Anul VII. Nr. 16. -tj: Sibiiu, 15 August 1908. * Abonament: Austro-Ungaria: 1 an . . .12 cor. Ed.de lux 20 „ 0 luni . . 6 „ Ed.de lux 10 „ România: 1 an . . .16 cor. Ed.de lux 25 „ 6 luni . . 8 . Ed.de lux 13 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor, in România şi în Străinătate: 1 an 12 cor. s a n a r a l. Victor Eftiiniu . . O.C. şi A. Tăslăuanu Dări de seamă: înviere (poezie). Ghiuţu. Cântec (poezie). Monum. antice din Roma Cronică:. (Termele lui Caracalla). Afrodita (poezie). Synnove Solbakken de BjOrnstjerne Bjornson (trad.) Ilustraţiuni: Vederi din Roma (Termele lui Caracalla). A. Vlahuţă: „Din trecutul nostru". Bertha von Suttner: Jos armele. f Nicolae Popea. Inaugurarea teatrului poporal român din Şoimuş. — Poşta redacţiei. — Aviz. ABONAMENT: (E«stro*Hngaria: 1 an...............12 cor. Ed. dc kix ... 20 cor. 6 Ioni..............6 „ „ „ „ ... 10 „ Ediţia pentra preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor. România şi în Străinătate: l an...............16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. 6 luni..............8 „ „ „.............15 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor. Reclamaţiile sunt a se face in curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani in mărci postule. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). Scoarţe pentru Luceafărul orice an cor. 2.—. Florărie românească în Budapesta. Prăvălia Seyderlielm Bruno (Vâczi-utcza 7) una dintre cele mai frumoase prăvălii de Hori din Budapesta îu zilele trecute a ajuns în proprietatea d-nei Maria Căicuţiu. D-na Căicuţiu a fost până acum conducătoarea in timp de vre-o 10 ani a primei florării de aici Szelmâr, căreia i-a adus mare renume, prin recunoscutul său gust artistic şi în special prin diferite decoraţiuni admirabile în urma cărora a câştigat mai multe premii. Renumele deosebit al d-uei Căicuţiu se dovedeşte deja prin faptul, că abia de câteva zile a luat în primire prăvălia şi deja a primit nenumărate comande din partea celor mai distinse familii, cari o cunoştea deja din firma Szelmar. Recomandăm în deosebita atenţie a publicului românesc florăria aceasta care poartă şi mai departe firma avută. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL REVISTA ILUSTRATĂ CENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ stib îngrijirea uncii comitet de redacţie. Colaboratori: I. Adnnt, I. Agârbiccanu, Z. bârsan, G. Bogdan-Duicn, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brcdiceanu, I. Ciocârlan, V. Ciollcc, Al. Ciura, Maria Cunţan, I. Duma, Elena Earago-Fatina, O. Goga, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, II. P. Pelrescu, Ecatcrina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldca, M. Siniioucscu-Râniniccanu, I. U. Soricu. Orice reproducere, fără indicarea ii rarului, cule oprită. înviere.*» € ’n cuib la noi visatul sol de pace, C îngerul chemat în nopţi sibastre Să ’mbinc două suflete sărace... îl simt deasupra capetelor noastre Cum, tremurând, aripile--şi desface... — Vezi suntem singuri... Fruntea mea ferbinte 0 sprijini tu cu mânile--amândouă, 0 sprijini tu şi mâna ta nu minte, nevasta mea... — Ca faţa unei sfinte, Ai chipul blând şi ’n ochi sclipiri de rouă, Ci se deschid ca bine să cuvinte Căccrca ast’ atât de dulce nouă ... ... Şi stăm uitaţi... 6--atâta pace ’n casă, Doar’ în cămin jăratecul tresare Şi mor cărbunii arşi de ’nfiorare, Când cade=o dulce--adormitoare lene Şi ’n noapte ’ncet pe creştet ni se lasă, Coboară lin, ne--alunecă pe gene, Ca o broboadă albă de mătasă ... în pacea caldă visurile toate Pe--acelaş drum se duc îngemănate, Când ochii mei în noaptc--şi fac cărare, neştiutori călătoresc în zare, îmbrăţişând câmpiile de gbiaţă ... Zadarnic cer un picur de viaţă ... Dorm zăvorâte ’ndeninurile firii Şi luna trece, galbenă la faţă, ncmilostivă ’n drumul strălucirii... *) Din volumul tic poezii tc se va pune sub tipar. £u stau pierdut, înlănţuit de frică, Când într’o clipă câmpul se ’nfioară. Din adâncimi un urlet se ridică; Simt tot mai dârz cum bolta o despică, în drum năvalnic suie şi coboară Pustietatea albă de zăpadă. Frământă creasta plopilor din vale, îngrozitorul chiot de osândă. Şi tremură omătul pe livadă, — Când de departe--un lup îşi taie cale Şi--şi strigă nopţii patima flămândă. în ochii verzi văd fulgere de ură, Văd neînfrânta sete de viaţă, lTlă biruie păgâna lor arsură ... Ci nu cunosc a jugului povaţă! Ce înţeleg neîmblânzită fiară, Cu frate bun al visurilor moarte, mustrarea ta, cernii vine de departe, Coveşte=adânc şi ’ncepe să mă doară ... Ce--ascult strivit, ostaş fără bodină, Cu sol răzleţ al patimilor mele, îmi tulburi pacea cerului cu stele, Şi mă cobori din lumea lor senină. De glasul tău ce strigă ’n întunercc Se frâng şi cad zăvoare ferecate, Se frâng şi cad şi lanţuri n’atn să ferec Adânca cript’a vremilor uitate. Simt sufletul cum calcă pe ruine, Biruitor îi fulgeră armura; Un mândru mort s’a deşteptat în mine Şi chipul lui cutremură--mi făptura ... ’ 1* www.dacoromanica.ro 380 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1908. ITlărită fii, tu clipă ’nfricoşată! C=ai înviat pe cel de=odinioară Şi i=ai trezit durerea îngropată Cu glasul tău, neîmblânzită fiară! €şti tot cel vecbiu, cuni te ştiam odată, Când, în tăcerea umedei mansarde, Cu împleteai din fulgere cunună Şi ’n tremurarea razelor de lună întretăiai tăriile cu sborul!... Pe=acelaş drum treci vămile vieţii Şi fruntea ta şi sufletul tău arde, neînfrânate sol al dimineţii! Dă=mi mâna ta, frumoasa mea copilă, Să prăznuim măreaţa înviere! n’auzi eterna lumilor durere? Din mii de guri s’a deşteptat la poartă! fiorul vecbiu de dragoste şi milă ITlua înviat amărăciunea moartă Şi glasul ei din cuibul tău mă cere. — Dă--mi mâna ta, frumoasa mea copilă! Octavlan Goga. Ghiuţu. De câteori avea vr’un năcaz ori vr’o bucurie mare, Ghiuţu bea până da cu oala ’n câni. Bucurii avea rar de tot: când adună ceva criţăraşi mai mulţi, când se ’ntâlneâ cu vr’o rudenie depărtată, ş’acum de curând, când îi muri nevasta. Că nevasta l-a bolit