc de pe acum, ca să mă găsească moartea pregătită. „Ieri am avut iluzia unei înviorări. Neagu îmi ţinea niânile în inânile lui şi-mi vorbea frumos, privindu-mi în ochi. Eu mă încercam să par voioasă. Deodată însă Neagu se face palid si se uită tremurând la mine. > „Atunci m’am spăriat şi-l întreb: — De ce te-ai schimbat asa la fată? • y y — Pentrucă mânile tale au îngheţat în mânile mele... — E drept că mă simt toată de ghiaţă — ce frig mi-e!...“ „Azi Neagu mi-a adus vestea că plecăm la Constanţa cu mai mulţi cunoscuţi de aici. „O! marea... marea!... Poate acolo să-mi găsesc împăcarea şi liniştea sufletului... „Eu n’am văzut marea niciodată11. * Aici se sfârşiau însemnările Suzanei. Trei zile dela întâmplarea asta, n’a mai văzut nimeni pe Neagn ieşind din casă. Vecinii n’au băgat de seamă această lipsă, fiind deprinşi cu ciudăţeniile profesorului singuratic. A patra zi, însă, directorul gimnaziului a trimis pe servitor la Neagu, ca să vadă dacă-i acasă, căci lipsiâ dela cursuri de trei zile, fără concediu... Servitorul găsind uşa dela intrare dată în lături, intră în casa profesorului... tuşeşte ca să facă sgomot... la urmă îl chiamă pe nume... dar nu se auziâ nimeni de nicăiri. Atunci dă să caute prin odăi şi când să deschidă uşa dela camera de lucru, îl trăsneşte un miros greu de mort. Neagu atârnă în mijlocul odăii, spânzurat de tavan, cu beteala de nuntă a Suzanei... Ioan Adani. =*n Cânte i. Uezi floarea de pe stâncă, Frumoasa floare-o vezi, Ce-şi are chip din raza Eternelor zăpezi? Mi-i sufletul la dânsa Şi drumu-i lung şi greuj Prăpastia-i adâncă — Şi floarea eu o vreu. C. 11. Uezi steaua ce străluce Pe boltă, sus, mai viu? Departe-i pân’ la dânsa Şi drumul eu nu-l ştiu. în lumile albastre Mi-i sufletul meu dusj Tot mai departe-i steaua Şi eu vreu tot mai sus. G. Rotică. www.dacoromanica.ro Nrul 21, 1908. LUCEAFĂRUL 507 Codrea. De cătră seară, aşa când se împreună ziua cu noaptea, Codrea se aşeză pe pragul tinzii, îşi vâră pipa de iut roşcat între măsele şi se certă cu babă-sa. „Hm... Mă... Ce ştii tu, ori ficiorii tăi!... Voi toţi laolaltă nu plătiţi o ceapă degerată, mă...“ Lelea Firoana îi cunoşteâ năravurile şi nu-I prea luă ’n samă. Sprintenă ca o fată de măritat, cu zbârciturile obrajilor rumenite de bujală, se învârteâ pe lângă vatră, da încoace, da încolo si ’n sfârsit răsturnă, din ceaonasul afumat, o mămăligă aburoasă pe crupător. Şi atunci Codrea încetă din sfadă, se mul-comeâ. îşi ascundeâ luleaua în şerpar, se trăgeâ bodogănind pe laiţă, îşi făceâ cruce de trei ori, creştineşte, şi îmbucă în tihnă şi chibzuit. După cină umflă iarăş pipa, scor-moneâ în foc un cărbune potrivit, pâcăiâ ţeapăn de câteva ori slobozind fuioare groase de fum alburiu pe gură şi pe nas, şi apoi se lungeâ pe pat. într’un târziu întrebă trăgănat, cu glas moale: „Tu, babă! — Haba, vâjule! — Hm... Oare ce mai face Ionică?... Ha? — Ştie-1 Dumnezău, măi moşnege... — Oare n’o fi flămând? — Bunul Dumnezău îl ştie că el ne poartă grije la toţi...“ Codrea se ridică repede, înţepat, scoteâ pipa din gură şi se uită lung şi cam îngâmfat la babă. Buzele i se mişcau ticăind ca-şi-când ar borborosi ceva, dar pe urmă se lăsă iar pe spate şi nu rosteâ nici o vorbă. Cu ochii întredeschişi, împainjeniţi, priveâ clipositul jăratecului din vatră şi nu băgă de seamă cum îi alunecă pipa mintenaş deoparte... Un horcăit rar, uşor cutremură tăcerea bordeiului. în cenuşă tăciunii mocnesc innăbusit. j j Un greer rătăcit se tângue sub fereastă. Un câne latră răguşit undeva, departe... Iar baba Firoana se apropie tiptil de moşneag, îngrijorată să nu-l trezească, şi-i desleagă opincile... Aşa eră dedat Codrea de o vreme încoace. Se obişnuise cu mădăritul şi gogolitul babei ca copilaşul din leagăn cu ţâţa. O jumătate de veac petrecură în căsuţa aceea dărăpănată, cu coperiş petecit, ţuguiat, pitulită supt coasta de molizi din capul satului. Şi au trăit... Au trăit şi mai bine, şi mai rău, dar mai mult tot bine. Baba se simţiâ mai prostucă, mai bătucită la cap şi nu i se punea în ponive. îşi călca pe inimă şi de nu i se părea ceva, şi-i da pace să se sfarme el din gură, să hăpălească până s’a hrăni. Numai câteodată îi treceau suliţe reci prin inimă şi o podideau lacrimile... câteodată când Codrea hulea prea tare pe ficiorii lor. Durere năvalnică tisneâ atunci din sui > fletul ei obidit, sângele începeâ a-i svâcni mai puternic în vine, faţa pocită, gălbejită ca frunza veştedă, i se îmbujora de milă şi de mănie, si s’ar fi încumetat să-I si afurisească... Dar nu putea. Vorbele întretăiate se înmuiau într’un plâns amarnic. Şi Codrea se cătrănea că de ce-si mâncă ea zilele > pentru nişte copii ca aceia. El nu-i putea vedea ’n ochi de urâţi... Eră moşneag sfătos Codrea, un moşneag înalt şi drept ca un steag, cu nişte ochi albaştri de femeie, limpezi şi adânci. Două cete de creţele mărunte îi pornesc de pe op-cina obrajilor şi aleargă deavalma, încrucişate şi colăcite, în sus cătră gropile ochilor şi ’n jos spre colţurile gurii, unde apoi se pierd în desişul perilor bătuţi de brumă. Pe umerii lui laţi şi ciolănoşi se apasă povara alor şaptezeci de ani. Odinioară, Codrea gândea că n’o să îmbătrânească până-i Prut şi Şiret, într’atâta era de zdravăn si de voinic. Pornirile svă- i păiate ale tinereţei îl mânau tot înainte şi-i dădeau puteri de uriaş. Un vuet îi răsună mereu în urechi, o învălmăşală de glasuri asurzitoare... răcnetul