Si bi i u, 15 Oct. 1908. #■ Abonament: Austro-Ungaria: România: I an . . .12 cor. 1 an . . .16 cor. Ed.de lux 20 . Ed.de lux 25 . 6 luni . . 6 „ 6 luni . . 8 „ Ed. de lux 10 . Ed.de lux 13 » Ediţia pentru preoţi, invătători şi studenţi: 1 an 7 cor, in România şi !n Străinătate: 1 an 12 cor. SUMARUL. Cat. Thcodorian Tătucu. Arcm Cotruş . . Cântec (poezie). I. Pădureanu . . Strofe (poezie). O. C. T. ... Pictorul Aman. Victor Eftimiu . Din seara cu sfârşiri de stele (poezie). Oct. Goga . . Tragedia omului de Emeric Madach (trad.). O. A.-Tăslăuanu. Synnove Solbakken de Bjornst-jerne BjOrnson (trad.) I. U. Soricu . . Oceanul cântă (poezie). H. P. Petrescu . Cântec (poezie). Cronică:. . . Un teatru studenţesc de H. P. Petrescu. Fiiaret PAusta episcop al Caransebeşului. Abecedar pentru analiabe\\. Jubileul unui liceu din Basarabia. Ştiri. — Poşta Redacţiei. — Poşta Administraţiei. Ilustraţiuni: T .Aman: Jocul Bătutei, Moş Neagu, Ţigancă, Bivoli, Chirigiu, După urzici, Mama pictorului, Pictorul T. Aman, de el însuşi, Muzeul Aman. I ABONAMENT: Qustro.Hngaria: > 1 an...............12 cor. Ed. de lax ... 20 cor. 6 lani............6 „ .................10 „ Ediţia pentra preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor. România şi în Străinătate: 1 an...............16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. 6 luni..............8 ,, ,, »» ,, ... Io ,, Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor. Reclamafiile sunt a se face în curs de 15 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). Adelina Olteanu-Maior: Biblioteca Copiilor şi a Tinerimii. A apărut volumul IV din această bibliotecă dedicată copiilor şi tinerimii. Cuprinde: piese de teatru şi povestiri pentru tinerime şi basme şi istorioare pentru copii. Preţul volumului: 1 cor. (în România 1 leu 30 bani). Se poate comandă dela administraţia revistei noastre (Sibiiu, — Schewisgasse 7), trimiţându-se înainte preţul lui plus 20 bani porto (în România 40 bani). Volumele apărute în această bibliotecă alcătuiesc cel mai frumos dar de Crăciun. Cu acelaş preţ se pot comandă şi voi. I, voi. II şi voi. III. Ceice comandă toate patru volumele Ie primesc franco. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea unui comitet de redacţie. Colaboratori: I. Adam, I. Agârbiceanu, Z. Bârsan. G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brediceanu, I. Ciocârlan, V. Cioflec, Al. Ciura, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, O. Goga, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu, Caton Theodorian. Orice reproducere, fără indicarea izvorului, este oprită. Tătucu. Singur, în trăsura drumului de fier, care îl poartă departe de locurile scumpe în care a trăit doisprezece ani, un pătrar din viaţa lui de păn’acum, căpitanul Stavarache Daniil caută să reînchege sărbătoarea de peste noapte, praznicul ce-au dat în cinstea Iui oficerii regimentului al cincilea de roşiori, cuvintele ce s’au rostit pentru el, despărţirea în staţie, — şi auzul îi este încă alintat de glasul niuzicei militare ce-a cântat, pentru el, o întreagă noapte. Ochilor lui trezi, dar îngânduraţi în văgăune, ce se plimbă, prin geamul pătrat, peste miriştile arămii şi po-ruinbiştile pârlite ce sboară ca nişte arătări, ca printr’un ochian li se perindează fundurile roşii ale chipiurilor, prinse în cuierele de fier ale sufrageriei cercului militar, care i se par o mare de capete păgâne acoperite cu fesuri; trupurile oficerilor, moleşite de beu-tură, o ordie de duşmani, tupilaţi de-avalma în şanţurile din preajma redutelor; urechilor le-ajunge după urmă svonul sburdălniciei de sărbătoare, ce vine ca o undă si i se pare un zarvăt de năvală; zornetul pintenilor, glas de oţele încrucişate; toba cea mare şi trâmbiţele, un marş de atac; — Rahova, Opanesul, Plevna_______ înnăbuşe un suspin, descinge şarful, svârle ledunca şi-şi desprinde decoraţiile. Toate flăcărează, ca para, în răsfăţul unei reci raze dela soarele furişat prin spărtura clăbucilor groşi, de nori tomnatici. îşi sprijine fruntea în palmă şi pleoapele i se lipesc spre a chemă visul din care a trăit cu atâta sete. Şi ceasurile de drum trec încete, până ce trenul se opreşte în staţia unde are să se coboare, chemându-i sufletul la încercări noi. Cu viaţa din târgul lui se împacă lesne. Aci s’a născut, aci a copilărit neiubit de nimeni, a intrat copil de trupă la regiment, decât să se bage ucenic la o prăvălie unde voia să-l pună tată-său, aci s’a legat voluntar, a pus galonul de brigadier, pe care l-a schimbat iute într’altul de sergent, s’a făcut vagmistru. Aci a auzit tobele şi goarnele vestind războiul şi chemând pe copiii ţării la datoria sângelui pe care, el, a înţeles-o cu inima întreagă. Şi toate aceste crâmpeie moarte acum, din cari îşi satură viaţa, are ce i le aduce aminte. Pe un colnic se înnaltă granitul cenuşiu şi vulturul ce-şi saltă aripile de bronz, însemnând locul unde a plesnit ghiuleaua dintâiu Ia picioarele lui Vodă şi de unde a prins să răzbubue tunul ce ducea jalea şi ruina în rândurile vrăjmaşe, colo, peste hotar. Aci curge liniştită Dunărea care a spălat râurile de sânge şi a mistuit miile de leşuri. Aci i-a bătut inima, pentru întâia oară, când s’a logodit cu moartea______ E şi garnizoană cu un regiment de pihotaşi şi-un escadron de călăreţi. în uniforma ce a început să se învechească, e toată ziua în lumea militărească dela regiment, mereu la escadronul în a cărui bătătură s’a ’ndră-gostit cu oastea şi i-a fost ibovnică de atunci încoace, şi cât o trăi. Ofiţerul care comandă astăzi, cu învăţătură nouă, încă nimic n’ar însemnă de n’ar fi mânuit sabia sub ochii lui, şi-i spune cu dragoste: „Mă Bistriţene, tătucule, cum se cunoaşte, 1 ’ www.dacoromanica.ro 47G LUCEAFĂRUL Nrnl 20, 1908. înă, c’ai ieşit din escadronul meu; asta te-a făcut călăreţ, tată, nu şcoala dela Târgovişte, să ştii...“ şi-l bate pe umeri, părinteşte, şi se duce cu el la grajduri, unde e curat spilcă, de vede caii, ce-au început să-i cunoască glasul, de le vorbeşte şi ei nechează întinzând boturile după bucăţelele de zahăr din podul palmii. „Şoimul ăsta al tău n’are pereche, mă, numai cu Ducipal al meu, săracul, s’ar sămui... Ăsta e leu, mă, de Cu lunile şi cu anii, însă, puterea scade, galbenul mustăţii lui îl prididesc firile albe, spinarea se aduce, roşul tunicei se spălăceşte, găitanele bătute ’n fir de aur se înnegresc, decoraţiile se întunecă ca de-o umbră... y Cu un oftat din adâncul pieptului se hotă-reşte să-şi facă haine de târgovăţ, ca să-şi mai păstreze marea ţinută la ladă, pentru zilele de părăzi. în locul pantalonilor celor albi şi tiviţi în şireturi negre, negustorul, T. Aman: Jocul Bătutei (gravură). mănâncă jărăgaiu, să mi-1 trimeţi să-l încalic şi eu odată... Ehei, pe tine te-o fi trântit el, săracu, da pe mine nu, tătucule, că eu ţi-am pus frâul în mână; nu la şcoala de cavalerie ai învăţat tu... Aşa e? Tăgădueşte dacă-ţi dă mâna." Căpitanul escadronului întăriâ şi încuviinţă, iar Tătucu — că aşa îi spunea şi lumea de aci cum i se pomenise numele dela regiment — se despărţiâ cu strânsori de mână dela căpitan până Ia vagmiştri, falnic în mersul lui, cu decoraţiile sclipitoare’ pe stânga pieptului. Şi când încălicâ, par’că erâ crescut pe şea, înfipt acolo, dar mlădios şi îndemânatic de stă o lume să-l privească. un bulgar, i-a croit nişte porturi nu ştiu cum, cu cari greu se obişnueşte, un gheroc larg îl înghite ca într’un sac şi o pălărie de pâslă cafenie, cu nişte margini late şi moi, de-i cad pe ochi, îi găteşte capul de se sperie singur când se vede în oglindă ori în vre-un galantar pe la prăvălii. La chiotoarea stângă a hainei, un năsturel de rips, întocmit de-o mână îndemânatică, din patru feluri de mătăsuri cu ape negre, roşii, albastre şi albe, îl fac să ierte celelalte neajunsuri ale îmbrăcămintei celei noi. Deprins cu deşteptarea în revărsat, se scoală cu zorile odată şi la cântatul cocoşilor www.dacoramamca.ro Nrul 20, 1908. LUCEAFĂRUL 477 T. Aman: Moş Neagu (gr.). T. Aman: Ţigancă (gr.). iese pe uliţele târgului, când vin femeile în piaţă cu coşurile de ouă şi puii de găină, şi stă martor la hărţuelile dintre precupeţii hrăpăreţi, slujnicile şi soldaţii ce se bat să apuce o bucată mai bună şi mai ieftină, până nu le-o şterge alţii... Când îi ajunge, se strecoară în grădiniţa publică de-alături, .pe cărarea cea mai strâmtă unde se ’mbie rămurişul de liliac şi de hurmuz, până ajunge la o potecă ce coboară pe-un povârniş, şi se lasă de vale, pe lângă zăgazul dela vamă, de ascultă murmurul surd al Dunării, iar ochii lui înflămânziţi îndrăgesc valurile răscolite de vânturi şi se pironesc în meterezele zidurilor cetăţii ce se zăreşte peste malul cel drept, purtând nevindecate în coaste rănile negre ale ghildelor româneşti. Atunci întinereşte, altfel îi bate inima, se simte uşor ca fulgul şi mâna i se apasă pe locul din piept, unde simte zvâcnituri ce-i prici-nuesc o pătrunzătoare dar dulce durere... Si cum nu-l aude nici vântul ce-i fură y vorbele de pe buze, rosteşte tare, tare de tot: „Unde mai e un războiu, mămulică Doamne, pân’ ce nu ’nchide ochii Tătucii!..." şi c’o nădejde mare, de copil, când soarele înc6pe să tivească crestele dealurilor cu însăilituri de flăcări, învălue zările cu o privire de revedere, taie drumul spre cafeneaua de sub hotelul cel mare şi se împacă c’o boabă de vişină în zeamă de zahăr ars, până ce se iveşte vre-un muşteriu de dardăr. y Acum a început să se îngroaşe, pântecul i se umflă şi stomacul i se ţugue ca un burduf, de nu-i mai încap în gherocul pe care-1 poartă descheiat, pantalonii i s’au întins ca pe-o tobă şi i. s’au scurtat de i se vede gumilasticul cismuliţelor de ghems. A început să dea de ruşine cu călăritul şi se fereşte de zâmbetul cam şiret al căpitanului dela escadron, care i-a mai trimes de câteva ori pe Soim si nu s’a mai simtit volnic să-l călărească. Când vine întâmplarea de dă ochi cu căpitanul Bistriţeanu, se aprinde la chip, schimbă feţe şi, fâstâcit, îl trage la o ţuică, la o drojdie ceva, în vre-o băcănie: „Mă, tătuculjs, oiu fi îmbătrânit, mă, să nu-ţi baţi joc de mine, mă; aşa vrei tu, taicule, să mă faci de pomina escadronului ?