Anul VII. Nr. 18. Sibiiu, 15 Sept. 1908. * Abonament: Austro-Ungaria: lan. . .12 cor. Ed.de lux 20 „ li luni . . 6 „ Ed.de lux 10 „ România: 1 an . . .16 cor. Ed.de lux 25 „ 6 luni . . 8 „ Ed.de lux 13 . Ediţia pentru preoţi, Învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor, In România şi In Străinătate: 1 an 12 cor. Oct. Goga ■ ■ ■ Al. Cazaban . . Ion Borcia . . Od.C.Tăslăuanu Victor Eftimiu . G. Rotieă . . . Victor Eftimiu . Cosaşul (poezie). SUMARUL. O. C. T. Tizul domnului Director. Sămănători (poezie). Tăslăuanu. Asociaţlunea: IV. Reprezenta- Cronică: (iile. V. Expoziţiile. VI. Monografia Sălagiului. In ţintirim de suflete (poezie). Doi tovarăşi (poezie). Aşteaptă frunzele să cadă (poezie). Societatea pentru fond de teatru român. Synnove Solbakkcn de Bjdrnsf-jerne Bjornson (trad.) Sculptorul loan lordănescu. Conf erenţele „Asociaţlumi”. Zaharie Bârsan la Sibiiu. Sa-phir. Anuarul XI. al Societăţii pentru fond de teatru român pe anul 1906 — 7. Cultură şi conferinţe. Ştiri. — Poşta Redacţiei. — Bibliografie. 11 us t ra ţi uni: Adunarea generală a Asociaţiunii din Şimlcu: Corul teologilor din Gherla. Şt. Lu-chiari: Ursarii. Al. Liuba: Bustul d-nei Sofia Verzar n. Ivacicovici din Oraviţa; D-şoara Gabriela Fltz din Oraviţa. 1. lordănescu: Grija de mâne; Fericirea unei tinere mame. Dr. foan Mi'/iu. Expoziţia meseriaşilor din Blaj: Tipografia arhidiecezană şi secţia industriei casnice; Industria agricolă şi cojocăritul; Secţia cojocăritului şi blănăritului. jj ABONAMENT: Qusfro-Mngaria: 1 an...............12 cor. Ed. de lax ... 20 cor. §ji§ 6 lani..............6 „ „ „ „ ... 10 „ P§||i Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor. •.'•ilv.'Âi'i România şi în Străinătate: flf&igj 1 an................16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. §lf|! 6 luni..............8 „ „ ..............15 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor. Reclumaţiile sunt a se face în curs de 15 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice Şjjl&v-:;} schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul**, Sibiiu (Nagyszeben). In Librăria lui W. Krafft în Sibiiu (Nagyszeben) se atia: Cărţi şcolastice. Bare ia nu, Dr. D. Pop o vi ci, Dicţionarul român-germân, revidat şi completat. Ediţia a IlI-a, broş. 6.—, leg. 7.60. — Dicţionarul ger7iân-român, revidat şi completat. Ediţia a lila, broş. H.—, leg. 10.—. B ar ci an-Po p o v i ci, Gramatica germână teoretică practică pentru usul tinerimei rom. Ediţ 5-a. 1.Ho. Con da Petru, învăţător, Drepturile şi datorinţele învăţătorilor confesionali români. Pe basa legilor şi ordi-naţiunilor ministeriale şi a regulamentelor şcolastice con fesionale. broş. ?.— Kogutowicz M., A magyar knrona orszâgainnk iskolai făli târkâpe (Mapa Ungariei) tras pe pânză, 14.—. Tot aceea (B. kiadds) cu împărţirea comitatelor. 14.—. — Europa iskolai făli târkâpe (Mapa Europei) tras pe pânză. 15.—. — Az oszt. magy. monarchin iskolai făli târkepe (Mapa A u s 11 o-Un ga ri ei) tras pe pânză. 14.—. Popescu, I., Antâia carte de lectură şi învăţătură pentru şcoalelc poporale române, revidalâ de Dr. Petru Şpan, leg. —.40. — Carte de cetire II. leg —.60. — Carte de cetire III, leg. 1.20. — Pedagogia lucrată pe basele psichologice şi etice ale realismului Herbartian. Edată cu conlucrarea ţi sub su-praveghierea lui Stef. Velovan. Ediţ. 111., broş. 4.—. — Psichologia empirică sau sciinţa despre suflet între marginile observaţiunei. Ediţ. III., broş. 4.—. iPreţurile în coroane.) Popovici I., Conductor la învăţarea limbei maghiare, conversaţiuni şi modele de scrisori. —.70. P u t n o ky ■ C rişa n, Dicţionar maghiar român şi român-maghiar, legat 6.—. Schullerus Dr. A. şi Popovici I., Carte de Cetire şi gramatică maghiară pentru şcoalele poporale cu limba de propunere română: Partea primă. Ediţia a treia, leg. —,5o. Partea a doua, leg. 1.70. Din Partea a doua ediţie redusă, B, leg. 1.—. NTt. Cărţile lui Schullerus Popovici (p. I. şi II.) sunt aprobate de rninist. req. ung. prin ordin. Nr. 1103!li)04. Schul le r as-Po po viei, Manual p propunerea limbei maghiare în şcoal. popor, cu limba de prop. română. —.60. Icoanele de părete pentru învăţământul intuitiv şi limbistic, -(vezi „Manualul” lui Schullerus-Popovici pag. 26). I. Primăvara. Ii. Vara. III. Toamna. IV. Iarna. V. Curte ţărănească. VI. Munţii. VII. Pădurea. VIII. Oraşul. Mărimea icoanelor 140:92 centimetri. Preţul pentru o icoană trasă pe pânză. 6.60. Şpan Dr. P, Lecţii de didactică, in usul şcoalelor pedagogice. 2.40. — Lecţii de psichologie în usul şcoal. pedagogice. 1.20. — Treptele formale ale învăţământului. 1.60. — Poveştile în educaţia şcolară. 2.—. — Noul Abcdar. —.40. — Carte de cetire a II-a. —,5o • Viciu Al., Carte de cetire pentru ci. V. ginim, 2.40. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTA ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURA Şl ARTA. APARE DE DOUAORI PE LUNA sub îngrijirea unui comitet de redacţie. Colaboratori: I. Adam, 1. Agârbiceanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brcdiceanu, I. Ciocârlan, V. Cioflec, Al. Ciura, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, O. Goga, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, II. P. Pelrescu, Ecatcrina Piliş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simlonescu-Râmniccanu, I. U. Soricu. Orice reproducere, fără indicarea izvorului, este oprită. Cosaşul.1) S’a fost pornit un vânt molatec Să mişte papura din baltă, într’un oftat prelung şi sâlnic Gemeă tulpina ei înaltă. Călătorea de-atâta vreme Bolnavul vânt, mergea departe, Şi semăna atâta jale De-alungul miriştilor moarte. Mureau ovesele pe dealuri Sub răsuflarea-i de otravă Şi se uscau în rădăcină Livezi întinse de otavă. * Alături tremură porumbul, Cu trupul chinuit de sete, Şi se frângea troznind în noapte Ca o oştire de schelete.. Mai sus, la deal, în spre dumbravă, în colţ la marginea poienii, Eră un car cu oiştea ’ntoarsă Şi ’n jug alături boulenii: Sărmane, blânde dobitoace! în căutătura lor amară, Se răsfrângeâ întreagă jalea Acestui trist amurg de vară.. ') Din volumul de poezii ce se va pune sub tipar. în faţa lor steteâ pe gânduri Tovarăşul sdrobit de luptă, înfiorat de truda stearpă, Un biet cosaş cu faţa suptă. Şi cum şedea bătându-şi coasa întins pe sdrenţuita zeche, Cu ochii stinşi, părea ţăranul, Un mucenic de legea veche. Eu mă uitam, cu milă ’n suflet, La mâna lui de soare arsăj Vedeam cum din apus o rază Pe frunte ’ncet i se revarsă. Şi, cum treceam tăcut în cale, Din glasul coasei chinuite, Se ’nfiripâ povestea mare A mânilor nerăsplătite. Ţipă pe urma mea oţelul, Simţeam cum blastămă şi plânge, Şi ceriu ’mbujorat departe Părea tivit cu foc şi sânge, în sufletu-mi strivit de groază, Păgâne patimi prind se fiarbă: — Trudită, chinuită coasă, Vei mai cosî tu numai iarbă?... Octavian Goga. www.dacoromanica.ro 43â LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1908. Tizul domnului Director. In biurou e tăcere şi funcţionarii stau cu toţii la locul lor. Fuseseră doar din vreme încurroştinţaţi că noul lor director — dl Take Sterescu — şi-ar fi arătat dorinţa să facă inspecţie şi să cunoască în parte pe fiecare funcţionar din „personalul" direcţiei sale. y — Aşa înţeleg şi eu un director! — observă impiegatul Vasilescu. — Ce va să zică omul superior: şi sus şi jos... Cată să vadă şi aici şi acolo... Nu ca celalalt care nu voiâ să ştie de existenţa noastră... Nimeni nu-i răspunse. Fiecare eră chinuit în gândul său de chipul în care va trebui să răspundă, dacă cumva directorul l-ar întrebă de nume, de ocupaţie, de titlu sau de cine ştie ce... y Cei cari se încredeau în darul vorbirei se si încercau să alcătuiască un mic discurs de urare pentru venirea noului lor director. Unii, cari se simtiau băeti fercheşi, îsi scoteau pe ascuns oglinjoara din buzunar, ca să-şi mai vadă mustaţa sau să-şi mai aşeze legătura dela gât. Iar registratorul Griri Ionescu, cel cu fruntea largă — cea mai largă frunte din biurou — şi căruia colegii îi ziceau poetul, vrând să pară şi mai interesant îşi smulse câteva fire dela tâmple. Numai singur arhivarul, pe care, ca şi pe directorul, îl chiemâ Sterescu ş< încă Tache, părea că nu se gândeşte decât la dosarul pe care îl răsfoia cu multă băgare de seamă. Un uşier, crăpând uşa, zise înecându-se: — Vine... Vine ! Uitând, deodată, cu toţii de darul cu care îi împodobise Dumnezeu, se aplecară, cu o atenţie prea exagerată, asupra hârtiei lor. Directorul intră însoţit de secretarul serviciului. Eră om frumos, cu statura impunătoare. Gu o privire prietenoasă îmbrăţişă tot personalul biuroului. Funcţionarii se ridicară surprinşi, ca şi când nici n’ar fi bănuit o aşa de neaşteptată vizită. Superiorul se opri lângă cel dintâiu biurou... Cel care îl stăpânea se închină cu supunere vădită, aşteptând să fie întrebat. Secretarul îl recomandă: — Domnul Ştefan lliescu, şef de biurou... Directorul îi întinse mâna şi după ce îi mai ceru câteva desluşiri, trecu la altă masă. — Dumnealui e subşef de biurou : dl G. Cristescu... E un bun funcţionar — zise secretarul cu căldură. Cu un zgomot mare de scaun, subşeful se retrase la o parte ca şi când directorul i-ar fi cerut locul. Dar superiorul îl pofti să şeadă, atingându-1 uşor pe umăr. Pe lângă poet trecu fără să-i observe nici fruntea cea înaltă, nici plecăciunele lui desnădăjduite. Când ajunse însă lângă arhivar, directorul se opri. Un fel de milă îl cuprinse pentru uscăţivul funcţionar, care cu fruntea asudată, cu ochii neclintiţi în orbite, steteâ smirnă lângă rafturile pline de dosare, ce se înşirau voluminoase în cămaşele lor de hârtie galbenă şi prăfuită. Secretarul, zimbind uşor pe sub mustaţă, îl recomandă. — Domnu TacheSferescu,arhivarul nostru... Directorul se simţi par’că atins. Buzele lui subţiri se strinseră pungă, ca şi când ar fi venit deodată în atingere cu o felie de lămâie. — E un bun funcţionar — îl lăudă secre- y tarul — şi e punctual ca un cronometru. — Asa trebue ... asa trebue ! — încuviinţă y y y directorul de pe buzele căruia dispăruse acreala lămâiei. Se mai învârti de câteva ori prin biurou şi după ce aruncă o privire neînţeleasă de nimeni, spre arhivar, eşi din biurou. Cum îl văzură plecat, funcţionarii aruncară condeele deoparte. — Halal om !.. — Inimă de aur!.. Dacă nici ăsta nu n e avansează după merit, să ştiţi că nu mai e dreptate în lume. Şi vorbele de laudă începură să curgă din toate părţile. Să ştii Sterescule — zise cineva — că ai făcut o bună impresie asupra directorului... Ai văzut cum te-a privit la eşire... Foarte semnificativ... Arhivarul îşi suflă nasul şi ducându-şi cu www.dacoramamca.ro N ml 18, 1908. LUCEAFÂliOL 433 un suspin batista în buzunar, dădu din cap cu neîncredere: — Cine ştie... Deodată soneria târâi de trei ori. y — Pe tine te chiamă Tache — strigară colegii, foarte surprinşi de altfel, că îl chemase tocmai pe arhivar. Tache îşi încheie haina până sus şi, tuşind de câteva ori, ca să alunge un nod supărător