luptelor vieţei. Şi-i plăceau vocile acele încâlcite, îl fermecau şi-l întărâtau. Se bozomeâ să se asvârle drept în miilocul vojului de trudă şi să-l spargă ori să se prăpădească. Doisprezece ani încheiaţi a slujit pe împăratul ca dobaş. A colindat câte ţări şi www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL 508 ţinuturi, s’a bătut cu „pământezu“, cu „bur-cuşu“, odată fusese şi prezărit printr’un picior. Şi nicicând nu şi-a pierdut voia. Numai în vârtejul primejdiilor i se răveneâ sufletul... Ş’apoi a venit acasă. Ce odor de fetişcană mai eră pe-atunci baba asta Firoanal... Ş’apoi au avut copii, i-au năpustit neajunsurile. Pânea ce-o mânca eră străbătută de sudorile muncii necontenite. Truda si zoala y îi mistuiră puterile şi pofta de trăit. Oboseala îl prididea tot mai dinadins. Seara, toropit de greutatea nevoilor, de multeori se schin-gineâ... urlă sub cruzimea vieţii. Fiecare an, fieştecare zi trăgea câte o brazdă două pe faţa lui Codrea... Dar au trecut toate repede ca-şi-cum trece povoiul. Copiii şi-au căpătat aripi, s’au dus care ’ncătrău, şi Codrea iar a rămas singur cu baba. Puterile îi erau acuma strivite de crâncenia vremurilor. Mintea începea a-i sburdâ copilăreşte... Uitase multe din cele păţite. Numele tovarăşilor din cătănie, a oraşelor, a mai marilor i s’au spălăcit, i s’au şters din creeri. Unele visuri par’că le-a trăit aevea, unele întâmplări trăite par’că numai le-a visât. Timpul încurcă firele amintirilor şi le învâl-toreşte după placul său. Azi, Codrea nu-si mai aduce aminte să fi fost dobaş. Nu, nici vorbă! Granadir a fost, ori călăreţ, dar totuşi par’că granadir. Şi cât de mult ţinea el la cătănie! Acolo şi-a prăpădit floarea vieţii, acolo a dus un traiu mai fără griji, mai uşurel... O căldură priin-cioasă îl copleşeşte când se gândeşte la vremurile acelea. închipuirea sboară vioiu, grămădeşte întâmplări poznaşe, răscoleşte şi amestecă lucruri nemai auzite. Nici stavilile timpului, nici prăpăstiile mărginirei nu o pot opăci în avântul năpraznic... „Hm... Mă... Ce stiti voi?... Eu când am fost cătană, mă!... Aceea eră cătănie, nu ca azi...“ O umbră de surâs batjocoritor se leagănă pe buzele supte. Bulbii ochilor năvălesc înafară. Obrajii se rumenesc în pripă. Şi sumeţ, cu glas trufaş, înălţat, povesteşte: „Eram odată, mă, cu domnu căpitan al nost... cu domnu căpitan Carlup... Aşa, aşa, Carlup îl chiemâ... Eram în lagăr, mă, Nrul 21. 1908. la pământez... Şi numai ce ne pomenim, mă, că ne atacă inimicii şi cât ai bate ’n palme ne fură toţi boii dela companie... Hei, să fi văzut voi atunci pe domnu căpitan! Eră negru de supărat, mă, mai negru ca sumanu ăsta de pe mine... Hm... Şi mie-mi eră jale de domnu căpitan, c’a fost un om bun totdeauna, Dumnezău îi dee sănătate de mai trăieşte... Şi mă iau eu, mă, şi-mi acăţ puşca pe umăr şi mă duc, bre, mă duc până ce dau de vrăşmaşi într’o poiană. Da erau mulţi, mă... erau ca vre-o cinci sute. Nu zic eu nimica, numai mă pun frumuşel şi in’ascund dup’o tufă. Şi ’ncep a puşcă, băiete, şi puşc, şi puşc, şi puşc... Ş’odată numai ce văd, mă, că se sparie inimicii şi mi-ţi-o apucă la fugă, mă, de se hurducă pământul sub picioarele lor... D’apoi bucuria lui domnu căpitan când şi-a văzut iară boii! Mă! Eră cât p’aci să mă înghiţească de voios... Şi dintru cât îşi şi descinge coarda ') şi mi-o dă mie. „Na, Costane! — zice. De-acu ’nainte tu eşti compani-comandant!“... Aşa, zău, mă... la-vezi aşa, dragii badii!...“ O clipă parcă-i alt om. O undă de lumină senină pluteşte pe faţa brăzdată. Se uită împrejur şi-şi întinde fălos ciolanele muncite... Dar deodată tresare îmbăimăcit, ca zguduit dintr’un vis. Se netezeşte cu palmele peste frunte ca-şi-când ar vrea să împrăştie de acolo nişte gânduri posomorâte. Un văl întunecos de tristeţă joacă înaintea ochilor lui... Bagseamă îi vin în minte ficiorii şi i-e ruşine. y Şapte ficiori avuse Codrea, ca şapte feţi-frumoşi. Şi toţi şapte l-au făcut de ruşine, toţi şapte i-au fugit din cătănie, parc’a fost făcătură. Să fi fost oricât de prăpădiţi, oricât de beciznici, numai asta să nu i-o fi ticluit. Ce-i plăteşte lui c’au fost harnici, agonisitori, că s’au aşezat bine, că şi-au căpătat neveste şi frumoase şi chipoase! L-au făcut de râs, l-au făcut de comedie Ia lume fugind din cătănie. Şi pentru asta lui Codrea îi erau urâţi, ca-şi-când nici n’ar fi fost odraslele lui. în sfârşit mai avea unul, pe Ionică. Acesta eră mezinul. Şi fusese băiat bun. îi plăceau poveştile cătăneşti. Ascultă totdeauna cu ochi *) Sabia. www.dacoramamca.ro Nrul 21, 1908. LUCEAFĂRUL 509 scânteietori cuvintele Iui Codrea... în acesta îşi pusese el toată nădejdea. Dar într’o seară, tocmai când se ciondăneâ cu baba, se auzi un tocănit lin, slab în geam. Codrea păşi liniştit la fereastră şi întrebă: „Cine-i? — Eu... — Cine-i eu ? ■— Ionică...“ Mustaţele moşneagului se svârcoliră cu furie de câteva ori par’că le-ar fi zmâncit o mână vrăjmaşă nevăzută. Ş’apoi iar întrebă: „Ai fugit? — Am venit..." Dintru’ntâiu i se făcea să-l gonească de pe lângă casa sa, să-l alunge în lume ca să nu-i mai auză altul de nume. Dar privirea lui încruntată se rătăci spre babă. Nemişcată, cu doi picuri mari în colţurile orbitelor, ea nu îndrăznea nici să cârăiască. Şi totuş, durerea şi iubirea ei mută îl înmuiară. Se scărpină în ceafă suduind printre dinţi ş’apoi se trânti pe pat şi tăcu toată seara. Usa se deschise cârtăind si intră Ionică, smead, pleoştit, destrămat, ca o stafie. Se slobozi încetinel pe vatră, lângă foc, şi acolo rămase, în tăcere, multă vreme. Baba, mototolită într’un ungher, plângea cu sughiţuri. Apoi Ionică îşi sprijini capul în podul palmelor şi începu cu voce tânguioasă: „Mi-a fost dor de-acasă... Că acolo-s numai tot străini, si străinii-s răi, si nu le pasă de durerea ta, şi te asupresc şi te batjocuresc, şi...