“ Şi-şi înneacă ciuda într’un păhăruţ de ina-stică, pe care-1 dă de duşcă şi mai zice de un rând... Puterile scad mereu însă, vlaga piere, somnul lui ca de prunc i se face mai greu, mai adânc, se deşteaptă înnăcrit, dar de lăsat tot nu se lasă cu una, cu două, şi tot asa îl văd orăşenii, cu surâsul lui tineresc, c’o glumă pentru fiecare, ticluită că se brodeşte totdeauna, si cu floricica de mătăsuri ripsate la chiotoarea gherocului. La zile de părăzi cam are năcaz, acum, până-şi suge pântecul în mundir, până să-şi îmbrace chilota, până să ’ncingă şarful şi să pună ledunca. Se duce umflat ca un l* www.dacoromanica.ro LCCEAFARUI. N nil 20. t DOS 478 curcan, gâtuit în copcile gulerului prea strâmt, suflând şi gâfâind, stacojiu şi buhav. Pentru asta însă nu e mai puţin fercheş, decoraţiile-i sclipesc ca nişte sori în pantglica după piept şi e fudul, şi se umflă în pene când t simte că tot se mai găsesc ochi cari să-l deosebească dintre ceilalţi oficeri. Ajuns acasă, se descheotoră să-şi smulgă nasturii din postav, îşi pune straele şi fireturile cu rânduială la ladă, strânge decoraţiile în cutioara lor, şi cade pe jeţ, cu mânile încrucişate pe pântec, de răsuflă... Printre zilele astea de pace, odihnă şi mulţumire, se pomeni odată cu un ipistat dela poliţie, ce veniâ cu un catastif, să-i ceară nişte desluşiri: y * • „O să-mi daţi voe, domnule Căpitan, să vă întreb şi pe dumneavoastră de anume ce decoraţii aveţi ?“ > J Tresare: „Româneşti, tătucule, trei, şi una rusească: toa e din războiu, taicule, iar „însemnele Onorifice" pentru anii de credinţă lui Vodă, drapelului şi oştirii... „Sunteţi aşa de bun să mi le spuneţi pe nume?" „De ce nu, tătucule; dar n’aş putea să aflu şi eu în care scop?" — „Ba da... Iote, e un ordin dela prefectură, primit dela onor. ministerul de isterne... facem, ca să zic, un ri c i n si m ân t.. — „Măă... recenzământ care va să zică şi de cei decoraţi! Ce ţi-e şi cu legile astea tivile... O fi, tătucule, fă-ti datoria si scrie: „Trecerea Dunării", care nu se mai dă, taicule, în ziua de azi, nimănuia... dobândită după trecerea dela Silistrioara; „Virtutea", taicule, „Virtutea militară", dupăce am ieşit din spitalul Crucei Roşii, zăcut de lingoare şi de-o rană la cap şi tot in’ain mai dus la războiu de-am dat piept cu păgânii şi-am împărtăşit soarta vitejilor şi de in’a făcut Vodă ofiţer, cu gura lui, din vagmistru ce eram... „Comemorativa Rusă", din porunca împăratului Rusesc, dată de marele duce Nicolae, ştii tu cine-i ăla, Marele Duce, taicule?... „însemnele pentru 25 de ani sub drapel", fără nici o pedeapsă leat, pe foaia mea personală şi numai cu laude, nucă ţi-o spun eu... Te-ai pliroforisit? Aşa să ştii şi s’auzim de bine." Dar nu trecu luna, când se pomeni şi c’o „confidenţială" dela poliţie. Fără să ştie de ce, se încruntă: - „Dar asta ce mai e, neică?" „O ţirculară, domnule căpitane, o adresă..." — „Ce e, mă ? Adresă ? Mă, eu cu adrese nu ştiu să lucrez, eu cu poruncile sunt învăţat: dacă e de sus se execută, dacă e pentru ăi de jos, o dau !“ iar cu mâna nesigură deschise plicul şi află că-1 pofteşte poliţaiul: „Fe mine? Poliţaiul? Pe miiine?... Ce glumă proastă e asta, calicule?" Dar glumă, neglumă, vardistul o tulise şi Tătucu încremenise cu hârtia în mână si cu y ochii pe ea, cetind’o mai cu băgare de seamă: „Având o comunicare importantă şi personală a vă face, vă rog cu onoare să binevoiţi a trece pe la cabinetul subsemnatului." Informaţii el de dat poliţiei? Se întreceau nătărăii ăia. întoarse hârtia şi pe faţă şi pe dos, în toate chipurile, şi îngândurat băgă de seamă adresa: „Domnului Daniil Stavarache, pensionar". Cum? Pensionar? Dar gradul lui de căpitan nu-1 mai poartă? Păi gradul e proprietatea oficerului, ţivililor, şi în mormânt, o ştiţi voi asta? Cine poate să-i ia gradul unui oficer? Hm! Şi nici nu-i trecea prin minte să se ducă la o asemenea necuviincioasă poftire ori să răspundă măcar. Dacă are ceva, să poftească dumnealui, se gândiâ. Sfâşie hârtia, peticuţe, şi-şi umplu mâna s’o risipească în vânturi, dar ce se gândi mai bine, vârî în buzunar pumnul cu peticelele ce-i scăpau printre degete şi-o porni vijelios pe uliţe, până ce se trezi în cabinetul poliţaiului, care-I primi cu toată curtenirea... Tătucu, nerăbdător şi fără pic de chef, îşi goli buzunarele de hârtioare pe masa poliţaiului: „Ce te-ai apucat de glume, tătucule? Ce sunt astea?" Poliţaiul îl pofti să şează: „Nimica toată, domnule căpitane, nu trebue să vă fie cu supărare, vă explic eu... numai şedeţi o leacă." îi vorbiâ frumos şi cu mare cuviinţă. Tătucu se aşeză pe divan: „Ei vezi, aşa te ’nvaţă; gradul, tătucule, gradul, nu cum ai scris Ia adresă, gradul e pro- www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 20. 1908. 479 prietatea oficerului şi după moarte chiar... Acum cu ce pot să te slujesc, că, să-ţi spun drept, găsesc cam întrecută gluma... „... Oarecare poruncă, domnule căpitan, pe cinstea mea, că fără intenţie de motiv, să credeţi, nu v’aş fi derajant... Avem o circulară, un ordin dela externe să punem în vederea celor ce poartă destincţii... Numai persoanele cari au decoraţii sunt în drept să poarte şi rozeta sau pantglicuţa, cum să vă spun... Contravenienţii suntpa-s a b i 1 i...“ „Ei şi ce mă priveşte asta pe mine, tă-tucule!“ „Dumneavoastră nu sunteţi membru al ordinelor naţionale „Steaua1', „Coroana11 şi nici al celor străine... Dumneavoastră aveţi medalii cari nu dau drept la portul pant-glicei... „Ce faaace?11 „Şi ca să nu fiţi pasabil de art. 208 al codului penal, ţineam să vă spun, că sunt şi dator, altfel nu v’aş fi supărat fără intenţie de motiv...11 Tătucu nu mai eră tătucu, era domnul căpitan Daniil Stavarache, cum rar fusese în viaţa lui mai căpitan. O Dunăre mânioasă si turbată, nu alta. Dar cât de vijelios se făcuse tot nu găsiâ ce spune în cuvinte mai tari, că pe el pân’acum nu-I mâniase nimeni, nici chiar soldaţii, şi în vocabularul lui sărac nu avea decât trei-patru vorbe mai cu înţeles pentru bune şi rele: tătucule şi taicule, de drag; caliciile, nătărăule şi găgăuţă de ocară: „Ai luat afion, caliciile, ori nu ţi-e bine... Să faci bunătate să-ţi bagi minţile ’n cap şi să-ţi piară pofta de glumă cu mine, că ţi-ai găsit naşul, pe mulţi lifuroi ca dumneata am pus eu la regulă... O să-ţi arăt eu cod; cu prefecţii o să mă răfuesc şi o să ţii minte, nătărăule... Mă duc de-adreptul la el, la Craiova !“ şi-i trânti uşa în nas, findcă îşi aduse aminte că sabia-i se rugineşte într’un colţişor din cămară şi uniforma-i se odihnea, aşteptând zilele de paradă, în lada cu floare de sulfină. Ţivil, nu se simţiâ în destulă siguranţă. Poliţaiul făcu proces-verbal de ultraj şi Tătucu se înfăţişă la regiment, de se jălui co- lonelului, povestindu-i toată tărăşenia cu lacrimi în ochi şi roş de se temea colonelul să nii-i vină dambla. Când îi lămuri şi el că aşa sunt „regulile privitoare la aplicarea legilor pentru instituirea ordinelor naţionale şi portul decoraţiilor şi al ordinelor,11 par’că l-ar fi isbit cu palmele peste obraji: „Cum medalii, domnule Colonel, cum medalii? Medalii sunt alea de se dau copiilor la examen şi tinichelele de pe la panorame cui trage mai bine la ţintă, nu astea câştigate cu preţul vieţii şi cu sânge vărsat la bătălie.11 Colonelul îi întinse cărţulia ce-o primise şi el de curând şi-l îndemnă s’o cetească. Tătucu se duse prostit şi numai atunci simţi că-l ajunge amarul d:n care nu gustase încă. Colonelul se întâlni mai târziu cu poliţaiul, îl îmbună şi dobândi nimicirea procesului verbal ce făcuse. Acasă la el, Tătucu ceti regulamentul. Supus, îşi smulse rozeta cea frumoasă dela chiotoarea gherocului, dar se simţi hotărât să-şi îngroape în casă zilele ce-i mai rămâneau de trăit. Cum eră să mai iese el pe uliţi, la cafenea, în lume, ca un degradat, ca un oficer cu tresele smulse de-o mână nelegiuită, ca un netrebnic. Zilele lui de ieşire erau ştiute de-acum: 14 Martie, 7 şi 24 Aprilie’, 10 Maiu, 30 August, 28 Noemvrie, sărbătorile naţionale cu zile de părăzi, când putea să-şi pună uniforma cu medaliile „în mărime naturală11, cum zicea la regulament. Medaliile ! Vorba asta îl urmăriâ şi ’n somn acum. Voise să înţeleagă, mai mult fiindcă aşa îl povăţuise colonelul decât de frica re-gulelor cetite, se supusese, dar cu gândul nu se împăcase, nici de priceput bine nu pricepuse încă şi nici c’aveâ să priceapă. Auzi medalii ! Pentru aşa lucru muncise el o viaţă, pentru atâta se avântase ca un nebun şi scăpase ca printr’o minune în puzderia de gloanţe şi de obuze! Toţi comisarii, toţi rachierii şi toţi consilierii comunali făcuseră isprăvi mai mari de li se dăduse decoraţii, ordine naţionale ca „Steaua11 şi „Coroana României11? Acum înţelegea, par’că; da, mai bine se des-luşiâ. Să snopeşti lumea paşnică în bătăi la alegeri, să chinueşti guvernul cu voturile tale pe cari i le poţi da sau nu, să-ţi precupeţeşti conştiinţa, erau virtuţi ce se răsplătesc www.dacoramamca.ro 480 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1908. T. Atnan: Bivoli (gr.). cu decoraţii, şi să-ţi iubeşti ţara, să te robeşti ei de bună voe, să-ţi verşi sângele în războiu, treabă bună de răsplătit c’o medalie, c’o mărturie de botez, c’o tinichea... începea să i se pară altfel toate câte-1 înconjurau, să aibă altă idee despre oameni, să se simtă mai puţin bun, ba chiar rău acuma. Fără nimeni pe lume, singur dinaintea câtorva morminte care închideau vieţile celor ce-i fuseseră părinţi, fără o tovarăşe, fără copii, el. nu trăise decât pentru un liman şi acum dintr’un vis din care se deşteptase înnăcrit... înfierbinţeli urmate de înfrigurări îl prindeau şi-l scuturau, se făcea întunerec în juru-i şi atunci, noaptea, eşiâ din casă, pe furiş, şi se ducea peste râpele înnoroite dela Dunăre, si acolo, încremenind ceasuri, se trudiâ să reînchege luptele din războiu, uitând o clipă de nedreptatea ce îl isbise. Făcuse parte, . atunci, din brigada de roşiori ce ocupă sec- , - ■ torul al treilea în poziţiile dela Gârcea, la împresurarea Vidinu-lui, la 3 Ianuarie 1878, după ce abia întremat se dăduse josdin patul spitalului „Crucea Roşie," unde zăcuse şase săptămâni de tifus si c’o cicatrice la braţ, iar pe piept cu o... medalie, „Virtutea Militară". Peste Iscursoarea mlăşti- noasă a Topoloviţei i se perindau mişcările diviziei întâia, ca o lume de furnici, iar întreaga desfăşurare a cavaleriei, ca într’un teatru de păpuşi, mişcându-se pe câmpiile ude, descoperite, sub o ploaie de gloanţe. Prin ceaţa şi negura nopţii se munciâ să desluşească sătucurile presărate în jurul cetăţii, până în malul Dunării, Ceizekul, Ko-rumbec, Capitanovcea... După nopţi de asemenea beţie petrecută în ploaie şi vânt, căpitanul veniâ acasă sleit, cuprins de aprinderea creierilor, svârcolin- du-se în neastâmpăr şi tăcând până şi pentru colonelul care nu-l mai putea scoate din tur- burarea ce-i pusese stăpânire pe suflet şi i se cetiâ în faţă. Toamna îl găsiâ şi mai rău, căzuse într’o muţenie adâncă si nu mai voia > ? să primească pe nimeni. O zi mai bună se vestise într’acea. 28 No-emvrie, luarea Plevnei, zi de paradă, însemnată cu roşu în calendarul'din-ininia lui, pe care nu-l fac librarii şi nu se găseşte în negoţ. Avea să pună tunica de‘roşior, chilota albă, să se ducă muiat în fireturi la biserică, să-şi simtă iară, pe piept, strălucind... medaliile. De dimineaţă îsi scoase - » > straiele de uniformă şi şi le-aşeză pe pat. Se vede că de mult nu le mai scosese la aer şi nu mai primenise sulfina şi‘ cantorul din săculeţe: tunica eră ciuruită toată, pantalonii îi rosese molii pe dearândul, pe fundul cutiei de mucava în care-şi păstră căciuliţa de mare ţinută şe aşezase un pufuşor negru dv„ d'p-A.- T. Aman: Chirigiu (gr.). www.dacoramamca.ro Nrul 20. 1908. LUCEAFĂRUL 481 şi fundul de astrahan se înfăţişă golaş de podoaba lui cea creaţă şi mătăsoasă, ce căzuse prada jigăniilor... Când întoarse cutia cu gura în jos, se scutură o rumegătură de blană, ce se aşezăpescân-dnri ca o nin-soarede jale... Rămase uimit, uluit, cu gura căscată, cu nişte ochi mari, înfricoşaţi ... Fire- y > urile numai, 'si medaliile y rămăseseră neatinse, dar ca înnegrite de fum şi ele. In ziua aceea, încercarea fusese prea mare. Găsi, însă, atâta putere cât să-şi piseze nişte ti- y bişirşi începu să frece me-dalii!e,pefaţă, pe dos, băgător de seamă, temător să nu le strice, curătându-le » ca pe nişte copii ai lui, pe cari îi curăţă şi-i îngrijeşte, — să le frece cu o mână uşoară y şi mângă- ioasă, când pe o faţă, când pe alta, apoi verigile coclite, de străluceau iară ca mai de mult. Le potrivi, apoi, în ace cu gămălie, pe pieptul halatului, petrecu ledunca peste umeri şi încinse sarful. j Un firicel de vânt, subţire dar tăietor ca ibrişinul, aducea răbufneli reci la olaltă cu vălmăşagul glasurilor de trâmbiţe, ce vestiau că muzica se întoarce dela paradă. Oştirea sărbătorită se apropiâ şi avea să treacă, ca totdeauna, pe sub ferestrile lui, deschise Ia perete şi mişcate de y vântuletul ce y se întetiâ. Isi y y îndesă pe cap căciuliţa golaşe si se în- y y fipse, aşa gătit, in pervazul tereştrii. Când auzi şi muzica, simţi săltând toată rămăşiţa de y y viatădintr’ân- y sul si-i veniâ y să se svârle pe fereastră. Luă o tinută y soldăţeascăla trecerea drapelului, ţinând dreapta deasupra umărului, în-tr’un evlavios salut... Ofi-cerii îl vedeau, pricepeau, şi cercau să-l a-lungedeacolo cu semne pe care el le luă drept încuviinţări si ad-» > miraţie. Pe urmă veniâ escadronul. Tăcuse muzica şi numai trâmbiţele călăraşilor tremurau văzduhurile cu un marş tărăgănat şi lung. Vederea călăreţilor îi aprinse şi mai tare închipuirea bolnavă, ieşi afară, sări parmaclâcul şi se înfiinţă în portiţa dela drum. Scosese căciula T. Aman: Mama pictorului (gravură). www.dacoramamca.ro LUCKaFĂUIM. Nml 20, l'JOR 482 şi-o mişcă cu dreapta, strigând la căpitan, din tot pieptul: „Prin ocolirea despărţirilor de câte patru... Escadron câte patru, ocolire la drepta. Marrş-Marrrrş....“ Trompetele amuţiră. Căpitanul Bistriţeanu judecă c’o privire, împintenă nervos pe Şoimu, ocoli coloana si trecu comanda locotenentului dela stânga plutonului întâiu, descălică din fugă, vârându-şi sabia în teacă, şi strigă unui soldat să-i ia calul si să-l ducă la > grajd. Tătucu rămăsese descoperit, cu buzele tre-murându-i, cu braţul întins spre coada es-cadronului ce se duceâ, în trapăt, frământând noroiul şi scăpărând, din frecarea potcoavelor cu pietrile, scânteieri ce se stingeau în apa uliţei. Când îl atinse prietenul Iui cu mâna pe umăr, par’că l-ar fi străfulgerat o spangă de foc. Începu să îndruge, vesel, pe când tot trupul i-1 scuturau fiorii: „Mă, tătucule, halal să le fie mă, cu smeii tăi, mă, nu m’ai dat de ruşine... Dar ce face acum escadronul de nu execută comanda, mă ... Câte ... patru ... ocolire ... Marrrrşş... Spre Dunăre, mă, cu toţii, c’a bubuit tunul, tă...tu...cu...le.“ Încetişor căpitanul îi prinse braţul şi-l urni dela poartă. Se lăsă ca un copil şi prins de moleşeală mergea legănându-se după cum îl băteâ şi vântul. In uliţă toate haimanalele mahalalelor şi un cârd de copii se adunaseră să vadă. Prin curte păpucii Tătucului se înnecau în noroiu şi unul i se anină de nişte scaeţi şi rămase acolo. Mergea desculţ de un picior, numai cu ciorapul, prin băltoace. Vântul se isbiâ în pulpanele halatului, i le plesnia pe picioarele desgolite şi picăturile de ploaie cădeau reci, de se încălzeau pe fruntea lui fierbinte, ca pe o plită. Medaliile, slab prinse, se desfăcuseră dintr’o parte şi i se bănănăiau pe piept, cădeau în sfârşit ca cele de pe urmă flori rupte de vijelie. Din urmă veniă un larmăt surd, ce se suia spre bolţile ude ale zilei, se alegea un vălmăşag de glasuri, un râset ce eşiâ ca dintr’un singur piept, din spasmul deşuchiat al uliţei. Lângă perna în care capul ca de tuciu al căpitanului Stavarache făcuse o gropşoară de puf, ca o flacără roşie, ca o pată mare de sânge, se întindea tunica lui de roşior. Caton Theodorian. Cântec. Resfăfată ’n visuri Dorurile-ţi culci, Somnul fi-l veghiază îngeraşii dulci. Razele de lună Prin fereşti să cern, Visele de aur Leagăn îfi aştern. O pribeagă rază Flutură pe mal Şi pe creste cântă Dalnic un caval. Plâng jugaştrii mulcomi Şi plăpândul crin Luna trece ulmii: Fie-Ji somnul lin.!! Aron Cotruş. T. Aman: După urzici (gr.'. Strofe. îndureratele plânsori în sufletu-mi închise, S’au revărsat de-atâtea ori Pe marea mea de vise... Şi-’n umbra stânsului noroc, Mi-am pustiit iubirea... Cu dorurile la un loc S’a prăbuşit mărirea ... Iar azi tăria le-a crescut Şi ’n valuri se revarsă... — Pe fruntea albă din trecut 5eninătatea-i ştearsă I. Pădureanu. www.dacoromanica.ro Nrul 20, 1908. LUCEAFĂRUL 483 Pictorul Aman. E cel dintâi pictor al nostru, care, prin talentul lui şi prin meritele sale pentru organizarea învăţământului artistic din România, împodobeşte, cu vrednicie, paginile începătoare ale istoriei artistice româneşti. > Se impune nu atât prin valoarea desăvârşită a cre-atiunilor lui, cât prin faptul că e singurul reprezentant al artelor plastice dela mijlocul veacului trecut, ale cărui opere cadrează atât de bine cu mişcarea literară i a acelor vremuri. Nota fundamentală a acestei mişcări artistice e naţionalismul, e entuziasmul sincer pentru înşghe-barea unei arte româneşti, care să trezească în suflete mândria trecutului si credinţa > ) în puterea de viaţă aneamuluinostru. Aman s’a născut în Câmpulung. Nu se ştie sigur când : în 1828 sau în 1831. Tatăl său e serdarul Dumitru Aman, de origină craio-vean, iar mamă-sa, Pepita Paris, era dintr’o familie de origine grecească. Ea se îngriji de prima lui educaţie artistică. Urmă învăţământul clasic la şcoala din Craiova, iar în urmă la liceul Sf.-Sava, unde termină şase clase. Din tinereţe dovedi mari însuşiri pentru desemn şi sculptură şi îl muncea dorul de a se închină cu totul artei. La început părinţii nu se puteau împăca cu gândul să-şi vadă feciorul zugrav, dar mai în urmă se Pictorul T. Aman, de el însuşi (1853) învoiră să.plece la Paris, unde studiă pictura, intrând în atelierul lui Drolling, care îl numără printre cei mai buni elevi ai lui. El profită şi de lecţiile lui Picot. Aceşti doi pictori francezi erau reprezentanţii şi continuatorii clasicismului lui David, erau pictori oficiali la modă pe atunci si decoratori de •» biserici. In pictura franceză, pe atunci, naturalismul si armonia > coloarei lui Eugene Delacroix câştigă izbândă hotărîtoareasupra compoziţiei reci, cu subiecte patriotice a urmaşilor luiDavid.Amanse alătură la şcoala , lui David, cu care aveâ mai multe note de înrudire sufletească. Ajuns în societatea pictorilor de scene militare, se ocupă şi el cu pictura militară, şi zugrăveşte prima lui operă de acest fel „Bătălia dela 01- teniţa“, care astăzi se găseşte în palatul Sultanului din Constantinopol. Acest tablou a avut un mare succes chiar şi în Paris. Ziarele de pe acele vremuri spun că „timp de câteva zile Bulevardul Mont-martre a fost literalmente obstruat de mulţimea ce se grăbeâ să-l vadă". La îndemnul mai multora, tabloul a fost trimis Sultanului şi pe urmă se prezintă şi el în persoană. Fu primit după două luni de aşteptare şi răsplătit, pentru tablou, cu 20.000 lei şi o decoraţie Medjidia. . Din Constantinopol plecă la războiul din www.dacoramamca.ro 484 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1908. Criinea, urmărind, ca martor ocular, desfăşurarea lui şi făcând studii despre tot felul de lucruri ce s’ar putea Introduce într’o bătălie. Rezultatul acestor studii e tabloul Bătăliei dela Alma, care a fost expus la expoziţia universală din Paris. Ambele tablouri întrunesc toate caracteristicile genului de pictură, atunci la modă. „Tipicul acestor scene este: îngrămădiri de soldaţi cu uniforme diferite; ei au aerul de a se luptă, în realitate însă par a fi mai preocupaţi de efectul ce fac asupra privitorilor". Pe lângă influenţa picturei franceze contimporane, Aman n’a scăpat nici de influenţa „tenebroşilor" italieni