Anul VII. Nr. 19. Sibiiu, 1 Oct. 1908. * Abonament: Austro-Ungaria: 1 an . . .12 cor. Ed.de lux 20 „ 6 luni . . G „ Ed. de lux 10 , România: 1 an . . .16 cor. Ed.de lux 25 „ 6 luni . . 8 „ Ed.de lux 13 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor, In România şi In Străinătate: 1 an 12 cor. SUMARUL. Oct. Goga. . . Prima lux (poezie). Al. Ciura . . . Aduceri aminte. Demetru Marcu. Cântec (poezie). Ot. de Cozmuţa Scrisori din Paris: Saloanele. Oct. Goga . . Răsună toaca (poezie). Mih. Lungianu . La răvăşit. Victor Eftimiu . într’un târziu de toamnă (poezie). O. A.-Tăslăuanu. Synndve Solbakkende Bjbrnst-jerne Bjornson (trad.) Cronică: . . O scrisoare a dlui Dr. Urban Jarnick. Cursuri de vară. Jubileul oraşului Cernăuţi. Ştiri. — Poşta Redacţiei. — Poşta Administraţiei. I lustraţiuni: Sculptorul A. Rodin. Rodin: Diderot,Cugetătorul, Bustul lui Victor Hugo. Brâncuş: Portret de bărbat. Poitevin: Cheul Luvrului din Paris. Brâncuş: Studiu, Supliciu. Bourdelle: Bustul pictorului: Jean-Dominique Ingres. :rW:?;*V.v “•Uîv.*: ABONAMENT: Qustro.^ngaria: 1 an...............12 cor. Ed. dc lax ... 20 cor. 6 lani..............6 „ „ „ „ ... 10 „ Ediţia pentra preoţi, învăţători şi studenţi: i an 7 cor. România si în Străinătate: * 1 an...............16 cor. Ed. de lax ... 25 cor. 6 lani..............8 „ » ,, ,, ... io ,, Ediţia pentra preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor. Reclamaţiile sunt a se face în curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). In Librăria lui W. Kraîît în Sibiiu (Nagyszeben) se atia: Cărţi şcolastice. lîarcianu, Dr. D. Popovici, Dicţionarul român-germân, revidat şi completat. Ediţia a Ill-a, broş. 6.—, leg. ;.6o. — Dicţionarul germân-român, revidat şi completat. Ediţia a lila, broş. S.—, leg. io.—. 11 ar ci an-Po po v i ci, Gramatica germân a teoretică practică pentru usul tinerimei rom. Ediţ 5-a. 2.80. Conda Petru, învăţător, Drepturile şi datorinţele învăţătorilor confesionali români. Pe basa legilor şi ordi-naţiunilor ministeriale şi a regulamentelor şcolastice confesionale, broş. 3.—. Kogutowicz M., A magyar korona orszâgainak iskolai făli terkdpe (Mapa Ungnriei) tras pe pânză, 14.—. Tot aceea (B. kiadas) cu împărţirea comitatelor. 14.—. — Europa iskolai făli tdrkepe (Mapa Europei) tras pe pânză. tb.—. — Az oszt. mngy. monarchia iskolai făli târkepe (Mapa A usti o-Ungariei) tras pe pânză. 14.—. Popescu, I., Ântâia carte de lectură şi înveţatură pentru şcoalelc poporale române, revidată de Dr. Petru Şpan, leg. —.40. — Carte de cetire II. leg —.60. — Carte de cetire III, leg. 1.20. — Pedagogia lucrată pe basele psichologice şi etice ale realismului Herbartian. Edată cu conlucrarea şi sub su-praveghierca lui Stef. Velovan. Ediţ. III., broş. 4.—. — Psichologia empirică sau sciinţa despre suflet între marginile observaţiuuei. Ediţ. III., broş. 4.—. Preţurile în coroane.) Popovici I., Conductor la învăţarea limbei maghiare, conversaţiuni şi modele de scrisori. —.-o. PutnokyCrişan, Dicţionar maghiar-român şi român-maghiar, legat 6.—. Scliullerus Dr. A. şi Popovici I., Carte de Cetire şi . gramatică maghiară pentru şcoalele poporale cu limba de propunere română: Partea prima. Ediţia a treia, leg. —,5o. Partea a doua, leg. 1.70. Din Partea a doua ediţie redusă, B. leg. 1.—. NE. Cărţile lui Scliullerus-Popovici (p. I. şi II.) sunt aprobate de minist. retj. ung.prin ordin. Nr. 110311004. Schul 1 e rus-Po p o viei, Manual p propunerea limbei maghiare în şcoal. popor, cu limba de prop. română. —.60. Icoanele de părete pentru învăţâmentuî intuitiv şi limbistic, (vezi „Manualul* lui Schullerus-Popovici pag. 26). I. Primăvara. II. Vara. III. Toamna. IV. Iarna. V. Curte ţărănească. VI. Munţii. VII. Pădurea. VIII. Oraşul. Mărimea icoanelor 140:93 centimetri. Preţul pentru o icoană trasă pe pânză. 6.60. Şpan Dr. P., Lecţii de didactică. In usul şcoalelor pedagogice. 2.40. — Lecţii de psichologie în usul şcoal. pedagogice. 1.20. — Treptele formale ale învăţământului. 1.60. — Poveştile în educaţia şcolară. 2.—. — Noul Abcdar. —.40. — Carte de cetire a II-a. —.bo. Viciu Al., Carte de cetire pentru cl. V. ginim. 2.40. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea uncii comitet de redacţie. Colaboratori: I. Adam, I. Agârbiceanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Dulcă, Dr. I. Borcla, Dr. T. Brediceanu, I. Ciocârlan, V. Cioflec, Al. Ciura, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, O. Goga, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, II. P. Petrcscu, Ecatcrina Pitiş, M. Sadovcanu, C. Sandu-Aldca, M. Simioncscu-Râmniccanu, I. U. Soricu. Orice reproducere, fără indicarea ixrorului, este oprită. Prima lux.1) într’o Duminecă de toamnă ... Vezi, ca prin vis mi-aduc aminte... M’a sărutat cu lacrimi mama când mi-a ’ncheiat la gât cămaşa. Zâmbind m’a mângâiat pe frunte şi nuci mi-a dat din sân nănaşa Şi tata m’a bătut pe umăr şi m’a ’ndemnat să fiu cuminte... Şi par’ c’o văd cum sta bunica, plângând în colţu-i de năframă, Când dascălul din sat şi popa deodată ni-au venit în casă, Şi cum roşisem de ruşine când popa m’a chiemat la masă Şi mi-a vorbit de ’nvăfătură şi m’a cinstit c’un ban de-aramă! M’am furişat sfios în tindă... Simjiam cum mă supune frica, li ascultam de lângă vatră, dar nu le 'nfelegeam cuvântul... Vorbiau de bani... vorbiau de-o carte... de rodul slab ce-a dat pământul... Şi nu mai ştiu... Cu capu ’n poală, am adormit lângă bunica. Şi vezi, atunci, în noaptea-aceea, m’a chinuit o arătare... Părea că s’a deschis, departe, o gură roşă de bălaur, S’apropiâ în drum o fiară cu solzi strălucitori de aur... O desluşiam cum vine ’n goană şi creşte mare, tot mai mare. Eu înzadar fugiam pe câmpuri... in urma mea urlă spurcata, Răsufletul grozav şi negru eu veşnic i-l simfiam în urmă... Simjiam cum vrea să mă înghită, simfiam cum glasul mi se curmă, — Cu mâniie încrucişate stă fără de putere tata! O mână m’a trezit din groază... Venise mama să mă vadă. Cu brafe moi şi tremurate mi-a ’ncolăcit atunci grumazul, M’a îmbrăcat în haine albe, mi-a sărutat pripit obrazul, — Plângea când m’a urcat bunica sus în căruţul din ogradă... . Şi s’a pornit câruju ’n noapte, in pietre scânteiâ potcoava Şi tata stă tăcut alături... Mi se părea o ’nchipuire ... Şi somnul mă fură arare... Cu ochii grei de nedormire Vedeam în cale licuricii, cum luminau în şan) otava. Dar sus, la marginea pădurii, am tresărit din somn deodată... Vedeam cu ochii mei aievea vedenia îngrozitoare: O gură roşă de bălaur mi se părea aprinsul soare Şi Tn fum îi clocotea întreagă spinarea largă, revărsată. Strivit atunci de 'nfiorare, — m’am ghemuit la tata ’n poală: „Întoarce caii mai degrabă !.. Nu vezi bălaurul mă ’nghife ?“ Îmi tremură de groază trupul ca pieptul paserei rănite, Şi tata mi-a răspuns pe gânduri: „Ne ducem în oraş la şcoală!" *) Din volumul ce se va pune sub tipar. Octavian Goga. , www.dacoromanica.ro 4'C LUCEA FÂRTTL Nrtil 19. 1908. Aduceri aminte. IX. Măriţi e bolnavă ... Stăm cu toţii în jurul vetrei şi nu putem scoate o vorbă. Tata şi mama sunt în odaia bolnavei şi doctorul, când a intrat în bucătărie, ne-a luat pe genunche, ne-a pus în bătaia lumânării şi ne-a spus să scoatem limba şi să deschidem gura tare. Apoi ne-a ridicat cămăşuţa, ne-a pocănit la spate şi la piept, pe urmă a mormăit aşa printre dinţi: hm! hm! La eşire a mai spus ceva tatii, iar noi stăm zgrebuliţi şi speriaţi în preajma focului, de auziai cum ne svâcneşte inima. Sluga cel bătrân mai încearcă din când în când câte o păcăleală, dar noi nu-1 ascultăm, căci sufletul ni e stăpânit de o îndoială cumplită. întrebăm de abia îndrăznind : — Moare Măriţi ? > Sluga clatină din cap, cu un zimbet silit: — Nu vorbiţi de astea, domnisorule, că apoi se mânie mama şi nu puteţi durmi la noapte... Da’ cum să moară? Afară s’aude plescăitul stropilor de pe streşină, strălucind ca cristalul în lumina verzue a lunii. Crucile din cimitir se întrezăresc până sus, în vârful dealului, la cei patru frasini. Pentru întâia oră mi-e frică să privesc într’acolo. O uriaşă pasere de pradă fâlfăiâ, cu aripile ei negre şi nevăzute, deasupra noastră. întreb într’un târziu, cu glas înăbuşit : — Cum e aceea, când moare cineva? Mama intră în bucătărie şi spune slugii să ne culce pe