“ Glasul lui, întrerupt când-şi-când de su-ghiţele bocitoare ale babei, răsună duios în liniştea nopţii. Codrea însă nu auzea nimic. Cu mânile împreunate pe piept, zăcea neclintit, ca un mort. Şi după ce sfârşi ficiorul, se întoarse cătră părete şi zise aspru, poruncitor: „Apoi mâne-dimineaţă să mergi îndărăpt!...“ în zori, când îşi căscă ochii, baba Firoana, cu ochii înnecaţi în lacrimi, sgândăreâ la foc în vatră. Codrea aruncă repede o privire împrejur. „S’a dus? — gâlgăi răguşit. — S’a dus.“ ’ O fulgerare dureroasă i se înghesui prin inimă, un val rece îl zgudui. Voia să spună ceva dar nu putea scoate glasuri omeneşti. Numai un hropăit profund îi isbucni din piept. în bezna sufletului său tulburat se petrecu atunci o schimbare nelămurită. Se zbăteâ cu o droaie de gânduri, şi nu le putea desluşi. Dar din frământările acele mute isvorîră deodată doi stropi argintii şi se rostogoliră repede peste boţelele feţii la vale... E multişor si de-atunci. Acuma Ionică-i y y însurat... însurat bine ca si ceilalţi sase. y y y Dar Codrea a slăbit rău... abia mai iese câteodată din bordeiu. Se cam înnăduseste y y şi-l mănâncă şi tusa. Sufletul lui, însă, e tămăduit. Nici o grijă, nici o supărare nu-l mai jindueşte. Şi ’n sărbători, dacă-i vreme bună, iese în grădinuţă, sub un paltin bătrân, bortos, şi povesteşte vecinilor cari se strâng bucuroşi roată pe lângă dânsul... povesteşte păţanii năzdravene de pe timpul când era el slugă împărătesc: „Hm . . . Mă . . . Am fost noi odată la manevuri, mă, da departe, tare departe... Am umblat atunci şi pe la marginea pământului, mă... Da-i mândru pe-acolo... îi numai năsip... năsip mărunţel-mărunţel ca macu... Hm!... Aşa, mă!...“ ’ C. Rebreanu. Cântec. Uerde ramură de brad Totdeauna ’n floare, Uerde ramură de brad, Tu m’ai blăstămat să cad, Pân’ ’n asfinţit de soare 1 Şi nu vremile mă dor Uecinic schimbătoare, Şi nu vremile mă dor, Alte ’n groapă mă cobor: lnimi-arzătoare 1 D. Marcu. www.dacoromanica.ro 510 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1908. Din literatura străină. SynnOve Solbakken de Bjornstjerne Bjornson. Capitolul VIII. Câteva săptămâni mai târziu, cei dela Solbakken se pregăteau, des de dimineaţă, de biserică; erâ ziua de confirmaţie, care în anul acesta cădea mai de timpuriu ca de obicei şi la astfel de zile se încuia toată casa, căci toţi trebuiau să fie la slujbă. Fiind vreme bună n’au plecat cu căruţa, deşi dimineaţa erâ rece, a iarnă. Se pregătea, par’că, o zi frumoasă de toamnă. Drumul ocolea satul trecând pe la Gran-liden, cotea apoi la dreapta şi, ca la vre-un sfert de leghe, erâ biserica. Pe cele mai multe locuri erâ grâul secerat şi snopii în picioare; cea mai mare parte din vite coborîseră dela munte şi păşteau priponite în vale; livezile erau pe alocurea cu otavă, iar pe unde erâ pământul mai slab, păreau cenuşii; de jur împrejur stâ pădurea cu puzderia ei de culori: mesteacănul lâncezind, plopul îngălbenit, sorbul cu frunza uscată şi sgârcită dar încărcat de poame. Plouase tare câteva zile, tufişul mărunt, ce se târâ pe marginea drumului şi care pân’ aci strănută ziua ’ntreagă în pulbere, erâ azi spălat şi proaspăt. Dar coastele se plecau mai grele deasupra văii, cu cât toamna pustiitoare le despoiâ şi le făceâ mai aspre, pe când păraiele, cari vara numai ici colea dădeau semne de viată, sburdau la vale, trufaşe şi spumoase cu sgornot asurzitor. Părăul care treceâ prin Granliden aveâ un drum mai greoi şi mai temeinic, mai ales dupăce ajungeâ la coasta grunjoasă de unde muntele se opreâ deodată şi nu mai vrea să-l însoţească, se trăgeâ par’că îndărăt. Părăul îi răspundea cu o smâncitură puternică şi o luă la goană cu urlet şi sgornot de-1 făceâ să se cutremure; apoi îi „spală straşnic capul" pentru necredinţă, împroşcându-1 cu o suliţă de apă drept în mijlocul feţii. Câţiva puieţi de arini, cari se apropiaseră curioşi de prăpastie, erau pe-aci-pe-aci, să fie smulşi de valuri şi rămaseră clenţănind sub stropii reci. Căci azi, părăul, în goana lui, nu erâ crutător. ' y TorbjOrn, tocmai treceâ cu toţi ai căsii, şi se minună de aşa privelişte. Erâ acum sănătos de tot şi îi ajută iar tatălui la lucru cu nădejde. îi vedeai pe amândoi tot împreună; aşa şi azi. — Pare-mi-se că vin cei din Solbakken în urma noastră, zise tatăl. Torbjorn nu se ’ntoarse; mamă-sa zise: — Adevărat... dar nu văd pe........ ba da, e acolo. Şi acum, fie că cei din Granliden iuţiră pasul, fie că cei din Solbakken şi-l domoliră, calea dintre ei se făceâ tot mai mare asa y încât la urmă abiâ se mai zăreau. Azi păreâ că va fi plină biserica; şoseaua lungă erâ neagră de oameni, pe jos şi călări si ’n căruţe. y y Acum toamna, caii erau mai iuti si mai ne’nvătati cu tovarăşi, de aceea nechezau într’una neastâmpăraţi, aşa încât drumul erâ primejdios dar şi plin de farmec. Cu cât s’apropiau mai mult de biserică, cu atât caii făceau mai mare zarvă, căci cei cari soseau nechezau la cei cari stau legaţi de gard, iar aceştia îşi muşcau