din acea epocă. In tablourile lui „Bătălia din insula Sf. Gheorghe", „Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul", găsim acelaş contrast izbitor dintre umbră şi lumină, aceeaşi compoziţie în gesticularea personagiilor, cari caracterizează tendinţele exagerate şi falşe ale vechii scoale italiene, atunci reînviată. „Temperament prea puţin puternic pentru a avea o notă personală, pentru un ideal al său propriu, Aman se lasă prea influenţat de numeroasele curente, cari frământau pictura timpului său şi, imitând când pe unul, când pe altul, i se anihilă propria-i personalitate, înzestrat cu un real simţ artistic, Aman ni-zuind prea repede la succese mari în pictură, a desconsiderat prea de timpuriu avantagiile ce oferă studiul îndelungat şi sincer al naturii". Din timpul şederii lui Ia Paris o menţiune specială merită cea mai bună şi mai originală lucrare a lui şi anume: „Portretul artistului de el însuşi", în care ne dă măsura talentului său şi nota lui personală. * La 1858 se întoarce în tară si la stăruinţa j j y lui, la 1864, se înfiinţează cele două şcoli naţionale de „Belle-arte". El e numit directorul celei din Bucureşti, şi a muncit o viaţă întreagă pentru educaţia artistică a genera- ţiilor tinere din România, cu o stăruinţă şi cu o pricepere, care fac din el un „adevărat părinte" al picturei româneşti. Până la moarte a luptat pentru desvoltarea şi organizarea artelor în România, căutând să întemeieze o artă naţională. „Dorinţa mea — ne spune dânsul — a fost şi este de a înfiinţa în România începutul unei şcoli de pictură, care progresând cu timpul să devină o şcoală naţională şi mare, la care străinii să vie să caute perfecţionarea şi mărirea lor". în afară de şcoala de el întemeiată, el făcu din atelierul său din strada Clemenţei un focar artistic al întregei lumi bucureştene. Prin cunoştinţele sale variate, prin cultura lui muzicală şi literară aleasă atrăgea multă lume în cuibul său artistic, în care se întruneau şi elevii lui mai buni din ultimii ani, atunci când vacanţele întrerupeau lucrul la şcoală. Căci Aman a muncit neîntrerupt până în ultimele lui zile. Astfel se explică şi bogăţia lucrărilor sale. în ziua de 19 August 1891 artistul s’a stins în atelierul său, în mijlocul lumei create de dânsul. în urma lui au rămas numeroase lucrări, dintre cari o bună parte astăzi sunt păstrate www.dacoramamca.ro Nrul 20, 1908. LUCEAFĂRUL 485 în atelierul său, cumpărat de Ministerul Instrucţiei din România şi numit „Muzeul Aman“, — Inaugurat de curând. Din operile din acest muzeu, cari îmbrăţişează toate epocile lui de creaţie, ne putem face o icoană a personalităţii artistice a lui Aman. El ni se înfăţişează ca pictor, zugrav şi sculptor. Din toate artele mai mult l-au atras pictura şi sculptura, „pictura mai ales ca mobilul cel mai puternic al înălţării cugetărilor si al desvoltării simtemintelor de > y mărire si de nationalilate", cum ne mărturiseşte singur. „Pictura— continuă dânsul — pune istoria în acţiune, conservă patriei portretele oamenilor mari, cari s’au devotat pentru dânsa şi au ilustrat-o, dă scrierilor un corp şi o coloare şi le împodobeşte cu inspiraţiunile imaginaţiunii pictorului, care fiind artist e totodată poet şi creator". Aceste mărturisiri ne desvălue concepţia greşită ce-o avea Aman despre pictură. Arta, după el, are numai rolul secundar de a servi idea de naţionalitate, de a ilustră istoria. El impune artei teze, scopuri practice. Aşa se explică cum din numeroasele sale pânze nici una nu trezeşte în suflet emoţia adâncă a adevăratei opere de arte. Creaţiunile lui rămân la suprafaţă, sunt mai mult studiate, decât simţite şi trăite. De aceea se încearcă cu aceeaşi uşurinţă şi cu acelaş rezultat în toate genurile de pictură. Dela scena militară trece la portret, în care a reuşit mai bine. Moda l-a făcut să încerce si pictura cu subiecte orientale („Teleleice în Harem"), pe care o părăseşte pentru a trece la impresionism, la reprezentarea vieţii de toate zilele („Petrecerea de întâiu Mai"). Iar când a pătruns viaţa ţărănească în artă, începe să zugrăvească hore şi scene dela ţară, în cari se vede mai bine lipsa lui de pătrundere. Aman e primul la noi Românii, care s’a ocupat şi cu gravura. Subiectele gravurilor sunt cele mai multe repetiţii ale picturilor sale. Cele mai bune sunt şi aici portretele. De remarcat e portretul maicii sale. Sculpturile lui Aman sunt mai mult decorative. Mobilele din atelierul său sunt lucrate de el însuşi. Toate încercările variate, în diferitele domenii ale artei, ne dau o dovadă a străduinţelor lui Aman. După modelul quatrocen-tistilor el voia să creeze în toate ramurile artelor plastice. în parte a şi reuşit. Ar fi creat însă opere cu mult superioare, dacă nu s’ar fi lăsat Influenţat de curentele timpului său, cari fac ca opera lui să fie prea puţin personală, prea puţin unitară şi omogenă. Aman îşi va păstra însă întotdeauna cu cinste locul de părinte al învăţământului artistic din România.1) Dl Tzigara-Samurcaş, care a aranjat Muzeul Aman şi a alcătuit catalogul acestuia, a adus cel mai bun serviciu artei româneşti, pentru care trebue să-i fim recunoscători. ________ O. C. T. l) Rezumat al Studiului d-lui Al. Tzigara-Samurcaş din „Catalogul Muzeului Aman". Minerva. Bucureşti 1908. Din seara cu sfârşiri de stele... Din seara cu sfârşiri de stele, Când foile de trandafir în sărutarea-fi ucigaşă Mureau strivite fir cu fir, Din seara când plutea în juru-ţi Atâta patimă şi dor, Şi când ninsoarea parfumată Iţi împletea un alb covor, Din seara când îngândurată Alunecă privirea ta Pe urma stelei ce ’n risipă Albastrul zării fulgeră, Mă ’ndeamnă gândurile toate Să-mi risipesc nepăsător Cântările-mi de pân’ acuma, întreagă amintirea lor, Şi cum împrăştiate stele, Păstrând al razelor ecou, Se 'mbrăţişează iar, — să nască Lumina unui soare nou, Din cântecile .mele toate Un cântec nou să fac aş vrea, Şi toate cântecile mele Să (i le 'nchin, stăpâna mea... Victor Eftimiu. www.dacoromanica.ro 486 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1908. Emeric Madach. Tragedia omului. Tabloul X. (în Praga. Grădina palatului regal. Adam reprezentând pe Keppler, dormitează la masa de scris. Lucifer fa-mulul lui, îl atinge uşor pe umăr. Se face dimineaţă). Lucifer. De astădat’ rămâne ghilotina... Adam. A... Unde sunt? — Si visurile unde-s? ) Lucifer. S’au risipit cu farmecul beţiei. . Adam. Numai beţia ’n vremea mea pitică Mai întăreşte ’mbătrânitul suflet? » Ce chip măreţ îmi luminase ochii! Sunt orbi acei ce nu pot desluşi Dumnezeiasca cerului scânteie Din sângele şi tina ce-o acoper... Măreţ i-a fost păcatul şi virtutea Şi viforu-i a întrupat minuni, Căci drumul lui i-1 despică puterea... De ce? De ce m’am mai trezit din somn Să înţeleg, privind în jur de mine, Că vremea mea mai rnică-i, mai îngustă, Păcatul ei e învălit în zâmbet, Virtutea bate căile minciunii... Lucifer. O ştiu si eu amărăciunea asta, A doua zi după beţie vine... Eva. (Păşind dintr’un chioşc.) Te du! Te du, mi-e dreaptă bănuiala! Tu crezi, că pot să fiu şi ucigaşă — Cum socoteşti atât de fără suflet Făptura care-ţi poartă idealul, Cum tu-mi spuneai deatâtea ori? Curtezanul. Barbara, Te linişteşte pentru Dumnezeu! Ne-aud, ne văd şi-o să păţim ruşine! Adam. Au fost dar vis femeile-amândouă?... Dar ce vorbesc? — Tot una’n două chipuri, Schimbându-se cu valul sorţii mele Ce azi străluce mâne ’n besnă moare... Eva. Numai ruşinea, asta te înfrică! Ce-ţi pasă de păcatul tăinuit, Tu cavaler neprihănit şi mândru! Voi pân’ atunci batjocoriţi femeia, Pân’ amintirea vechilor virtuţi Asemeni unui muced prejudiţiu Şi-o calc’... Atunci cu zâmbet de dispreţ O socotiţi nemernică unealtă Păcatelor ce ’n suflet voi purtaţi... Te du, te du... să nu te văd de-acuma... Curtezanul. Din nou greşeşti. — De râs suntem atunci, Când îmbrăcăm în port de sărbătoare O întâmplare-atât de-obişnuită... Noi ne vedem şi mai departe... Râdem, Ne hârjonim cu dragoste... De totul Ce sa ’ntâmplat noi nu mai povestim... Şi-acum, acum, rămas bun, doamna mea... Eva. Nemernicul... Eu m’am întors din nou, Cu plâns în ochi şi cu păcatu ’n suflet. Adam. A fost dar vis si s’a sfârsit de-acum... > > Dar nu de tot. Ideile înving Ţărâna moartă ce se prăbuşeşte De-un braţ duşman... doar gândurile-s viî Si eu le văd cum întărite cresc, Se premenesc măreţe ’n calea lor Şi ’ncet, încet cuprind o lume ’ntreagă... Lucifer. Maestre, vremea trece şi te-aşteaptă, Fără răbdare, tineretul dornic De tot cuvântu ’nţelepciunii tale... (Sună clopotul din turn.) www.dacoramamca.ro Nrnl 20, 1908. LlJCKAKĂKl’l. -JS7 A dam. Nu-mi mai vorbi de razimul stiintei, De lauda asta trebui să rosesc. j Luci fer. Au nu ’nveţi tu aleasa tinerime? Adam. Eu nu-i învăţ.. îi port în frâu. Le spun Cuvinte moarte fără de ’nţeles... în pace ei le-ascult’ nepricepuţii. Nătângul, biet, se miră şi socoate, Că duh trăieşte ’n vorba care sună: Apucătură-i totul ca s’ascunzi Ăst meşteşug de ’nşelăciune veche... (In paş grăbit soseşte un discipol.) Discipolul. Te-ai îndurat şi m’ai chemat, maestre, Făgăduindu-mi că vei potoli ' Tot dorul meu si setea mea de-a sti... — Să-i dai prilej privirii să pătrundă Ca ochii altor mai adânc în taine. Adam. In adevăr, ţi-e mare străduinţa, Ţi se cuvine dreptul ce mi-1 ceri... Discipolul. Aici sunt. Arde sufletu-mi de dor, Să pot privi a firii noastre taine, Să le ’nţeleg şi mai mult să mă bucur Ştiind, că ’n drumul gândurilor mele Supuse-mi sunt şi duhul şi ţărîna... Adam. Prea mult îmi ceri. Tu, fir de prav al lumii, Nu poţi vedea măreţul ei întreg. Domnie ceri, ştiinţă, fericire... Povara lor de nu ţi-ar sdrobi pieptul Având tu tot, ai fi un Dumnezeu... Cere puţin şi poate se ’mplineştel. Discipolul. Arată-mi deci oricare taină vrei Din a ştiinţii largă ’mpărăţie, Cuvântul tău câştig e pentru mine, Căci, uite, simt: nimica nu ’nţeleg! Adam. Să fie deci! Eşti vrednic să te-ascult Si-o să-ti arăt cel mai ascuns altar, ) t Cum eu îl văd, să-l vezi tu: adevărul. Dar uită-te, nu e ’n apropiere Vre-un nechemat, căci e grozav