toţi acolo, pentru noaptea aceea. Ne-am înghesuit cu grabă în perinile moi, pe canapeaua de lemn, şi sluga ne potrivea plapoma la spate şi la picioare, cu mânile lui crepate şi noduroase. Nu ne mai eră frică acum, începurăm chiar a chicoti înfundat, ştiind că sluga n’are să se culce de data asta în grajd, ci are să rămână cu noi, toată noaptea să ne spună poveşti. Îşi aduse ţolul şi perina şi se tolăni aşa îmbrăcat lângă vatră, după ce puse câteva vreascuri pe foc. — Durmiti, domnişorilor? — Ba, nu durmim. — Apoi să vă spui eu povestea ceea cu puii pierduţi în pădure, ori povestea Iui Nu-ştiu-împărat ? — Nu aceea. — Atunci... povestea lui Cocoşu-roşu ... — .Nici aceea... să spui cum moare omul! Sluga începe a se codi. — Apoi de unde să ştiu eu cum moare omul, domnisorule, că n’am murit încă. Doar numai oamenii cei bătrâni mor... Ia’, li se gată firul vieţii, cum se gată mucul dela lumânare si se duc colea în tintirim si se ho- f t » dinesc şi ei săracii după atâta trudă... Da’ numai bătrânii mor. Cei tineri se mută numai din lumea asta — si se duc în cer... » Că Dumnezeu, bag-seamă, n’are destui îngeri în rai şi mai zice din când în când lui Sân-Petru : „Vezi, Petre, şi-mi mai adă nişte îngeraşi de pe pământ". Atunci Sân-Petru îşi ia opincile, bâta şi chepeneagui şi vine de se uită pe la casele oamenilor. Şi unde vede câte un copil frumos-frumos şi bun, îl ia şi îl ascunde sub chepeneagui lui de aramă şi-I duce la Dumnezeu, de-1 face înger, să se joace acolo cu cheile raiului şi cu jucării frumoase, cum nici nu sunt pe lumea noastră ... Da’ numa’ pe copiii cei buni îi duce, că de cei răi nici nu vrea să ştie... Şi cum îl ia odată în braţe Sân-Petru, îl mângâie şi îl leagănă şi se ridică apoi cu el în slavă, trece prin vămile văzduhului şi vameşii le dau de mâncat si de beut din ce au mai > bun — şi sboară tot mai sus, tot mai sus, printre stele lucitoare, cari cântă mai frumos ca florile din cosita Cosinzenei... Si când » > ajung la poarta de aur a raiului, sfântul bate de câteva ori si numai ce s’aude din lăuntru i glasul dulce al Maicii Domnului : „Tu eşti, Pgtre?" — „Eu, milostivă!" Atunci îi deschide poarta raiului şi copilul vede o lumină mult mai strălucită ca a soarelui. El îsi duce mânile la ochi, căci lumina aceea îl orbeşte, dar Maica Precista îl ia în braţe, îl sărută şi îl cufundă odată în izvorul dela poarta raiului. Când îl scoate afară, i-au crescut www.dacoramamca.ro Nrul 19, 1908. LUCEAFĂRUL 457 aripi şi faţa îi străluceşte ca la ceialalţi îngeri— şi aşa sboară în faţa lui Dumnezeu... Aşa, aşa, că numai pe bătrâni îi aşează în groapă, iar copiii se duc deadreptul în faţa lui Dumnezeu, aşa cum sunt pe pământ...“ Am adurmit mângâiaţi de această poveste, cu gândul la copilul-îngeraş pe care îl duce Sân-Petru sub haina lui de aramă, dincolo de vămile văzduhului... * Spre ziuă, ne-am pomenit într’o lumină neobicinuită. Ne-am ridicat din aşternut şi ne-am pornit la drum. — Unde mergem? întrebam pe servitorul, care ne călăuziâ. — La prescurariţa. Eram veseli că mergem la prescurariţa, dar simţiam cum nedumerirea ne apasă tot mai greu. Şi un gând negru ni se sălăşluiâ în suflet: a murit Măriţi, de aceea ne duc de acasă. La prescurariţa eră lumină. Bărbatul îşi potrivea tocmai straiţa să meargă la baie, iar nevasta ne primi cu dragoste, şi după ce ne desbrobodi din năfrămi şi din şaluri, ne aşeză pe scăunaşele noastre, aduse de acasă, lângă sobă. - Cum sorbiam cafeaua, cu ochii aţintiţi la vâlvătaia focului, ne pomenim că unul întreabă : - A murit Mariţî ? Şi n’a răspuns nimeni la întrebare, ci stăm cu totii încremeniţi în fata marei taine, ce nu putea încăpea în creerul nost de copil. Acum înţelegeam. Îmi aminteam de după-ameazăza aceea de iarnă timpurie, când ne-am bucurat de cu dimineaţă de cel dintâi strat de zăpadă ; de după-amiaza, când ne-am săniat până’n as- finţit, de am venit acasă cu hainele ude şi cu degetele degerate. Măriţi, sorioara mai mică, plângea încet, ducându-şi degetuţele la gură, şi tremură ca o trestie, în hăinuţele ude. Seara am auzit-o tuşind, iar dimineaţa eră roşie ca para şi vorbiâ într’aiurea. De atunci n’am mai văzut-o... Taina morţii, nepătrunsa taină a morţii, plutea deasupra noastră ca un vultur negru şi mare, cu aripile întinse. In revărsarea mohorâtă a zorilor simtiam cum ochii ni se y umplu de lacrimi. Plângeam tăcuţi, stăpâniţi de o adâncă mâhnire, şi prescurariţa şi sluga, cari cercau să ne amăgească cu vorba, plângeau şi ei. Când pe urmă am auzit clopotele, am prins a plânge cu hohot. Spre sară, când am rămas pe o clipă singuri, ne-am strecurat binişor pe trepte şi am rupt-o la fugă înspre casă. Trebuia s’o vedem încă odată, pentru cea din urmă dată ! Erau oameni mulţi acasă la noi, şi sorioara se odihnea într’un sicriu mititel... Ce frumoasă eră în hăinita ei albă, cu mânuţele ca de ceară încrucişate pe piept! Am vrut s’o chemăm pe nume, dar vorba ni s’a oprit în gât şi când să ne apropiem de moartă, servitorul, care simţise lipsa noastră, veni gâfâind şi ne duse iarăş la prescurariţa. Am adurmit numai 'înspre ziuă, cu gândul posomorât că sluga ne minţise, şi că sorioara noastră va fi aşezată şi ea în groapă, ca toti oamenii... > Si eră asa de rece afară si vântul izbiâ y y y în geamuri picuri mari de ploaie, amestecată cu ninsoare. Ce frig eră să-i fie bietei sorioare, acolo — jos. Al. Ciura. ^5==sn Cântec. ’S-atâfea răsuflete ’n aier Şi-atâta viaţă pribeagă ! Toţi vracii pădurilor noastre O nouă domnie-şi închiagă ... Cât ochiul cuprinde cu minte-ai E-o mare de paseri pe-afară . . . Se duc rândunelele toate! - Tu, duci-te, inimă, iară ? Demetru Marcu. 1* www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1908. 45^ Scrisori din Paris. iii. Saloanele. I. Independenţii. De când marii negustori de picturi expun în vitrinele lor opere vii şi îndrăsneţe; de când pictori, cari nu fac parte din academie, şi-au vândut picturile cu preţuri enorme; de când gracioasa şi palida „Olympia" alui Manet stă alături de operele similare ale lui Titian şi Goya, — epoca eroică în care Independenţii au stârnit, prin exagerările lor feroce, râsul viu al burghezimii, s’a încheiat! Astăzi, toată lumea îşi expune operele la Independenţi! Anul trecut, patru sute de pictori cu nume, „societari", li-au făcut „revoluţionarilor", bunilor independenţi, onoarea de a expune alăturea de ei; poate nu într’atâta din convingere, cât mai mult din motivul că şi în sera dela Cours-la-Reine (palatul în care au loc expoziţiile independenţilor) picturile încep să se vânză cu preţuri fabuloase. Tot anul trecut, ministrul artelor frumoase, dl Dujardin Beaumetz, a ciocnit tm pahar de vin cu umiliţii Independenţi, — odinioară atât de dispreţuiţi! La aceste expoziţii întâlneşti, câte-odată prea arareori, şi opere lucrate de pictori români. Anul acesta am remarcat patru studii datorite domnişoarei Elena Popea din Braşov. ’ II. Salonul societăţii naţionale. Am început cu salonul independenţilor, fiindcă cu acesta se deschide seria expoziţiilor de primăvară. Urmez acum cu salonul „societăţii naţionale de bele-arte" şi mă opresc la cel mai frumos tablou „Primăvara eternă" alui Maurice Denis, — un pictor estetician, care a scris foarte mult în „revistele june", expunând teorii de artă de multe ori îndrăsneţe, dar întotdeuna desfăşurate cu multă inteligenţă. In tabloul său, Denis ne oferă o feerie simplă şi desăvârşită. Muzicianul Debussy afirmă că: „Muzica trebue să-ţi facă plăcere". Ei bine, tabloul lui Denis are înainte de toate o calitate mare: place! O lumină vie înveseleşte lucrarea întreagă. Culoarea, la acest artist, îşi are personalitatea sa proprie şi contrastul dintre tonurile reci şi calde, dintre verdele aurit şi violetul albăstriu răspândeşte o seninătate, o strălucire nespus de plăcută. Dl Roii, preşedintele societăţii, expune o pânză mare. „Spre natură, pentru umanitate", ce-ţi atrage atenţiunea mai ales prin dimensiunile sale extraordinare. Dl Lhermitte expune şi el o pânză mare. Acest pictor, odinioară atât de maestru, nu mai poate atinge culmile artei desăvârşite peste cari planase anii trecuti. In vecinătate, zăresc trei pânze ale unui pictor spaniol Zuloaga, urmează apoi Cattet (cunoscut deja cetitorilor revistei „Luceafărul") cu pei-sagele sale