căpestrele, svârleau cu copitele de dinapoi şi răspundeau la nechezatul celor cari se apropiau. Toţii cânii din sat, cari săptămâna întreagă se lătraseră şi se hârăiseră unii pe alţii, se întâlneau în faţa biserici şi se ’nhăţau la lupte turbate, luându-se Ia goană peste câmpuri, părechi-părechi şi cete ’ntregi. Oamenii stăteau liniştiţi pe lângă zidurile bisericii şi caselor vorbind în şoapte şi ui-tându-se unii Ia alţii numai cu coada ochiului. Drumul dealungul zidului nu erâ lat, rândul de case de pe cealaltă parte erâ foarte aproape şi femeile se ’nşirau mai toate pe lângă zid, iar bărbaţii în preajma caselor. Abiâ târziu se ’ncumăteau să treacă unii la alţii. La ’nceput, chiar cunoscuţi buni, ză-rindu-se de departe, făceau par’că nu s’ar vedeâ; când se nimereau atât de aproape încât nu se puteâ să nu-şi dea bineţe, o fă- www.dacoromanica.ro Nrul 21, 1908. LUCEAFĂEUL 511 Porturi din Banat. ceau; dar cu faţa întoarsă de jumătate şi cu vorbă scurtă, îndreptându-se apoi mai bucuros fiecare în altă parte. Când sosiră cei din Granliden, se făcu tăcere. Sămund n’aveâ mulţi de salutat de aceea trecu repede printre şire; femeile însă se opriră în capăt, iar când era să se înceapă slujba, bărbaţii se ’ntoarseră să le ia. în aceeaşi clipă sosiră trei căruţe, una după alta, în goană nebună şi nu se opriră nici în mijlocul mul- timei. > Sămund şi Torbjorn, pe cari eră aproape să-i calce, îşi ridicaseră deodată privirile. în cea dintâi căruţă erau Knut Nordhaug şi un bătrân, în a doua soru-sa cu bărbatul ei. Tatăl si feciorul se uitară unul Ia altul: } Sămund nici nu clipi, TorbjOrn îngălbeni. Apoi privind drept înainte zăriră pe cei din Solbakken, cari tocmai să opriseră să agră-iască pe Ingeborg şi Ingrid Granliden. Dar la sosirea căruţelor cuvintele li se opriră pe buze, iar ochii le rămaseră tintă la cei din căruţe. Dupăce se liniştiră puţin, căutară împrejur şi deteră cu ochii de TorbjOrn şi de Sămund. Guttorm se ’ntoarse, iar femeia îşi ţinti privirea asupra lui Torbjorn; Synnove, simţind că TorbjOrn se uită la ea, se ’ntoarse la ingrid ca şi când ar fi vrut să-i dea mâna, deşi i-o mai dăduse odată. Si simţiră toti, în acelaş timp, că toată lumea să uită la ei. La urmă, Sămund trecu dincolo şi, cu faţa întoarsă, întinse mâna lui Guttorm: — Mulţam pentru rândul trecut. — Mulţam de asemenea. > Apoi dete mâna şi cu Karen, iar când ajunse la SynnOve, ea ridică ochii la el şi uită să zică „mulţam", căci în aceeaşi clipă veni şi Torbjorn, care urmase pe tată-său. El nu zise nimic; îşi deteră mâna fără să se uite unul la altul, fără să se mişte din loc. — Azi vom avea o zi frumoasă -- zise Karen Solbakken, trecând cu ochii dela unul la altul. Numai Sămund răspunse: — Aşa cred şi eu, vântul ăsta, va şti el, să alunge norii. — Grâul are lipsă de vreme uscată ■— zise Ingeborg Granliden şi tot scutură pe Sămund pe spate; i se păreâ pe semne, că e plin de praf. — Dumnezeu ne-a dat un an blagoslovit, numai de le-am vedea toate sub coperiş — zise Karen Solbakken si iar îsi aruncă ochii J » Ia cei doi, cari nu se clintiseră încă din loc. Sămund se aşeză în dreptul lor aşa încât ea nu-i mai putea vedea, şi răspunse: — Atârnă de hărnicia braţelor. M’am gândit eu de multeori, cum ar fi când mai multe gospodării şi-ar uni puterile. Ar merge lucru, de bună samă, mai bine. — S’ar putea întâmplă să vrea fiecare să se folosească de vremea bună — zise Karen şi se dete la o parte. — Fireşte — zise Ingeborg şi se apropie de bărbatu-său, aşa încât Karen tot nu se puteâ uită unde ar fi vrut — dar în multe părţi se coc toate mai de timpuriu ca în altele; Solbakken ne ia întotdeauna cu vre-o două săptămâni înainte. Legenda Sf. Nicolae. www.dacoromanica.ro 512 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1908. — Da, da, am putea să ne ajutăm unii pe alţii, zise Guttorm, iar nevastă-sa îi tăie vorba: — Puterea omenească n’ajunge departe. Gândesc că voia lui Dumnezeu e cea mai mare si în mâna lui suntem toti. î > — Şi ce ar avea Dumnezeu împotrivă, dacă noi ne-am ajutoră unii pe alţii Ia Granliden şi la Solbakken ? — Nu, — zise Guttorm — nu poate avea nimic împotrivă — iar Karen schimbând vorba: — Au venit azi mulţi oameni la biserică, îţi creşte inima, când vezi că vin s’asculte cuvântul Domnului. Nimeni n’aveâ de gând să răspundă; la urmă zise Guttorm: — Par’că se fac oamenii mai buni; în ziua de azi vezi mai mulţi credincioşi la biserică > > decât în tinereţea mea. — Da... se ’nmulţesc oamenii — zise Să-mund, iar Karen: — Sunt mulţi printre ei, poate chiar cei mai mulţi, cari vin numai din obicinuinţă. Poate cei mai tineri —, zise Ingeborg, iar Sămund: Caută şi ei prilej să se mai întâlnească. Karen schimbă din nou vorba: — Aţi auzit că preotul nostru îşi caută altă parohie? — Păcat, — zise Ingeborg — mi-a botezat şi mi-a confirmat toţi copiii. Sămund mestecă în dinţi o crenguţă uscată: — Şi ai vrea poate să ţi-i şi cunune, până nu pleacă ? — Da nu se mai începe slujba? — întrebă Karen, privind spre uşa bisericii — iar Sămund răspunse şiret: — Da, da, e cald azi pe afară. — Vino Synnbve, noi mergem. Fata tresări si se > ’ntoarse... vorbise, în sfârşit, cu Torbjorn. — Aşteptaţi până sună Bourdelle, Pallas-Atena. “ ^ lngrid uitân“ Rodin, Burghezi din Calais. du-se pe furiş la Synnove, iar |,maică-sa se învoi: — Ş’apoi intrăm cu toţii. SynnOve stăteâ nedumerită. Sămund se uită peste umăr: — Aşteaptă, dragă, că-ţi