cuvântul, Aducător de moarte şi cutremur, Dacă străbate ’n neamurile lumii... Veni-va vremea, — o de-ar fi sosit , Când l-or purtă sărbătorit pe uliţi... Dar n’a mai fi copil atunci poporul! Dă-mi mâna, deci, şi spune-mi că nu vinzi Ce-ai înţeles. Aşa. — Ascultă dar. Discipolul. Cum tremur tot de patimă, de teamă. Adam. Ce mi-ai fost zis adineaori, băiete ? Discipolul. Că ’n adevăr eu nu ’nţeleg nimic! Adam. (Cu multă grijă). Uite, nici eu şi nimeni altul! Crede-mi: Filozofia-i numai poezia Acelora de cari noi n’avem ştire. E cea mai blândă ’nvăţătură asta... în lumea ei de arătări şi visuri . în linişte ea singură petrece. Dar vezi, tovarăşi are fără număr Ce scriu pe prund cu fruntea încreţită, Prăpastie socot ei într’o slovă, Altar e cercul... cât pe-aci să râzi Cât de naivă-i biata comedie Când te trezeşti şi mintea înţelege Cât e de jalnic jocul de pe prund! Căci până toţi cu sufletu ’n cutremur Grijesc cu teamă scrisul din ţărână în împrejur sunt curse fără număr Şi ghiara lor înhaţă pe ’ndrăzneţul Ce-a îndrăznit hotarul lor să-l treacă, Vezi nebunia pusă ’n calea noastră Din pietatea vremilor apuse Cum stă păzind puterea ’nţelenită! Discipolul. Pricep. Pricep! Şi ’n veci va fi tot astfel? www.dacoramamca.ro 488 IillCKAKĂRUL Nml 20, 1908. Adam. Asupra lor va râde viitorul, Pe purtătorul trebilor de obşte, Pe ortodoxul cărui ne ’nchinăm L’or porecli urmaşii saltimbanc, Când va veni luceafărul de-aievea Cu strălucire fără de minciună, Bărbatul vrednic, simplu şi firesc Ce sare-atunci Când groapă vede ’n cale Ş’alege drumul câmpului deschis. Si ’nvătătura care duce astăzi Cu ceata ei la casa de nebuni Neînvăţată toţi o vor pricepe! Discipolul. Acesta-i graiul ce-1 vorbeau odată Apostolii... Şi-l înţeleg, măiestre: Dar dacă toate-s fără de folos, Vai, nu-mi sdrobi iubirea pentru artă Şi ca s’o ’nvăţ eu legea să-i cunosc! Adam. Şi arta e atunci desăvârşită Când se ascunde de n’o vede nimeni! Discipolul. . Să mă opresc la adevărul dur? Au nu vestmântu ’nchipuirii mândre însufleţeşte operele noastre? Adam. E drept, e drept. Cu duh astfel se ’mbracă, Astfel devin asemănate firii, întruchipări cu suflet veşnic viu, în alt chip sunt păpuşi neputincioase. Să nu te temi că ’nchipuirea ta Trece hotarul larg al firii noastre, Dar nu-s porunci şi lege nu-i în artă! Acel ce poart’ un Dumnezeu în suflet, Va cuvântă, ori va săpa în piatră, Va ’nfiripâ la cântece măiestre, Va plânge-amar când sufletul îl doare Şi va zâmbi ’n beţia voluptăţii... în zborul lui cărare nouă taie Şi tot îşi vede ţinta împlinită, Legi nouă-aduce întruparea lui Dar uită-te : în faţa lor piticii Stau stăviliţi şi nu pot prinde aripi. Discipolul. Răspunde-mi deci, măiestre, ce să fac? Atâtea nopţi eu am jertfit ştiinţii, Ca să devin de-o pănură cu proştii? Atâta trudă înzadar pierdută?... Adam. . Pierdută nu-i : câştigi îndreptăţirea Ispita ei dispreţului s’o dai ! Celce n’a stat nicicând pierzării ’n faţă E nevoiaş şi laş de se fereşte. Dar cel viteaz şi încercat în lupte T oate lăsă o harţă trecătoare, Curajul lui înfrânge bănuiala. Adună-I deci ăst vrav de pergamente, Ăst mucegai de foi îngălbenite, L’aruncă ’n foc! De veci zădărnicit-a Statornicirea minţii noastre limpezi, Cruţându-ne de sarcina gândirii, Din slova lui purced drept prejudiţiu Şi rădăcină prind în lumea nouă, Păcatele atâtor veacuri moarte! L’asvârle ’n loc! Şi treci la sânul firii! Din cărţi să ’nveţi tu rostul unui cântec Şi cum e codrul, pân’ viaţa trece între păreţii prăfuiţi şi reci... Crezi prea lung traiul de vrei pân’ la groapă Să tot culegi înţelepciuni din cărţi?. Deodat’ să zicem slovei bun rămas! Te poarte ’n drumu-ţi tinereţa mândră La cântec drag, la razele de soare, Iar’ tu ’ndoielnic păzitor de suflet, Mă du pe mine ’n lumea viitoare Ce ’nţelegând un suflet sfânt şi mare Va da cuvânt gândirii ce mijeşte Prin dărmătura veacurilor stinse!... (Cortina). Trad. de Octavian Goga. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL 489 • Nrul 20, 1908. Din literatura străină. Synnove Solbakken de Bjornstjerne Bjornson. Capitolul VIL Trecuse mult de atunci. Intr’o zi, Guttorm si Karen şedeau în odaia mare si luminoasă din Solbakken si ceteau y j din nişte cărţi ce primiseră dela oraş. înainte de amiazi fuseseră la biserică, căci eră Duminecă, şi trecuseră apoi prin câmp, ca să vadă cum stau grânele şi ca să se sfătuiască cari locuri să le samene la anul şi pe cari să le lase mirişte. Şi, colindând dela un loc la celălalt, vedeau cu mulţumire cum înflorise moşia de y y când duceau ei gospodăria. „Ştie Dumnezeu cum va fi pe aici când nu vom mai trăi noi — zise Karen, iar Guttorm o chemă în casă să mai răsfoiască prin cărţile cele nouă, — că nu e bine să-ţi faci gânduri de acelea.11 Si au cetit ei cât au cetit, iar Karen zicea > că tot mai buni sunt bătrânii: — că doar oamenii scriu tot numai din vremurile de demult. — Ai poate dreptate — răspunse Guttorm; — azi la biserică, zicea Sămund că şi copiii sunt icoană vie a părinţilor. — Mi se pare c’aţi vorbit multe împreună. — Sămund e om cuminte. — Dar mă tem că se cam depărtează de Domnul si Mântuitorul nostru. y Guttorm nu răspunse, iar Karen întrebă: — Pe unde-o fi Synnove ? — E sus în cămăruţă. — Parc’ai stat cu ea mai adineauri, ce mai zicea ? — Hm ... — Să n’o fi lăsat acolo singură. — Venise cine-va. Femeia tăcu o clipă, apoi întrebă: — Cine? — Ingrid Granliden. — Asa. Credeam că e încă la deal. y — A venit, azi, acasă, să poată merge maică-sa la biserică. — Bine zici, azi o mai văzui în sfârşit şi pe ea la biserică. — Are mult de lucru. Par’că altele n’au; dar faci ce faci şi te duci, dacă te trage inima... Guttorm nu răspunse; Karen zise iar: - Azi au fost toti dela Granliden afară de • y Ingrid. — Pe semne au vrut să-l însoţească pe Torbjorn, care mergea pentru întâia dată la biserică, de când cu boala. — E slab topit. — Nici nu e de mirare; nu m’aşteptam să-l văd nici aşa. . , — Şi-a plătit scump nebunia. ‘ Guttorm rămase o clipă cu ochii ’n pământ: — E încă tânăr. — Nu e soiu bun, nu te poţi încrede în el. Guttorm şedea la masă răzimat într’un cot si cu o carte în mâna cealaltă. O deschise y ' si zise ca si când ar fi cetit din carte: y y — Zice, că s’ar fi însănătoşat de tot, de tot. Karen luă şi ea o carte. — îmi pare bine, c’ar fi fost păcat de aşa flăcău frumos. Numai de i-ar da Dumnezeu si minte. y Amândoi ceteau. Când să ’ntoarcă o foaie, Guttorm zise: — Nici o singură dată nu s’a uitat azi la ea. — Am văzut si eu. A stat liniştit pe scaunul lui, până ce a plecat ea. — Crezi că o uită? — Aşa ar fi mai bine. Guttorm ceti mai departe. Karen întoarse o foaie. — Nu-mi place că vine Ingrid pe la ea. — Las-o, că abia mai are cu cine să povestească. — Nu ne are pe noi? ’ Guttorm se uită la ea: — Nu e bine să fim prea aspri ! Femeia tăcu o clipă, apoi zise: — Nici n’am oprit-o. Tatăl închise cartea, se sculă şi privi pe fereastră: — Uite Ingrid. Cum auzi, matna eşi grăbită afară. Tatăl www.dacoramamca.ro 400 LUCEAFĂRUL Nnil 20, 1008. rămase câtva timp la fereastră, apoi se ’n-toarse, începu să umble prin odaie în sus şi ’n jos; când se ’ntoarse nevasta, se opri ’n loc. Ţi-am spus eu, aşa e - zise ea -fata şade acolo şi plânge şi când am intrat eu a ascuns ceva în ladă. Şi clătinând din cap: — Nu; nu e bine că vine Ingrid pe la ea. Apoi începu să pregătească de cină, ieşind si intrând mereu. > Odată, când tocmai ieşise ea, intră Synnove, binişor şi cu ochii plânşi; trecu încet pe lângă tată-său, i se uită drept în faţă, se aşeză la masă şi îşi luă o carte: o închise însă îndată şi se duse de întrebă pe maică-sa dacă nu poate să-i ajute. — Ajută-mi, draga mea; lucrul e leac pentru toate. Synnbve avea să întindă masa. Tată-său, care se tot plimbase prin odaie, trecu la fereastră şi privi pe câmp. Se ’ndreaptă orzul culcat de ploaie, zise el. SynnOve se apropie să se uite şi ea. Tatăl se întoarse, văzu că nevastă-sa e în casă şi atunci netezi uşor pletele fetii şi, fără a mai zice vre-un cuvânt, începu din nou să umble prin casă. La masă tăceau toţi. Mama zise rugăciunea înainte şi după mâncare, iar după masă cetiră şi cântară cu toţii din biblie. — Cuvântul Domnului e dătător de pace şi aduce cea mai mare binecuvântare în casă — zise mama şi se uită la Synnove, care plecă ochii. — Acum am să vă spun o poveste. E adevărată, dela ’nceput până la sfârşit, şi cine vrea s’o înţeleagă, îi poate trage folosul! Şi începu: — în tinereţa mea trăia, în Hong, o fată, nepoata unui primar bătrân şi învăţat. O luase de mică la el ca să aibă de ce să se bucure la bătrâneţe şi o învăţă purtări frumoase şi să cunoască cuvântul Domnului, învăţă uşor şi îi eră dragă cartea; în scurt timp ne întrecuse pe toate; scriâ şi socoteâ bine şi la 15 ani ştiâ pe de rost toate cărţile de şcoală şi 25 de capitole din biblie, ţin minte parc’ar fi fost ieri. Preţuiâ învăţătura mai presus de joc şi nici n’o prea vedeai la petreceri şi veselii; cu atât mai des însă în cămăruţa bunicului cu cărţile cele multe. Aşa fiind, de câteori eră laolaltă cu noi — păreâ tot dusă cu gândul pe altă lume, iar noi între noi ziceam: „De-am fi şi noi cuminţi ca Haugen Karen!“ Ea eră moştenitoarea bătrânului şi mulţi flăcăi îndrăsneţi încercau să facă tovărăşie cu ea, dar toţi plecau cu buzele umflate. Cam tot pe-atunci se întorsese şi feciorul popii dela ’nvăţătură. Nu eră nimic de capul lui; mai mult la nebunii şi la rele îi stă capul şi, pe deasupra, se mai dedase şi labeut. — De ăsta să te fereşti - îi zise primarul — eu am avut mult de lucru cu domnii şi, din păţaniile mele, ştiu că sunt mult mai puţin vrednici de încrederea noastră decât ţăranul. ’ Karen ascultă de el mai mult ca de oricine şi de câte ori întâlneâ pe feciorul popii, se fereâ de el. îl întâlneâ însă în tot locul, fiindcă el o urmăreâ. Odată fu silită să-l asculte, dar când îi spuse că nu mai poate trăi fără ea se sperie şi iar i se feri din cale. El îi încun-jurâ curtea, ea nu se arătă; sta noaptea sub fereastra ei — ea nu se iveâ; ziceâ că se omoară, — Karen nu-l luă în samă. Iar el începu din nou să bea. — la sama — îi ziceâ bătrânul — acestea sunt numai viclenii de dimon. Intr’o zi se pomeni fata cu flăcăul în mijlocul casei, fără să ştie cineva cum a intrat. — Acu te omor pe tine ! zise el. Ea răspunse: — îndrăzneşte numai! » Dar el începu a plânge şi a-i spune că stă în puterea ei să facă om dintr’ânsul. — De-ai puteâ macar o jumătate de an să te laşi de beutură. Şi, ce să vezi, o jumătate de an n’a gustat beutură, pe urmă a întrebat-o: — Mă crezi acuma? — Nu, până nu te vei fi ferit o jumătate de an de petreceri şi hoinărit. O făcu şi asta, apoi o întrebă din nou: — Mă crezi acuma? — Nu, până nu te vei întoarce să isprăveşti cu învăţătura. www.dacoromanica.ro Nnil 20, 1908. 