din Bretagne. Portretele, ca întotdeauna, sunt reprezentate în număr considerabil. Ai putea zice că acest fel de pictură e pânea de toate zilele a unui mare număr de artişti. Pictorul Waag expune portretul lui Anatole France; englezul Lavery două portrete necunoscute, iar Giron — portretul Iui Bartholomfe, alături de portretul unui om tânăr, însoţit de doi câni, de Boutet de Monvel. Trebue să relevăm, înainte de toate, un tablou excelent al pictorului Jean Veber, cumpărat de consiliul comunal al Parisului pentru sala de banchet a primăriei. E un amestec de biciclişti, automobilişti, perechi dansatoare, — o serbătoare poporală în jurul Parisului. Sculptorul A. Rodin. www.dacoramamca.ro Nrul 19, 1908. LUCEAFĂRUL 419 Intre expozanţi avem şi patru români: un sculptor şi trei pictori. Dl Popescu expune „Secerători români la mâncare", „Un peisagiu clin România", „Flori" şi două studii de ţărani români. Dl Poitevin expune un frumos acvaforte „Strada Feron din Paris"; dl Marculescu un mic interior. (Despre dl Brâncuşi voi vorbi la sculpturi). Salonul acestui an e foarte bogat: vezi acvarele, pastele, miniaturi, desenuri, artă decorativă şi artă aplicată, — iar Marţia şi Vinerea printre sculpturile frumoase răsună muzică veselă. Regele salonului e şi de data aceasta maestrul Rodin (care în curând are să fie decorat şi din partea împăratului Germaniei). Rodin a expus trei sculpturi: Orfeu, O muză, şi un grup întitulat Triton şi Mereide, — lucrări cari ne descopere ambiţia lui de a rivaliza cu maeştrii anticitătii. Sunt aşezate la » » loc de frunte, pe piedestale înalte, în mijlocul vestibulului spaţios. Lumea, chiar şi cea Rodin, Diderot. Rodin, Cugetătorul. care nu le înţelege, se opreşte în faţa lor admirând forţa acestui artist: gestul frumos alui Orfeu, strivit de durere, care cu o sforţare supremă se mai îndreaptă odată şi-şi striveşte lira prea grea... Admiră, mai ales, armonia de linii si dulceaţă de lumină ce se i î desprinde din grupul „Triton şi Mereide". Sculptorul Bourdelle expune capul pictorului Jean Dominique Ingres; Fix Masseau are o delicioasă „Tinereţă" şi o prea frumoasă „Siluetă"; prinţul rus Trubeţchoi expune portretul-bust al doctorului Pozzi. Tânărul nostru sculptor român, Brâncuşi, cunoscut deja în cercuri largi, n’a trimis de data aceasta decât o singură sculptură, ocupat fiind cu terminarea unui mare monument de mormânt. Arta lui serioasă ne îndreptăţeşte să aşteptăm dela el lucrări de cea mai mare valoare artistică. III. III. Salonul societăţii artiştilor francezi. Despre această mare, prea mare „expoziţie oficială" n’am de spus multe. Aici arta adevărată e în agonie; o omoară „juriul" şi preţurile exorbitante. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1908. 460 Printre cele 5162 pânze expuse abia am zărit câteva tablouri de adevărată artă. Relev un portret al Doamnei V. de pictorul Henri Martin şi un „Studiu" al aceluiaş pictor. Arta decorativă şi, mai ales, arta industrială sunt mai bine reprezentate. In ce priveşte sculptura, dacă nu stai să cauţi artă înaltă, rămâi încântat de priveliştea ce ţi se îmbie: în sus şi în jos galerii lungi încărcate cu sculpturi în marmoră albă, sură şi roşietică, ascunse între plante exotice şi flori în toate culorile, admirate de parisienele cochete ce-şi preumblă aici tualetele bogate. Am zărit şi un pastel expus de un pictor român, dl Lăzărescu, un tânăr elev al lui Bonnat şi Merson. IV. Salonul umoriştilor. Un salon care te amuzează si te instru- > iază! Eşti fericit că poţi intră aici după ce ai dat roată prin salonul artiştilor francezi. Aici respiri uşurat, râzi vesel şi te simţi ca intrând într’o pădure, şi asculţi ciripitul vesel al pasărilor cari au de spus atâtea celor ce ştiu şi vreau să înţeleagă. Dacă aşi stâ să înşir numele tuturor artiştilor cari expun aici, nu mi-ar ajunge coloanele acestei reviste. Mă mărginesc să amintesc numai de lucrările expuse de marii maeştrii ai caricaturei franceze Forain, Leandre şi Guillaume, adăogând că la această ex- poziţie iau parte toate naţiunile, până şi negri şi arabii, numai Românii lipsesc. Maghiarii sunt bine reprezentaţi. Doamna Margherita Veszi, fiica publicistului I. Veszi şi soţia scriitorului Molnâr Ferencz, a expus câteva desenuri vesele cari plac mult. închei, amintind de' colecţia de artă umoristică engleză din veacul al 18-lea. V. O expoziţie de portrete. Societatea naţională de bele-arte a organizat şi o expoziţie retrospectivă de portrete reprezentând bărbaţii şi femeile celebre din epoca 1830 1900. Zăreşti aici bustul d-nei Balzac de Bar-tolini; portretul Iui Sarah Bernhard de Bas-tieu Lepage; portretul princesei Matilda de Bosnard; portretul lui Whistler de Boldini, portretele regelui Ludovic Philippe, al lui Alfred de Musset, George Sand, Dumas tatăl, Renan, Liszt, ducele de Orleans şi a. m. Mai mult m’a impresionat, însă, portretul poetului Verlaine de Aman-Jean. E o operă de sentiment, mare în urma simplităţii şi sincerităţii ei. Din pânza aceasta,—îmbrăcat în costumul său de bolnav internat în spital, Verlaine, regele poeţilor francezi, ne priveşte până ’n adâncul sufletului; ne priveşte cu atâta stăruinţă, încât roşim şi şoptim încet: o, cât eşti de mare şi de nemuritor, tu fe-' ricit „sărman Lelian“! Otilia de Costnuţa. Răsună toaca... Răsună toaca de utrină în pacea unei nopţi târzii Şi, rând pe rând, câte-un opaiţ S’aprinde ’n mutele chilii... De glasul ei tresai pe pernă, Măicuţă tu, cu chip frumos Ş’alergi în grabă la altarul Mântuitorului Christos ... Te văd în colţul vechiu de strană Cum stai supusă de răstrişti Şi-atâta jale pare scrisă în ochii tăi curaţi şi trişti.. . Şi cum te ’nchini în rugăciune — Eu mă gândesc înduioşat: Nemilostiva toacă-a nopţii Ce vis frumos ţi-a tulburat? .. . Octavian Goga. www.dacoromanica.ro N nil 19, 1908. LUCEAFĂRUL •461 La răvăşit. * — Icoane din popor. — III. Dincolo de strungă, pe padina dintre două ridicături de munţi, îi adunătură multă, larmă şi veselie. Tinerii, şi din sat şi „de dincolo", s’au pus la joc. Câţiva zic din fluer şi din caval, iar potopul de fete şi băeţi, câte doi-doi, joacă „Ciobănaşul", cu trei paşi înainte şi trei înapoi, îngânând din gură cântecul: „Foae verde bârlaboi! Măi ciobane, măi! De cât slugă la ciocoi, Măi ciobane, măi! Mai bine cioban la oi, Măi ciobane, măi! Cu capu’ pe moşonoi, Cu ochii sgâiţi la oi;.. Şi iar verde foi de foi! Măi ciobane, măi; Tu n’ai grije, nici nevoi, Măi ciobane, măi! Vara cu oiţele, Iarna cu fetiţele! Dragi îţi sunt oiţele, Dar mai dragi fetiţele! Frunzuliţă foi ş’o floare! Măi ciobane, măi! Când a fi „Vinerea Mare“, Măi ciobane, măi! Să pui berbecii ’n frigare Şi să faci un chef d’ăl mare! Să mănânci în capu’ mesii Şi să joci hora miresii! Că cioban făr’ de drăguţă, Ca iarba pe potecuţă, Şi ciobanu’ ne ’nsurat, E ca măru’ degerat! Şi joacă tineretul amestecat: ici Rucărence cu fote ’nguste şi pline de flori, cu coadele pe spinare, ochenate, fudule şi viclene; mai colo, Moicencuţe cu ii albe, cu androace largi şi scurte, cu suflet curat şi cu graiu blajin-Iar lângă ele ciobani, tot unul şi unul: înalţi şi vânjoşi, feţe roşii, să le tai într’un fir de aţă, în cap căciuli, făcute ’n chip de căldare, din hârsii fumurii de cârlan. Cămeşile lor, cu cruci de amici în spate, îs negre şi soioase de grăsimea zărului, amestecat cu mătrăgună, în care le-au fiert o vară ’ntreagă. Cioarecii par mai albi, numai la genunchi, într’o parte, s’au înegrit de usucul de pe lâna ntânzărilor, tot oprindu-le ’n uşe, la muls. în picioare, opinci ţuţueneşti, de acelea cu ciocul lung şi adus în lături în semn de voinicie, prinse până sus, cu nojiţe negre, făcute din păr de pe la caii oamenilor prinşi vara pe munte. Din „Ciobănaş" o schimbă ’n „Căzăceasca" şi pe dată porneşte lanţul sgomotos al vorbelor: „Hai să zicem una, Să se facă două: Două braţe omu’ are, una două! -Trei picioare la căldare, una, două, trei! Patru roate caru are! Cinci degete la o mână! Şase boi la plug se mână! Şapte zile ’n săptămână! Opt picioare racu are!..