va sună şi ţie ceasul, cât de curând. Fata se făcu roşie ca racul, iar Karen se încruntă la el. Sămund zâmbi: — Inzadar, că tot se ’ntâmplă aşa cum vrea Dumnezeu; n’ai spus-o tu mai adineaori? Şi porni, pe ’ndelete, înainte, iar ceialalţi după el. In faţa bisericei eră îmbulzeală mare. Deoparte, răzimaţi de zid, stăteau doi oameni de vorbă; unul înalt şi lat in spete, cu păr bălai şi sbârlit: eră Knut Nordhaugen. Când zări pe cei din Granliden, îi încremeni cuvântul pe buze; dar nu se mişcă din loc. Sămund, trecând pe lângă el, îi aruncă o privire aprinsă; Knut nu-şi plecă fruntea, dar nici prea senină nu-i eră căutătura. Acum venea Synnove, şi când dete cu ochii de Knut, îngălbeni ca ceara. Knut plecă ochii şi îşi părăsi locul. Abia făcuse câţiva paşi şi se pomeni faţă ’n www.dacoromanica.ro Nrul 21, 1908. LUCEAFĂRUL 51 :i faţă cu Guttorm, Karen, Ingrid şi TorbjOrn. Dete să se întoarcă, dar oamenii se ’mbul-zeau mereu şi nu eră chip să te strecori. Pe treapta de sus, la uşa bisericii, se oprise SynnOve; Sămund eră în urma ei şi, cum stăteau mai sus decât toţi, puteau vedea ce se petrece afară. SynnOve nu mai vedea nimic în jurul ei; se uită ţintă la TorbjOrn; tot aşa şi Sămund, Guttorm, nevestele lor şi Ingrid. TorbjOrn stă nemişcat. Knut, simţind că ceva trebui să se întâmple, întinse puţin mâna, făr’a zice un cuvânt. întinse şi TorbjOrn mâna, dar prea puţin ca să atingă pe a celuilalt. — „Mulţam..." începu Knut, dar îşi aduse aminte că nu se prea potriveau cuvintele astea şi se trase puţin înapoi. TorbjOrn ridică capul şi ochii lui întâlniră pe ai SynnOvei, albă ca zăpada. Atunci înaintă câţiva paşi, apucă cu putere mâna lui Knut şi zise tare, în auzul tuturor: — Mulţam de rândul trecut, Knut; nu ne-a stricat la nici unul. Knut ar fi vrut să zică ceva, dar nu nimerea. TorbjOrn aşteptă; şi cum o tot sucea în mână, cartea de rugăciuni îi căzu jos. Knut se plecă şi i-o dete. TorbjOrn îi mulţumi şi plecă. Toţi erau în biserică. Intră şi TorbjOrn. Dupăce se aşeză la locul lui, îşi îndreptă căutătura spre scaunele femeilor. Ingeborg îi zimbeâ înduioşată. Karen Solbakken, care abia aşteptase să se uite la ea, îi dete de trei ori din cap, şi văzând mirarea Iui, mai dete de trei ori şi mai prietinoasă. Tata Sămund îi şopti la ureche: — Ştiam eu c’asa o să fie. > > Confirmaţia începuse. Preotul înainta spre copii; ei cântau, şi glasurile lor arginţii, pline de credinţă şi nădejdi, înduioşau pe toţi credincioşii, iar când se făcea linişte si când preotul lor — care de douăzeci de ani eră între ei, care aproape fiecăruia îi ajutase cu sfaturi înţelepte — îşi încrucişă mânile pe piept şi începu a vorbi, înduioşarea eră la culme. Când le vorbea părinţilor de viitorul copiilor, aceştia începură a plânge, iar TorbjOrn, care abia de curând scăpase din ghiara morţii, plânse şi el, mai ales când copiii îşi făcură jurământul, încredinţaţi cu toţii că-1 vor şi ţineâ. Nu se ’ntorsese niciodată spre banca femeilor, dar după slujbă se duse la Ingrid, îi şopti ceva la ureche şi eşi repede afară; unii ziceau că în loc să apuce pe drumul drept o luase la deal spre pădure. Sămund îl căută ce-1 căută, şi se lăsă, mai ales când văzu că şi Ingrid lipseşte. Cei din Solbakken căutau şi ei pe SynnOve, dar nimeni n’o văzuse şi aşa porniră cu toţii, fără copii. Departe însă, pe şosea mergeau alături Ingrid şi SynnOve. (Va urma). Mamă. Mamă, scot răsboiu ’n şură Şi-l mai las, nu-i cu soroc, M’am urât de ţăsătură Simt că ’n vine-mi curge foc. Tâmpla-mi arde şi mă doare Capu-mi urlă ca năimi, Şi mi-e cald şi mi-e răcoare, Nu mă spune nimărui. Nici chiar laţi nu mă spune, Pentruce să-l înfiori? Stănge-mi apă de cărbune Cum făceai de alte ori. Tata seceră ti strânge Cară lemne din păduri... Lui zadarnic ne vom plânge De-ale vieţii lovituri. Tu măicuţă, ştii ce-i jale Cât de amărât’ aş fi, Cu descântecele tale Tu mă vindeci şi mă ’nvii. Vei fi dat şi tu cu spata Şi cu iţele ca ’n vis, Dupăce-ai văzut pe tata Şi-ai simţit că-i cel trimis. Mamă unde mi-e norocul Fentru care m’am luptat, Nu mi-am împlinit sorocul, N’am crezut, nu m’am rugat? „ Vine — vine mai târziu Că-l alege Dumnezeu," Mamă, cântă-mi la sicriu De-o veni al meu! Maria Cunţan. www.dacoromanica.ro 514 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1908. Cronică. Teatrul Naţional din Bucureşti. [Noul director, începutul stagiune i. Concert şi Ult'imul vlăstar, dramă în 3 acte de Pandelea. Heidel-berg-ul de altădată, piesă în 5 acte de Wilhelm Meyer Fdrster], Venirea dlui Pompil Eliad la Teatrul na{ional a fost salutată de cei mai mulţi cu bucurie. Şi cu drept cuvânt. Veniâ un om învăţat, un cunoscător al literaturii naţionale şi străine. Veniâ dascălul care aveâ s’aducă ceva nou în neorânduiala culiselor; disciplina de şcoală şi respectarea mândriei personale a fiecăruia, mândrie, care, aici, a fost atât de des desconsiderată. S’a ştiut face iubit dela început, prin amabilitatea lui şi prin acea lipsă de formă cu care ştie să dea sfaturi sănătoase, celor de pe lângă dânsul. După cetirea fiecărei piese venite la teatru, noul director ţine conferinţe foarte instructive despre epoca în care a fost scrisă, desvăluindu-le artiştilor defectele şi calităţile piesei şi scoţând Ia lumină cu multă măiestrie fiecare caracter; o importantă colaborare pentru mai uşoara adâncire a rolurilor de eătră artiştii noştri. a A vorbit despre Augier, Dumas, Schiller