cincisprezece ani încheiaţi, i-a tot tuşit, i s’a tot înecat şi i-a holbat din ochi să-l sperie. Când a murit cu greu se mai putea cunoaşte dintre scândurile patului vechiu, aşa eră de slabă şi de neagră. Dar în schimb Ghiuţu avea necazuri destule. Cea mai cumplită greutate i-au fost cei cincisprezece ani de boală a muerii. Copiii îi făceau iar mult venin. Mai ales o fată, una de-i ziceau oamenii Teca, — fată mare. Aceasta apucase de mică slujnică pe la prăvălii, pe la domnii din sat. în urmă s’a dedat cu domnia, „s’a şpilărit" cum zicea Ghiuţu, s’a dus slujnică la oraş şi de atunci „s’a băgat dracu ’n norocul ei“, cum spunea tată-său. Pe acasă da rar, ş’atunci nu lucră nimic, căpătă cărţi cu poşta, pe cari eră scris „Stimatei domnişoare". Vezi că se purtă acum pieptenată ca doamnele, aveâ rochii şi pălărie. Ghiuţu, când o vedeâ, lăsălucrul baltă, înjură pe copiii cei mai mici şi mergeâ la crâşmă să „s’amurtă" cum ziceâel: „că numai domnii beau de buiaci ce-s, noi sărăntocii bem de năcăjiţi. Bem să ne-amorţim oasele şi sufletul". Şi dacă şi le amorţeâ mergeâ acasă şi începeâ să-şi spovedească fata cea mare: „că tu eşti o spălătură, tu, că ţi-ai uitat de Dumnezeu şi de legea creştinească şi te-ai făcut păgână. Se vede că pe la vr’un jidan eşti slujnică de ţi-ai uitat aşa de maica Pre-cista! Nu rânji, nu rânji că te turtesc. Nu vezi tu că te-arată oamenii cu degetul, nu vezi tu că s’a băgat dracu ’n norocul tău ? Pentrucă eşti ţigană, pentrucă-s eu ineşter-faur, crezi că nu suntem oameni ? Aşa, tu râzi! Noa acum numai să te cari din casa mea, afară din casa mea, afară, afară, afară!" Şi fata, orice vreme să fi fost, în puterea nopţii chiar trebuiâ să plece. Căci lui Ghiuţu i se roşau ochii sub sprâncenele negre, stufoase, par’că-i umblau deodată pe sub pielea neagră a obrazului vietăţi multe, aşa i se mişcă toată faţa, iar pumnii noduroşi i se strângeau gata să izbească. Ghiuţu, — Gheorghiuţ cum i-a popa numele — eră meşter bun, atâta nulnai că n’avuse noroc de muiere ca toată lumea, si acum n’aveâ noroc de copii. Lângă făurişte aveâ o căsuţă de bârne încheiată bine pe din afară, văruită pe dinlăuntru. Aci s’a frământat el multe nopţi cu gândurile, multe-ar fi voit să spuie, să povestească, mult ar fi avut să se ’nţeleagă, dar nu aveâ cu cine. Până i-a trăit muierea tot mai eră ceva, că dacă nu răspundeâ la întrebările lui, tuşiâ cel puţin şi prin tuşă arătă că-i de un gând cu Ghiuţu. Dar copiii nu puneau preţ pe vor- www.dacoromanica.ro Nrul 16, 1908. LUCEAFĂRUL 381 bele lui. Când venea dela crâşmă, ei dur-iniau tun, şi Ghiuţu trebuia să tacă. Dar în schimb Ghiuţu vorbiâ singur. Mai ales în crâşmă. Avea locul său anumit pe un scaun cu spatele stricat. Când se aşeză aci, cu porţia de şpir înainte, se simţea mai uşurat ca la casa lui. Până înghiţea câteva păhărele nu zicea nimic. Dar dela o măsură încolo i se deslegâ limba, privea în păretele afumat din fundul crâşmei, ca si când ar fi acolo cineva, vr’un prieten ori duşman, cu care vorbea omeneşte ori se sfădea. „Las’ să bem, de ce să nu bem? Să bem până trăim. Că dacă murim nici nu mai bem, nici nu mai mâncăm, nici nu mai umblăm pe uliţă, nici nu ne mai îmbătăm. Dacă murim suntem morţi şi s’a isprăvit, lată, muierea mea. N’a tuşit, n’a bolit, nu s’a chinuit? S’acum ce-i? Acum nu mai e nimic. y Nici nu mai tuşeşte, nici nu mai boleşte, acum s’a isprăvit. Cine-i mort îi mort, cine-i viu e viu.“ Aceasta eră filozofia lui aproape din fiecare seară. Dar dacă se oţeleâ mai bine, începea să-şi descopere toate gândurile ce-l munciau în căsuţa aceea de lângă făurişte. Şi vorbiâ curat ca şi când s’ar înţelege cu cineva. Mânile i se mişcau nervoase, făceau semne, închipuiau prin aer lucrurile de cari pomenea, îşi răspundea singur, râzând, mâniindu-se. Vr’un om da cu nasu ’n crâşmă: „Cu cine te ’nţelegi aşa măi Ghiuţu? — Cu mine, numai cu mine. Dar eu vorbesc drept. Eu nici un rău nu zic.“ Omul îsi vedea de treabă si Ghiuţu zicea: y y y „Ce, crezi d-ta că n’am dreptate? Ba am dreptate. Că dacă murim nici nu mai bem, nici nu mai ,’n'iâncăin, nici nu mai umblăm pe uliţă. Acum, zice el popa, că dacă te ’mbeţi ajungi talpa iadului. Eu asta una n’o ştiu, dar de o ştie el, să-mi spui d-ta că el de ce bea? Noi bem de năcăjiţi, da domnii beau de buiaci ce-s, beau că nu mai au ce face cu banii. Că zice şi ficiorul meu, Petrea, iar ai băut vinars! Iar, da, zic eu, ce ai tu de acolo? Tu mi-ai câştigat banii? Tu mă ţii? Ori eu pe tine? Vezi bine! Eu mă culc beat, buimăcit de cap, da’ pân’ a nu se face ziuă de trei ori tot privesc prin fereastră. Şi-mi iau sacul şi mă duc în pădure. Şi când viu acasă cu sacul plin de cărbuni, el doarme încă. Ş’apoi s’apucă şi-mi zice: iar ai beut vinars. Băut da, de răul tău, de ticăloşia voastră, de năcazul meu am beut. Ce crezi tu ? Ei, iac’aşa, eu mi-am câştigat banii. Da eu dacă beau ce fac? Eu înjur ca tine, fac eu comediile pe cari le faci tu? Eu mă culc amorţit, da pe tine te turbează şpiru. Tu rupi gardurile oamenilor, tu iai pietri şi arunci ca nebunii să spargi capetele Românilor. Pe tine trebue să te lege şi să te ducă la casa satului până te trezeşti! Aşa om eşti tu, aşa cinste şi omenie îmi faci tu mie în lume!" De alteori îsi uită de necazurile sale si i y bând îşi aduce aminte de vremile de demult, de oamenii cari s’au strecurat din lume. „Atunci să fi avut zece guri, căci zece inşi te cinsteau deodată c’un păhărel de rachiu. Atunci erau oamenii bogaţi şi voioşi, atunci nu trecea Duminecă să nu fie joc şi petrecanie în sat. Şi iată acum toate bogăţiile din sat parc’au mers în pământ deodată cu oamenii bătrâni. Acum se tocmeşte cu tine de zece ori Românul până să te ’nţelegi cu el, cu cât să-i strângi o roată de car, cu cât să-i pui un raf, ori să-i potcoveşti calul. Şi îţi mai şi strigă: ţigan ticălos! dacă nu-i poţi isprăvi lucrul tocmai la punt.