din gât, se îndreptă spre uşă. Nu zăbovi mult la domnu director, si când se întoarse părea îngrijorat, cu o urmă de sperietură în ochii lui întotdeauna miraţi. — Ei, ce ţi-a spus directorul? — îl întrebă şeful de biurou puţin necăjit că nu fusese el cel dintâiu chemat. — Ce să-mi spue? — oftă arhivarul — ia nu-i place domnului director cum e aranjată arhiva. Şi rămase pironit în faţa dosarelor, pe care par’că le-ar fi întrebat din ochi asupra pricinei supărărei dl ui director. A doua zi, veni la biurou cu două ore mai înainte de începerea serviciului, şi, ajutat de un servitor, descărcă toate rafturile. Schimbă cămasele dosarelor, le scrise titlurile din nou cu litere ronde, ş’apoi se gândi mult cum ar trebui să le aşeze ca să placă directorului. Când sosiră colegii săi, îl găsiră gâfâind pe o scară înaltă, unde se cocoţase cu un cogeamite dosar în mână. Dar nu-1 aşeză bine la locul lui, când soneria sbârnăi iarăşi de trei ori. y — Ce dracu, tot pe tine te chiamă? — făcu enervat şeful de biurou. y Din câteva sărituri, arhivarul ajunse din vârful scărei tocmai lângă uşă. Dela director se întoarse îndată şi după ce căută în repezeală un dosar plecă iarăşi. După o jumătate de cias, când scăpă dela director, erâ aşa de tulburat, că trei din colegii săi îl întrebară asupra cauzei tulbu-rărei sale. — Rău de tot — suspină arhivarul — E foc directorul... îmi cere, domnule, un dosar pe 901... II aduc... EI mi-1 smuceşte din mână şi începe să-l răsfoiască cu aşa furie că crezui c’o să-i rupă filele... Deodată se opreşte şi se uită în ochii mei că par’că ar fi vrut să mă mănânce. „Ce caută aci adresa asta de pe 900“ îmi zice supărat şi îmi aruncă dosarul în nas... Nu mi s’o întâmplat cu nici un director aşa ceva !.. Vrui să-i explic, da el mă opreşte: „Ce să mai vorbeşti, dle, nu vezi că eşti zăpăcit!“ — A zis zăpăcit? — întrebă mirat şeful de biurou. — A zis... — Asta-i prea-prea !.. exclamă cu indignare „poetul" biuroului. — Ce, domnilor, astfel se tratează un slujbaş al statului!.. De atunci, aproape în fiecare zi, Sterescu erâ chemat în cabinetul directorului. Când auziâ sbârnăind soneria, îşi pierdeâ cumpătul şi când se întorcea în biurou, părea că zăcuse de friguri galbene... Aproape toată ziua erâ Ia slujbă, doar în oara prânzului îl găseai acasă. O hârtie o suceâ de cinci ori şi pe dos şi pe faţă, mai înainte de a o coase la dosar. Isi făceâ ochii y în patru, doar n’o scăpâ ceva din vedere şi totuşi directorul nu-1 mai scoteâ din „zăpicit", „leneş" şi „neglijent". — Mă ia aşa de repede — se plângeâ arhivarul — că mă zăpăceşte şi mă face să-i răspund anapoda ... într’o zi directorul intră busnă în biurou, şi, fără să se uite la ceilalţi funcţionari, se îndreptă spre arhivar şi îl întrebă repezit: — Unde e dosarul cu „vânzările"? — Din care an? — întrebă arhivarul cu vocea smerită. — Cum, din care an? — se supără superiorul. — Ce trebue să-ţi spun eu anul? — Da, s’au făcut vânzări în fiecare an — îndrăzni să explice arhivarul. Directorul, stăpânind un gest de indignare, începu să dea din cap cu un fel de compătimire omorâtoare pentru nedumeritul slujbaş. — Ce-mi faci acum pă Tanase, dle Sterescu, ... că mai bine Tanase te-ar fi chiemat decât cum te chiamă... Ce, ai uitat, de ieri până azi, de ce ne fu vorba. Arhivarul care ştiâ bine, că ieri nu vorbise de nici o „vânzare", făcu ochi mari şi începu să mişte buzele ca un şcolar, care s’ar preface faţă de profesor că vrea să-şi amintească de lecţia pe care ştiâ bine că n’o învăţase. Schimonosind un gest de dispreţ, directorul îi întoarse spatele şi eşi bombănind: 1* www.dacoromanica.ro 434 LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1908. — Mie îmi trebue un arhivar... Nu pot face treabă cu un uituc şi cu un zăpăcit... — Ce o fi având cu mine! — suspină arhivarul, luându-şi capul între mâni. — Să ştii, Sterescule, că te persecută, fiindcă ai acelaşi nume cu dânsul, — încredintă „poetul", care trecea drept cel mai bun psiholog din biurou. N’auzişi cum ţi-a spus: Mai bine te chiemâ Tănase, decât cum te chiamă? Toţi îl încuviinţară fiind de aceeaşi părere. Numai arhivarul n’avu nici o părere . . . Atâta ştiâ acum, că directorul voiâ să se cotorosească de dânsul. Eşi dela slujbă năucit. în urechi îi vâjâiau cuvintele: „Mie-mi trebue un arhivar, nu un zăpăcit 1... Şi la gândul că putea fi înlocuit, simţiâ că i se muiau picioarele. Se vedea pierdut... Ştiâ bine, că în altă parte nu putea găsi o altă slujbă... N’aveâ nici titluri şi nici protecţie ... Şi cel puţin dacă ar fi vinovat câtuşi de puţin !.. După masă, mai căpătă inimă, gândind poate, că supărarea directorului va trece, şi că superiorul său se va convinge la urma urmei că e un bun funcţionar. y Se duse la biurou mai liniştit si răsuflă y y mai uşurat, când văzii că trecu ora de serviciu, fără să fie chiemat de director. A doua zi însă abia sosise la biurou, când servitorul îl vesti că directorul îl aşteptă în cabinet şi că eră foarte supărat. Arhivarul intră la el aproape şovăind. Acesta ţineâ în mână o scrisoare, pe care o desfăcuse : Resfirând cuvintele, îi zise printre dinţi: — Bine, domnule, o să mă sileşti acum să cetesc şi corespondenţa d-tale privată? Crezi că pe mine mă interesează secretele d-tale familiare... Ar trebui să-ţi dai astfel adresa, încât să nu se mai întâmple con-fuziuni care mă supără, mă supără de tot... Ai înţeles? Şi cu un gest dispreţuitor îi aruncă scrisoarea în fată. y Arhivarul o luă, cu mâna tremurând, si plecă aşa de descurajat, încât colegii nici nu îndrăzniră să-l mai întrebe de cele întâmplate. Din ziua aceea nu mai aveâ nici o linişte. S’a isprăvit! Acum taina o descoperise: Directorul nu-1 puteâ suferi, fiindcă îi eră tiz. Câtă dreptate avusese poetul!... începu să-i fie groază de numele său. Dacă cineva pe neaşteptate îl strigă : Sterescu !, tresăriâ înspăimântat ca şi un hoţ sau un criminal care, trăind sub un alt nume, s’ar auzi deodată chiemat pe adevăratul său nume. Ar fi vrut să-l chieme altfel! Şi în mintea lui blăstemâ acum pe strămoşul său, care din neamul lui se numeâ Sterea şi îşi alipise pe eseu în coadă, numai şi numai să aibă un nume orăşănesc. ' într’o bună dimineaţă, arhivarul se pomeni cu un avertisiment din partea Direcţiei. Şi i se păru că i se deschide pământul sub picioare în clipa când iscăli de primirea hârtiei ameninţătoare. y — Mie avertisiment?... Mie, care n’am lipsit o oră dela serviciu ! Iată de ce se sinucid oamenii în ziua de azi!... Eşi dela biurou ca buimăcit şi nici nu-i veni să se ducă spre casă, deşi îl aşteptă nevasta şi cei doi copii. Umblă pe strade fără de nici un rost, iar când obosi de tot, de nu-1 mai ţineau picioarele, intră într’o cafenea mică, de mâna a cincea ... Aci veneâ el demult, când n’aveâ slujbă, în timpuri de grea cumpănă, când n’aveâ căldură în casă şi când îşi potoleâ adeseori foamea numai cu o cafea turcească. Un miros înăcrit de fum şi de aer stătut îi supără nările, şi fu cutremurat de un fior la gândul, că puteâ s’ajungă iarăşi muşteriul acestui local, unde se întâlneau numai cei fără de căpătâiu şi fără de nici un rost în lume. Un chelner cu faţa ciupită şi nerasă îi eşi înainte, cu plecăciuni deosebite. Pe verdele pătat şi cârpit al unui biliard scos din întrebuinţare, stăteau aruncate câteva ziare. Sterescu luă unul la întâmplare şi îşi aruncă ochii, fără să cetească însă un rând. Dar când se pregăteâ să-l arunce deoparte, se opri îndreptându-şi ochii asupra unui anunţ de câteva rânduri. Dupăce îl ceti, rămase câteva momente îngândurat cu gazeta în mână. Deodată însă se învioră şi, dând deoparte ziarul, esclamă: — E o idee!... De ce n’aşi face şi eu ca www.dacoramamca.ro Srul 18, 1908. LUCEAFĂRUL 435 alţii?... Par’că cine ştie ce pricopseală că mă chiamă Sterescu !. .. Cerând, în pripă, o coală de hârtie, scrise următoarea petiţie cătră Ministrul de Interne: „Dorind a-mi schimbă numele patrimonic de Tache Sterescu în Tache Georgescu, spre a mă numi TacheJ. Georgescu, cu profund etc.“ Şi punând petiţia în buzunar, plecă mai uşurat, ca şi când ar fi scăpat de o mare belea ... Al. Cazaban. Sămănători. i. Supt munţi înalţi cu fruntea nourată, Se ’ntinde cămpu ’ntraurit de soare. încet îşi mână apa călătoare Un rău spre poarta cea prin munţi săpată. Din zori ieşit-a plugul pe ogoare Şi scurmă harnic ţarina bogată. Miroase umed glia răsturnată, Şi brazdele se ’nşiră sclipitoare. Când se opresc plăvanii boi cu plugul în umbra dulce ce li-o ’mbie râul, Plugarul vesel le desface jugul; Apoi, pornind din nou, cu mâna plină Azvârle, peste negre brazde, grâul Cel alb, curat şi fără de neghină. II. Stau munţii 'nalţi cu creştete cărunte Şi străjuesc departe peste vale, De veacuri multe ocrotind la poale Tăcutul sat cu casele mărunte. Un om porni din sat şi, stând pe cale, îşi pune mâna straşină la frunte Ca măsurând cărarea, şi ’nspre munte Porneşte iar la drum, păşind agale... „Sărman, robit Ardeal, rămâi cu bine! Din greul tău amurg mă chiamă râul, în tainic grai, spre alte zări senine; Căci dincolo de munţi va fi lumină! Mă duc acolo ca să samăn grâul Cel alb, curat şi fără de neghină!“ III. Tăcuta curte par’că vrea să ’nvie; E-o zarvă ’n ea, ca vuietul de apă. De-abia mai poate astăzi să încapă Atâta lume, dosnica chilie. Aicea e izvorul de-apă vie La care vin cu drag şi se adapă. Acum tăcere! Ora o să ’nceapă, Şi a teptatul trebue să vie. Cu câtă dragoste îi sorb din gură Cuvintele ca fagurul de miere... Pe strade-i larmă, zgomot de trăsură... Dar în tăcuta, scunda încăpere, Un om vesteşte sfânta ’nvăţătură... Proroc al ceasului de înviere! IV. Advenite, nam et hic det suntI înalţă munţii culmile eterne în liniştea văzduhului de pară. Alene mişcă plopii frunza rară, Şi pace peste satul alb s’aşterne... Abia s’aude-un vuiet deta moară... Aproape sună toaca la vecerne, Iar pe biserica zmerită cerne Potop de aur soarele de vară... Stai, trecătorule grăbit, din mers! Pe unde treci acuma, locu-i sfânt, Ţi-o spune ’n lespede săpatul vers. Opreşte-te, ’ngenunche la pământ, Citeşte numele uitat şi şters Şi ’nchină-te tăcutului mormânt! ion Sorcia. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 18. 1908. 