şi BjOrnson. în deosebi despre acesta din urmă în legătură cu piesa lui, „Un Faliment*1, conferinţa dlui Eliad a fost de-o înaltă valoare literară, cuprinzând toată literatura nordică şi o interesantă paralelă între BjOrnson şi lbsen. Eră ceva cu totul nou pentru artiştii teatrului această şcoală, la care nu s’a gândit niciunul din predecesorii noului director şi pentru care n’avem decât cuvinte de laudă. ♦ La 16 August st. v. s’au început repetiţiile pentru stagiunea actuală. Eră ziua revederii. Artiştii, unii se întorceau dela munca de vară, alţii din călătorii. Fiecare cu impresiile lui. în sala de repetiţii eră viaţă şl dragoste. Se vorbiâ de Paris, de Viena, de Munchen, de Italia, de Govora şi de teatrele de vară din Capitală. Eră râs şi voie bună. Şi în această veselie artiştii îşi dădeau mâna pentru pornirea sta-giunei de sub noua direcţie. Muncă de dimineaţa până seara. Se repetă „Un faliment11, „Lipitorile satelor", „Heidelberg-ul de altădată", „Don Carlos", valoroasa traducere a lui Coşbuc şi altele. Până târziu nu s’a ştiut sigur cu ce are să se înceapă stagiunea. Se vorbiâ de Ovidiu, de Sanda şi de Răsvan şi Vidra. Acum vre-o două săptămâni şi mai bine se lăţeşte svonul despre o piesă românească nouă, de „Ultimul Vlăstar" a dlui Pandelea. Se ceteşte, se aprobă şi se pune în repetiţie. Eră piesa găsită vrednică pentru deschiderea stagiunei. Şi se joacă Sâmbătă, în 27 Septemvrie v. Sala teatrului eră imposantă în lumina ei de sărbătoare. Tot ce are Capitala mai distins venise să aplaude noua lucrare şi să încurajeze străduinţele şi bunele intenţii ale noului director. La 8 şi jumătate se ridică cortina. Orchestra ministerului împreună cu Societatea „Carmen" intonează imnul regal. Lumea se ridică, pătrunsă de solemnitatea momentului. Erâ frumos, eră înălţător, eră românesc! Urmează „Imnul României" de Castaldi, condus de însuş compozitorul. E o compoziţie de artă înaltă şi a fost acoperită de aplause. Apoi „Resunetul Ardealului" de Vidu şi la urmă „Deşteaptă-te Române!" Sufletele erau înălţate şi toţi vedeau în această Introducere intenţiile bune ale dlui P. Eliad. Cortina se ridică pentru a doua oară. O odaie românească de oameni cu dare de mână; e casa popii Leu din Câmpeni. între culise se stinge „Hora unirii", se aud aplause şi vorbe. Erâ o serbare improvizată în casa părintelui. Ce se întâmplase? Augustin, feciorul popii, singurul rămas în viaţă din mulţi cari au murit în războaie, singurul vlăstar al Şoimanilor, venise dela Bucureşti pe ascuns, chemat grabnic de tatăl său bătrân. Zic pe ascuns, fiindcă de 4 ani fugise în România, in urma unui discurs înflăcărat, pentru care fusese condamnat de unguri, îl chemase bătrânul să-l însoare cu Livia, cu care erâ logodit încă înainte de a fugi, ca nu cumva să se piardă pe-acolo şi astfel să se piardă neamul Şoimanilor, care de 600 de ani stăpâneşte munţii. Tânărul însă visează războiul, — e vorba de războiul independenţii dela 77, când se petrece acţiunea piesei visează libertatea României! La Bucureşti, în întrunirile studenţeşti, în societate, pe stradă nu se discută decât de războiu — spune tânărul tatălui său. Popa Leu condamnă războiul şi, în dorinţa lui oarbă de a i se continuă neamul, încearcă toate mijloacele de a abate pe fiul său dela gândul acesta. De aici conflictul. Unul vrea războiul, celălalt vrea nuntă şi copii. Jandarmii prind de veste de venirea lui Augustin şi la sfârşitul actului întâi apar în uşa din fund întrebând de el şi căutându-1. Actul II. se continuă cu noaptea care a înaintat. E o scenă puternică între tată şi fiu, care se termină cu o mare lovitură pentru bătrân: Augustin mărturiseşte că s’a şi înrolat într’un regiment şi în timpul cel mai scurt trebue să fie în tabăra dela Caracal. Şi arată bătrânului ordinul de chemare. Popa sdrobit ia o hotărîre frumoasă din punctul lui de vedere; decât sa meargă la războiu, să moară şi astfel să se stingă neamul Şoimanilor, mai bine să-l dea pe mâna jandarmilor. Ademeneşte pe Augustin să intre intr’o odaie, îl încuie înlăuntru, chiamă jandarmii şi dupăce îl chiamă şi pe fecior le zice: Iată—1, acesta este pe care-1 căutaţi. Luaţi-1! în credinţa aceasta, că dupăce Augustin îşi va face osânda, tot are să se continue neamul Şoimanilor, bătrânul sfârşeşte actul al doilea. www.dacoramamca.ro Nnil 21. I'JOS. LUCEAFĂRUL 515 în actul din urmă, Moţii scapă pe Augustin din mâna jandarmilor, şi pe aceştia îi leagă butuc şi-i trântesc în fundul grădinei. Nicoară, un Moţ voinic, fecior în curte la popa şi prietin de copilărie al lui Augustin, face pregătirile de plecare. Şi pleacă amândoi călări, mergând la pas, însoţiţi de trei sute de Moţi, cari să-i apere până trec munţii. Bătrânul desnădăj-duit, aleargă în grădină, desleagă jandarmii şi între ei şi Moţi se dă o luptă disperată. Augustin e adus mort pe scenă, urmat de popor, printre care popa Leu, care înebunise. Din acest material expus aici în fuga condeiului — dupăcum se vede -- s’ar fi putut scrie o dramă puternică. Aşa cum a făcut-o dl Pandelea, într’o completă necunoştinţă de loc, de oameni şi de teatru, piesa c departe de a ne spune adevărul despre Moţii cei voinici din Munţii apuseni şi nu rămâne decât o fantazie scrisă într’o limbă frumoasă şi de multeori cu o mare putere de imaginaţie. Publicul a primit-o cu rezervă şi ici-colo a fost chiar desaprobată. * „Heidelberg-ul de altădată", sentimentala