“ De multă vreme fata cea mai mare, Teca cum îi ziceau sătenii, n’a mai dat pe acasă. Mai bine de un an. Ghiuţu nu se gândiâ să se fi prăpădit, dar da cu soceteala că trebue să-şi fi aflat un fecior cu care să fi plecat în lume. Dar n’aveâ timp să se zdrobească mult cu ea. O grămadă de copii mărunţei trebuiau crescuţi, ş’acum, după moartea muierii, eră mai greu. Vedea el Ghiuţu că-i mai greu, deşi s’a bucurat când Susana lui a închis ochii. Căci oricum, o haină tot o spălă, ceva sorbitură tot putea să înciripe, şi ochii îi umblau după copii. Dar acum toate acestea nu-s. Şi fata lui —Teca —a stat vr’o trei săptămâni acasă după moartea bătrânii, dar în urmă a trebuit să plece. N’a mai avut pace. Ghiuţu a blăstămat-o rău: să n’aibă parte de lumina soarelui şi de sănătate! Dar fata nu l-a luat în seamă. Ce să facă ea aci în căsuţa aceea, în sărăcia aceasta ticăloasă? Ştie ea unde are să meargă. Astfel ţiganul a trebuit să-şi iee femee pe ’ l* www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL 382 plată să-i spele, să-i facă de mâncare. Ş’aceasta-I învenina mai tare pe Ghiuţu: „Să ai tu fată, copilul tău, sânge din inima ta, şi să te părăsească aşa la ziua năcazului. Are ea suflet? Are ea inimă?" Şi iar începea s’o blasteme. Dar într’o seară ploioasă de toamnă, cu vânturi aspre, cu mocirlă pe drumuri, în curtea lui Ghiuţu se strecură încet o umbră de femeie, se trase tiptil până sub streşina făuriştii. Aci îşi luă desaga de pe umăr, o puse lângă sine şi, oftând odată din adânc, aşteptă tremurând de frig. în căsuţa din fată eră lumină. Cină în- i i treagă familia, în linişte, ascultând îngânduraţi şueratul aspru al vântului de afară. După cină o copiliţă eşi s’aducă nişte găteje să mai pună pe foc. Dar abia eşi şi, ţipând ca şi când ar fi călcat pe un şerpe, se întoarse izbind uşa după ea. „Ce-i tu fată, ce te-a apucat?" întrebă Ghiuţu. Copila însă nu putu zice nimic. începu să plângă, de se cutremură toată. într’un târziu abiâ putu îngână: „Este-o stahie colo la făurişte. — Este pe mama dracului. Cine ţi-a mai băgat în cap prostii de-acestea?“ Dar ficiorul cel mai mare, Petrea, eşi afară si văzii umbra de sub streşina făuriştii. y > > Se apropie încet: „Tu eşti, Teaco? — Eu, gemu aceasta, din gât par’că. — De ce nu vii în casă? — Mi-e frică. — De ce să-ti fie frică. Tata n’a băut. Ai i mai venit *tu de câte-ori aşa. — Da, dar acum nu pot. Acum mi-e frică. Sunt bolnavă, Petre. Chiar de aceea mi-e frică. Sunt bolnavă tare. — Nu fi proastă tu fată şi vino! Tata n’are să-ţi facă nimic. Aici cum gândeşti tu să stai? lată eşti udă, eşti plină de tină, şi ploauă şi bate vântul. Poate să-ţi fie şi mai rău, dacă zici că eşti bolnavă. — Nu-i nimic. Aşa aş vrea să mor, Petreo, să nu mai văd mâne lumina soarelui." Feciorul nu mai zise nimic, ci-’o prinse de mână ridicând-o puţin. Dar ea se lăsă grea, şi căzu izbindu-se în uşa făuriştii. Petrea intră în casă tăcut, întunecat. Trebue Nrul 16, 1908. că-i mare lucru de nu vrea să vie în casă; alte dăti cum a venit? > „Cine-i acolo afară, cu cine ai vorbit? întrebă Ghiuţu. > —■ C’o muiere. — C’o muiere! Dar ce caută ea pe vremea asta la făurişte. » ' — E Teca, tată, a venit Teca noastră! —- A venit acum? Acum noaptea? Şi de ce nu vine înlăuntru? — Zice că i frică. — Pentru ce să-i fie frică? — Zice că-i beteagă!" Ţiganul nu mai zise nimic o bucată de vreme. Se gândiâ par’că tot mai departe şi nu se mai putea întoarce înapoi cu gândul. Deodată îi fulgeră ceva întunecat prin minte. „Să vie. Să vie numai decât. Vreau s’o văd. Vreau s’o văd la uscat, să n’o las în tina de afară.1' Petrea eşi şi după un răstimp aduse cu greu pe soru-sa, care nu vrea de loc să vină. Ghiuţu stă cu ochii ţintă ca de pradă. Şi când a văzut-o, i-a fost deajuns o clipă, o ochire de lup, ca să înţeleagă tot. Fata se puse greoaie pe-o laviţă, gemând închis, tinându-se de sale. Nu cuteza să se uite la nime, şi-i părea că’n toată clipa ta-tă-so are să s’arunce s’o frământe cu cizmele. Ghiuţu îşi duse mâna în păr. „Asta mi-a mai lipsit, măi copii, firea-ţi voi ai dracului. Ruşinea asta mi-a mai trebuit pe cap! Dar să vedeţi voi, cu mine nu se glumeşte. Cu mine se vorbeşte pe omenie. Ai gândit acum şi tu: mă duc acasă, mă vede tata asa, si-i milă de mine. Să-mi fie milă de tine? De tine care mi-ai amărît toată viaţa? Iaca, draga tatii, mila mea." Şi ţiganul merse la masă, luă un bruş de mămăligă, i-1 puse în mână, apoi ridică desagii, i puse în spate, şi îi deschise uşa: „Dumnezeu aşa să mă pedepsască pe mine de cu dreptate, cum de drept te judec eu azi pe tine. Am vrut să te ţin la casa mea ca pe-o fată, ca pe-un copil. N’ai vrut. Am vrut să te ţiu ca ajutor după moartea mă-tii, n’ai vrut. Acum vii necurată, necinstită si vrei să stai. Dar îţi zic: Acum nu vreau eu. Afară din casa mea şi să nu dea Dumnezeu să te mai întâlnesc odată că, uite aici, prav fac din tine." www.dacoramamca.ro Nrul 1G, 1908. LUCEAFĂRUL :îs:î Copiii cu fecior cu tot tăceau mulcom. S’auziâ tare şueratul vântului de-afară, şi aşa un fuiag rece părea că trece prin capul tuturor. Priveau speriaţi la ţigan şi la fată. Mai ales Ghiuţu eră îngrozitor la vedere; aşa nu l-au văzut copiii niciodată. Fata se sculă gemând şi eşi în noaptea de afară. în casă se întunecă deodată. Se culcară cu toţii, şi par’că nime nu mai suflă, aşa linişte se făcu. Dar Ghiuţu nu putea dormi. Ar fi băut acum o ferie de spirt, ar fi băut până s’ar fi făcut una cu pământul. Dar nu se putea sculă de pe scânduri să meargă la crâşmă. ÎI ardeâ un foc înlăuntru, păreâ că simte cum creşte flacăra, şi păreâ că-i ţintuit de pat. Aşa se frământă multă vreme. Cântau cocoşii de cătră ziuă, cântau a doua oară când Ghiuţu auzi deodată un ţipăt ascuţit ca o sabie, şi ţipătul acela i se înfipse în inimă. Gândeâ că trece, dar îndată alte ţipete, răgnete de om ce moare, pe care-l junghie cineva cu încetul, răzbăteau tot mai des, şi toate se opreau în inima lui. Ghiuţu sări deodată din pat şi ’n capul gol eşi afară. Ţipetele veniau din vecini, dela şura unui român. Sări gardurile şi lângă o grămadă de paie se opri, se plecă şi luă în braţe trupul greu, ce se zvârcoleâ în durerile morţii. Nu ştie cum o aduse pe Teca, cum o aşeză în pat. Se trezi bine numai când o aduse şi pe baba