43 6 Asociaţiunea. — Adunarea generală din Şimleu. — IV. Reprezentaţiile. Comitetul aranjator a avut idea nimerită de a construi pentru serbările generale ale Asociaţiunii un pavilion spaţios. Aici a avut loc banchetul, teatrul şi concertul. în seara de 7 August n. s’a jucat „Moise Păcuraru", piesă teatrală ţărănească, în 4 acte si un tablou, cu muzică si cântări, de Dr. D ioni sie Stoica. Asupra acestei piese, compusă anume pentru acest prilej, vom încercă să spunem o judecată dreaptă, călăuziţi de obiectivitatea cea mai severă. Conţinutul ei se poate rezumă în câteva cuvinte. Ea pare că vrea să urmărească tendinţa de a deşteptă în auditor dragostea şi jertfa pentru şcoală. E o chestiune actuală, care preocupă adânc viaţa noastră publică şi, prin urmare, asigură piesei mulţi sorţi de isbândă. Am zis că pare numai a urmări această tendinţă, fiindcă din desfăşurarea acţiunii nu reiese limpede intenţia autorului. Ba, după cum vom vedeâ, ajunge la rezultate contrare. Moise Păcuraru, eroul piesei, care conduce întreaga acţiune, ajuns la vârsta bătrâneţii, se hotăreşte să-şi dea toată averea agonisită în tinereţe unei surori, rămase văduvă si să intre din nou în slujba vechiului său stăpân bogat, Radu Mocanu, cu gândul ca jumătate din sâmbrie să o deie tot surorii sale, iar cu ceealaltă jumătate să contribue la sporirea retribuţiei învăţătorului, dela care a învăţat carte la bătrâneţe. Acest personagiu e deci (Sfârşit.) un altruist, un suflet idealist, ale cărui principii morale sunt iubirea deaproapelui şi interesul obştesc. Moise Păcuraru, aşa cum ni se prezintă în actul întâiu, în care ne vorbeşte cu atâta convingere de folosul învăţăturii, de jertfa pentru şcoală şi de înaintarea poporului românesc prin cultură, e întruparea binelui obstesc, e factorul viu al desăvârşirii sociale. Pentru ca să ne prezinte pe scenă aceste principii, autorul avea nevoie de un personagiu, care să profeseze şi să practice ideile econtrare: ale goismului, ale desinteresării faţă de tot ce nu contribue la bunăstarea lui individuală. Acest personagiu e Radu Mocanu, care nu vrea să ştie de şcoală şi râde de sentimentele de jertfă ale lui Moise Păcuraru. Astfel se porneşte începutul actului întâiu. Logica tendinţei cerea ca Moise Păcuraru să-si întărească » principiile prin fapte, fiindcă numai aceste pot servi ca pildă în practica vieţii, iar Radu Mocanu să cadă sau mai bine să fie convertit, ca astfel să se dovedească puterea principiilor sănătoase ale lui Moise Păcuraru. Cu un cuvânt te aşteptai la triumful altruismului asupra egoismului, la învingerea binelui asupra răului. Scenele de dragoste cari se anunţă la sfârşitul actului întâiu, te aştepţi să fie numai nişte episoade, întreţesute pentru vioiciunea şi variaţia acţiunii. în realitate ele ocupă toate actele următoare, în cari nu se mai face amintire de problema principală, pe care se părea că vrea s’o pună autorul la începutul piesei. Adunarea generală a Asociaţiunii din Şimleu: Corul Teologilor din Gherla, în mijloc cu măiestrul lacob Mureşianu. www.dacoromanica.ro Nrul 18, 1908 LUCEAFĂRUL 437 rv" Moise Păcuraru, în loc să-şi dovedească dragostea de şcoală şi folosul învăţăturii, câştigate la bătrâneţe, prin fapte cari să trezească în suflete însufleţirea pentru şcoală si învăţătură, s’apucă să încâlcească şi să descâlcească dragostile. Se face un fel de încurcă şi descurcă lume, rol care cere isteţime şi şiretlic, dar nu sentimente altruiste şi cunoştinţe de carte. Radu Mocanu are o fată, Leana, şi o nepoată, Safta. Consecvent egoismului, pe care-1 reprezintă, el vrea, împotriva sentimentelor inimilor tinere, să-şi mărite fata după Petrea, şi să scape de Pavel Fugătă, un fecior beţiv, pe care-1 iubeşte Leana şi pe care-1 vrea 5 ; -şi Sofia, nevasta lui Radu Mocanu, de ginere. Safta, nepoata, iubeşte pe Petrea. Acesta iubeşte pe Leana, dar se poartă de aşa, încât şi Safta se crede iubită de el. De dragul încurcăturii, învăţătorul din » sat, Aron Pin-tea, deşi iubeşte pe Safta, nepoata, aceasta neavând zestre, peţeşte pe Leana, fata bogatului Radu Mocanu, — care îi făgădueşte pe Safta. Leana, când aude de peţirea lui Aron Pintea, uită de Pavel şi nu mai poate de bucurie că s’ar putea face doamnă. Radu Mocanu, ţine la Petrea al lui, dar, aici contra principiilor sale, şi nădăjduind că Moise Păcuraru va reuşi să schimbe gândurile fetei pe placul lui, se învoeşte să-şi aleagă Leana de bărbat pe unul din cei doi: Pintea şi Petrea. Aşadar rolul lui Moise Păcuraru e să limpezească această babilonie de sentimente. Ce face, ce drege, nu putem şti, fiindcă nu ni se spune. In actul al IV-lea vedem însă că toate se întâmplă pe voia lui Radu Mocanu. Leana St. Luchian, Ursarii. ia pe Petrea, Safta pe Aron Pintea şi Pavel Fugătă, care intră beat în casă, e dat afară, adecă e pedepsit pentru viciul lui, deşi tendinţa cerea poate să fie şi acesta convertit. Când vezi sfârşitul piesei, nu se poate să nu te miri, de ce-a mai fost nevoie de atâtea încurcături, ca să se deslege toate aşa după cum eră firesc să se facă deja în actul al 11-lea, pentru a se îndeplini dela început voia lui Radu Mocanu. Nişte fiinţe, cari îşi schimbă aşa de uşor sentimentele, nu eră greu să o facă. Faptul că Moise Păcuraru vrea să-şi dovedească iscusinţa învăţăturii prin încurcături si descurcături nevăzute si nemotivate > > .......... ............... ^ e prima greşală împotriva tendinţei ; că el ajută să triumfe voinţa potrivnicului său în principii, Radu Mocanu, e a doua greşală a piesei; faptul că autorul ne prezintă pe dascălul satului drept un materialist, un vânător de zestre, e a treia si cea mai mare greşală a bucăţii, fiindcă această scădere nu poate deşteptă nici dragostea de jertfă nici cea de şcoală. Dimpotrivă, întăreşte principiile egoiste ale lui Radu Mocanu. Prin urmare, partea întâia a actului 1, în care se punea problema altruistului, în forma dragostei de şcoală, nu o găsim rezolvată în piesă. Piesa mai are şi alte greşeli, dintre cari o să relevăm numai pe cele mai izbitoare. Intr’o bucată, în care vrei să accentuezi dragostea de cultură şi alipirea faţă de reprezentanţii acestei culturi, nu se admit înţepăturile la adresa domnilor. De ex. Astăzi avem domni prea mulţi, Nu mai ştii de cari s’asculţi. Domni de ăi cari nu muncesc Fără numai se sfădesc www.dacoramamca.ro 438 LUCEAFĂRUL Nral 18, 1908. şi altele spuse'de Moise Păcuraru şi Radu Mocanu, pe cari în lipsa textului nu le putem reproduce. Salturile sentimentale, cari susţin acţiunea si cari se învederează mai bine în rolul » Saftei, care acum plânge după iubitul ei Petrică şi ’n clipa următoare râde de fericire în braţele lui Aron Pintea, nu se potrivesc cu sufletele primitive ale ţăranilor, cari tocmai fiindcă sunt primitive sunt foarte conservative. Pe urmă întrebuinţarea măştilor, pentru a stârni râsul, e un mijloc de carnaval. Piesa are şi unele calităţi. Dialogurile sunt câteodată buni-şoare, cu licăriri de vioiciune, cari au plăcut. Regretăm că n’am avut la îndemâna si textul piesei, ca să-i putem dovedi, cu citate si mai aină- j nuntit, scăderile si calităţile. Din memorie - care poate ne-a şi înşelat — n’am putut spune mai mult. Autorul ei poate avea însă o mângâiere : piesa a plăcut publicului, dacă gustul publicului nostru poate fi o mângâiere pentru un autor ce-şi dă seama de adevărata valoare a unei piese teatrale. Ar mai rămânea să spunem câteva cuvinte despre jocul diletanţilor instruiţi — „abia vre-o 14 zile" — de dl Aurel P. Bănutiu. Im» presia generală a fost mulţumitoare. Fiecare şi-a dat silinţa să se achite conştienţios de rolul său. Şi pot fi mândri că au şi reuşit. Dintre diletanţi amintim în special pe dl Ni-colae Munthiu, care în rolul beţivului Pavel a avut momente originale. Dl Ştefan Mărcuş joacă cu temperament şi cu multă îndrăzneală. Păcat că în rolul său a interpretat mai mult firea ţăranului ungur. Sau aşa e firea ţăranului român din Sălagiu ?! Nu ştim şi nu credem. Mai curând suntem dispuşi a vedea în jocul d-sale rezultatele şcoalei de declamaţie din Budapesta. Pentru primaoră am auzit pe dl Aurel P. Bănuţiu, absolvent al conservatorului din Bucureşti, de cari leagă atâtea nădejdi arta dramatică dela noi. Dacă ar fi fost si d-sa un diletant, am fi rămas încântaţi. Ştiindu-1 însă actor de profesie, am fost nemulţumiţi. Se poate însă că nici rolul lui Moise Păcurarii nu se potrivea cu temperamentul d-sâle artistic. La nici o întâmplare n’am voi să-i facem o nedreptate dini Bănuţiu, spunând o părere definitivă asupra talentului d-sale, după o singură reprezentaţie. Aşteptăm deci să ni se înfăţişeze în mai multe roluri şi în piese de o valoare netăgăduită, ca să-l putem aprecia după merit. înscenarea, care a fost opera d-sale, de asemenea a lăsat de dorit. Acţiunea trebuia să se fixeze într’un anumit tinut, de ex. al Sălagiului, pentru a avea un singur fel de costume ţărăneşti. Arne- > y stecul de costume care s’a făcut a fost în paguba unităţii din piesă. Şi-acum, după ce am încercat să stabilim valoarea acestei reprezentaţii, să ni se dee voie a face o observaţie de ordin cultural mai înalt. Al. Liuba: D-şoara Gabriela Fitz din Oraviţa (relief) Adunările generale ale Asociaţiunii se ţin în diferite ţinuturi, ca fiecare să aibă prilej a ni se înfăţişă cu toate particularităţile şi însuşirile lui bune. Dacă fiecare ţinut ar avea scriitori cari să ne poată înfăţişă pe scenă aceste particularităţi şi însuşiri, în piese de o valoare^reală, fără îndoială că ar trebui să fim încântaţi. Cum însă scriitori de aceştia 7 f nu avem, e mai firesc ca la asemenea ocazii să se reprezinte piese bune, fie din repertoriul nostru fie din repertoriile străine. Mai bine ar fi dacă reprezentarea pieselor, cari se joacă la adunările generale ale Asocia-ţiunii, ar avea aprobarea prealabilă a comi- www.dacoromanica.ro N ml 18, 1008. LUCEAFĂRUL 4:î'i tetului central, asupra căruia, oricum, se restrânge reuşita sau nereuşita serbărilor aranjate din acest prilej. Peste tot ar fi de dorit •ca, în viitor, şi biroul central al Asociaţiunii, să aibă cuvânt la aranjarea acestor serbări, cari trebue să lase urme în sufletele celor ce se întrunesc la adunările generale ale primei noastre institutiuni culturale. în seara de 8 August n. a avut loc concertul. Corul teologilor din Gherla a cântat mulţumitor „Hora" lui G. Dima şi „Răsunetul Ardealului" de 1. Vidu. Unele părţi _____________________din solo lăsau de dorit. D-soara Lucia Lazar a executat la pian „Olteanca" de 1. Mureşianu, iar dl Iustin Cl.luga a executat la vioară Scena de balet de Ch. Beriot si Re- j veri a de Schumann. A debutat şi dl Stef. Mărcus > > cu romanţa » din Aida de Verdi şi cu „Cine m’aude cântând" de Tib. Brediceanu. în cântecele din piesa „Moise Păcuraru", dl Mărcuş cucerise deja publicul, cu vocea sa plină şi puternică de tenor. La concert a dovedit că e înzestrat cu un material de voce ales si cu mult sentiment în interpretarea bucăţilor muzicale. Perfecţionându-se în conservatoarele din străinătate şi devenind deplin stăpân pe voce, desigur va avea un viitor frumos. Părerea noastră laică care nu are nici o pretenţie a fost întărită şi de măiestri în ale muzicei. Trebue să ne bucurăm cu toţii că „Societatea pentru crearea unui fond de teatru" i-a dat un ajutor, ca să poată urmă conservatoarele din străinătate. Toţi cei ce l-au auzit cântând şi l-au cunoscut personal, s’au putut convinge şi de nedreptăţile pe cari i le-a I. lordănescu, Grija de mâine. făcut ziarul „Tribuna", nedreptăţi cunoscute tuturor celor ce urmăresc mişcarea noastră culturală. La sfârşitul concertului s’a cântat de corul teologilor din Gherla balada „Constantin Brâncoveanu" de 1. Mureşian, acompaniată la pian şi dirigeată de însuşi măiestrul. E o bucată clasică de o valoare superioară, dar prea grea pentru