piesă a lui W. M. Forster, ne aduce aminte de cea mai frumoasă parte din viaţă, de tinereţe. Vezi plutind, braţ la braţ, dragostea şi nepăsarea zilei de mâne. Vezi studenţi germani, copilăroşi şi nebuni, cari duc o viaţă de cântec şi de înfrăţire. Şi în lumea aceasta liberă vine, însoţit de profesorul său Dr. Jiittner, prinţul moştenitor de Saxa-Karlsburg, tânărul Karl Heinrich. Ţinut până acum în mediul sever şi plin de forme dela curte, tânărul prinţ se simte aici la largul lui şi, în rând cu ceialalţi, duce viaţa de student german, cunoscută de toată lumea. Se avântă chiar într’o idilă de dragoste curată cu o fetiţă, care îl servea cu bere, o nepoată a berarului Riider, iubită de toţi pentru naivitatea şi bunătatea ei. Şi când soarele acestei iubiri eră mai sus pe cerul sufletelor lor primăvăratice, ministrul de stat Haugk vine la Heidelberg şi-i aduce prinţului trista veste că unchiul său, lovit de apoplexie, nu mai poate conduce afacerile de stat şi că el, prinţul cel tânăr, e chemat de înalte interese să ia conducerea. Karl Heinrich rămâne îndurerat în faţa acestei invitări şi, după o oarecare esitare şi după o despărţire de-o nedescrisă duioşie de iubita lui, se hotăreşte să plece. Se despărţiâ de tinereţe, de libertate şi de cea dintâi floare, pe care a întâlnit-o în viaţă, floare care nu poate să crească niciodată în iarna de formalism a curţii dela Karlsburg. Aici e trist, veşnic tăcut, veşnic căutând singurătatea. într’o seară, pe când mareşalul îi cetiâ programul serbărilor ce erau să se dea cu prilejul căsătoriei sale, mai mult impuse de interesele de stat, fu anunţat că cineva din Heidelberg vrea să-i vorbească. Şi e introdus bătrânul Kellermann, care-1 servise atâta timp la Heidelberg. La vederea lui prinţul îşi aduce aminte de toate, întreabă de unul, de altul, de fetiţa dela berărie şi-l cuprinde un dor nebun de poezia aceea părăsită, se hotăreşte şi pleacă pentru câteva zile la Heidelberg. E toamnă, cad frunzele... şi ştudenţii de-acuma îl primesc ceremonios, cu onoruri şi cu sfială. Nu mai e tinereţa şi libertatea de altădată... nu mai c nimic. Fetiţa îi spune că şi ea vrea să se mărite, să-şi vadă şi ea de casa ei şi că are să plece din Heidelberg. E toamnă... toamnă peste tot. Şi la despărţire, prinţul îi spune: „Numai pe tine te-am iubit, să ştii..." şi fetiţa isbucneşte în plâns, iar prinţul se duce... Piesa e scrisă cu artă şi are să ţie mult afişul teatrului naţional. Artiştii sunt toţi la înălţime. O. * Porturi din Bănat. Cu ocazia adunării generale a „Societăţii pentru fond de teatru român" în Oraviţa, despărţământul Asociaţiunii de acolo a împărţit cinci premii de câte 20 cor. pentru cele mai frumoase costume bănăţăneşti. Trei dintre premii au fost plătite din averea despărţământului, iar două Ie-a oferit banca „Oraviţana". Pe lângă aceste s’au mai premiat, din venitul petrecerii poporale, patru costume arde'eneşti cu câte 10 cor. Această premiare e o faptă frumoasă şi cei ce-au săvârşit-o sunt vrednici de toată lauda, dar, in acelaş timp, e şi un semn caracteristic, îngrijitor chiar, al desvoltării noastre în cele naţionale. Părăsirea portului naţional şi înlocuirea lui cu altul străin sau cel internaţional, se aude din multe părţi locuite de Români şi noi credem că acest obiceiu nou al poporului nostru are o importanţă cu mult mai mare de cum i se dă. S’ar putea scrie un studiu întreg, din punct de vedere etnografic şi sociologic, despre însemnătatea portului Ia un popor, arătându-se că el e rezultatul stărilor geografice, economice şi sufleteşti ale unei individualităţi etnice, că portul e o condiţie nu numai de formă pentru conservarea naţională a unui popor. Dar de astădată e deajuns, dacă toţi cei ce ţinem aşa de mult la tradiţiile noastre naţionale, la păstrarea individualităţii noastre etnice — ne vom sili să înţelegem că renegarea unei note caracteristice aşa de importante, cum e portul, trebue că-şi are cauze cu mult mai adânci în viaţa socială a poporului, de cum ne închipuim. Nu e numai rezultatul unui obiceiu rău, cum ni se pare, şi nu e aşa de uşor de îndreptat acest „obiceiu rău". Premiile desigur sunt fapte lăudabile, cum am zis, şi ele trebuesc urmate, dar să nu credem că numai cu ajutorul lor vom înlătură răul. Cauzele adevărate trebuesc căutate în viaţa economică a poporului, în sărăcia lui, în condiţiile nouă de traiu, în contactul lui sufletesc cu lumea nouă a străinismului şi dacă jertfa de sine a „conducătorilor" şi iscusinţa lor va fi mare, poate că vor reuşi, nu să împiedece procesul firesc al transformării obiceiurilor din străbuni, ci să creeze nişte condiţii prielnice pentru îndreptarea acestor cauze, făr’ de cari nu ne putem închipui nici o îndrumare conştientă şi rodnică. Ne mulţămim să atragem atenţiunea asupra chc- www.dacoromanica.ro 51(1 LUCEAFĂRUL Nrul 21, J'JUS. stiunii, fără să intrăm in amănunte. O vor face probabil cei cari se ocupă şi practic cu chestiunea. Multămită amabilităţii dlui Dr. P. Cornean, advocat în Oraviţa, în acest număr putem da şi fotografia costumelor premiate cu ocazia adunării generale a „Societăţii pentru fond de teatru". C. Educaţia poporului. Poate niciodată nu s’a vorbit mai mult despre educaţia poporului, ca în zilele noastre. E o frământare în întreaga Europă de a veni într’a-jutorul masselor largi ale muncitorimii, a cărei putere şi însemnătate se impune tot mai răspicat atenţiunii