Lina Şi-o lăsă în casă cu fata, iar pe copii i-a dus pe toţi în făurişte. Dimineaţa, Ghiuţu aşteptă la uşa popii. Tras la faţă, întunecat, priveâ cu ochii tulburi în curte şi din când în când, gândindu-se, scuipă pintre dinţi. Când eşi popa afară dădu cu ochii de el. „Dar pe d-ta ce vânturi, meşter Ghiuţule? — Hm, vânturi rele, părinte! — Cum asa? > — Apoi săru’ mâna, am aveâ de botez9t un copil! Şi-i greu de tot! — Cum e greu de tot? — Apoi vezi, săru’ mâna, că nu-i de ţigan. — Va fi de român atunci. Fata cea mare, se vede. — Aceea da! Dar vezi săru’ mâna, că nu-i nici de român. E c’un păgân, un jidan, vai de capul ei. Şi de aceea m’am gândit eu să viu să întreb, că oare dacă-i aşa poate părintele să-l boteze, să-l facă şi pe el creştin? — Se poate, Ghiuţule, cum nu. Botezu-i botez, şi spală de păcat pe oricine. — Vezi că, săru’ mâna, ea n’a fost aşa de vină. El a fost de vină. C’a luat-o, să ierţi, de-a făcut-o doamnă ş’o trăit cu ea, să ierţi, ca şi cu muiere-sa. Da după ce-a avut copil, a dat-o pe uşe afară. îl botezăm, meşter Ghiuţule, si de creste mare îl pui în făurişte. îi dai ciocanul în mână şi faci om harnic din el. E rău că-i din păcat, dar acum ce să-i faci, să-i dai în cap?“ Ţiganul se lumină deodată: „Aşa am gândit şi eu, săru’ mâna! De aceea am luat-o la casă. Ce să Ie faci, nu-i poţi aruncă în drum pe amândoi." Ghiuţu s’a'dus vesel acasă. Si dela botezul j j acela în casa lui s’a făcut pace. Fata,--Teca — s’a îmblânzit deodată. N’a mers mai mult de-acasă ci grijeâ de fraţi ca şi de copilul ei. Şi Ghiuţu nu se mai îmbăta. Bea el de băut şi vorbeâ singur, dar eră mulţumit acum şi nu se mai îmbătâ. Aveâ el un gând bun, cald oarecum, pe care nu l-a spus nimănui niciodată. El a făcut de s’a botezat un copil care de jumătate eră păgân, şi de aceea maica Domnului a întors toate relele spre bine la casa lor. i. ngârbiceanu. Cântec. Scântei şi cenuşă şi flăcări şi fum Asvârle amurgul departe, Iar noaptea le cerne: din scrum şi din foc Lumină şi neguri împarte, Pe neguri în stoluri scânteile ard Şi-n stoluri aleargă pe undă, O lună de ceară se ’nal(ă ’n văzduh Şi alta în valuri s’afundă ... Victor Eflimiu. www.dacoromanica.ro Nrul 16, 1908. :S84 LUCEAFĂIIUt, Monumente antice din Roma. Termele lui Caracalla. încă de pe când eram pe augustul Palatin am văzut din depărtare o năpraznică matahală de ruine: erau Termele lui Caracalla. Ele sunt aşezate spre sudul Romei, dincolo de Caelius; la poalele Aventinului, lângă via S. Sebastiano (vechia Via Appia), adecă pe la mijlocul văii dintre străvechea şi dispăruta Porta Capena dela zidurile Tarquinilor, şi Porta S. Sebastiano de astăzi. Deşi sunt cuprinse în cercul zidurilor cetăţii, aceste terme frunzelor ori de ropotul paşilor furişaţi ai vre-unui trecător. Ai crede că nimic din ceeace vezi n’a fost răsturnat şi înghiţit de talazul vremii, şi că de peste două mii de ani viaţa curge aici fără întrerupere. Iluzia e atât de mare, încât aştepţi să-ţi răsară din vre-o cotitură, venind dela fântână cu ulciorul pe umăr, sau pe cap, vre-una din acele drăgălaşe siluete femeieşti fermecător de simplu şi elegant înveşmântate, care ne vorbesc cu graiu nemuritor în marmurile bătrâne. Dealungul cărării, pe sub garduri de stufiş, vezi cu Termele lui Caracalla văzute despre sud; la mijloc e Caldarium. se găsesc afară de capitala Papilor, care a ocupat mai mult partea despre mează-noapte a Urbii si a lăsat această lăture dintre Caelius şi Aventin aproape nelocuită, tăcută acum şi pustie, dar cu atât mai pitorească prin viile şi grădinile ca şi prin uliţele şi ulicioarele-i mărginite de mici ziduri ce înlesnesc comunicaţia dintre ele. Aici — înţeleg mai ales dacă te cobori pe coasta despre mează-zi a dealului Caelius — ţi se învălue sufletul de un simţământ nou, cu totul altul decât în celelalte colţuri din Roma vizitate de noi până acum. Nicăiri nu respiri atât de mult duhul simplu, idilic, patriarhal al vremii vechi ca aici, între aceste zăplazuri înalte, dogorite de soare sau umbrite de pomi şi de iederă, în liniştea aceasta înmărmurită, abia tulburată de bâzăitul albinilor, de freamătul sau fâşăitul Oraţiu strecurându-se prin umbră frumosul cârd de fete care chicotesc şi râd din prisosul tinereţii lor fericite. Sunt vedenii scumpe, ademenitoare, care te răpesc în lumea lor şi te ţin pironit pe gânduri. Numai când eşi în Via S. Sebastiano şi dai cu ochii de naufragiul fermelor, ţi se stinge visul de o clipă, isbit par’că de suflarea brutală a realităţii; movilele de dărmături de cărămidă roşietică si mohorâtă îţi dau dureroasa conştiinţă a adevărului, pe care de atâtea ori în viaţă ai vrea să-l acoperi cu vălul amăgirii. Privin-du-le, ţi se pare că ai în faţa ta un uriaş păgân, care în cumplita luptă cu hoardele nevăzute ale vremii ridică spre cer vânoa-sele-i braţe desnădăjduite. Zeii lui ocrotitori însă au murit de mult, şi îndeşert îndreaptă rugăciunea lui spre dânşii. Cu toate acestea, www.dacoramamca.ro Nrul 16, l'J08. LUCEAFĂRUL 385 titanul nu se prăbuşă cu totul, căci mai are suflet pentru o împotrivire de sute de ani. Ceeace din el rămâne încă în picioare e mult — în orice caz destul de mult ca să pricepem „minunea" ce-a strălucit aici până în veacul al 5-lea după Hristos. înainte însă de a-1 cercetă cu deamănuntul, spre a-1 înţelege mai deplin, e bine să ştim ce obârşie şi rost au avut termele la Romani. * Ele nu sunt decât aşezăminte mari si luxoase y i de băi publice. Cele dintâi, cum ştim, au fost înfiinţate de Agrippa pe câmpul lui Marte. Alăturea de el au fost făcute mai pe urmă termele lui Ne-ron; au urmat apoi termele lui Titus, ale lui Domiţian, ale lui Traian. Cele din urmă au fost termele lui Diocleţian si Constantin cel mare. în totul erau în Roma vre-o cincisprezece terme de acestea mari. Băi publice însă mai mărunte sau terme mici pe vremea Antoninilor erau peste opt sute. Aceasta dovedeşte cât de adânc simţită eră trebuinţa curăţirii trupului la Romani — semnul cel mai deosebitor de cultură si de bună stare j şi mai ales de sănătate intelectuală, lucru