“ Şi, cu fiecare număr, bat pământul, săltând repede spre stânga. Pe la o vreme se apropie baciul tiptil-tiptil, cheamă la o parte pe Culăiţă, moiceanu’ cu pricina din strungă, şi-i spuse ceva la ureche. Culăiţă se face galben ca ceara, stă mult locului, neştiind ce să zică şi ce să facă. Tărăşenia e asta: Lipsa oii a acoperit-o el cum a acoperit-o, că a băgat în cocleanţul lui una străină şi a ieşit numărul cu care a fost scris la trecătoare. Dar Culăiţă a fost chiemat pe primăvară să facă o lună cătănie. Un jandarm care avea pică pe el a oprit ordinul şi Domnii l-au judecat pentru lipsă şi l-au condamnat. Jandarmu’ l-a pârât apoi, că-1 ştie unde e dosit şi a primit ordin să-l ducă legat. Şi a îndrăznit împănatul să păşească pe pământul ţării româneşti, să prinză pe ostaşul nesupus. Dar de unde, până unde, a ştiut şi ciobanul, că nu-i voie pentru un om armat să treacă graniţa, l-a apucat cu şiretlic, şi, cu ajutoru’ tovarăşilor, l-a legat de o tufă şi i-a dat o bătaie soră cu moartea; apoi la vre-o două zile l-a lăsat, să se ducă ’n drumu’ lui cu mânile la spate. Ş’acum a spus vameşu nemţesc, cătră stăpân, — credeâ că-i face pe plac, — că Culăiţă are pedeapsă mare şi pentru www.dacoramamca.ro 462 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 190S. Rodin, Bustul lui Victor Hugo. nesupunere la ordin şi pentru bătaie, şi-l aşteaptă la trecătoare doi jandarmi să puie mâna pe el. Dar d’odată îi. vine lui Culăiţă un gând limpede ’n cap şi se duce spre ceilalalţi flăcăi. — Vedeţi, măi fraţilor, că mi-o făcut-o spurcăciunea! Sare apoi în furtuna jocului şi joacă tot mai tare şi tot mai cu inimă! Tăineşte apoi ceva cu alţi doi inşi, strânge tineretul în juru-i şi prinde să le vorbească: — Azi ne despărţim, fraţilor! Voi vă duceţi fiteşicare pe la casele voastre, îţi bate mai departe cărările cunoscute, şi-ţi trăi în mijlocii’ alor voştri, numai mie mi-a fost scris, să mă depărtez de tot ce aveam drag, să-mi fac tovarăşi noi şi să mă prinz cu alţii frate d’aci ’ncolo; „Că mai bin’ în ciobănie Decât la Neamţ în robie!" Se duce după asta la Rucăreanul cu care se hărţuise pentru oaie: — Noa, frate, să ne ’mpăcăm! Se opresc la un pas unul de altul, întind câte un picior înainte, le ciocnesc; întind apoi pe celalalt, le ciocnesc iarăş, se ’ntorc, se isbesc în spate, îşi dau mânile şi se ’mbrăţişează! Soarele, îmbujorat la faţă, a lunecat după „Peatra lui Crai“, mergând să se culce pe „Păpuşa". La apus, lanţul de nori de pe creştetul „Strungei" pare de jăratec. Cio-poarele s’au înşirat acum pe plaiuri. Aripile înserărei se ’ntind peste muntele cu oi şi ciobani amestecaţi, ca o pasăre de pradă peste un cârd de pui, rătăciţi prin buruieni. Prin aer fâlfâie câte o cioară, sboară grăbite, ca nişte săgeţi, mierlele spre cuiburi; iar în înnălţimi, plutesc încă lin, în cercuri mari, croncănii şi ţipă a jale, văzând cu ochii sfârşitul prăzii lor bogate. în inimi, pe movila părerilor de rău, după atâtea colţuri dragi rămase ’n urmă, creşte -floarea ofilită a ’ntristărei. Mult timp chiuie ciobanii unii la alţii, şi latră câinii, şi sbiară oile, pe când buciumele de alarmă şi cava-lele cântă „doina pogorârii oilor din munte", în amestecul meşteşugit de sunete domoale şi trăgănate, se vede jalea ce cuprinde pe ciobani, când părăsesc locurile astea mândre şi pline de tainice simţiri pentru sufletele lor. „Rămâneţi dar cu bine, poieni cu iarbă verde, dragi munţi şi văi umbroase! De-acum Brâncuş, Portret de bărbat. www.dacoramamca.ro Nml 19. 1908. LUCEAFĂRUL l(i:i spre „Bărăganu“, colo, colo departe, în pustiul larg, cu sate mici şi rari, cu lipsă de apă şi fără miros de flori! O jumătate de an prin stuhurile bălţilor şi răcliitişuri şi n’om mai vedea cum se opresc norii pe munţii înnaiţi, n’om mai urcă poteci umbrite e brazi, nici n’or mai liăui văile de glas tunător de bucium!" Şi gândurile astea fac să se tângue şi mai tare cavalele, stârnind doruri largi şi triste şi ’ngropând bucurii multe şi frumoase aduceri aminte subt pârdalnica glie a nevoii şi a vremii, pe toate stăpână! ‘ Culăiaş e amestecat printre Rucărenii, cari s’au îndreptat spre pichetul din „Peatră Galbenă", şi pe cărăruţa, fără miros de flori şi de ciripit de păsări de pe „Petrele Albe", se leagănă ’ncet Reveica din Coacăze, cu inima strânsă de durerea feciorului înstrăinat. Aşa, merg oameni şi oi prin perdeaua de întunerec pân’ la livezile islăjite, unde ’ntâl-nesc cârdurile de vaci si unde-i iarbă mai multă şi colţ fraged, crescut în urma coasei. Aci aprind focuri prin scorburi de fag, povestesc mai una-alta pân’ ce răsare luna; pornesc apoi mai departe şi zoresc bine, ca să-i apuce albul dimineţii ’n sat. Cât îi noaptea de mare, tulesc mereu pe potecile cotite cemetii de vaci, ciopoare de oi şi cai încărcaţi cu brânză. înainte merg fete şi femei, ţinând caii de căpestre, şi cântând tot drumul cântece auzite din bătrâni: „Munte, munte, peatră seacă, Lasă voinicii să treacă, Să se ducă ’n ciobănic, Să scape de cătănie! Cătănia cui e bună: La copilu’ făr’ de mumă! Cătănia cui e dată: La copilu’ făr’ de tată! Cătana de unde pleacă, Rămâne curtea săracă, Rămân oile ’n obor Şi părinţii plini de dor, Rămân boii înjugaţi Şi părinţii supăraţi! . * * * Frunză verde d’olior! M’a făcut maica fecior Să dau taichii d’ajutor! Ajutoru’ ce i-am dat, L-am lăsat şi am plecat! Când să-i fiu d’ajutorie, M’a luat Neamţu ’n cătănie! Cătăni-m’ar cătănie, Numai puşca să nu fie! Puşca şi oţelele C’alea-mi mânca zilele!” Şi mai apoi: „Bâr oiţă la poiană, • Bâr, oiţă, bâr! Că te iau lupii la goană, Bâr, oiţă, bâr!“ Ciobanii le ajută, din urmă, cu vers de fluer, care adună cânii roată şi fac oile, să uite iarba şi să tot asculte cântecul, ce le face să sbiere a jale. Că drumu’ lung şi ’n-tunerecul nopţii înfrăţesc omul cu vita, îi fac să se ’nţeleagă mai lesne, să se apropie, să se bizue unul pe altul la locuri grele şi să-şi dea curaj. Ş’apoi oaia şi cânele cunosc bine firea ciobanului, îi cetesc par’că ’n suflet şi ’mpart bucuriile şi amarul cu el. Răriţele-s de mult pe cer, Cloşca cu pui s’a ridicat sus, şopteşte tainic frunza şi ce jalnic răsună cavalul, pe când din caerul de gânduri se torc fire mereu: ' — La primăvară, numai bunul Dumnezeu poate şti cine o mai trăi şi pe ce plaiuri şi-o îndreptă paşii, că omul umblă cu zilele ’n mână şi se schimbă după vânt, în toate, de azi până mâne. Dar oricât de bine le-o merge pe unde s’or duce, ei tot n’or uită aşa uşor traiul d’o vară şi tot le-o părea, c’a fost mai bun ca cel de fată si or zice mereu, c’au petrecut mai bine în muntele „d’acu an", că erau oameni mai de ’nţeles la stână, baciu mai bun şi mai darnic, oile mai lăptoase, apa mai rece, mai frumoase poienele şi cântecul păsărilor mai plăcut!.. Mihaii Lungianu. * www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nnil 19, 1908. h;a într’un târziu de toamnă ... In jurul meu se ’ntinde un câmp de flori cochete, Sunt flori albastre, roze, flori albe, violete, Ce dorm sub raza lunii —atâtea mii de flori! — Iar luna le păleşte plăpândele colori... Petalele se pleacă ... Albastrul le ’ncunună Cu rouă ’n diamante, cu licăriri de lună, Iar vântul ce se-abate pe margini de cărări Le ’nfiorează ’n spasmul prelungei sărutări... O, flori albastre, roze, flori albe, violete, V’am mai văzut odată cum, prinse ’n negre plete, Uă veştejeaţi de jalea frumoasei ce mureâ Cu viaja voastră tristă, cu fericirea mea... într’un târziu de toamnă o floare mortuară Pălea în locul vostru pe fruntea de fecioară, — O crisanfemă albă al cărei trist parfum Cu adierea-i vagă mă urmăreşte-acum, Şi-acum, când vă plecarăţi de rouă, raze, vânt, Ca fruntea de regină de-o scumpă diademă, — Pe câmp pluteşte par’că o vrajă de mormânt, Iar vântul poartă ’n zare parfum de crisantemă... Victor Eftimiu. Din literatura străină. Synnove Solbakken de Bjornstjerne Bjornson. Capitolul VI. A doua zi Synnove aflase cele petrecute la nuntă. Fratele mai mic al lui Torbjorn îi dusese ştirea la munte; Ingrid îl învăţase însă cum să spuie lucrul şi Synnbve nu ştia alta decât că Iui Torbjbrn i se răsturnase căruţa, că fusese silit să ceară ajutor la Nordhaug; că acolo se luase la ceartă cu Knut; că fusese lovit şi că trebuia să zacă, dar că nu e nimic primejdios. - Aflase vestea de aşa încât îi erâ mai mult ciudă decât jale. Şi din ce se gândea mai mult, de aceea erâ mai abătută. Câte nu-i făgăduise el şi totuş se purtă aşa încât nici odată n’ajungeau părinţii să fie mulţumiţi. „Dar de despărţit tot nu ne-or despărţi" — se gândea ea. Nu mergea des ştafetă la munte, şi trecu câtva timp până ce află Synnove mai mult. Neliniştea o apăsă greu pe suflet şi nici In-grid nu mai veneâ; trebuiâ dar să se fi întâmplat ceva. Când se ’ntorceâ seara cu vitele dela păscut nu mai cântă ca altădată, iar noaptea nu dormeâ bine, căci Ingrid îi lipseâ. Peste zi erâ apoi obosită şi aşa nu i se mai uşurâ inima. Umblă încolo şi încoace, frecă vasele de zmântânit si oalele, făceâ brânză si unt, dar toate fără nici o bucurie. Trecuseră opt zile de când pe Ingrid o chemase acasă şi SynnOve erâ mai neliniştită ca oricând. Atât amar de vreme fără nici o ştire! 