celor ce ispitesc cu prevederi viitorul. Un echou slab al acestor frământări a pătruns şi la noi. în vremea din urmă se aud şi la noi tot mai des îndemnurile sincere: „Să luminăm poporul!" Mai ales semnele de prefacere ale raporturilor sociale din ţara noastră, ivite fără de veste, ne impun o acţiune serioasă de a înarma mulţimea cu învăţătură, de a-i lumină mintea şi de a o îndrumă la luptă conştientă. Căci în zilele noastre numai sabia de flăcări a minţii poate fărâmă robia popoarelor, numai ea poate sparge porţile cetăţilor de trântori, în cari lenea se răsfaţă de veacuri din sudorile de sânge ale muncii. Şi viitorul va hotărî, dacă suntem destul de destoinici pentru a ne smulge din inerţia întunerecului, dacă suntem vrednici să trăim mai omeneşte. Trebue să ne bucurăm că a tresărit şi la noi dorul de a lumină poporul din toată inima şi cu toată priceperea ce-o avem. Mişcarea ce s’a pornit pentru instruirea analfabeţilor, pentru pregătirea abecedarelor pe seama analfabeţilor, pentru aranjarea de prelegeri şi adunări poporale e o mişcare îmbucurătoare, care poate aveâ rezultate practice de cea mai mare importanţă. Învăţătorii şi preoţii noştri au prilej să dovedească cum îşi înţeleg chemarea. Pentru toată cărturărimea noastră, vremurile în cari trăim, sunt examene serioase de conştiinţă şi de datorie. Să nu se uite că premergătcarea libertăţii şi al progresului a fost întotdeauna învăţătura. Şi ca să poată ajunge întreg poporul în stăpânirea ei, trebue muncă din greu şi jertfe! C. Conferinţele Asociaţiunii. lntr’un număr trecut (Nr. 18) pomeneam că prima noastră instituţie culturală intenţionează a aranja, în cursul iernii viitoare, conferinţe pentru „inteligenţă", în toate centrele noastre mai însemnate. Circulara — cunoscută din pressa cotidiană — ce-a adresat-o biroul central al Asocia-ţiunii directorilor de despărţăminte n’a avut însă rezultatul dorit. Jumătate dintre ei n’au dat nici un răspuns, iar jumătate au răspuns prea necomplet. în ultima şedinţă a comitetului central al Asociaţiunii s’a hotărit, deci, să se lase fiecare despărţământ să aranjeze singur aceste conferinţe, iar dacă publicul din diferite centre doreşte să asculte şi conferenţiari din alte localităţi despărţămintele să se îngrijească de invitarea lor şi să supoarte toate cheltuelile. încercările începutului desigur sunt grele. Nu ni le închipuiam însă tocmai aşa de grele. Prea suntem încremeniţi şi imposibil de urnit, chiar şi atunci când e vorba de interesul cultural al fiecăruia dintre noi. Căci cine pierde, dacă aceste conferinţe nu se pot ţinea regulat şi sistematic? Tot noi! Şi ce dovedeşte desinteresarea cărturărimii noastre faţă de o asemenea mişcare culturală? Lipsa unei vieţi intelectuale şi prin urmare neîndreptăţirea poporului nostru de a nădăjdui o soartă mai bună. Dar să nu ne probozim, poate că unele dintre despărţăminte vor reuşi să repare păcatele şi greşelile altora. In Sibiiu, de pildă, se pregătesc conferinţe, concerte şi piese de teatru, cari credem că vor deştepta interesul publicului, şi vor fi pe deplin reuşite C. Agata Bârsescu. Zilele trecute Sibiiul a avut norocul să asiste, în casa naţională, la două reprezentaţii ale celebrei tragediane Agata Bârsescu, date cu concursul dlui Radovici. Au fost două seri frumoase în viaţa tihnită a orăşelului nostru, în care s’abat cam rar razele de lumină ale talentelor mari. S’au jucat numai scene din Phedra, Medea, Othello, Hero şi Leandru, Sapho şi Fiul pădurilor, aşa încât publicul a putut numai să întrezărească puterea talentului tra-gedianei, admirate şi aplaudate pe toate scenele mari ale Europei. Dl Radovici s’a distins mai ales în Othello, în care şi diletantul nostrudl Iul. Enescu a jucat bine rolul greu al lui Jago. Entusiasmul publicului s’a manifestat prin aplause nesfârşite, prin răsplătirea artiştilor cu buchete de flori şi cununi de lauri. în ultima seară, şi doamna Triteanu a contribuit la sporirea clipelor frumoase, încântând publicul cu Lorelei de Liszt şi câteva cântece poporale de ale dlui Tib. Brediceanu. C. I. Ştiri. S’a început stagiunea teatrului orăşenesc din Sibiiu sub conducerea directorului Leo Baucr. Repertoriul pare a fi bine ales şi sperăm că în cronicile viitoare vom puteâ vorbi şi noi despre piesele mai însemnate. * Institutul de credit şi economii „Şărcăiana" din Şărcaia (corn. Făgăraş) s’a înscris intre membri fundatori ai „Asociaţiunii" cu 200 cor. In acelaş timp a adus hotărîrea — vrednică de urmat şi din partea altor institute — ca toţi membri direcţiunii şi toţi funcţionarii institutului să fie obligaţi a se face membri la „Asociaţie". * Lumea noastră se însufleţeşte tot mai mult pentru aranjarea cursurilor de analfabeţi. Colonia românească din Budapesta a adunat 1000 de cor., pe cari le împarte ca premii de câte 40 cor. între învăţătorii cari vor instrui mai mulţi analfabeţi, unele dintre despăr-ţămintele Asociaţiunii de asemenea au început să dee astfel de premii, iar comitetul central al acestei in-stituţiuni, în ultima sa şedinţă, a hotărît să împartă cinci premii, de câte 50 de cor. între învăţătorii mai harnici. Ce frumos ar fi, dacă centrele româneşti s’ar luă la întrecere a adună câţi mai mulţi bani pentru acest scop. Sumele s’ar puteâ trimite comitetului central al Asociaţiunii să le împartă în toate des-părţămintele. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIRIIU. www.dacoromanica.ro