firesc pentru un popor care îşi încheiase toată filozofia igienică în vestitul cuvânt: „mens sana in corpore sano". Ceeace azi în vremea de cultură înaintată n’o ştiu sau nu vreau > s’o ştie multe popoare, o pricepeau bine cei vechi: „apa e pentru piele ceeace aerul e pentru plămâni". O pildă asemănătoare cu aceea a Romanilor ne-o dau în această privinţă Japonezii. Baia la ei e tot atât de nelipsită ca şi pânea de toate zilele. Dimpotrivă se întâmplă, bunăoară, la Ruşi. Din această pricină presa mai anii trecuţi, la începutul războiului din Mangiuria, ne spunea că „se dă lupta între neamul cel mai murdar si neamul cel mai curat". > Oameni practici şi cuminţi, Romanii, dacă nu iscodeau înşişi, adoptau însă repede dela vecinii lor toate născocirile şî mijloacele culturale. Aşa a fost şi cu băile particulare şi publice, al căror obiceiu l-au apucat dela Elini. Până atunci locuitorii din Roma se îm-băiau în Tibru, precum odată Elena cea frumoasă se scăldâ în Eurata sau fata Faraonului în apele Nilului, în care a şi găsit pe Moise. înainte de a se introduce la Greci, băile erau obişnuite mai demult la popoarele aziatice, unde si astăzi » sunt foarte răspândite. Alex. cel mare, intrând în sala băilor lui Da-riu, ar fi strigat: „Oare în sânul acestei moliciuni ar putea comandă cineva asupra unor bărbaţi ?“ Grecii ştiau efectul molesitor al Jbăilor şi de aceea nu-şi făceau o petrecere din ele. La ei îmbăearea se impunea numai ca mijloc igienic. Băile lor erau instalaţii alcătuite din câteva > încăperi. Acestea au înlocuit la Romani primitivele 1 avat rin ae („spălătorii"), aşezate în casele lor proprii, în care ei luau câte o bae pe săptămână. Aceste balneae sau bal nea, zidite după moda elină (tipul lor îl găsim bine păstrat în ruinele dela Pompei), au luat din cele din urmă veacuri ale republicei un mare avânt; pe lângă cele particulare se înfiinţează de acum şi băi publice, adecă băi de speculă de-ale comunelor şi antreprenorilor, cari, ca şi cele de astăzi, puteau fi vizitate de oricine cu plată. Pe lângă asta, pentru săraci, erau şi băi libere făcute şi întreţinute de filantropi. Termele lui Caracalla. Sala centrală (restaurată). www.dacoramamca.ro LUCRAFARUL Nrul 1(5, 1908. 1586 Multă vreme Romanii s’au slujit de aceste băi mai simple, până când pilda gimnaziilor şi palestrelor eline a dat naştere, cum am văzut, sub August, unui nou fel de aşezământ balnear, termelor, care au concentrat în preajma instalaţiei balneare tot felul de spectacole, de jocuri, de exerciţii corporale şi chiar de plăceri intelectuale. ’ Termele erau dar mai mult un stabiliment sportiv decât băi propriu zise: baia eră doar un prilej, petrecerea lucrul de căpetenie. Ele înlocuiau ceeace ar fi azi cafeneaua sau be-reria, clubul, sălile de gimnastică, de lectură, de concerte... Creaţia şi întreţinerea lor se datoră dărniciei monarhilor. Despotizmul obişnuia prin ele să orbească ochii mulţimii; pe deoparte atrăgea spre sine, pe de alta preocupă roiul cetăţenilor cari mişunau fără treabă în imensa capitală. Deci toată pătura de sus a societăţii, toată elita intelectuală şi toţi „nobilii descendenţi ai lui Crezus“, precum şi toată pleava de perde-vară şi lingăi ai curţilor dau buzna şi forfoteau aici cu miile ca să-şi reîmprospe-teze puterile amorţite, să-şi omoare vremea, să-şi alunge urâtuE Porţile le erau deschise de dimineaţa până la apusul soarelui şi, în vremea din urmă, chiar peste noapte la lumina candelabrelor; termele erau prea spaţioase ca să nu-i încapă, prea luxoase ca să nu-i încânte, prea complicate şi rafinate în petreceri ca să nu-i ademenească. Mai mult încă: a fost o vreme când băile erau mixte; pe când odinioară străşnicia moravurilor nu îngăduiâ nici măcar îmbăiarea comună a copiilor şi tinerilor cu oamenii mai în vârstă, acum şi femeile puteau luă parte la baie alături cu bărbaţii. Fireşte dar că, încetul cu încetul, termele decad şi ajung localuri de desfrâu şi stricăciune, de care nu le-au putut feri nici cele mai aspre măsuri ale cezarilor. Stabilimente balneare de felul acesta n’au fost numai în Roma, ci şi în foarte multe părţi ale imperiului, cum dovedesc ruinele lor, dintre care cele mai aproape şi nu lipsite de însemnătate pentru noi se găsesc la Aquineum, de pe malul drept al Dunării, lângă Budapesta. în fruntea tuturor însă, în lux şi în mărime, au stat termele din capitală. Dela acestea au rămas mai multe măr- turii monumentale foarte interesante, dar nu sî atât de bine păstrate ca să ne poată da răspuns desluşit la toate întrebările noastre. Dintre ele, termele lui Caracalla (numite şi Thermae Antoninianae) înfăţişează mai bine forma şi întocmirea lor. Deci asupra acestora vom stărui aici mai cu dinadinsul. Aceste terme formează un dreptunghiu, lat de 114 şi lung de 220 m., el e îndreptat cam dela nord spre sud şi cuprinde vre-o cincizeci de încăperi de diferite forme şi mărimi. Intrarea eră despre mează-noapte, din Via Appia. Două porţi la fel din faţada acestei părţi ne deschid drumul spre cele două coridoare sau vestibule paralele, care mărginesc între ele o sală mare, lungă, cât a patra parte din întreaga zidire; e aşa numitul frigidari um, sala în care se făcea baie rece. Vizitatorii se desbrăcau în vestiarele alăturate vestibulului, în apodyteria, îşi lăsau hainele în paza băieşilor, balneatores, şi, trecând printre cele patru coloane ce despărţeau vestibulul de această sală, coborau câteva trepte şi intrau în apa rece din acest basen, piscina. Despre nord, această sală de nataţie prevăzută cu un învăliş uşor boltit eră apărată de un zid înalt, însufleţit din partea de înăuntru — cum arată urmele — de patru stâlpi şi două rânduri de câte trei nişe pătrate menite pentru sculpturi. La marginea de jos a peretelui zac răsfirate rămăşiţi de stuc şi de marmură, cu care erâ îmbrăcat zidul de cărămidă. Tot acolo, pe un prichicin, stau frânturi de bucăţi arhitectonice, cornişe, arhitrave, perle, palmete mai mult cioplite decât prelucrate, mustre de artă decorativă din epoca decadenţii. în pardoseala basenului