491 LUCEAFĂRUL Făcu şi aceasta, iar la un an se întoarse ca preot şi iarăşi o întrebă: . — Mă crezi acum? şi purtă rasă şi guler mare alb. — Mai întâi vreau să te-aud de câteva ori propovăduind cuvântul Domnului în biserică. Si el predică frumos cu glas limpede şi puternic, cum se cuvine unui preot. Pomeni chiar de păcatele lui şi spuse mulţimii cât de uşoară e biruinţa, dacă odată ai făcut începutul şi cât e de alinător cuvântul Domnului, dacă odată l-ai aflat şi priceput. ' Apoi veni iar la Karen şi o întrebă: — Mă crezi acuma? — Da, cred că vei trăi aşa după cum singur ai văzut că e bine — şi acum, ascultă-mă, să-ţi spun şi eu, că de trei ani sunt logodită cu vărul meu Anders Haugen, iar Dumineca viitoare să ne binecuvintezi tu în faţa altarului. Şi mama încheie povestea. SynnOve, care la început nu prea luase sama, ascultă acum cu luare aminte, iar când Karen se opri, ea întrebă: — Şi pe urmă ce-a mai fost ? — Nimic, răspunse mama. Guttorm se uită la Karen, iar ea îşi întoarse faţa, apoi zise: — Poate să mai fi fost ceva, dar tot una e. — Mai este? întrebă Synnove întorcân-du-se la tată-său care păreâ că ştie. — Hm, mai este, dar vorba maini-ti, e tot atât. Ce s’a întâmplat cu el? întrebă Synnove. — Ei, vezi, asta-i asta zise tatăl, uitân-du-se la nevastă. Karen se răzimase de spatele scaunului şi se uită la amândoi. — S’a nenorocit? întrebă iar Synnove, iar inaică-sa îi răspunse: — Povestea se sfârseste acolo unde trebue i J să se sfârşască. — Se sculă şi plecă. Plecă apoi şi Guttorm — pe urmă şi Synnove. Oceanul cântă. — Sonet. — De sug lumina dulce şi-o trimite Şi ’n curcubee fruntea-mi încununa, Şi ce duioasa harfa mea răsună De dragul ei — al stelei strălucite! Iar valurile ’n fa(a ei ’şi-adună Comorile de veacuri tăinuite, — Uitat-am de furtuni şi de ispite, Şi doar un gând mă doare: Să n’apună! Un cer hain o departâ de mine Cu ea să-şi lumineze noaptea lui. Dar cerul nop(ii tot umbrit rămâne. Ci eu o port în -apele verzui, O port în veci — un talisman de bine, Căci este-a mea, a mea — şi-a nimărui! I. U. Soricu. Cântec. De-a fi să mor, să mor în tinereţe, Să plângă firea ’ntreagă ’n urma mea, Căci jalnic nu-i nimic ca fruntea ’n crete Şi-o lume mută când te-a ’nmormântâ. 27 Martie 1907. Vlăstarului ce-a ’nmugurit de-a bine Şi-l vezi că-i frânt îi zici: Putea trăi! Aşa să facă soarta şi cu mine, Să-şi facă visuri tofi cu ce aş fi. H. P. Petrescu. www.dacoromanica.ro 492 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1908. Cronică. Un teatru studenţesc. în ultimele două luni am vizitat îrtai multe oraşe ale Germaniei. N’au lipsit două din cele mai cunoscute: Bayreuth şi Weimar. Bayrcuth-ul e cunoscut de toată lumea muzicală ca locul de pelegrinaj al Wagnerianilor, căci aici se ţin vestitele cicluri din „Inelul Nibelungilor". în acest oraş bavarez e înmormântat chiar Rich. Wagner. Al doilea, Weimar-ul, e vestit în istoria literaturii germane. Mai bine a literaturii europene, căci fiecare, care s’a ocupat puţind cu literatura ştie că aici şi-au trăit partea cca mai mare a vieţii cei doi dioscuri: Schiller şi Gocthe. Două orăşele de provincie. Braşovul sau Sibiiul, fiecare în parte, au mai mulţi locuitori decât unul din aceste două centre culturale. în Bayreuth se dau reprezentaţii festive din operele lui Rich. Wagner. Wagner însuş a dus în îndeplinire planul acesta, muncind o viaţă de om pentru isbândirea planurilor sale. Viaţa literară din’ Weimar, însă, în starea ei actuală, este nulă faţă de trecutul glorios, când Goethe şi Schiller conduceau destinele literaturei. în Weimar-ul acesta glorios şi mândru de trecutul său s’a născut o ideie sănătoasă, care se va întrupa în anul ce vine (1909). E vorba să se infiltreze în tinerimea germană de pe băncile' şcoalei dragostea faţă de literatura classică şi modernă germană —. dându-i-se o directivă sănătoasă. Dar cum? Vom vedea-o in curând. Făcusem cunoştinţă in Lipsea cu un student german de lângă ţermurul mării ostice — un Wagnerian înfocat şi un patriot din creştet până ’n tălpi. în biblioteca modestă a acestuia am găsit, pe lângă operele lui Wagner (căci Wagner a fost şi un scriitor de seamă), o broşurică, care mi-a făcut mare bucurie, când am frunzărit-o. Cartea e scrisă de profesorul Adolf Bartels, cunoscutul critic german, desconsiderat de semiţi din cauza asprimei criticei sale când e vorba de seminţia lor — e cel mai înverşunat duşman al lui Heine — şi cetit de mulţi germani cu evlavie. Bartels îşi ridică glasul pentru un Bayreuth al dramei germane. După cum pelerinează iubitorii de muzică la Bayreuth ca să audă operele lui Wagner, astfel să pelerineze lumea la Weimar să vadă drame, tragedii şi comedii recunoscute de .classice. Căci, zice el, gustul publicului nostru de astăzi a primit o mixtură atât de ciudată de influenţe rele, desastruoase, încât se impune o primenire a gustului. Ne trcbuesc alte valori, nu cele de astăzi, ne trebuesc alte curente, mult mai viguroase, mai sănătoase, mai corăspunză-toare geniului german. Ideia şi-a desvoltat-o, pentru prima oară, în a. 1899 înt’ro revistă germană, şi a adus-o din nou în discuţie în a. 1905, schimbândn-o întru câtva, dându-i o direcţie, care ne interesează de aproape. Bartels şi-a zis: Să vină tinerimea să se entuziasmeze în Weimar. Să vadă viitorul cetăţean al statului german locurile pe unde au trăit marii săi scriitori, să prindă putere şi dragoste de muncă de aici, să primească îndemnuri de bun simţ ascultând şi văzând pe scena teatrului din Weimar piesele de valoare ale neamului său şi ale celorlalte neamuri, în ei, în tinerii de pe băncile de şcoală, zace întreg viitorul neamului german. Dacă se vor şti ei entuziasma, vor dispreţul fără doar şi poate, din îndemnul lor’ propiu, perversităţile răspândite acum în literatura noastră modernă. în viaţa lor monotonă de orăşel mic — pe care o duc cei mai mulţi — să le dăm o sguduire sufletească, care să-i ridice, să le aretc culmi, cari sunt vrednice de urcat, să le dăm exemple vii de imitat. Şi în scopul acesta îşi scrie întreagă broşura, militând cu toată puterea convingerii pentru idea sa. Recunoaşte singur că nu e un matematic de seamă: nu va putea deci să ia întrebarea pecuniară pe umerii săi, dar zice: Să nu se găsească mijloace ca să dăm posibilitate la cel puţin 6000 de elevi, într’un ciclu de vară, să fie de faţă la 5—6 reprezentaţii in oraşul Weimar? Face socoteala aproximativă şi ajunge la concluzia că sunt de lipsă 60,000 de mărci pentru acoperirea speselor de teatru. O nimica toată — la adecă — pentru un singur niare-industriaş din Germania. Socotelile sunt interesante şi ele — dar se referă la stările locale din Weimar. De aceea nu voiesc să mă opresc la ele. De asemenea se fac preliminare fictive de cheltuieli, pentru drumul elevilor, pentru găzduirea lor în Weimar, se aranjează escur-siile, cari au să le facă în oraş şi împrejurimi, se stabileşte aproximativ repertoriul cu diferitele cicluri. Asta ne interesează mai mult. Iată vre-o câteva serii de reprezentaţii, cari urmează să se ţină din an în an: 1909: Drame classice din viaţa germană: Faust. I parte (Goethe); Wilh. Teii (Schiller); Kathchen von Heilbronn (Kleist); Agnes Bernauer (Hebbel); Părinţi şi copii (Wildenbruch). 1910: Drame classice din viaţa antică: Ifi-genia (Goethe); Tasso (Goethe); Mireasa din Mes-sina (Schiller); Ale mării şi iubirii valuri (Hero şi Leandru, de Grillparzer); Inelul lui Gyges (Hebbel). 1911. Drame istorice germane: I.: Trilogia Nibelungilor (Hebbel); Gotz von Berlichingcn (Goethe); Trilogia Wallenstein (Schiller). 1912: Ciclul Shakespeare: Hamlet; Lear; Macbeth; Visul unei nopţi de vară; O poveste de iarnă. Nu vreau să urmez lista, care conţine un proiect de program până în a. 1922, ca dovadă că se poate da tinerimei nutremânt spiritual din belşug, ci amintesc numai că — afară de piesele germane — figurează în repertorii: Antigona lui Sophocle, Phădra lui Racine, www.dacoromanica.ro Nrul 20, 1908. LUCEAFĂRUL 498 Tartuffe şi Bolnavul închipuit a lui Moliere, apoi Hamlet, Mizantropul (Moliâre), Viaţa în vis, de Cal-deron, şi încă multe altele. Cu multă căldură sunt descrise escursiilc, cari se vor putea face prin Wcimar. Ocazia aceasta e bine venită pentru studenţi să vadă şi alte locuri istorice. Şi urmează: „...Văd trenurile pline de studenţi de liceu, sosind pe timpul unei veri frumoase din ost şi din vest, din nord şi din sud. Cei din ost se coboară poate deja în Kbsen şi fac o escursie pe Rudelsburg, cei din sud se opresc în lena, şi sosesc pe jos în Weimar, cei din nord salută, eventual, Kyffhauser-ul şi Domul din Erfurt, cei din vest îşi întrerup călătoria în Eisenach (tot locuri istorice). Şi mai apoi s’au strâns cu toţii în Weimar, pe toate străzile vezi chipie colorate în toate culorile şi feţe pline de tinereţe şi sănătate. Aici intră o parte din ei în casa lui Schiller, dincolo alţii în casa lui Goethe, fiinţe contemplative se preumblă pe drumurile tăcute ale parcului sau spre Tiefurt şi Belvedere, până cc-i uneşte la un loc pe toţi reprezentaţia de seară înaintea scenei, care întruchipează lumea. Va fi un joc mulţămitor pentru actori; căci public mai bun decât tinerimea germană nu există pe lumea întreagă. Şi astfel se sălăşluiesc toţi marii noştri scriitori, pentru totdeauna, în inimele tinerilor germani; căci e cu totul altceva, dacă