1 A în ziua aceea, după amiazi, îşi lăsă lucrul, s’aşeză şi privi în vale; i se păreâ atunci că e mai puţin singură — căci singură îi erâ urât. Cum şedeâ acolo, obosită, îşi plecă capul pe braţ si adormi. Soarele ardeâ si arşiţa lui îi turbură somnul cu vise ciudate. Se făceâ că e la Solbakken, în cămăruţa ei de sus unde-si aveâ toate, toate lucrurile şi unde dormeâ ea; dela florile de sub fereastră îi veneâ un miros nespus de dulce, dar par’că nu erâ mirosul lor obişnuit, mi-roseâ par’că a cruzăţea. S’aplecă pe fereastră şi, într’adevăr, jos în grădină stă Torbjorn şi sădeâ cruzăţea. — Ce faci tu acolo? — întrebă ea. — Scot florile că nu Ie merge bine. Iar ei tare îi fu milă de flori şi se rugă să i le aducă sus. — Bucuros ţi le-aduc.— Le adună pe toate şi veni la ea, dar intră deadreptul din grădină în casă, par’că nici nu mai erâ în cămăruţa de sus. Şi, în aceeaş clipă, veni şi maică-sa. — Dumnezeule! ce caută nesuferitul ăsta Ia tine? şi îi ţinu calea să nu ajungă la fată. www.dacoramamca.ro Nrul 19, 1908. LUCEAFĂRUL 105 Lăzărescu, în cârciumile de noapte. El însă voia să intre şi începură să se lupte amândoi. — Lasă-I, mamă, că vrea "numai să-ini aducă florile — se rugă Synnbve plângând. — Nu se poate — strigă Karen şi se repezi la el. Synnbvei i se strânse inima şi nu ştia cui să-i dorească izbândă. ' — Luaţi seama la florile mele! — le zise, dar ei se luptau mereu şi florile se împră-ştiară pe podeli; şi maică-sa şi el, le călcau în picioare. Synnbve plângea. Dar după-ce îi căzură lui Torbjbrn toate florile, se şi schimbă deodată la faţă. Se făcuse îngrozitor de urât; părul îi crescuse sbârlit şi obrazul i se întinsese; ochii erau răutăcioşi şi avea ghiare lungi cu care da să apuce pe Karen. — Fereste-te, mamă! nu vezi că e altul? Fereşte-te! — strigă ea şi voia să sară să-i ajute, dar nu se putea urni din loc. Deodată o strigă cineva pe nume. Torbjbrn si maică-sa se făcură nevăzuţi. Şi iar o strigă cineva. — Aici! răspunse Synnbve, şi se deşteptă. Se sculă apoi şi se îndreptă spre bătătura vitelor unde o aşteptă Karen cu un coş încărcat. — Cum, fată, dormi aşa pe pământul gol? — Am vrut numai să mă odihnesc puţin şi eram aşa somnoroasă, de-am adormit îndată. — De aşa ceva să te fereşti, fata mea. Uite, ţi-am adus bunătăţi. Ieri am copt câte toate. Tată-tău vrea să plece la drum. Dar Synnbve simţiâ că maică-sa nu venise numai ca să-i aducă de-ale mâncării şi se gândi că nu degeaba o visase. Karen, cum s’a mai spus, eră mică şi puţinică, avea păr bălai şi ochi albaştri cari îi jucau vioiu în cap. Când vorbea zimbeâ, dar numai când vorbea cu străini. Trăsăturile feţii i se cam înăspriseră; eră iute de mână şi totdeauna avea de lucru. Synnove îi mulţămi şi ridică coperişul să vadă ce i-a adus. — Te poţi uită şi mai târziu; precum văd nu ţi-ai spălat încă vasele şi asta trebui s’o faci întotdeauna, înainte de a te aşeză la odihnă. — Numai astăzi s’a ’ntâmplat. — Atunci, hai că-ţi ajut şi eu, dacă tot am venit, — zise mama prinzându-şi poala în brâu, — trebue să te dedai cu rânduiala, ori eşti sub ochii mei ori ba. Amândouă intrară în colibă şi, timp de vre-o două ceasuri, frecară, curăţiră şi rân-duiră tot. Apoi ieşiră în bătătură s’aştepte vitele şi mama începu vorba întrebând dacă nu se întoarce Ingrid curând, dâr nici Synnbve nu ştia. — Da, da... aşa e ’n lume!—oftă Karen si Synnbve simţiâ că nu de Ingrid eră vorba. ’ — Cine nu are în suflet icoana Domnului, o păţeşte când nici cu gândul nu gândeşte! Synnbve tăcea, maică-sa urmă: Poitevin, Cheul Luvrului — Paris. www.dacoramamca.ro 400 LUCRAFÂRUl. Nrnl 19, 1908.. — Am spus eu de mult că nu s’alege nimic de băiatul ăsta. Ce ruşine, să se poarte astfel! Nu ştii cum îi mai este? — Nu ştiu. — Aud că prea bine nu e. Synnovei i se făcu inima mititică şi întrebă: — E primejdie? -- Fireşte. E mai întâi cuţitu, care a intrat adânc în coaste; şi mai sunt şi alte lovituri grele. Synnove simţi că s’aprinde lafaţăşi’ntoarse repede capul întrebând cât putu de liniştit: — Doar nu se va prăpădi?! — Nu tocmai. Şi fata înţelese că s’a petrecut ceva groaznic. — Zace? — De zăcut, fireşte că zace. Păcat de bieţii părinţi, aşa oameni de ispravă. Şi s’au silit destul să-l crească cum se cade, n’are să le ceară Dumnezeu socoteală. Acuma se vede cât a fost de bine că nu şi-a făcut nimeni de lucru cu el. Ştie Dumnezeu ce face. Synnbve ameţi de par’că sta să se rostogolească de pe deal. — I-am spus eu tată-tău: Dumnezeu să ne-ajute că numai o fată avem, s’o aşezăm cu chibzuială. EI e cam slab de înger, dar tot e bine că primeşte sfat şi ţine samă de poruncile Domnului. Brâncuş, Studiu. Brâncuş, Supliciu. . Când îşi aduse aminte de tată-său, cum era de bun şi blând cu ea, îi veni şi mai greu Synnovei; nu mai fu chip să se stăpânească şi izbucni într’un plâns cumplit. — De c£ plângi, fată? întrebă maică-sa speriată. — Mă gândesc Ia tata! — şi lacrimile se porniră şi mai tare. — Da ce-i cu tine, fată, tu fată? — Ah! nici eu nu ştiu... mi-a venit asa... să nu i se întâmple ceva pe drum. — Prostii! Ce-o să i se întâmple pe drumul drept, numai până la oraş! — Da, dar gândeşte-te cum i s’a întâmplat lui... lui... — Ei lui! D’apoi tată-tău mi se pare că nu se porneşte să mâie ca un smintit. . Lacrimile nu mai conteneau şi Karen se cam îngândură. Deodată ridică capul şi zise: — Multe dureri sunt în lume, grele de purtat; dar trebui să ne mângâiem cu gândul c’ar fi putut fi şi mai rău. — Ah, slabă mângâiere!! murmură SynnOve, plângând mereu cu parapon. Maică-sa nu se ’ndurâ să-i spuie întocmai ce gândea, şi zise numai: — Aşa a fost voia Celui de sus! Apoi se sculă, căci s’auzeâ mugetul vacilor, flueratul flăcăilor — şi ciurda cobora binişor. www.dacoramamca.ro Nrul 19, 1908. LUCEAFĂRUL 467 Karen se uită cum vin vitele şi se rugă de SynnOve să vie şi ea sus să le întâmpine. Synnove se sculă, dar abia se mişcă. Karen Solbakken avea acum de furcă cu ciurda. Toate vacile, una după alta o recunoşteau şi, întinzând gâturile spre ea, făceau: muu! Ea le neteziâ şi vorbea cu ele, mulţumită că le merge bine şi că se vedeau a fi bine îngrijite. — Da da, fata mea, Dumnezeu ţine cu ceice tin la el. > Mai ajută apoi Synndvei să bage vitele în bătătură, căci fata umblă azi încet de tot. Dupăce isprăviră şi de muls, mama se găti de plecare, iar Synnove voi s’o petreacă o bucată de drum. — Lasă, fata mea; eşti obosită si-ti trebue odihnă. Apoi, luându-şi coşul, dădu fetei mâna, o privi drept în faţă şi zise: — în curând vin iar să văd ce faci. Tu ţine-te de noi şi nu mai gândi la alţii. Abia se depărtase maică-sa şi Synnove începu să-şi frământe mintea, să se gândească cum ar puteâ aveâ mai îngrabă ştiri dela Granliden. Chiemă pe fratele mai mic al lui Torbjdrn care păzeâ vitele cu fratele ei. Dar când veni copilul, îi fu ruşine să-i spuie ce vrea şi zise : — Nu-i nimic. La urmă îi dete ’n gând să se ducă ea singură. Trebuiâ negreşit să afle ce-i şi cum; şi nici din partea Ingridei nu eră frumos că nu-i trimiteâ nici o ştire. i Noaptea eră luminoasă şi Granliden nu eră atât de departe, încât să nu poată ea face drumul pân’ acolo unde o trăgea aţa cu aşa putere. Şi cum şedea aşa şi se socotea, îşi aduse aminte de câte-i spusese maică-sa şi iar o podidi plânsul. Dar se sculă repede, îşi luă o cârpă şi, ca să înşele pe băieţi, o luă mai întâi pe altă cărare, care nu ducea spre Granliden. Din ce se depărta, de aceea alergă mai repede. La urmă aşa săltă pe cărăruie la vale, încât îi lunecau pietriş şi bolovani de sub picioare de se sperie şi ea. Ştiâ bine că nu sunt decât pietrii şi totuş i se păreâ că cineva o urmăreşte şi se opri s’asculte. Nu eră nimeni şi tot mai repede alergă. Deodată se isbî de un pietroi mare, care se rostogoli cu sgomot la picioarele ei. Synnove se opri înspăimântată, mai ales că văzu pe drumul din vale o fiinţă omenească care, la sgomotul pietroiului, se ’ntoarse şi strigă „Ho-i!