un cor de teologi, în care mai ales soliştii aveau să se lupte cu multe greutăţi. A lipsit şi orchestraţia, aşa încât părţile cele mai frumoase s’au pierdut. Asupra valorii muzicale a acestei bucăţi nu ne simţim chemaţi a face r 0 apreciere. Ambele reprezentaţii au plăcut foarte mult. Erâoîn-năltare sufle-teaşcă să vezi si să simţi en- 1 » tuziasmul ce-lorpesteoniie de oameni pentru arta rom., pe care o gustau şi o aplaudau din toată inima, asa cum li se înfăţişă. V. Expoziţiile. Din prilejul adunării generale a Asociaţiunii s’a încercat să se facă şi o expoziţie etnografică. Lucrurile puţine, câte s’au adunat, erau expuse în lojele pavilionului. Erau numai ţesături si cusături, în cea mai mare parte dela doamnele române din Sălagiu. Unele erau interesante ca modele, fiind însă prea puţine, ne-am putut face o idee prea incompletă despre etnografia poporului din Sălagiu. Adunarea obiectelor direct dela ţărani fiind împreunată cu multă osteneală, cu multe greutăţi şi cu mari cheltueli, nici nu se putea aşteptă nimeni să vadă o expoziţie etnografică sistematică şi completă. E totuşi o vrednicie a despărţământului Şimleu al Asociaţiunii că a făcut începutul. Am văzut şi câteva jocuri (sau cum le zice în Sălagiu „danţuri") româneşti de toată frum- I. lordănescu, Fericirea unei tinere mame. www.dacoramamca.ro 410 LUCRAK.Ah'UL seţa. Amintim „danţul" numit „roata“, jucat de flăcăi şi fete — ni şe pare din Curitău -, care ar merita să se fixeze, culegându-se şi strigăturile originale, cu cari se conduce jocul. într’o sală a gimnaziului minorit „Reuniunea femeilor din Hunedoara" a expus, spre vânzare, mai multe obiecte lucrate în atelierul din Orăstie. Acest atelier, condus cu multă pricepere de d-şoara Tiberia Barcianu, se impune tot mai mult prin articolele lucrate de ţărance cu mult gust, şi cari se vând cu preţuri moderate. Doamnele Elena Dr. Hossu şi Victoria Dr. Erdelyi pot fi mândre că au aflat calea cea adevărată pentru răspândirea şi păstrarea motivelor artistice din industria noastră de casă. . Ar fi bine dacă reuniunile noastre de femei s’ar putea însoţi într’o reuniune centrală, în formă de societate pe acţiuni, învestind un capital mai mare şi angajând mai ales ţărance pentru executarea lucrărilor. Dacă numărul atelierelor pentru industria noastră de casă s’ar înmulţi, s’ar puteâ angajâ şi un pictor, care să pregătească diferitele modele. Credem că un congres al reuniunilor noastre de femei din toate părţile Ungariei ar puteâ realiză mai uşor idea unei centrale a lor, şi ar află lesne modalităţile de a lucră mai siste-» matic şi mai practic pentru înflorirea industriei noastre naţionale. Reuniunile de femei din Sibiiu şi Hunedoara ar puteâ face iniţiativa unui asemenea congres. VI. Monografia Sălagiului. Prin „Schiţa monografică a Sălagiului", întocmită de Dr. Dionisie Stoica şi Ioan P. Lazar(l voi. 8°, 326 pag.) s’a făcut un foarte bun început de a se da, cu ocazia adunărilor generale ale Asociaţiunii, un tablou măcar aproximativ exact şi complet despre situaţia economică şi culturală a unui ţinut. Munca dlor autori merită toată lauda, întrucât a reuşit să ne dee informatiuni preţioase şi interesante asupra Sălagiului. Lucrarea se începe cu istoricul acestui comitat, scris pe basa informaţiunilor primite dela dl Victor Russu, profesor în pensie. Părintele Graţian Flontadin Căţălul-românesc a scris istoricul bisericilor dinSăiagiu,dându-ne informatiuni îndestulitoare. D-sa constată că » în satele amestecate cu unguri populaţia românească a scăzut. în 1835 în Sălagiu erau Xnt’ 18, l'IOS. 158 de preoţi, iar la 1906 erau numai 111. Tot d-sa ne spune, că mai demult preoţii erau mai respectaţi de popor decât preoţii din zilele noastre. Cauza — după d-sa — este că preoţii de astăzi'„duc domnie mai mare." „Şi-apoi în ori şi ce domn poporul vede pe asupritorul său". Dl Gavriil Trif, profesor pens., scrie istoricul şcoalelor din Sălagiu, zugrăvindu-ne în colori foarte triste starea lor din trecut si de astăzi. > Cauzele stărei triste a învăţământului poporal — după d-sa — sunt următoarele: 1. Absolutismul clerical, pe care-1 condamnă în termini categorici; 2. Nepăsarea inteligenţei faţă de învăţământul poporal şi 3., Confuziunea ce domneşte în privinţa organelor de control a şcoalelor poporale. Statul, comitatul şi confesiunea dispun deodată şi fără nici o-ierarchie asupra bietului dascăl dela sate. Pe urmă se dau informaţiuni etnografice asupra ţăranilor din Sălagiu. Un capitol întreg se ocupă de bărbaţii distinşi ai Sălagiului şi în alt capitol se vorbeşte de instituţiunile lui culturale si financiare. Partea cea mai interesantă a acestei schite » monografice e cea, în care se vorbeşte despre Şimleu, comunele din Sălagiu şi în care se publică tablourile statistice. Din aceste reţinem următoarele date: ) Din întreaga populaţie a Sălagiului */s parte, adecă 66°/0sunt Români. Numărul lor total e de 133.572. — Românii au 25.424 de case. Se vin 5 suflete pe o casă. — Sunt 201 de biserici româneşi; 121 de lemn şi 80 de piatră. Se vin 634 suflete la o biserică. (Datele nu consună cu cele înşirate la pag, 66). — Sunt 179 de scoale româneşti, cu 167 de învăţători, dintre cari 153 au calificatie, iar 14 sunt fără calificaţie. Salarul învăţătorilor plătit de popor se urcă la suma de 85.651 cor., iar ajutorul primit dela stat e de 35.271 cor. — 80 /0 din întreaga populaţie a Sălagiului sunt analfabeţi. — Pământul aflător în posesiunea Românilor e de 277.870 jugăre cadastrale, ceeace face 47 % din pământul comitatului. Proprietari de pământ români (între 1—3000 de jugăre) sunt cam 20.850. — Meseriaşi români sunt 17; grânare bisericeşti: 6; societăţi de consum: 4; Coruri: 3. Aceste date, adunate desigur cu multă trudă www.dacoramamca.ro Niul 18. 1908. l.UCEAKAKPL 441 de autori, ne orientează destul de.bine asupra stării înapoiate în care se găseşte poporul nostru din Sălagiu şi totodată dau busola în ce direcţie au să muncească cei chemaţi y i pentru îndreptarea înapoierii lui culturale şi economice. Pilda despărţământului Şimleu, de a pregăti asemenea schiţe monografice, va fi desigur urmată în viitor de toate despărţămintele pe teritoriul cărora se vor ţinea adunările generale. In anul viitor ar fi de dorit ca Asociatiunea j să-şi ţină adunarea generală în Oradea mare, ca interesul trezit în Sălagiu, în acest an, să nu adoarmă pe alte câteva decenii. Dacă Orădanii se vor putea hotărî să învite Aso-ciaţiunea să-şi ţină viitoarea adunare generală în capitala Bihorului, ar trebui să iee dispoziţii din vreme, ca să ne poată da şi dânşii o asemenea schiţă monografică şi să facă şi alte pregătiri demne de un vechiu centru cultural românesc, cum e Oradea mare. * Ni-am dat silinţa ca în cele de mai sus să scoatem în relief toate momentele mai importante ale adunării generale a Asocia-ţinnii din Şimleu. Oricine se poate convinge că ea a fost una dintre cele mai reuşite, care a adus si câteva momente nouă si de însemnătate în viaţa Asociaţiunii. Ni-ar fi plăcut să vorbim, pe larg despre participarea ţăranilor la această adunare,dar nu o facem, fiindcă unii corespondenţi ai ziarelor noastre au judecat destul de drept această participare şi fiindcă omul se hotăreşte cu greu să-şi mai trezească în suflet impresii prea puţin îmbucurătoare. Nu putem încheia această dare de seamă fără să ne exprimăm admiraţiunea şi recunoştinţa faţă de comitetul aranjator şi faţă de acei fruntaşi ai Sălagiului, cari n’au cruţat nici osteneală şi nici jertfe ca să facă din adunarea din Şimleu una dintre cele mai frumoase serbători culturale. Oct. C. Tăslăuanu. A In (intirim de suflete ... Amurgul arde facle de-agonie în templul majestos al înserări, Iar norii de aramă — poarta zării O străbătură ’n haină purpurie... Din cerul roş, din largul depărtării, Lumini târzii coboară pe câmpie... Şi ’n urma lor, o rază cenuşie întinde largi aripele ’noptării... într’un târziu, de lumi lănţuitorul Murind, văzduhul în priviri cuprinde Şi peste culmi înfige-a serii faclă. în (ara unde pribegeşte dorul — în (intirim de suflete s’aprinde Luceafărul — o candelă pe-o raclă ... Victor Eflimiu. ^-- Doi tovarăşi. Pe coasta înecată în Dunăre de floare îşi flutură Ooiana urechile a lene Şi-un mititel tovarăş, în mână c’o cicoare, O apără cuminte de muştele viclene Ce vreu să-i fure ticna truditelor ei gene. Tovarăşul cuminte din iarb’ abia răsare Şi dulce-o mai desmeardă pe draga lui Doiană: Că mama lui de-acasă, la dus, i-a spus c’o are Mai dragă dacă paşte în câmp mai multă hrană, Şi i-a mai spus lui mama, că-i văduvă sărmana.. Bătrânul soare cată, din jăfu-i de amează, La darurile sale: minunile ’nfloririi... Pe-o coastă doi tovarăşi alăturea visează: Doiana unei văduvi şi-un copilaş al firii, Şi soarele-i desmeardă din scaunul măririi. G. Rotică. www.dacoromanica.ro 4 12 LUCEAFAKL'l X ral 18, 1908. Aşteaptă frunzele să cadă. E mult dc-atiinei. Ţi-adiiei aminte: Căzuse iarna pe câmpii, Pe suflete căzuse iarna Ca amintiri fi nostalgii .. . Ea le-am iubit fi fura frunze Şi fard paeea din apus *87 de atâtea ari, frumoaso, Cât plâng, eât sufăr ji-oi fi spus!... întunecatelor ferestre M ani sporedit de-atâtea ori! înamorat de flori, de luna De eer, de oehi-fi gânditori Eu te-am iubit fi primă rara Şi-o rarii te-am iubit apoi, Dar tu ai ufteptat, se vede, Tristeţea galbenelor foi, Căci doar acum hui Sjiui etl dorn! Atâta rreme te-a răpus Eurândn-te pe nesimţite Spre zarea vremii ee s’a dus. şi iată: de. atâta rreme Abia acum ineerei să-mi serii... Te-a îndemnat rrun dor, frumoaso, Ori pacea serilor târzii? O, da: melancolia toamnei Cu foi uscate pe cărări, Cu mint care foptefte tainic In jalea tristei inserări, Şiragul stolurilor negre Ce fug pe cerul înorat, Un cântec lung, o frunză moartă, Un glas de bucium depărtat llerars' atâta nostalgie In sufletul de visător Că simţi reinriind chiar umbra Din amintirea unui dor. .. Ai pus in rândurile tale întreaga toamnei agonie: Ai presărat petale, raze, ltegrete, doruri, amintiri, Şi tot ce-a rea i eu mira in suflet In piept n-ţi ai simţit că ’nrie Trezit, în ceasurile, serii, De rraja adormitei firii... E firea târziu acuma, doamnă! (Ce trist răsună ăst curant!) Eu am iubit pe ^domnişoara* Cu ochii refnic la păunânt, Cu părul lung lăsat pe spate, Cu faţa gata a rofi... încerc să-ţi prind în minte chipul, Dar cine flie cum vei fi: Cu păru! strâns in creţe multe, Cu ochii mari — atunci senini — Caprin fi de patimă, de doruri... Te rad cum gata să te ’nelini Primeft-i adânca salutare A fanţilor de pe la bal, Sau râzi fi mnlţumef/i acelui Ce ţi-a fofilit un madrigal... Te văd alături de. acela Ce refnic te va plictisi — » Burghezul* despre eare-atâtain palm pagine îmi scrii, — Te răi! căscănd la gura soliei Ori mângâind vre-un copil — Copilul vostru, se ’nţclcge, Plăpând ca floarea de April... De nn tr-uf fi iubit atâta De-a tăia vreme pâini acum, .-Ijf fi pornit cu dor in urma .1 meţitorului parfum, şi cine ftie dacă »risul Ce-l porţi mereu in mintea ta* .