apar singuratici, din ziua spălăcită, şi altceva, dacă sosesc într’un ciclu întreg, în reprezentaţii de gală, reprezentând întreagă personalitatea autorului, şi asta pe pământ classic". Nu e frumos tabloul, care ni se desfăşoară? Nu ne bucură, chiar şi pe noi, cari nu facem parte din naţiunea germană? Broşura lui Bartels a prins teren. Studentul, care mi-a arătat-o în Lipsea, eră membru de pe băncile şcoalci şi are să participe în anul ce vine la primul ciclu. S’a format deja societatea, (cu numele Schi 1 Ierbii nd), s’a asigurat deja primul an de încercare — 30,000 de mărci s’au strâns din oferte benevole — mai e de lipsă o sumă, neînsemnată pentru referinţele germane, de 10,000 de mărci (12,000 coroane). Zilele viitoare o să se ţină adunarea generală, unde se va stabili primul program al repertoriului şi tinerii germani o să vadă reprezentaţiile clasşice pe pământul sfinţit de marii lor scriitori. Veţi zice: Foarte frumos, dar noi nu suntem în stare să tragem foloase de aici'). Asta nu vom putea-o îndeplini noi. Dar mă gândesc la altceva. îndemnul acesta se va puteâ folosi foarte bine. Sâ ne îngrijim şi nqi de reprezentaţii în liceele noastre. Dacă nu vor puteâ să joace actori cu rutină piese classice, să luăm pe actorii noştri, câţi îi avem, şi să-i rugăm să ne dea mână de ajutor. N’aţi văzut pe studenţii saşi cum >) Pentru ceice se interesează mai deaproape: Das Weimarischc HoftheateralsNationalbiihne flir die deutsche Jugend. Weimar 1907. Ediţia a 3-a de Adolf Bartels. joacă pe Wilhelm Teii şi Antigona şi alte tragedii şi drame? Cele două clase ultime ale liceelor noastre şi ale clasei comerciale să pregătească ele reprezentaţii îngrijite. Iată, în liniamente generale, cum îmi închipuiţi întreagă mişcarea: In Braşov, în Blaj, în Năsăud, în Beiuş se alege câte o piesă teatrală de seamă (voiu vorbi mai jos despre aceasta) de cu vreme, după începutul anului şcolar. (Timpul de acum e foarte potrivit). Dacă sunt tineri talentaţi, cari să poată juca rolurile principale din Ovidiu sau Fântâna Blanduzici sau luliu Caesar (Shakespeare), foarte bine, — de nu, se roagă Zaharic Bârsan şi Aurel Paul Bănuţiu, şi ceilalţi actori: 2-3 câţi îi avem — să ia rolurile mai grele. Celelalte se studiază de tinerii studenţi. In decurs de câteva hulise poate ajunge un rezultat mulţămitor. In privinţa aceasta am cetit un articol interesant, pe care-1 rezum aici: E vorba de o carte. („Theâtrc au collâge, du inoyen âge â nos jours“ — Teatrul în colegiu, din evul mediu până ’n zilele noastre — de Gofflot, recenzia de A. Brisson, „Le Temps" 22/VII 1907.) In cartea aceasta se află o descriere interesantă a reprezentaţiilor date de studenţii universitari din Harwad. lată ce fac studenţii aceştia: dau reprezentaţii în fiecare an, în luna lui Decemvrie. Aleg piesa primăvara, în cercul lor literar. Fiecare membru îşi exprimă ideile, preferinţele, critică o piesă, care nu i se parc potrivită. (Moliere e preferit de obicei). Preşedintele cercului constitue mai apoi comitetul. Comitetul se compune din: 1. actori — studenţi cari joacă, 2. grupul studenţilor cari se îngrijesc de costume şi de punerea în scenă, 3. grupul, care se îngrijeşte de afişele artistice. Nu se va puteâ face şi la noi acelaş lucru? Inchipuiţi-vă cele 2 clase ultime alegându-şi, sub conducerea unui domn profesor de româneşte, o piesă teatrală, mai mare sau mai mică, după buna chibzuială. Să ne închipuim împărţirea rolurilor ca la studenţii de mai sus. Se va zice: cei din clasa a 8-a nu vor puteâ luâ parte activă, căci au prea multe de lucru în anul ultim. Bine. Se vor îngriji eventual de textul autentic la o traducere sau de alte ramuri, cari răpesc mai puţin timp. Dar unul sau altul tot va puteâ să înveţe un rol. Şi acum închipuiţi-vă pe studenţi la lucru. întocmai ca universitarii din Harwad: Actorii-studenţi se vor alege prin concurs. Rolurile vor fi dublate, ca să nu se întâmple nici o greutate in caz de boală. Repetiţii se vor ţineâ după trebuinţă cu discuţii asupra textului, cu dicţiuni corecte. (Americanii din Harwad se zice că joacă ca nişte actori francezi rutinaţi şi au o dicţic curată franţuzească). In cazul când va fi intre dânşii, cu o săptăinână-două înainte, un actor, va îndreptă, ce este de îndreptat. Grupul celalalt va alege costumele potrivite, va răsfoi biblioteci, cataloage, arhive, ca să găsească decoruri din vremea când se întâmplă acţiunea: la www.dacoramamca.ro Nrul 20, 1903. 494 LUCEAFĂRUL Ovidiu, toge şi vile romane, la Despot Vodă, cetăţui de ale domnilor noştri. Vor întrebă la Teatrul naţional din Bucureşti, din laşi. Cei mai talentaţi într’ale pic-turei vor desemnă şi pictă chiar culisele, de va fi cu putinţă. Urmează ceilalţi: cu afişele. Studenţii americani fac afişe artistice, cu desenuri, cu portrete, cu estampe vechi, cu fotografiile scenelor principale şi vând afişele acestea între cunoscuţi. Chiar numai din vânzarea aceasta îşi acopere cheltuielile. (Ei le au mari — 19 până la 20,000 de franci!) Să încercăm să folosim ce e posibil din exemplele cele două: din Weimar şi Harwad. Şi să dăm şi noi ceva din partea noastră. Ştiu că se studiază, în „teoria dramei", în clasele superioare drame şi tragedii. Să nu se poată repre-zentă ceva din partea elevilor noştri în felul arătat mai sus? Avem pe Ovidiu, avem Fântâna Blanduziei, avem pe Despot Vodă, dar avem şi traduceri bune. Cele subliniate în seria din Weimar sunt traduse şi la noi. Din franţuzeşte avem în România multe traduceri. Ne-ar stă de sigur la dispoziţie şi arhivele teatrelor noastre. E vorba să se pornească mişcarea. Dela studenţii din Harwad să învăţăm organizarea, dela Weimar să luăm sistemul de ciclu. Să facem de pildă astfel: In fiecare an să se întâlnească studenţii din clasele superioare (5, 6, 7 şi 8 liceală) în câte un oraş cu liceu (deci în Braşov, Blaj, Năsăud, Beiuş, mai târziu şi Brad). Fiecare oraş să-şi joace piesa sa. (Se vor îngriji de mai înainte conducătorii să nu fie identice piesele). Ascultătorii să fie deci recrutaţi din şirul camarazilor din celelalte oraşe şi din publicul românesc cu dragoste pentru pornirile noastre. Înaintea fiecărei reprezentaţii — căci vor fi 3—4 sări — va ţinea, eventual, profesorul de româneşte o scurtă conferinţă — 10—15 minute — în care va schiţă importanţa piesei ce se joacă. Din programele vândute — să nu se vândă vre-o câteva mii, când e vorba de o acţiune atât de nobilă? — să se plătească spesele pentru decoraţie, eventual şi cele de drum. Dacă nu se vor găsi inimi generoase în oraş cari să găzduiască vre-o 3—400 de elevi, se vor face colecte ca pentru excursiile în Italia, cu cotizaţii mici de tot, săptămânal sau lunar. Astea vor fi: pentru drum, şi întreţinere în Braşov, Blaj, Năsăud sau Beiuş. Şi ce excursii s’ar putea întreprinde şi ce prietinii s’ar putea legă şi ce orizonturi largi s’ar putea primi! lnainte.de toate fără de nici un caracter politic, dar absolut fără de caracter politic. Politica cea mai bună ce s’ar face ar fi cimentarea bunului gust în inimile tinerilor. Îmi închipui că se va găsi în fiecare oraş din cele amintite un domn profesor, care să se declare învoit cu o conducere atât de mulţumitoare. Îmi închipui că-şi va da fiecare seama de marea importanţă ce ar rezultă dintEo reuşită a acestor jocuri. Ne vom creşte actori cu timpul din tinerii liceieni. Vor învăţă cum să pună în scenă mai bine, cum să păşească, cum se joace. Şi mâne-poimâne, când vor fi în mijlocul nostru, vor şti să conducă chiar reprezentaţii mai modeste. Nu-mi fac prea multe iluzii, nu sunt prea idealist, când prezic o reuşită escelentă întregei întreprinderi, dacă vom începe-o.1) E rândul celor chemaţi să-şi facă datoria. Tineri elevi, cari cetiţi rândurile acestea, daţi-vă părerea: bună sau rea, trimiţând câteva şire Luceafărului. De asemenea D-Voastră, cari vă simţiţi chemaţi. In România ar puteâ prinde ideia fără de întârziere. Tăcerea ar fi prea crudă. Nu pentru mine, ci pentru idee. Şi acum pe lucru. E începutul anului şcolar. Weimar, Sept. 1908. Horia Petra-Petrescu. * Filaret Musta episcop al Caransebeşului. Sinodul electoral al diecezei gr.-or. rom. a Caransebeşului, întrunit în ziua de 4 Octomvrie n., a ales episcop al Caransebeşului, în locul răposatului Nicolae Popea, pe arhimandritul Filaret Musta. Noul episcop s’a născut la 20 Martie 1839 dintr’o familie preoţească. După terminarea liceului din Beiuş, a urmat facultatea juridică din Dobriţin şi a terminat facultatea teologică din Caransebeş şi Lipsea. După întoarcerea sa în ţară, a muncit ani îndelungaţi la facultatea de teologie din Caransebeş, mai întâi in calitate de profesor, apoi în calitate de director, — până la 1888. La 1892 a fost înaintat la demnitatea de arhimandrit. Noul episcop a împlinit vârsta de 69 de ani. * Abecedar pentru analfabeţi. „Asociaţiunea" publică concurs, cu tcrminul de 15 Aprilie 1909, pentru cel mai bun Abecedar pentru analfabeţi, care se va premiâ cu 100 cor. şi se va tipări în Biblioteca poporală a Asociaţiunii, plătindu-se autorului câte 40 cor. de coală de tipar. Acest abecedar în împrejurările actuale, când ştiinţa de carte e o condiţie fundamentală a vieţii noastre naţionale, împlineşte o lipsă arzătoare în educaţia culturală a ţărănimii. Nădăjduim că învăţătorii noştri îşi vor da toată silinţa să pregătească o lucrare cât mai practică şi cât mai desăvârşită. în iarna acestui an se vor încercă să se ţină, în cadrele Asociaţiunii, şi cursuri pentru instruirea analfabeţilor, — cursuri cari, în faţa evenimentelor din ţara noastră, sunt chemate să aducă cele mai mari foloase naţionale. Domnii protopopi, preoţi şi învăţători tre-bue să-şi ţină de datoria lor cea mai sfântă a munci din răsputeri pentru aranjarea lor în cât mai multe comune. * ’) Dar chiar şi noi avem dovezi, că s’a jucat cândva teatiu din partea elevilor noştri. In 1826, de pildă, joacă clericii sem. metrop. din Blaj: „Egloga pastorală" de Tim. Cipariu şi se entuziasmează întru atâta încât adună 400 de fl. pentru o scenă. (Vezi T. T. Burada, Archiva laşi XVI. nr. 7 şi 8; „Transilvania", număr festiv, 1895 pg. 61.) www.dacoramamca.ro Nrul 20, 1908. LUCEAFĂRUL 495 Jubileul unui liceu din Basarabia. La 25 Sept. n., liceul cel dintâiu din Chişinău (Basarabia) şi-a serbat, cu mare pompă, jubileul de 75 de ani de existenţă. Ceeace ne interesează mai mult în istoria acestui liceu e că chiar din primul an in liceu se învăţă şi limba moldovenească. Câţiva ani învăţarea limbei moldovene a fost obligatoare, apoi a devenit facultativă şi elevii erau liberi să înveţe limba moldovenească sau cea germană. Cum majoritatea elevilor erau moldoveni, — ei preferau să înveţe limba maternă şi nu cea g^rma’.