“. Eră chiar maică-sa. Synnove se piti într’un tufiş şi aşteptă, tremurând de teamă să n’o fi cunoscut. Acum se porni din nou la drum. Când se apropie de Granliden i se strânse inima şi mai tare. în curte eră linişte. Uneltele de muncă stăteau-răzimate de perete. Trecu pe lângă ele şi se opri la uşe. Stă nedumerită: să se suie, să nu se suie în cămăruţă la Ingrid. Şi deodată îi veni ’n minte că tot aşa o noapte va fi fost şi atunci, de mult, când Torbjdrn i-a sădit florile în grădină sub fereastră. îşi scoase repede ghetele şi urcă treptele. Ingrid se sperie, când, trezindu-se din somn, dete cu ochii de Synnove, care o ’ntrebâ şoptind: — Ce face? Prietina se desmeteci cu încetul, îşi aduse aminte de toate şi, ca să mai zăbovească cu răspunsul, voi să se îmbrace mai întâi; dar Synnove o rugă să rămâie culcată şi se aşeză pe dunga patului lângă ea, întrebând din nou „ce face?“ — E mai bine acum; cât de curând viu iar sus la tine. — Ingrid dragă, nu-nii ascunde nimic, că orice mi-ai spune nu poate fi mai grozav decât toate câte le-am visat si mi-le-am în- i chipuit eu. întrebările curgeau în şoapte şi în şoapte veneau răspunsurile. Şi din toate, una simţiră amândouă desluşit si anume că, de astădată, vina lui Torbjdrn nu fusese mare. Plângeau amândouă, şi plângea mai ales Synnove, ghemuită acolo pe dunga patului. Ingrid încercă s’o mai potolească, s’o mai însenineze, dar orice amintire frumoasă, din zilele cu soare, se prefăcea în lacrimi şi durere. — A întrebat de mine? — N’a vorbit aproape de loc — zise Ingrid şi-şi aduse aminte de bilet. www.dacoramamca.ro 408 LUCEAFĂRUL Nrui 19, 1908. — N’are el putere, nici ca să vorbească? — Ştiu şi eu cum i-o fi; — cu atât mai mult se gândeşte... — Citeşte ceva? . y — I-a cetit mama odată si de atunci trebue să-i cetească în toate zilele. — Ce zice el ? — Mai nimic. Zace asa cu ochii tintă. ) > — Zace în odaia cea cu flori ? — Da. " — Cu faţa spre fereastră? — Da... Jucăria aceea, care i-ai dat-o tu, e atârnată de fereastră si se ’nvârte mereu. > — De acuma... tot atât! Cât voiu trăi, nu mă va putea sili nimeni să-l las; ce-o da Dumnezeu! — Dar... doctorii nu ştie dacă se mai y poate însănătoşâ de tot... Synnbve ridică fruntea, îşi opri lacrimile, se uită Ia Ingrid fără a zice un cuvânt, plecă apoi din nou capul şi rămase pe gânduri. Cele din urmă lacrimi îi lunecau uşor pe obraji; îşi împreună mânile... şi nemişcată, părea că ia o hotărâre mare. Deodată i se însenină faţa, s’aplecă zim-bitoare spre Ingrid, o îmbrăţişă cu foc şi-i spuse: Bourdelle, Bustul pictorului Jcau-Dominiquc Ingres. — De va rămânea şubred, îl voiu îngriji! Acum vorbesc cu părinţii... Rămâi cu bine, Ingrid, eu mă ’ntorc Ia colibă. Strânse cu căldură mâna prietinei şi se sculă. — Dar... răvaşul... murmură Ingrid. — Răvaşul? Ce răvaş? > i Ingrid se sculase, îl căută şi i-1 dete. Dar pe când, cu stânga, îi strecură biletul în băz-măluţa de pe piept, cu dreapta o cuprindea strâns de mijloc, sărutând-o cu foc. Synnove simţi lacrimi mari, fierbinţi pe faţă. Apoi Ingrid o împinse binişor spre uşă, — par’că i-ar fi fost frică s’o mai vadă. Synnove, numai în ciorapi, coborî binişor treptele ; şi, cum mintea îi eră prea frământată de gânduri, nu luă seamă pe unde calcă, făcu zgomot, se sperie, îşi luă iute ghetele în mână şi fugi până ajunse la gard; aci se opri, se încălţă şi urcă repede dealul; sângele îi clocotea. Urcă îngânând un cântec, şi alergă tot mai tare până ce deodată, obosită de atâta alergare, fu silită să se aşeze; şi... atunci îşi aduse aminte de răvaş... y A doua zi de dimineaţă, când începu cânele să latre, când vacile trebuiau mulse şi scoase din grajd. SynnOve nu se ’ntorsese încă. Si cum steteau băieţii si se minunau si se în- y > y trebau unde să fi fost de nici n’a dormit la colibă? iată că sosi si ea. y Făr’ a zice un cuvânt, le făcu de mâncare şi le pregăti merinde. Dealurile mai joase erau încă învăluite în ceaţă; în tot locul străluceau picăturile de rouă pe câmpul ruginiu. Ciurda ieşiâ. mugind, în aierul proaspăt al dimineţii, vacile, una după alta, urcau cărăruia, iar la marginea bătăturii le întâmpină cânele şi le ţinea calea; nu le lăsa să treacă decât după ce ieşiseră toate din grajd. Clopotele de cioaie răsunau tremurat dealungul pripor rului; lătratul cânelui tăia văzduhul, iar băieţii se ’ntreceau la chiuit. De atâta larmă, Synnove alergă pe câmpie la locul ei drag, unde şedea cu Ingrid. Nu plângea, şedea liniştită cu ochii ţintă în zare, şi numai ici-colea îşi da seamă de larma care se pierdea şi se netezea par’că, depărtându-se mereu. Şi, încet, încet, începu www.dacoramamca.ro Nru! 19, 1908. LUCEAFĂRUL 469 să îngâne un viers, îl zise tot mai tare, iar la urmă îl cântă cu glas limpede şi desluşit. Eră un cântec pe care şi-l prefăcuse ea după altul ce cântase în copilărie: Să-ţi răsplătească cel de sus, Stăpânul bun din stele, Atâta farmec i-ai dat tu Copilării mele, Când ne jucam noi doi copii Alături în ţărână. Cum aş fi vrut ca, veci de veci, Tu să mă porţi de mână! Un înger aşteptam în vis în cale să ne poarte, Dela mesteacănul din deal Departe . .. mai departe ... Vedeam, copil nepriceput, Biserica din vale, Visam...: acolo mă duci tu Cu jocurile tale... Azi stau uitată pe ’nserat, Cu coatele ’n fereastră, Mă uit departe peste sat, Mă uit la casa voastră ... Văd brazii ’n umbre tremuraţi, Văd iarba din cărare ... Şi umbre după umbre scad A ta nu-mi mai răsare ... Mă paşte visul meu răzleţ Cu veşnica-i povaţă; Se face noapte cum te-aştept... .. .Se face dimineaţă... Tu nu mai vii... şi ochii mei Azi nu mă mai ascultă, Se frâng luminile din ei De aşteptare multă. I-aş îndreptă de-atâteaori Rătăcitori în zare, Dar casa voastră-i peste drum Şi sufletu-tni tresare... Nici la biserică nu pot Amarul să-şi aline, Ni-s curţile vecine ’n sat Şi stranele vecine ... în veci îşi poartă taina ei Trudită mea viaţă ... — De ce-a dat Dumnezeu să fim Cu casa faţă ’n faţă... Şi dacă nu tn’ascultă El Când dorul mă frământă — De ce ne-a pus să ’ngenunchiăm Vecini în casa sfântă?.. (Va urmă.) Cronică. O scrisoare. Dela dl Dr. 1. Urban larnik, profesor la universitatea boemă din Praga, primim şirele dela vale. Ne face o deosebită plăcere să dăm şi cetitorilor noştri prilej să cunoască sentimentele de simpatie ce ne poartă acest prieten depărtat. „Prea stimaţilor domni! Mare şi plăcută mi-a fost surprinderea, când am primit numărul „Luceafărului", în care unul dintre colaboratorii valoroasei reviste a dat la lumină câteva rânduri simpatice despre neînsemnata mea persoană. Numărul acesta mi-a sosit tocmai atunci, când aruncam o privire asupra vieţii mele, puind pe hârtie nişte aduceri aminte din cele ce mi s’au întâmplat din momentul, când m’am trezit în valea asta de lacrămi până în ziua de astăzi. între aceste aduceri aminte locul de căpetenie ocupă aceşti ani fericiţi, când în 1876 şi 1879 mi-a fost dat să petrec în mijlocul Românilor din Transilvania şi din Ţara Românească. Şi cum nu? căci pre-tutindenca unde am venit în vremea aceea, am fost primit nu ca un străin, ci ca un frate adevărat. Dacă fac socoteală, cum am răsplătit atâta dragoste, trebue mărturisit, că nu prea sunt mulţumit, căci am făcut prea puţin. Să-mi fie îngăduit să spun câteva cuvinte prin cari să esplic, cum de am făcut atât de puţin, pentru o limbă, care-mi căzuse tronc pe inimă dela întâiul moment, în care am auzit-o pentru cea dintâi dată în capitala Franciei in anul 1875, va să zică cu 33 ani mai nainte. Cauza cea mai de frunte a fost aceea, că nu-mi fusese dat ca în anul 1875 după întoarcerea mea din Paris să fi fost numit docente (Privat docent) de limbile romanice la universitatea cea nou fundată la Cernăuţi. Am de gând, ca să descriu episodul acesta atât de însemnat pentru toată viaţa mea într’un articol în limba cehă, şi cine ştie poate că articolul acesta am să-l traduc şi în limba română, tot aşa, cum am făcut într’o zi cu articolaşul din 1895, cum m’am dus la studii. M’aflam atunci în vârsta cea mai