-ly fi făcut să se ’mplinească Chiar dacă nit te-ai aşteptă- ... Dar ftiu eă pentru tine »visul« De multă rreme a pierit, Că înţelegi ce e fiorul De dragoste, ne’ mpărtăfit — Şi iar mă reîntorc in lumea Copilăroaselor risitri De cari te-a ’nstrăinat, femeie Domnia altor frământări ... Tu, draga mea, încearcă: uită Că ne-um fi cunoscut cândva, Şi dorul clipelor dc-acuma Atât de iute-l vei uită! Intoarce-ţi ochii dela soare Când se coboară ’n asfinţit, Afteaptă frunzele să cadă, Să treacă iarna — fi n sfârfit Va reveni fi primărara Cu rând unele fi cu flori Ş"atunci vei regretă eă plâns-an, O ciifiă, orhi-ţi visători, Că te-ai gândit la rrrmi uitate — Dar mai curând vei vegretă Că te-a împins un dor fi scris-ai Scrisoarea cea dintâi a ta ... Iar eu, rătăcitor pe-aleia Prin care tot se mai aude TânguUoarea simfonie Din ceasul despărţirei muie, Voia trece trist în faptul serii Gândind la toate eâte-au fost Şi voiu cercă să uit povestea Iubirii mele fără rost. Şi de va fi să-mi simt obrazul In lacrăm i calde în notând Şi ’n piept suspine năbufi/e Şi văl de noapte peste gând — Eu nu voiu plânge fie mormântul Pierdutei mele fericiri Şi nici n’oi presără regrete Pe dezgropate'amintiri . . . Ci vezi: melancolia toamnei Cu foi uscate, pe cărări, Ca vânt eare foptefte tainic In jalea tristei inserări, Şiragul stolurilor negre Ce fug pe cerul înorat Un cântec lung, o frunză moartă, Un glas de bucium depărtat Ilerars’ atâta nostalgie In sufletul de visător, — Că simţi reînviind chiar umbra Din amintirea unui dor! yiaor Eltimiu. www.dacoromanica.ro Nrul 18, 1908. LUCEAFĂRUL 443 Societatea pentru fond de teatru român. Anul acesta şi-a ţinut adunarea generală în Ora-viţa. Din raportul comitetului şi din hotărîrile adunării generale se poate convinge oricine că Societatea e într’un continuu progres şi se apropie tot mai mult de realizarea scopurilor ce le urmăreşte. Ca şi „A-sociaţiunea“, trăieşte în epoca încercărilor şi ale experienţelor, când caută să-şi găsească cărările unei activităţi rodnice. Şi trebue să ne bucurăm din inimă că cei puşi în fruntea acestei instituţiuni îşi dau tot mai limpede seama de cceace se poate face, în împrejurările dela noi, pentru înşghe-barca unei mişcări teatrale. Dl V. Oniţiu, vicepreşedintele societăţii, in discursul său de deschidere (în;, absenţa dlui Oniţiu, discursul a fost cetit de dl Dr. D. Stoica) a spus că scopul principal 'al societăţii, deocamdată, e sporirea capitalului, pe urmă pregătirea publicului pentru gustarea estetică a teatrului, prin organizarea şi întemeierea teatrului de diletanţi, prin înmulţirea bibliotecii teatrale, prin adunarea melodiilor poporale. în vederea organizării trupelor de diletanţi, societatea a angajat un director artistic, in persoana dlui Aurel P. Bănuţin, care va aveâ să înfiinţeze şi „comitete filiale" în diferitele centre cu. populaţie românească, îndatoririle acestor comitete vor fi următoarele: a în- Dr. Ioan Mihu. 'scrie membri noi pentru societate şi a încassâ taxele; a aranjâ reprezentaţiuni teatrale, concerte, conferinţe şi a trezi prin orice mijloace^ interesul faţă de societate. Pentru sprijinirea culegerii şi publicării melodiilor poporale s’a votat din partea adunării generale a Societăţii suma de 8C0 cor. anual, din care 300 cor. se vor da ca ajutor dlui 1. Vidu pentru o colecţie de melodii poporale pe lOOdepp. tipar, ce vor a-păreâ în editura d-sale, iar 200 C. se vor Întrebuinţa pentru experienţele cu fonografele societăţii. Suma destinată pentru bursele şi pentru ajutoarele ce le dă societatea celor cari promovează scopurile ei, s’a limitat la 3000 C. anual. Din raportul comitetului cătră adunarea generală vedem că societatea are în total 445 de membri, un număr ruşinos de neînsemnat. Averea societăţii, la 30 Iunie n. a. c., a fost de 434,318 84 C. în ultimul an a crescut cu 29,898‘93 cor. Cheltuelile societăţii în ultimul an au fost de 12,07293 cor. Din această sumă s’au susţinut doi bursieri, d-nii Aurel P. Bănuţiu şi Ionel Crişan, şi s’a dat ajutor dlui Ni-colae Băilă, care a absolvat conservatorul din Bucureşti; s’a dat un ajutor, de 700 cor. dlui Tib. Brediceanu, pentru tipărirea colecţiunii sale de jocuri, doine şi cântece româneşti; s’a dat un onorar de 1500 cor. www.dacoramamca.ro 444 LLCKAF.VKU. Nrul 18, 1908. dlui Z. Bârsan, pentru turneurile sale artistice (anul trecut i s’a dat 1200 cor.), aşa că dl Bârsan poate fi pe deplin mulţumit cu aprecierea activităţii d-sale din partea societăţii. In ultimul an s’au dat la tipar 9 piese pentru „Biblioteca teatrală" a Societăţii. Despre aceste piese vom vorbi cu altă ocazie. Aceasta e, în liniamente generale, activitatea „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru", în ultimul an 1907/8. La adunarea generală din Oraviţa s’au cetit următoarele conferinţe: dl Dr. Vaier Branişte: „Muzica şi dansul poporului român în veac. XVI. şi XVII."; dl Aurel P. Bănuţiu: „Rolul artei naţionale". Au cântat mai multe coruri din Bănat, au debutat d-nii Ionel Crişan şi Şt. Mărcuş şi d-şoara Pavlovici. Diletanţii, sub conducerea dlui Bănuţiu, au jucat piesa „Curiositate minerească", farză într’un act localizată de Maria Popescu. D-na şi dl Bârsan au jucat „Adresa greşită" şi „Ursul" de Cehov. Aceste reprezentaţii artistice au făcut ca adunarea generală din Oraviţa să fie una dintre cele mai reuşite. S’a încassat suma de peste 7000 cor. * Preşedinte al societăţii s’a ales dl Dr. Ioan Mihu. Noul preşedinte, dl Dr. Ioan Mihu, s’a născut în anul 1854, în Vinerea, dintr’o familie fruntaşă de ţărani. După terminarea liceului din Sibiiu, a urmat cursurile de drept la universităţile din Graz, Viena şi Budapesta. Stabilindu-se, la 1883, în Orăştie, în calitate de advocat, timp de 20 de ani a luat parte activă la toate mişcările noastre culturale, politice şi, mai ales, economice. In acest timp a fost membru fruntaş în toate corporaţiile noastre bisericeşti, notar al conferenţelor politice dela 1884 1892, membru în comitetul naţional, membru în comitetul central al societăţii pentru fondul de teatru român, directorul despărţământului Orăştie al Asociaţiunii. în Orăştie a întemeiat şi condus institutul de credit „Ardeleana", tipografia „Minerva", reuniunea de muzică şi reuniunea economică din Orăştie. Membru fundator al „Asociaţiunii", al societăţii pentru fond de teatru român, al soc. „Petru Maior", al reuniunilor femeilor române din comitatele Hunedoara şi Sibiiu etc., numele lui îl întâlnim pretutindeni, unde e vorba de a se aduce o jertfă pentru înaintarea noastră culturală şi economică. La anul 1905 s’a retras din viaţa publică. Noul preşedinte al societăţii e unul dintre puţinii noştri români cari, din hărnicie proprie, au ştiut să-şi agonisiască o avere frumoasă, fără să uite de cei din sânul cărora a ieşit. Nu ne îndoim că sub conducerea d-sale înţeleaptă Societatea va luă un nou avânt, apropiindu-se cu paşi repezi de realizarea scopurilor ce le urmăreşte. Asupra problemelor „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român" probabil vom mai reveni. * Un prietin, care a luat parte la serbările din Ora-viţa, ne trimite următoarele observaţiuni privitoare la prestaţiunile corurilor ce-au luat parte la concert. Astăzi, când a început a se accentua şi în muzică principiul naţional, corurile cari au luat parte la festivităţile, atât de naţionale din Oraviţa, trebuiâ să dea o mai mare atenţiune acestui principiu. La Oraviţa s’au cântat, în cea mai mare parte, compoziţii străine, iar cântecul nostru a fost redus la un rol de cenuşotcă. Poporul, care venise din toate părţile, dornic să asculte ceva din comoara simţirilor sale, s’a văzut înşelat cu nişte compoziţii străine. Că altfel trebuiau alese cântecele, o dovedeşte şi faptul că compoziţia românească „Peste deal" de I. Vidu, a fost ascultată cu multă atenţiune şi cu interes, deşi executarea lăsă mult de dorit. Aceasta a fost unica greşală — dar mare — a corurilor, cari altfel şi-au dat toată silinţa să fie la nivelul reputaţiei lor. în ce priveşte nuansarea, care împrumută cântării farmecul derit de compozitor, corul gr.-cat din Ora-viţa a întrecut pe toate celelalte. Păcat că compoziţia „Dulce-i glasul tău" de Kârâsz e o romanţă lipsită de orice valoare artistică. Bine s’a prezentat corul din Varadia, cu corul mixt „Patriei şi fraţilor mei", deşi acompaniarea fanfarei nu s’a prea potrivit. Această fanfară românească a plăcut mai mult, când singură a executat un putpuriu românesc. A entuziasmat mai ales publicul, când acordurile imnului românesc „Deşteaptă-te Române", au răsunat drept încheiere a putpuriului, compus cu atâta simţ românesc de însuşi conducătorul fanfarei, dl Paul Farca. Varadienii sunt vrednici de toată lauda, dela cari ar putea luă mulţi exemplu bun. încă o observaţie. Corurile, despre cari e vorba, sunt încă mult puţin începătoare. De aceea, ca să-şi poată îndeplini mai bine chemarea, trebue să-şi aleagă cântece uşoare, curat româneşti, ferindu-se de compoziţii cu solo, pentrucă soliştii buni sunt foarte rari la noi. Compoziţia „Brumărelul" a lui I. Mureşianu a fost cam schimonosită din partea soliştilor. Concertele din Oraviţa, altfel, ca toate sărbările, au fost o frumoasă manifestaţie culturală a poporului nostru. O. C. T. www.dacoromanica.ro N'rul 18, 1908. LUCEAFĂRUL 445 Din literatura străină. SynnOve Solbakken de Bjornstjerne Bjornson. Capitolul V. (Urmare.) Oamenii vorbiau între ei, unii râdeau, alţii ziceau că tot e prea mult, atâta ceartă şi bătaie la o nuntă şi să te legi aşa, din chiar senin, de-un om străin, care vrea să plece ’n pace în calea lui. TorbjOrn se ’ntoarce să vadă unde e căruţa, fiindcă totuş ar fi voit să plece. — După cine te uiţi, zise Knut, SynnOve e doară hăt departe. — Şi ce-ţi pasă ţie? — Drept ai. De aşa femei prefăcute, nici n’are să-mi pese; dar poate că ea te-a făcut aşa fricos. TorbjOrn nu mai putu răbda. Se uită împrejur măsurând locul. Câţiva bătrâni încercară din nou să-l domolească, spunându-i că destul necaz şi jale pricinuise Knut la nunta asta. — Mie n’are să-mi facă nimic, zise Torb-jOrn şi toţi tăcură. Unii ziceau : — Să se bată odată, că de mult se tot uită chioriş unul la altul; pe urmă s’or împăca ei. — Fiecare dintre ei vrea să fie cel dintâi în sat; acum să-i vedem. — N’aţi văzut cumva pe Torbjorn Gran-liden, zise Knut; par’că l-am zărit pe aci prin curte. — Da, e aici, strigă TorbjOrn şi în aceeaşi clipă îi trase lui Kunt o palmă de-i ţiuiră urechile şi se răsturnă peste câţiva inşi. Se făcu tăcere. Knut se ridică şi, fără să zică un cuvânt, se năpusti asupra celuilalt. Torbjorn se feri lovindu-1 la râpdul lui. Se încinse o luptă straşnică cu pumnii. Loviturile lui Torbjorn cădeau dese şi, cum ziceau unii, destul de grele. ' — Şi-a găsit Knut omul, - zise băiatul care luase calul — faceţi loc. Femeile fugiseră; numai mireasa rămăsese pe trepte şi privea. TorbjOrn o văzu şi se opri puţin. Atunci zări în mâna lui Knut un cuţit, se gândi la