cască mai multe găuri, care serveau pentru scurgerea apelor în canal. Despre mează-zi alţi patru stâlpi, corespunzători celor amintiţi, împart peretele în trei părţi egale, din care cele două dela capăt se încovăe formând două mari nişe arcuite, iar cea dela mijloc e o arcadă uriaşă, deschisă, pe sub care intri, suind câteva trepte dărăpănate, în sala centrală a termelor. Aceasta erâ tot aşa lungă şi lată, ca frigidari nin, dar mai înaltă şi mai luxoasă, şi avea în fiecare colţ despărţit de doi stâlpi câte un havuz cu apă încropită. Din pre- www.dacoromanica.ro Nrul IU, 1908. LUCEAFĂRUL 387 ţioasa-i pardoseală nu se mai văd decât resturi de marmură, asemenea şi din porfirul cu care erau îmbrăcate havuzurile. Această sală, judecând după partea de sus ce-a mai rămas dela pereţi, era acoperită cu o boltă crucişă şi purtă un al doilea cat deasupra ei. Spre sud, pe axa mică a celor două încăperi mari ce am vizitat până acum, intri pe două uşi într’o sălişoară pătrată, care a slujit ca tepidarium; aici prin urmare se luă baia în putini sau căzi cu apă căldicică, aici se transpiră în aerul încălzit prin ţevi de lut trecute prin pereţi, aici se răzueâ cu ră-zătoarea, se ungea cu oleiuri, sau se frecă trupul vizitatorilor. • în această sală, de amândouă părţile, se deschid hrube cu trepte pe care te cobori în subsol, unde erau cuptoarele şi cazanele de apă, cu care, prin mijlocul ţevilor amintite, se încălzeau termele. De aici, mergând în aceeaş direcţie, dăm într’o altă sală mare rotundă, reeşită din clădire, spre sud, în formă de apsidă; eră aşa zisul caldarium, în care se făceau băi calde sau de aburi. Ea e cea mai ruinată; dar o parte din ziduri care s’au păstrat până la baza boltiturii de sus ne arată că această încăpere proptea o cupolă, puţin mai mică decât aceea a Panteonului (35 m. diametrul faţă de 43). în cele şapte nişe dimprejurul ei erau aşezate mari putini cu apă caldă. Lumina venea dela ferestrile cupolii, iar căldura şi aburele dela aparatul calorific şi dela conductele ce se pot urmări şi acum printre ruine. Toate aceste patru săli, înşiruite una după alta dela mează-noapte spre mează-zi, alcă-tuesc băile sau termele propriu zise. în preajma lor, pe laturile din potrivă, vine acum un şir de încăperi mai mari sau mai mici, care se corespund în amândouă părţile atât de bine, încât constatăm şi aici aplicarea riguroasă a principiului simetriei, care a fost atât de drag anticităţii. Afară de odăile lăturalnice ale vestibulului care, cum am spus, serveau ca vestiare, sigur mai e că cele două hale mari dela capătul celor două aripi ale clădirii erau săli de gimnastică, de trântă şi de pugilat, adecă palestre cum se ziceau pe atunci după un cuvânt grecesc: erau curţi mari, încunjurate din trei părţi cu portice şi pardosite cu un mozaic, din care bucăţi stau si acum pe loc si dovedesc puţina iscusinţă a celor ce l-au lucrat: el e făcut din petricele de felurite culori, albe, roşii şi verzi, şi reprezintă figuri lineare şi arabescuri sau figuri marine şi omeneşti. Laturea a patra, cu care se încheie spre afară cele două palestre, o formau trei sălişoare, în mijlocul cărora, pe peretele din fund, se vede câte o apsidă mare făcută pentru aşezarea de sculpturi colosale, dedelul cunoscutelor lucrări de artă „Flora", „Ercule", şi „Taurul Farneze", podoabele de azi ale muzeului din Neapole, care s’au găsit aici. în partea din faţă, cum vii din sala centrală, între anticamera acestuia şi palestră, e câte o escedră, ale căror bănci slujeau ca loc de siestă sau de privelişte faţă de sala de gimnastică, spre care erau îndreptate. Atleţii sau părtaşii la jocurile şi luptele ce se vedeau de aici ne sunt zugrăviţi în mozaicurile mari, cari împodobeau odinioară podeaua dinaintea celor două escedre şi care acum se află în muzeul papal din Lateran. Menirea şi numirea celorlalte încăperi secundare ale termelor nu e uşor de hotărît. y Orice încercare făcută pe temeiul spuselor lui Vitruv, arhitectul roman care trăise sub August şi care deci a descris termele romane dintr’un stadiu mai primitiv, n’a izbutit să dea explicări sigure în această privinţă; ipotezele îndrăzneţe ale unora pot mulţumi, cel mult, curiozitatea mulţimei, dar nu şi cerinţele severe ale stiintei. y y y Dintre zecimele de încăperi de felul acesta, unele, cum vădesc rămăşiţele din fata locului, serveau de bună seamă ca băi pentru persoanele singuratice; altele pentru atleţi, cum sunt de pildă cele două odăi dela capătul sudic al termelor (câte una de fiecare aripă). Restul va fi satisfăcut alte trebuinţe, fizice sau intelectuale, bunăoară ca sală de lectură sau bibliotecă, de care se aminteşte în scriitori. Această clădire principală eră înconjurată de una secundară care formă totodată incinta termelor. Rămăşiţele descoperite ale acesteia ne arată planul şi cuprinsul ei. Băile descrise mai sus cuprind, cum conchidem din cele spuse, un patrulater de vr’o 25.000 de m. p., pe www.dacoramamca.ro 388 LUCEAFĂRUL Nrnl 16, 1908. Ruine dela „Termele lui Titus“ (sub dealul Esquilin). când această incintă e de vre-o 110.000 m. p.; sau, ca să luăm o pildă mai apropiată de noi, cele dintâi ar fi cu vre-o 3000 in. p. mai mari decât lacul artificial (22.000 m. p.) al expoziţiei jubilare din Bucureşti, iar a doua cam a patra parte din parcul întreg al aceleiaşi expoziţii. Incinta eră tot pătrată şi avea de jur împrejur o altă nesfârşită serie de portice şi de încăperi mai mari sau mai mici, dintre cari parte slujeau ca băi sau prăvălii şi magazii (bunăoară cele despre Via Appia), parte pentru jocuri şi petreceri; alt înţeles nu puteau să aibă cele două mari escedre semicirculare despre apus şi răsărit sau jumătatea de stadiu, ce se întinde pe cea mai mare parte din laturea de năuntru a incintei despre sud. Curtea întinsă, liberă, mai ales în partea mai largă despre mează-zi, acum părăginită şi plină de bălării, eră odinioară o grădină cu tot soiul de copaci, de plante şi de flori cu alei pentru plimbări, cu fântâni monumentale şi cu mândre sculpturi decorative. Toate cele spuse