ă. Motivul pentru care s’a introdus în liceu învăţarea limbii moldovene eră că liceul avea menirea să dea Basarabiei oameni ce vor ocupă funcţiuni publice şi, deci, in calitatea aceasta ei trebuiau să cunoască limba moldovenilor. Pe timpul războiului din 1877/78 s’a suprimat în liceu învăţarea —şi facultativă — a limbii moldovene. * Ştiri. Carmen Sylva, regina României, publică în „Corierre della Sera" din Milano un foarte interesant articol asupra femenismului. Sunt, mai ales, preţioase cele ce scrie despre viaţa conjugală la Daci, „părinţii noştri". * „Nunta lui Figaro“, celebra operă a scriitorului francez Caron de Beaumarchais (1732—1799), s’a reprezentat la 1 Octoinvrie a 500-a oară, în teatrul naţional din Berlin. Pentru întâiaşdată s’a reprezentat la 14 Sept. 1790. în 1827 a ajuns prima sută de reprezentaţii, in 1877 a treia sută şi după 15 ani, în 1892, a patra sută. * în acest număr publicăm un fragment din „Tragedia omului" de Emeric Madâch, tradusă de dl Octavian Goga. Traducerea se va pune in curând sub tipar. * Reviste şi ziare. în „Viaţa românească" din laşi, numărul 8 pe August, colaboratorul nostru dl loan Agârbiceanu publică o înduioşătoare schiţă „Fefe-leaga", zugrăvind, cu măiestria-i cunoscută, viaţa chinuită a unui om necăjit. Mai remarcăm din sumarul bogat o nuvelă de M. Sadoveanu („O zi, ca altele") şi un studiu interesant de Octav. G. Lecca „Asupra originii şi istoriei Ţiganilor". Numărul cuprinde, în afară de aceste bucăţi, poezii, cronică artistică, economică, internă şi externă, Mis-cellanea, Recensii, Revista revistelor (cuprinzând şi un răspuns la atacurile dini N. Iorga), etc. * în Craiova a început să apară, cu începere dela 1 Septemvrie, o revistă „Ecoul Pressei", urmărind ţinta de a face cunoscute cetitorilor, prin reproduceri din diferitele ziare şi reviste, mişcarea intelectuală şi politică dela noi şi din străinătate. Reproducerile nu sunt însoţite de nici un fel de comentar—aprobător sau desaprobător, — ci se lasă cetitorilor să judece ei oamenii şi faptele. Directorul revistei e dl M. Andreescu. Red. şi adm. Craiova, str. Unirii 119. Apare de două ori pe lună. Poşta Redacţiei. D. Bl. Din „descrierea" d-tale cităm cele două propoziţii dela început. Una scurtă: „Tăcere mormântală!!". Apoi a două, lungă: „Sătuţul dela poala muntelui cu căsuţele lui mici şi sărăcăcioase alipite aproape una de alta şi învăluite ’n intunerec şi tăcere, pare o grămadă de ruine, în cari nu s’ar află nici o urmă de viaţă, pentrucă ţăranii osteniţi de munca zilei, dorm somnul dulce şi adânc al omului ce, pe lângă sărăcie mai fiind îngreunat cu alte zeci de năcazuri, munceşte din greu toata ziua pentru susţinerea sa şi a familiei, — căci altcum ar peri —, iar puţinele ciasuri de odihnă ale nopţii le foloseşte spre recrearea, ca aşa a doua zi cu puteri îndoite să se apuce iarăş de munca ostenitoare, — şi astfel nici într’o parte nu se aude nici o mişcare, nici un zgomot, ci toţi şi toate sunt în repaus". Urmează alte două propoziţii tot atât de lungi — şi fără înţeles — şi descrierea „Miezul nopţii" e terminată. O singură îndrumare putem să-ţi dăm: să ceteşti mult, mult... 1. U. D-a. „Fericit": Subiect banal, povestit naiv. D. S. S-a. „Din alte vremuri": Acelaş răspuns. M. S. „Robul": întreagă povestirea e clădită pe o întâmplare cu neputinţă. Desfăşurarea acţiunii e falşă şi nemotivată. C. P. T.-mic. „Blăstăm": Subiect tratat de atâţia alţii: dragoste, crimă, beţie. Motivările psihologice lipsesc cu totul. Nuvela s’ar putea termină şi mai puţin tragic, sau chiar cu bine, fără ca acest sfârşit să pară mai puţin motivat. Povestirea curge, altminteri, destul de uşor. Mai încearcă. P. Pădureanu. Caţa. De primul sonet nu mai vorbim... în al doilea s’ar părea că din „toate dorurile în suflet scrise" ar vrea să tresară unul întrupat în versuri. Dar numai se pare. Strofele merg... Poienar. Cernăuţi. Poezioarele nu pot fi „încoronate cu succes". Regretăm. A. M. Observaţiile D-voastre sunt reale. E foarte adevărat că, în multe părţi, credinţa ţăranului faţă de „domnii" români e zdruncinată. Cazurile pe cari le povestiţi D-voastră sunt interesante. Păcat că n’aţi reuşit să le daţi o formă artistică. N. R. Brăila. Din poeziile ce ne-aţi trimis putem reproduce, la acest loc, următoarele strofe: Pe flori călcând, pe flori din lunci, îmi pierd adesea calea... Şi mi-o găsesc abia atunci Când mă cuprinde jalea ... Iar când pe drumuri ostenit Ajung întâiaoară, Mă culc, visând, pe fân cosit, La ochii de cicoare. www.dacoramamca.ro 49b LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1908. Poşta Administraţiei. N. M. (Ab. 2730, Făgăraş). Abonamentul DV. e achitat până la 31 Dec. 19C8. T. Ş. (Ab. 2419). Am primit suma de 11 cor. şi vă mulţămim, convinşi că aveţi să vă împliniţi şi pe viitor promisiunea. Revista vă merge. 1. H. (Ponor.) Numerele reclamate Vi le-am trimis, fără a socoti ceva pentru ele. C. P. (Ab. 2685). Am primit abonamentul pe 1907 şi 1908. Vă mulţămim. Z. B. (Ab. 2C66). Am primit abonamentul pe 1907 şi 1908. Mulţămite. 1. P. H. (Ab. 2079). Aţi achitat abonamentul până la 31 Dec. 1908. I. N. (Ab. 2758). Am primit suma de 10 cor. Aţi achitat ab. până la 31 Dec. 1908. I. B. (Ab. 2009). Ne încredem in promisiunea DV. şi aşteptăm până la 1 Noemvie. G. P. (Ab. 2559, Bucovina). Aveţi dreptate. Cu suma trimisă, abon. DV. e achitat pe întreg anul 1908. V. S. (Ab. 2710). Abon. DV. e achitat până la sfârşitul anului 1908. I. O. (2139.) Achitat până la 31 Dec. 1908. Vă mulţămim. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. MINISTERUL DE FINANŢE --------- DIRECŢIUNEA DATORIEI PUBLICE Şl A PENSIUNILOR - Datoria Publică. Tablou de numerile de rentă 5 °/o amortibilă din 1903, împrumutul de 185.000.000 lei, eşite la sorţi la tragerea dela 19 August (1 Septemvrie) 1908. Valoare nominală 953.000 lei. A 11-a tragere. 84 titluri a 5.000 lei: 1610(15. 161120, 161165, 161390 161499. 161577, 161614, 161691, 161888, 161961, 162066. 162129. 162239, 162307, 162334, 163082. 163106, 163365, 163876, 164351, 164449, 164514, 164563, 164740, 164990,165040. 105675, 165790, 166527. 166642. 166664, 167019, 167036. 167212. 114 titluri a 2.500 lei: 139133. 139345, 139424. 139440, 139679, 139865. 140131, 140161, 140365. 140450, 140879. 140970, 141023. 142125, 142160. 142220, 142299, 142480, 142501. 142596, 142601. 142693, 142820. 143106, 143199. 143251, 143390, 143452, 143460, 143528, 143818. 144106, 144449, 145361, 145615. 146197, 146329. 146512, 147049, 147235, 147406, 148124, 148390, 148702, 148705. 148755. 148756, 148813, 148890, 149164, 149196, 149360, 149404. 149526, 149646. 149697, 149765, 149979, 150243, 150244. 150397, 150445, 150482. 150804, 150925. 151280, 151800. 151872, 152069. 152494, 153000, 153356, 153501, 153683, 153749, 154017, 154436, 154537, 154722, 155101, 155102, 155135. 155364, 155439, 155454. 155465, 155547, 156028. 156102. 156223, 156396. 156460, 156486, 156573, 156865, 157132, 157263, 157269. 157401, 157603. 158074, 158368, 158433, 158537, 158893, 159483, 159755, 159764, 159843, 159873, 160116. 160162, 160210. 160408. 285 titluri a 1.000 Ici: 83194, 83416, 83581, 83647, 83833, 83851. 83942, 84077. 84808, 84919, 85046, 85156, 85191, 85491. 85660, 85709, 85745, 86239, 86558, 86740, 86811. 87399, 87782, 87873, 87911, 88532, 88706, 88727. 88744. 88951. 88986. 89115, 89340. 89767, 89782, 89972, 90070, 90136, 90169, 90205, 90308, 90337, 90409, 90461, 90791, 90942. 90981. 91210, 91748, 91757. 91809. 92183, 92510, 92700, 92749, 93345, 93355, 93441, 93667, 93848, 93858, 93901. 94362, 94567, 94842, 94995, 95064, 95174, 95178, 95747, 96873, 96982, 97346, 97471, 97569, 97782, 97951. 98092. 98432. 98437. 98706, 98769, 98851, 98953, 99042, 99166. 99422, 99872, 100523, 100645, 100753, 100868, 101026. 101467. 101491, 101608. 102220, 102267, 102333, 102433. 103014. 103016, 103038, 103040. 103262, 103427, 103728, 103937, 104170. 104192, 104507, 104703. 104779. 104790, 105850, 105933. 105965. 106760, 106929, 107004, 107024. 107351. 107482. 107682. 107690, 107933, 108083, 108127, 108330, 108356. 108430, 108451, 108780, 108817, 108884.109537, 109601, 109714. 110042, 110083, 110250, 110255, 110305, 110339, 110383, 110669, 110772, 111651, 111704.111720, 111814, 111879, 112114, 112186, 112259, 112331, 112426, 112455, 112464, 112468, 112533, 112781, 112982.113159. 113193. 113712. 114410. 114875, 115017, 115152. 115216, 115705, 115733. 115822, 115923, 115994. 116120. 116192. 116228, 116447. 117140, 117494, 117575, 117905. 118058, 118085. 118338, 118366, 118731, 119099, 119351,119643, 119705. 119978, 120021. 120782, 121053, 121282, 121510, 121583. 121615, 121737. 121842, 121852. 121881,121893. 122400. 122536. 122538, 122968, 122969, 123102, 123131, 123173, 123750, 123816, 123884, 123905. 123911. 123998. 124455, 124805. 124980, 125237, 125502, 125866, 126145. 126173, 126604. 126866. 127064, 127129. 127453. 127402. 127665. 127706, 127756. 128572, 128611, 128706, 128727. 128941, 129377, 129784, 130163, 130154. 13'-950, 13107', 131137. 131408, 131874, 132048, 132090.' 132097, 132119, 132141, 132241. 132349. 133311, 133719. 133866, 133989, 134091. 134533, 134715, 134745. 134803, 134896, 135269, 135401, 135596, 135856, 130292, 136411. 136497. 136632. 136795. 136930. 136948, 137570. 1379857 138025, 138045. 138055, 138709. TIPARUL LUI AV. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoromanica.ro