cuvintele ei: „Knut nu e om bun“ şi-l lovi cu aşa putere peste încheietură de-i căzu cuţitul cât colo, iar braţul i se lăsă amorţit la vale. Knut luptă greu acum, numai cu un braţ. TorbjOrn îl ridică şi-l purtă, până când la urmă, îl trânti de câteva ori de pământ. Altul, în locul lui s’arfi predat, el însăaveâ spinare bună. Tot luptându-se ocoliră curtea şi ajunseră în dreptul treptelor. Aci îl mai ridică pdată şi-l izbi în jos de-i slăbiră genunchii şi căzu pe lespezile de piatră. Rămase nemişcat acolo, se văietă odată şi ’nchise ochii. TorbjOrn ridică fruntea şi se uită împrejur, privirea lui întâlni ochii miresei. Ea strigă: — Puneţi-i o perină sub cap — se ’ntoarse si intră în casă. Două bătrâne treceau vorbind între ele: — Dumnezeule mare, iar zace unul întins; ăsta care-o mai fi? — Knut Nordhaug. — Ei, de-acum s’or rări poate şi bătăile prin sat; că bine-ar face flăcăii ăştia să-şi folosească puterile la treburi mai bune. — Sfântă vorbă grăişi, Randi. Dumnezeu să le-ajute şi să-i înveţe să-şi ridice privirile mai sus. Cuvintele bătrânelor pătrunseră adânc în inima lui TorbjOrn; el nu zisese însă nici un cuvânt, se uită la oameni cum s’adună în jurul lui Knut; mai mulţi îl agrăiră dar el nu răspunse, şi căzu pe gânduri. SynnOve i se arătă şi începu să se ruşineze. Se gândea ce desluşire să-i dea şi vedea că tot nu eră aşa uşor precum crezuse, să-şi schimbe firea. în aceeaşi clipă auzi la spatele lui: „Ia seama Torbj0rn“! Dar până să se întoarcă l-a şi apucat cineva de umeri şi l-a trântit la pământ. Apoi nu mai simţi decât o durere care-1 săgetă adânc, dar nu-şi putea da seamă unde. Auzi voci în jurul lui, simţi că merge în căruţă, i se păru de câteva ori că el însuşi mână caii, dar nu ştia bine. Şi asta ţinu mult. I se făcu frig, apoi cald şi deodată se simţi uşor, uşor ca şi când ar fi plutit, — şi i se desluşi în minte cum crestele www.dacoramamca.ro luceafArui. Nml 18, 1908. 446 Expoziţia meseriaşilor din Blaj: Tipografia archidiecezană şi secţia industriei casnice. copacilor îl poartă, tot mai sus şi mai sus, din vârf în vârf, până sus la movilă, până sus chiar pe culme, şi mai sus încă până pe vârful cel mai înalt; acolo s’aplecâ Synnîive spre el şi-i zicea plângând: Să fi vorbit! Ea plângea cu amar şi-i spunea că bine a văzut cum îi tineâ Knut veşnic calea si cum, la urmă, a trebuit să-l ia. Si-I neteziâ cu mâna uşoară pe o parte, de i se încălzi locul şi plânse atâta, de i se udă cămaşa în dreptul acela. Iar sus pe o piatră ascuţită sta Aslak cocoţat şi da foc la crestele copacilor de pocneau şi trosneau, iar el râdea şi strigă: „Nu dau eu foc ci maică-mea“, iar tatăl său Sămund sta de altă parte şi aruncă saci cu grâu în văzduh, atât de sus încât nourii îi trăgeau la ei şi risipeau de acolo grâul ca o ceaţă; şi i se păreâ aşa a minune, cum se puteâ risipi grâul peste tot cerul. Şi când se uită la Sămund, îl vedeâ mic-mic, tot mai mic de abia se mai zăreâ dela pământ şi totuşi aruncă mereu la saci în văzduh, tot mai sus şi ziceâ: „fă şi tu după mine, fiule". ....Departe, departe printre nori se zăreâ biserica, iar sus pe turn şedeâ femeia bălaie dela Solbakken şi făceâ semn cu batista gălbuie într’o mână şi cu cartea de rugăciuni într’alta, şi ziceâ: „Aici nu intri până nu te-ai dezvăţat de ocări şi de bătăi", - şi când se uită mai bine văzu că nici nu e biserica ci Solbakken, si soarele băteâ în mulţimea > ochiurilor de fereastră de-1 orbeâ strălucirea si-1 sileâ să j tie ochii strâns închişi. > > — Uşor, Sămund, uşor, — auzi o voce şi se deşteptă, ca dintr’un somn adânc, simţin-du-se purtat. Când se uită împrejur se văzu, deodată, în odaia din Granliden; în vatră ardeâ o pară luminoasă de foc, mama sta lângă el şi plân-geâ. Tatăl său îl ridică tocmai pe braţe, ca să-l ducă în odaia de alături. îl lăsă iar binişor jos şi cu glas tremurat se ’ntoarse cătră maică-sa: — Mai trăieşte! > — A deschis ochii, Dumnezeule milostiv, ajută-ne; TorbjOrn, Torb-jbrn, sufletul meu, ce ţi-au făcut!? — şi s’aplecă spre el, şi-i netezi obrajii, pe când lacrimile picurau calde pe faţa lui. Sămund îşi şterse ochii cu mâneca cămăşii şi împinse pe Ingeborg la oparte: — Vreau să-l duc îndată dincolo. îl ridică pe braţe şi făcu semn rname-si să-l ţie de cap. Astfel îl trecură binişor dincolo, îl aşezară pe pat şi-l acoperiră cu grije, apoi Sămund întrebă dac’a plecat sluga. — Uite-1 în curte, răspunse mama. Sămund deschise fereastra şi strigă: — Dacă soseşti într’un ceas, capeţi leafa pe-un an îndoită, măcar de-ar pieri şi calul Apoi se apropie de pat. Torbjorn ţinti la el ochii lui mari şi limpezi şi Sămund îl privi până i se umeziră şi lui ochii. — Am ştiut eu că asa o să se sfârsască — zise apoi încet, se ’ntoarse şi ieşi. Mama şedeâ pe un scăunel la picioarele patului şi plângeâ tăcută. Torbjbrn ar fi vrut să vorbească, simţeâ însă că prea greu i-ar cădeâ şi tăcu. Dar se uită tintă la maică-sa si In-geborg nu văzuse niciodată atâta strălucire în ochii lui, niciodată nu fuseseră asa de frumoşi şi asta i se păreâ ca o prevestire. Deodată izbucni: — îndure-se Domnul de tine; cu Sămund www.dacoramamca.ro Nrul 18, 1908. LUCEAFĂRUL 447 Expoziţia meseriaşilor din Blaj: Industria agricolă şi cojocăritul. s’a sfârşit dacă ne părăseşt, asta o ştiu. Torbjorn o privea încremenit, nemişcat. Privirea lui o pătrunse până ’n măduva oaselor şi începu să ’ngâne un Tatăl-Nostru; credea că nu mai are mult de trăit. Si cum stă aşa, se gândi, deodată cât le eră el de drag la toţi si cum nu erâ nici unul din fraţi acasă. Trimise sus la munte după Ingrid şi un frate mai mic şi se ’ntoarse apoi iar la locul ei. El tot o mai priviâ ţintă şi căutătura lui îi atinse inima, ca un cântec de biserică, care-i ducea domol gândurile într’o lume mai bună. Bătrâna Ingeborg, cu evlavie luă Biblia şi zise: „Am să-ţi cetesc ceva şi-o să te simţi mai bine". Neavând ochelarii la ’ndemână, deschise cartea la o pagină din Evanghelia lui loan pe care o tot cetise de copilă şi-o ştie aproape pe de rost. Nu ştia bine, dacă o ascultă el sau ba, căci zăcea tot nemişcat, cu privirea încremenită; dar ea cetea. Sosi şi Ingrid s’o înlocuiască; Torbjorn dormea. Ingrid plângea mereu. Plângând venise dela munte şi se gândea la Synnove care nu aflase nimic. Veni şi doctorul şi-l căută. Avea o împunsătură de cuţit la o coastă şi erâ greu rănit, doctorul nu zicea însă nimic şi nici nu-1 întrebă nimeni. Sămund intrase cu el la bolnav şi nu l-a lăsat din ochi cât i-a căutat copilul, apoi l-a petrecut la Karjol'), i-a ajutat să se urce şi şi-a scos şapca când i-a spus doctorul că vine şi a doua zi. Apoi s’a întors la nevastă şi i-a spus: — Dacă nu zice doctorul nimic, e rău! Buzele îi tremurau; se lovi cu un picior peste celălalt şi plecă pe câmp. Nu stiâ nimeni unde-a fost. Seara nu s’a întors acasă, nici noaptea, ci abia a doua zi şi erâ întunecat de nu cuteză nimeni să-l întrebe. Nici el nu zise mai mult de două cuvinte: ‘) Karjol = căruţă cu două roate, târlie. — Cum mai i-e? A dormit, răspunse Ingrid, dar e aşa slab de nu poate nici mâna să şi-o ridice. Sămund vru să intre să-l vadă, dar, dela use se ’ntoarse. Doctorul veneâ zilnic. Torb- f jorn puteâ să vorbească, dar nu erâ iertat să se mişte. Ingrid şi mama şi fratele mai mic erau tot la el. Tată-său nu veneâ niciodată si se vedeâ că nu-i cade bine. De câteori se deschideâ uşa, se uită cu ochi mari şi lor li se păreâ că tot aşteaptă pe tată-său. Odată îl întrebă Ingrid, dacă n’ar vrea să mai vadă şi pe alţii din neam, iar el răspunse: — Dacă ei nu vor să mă vadă! Ii spuseră lui Sămund, dar el nu răspunse nimic. In ziua aceea, când sosi doctorul, el erâ plecat; la întors îl întâlni însă. Sămund şedeâ la marginea drumului şi-l aşteptă. Când se apropie, îi dete ziua bună şi întrebă de băiat. — în rea stare l-a adus; fu răspunsul scurt. — O să scape? întrebă Sămund şi-şi făceâ de lucru cu chinga dela şeaua calului. — Mulţumesc, e bine prinsă. — Nu era bine ’ntinsă. Şi după câteva clipe de tăcere, în, care Sămund îşi făceâ mereu de lucru cu hamul, ca să nu se uite ’n sus, doctorul zise: — întrebai dacă scapă; aşa cred, de bună seamă. www.dacoramamca.ro 448 LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1908- Atunci Sămund ridică capul. — Nai mai e ’n primejdie? — Nu, de vre-o câteva zile, — răspnnse doctorul. Şi în ochii tatălui se iviră lacrimi. Cercă să ie şteargă dar în zadar căci se iveau altele. — Curată ruşine, cât îmi e de drag feciorul ăsta; dapoi vezi tu, doctore: flăcău mai chipeş nu-i în tot ţinutul. Doctorul se înduiosă: — Şi de ce n’ai vrut să ştii nimic până azi? — N’am fost în stare s’aud, — şi se luptă cu plânsul care-1 năpădeâ mereu,—ş’apoi erau şi femeile; se uitau ţintă la mine şi aşteptau să ’ntreb şi eu atunci nu puteam. Doctorul îl lăsă să se liniştească; apoi îl privi Sămund drept în ochi şi-l întrebă deodată: — îşi va câştigă el oare sănătatea deplină? — Până la un loc, da; adecă asta nu se poate spune de bună samă. Sămund rămase pe gânduri, şoptind: „Până la un loc... Apoi ridică repede capul şi zise: „Mulţumesc de ştire", întinse mâna medicului şi plecă. Cam în acelaş timp, Ingrid şedeâ lângă bolnav: Dacă te simţi destul de bine, vreau să-ti povestesc ceva despre tata. — Spune. — Apoi în sara întâi, când a fost doctorul aici, tata s’a făcut deodată nevăzut şi nu ştiâ nimeni unde s’a dus. Şi el se dusese dincolo la nuntă şi toţi oamenii s’au speriat când l-au văzut. Şi s’a aşezat între ei, a beut cu ei, şi mirele spune c’a beut cam mult tata. Pe urmă a ’nceput să întrebe cum a fost cu bătaia şi-a aflat întocmai cum s’a petrecut. Apoi a venit Knut şi tata i-a zis să spuie acum el încă odată cum a fost, şi s’au dus în curte chiar Ia locul unde v’aţi luptat. Toţi oaspeţii după ei. Şi Knut a ’nceput să spuie cum ai fi umblat tu cu el şi cum i-ai lovit tu mai întâi braţul de i-a amorţit... şi s’a oprit. Iar tata a ’ntrebat de n’a fost cumva asa y mai departe? Şi-a apucat pe Knut de piept, l-a ridicat şi l-a culcat jos pe piatra unde se mai vedea sângele tău. Cu stânga îl ţinea bine iar cu dreapta şi-a scos cuţitul. Knut îngălbenise şi nu se mişcă de Ioc, oaspeţii amuţiseră. Unii au văzut lacrimi în ochii tatii, dar lui Knut nu i-a făcut nimic. Şi tata iar l-a ridicat, apoi l-a aruncat îndată iar la pământ şi i-a zis: „Nu-mi vine să te las din mână" şi s’a uitat ţintă la el şi nu l-a lăsat. Şi au trecut două bătrâne şi una i-a zis: „Sămund Granliden, adu-ţi aminte de copiii tăi." Atunci, spun, că tata i-a dat drumul lui Knut şi ’ntr’o clipă a pierit din curte. Dar şi Knut s’a şters dela nuntă şi nu s’a mai arătat. Abia isprăvise Ingrid de povestit, când uşa se deschise şi cineva vârî capul în odaie. Eră chiar tata. Ingrid ieşi îndată iar Sâmund intră. Ce-au tot vorbit cei doi n’a putut nimeni află. Mama însă ascultase la uşe şi i se păruse c’aude vorbind de însănătoşarea copilului şi întru cât se va putea vindecă. Nu ştie însă de tot bine şi nici nu cuteză să intre până eră Sămund acolo. Când a ieşit Sămund dela copil eră de tot blând şi aveâ ochii roşii. Trecând pe lângă Ingeborg, îi spuse: „De trăit, o să ne trăiască, dar de-si www.dacoromanica.ro Nrnl 18, 1908. LUCRA RĂRIT L 449 va redobândi sănătatea de tot, numai cel de sus stie.