mai sus nu ne lămuresc încă deajuns asupra luxului şi măreţiei termelor; acestea erau mai mult în lăuntrul lor decât în partea din afară, care eră destul de simplă. Proporţiile marilor încăperi, aşa cum reese din însăşi starea de faţă, obiectele de artă ce s’au descoperit în cursul vremii si urmele de ♦ bogăţie ce se mai văd şi azi pe alocurea printre ruine, sunt atâtea dovezi pe temeiul cărora ne putem închipui ce au fost în adevăr aceste terme, începute de Caracalla în anul 212 după Hristos, mărite de Elagabal şi abiâ isprăvite de Alex. Sever. Să rezidim interiorul lor cu mintea gândindu-ne la mozaicurile şi la plăcile de piatră împistrită cu care erau împodobite sălile, la scumpetea petrelor din care erau făcute căzile, cornişele, întrebuinţaţi numai spre podoabă la cele 1600 de jeţuri de marmoră pentru bae, apoi la marmura colorată, la bogatele stucaturi, la picturile şi mozaicurile de sticlă ce îinbrăcau pereţii şi bolţile; la belşugul aurului cu care erau împodobite diferite părţi şi la frumseţa şi mulţimea chipurilor de marmură si de bronz aurit si care umpleau colturile, nişele şi apsidele termelor; şi însfârşit la înălţimea şi întinderea sălilor sprijinite pe stâlpi sau pe pilaştri; vom avea astfel înaintea stâlpii Termele lui Caraealla. Vedere a sălii centrale; dincolo de arcade (spre nord): f ri gi dariu tn. www.dacoromanica.ro Nrul 16. 1908. LUCEAFĂRUL 389 noastră vie icoana unei splendori, pe care abia o întrezărim astăzi în prea necumpătatul, pomposul lux al domurilor catolice din Roma, printre care cea mai tipică e Chiesa di Gesii, biserica de frunte a Jesuitilor. O concepţie arhitectonică cu astfel de fast şi cu astfel de proporţii n’a fost realizată pe timpul Elinilor. între „Gimnaziile" acestora, relativ modeste şi restrânse, şi termele imperiale nici nu putea fi vorba de comparaţie. Dar nici astăzi nu există ceva asemănător. Aici, înainte de toate, lucrau vistieriile împărăteşti care aveau la îndemână averile lumii, şi al doilea meşteşugul în arta de-a clădi, care se află mereu în propăşire; o înlesnire mare a adus acestui meşteşug cu deosebire zidăria de cărămidă umplută cu beton, pecât de temeinică pe atât de uşoară şi ieftină; numai aşa s’a putut desăvârşi acel neîntrecut, fălos sistem de bolti si de arcade, în care stă cea mai înaltă glorie a arhitecturii romane. Termele lui Caracalla. Mozaic din palestră (specimen de arta decaden(ei). Ruine dela Termele lui Diocleţian. Dar la această culme nu s’a ajuns decât încetul cu încetul. Termele lui Agrippa, ca bogăţie şi dimensiune, aveau desigur puţină asemănare cu cele ale lui Caracalla. Orbitorul fast oriental începe mai târziu, sub Neron. O ştim cu deosebire din cuvintele cu care profesorul acestui împărat, moralistul Seneca, îşi rosteşte revolta împotriva risipei ce se făcea în această privinţă: „Se socoteşte ca ceva dc rând, zise el, dacă în pereţi nu strălucesc oglinzi scumpe, dacă marmura din Alexandria nu alternează cu stucatura la modă, dacă frescurile atât de trudnic lucrate nu încing pereţii cu tot felul de culori, dacă bolta nu se ascunde în dosul sticlei, dacă basenurile nu se îngrădesc cu marmură din Tasos care înainte se găsea rareori pe ici pe colo prin temple, dacă ţeava, din care curge apa, nu e de argint. Apoi băile liberţilor! Ce mulţime de statui, de coloane care n’au nimic de proptit, ci stau acolo aşezate ca podoabă de lux! Ce grămadă de apă, care cade cu sgo-mot peste trepte ! Suntem atât de blazaţi, încât nu mai vrem decât să umblăm pe podele de nestimate. Acum unei băi îi zice peşteră, de nu-i asa întocmită ca soarele să intre ziua j întreagă pe ferestrele largi, şi dacă, din putină privind, nu ne dă o vedere asupra ţării si mării!" 1 După toate acestea uşor ne închipuim cu ce pompă şi rafinerie a fost împreunată construirea băilor dela Neron încoace. www.dacoramamca.ro 390 LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1908. Dela termele lui Titus şi Traian, din nefericire, n’au mai rămas decât puţin lucru. Rămăşiţele se pot vedea într’un lung şir de săli descoperite mai de mult, dar cufundate azi în întunerec şi corojite de umezeală sub viile de pe Esquilin, în faţa Coloseului. Parte dintr’ânsele sunt resturi dela palatul de aur a lui Neron, cari au servit ca substructii băilor de mai târziu; ele sunt cunoscute prin frumseţa picturilor murale, încântătoarelor arabescuri, care au dat mustre Iui Giovanni da Udine şi lui Rafael pentru decorarea sălilor din Vatican. Azi se crede că ruinele ter-melor lui Titus sunt tot una cu cele ale lui Traian. Planul lor fundamental nu se prea deosebeşte de cel al termelor lui Caracalla şi al celor pe care, la începutul seci. al 4-lea, servindu-se cam de acelaş plan, le-a înfiinţat, pe platoul ce uneşte Quirinalul cu dealul Viminal, împăratul Diocletian cu colegul său Maximian. Acestea au fost cele mai mari şi mai bogate din câte a văzut Roma. întinderea lor vastă ne-o dovedesc şi ruinele însemnate ce s’au păstrat până acum şi de care dăm numai decât, cum eşim din gară la sosirea noastră în Roma. O parte din acestea au fost prefăcute în mănăstire încă din seci. al 16-lea, sub conducerea lui Michel-Angelo; pe când măreaţa sală centrală a lor, care-i una din cele mai impunătoare din lume, a devenit, tot atunci, biserica Sf. Maria degli Angeli. Aproape cu totul risipite sunt cele din urmă terme romane datorite lui Constantin cel mare. Ele se ridicau pe înălţimea Quirinalul ui pe locul unde acum e palatul regal şi palazzo Ros-pigliosi. Amintirea lor e legată numai cu celebrele statui colosale de marmură ce reprezintă pe Dioscuri, pe Castor şi Pollux alăturea de caii lor; acest grup statuar, lucrat în epocă romană dar întrucâtva în stilul şcoalei lui Fidias, se află odinioară, poate ca podoabă a intrării, înaintea termelor amintite, iar acum, aşezat pe un piedestal înalt, în preajma unui obelisc antic, înfrumseţează fântâna din piazza del Quirinale, numită din această pricină şi Monte Cavallo. Aceste statui fac parte din puţinele lucrări de artă antică, moştenite deadreptul dela cei