frumoasă, eram plin de zel pentru limba română, la Cernăuţi şi in împrejurimea oraşului aş fi avut prilej să culeg la cântece, basme, zicături, cu un cuvânt la productele muzei poporane române de tot felul, încât rodurile muncei mele pentru cunoaşterea limbei române ar fi fost până în momentul de faţă cu- mult mai îmbelşugate decât sunt. Odată fiind chemat la Praga pentru limbile romanice am văzut cu încă obiectul meu de căpetenie trebue să devie limba franţuzească. Şi cum să fie altfel ? Partea cea mare a ascultătorilor mei erau acei, www.dacoramamca.ro 470 LUCEAFĂRUL Nrul 19, 1908. cari aveau de gând să se facă profesori de limba franţuzească la şcoale medii şi aşa trebuia neapărat să-mi calc pe inimă şi să las studiul Ifmbei române, pentru care-mi sinijiam atâta tragere de inimă, dacă nu cu totul, cel puţin pe o vreme mai priincioasă. Vremea aceasta a şi sosit, căci de acum încoace am de gând ca la Universitate, până când voiu sta acolo, să mă îndeletnicesc numai şi numai cu graiul cel dulce şi armonios al urmaşilor lui Traian de pe malurile Dunărei. Numai cu conditiunea aceasta m’am lăsat înduplecat să mai stau câtăva vreme la Universitate, pe care avusei de gând s’o părăsesc im-plinindu-mi cei 60 ani ai vieţei şi mai mult de 30 ani de muncă in slujba statului. Mai târziu, văzui trebuinţa să mai fac încă o călătorie la Paris şi să public ceva despre limba franţuzească în limba mea strămoşească şi aşa cu 10 ani mai înainte am dat la lumină o legendă despre sfta Ecaterină în vechia limbă franţuzească. In anii cei din urmă, afară de câteva recensiuni privitoare la limba română şi albaneză, nu prea am produs mult şi iată cauza. Am eşit din părinţi săraci, tatăl meu fiind un ţă-sător, care trăia din munca mânilor sale. E deci lucru firesc, că ini-am păstrat în inima-mi o aducere aminte de momentul acesta şi că bucuros mi-am jertfit o parte de viaţă pentru ajutorarea studenţimei sărace cehe. Aşa am fost 12 ani preşedintele societăţii de ajutorare pentru studenţii cei săraci la facultatea de ilozofie din Praga, am lucrat 8 ani la Mcnsa academică cehă, la 1904 am aranjat o mare festivitate studenţească la Praga, din care a eşit două societăţi: una „Uniunea centrală a studenţilor ceho-slavi din Praga" şi a doua „Reuniunea centrală a societăţilor de înfrum-seţare pentru Boeinia, Moravia şi Silezia", al cărei preşedinte de atunci încoace sunt. Tot aşa am fundat o societate de înfrumseţarc cu 26 ani mai înainte în locul meu de naştere Rottenstein i. B., unde dela întâiul moment până azi tot ţin postul de preşedinte şi last not least în 1903 am fundat un fel de bursă de lucru pentru studenţi săraci, cari doresc să capete vr’o ocupaţie dând lecţiunf private, lucrând în birouri, fabrici ş. a. Toate aceste mi-au luat prea multă vreme şi aşa se esplică, cum de lucrările mele nu corespund de Ioc simpatiei şi dragostei ce o am avut şi ce o am până în ziua de azi şi ce o voi aveâ până la suflarea mea-cea din urmă pentru limba română şi poporul care o vorbeşte. Văd, însă, că m’am lăsat dus de peana cca iute curgătoare şi Vă rog să mă iertaţi, primind asigurarea stimei mele deosebite cu care semnez al D-Voastre Dr. loan Urban larnik". * Cursuri de vară. Au fost două universităţi de vară în România, una la Văleni, alta la laşi. Doi comcţi. Fiindcă ele vor dispărea în forma în care au fost începute, şi fiindcă au fost întovărăşite ori urmate şi de-o parte şi de alta de acuze ori nedreptăţiri. Prieşte o astfel de atmosferă unui început de formă nouă în învăţământ? Fără îndoială ele au adus foloase. De pildă, publicul, care a ascultat pe cele dela Văleni, — unde am asistat şi eu — a fost mulţumit. Profesorii: Dl N. lorga, o minte care cristalizează totul pentru lămurirea unei idei. Dl V. Bogrea c un magazin universal de cunoştinţe, în care, de repede şi mult ce-a înmagazinat, n’a avut de multe ori vreme să şi pună în ordine. El a fost ascultat totdeauna cu admiraţiune. Dl Dobrescu aduce mai mult cu savantul neamţ. El are sistem şi nu riscă păreri, pe cari nu le poate documentă. Dl N. lorga a făcut istoria politică şi istoria literaturii româneşti, dl Bogrea istoria literaturilor europene, dl Dobrescu istoria bisericei româneşti. Mai aproape de trebuinţele vieţii reale au rămas dl St. Bogdan, şi dl H. Stahl. Cel dintâi îşi cumpăneşte şi ideia şi fraza (ca un adevărat himist ce e) şi în fonetica limbii sale nu îngădue să se strecoare nici un fel de provincialism. Dlui H. Stahl, care e stenograf, e firesc să-i curgă şi ideile şi vorbele. Dl Bogdan a vorbit despre petrol şi despre alimentaţie, dl Stahl a făcut un curs de stenografie şi istoria ei. Toate cursurile au fost făcute cu scopul şi în forma de popularizare, ceeace n’a împiedecat însă pe unul sau altul dintre profesori să aplice ici-colo şi câte-o demonstrare pur ştiinţifică. Numai nota aceasta de popularizare a adunat publicul cel mai variat, ce-a stat vre-odată laolaltă pe băncile şcoalei, şi l-a atras la toate cursurile: profesori de felurite specialităţi, studenţi dela facultăţi felurite, preoţi şi teologi, ofiţeri, medici şi silvicultori, advocaţi şi comercianţi ori proprietari. Fără îndoială deci, că începuturile acestei noi ra-niure.de învăţământ au fost mulţumitoare. Dacă ne vom gândi însă la viitorul acestor cursuri, la posibilitatea desvoltării lor, vom fi siliţi să exprimăm păreri deosebite de ale iniţiatorilor. Vom aveâ in samă două puncte: cine să le organizeze şi cum să le organizeze şi cum să fie organizate. S’a dovedit, acum la cea dintâi ocazie, şi se va dovedi tot mai mult, că iniţiativa particulară nu le va fţ de folos. Ea nici nu e cea mai potrivită pentru împrejurările culturale dela noi. Odată fiindcă cursurile şi organizaţia lor iau o notă prea personală, iar ele trebue să se apropie ori să ajungă a sta pe treapta ştiinţifică cea mai reală, adecă obiectivă. In al doilea rând, fiindcă s’ar măsură, şi nu numai măsură ci s’ar luptă cum se cade, puteri inegale. Căci ce-ar fi în stare să facă un profesor ori mai mulţi faţă de un minister? Şi o universitate de vară e şi mai puţin ferită decât „Universitatea" de strecurarea în ea a duşmăniilor politica, şi atunci te-ai pomeni că se înfiinţează trei ori patru universităţi de vară, câte partide vor există, căci fiecare partid numără câţiva profesori de samă, care ar refuza invitarea pentru o universitate, pentru casă se ofere partidului său pentru acelaş scop. Deci nici ministerul ori mi- www.dacoromanica.ro Nrul 19, 19US. LUCEAFĂRUL 471 nistrul, nici cutare profesor de universitate ori de liceu, ci „Universitatea", ori cele două Universităţi. Universitatea, ca şi ’n străinătate, are autoritate, are pe toţi profesorii la dispoziţie şi are toate favorurile ce le-ar puteâ acordă Ministerul. Ea ar putea păzi de orice fel de atac politic aceste cursuri şi, fiind ea însăşi un organism nedestructibil, ar asigură şi viaţa îndelungată a lor. Rectorii şi decanii s’ar însărcina, fără avizul Ministerului, să facă lista profesorilor şi a cursurilor. Ori senatul universitar ar însărcina pe unul dintre profesori cu conducerea întreagă. Profesorii s’ar anunţă, şi cu două luni înainte de începerea cursurilor lista lor ar fi trimisă tuturor liceelor etc., şcoalelor primare, seminarelor, societăţilor studenţeşti şi personal studenţilor români dela universităţile străine. Cursurile vor puteâ fi poporale în formă, cum au fost cele dela Văleni. Dar ele nu se vor opri aici. Căci cu timpul va fi tot mai mare numărul acelor profesori, cari vor veni să le asculte, şi ’ncurând se va vedea, că ei vreau ştiinţă înaltă, rezultatele, cuceririle din urmă ale ştiinţei. Să nu se uite, că ele trebue ţinute nu numai pentru cei cari n’au fost la universitate, ci şi pentru aceia, cari nu mai pot ascultă pe băncile Universităţii, fiind în timpul acela şi ei ocupaţi. La alte mărunţişuri vor răspunde uşor senatele universitare: că, de pildă, trebue şi cât să li se plătească profesorilor, să li se dea ascultătorilor locuinţă gratuită, reduceri pe căile ferate etc. Cursurile ar trebui să se termine cu o escursie de 4—5 zile sub conducerea profesorilor, în care timp să se viziteze Bucureştii ori amândouă capitalele. Am scris aşa, având în vedere împrejurările noastre culturale, morale şi politice. Dr. Alexandru