“ » lngeborg începu să plângă şi ieşi cu bărbatul afară. Se aşezară în curte pe trepte, şi despre multe, multe se sfătuiră amândoi. Dar când Ingrid intră binişor la Torbjbrn, el avea un bileţel în mână si îi zise încet si liniştit: y y y y — Dă-1 Synnovei când o vei întâlni. Iar Ingrid, după ce l-a cetit, s’a ’ntors şi-a plâns, căci pe bilet sta scris: Preacinstitei fecioare Synnove a lui Guttorm în Solbakken! Când vei ceti aceste rânduri, sfârşite vor fi toate între noi. Căci nu sunt eu acela ce e scris să fie al tău. Să ne-ajute Dumnezeu Ia amândoi! Toibjurn Granliden a lui Sămund. (Va urmă.) Cronică. Sculptorul Ioan Iordănescu. De câteori aflăm veşti despre ivirea unui talent artistic, simţim bucuria nădăjdilor nouă pentru viitorul artei noastre. In anii trecuţi am atras atenţiunea publicului asupra sculptorului Brâncuş, care prin lucrările sale se impune tot mai mult în metropola artei moderne, care este Parisul. Acum avem mulţumirea sufletească de a vorbi de un nou talent, care a fost apreciat în străinătate. Acest talent e sculptorul loan Iordănescu, dintre lucrările căruia cele două pe cari le reproducem în numărul de faţă au fost admise la expoziţia Salonului din Paris, deschisă la sfârşitul lui Martie a. c. (Despre această expoziţie vom vorbi într’un număr viitor, aducând mai multe ilustraţii.) I. Iordănescu s’a născut la 1881 în Bucureşti, unde a urmat liceul şi unde, în 1904, a mântuit şcoala de Bele-Arte cu un succes sgomotos. La 1905 a luat parte cu două lucrări la expoziţia întocmită de Ministerul instrucţiunii publice din România, atrăgând asupra-i atenţia cunoscătorilor. în 19C6 expune la expoziţia „Tinerimii artistice" şi la expoziţia jubilară, între altele „Micul Dorobanţ", o minunată lucrare ca expresie a figurci şi moliciune a formelor, pentru care a fost medaliat. In 1907 pleacă la Paris, unde studiază cu Julien şi cu Verlet. Fiind un mare admirator al artei clasice, în 1908, trece în Italia, pentru a studiâ marii maeştrii. Revista „L’art ancien et moderne" în numărul din Martie, reproducând cele două lucrări, expuse la Salon, le face următoarele apreciere. „I. Iordănescu nu caută simplu efectul plastic al formelor în operile sale, ci se sileşte a le da puterea de viaţă care zguduie şi emoţionează. Cele două opere pe cari le expune „Grija de mâne" şi „Fericirea unei tinere mame" sunt remarcabile prin justeţa construcţiei lor şi prin dulcea emoţie, ce o trezeşte în ceice le privesc". Artistul însuşi se pare a fi încântat de recunoaşterea talentului său, de care a avut parte la Paris. El scrie unui prietin: „Am răzbit acolo, unde dela început am ţintit, acolo unde cred eu că se face adevărată artă, unde se păstrează -gustul artei clasice, unde evoluţia artistică se face cu paşi înceţi, dar siguri — adevărata evoluţie". Din parte-ne dorim tânărului sculptor, care acum lucrează în Neapole, să înzestreze arta noastră cu opere cât mai desăvârşite şi să reuşească a-i cuceri un loc de cinste în mişcarea artistică universală. * T. Conferinţele „Asociaţiunii". Cu începere dela 1 Novembre a. c. şi până la 31 Martie 1909, primul nostru aşezământ cultural aranjează conferinţe pentru pătura noastră cultă, în toate centrele româneşti mai de seamă. Biroul central al Asociaţiunii, care e însărcinat cu organizarea acestor conferinţe, a adresat o circulară tuturor directorilor de despărţăminte, învitându-i să-i înainteze până la 1 Octomvrie a. c. lista conferenţiarilor şi titlul conferinţelor. Nădăjduim că se vor află, în cât mai multe centre, cel puţin câte cinci conferenţiari cari să se angajeze cu ţinerea unei conferinţe. Pe lângă conferenţiarii locali se vor împărţi, pentru fiecare centru, şi alţi conferenţiari din alte localităţi. Programul general al conferinţelor, alcătuit de biroul central, se va publică în cursul lunei Octomvrie în ziarele noastre, aşa că la 1 Noemvrie ele se vor puteâ începe. îndeosebi membri secţiunilor ştiinţifice-litefare au îndatorirea să stăruie din răsputeri, prin îndemnuri şi prin muncă, ca aceste conferinţe să fie cât mai reuşite. Domnii conferenţiari, de odată cu anunţarea conferinţei, ar fi bine să declare, dacă sunt dispuşi să o ţină şi în altă localitate, intorcându-li-se, din partea Asociaţiunii, cheltuielile efective. îndemnăm pe On. noştri cetitori să atragă atenţiunea cunoscuţilor lor asupra acestor conferinţe, despre cari vom vorbi şi mai pe larg. T. * Zaharie Bârsan la Sibiiu. în seara de 4 Sept. n., d-na şi dl Bârsan, în drum spre Bucureşti, unde îi aşteaptă la „Teatrul Naţional" un teren mai larg de activitate, — au dat o reprezentaţie în sala festivă a „Muzeului naţional", jucând două piese noi: „Ursul" de A. Cehov şi „Adresa greşită", o piesă localizată; amândouă comedii în câte un act. www.dacoramamca.ro 450 LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1908. Deşi anunţarea reprezentaţiei s’a făcut in momentul clin urmă, sala a fost aproape plină, semn vădit cât de mult ţine publicul românesc din Ardeal la artiştii săi. Dragostea cu care d-na şi dl Bârsan sunt întim-pinaţi ar trebui să-i îndemne şi pe ei să aleagă pe viitor alte piese, în cari să-şi poată desfăşură mai mult talentele dramatice atât de frumoase. în ce priveşte jocul d-nei şi dlui Bârsan, nu putem decât să repetăm elogioasele aprecieri din trecut... Au jucat cu verva şi au secerat aplauze zgomotoase. în pauză, d-na Bârsan a declamat câteva poezii scurte de G. Coşbuc, iar dl Calmuţchi, un tânăr artist dramatic de viitor, care a jucat în „Adresa greşită1' un rol însemnat cu mult talent de interpretaţie, a predat câteva monologuri comice, încântând publicul, deşi conţinutul lor lăsă de dorit... S. * Saphir. Un nume aproape necunoscut pentru generaţiile tinere, care însă pe vremuri, în epoca premergătoare revoluţiei din 1848, eră în gura tuturor. Satiricul şi recenzentul, odinioară atât de iubit şi lăudat, înduşmănit şi hulit, nu mai există decât pentru scrutătorii istoriei literare. Născut în Ungaria, la Lovasbereny, ca băiat tânăr şi-a părăsit casa părintească şi. dedicându-se carierei de gazetar, a colindat prin Pesta, Viena, Berlin, MUnchen, făcându-şi pretutindeni duşmani prin ironia sa necruţătoare. în cele din urmă s’a aşezat la Viena, unde a redactat revista „Der Humorist" şi a trăit mereu in ceartă cu toţi scriitorii cu nume din Viena. Superficial, lipsit de orice fond moral, toate scrierile lui — schiţe, nuvelete, poezii, reccnziuni, conferenţe publice — sunt un amestec de personalităţi, calambururi şi glume etimologice, scăpărătoare uneori, dar nelăsând nici o impresie în mintea cetitorilor şi ascultătorilor săi. A fost un spirit de observaţie fin, scânteietor, dar n’a ştiut încălzi niciodată. Operele lui, adunate în două volume mari, nu se mai găsesc decât în rafturile bibliofililor... A murit uitat şi părăsit, dupăce de mult încetase de a mai fi satiricul temut, la 5 Septemvrie 1858. Acum se împlinesc 50 de ani dela moartea lui şi aceasta ne-a îndemnat să-i dedicăm aceste şire. S. * ■ Anuarul XI. al Societăţii pentru fond de teatru român pe anul 1906—7. Anuarul cuprinde: discursul dlui Virgil Oniţiu, rostit la deschiderea adunării generale a Societăţii, ţinute în Cohalm, în care se face aprecierea personalităţii fostului preşedinte losif Vulcan şi discursul dlui losif Blaga, secretarul societăţii, rostit la mormântul lui losif Vulcan; apoi cele două conferinţe cetite la adunarea generală din Cohalm. Dl Dr. Vaier Branişte în „Pro memoria" vorbeşte de losif Vulcan, spunând că el a fost unul dintre creatorii publicului nostru cetitor şi iubitor de limbă românească, losif Vulcan „cinci decenii fără contenire a tot netezit calea şi ocrotit înfiriparea vieţii artistice-literare la noi". Dl Aurel P. Bănuţiu, în conferinţa sa „De după culise", vorbeşte despre scenele teatrelor moderne şi despre înscenarea pieselor, arătând importanţa regi-sorilor. Toate aceste cunoştinţe le-a împrumutat — după cum ne spune atât de sincer — dintr’un calendar unguresc. In partea a doua a conferinţei care n’are nici o legătură cu partea întâia, se ocupă de problemele mişcării teatrale dela noi, îndemnat mai mult — se pare — de nişte articole ale noastre, lată ce crede d-sa în această privinţă: 1. Să se sporească pe toate căile posibile capitalul societăţii. Toată lumea e de părerea aceasta. Vorba e însă, dacă sporirea capitalului nu se poate face, jucând şi teatru. 2. Să începem a construi în toate centrele mai de seamă scene stabile. Lucru pe care noi îl spusesem încă 1906. 3., 10—15 ani să preparăm terenul pentru teatrul de mâne-poimâne, printr’o organizare sistematică a mişcării diletantiste existente, prin crearea de reuniuni dramatice şi prin crearea unui reportor sănătos! Foarte frumoase planuri, pe cari dl Bănuţiu, în calitate de director artistic, desigur îşi va da toată silinţa să le realizeze. 4. Să se deie două burse anual, ca într’o bună zi să ne trezim cu mult aşteptata trupă artistică. Dl Bănuţiu spusese, înainte cu câţiva ani, să nu se mai deie burse. Dar omul îşi schimbă părerile. Aceste sunt „cărăruşele înţelepte" pe cari dl Bănuţiu îndreaptă mişcarea teatrală a „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român". Nefiind nimic nou în această formulare a problemelor societăţii nu mai insistăm asupra lor, mai ales că sperăm să mai putem reveni. Dl Bănuţiu ne spune câ „munca aceasta pregătitoare va avea şi ea un bogat conţinut etic-naţional, dacă din nenorocire el nu poate fi deocamdată pur artistic". Chestiunea cu „arta pentru artă" şi cu moralitatea şi naţionalitatea în artă o întâlnim, de o vreme încoace, tot mai des in presa noastră. Şi e bine că se accen-tuiază principiul etic şi naţional în mişcarea noastră artistică. Să nu se uite însă că arta adevărată nu e străină sau Indiferentă faţă de aceste principii. Dimpotrivă ele trăiesc în orice operă de artă; în anumite puncte creaţiunea artistică e condiţionată chiar de ele. Confuziunea, in această chestiune, provine credem, pe deoparte, fiindcă creaţiunea artistică se judecă din punct de vedere al publicului, pe de altă parte, fiindcă se crede că multe creaţiuni slabe sau chiar imorale se cred că se pot justifică cu principiile „artei pentru artă". Adevărata operă de artă, repetăm, are întotdeauna un „bogat conţinut etic-naţional". Prin urmare, în interesul mişcării noastre artistice, să nu facem greşala de a întronă exclusiv principiul etic-naţional, în judecarea operilor artistice, căutând, prin aceasta, să susţinem creaţiuni, cari din punct de vedere artistic n’au nici o valoare. ' Dl Bănuţiu, ocupându-se cu un articol al nostru, crede că la noi nu e posibil să se reprezinte şi operete în oraşele mai mari, zicând că nu avem operete româneşti şi n’are cine să le joace. După cât ştim „Societatea pentru fond de teatru" a cumpărat „Craiu nou" de Porumbescu. Pentru ce l-a cumpărat? Nu ca să se reprezinte? Mai avem „Moş Ciocârlan" de Flondor şi www.dacoromanica.ro Ni-ul 18, 1908. LUCEA FARUL 451 „La şezătoare" de Tib. Brediceanu, cari s’au şi reprezentat la. noi. Şi mai sunt şi alte compoziţii, lată un început, care, cu ajutorul reuniunilor de cântări din centrele mai însemnate, s’ar putea desăvârşi. De ce se miră, deci, dl Bănuţiu de propunerea noastră ca de o imposibilitate?! In aceeaşi conferinţă dl Bănuţiu, deşi afirmă că n’a avut intenţia „a dăscăli pe nimeni", e cam războinic şi vorbeşte dc-a călare. Deşi cunoştinţele d-sale din calendarele ungureşti nu-l îndreptăţesc la aceasta. In conferinţa d-sale mai găsim şi greşeli de limbă, de exemplu: „iluzie senzuală", „prestanţă" în loc de prestaţiune ş. a. in. d. Un articol foarte interesant şi instructiv în acest Anuar e al d-lui Horia P. Petrescu, intitulat „Probleme teatrale". D-sa ne informează despre încercările din străinătate de a înfiinţa teatre poporale. Şi are perfectă dreptate, când spune că noi ar trebui să profităm din aceste experienţe şi să imităm ce găsim bun la alte popoare. Anuarul mai cuprinde o dare de seamă a d-lui Al. Bogdan despre „Frăţânii" (die Oeschwister) de Goethe, traducere de Băilă, şi partea administrativă a societăţii. Din acest anuar lipsesc datele instructive privitoare la mişcarea noastră teatrală. O. C. T. * Cultură şi conferinţe. Sub acest titlu, dl lorga se ocupă, în „Neamul Românesc", Nr. 104/908, de conferinţele pe cari Asociaţiunca încearcă să le aranjeze în toate centrele româneşti mai de scamă. D-sa îşi exprimă teama că în multe părţi ele nu vor avea rezultatele dorite. Se poate. Toţi din toate părţile să ne dăm, însă, silinţa să reuşească cât mai bine. Şi dacă în primul an se vor ţinea cu scăderi, să nu disperăm şi să nu ne năniolim în critica stearpă a nepu-tinţii, ci să le urmăm cu îndărătnicie, căutând să ne împlinim fiecare datoria în conştiinţă şi cinstit. Şi atunci putem fi siguri că, în doi trei ani, vom avea conferenţiari din ce în ce mai buni şi conferinţe tot mai reuşite. La toată întâmplarea e bine să ţinem scama de sfaturile dlui lorga: Să ne ferim de a banalisă aceste conferinţe! Să ne ferim de a ţinea şi de a ascultă orice conferinţă. Înţelepciunea oamenilor încredinţaţi cu conducerea conferinţelor în diferitele centre, precum şi biroul central al Asociaţiunii, care e însărcinat să facă programul lor general, nădăjduim că vor şti păzi prestigiul acestor conferinţe. Dl lorga mai spune că nu numărul conferinţelor hotăreşte ci calitatea lor. E măi important să se ţină conferinţe puţine şi bune — zice d-sa — decât multe şi slabe. Foarte adevărat! Rugăm, însă, pe toţi voitorii de bine ai mişcării noastre culturale să nu aştepte prea mult dela noi. In împrejurările neprielnice de aici, c mult, dacă în fiecare centru românesc se aude o limbă românească cum se cade, dacă în fiecare centru se pot ţinea măcar cinci conferinţe bune, fără pretenţii de originalitate şi de erudiţie - cari sunt calităţi mai rari —;e destul să fie nişte studii conştienţios făcute, în care conferenţiarul să atragă atenţiunea auditorului fie asupra operilor literare române şi străine, fie asupra problemelor mari, cari se agită în străinătate şi din cunoaşterea cărora am putea trage şi noi vre-un folos. O deosebită atenţiune va trebui să se deie chestiilor româneşti. Nădăjduim că cu timpul, când se va putea fixă un număr oarecare de conferenţiari buni, aceste prelegeri se vor ţinea mai sistematic, tratându-se în fiecare centru subiecte după un plan de mai înainte stabilit. Astăzi suntem siliţi să facem începutul prin încercări şi cu ajutorul oamenilor pe cari îi avem. Neapărat că ar fi mult mai uşor, dacă am putea recurge şi la ajutorul conferenţiarilor din România. Conferinţe ţinute de un N. lorga, A. C. Cuza, C. Stere, B. Delavrancea, Vlahuţă, Gherea, Maiorescu şi de ceilalţi fruntaşi ai mişcării noastre culturale, ar fi adevărate serbători naţionale pentru noi. Dar, cu durere, trebue să renunţăm la ele. Poate, insă, că în afară de cadrele Asociaţiunii s’ar putea organiză şi asemenea conferinţe, in legătură cu alte serbări de caracter particular. Deocamdată să fim mulţumiţi, dacă vom putea înşghcbâ o mişcare culturală, prin conferinţe, ţinute noi de noi. La lucru deci! T. C. $ Ştiri. Cunoscutul scriitor macedonean, dl Nicolae Baţaria, din încredinţarea comitetului turcilor tineri din Salonic, a cumpărat in Budapesta o tipografie în valoare de 40.000 cor. Tipografia se va instala în toamna aceasta în Salonic, unde va tipări un ziar cotidian turcesc şi o foaie săptămânală românească, „Deşteptarea". * Cele mai bune şi mai complete informaţiuni despre adunarea societăţii pentru fond de teatru român le publică dl P. Locusteanu în „Voinţa Naţională" din Bucureşti, lntr’un epilog (vezi „V. N.“ din 27 August—9 Sept.) d-sa spune că „cultura românească e e una şi aceeaş" şi cu toate aceste vorbeşte de tendinţele spre unitate ale culturei domnilor şi ţăranilor dela noi. Cultura celor două pături, dacă „e una şi aceeaş", nu au rost tendinţele de a o unifică. O mică greşală de logică, pe care o iertăm bucuroşi dlui Locusteanu. * Adunarea cercuală a despărţământului Dej al Asociaţiunii, din acest an, a fost o adevărată sărbătoare culturală. Dl deputat Teodor Mihali, preşedintele desp., a vorbit despre trecutul Românilor din Dej, iar profesorul Dr. V. Bujor a ţinut o conferinţă despre „Chestiunea socială". Corul teologilor din Gherla, ce şi-a câştigat o bună reputaţie, a cântat compoziţii de l. Vidu, N. Şiorban ş. a. Măiestrul lacob Mureşianu a condus minunata-i baladă „Constantin Brâncoveanu". A cântat şi N. Brătianu, un apreciat artist al nostru. Şi s’a încassat pentru Asociaţiune suma de 720 cor., aproape cât la adunarea generală din Şimleu. * în impresiile d-sale din Oraviţa, publicate în „Drapelul", dl I. Vidu face o nedreptate dlui I. Crişan, re-proşându-i că la concertul din Oraviţa a pronunţat www.dacoramamca.ro 152 LUCEAFĂRUL Nrul 18. 1908. haiduc in loc de hăiduc, cum pretinde d-sa că se zice pe tot rotogolul pământului românesc. Dl Vidu greşeşte. Chiar şi ’n popor în cele mai multe locuri se pronunţă haiduc, iar în limba literară, ceeace este hotărîtor, se pronunţă haiduc şi haiducie. * Am primit „Catalogul Muzeului Aman" de Al. Tzigara-Samurcaş, cu o introducere asupra vieţii şi operei artistului şi cu bogate informaţiuni asupra tablourilor lui. Unul dintre numerile viitoare ale revistei noastre va fi închinat acestui artist. * Noi ziare româneşti în străinătate. Săptămânile viitoare va apărea, în Salonic, Turcia, un ziar românesc politic „Deşteptarea", — deocamdată de trei ori pe săptămână. Se va tipări în tipografia proprie a ziarului. Guvernul otoman a dat autorizaţia cuvenită. In America a început să apară o revistă humori-stică-literară românească „Allright". Proprietar şi redactor e dl N. C. Zamfirescu. * Reproducem din „Sămănătorul" sonetele „Sămă-nători" de dl loan Borcia, închinată memoriei lui Gh. Lazăr. *La poezia „Cântecul Ilenei" din nr. 15 dela 1 August s’a făcut în strofa primă, rândul al treilea, următoarea greşală de tipar: in loc de „Tortul mi s’a destrămat" s’a zis „Şorţul mi-s’a destrămat". * In Heidclberg (Germania) s’a ţinut, la începutul lui Septemvrie, al treilea congres al filosofilor. Au luat parte şi câţiva Români. * Dl loan P. Lazar publică in Şimleul-Silvaniei o broşură întitulată „Din viaţa şi activitatea pedagogică a lui V. Gr. Borgovanu", în care se dau informaţiuni amănunţite asupra hărniciei acestui dascăl. In broşură se publică şi câteva scrisori dela dl Titu Maiorescu şi Odobescu. * D. lancu Scurtu, simţindu-se „atacat în caracter", îşi „etalează", în „Sămănătorul", certificatele de civilizaţie şi de bunăcuviinţă. Se ia la întrecere cu măiestrul său, dela care împrumută fraze întregi, fără să le mai pună între ghileinele. Par’că tot eră mai bine dl Scurtu, când făcea serviciul de papagal sub direcţia dlui Iorga! Eră controlat şi îinpedecat să facă o revistă de râsul lumii. * In editura „Minervei" (Bucureşti) a apărut „România pitorească" a dlui Al. Vlahuţă, cu ilustraţii foarte frumoase după Grigorescu. Preţul: 1 Leu 50 bani. * Tot în această editură a apărut voi. al ll-lea din operile complete ale lui Odobescu. * D-na Elena Niculiţă Voronca din Bucovina publică primul volum din ale sale interesante „Studii în Folclor", închinat „Naţiunii române". Primul volum are următoarele capitole: I. Creciunul, II. Bobotează, III. Trif şi Stratenia, IV. Laurul latin, V. Romanii şi Românii, VI. Eroii neamului. * La 11 Septemvrie a. c. se împlinesc 50 de ani de când marele norvegian Bjbrnstjerne Bjornson, p’atunci în vârstă de 26 de ani şi director al teatrului din Bergen, aluat în căsătorie pe frumoasa Carolina Reimers. Din prilejul acestui jubileu de 50 de ani de căsătorie fericită, se pregătesc serbări mari jubilanţilor. * In acest număr reproducem două lucrări nepublicate ale regretatului nostru sculptor, Al. Liuba din Bănat, pe cari ni le-a trimis un prietin al artistului. * La Predeal s’a desvălit bustul lui V. A. Ureche, cunoscutul naţionalist, istoric şi om de litere. * In acest număr dăm câteva ilustraţii dela expoziţia meseriaşilor din Blaj, despre care am vorbit în Cronica Nrului 13/908. * Despre Tolstoi vom vorbi pe larg într’un număr viitor. * In „Pester Lloyd" (Nr. 219/908) profesorul St. Groh, vorbind de expoziţia de artă bisericească din Budapesta, apreciază în termini călduroşi pe pictorul nostru O. Smighelschi. II pune alături de Carol Lotz, cel mai mare pictor bisericesc al Ungurilor. Poşta Redacţiei. A1. P. B. Craiova. Sunt versuri frumuşele, unele cu reminişcenţe eminesciene. Au defecte de formă, cari se pot îndreptă. Ne pare rău că timpul nu ne permite să vă scriem scrisori particulare. * * * Bucureşti. Reproducem „Singurătatea" din scânteierile mărunte ce ne-ai trimis. Un plop bătut de lună Doinind a adormit. Străduţa-i liniştită Iar cerul e senin; Arar tresare lin O boare adormită. — Departe aiurit Un cântec trist răsună. C. F. Buc. Traducerea din Heine are mici greşeli de formă. Bibliografie. I. L. Caragiale, Xoce/e, povestiri, opere complete, Minerva. Bucureşti, 1908. Preţul: Lei 1.50. 1. L. Caragiale, Momente, Schiţe, Amintiri, opere complete, Minei va. Bucureşti, 1908. Preţul: Lei 2.—. 1. L. Caragiale, Teatru, opere complete, Minerva. Bucureşti, 1908. Preţul: Lei 2—. C. Sau du-A Idea, Sfaturile a mei plugar luminat. Cărticica I-a, Minerva. Buc. 1908. Preţul: 50 bani. V. A 1 e x a n d r i. Trei ronvorbiri cu Napoleon al IlI-tea, pubiicate în «Biblioteca şcoalei secundare» de dl D. Mun-teanu, Râmnic. Ploeşti, 1908. Preţul: 25 bani. Is i d o r I eşa n u, Despre noroc, studiu etic-moral, Ediţ. autorului. In coinisiune la libr. I. Ciurcu, Braşov, 1908. Preţul: 1 cor. 80. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. TIPARUL LUI \V. KRAFFT ÎN SIBIUL www.dacoromanica.ro