Bogdan. * Jubileul oraşului Cernăuţi. In zilele de 19 şi 20 Septemvrie, capitala Bucovinei a îmbrăcat haină de serbătoare pentru a-şi serbători jubileul semi-milenar. Acum se împlinesc 500 de ani de când a luat naştere acest oraş, — în urma permisiunii date de Alexandru cel Bun, Domnul Moldovei, negustorilor poloni, de a-şi transportă mărfurile lor în Moldova prin punctul de graniţă de-alungul Prutului. Pe atunci fără nici o însemnătate, punctul acesta, graţie frecvenţei negustorilor de toate neamurile cari căutau să-şi desfacă mărfurile în ţările române, — a devenit cu vremea un loc de importanţă deosebită. Domnii Moldovei n’au neglijat nici ei acest petec de pământ, dând tot sprijinul lor primilor locuitori ai Cernăuţului : români moldoveni. Au început să zidească primele căsuţe pentru a servi de adăpost autorităţilor vamale, iar astăzi, după cinci secole, micul petec de pământ românesc e frumoasa capitală a Bucovinei... La acest jubileu rar, au sosit delegaţi din toate provinciile imperiului Habsburgic, primiţi cu multă însufleţire. Seara, întreg oraşul a fost decorat festiv, iar primăria a fost iluminată feeric. Serbarea come- morativă, oficială, a avut loc în sala sinodală a reşedinţei Mitropolitului. Profesorul universitar Kaindl a schiţat istoricul oraşului şi însemnătatea serbării, apoi i s’a predat primarului diploma şi lanţul de aur făcut in amintirea jubileului. Au avut loc banchete şi reprezentaţii festive, re-prezentându-se tablourile istorice: „Cernăuţul înainte de 500 ani" şi „Cernăuţul în anul 1908". S’a dat un concert, la care a fost frenetic aplaudată „Hora Dobrogeană", cântată de corul „Armonia" din Cernăuţi ... La atât s’a redus rolul Românilor, urmaşii coloniştilor moldoveni, la jubileul semi-milenar al oraşului — lor. S. $ Ştiri. Zilele aceste, administraţia noastră a plătit suma de 500 coroane amendă, la care a fost condamnată revista „Luceafărul“ în două procese de pressă. * „Neamul Românesc" publică scrisoarea unor anonimi din Sibiiu. Nu putem decât: 1) să regretăm sincer că „Neamul Românesc", care propagă moralitatea, publică scrisori anonime şi 2) să sfătuim pe autori să-şi aducă aminte — dac’ au uitat poate — cum se numesc acei ce se ascund sub aripa protectoare a anonimatului spre a insultă şi calomnia. * Gazeta de Duminecă" crede că darea noastră de samă despre piesa „Moise Păcurarii" nu e de tot obiectivă. De ce nu încearcă să-şi dovedească această afirmaţie? Se pare, însă, că observaţiunile noastre vor aveâ totuşi un rezultat: autorul va îndreptă scăderile piesei! Numai aşa putem înţelege lămurirea că piesa în manuscris nu e aşa după cum am rezumat-o noi, nu e aşa cum a fost rezumată — probabil de însuşi autorul — în numărul ocaziona! „Astra la Şimleu" şi nu c aşa cum s’a reprezentat. Atunci când „Moise Păcurarii" va fi văzut lumina tiparului, vom arătă întru cât a reuşit autorul să-i îndrepte greşelile şi, cu toate bănuelile de neobiec-tivitate, dorim din inimă ca piesa să devină: o piesă bună. Aluziile dela sfârşitul notiţei, sunt insinuaţii răutăcioase, nedemne de un condei onorabil. * Reviste şi ziare nouă. In America (Youngstown, O.) a început să apară o nouă revistă românească „Apostolul" — „foaie pentru înălţarea inimii şi luminarea minţii". Proprietar şi redactor: Trandafir Scorobeţiu, preot. * Cu începere dela 1 Octomvric, va apare în Sebeşul-săsesc, de trei ori pe lună, o revistă de specialitate pentru meserii, comerciu şi industrie, sub numele de „Munca". Proprietar: George Ştefan; redactor responsabil loan Stanca. Abonamentul pe 6 luni 3 cor. Redacţia şi Adm. Sebeşul-săsesc (Szâszsebes), strada Siculorum 48 b. * In Bucureşti va reapare, cu începerea lunii Oc-tomvrie, „Noua revistă română", care, după trei ani de existenţă, încetase cu sfârşitul anului 1902. Va apare tot sub direcţiunea de odinioară a dlui profesor universitar C. Rădulescu-Motru. www.dacoromanica.ro 472 LUCEAFĂRUL Nnil 19, 1908. * Revista săsească din Braşov, „Die Karpathen", publică în numărul său dela 15 Septemvrie traducerea unei nuvele de cunoscutul scriitor I. Al. Basarabescu, „Ea“. Traducerea e datorită dlui prof. Dr. H. Tiktin. * „America", ziarul românesc săptămânal din Cle-veland, a trecut — dimpreună cu tipografia ei — din proprietatea dlui M. Balea, preot, în cea a „Uniunii societăţilor române din America". Redactorul foii va fi pe viitor dl loan Popalovu. * Sarasate, renumitul virtuos în vioară, a cărui artă neîntrecută a fost admirată in lumea întreagă, a murit în Biarritz, la 21 Septemvrie n., în vârstă de 64 ani. Născut la 1844 în Pamplona (Spania). Sarasate dela vârsta de 4 ani şi jumătate a început să înveţe vioara, iar în vârsta de 6 ani a dat cel dintâi concert public-La 1857 a obţinut, la conservatorul din Paris, cel dintâi premiu pentru vioară. * Locuitorii insulei Elba au hotărât să ridice un mare monument, care să reprezinte pe Napoleon I (fost odinioară locuitor, fără voie, al acestei insule) alături de marele poet francez Victor Hugo. Această hotărâre au luat-o în urma descoperirii că marele poet al Franţei a petrecut primii ani ai copilăriei sale pe insula Elba, unde îşi avea garnizoana tatăl său care eră căpitan. Poşta Redacţiei. Manuscrisele nu se înapoiază. Unui cetitor de pe Valea Bistrei. Vă mulţumim pentru sentimentele de simpatie ce ne arătaţi. Am dori să vă răspundem într’o scrisoare. Poşta Administraţiei. Rugăm pe toţi abonaţii noştri cari n’au achitat până acum abonamentul, să binevoiască a ni-l achită în cel mai scurt timp, ca să nu fim siliţi să Ie suspendăm trimiterea revistei. L. Chirilă (Ab. 2476). In mod excepţional, v’am împlinit şi rugămintea aceasta, deşi vă acordasem acelaş favor şi în anul trecut. Abonamentul Dv. e achitat până la 31 Dec. 1908. C. P. (Ab. 2272, Cluj). Abonamentul Dv. e achitat până la 31 Dec. 1908. Qh. Ţiroiu (Boloteşti). Vă mulţumim pentru abonament şi cuvintele de încurajare. G. Th. Dinescu (Ploieşti). Am primit abonamentul până la 31 Decemvrie 1908. Tr. Şuteu. Am primit carta poştală şi vă aşteptăm până la 1 Ianuarie. Redactor: OCT. C. TĂSLÂUANU. Ministerul Finanţelor. ♦ Direcţiunea Datoriei Publice şi Pensiunilor. Datoria Publică. Publicatiuni. » Nr. 68861 din 23 August 1908. A 36-a tragere la sorţi a titlurilor de rentă 4°/0 amortizabilă din 1890, împrumutul de lei 274,375.000 se va efectua în ziua de 18 Septemvrie (1 Octomvrie) 1908, ora 10 a. m. în sala specială a Ministerului de Finanţe, conform dispoziţiunilor stabilite prin regulamentul publict în Monitorul Oficial Nr. 245 dina 7 Februarie 1906. La această tragere se vor amortiza titluri în valoare nominală de lei 4,507.000 în proporţia următoare: 225 titluri de câte 5.000 lei 1,125.000 lei 541 „ ti t) 2.500 „ 1,352.500 „ 1353 „ ff it 1.000 „ 1,353.000 „ 1353 „ ty 500 „ 676.500 „ 3472 titluri în valoare nominală de 4,507.000 lei Nr. 68862 din 23 August 1908. A 36-a tragere la sorţi a titlurilor de rentă 4 °/0 amortizabilă din 1891, împrumutul de lei 45,000.000 se va efectuâ în ziua de 18 Septemvrie (1 Octomvrie) 1908, ora 10 a. in. în sala specială a Ministerului de Finanţe, conform dispoziţiunilor stabilite prin regulamentul publicat în Monitorul Oficial Nr. 245 din 7 Februarie 1906. La această tragere se vor amortiza titluri în valoare nominală de lei 382.000 in proporţia următoare: 19 titluri de câte 5.000 lei 95.000 lei 46 „ n „ 2.500 n 115.000 „ 115 „ n „ 1.000 n 115.000 „ 114 „ n „ 500 n 57.000 „ 294 titluri în valoare nominală de: 382.000 lei Nr. 68863 din 23 August 1908. A 28-a tragere la sorţi a titlurilor de rentă 4°/„ amortizabilă din 1894, împrumutul de 120,000.000 lei se va efectuâ în ziua de 18 Septemvrie (1 Octomvrie) 1908, ora 10 a. m. în sala specială a Ministerului de Finanţe, conform dispoziţiunilor stabilite prin regulamentul publicat în Monitorul Oficial Nr. 245 din 7 Februarie 1S05. La această tragere se vor amortiza titluri pentru o valoare nominală de lei 869.500 în proporţia următoare: 43 titluri de câte 5.000 lei 215.000 lei O 3 •i 2.500 „ 260.000 „ 264 „ 1.000 „ 264.000 „ 261 „ n n 500 „ 130.500 „ 672 titluri în valoare nominală de: 869.500 lei Publicul este rugat a asistă la aceste trageri. Pentru Directorul Datoriei Publice şi Pensiunilor, M. Şeteanu. TIPARDL UJI W. KRAFFT ÎN SIBIID. www.dacoromanica.ro