vechi, fără să fi zăcut în pământ. Dacă s’au păstrat mai bine, ele însă pierd zilnic din viaţa şi frăgezimea lor, căci ploile cărora sunt expuse le-au ros şi le rod epiderma şi le ameninţă cu desăvârşită ruină. Mutarea şi adăpostirea lor într’un muzeu n’ar însemnă numai ferirea de peire a singurei amintiri dela termele lui Constantin, ci şi a unora din cele mai preţioase lucrări plastice din vechime. George Murnu. Afrodita. E larmă pe ape şi ’n ceruri e larmă; Se sguduie marea şi norii se darmă. Arar, când tăcerea o clipă-i stăpână, Când şoaptele — marea departe îşi mână, Un vânt se stârneşte din larguri de ape Şi valuri de valuri le saltă aproape, Le ’ncheagă pe toate într’unul mai mare, ll duce spre bezna de negre hotare Şi-l mână nebunul, îl poartă spre stâncă, ll saltă odată cu larmă adâncă Şi-odată cu pocnet şi vuet şi vaer Şi plânset şi şoapte — îl spulberă ’n aer... Se 'mlădie spuma în albe dantele, în cântec de ape sub zâmbet de stele. Sus, cerul albastru; jos, marea senină: E pace pe mare şi ’n cer e lumină. Din zările lunii coboară o rază, Un val se ridică în taină, s’o vază, Iar luna-l sărută, se duce pribeagă, Şi ’n valuri albastre o zână se ’ncheagă... Victor Eftimiu. www.dacoromanica.ro Nrul Ui, 11)08. LUCEAFĂRUL 301 Din literatura străina. SynnOve Solbakken de Bjornstjerne Bjornson. Capitolul IV. Păşunile granlidenilor erau aşezate într’un loc frumos, de unde cuprindeai cu privirea întreg ţinutul. în fund se zărea Solbakken, împresurată de dumbrava împestriţată; apoi celelalte curţi, toate încununate de copaci. Livezile verzi, cu casele la mijloc, păreau nişte oaze liniştite, par’că smulse cu puterea din întinderea codrului sălbatic. Patrusprezece curţi puteai numără de sus de pe păşunile granlidenilor. Din gospodăria Granliden nu se zărea însă decât coperişul şi şi acesta numai de pe culmile cele mai înalte. Fetele şedeau bucuros acolo, povestind şi privind cum se ’nălţâ fumul din hornuri. — Acum fierbe mama de amiazî, zicea In-grid, azi face carne afumată şi slănină. — I-auzi!... acum chiamă bărbaţii la masă » zicea Synnove;— parc’aş vrea să ştiu, unde lucrează astăzi. Şi ochii ei urmăreau fumul ce se ’nălţâ pripit în văzduhul senin şi plin de soare şi apoi cum se oprea, par’că moleşit şi gânditor, se risipea în valuri largi peste pădure, se răsfiră tot mai mult, până ce, fluturând ca un văl subţire, piereâ în depărtare. Şi fel şi fel de gânduri năvăleau în mintea fetelor, luându-şi apoi sborul peste dealuri si văi. J Trecuseră câteva zile dela nuntă; dar petrecerea eră vorba să ţie şase zile şi, din când în când, se mai auzeau dintr’acolo pocnete de puşcă şi strigăte şi chiote. — Voioşi mai sunt, colo jos, zise Ingrid. — Eu nu râvnesc la veselia'lor, zise Synnove luându-şi împletitura. Ba par’că tot ar fi frumos să poţi fi acolo, urmă Ingrid, care şedeâ ’n iarbă şi priveâ spre Nordhaug, unde mişuna de oameni, umblând de colo până colo, îndrep-tându-se: unii spre cămara în care, de bună samă erau mese întinse, beutură şi mâncări minunate; alţii, mai spre fundul ogrăzii, câte doi-doi, cufundaţi în cine ştie ce poveste tainică. — Eu nu ’nţeleg de ce ţi-ar fi ţie drag să fi acolo? — Nici eu nu prea ştiu ; poate pentru joc. Synndve nu răspunse. — Tu n’ai jucat nici odată, Synnove? — Nu. — Crezi că e păcat să joci? —• Ştiu şi eu ? Ingrid îşi aduse aminte, că Haugianii sunt opriţi de la joc şi tăcu. După un timp începu iar vorba : — Jucător mai bun ca Torbjorn n’am văzut de când sunt. Synnove se codi puţin, apoi zise: — Da. Am auzit că joacă bine. — Ar trebui să-l vezi odată jucând, zise Ingrid cu mândrie şi se uită la Synnove. Ea răspunse repede: — Nu — n’aş vrea să-l văd. Ingrid tăcu, cam încurcată. Synnove s’aplecă pe împletitură şi ’ncepîi să numere ochiurile. Dar, dintr’odată, lăsă lucru în poală, ridică fruntea, si zise: t — De mult nu m’am simţit aşa voioasă si cu inima uşoară. — De ce? întrebă Ingrid. — Pentrucă... Pentrucă el nu joacă azi la Nordhaug! — Sunt multe fete acolo, cari l-ar vedeâ bucuros. Synnove deschise gura să zică ceva, dar tăcu; luă un cârlig să schimbe ochiurile. — Şi ştiu eu bine că şi Torbjorn s’ar fi dus bucuros la nuntă; mai zise Ingrid. Dar îşi dete deodată sama de ce vorbise, şi se uită Ia Synnove care, înroşită ca un bujor, împleteâ de zor. Ingrid începu să râdă şi să bată ’n palme; se trase apoi, în genunchi, prin iarba moale până lângă tovarăşa ei şi i se uită lung şi drept în faţă. Synnbve împleteâ ’nainte. Ingrid râse din tot sufletul: — Ascultă-mă, tu mi-ai tăinuit ceva... — Ce tot spui? zise Synnove, şi o privi cam nedumerită. - Ţie nu ţi-e ciudă că joacă Torbjdrn. Synnove nu răspunse. Ingrid o luă de după gât, şi-i şopti râzând la ureche: www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 16, 1908. 692 — Ţi-e ciudă că joacă cu altele. — Ce prostii vorbeşti! zise SynnOve; o îm- pinse de lângă ea şi se sculă. Se ridică şi Ingrid şi o urmă. • — Zău e păcat că nu ştii şi tu să joci. Păcat zău! Hai că te ’nvăţ eu. — Şi râzând o şi cuprinse de mijloc. — Ce vrei? Să te ’nvăţ să joci ca să nu-ţi mai fie necaz că joacă tot cu altele. Râdea şi SynnOve: — De nu ne-ar vedea cineva! Dar Ingrid începuse să cânte şi s’o ’nvâr-tească. — Nu. Nu; nu merge! — Cum să nu meargă. Nu ziseşi tu adineauri că de mult nu te-ai simtit asa voioasă. > » - De-aş ştii încalţe cum să fac... — încearcă şi o să poţi. — Prea eşti sălbatecă, Ingrid! — Aşa zicea şi pisica cătră vrabie, fiindcă nu stâ locului s’o prindă. Hai, vino, odată! — Aş vrea eu, dar... — Să zicem că eu sunt Torbjorn iar tu soţioara lui care nu sufere să joace cu altele. — Du-te, du-te! Ingrid îngână o horă. Nu vorbi! mai zise Synnove dar... iat-o că s’a şi prins la joc. Eră un joc săltat. Ingrid mergea cu paşi mari înainte şi-şi avântă braţele ca bărbaţii; Synnove o urmă cu paşi mărunţi, cu ochii plecaţi. Ingrid cântă: Zace vulpea sub mesteacăn Pe câmpie; Trece razna iepuraşul Pe câmpie. Mândrul soare, cu-a lui raze ca de foc, Străluceşte şi ’ncălzeştc orice loc, Pe câmpie. Şi râde vulpea sub mesteacăn Pe câmpie; Sare vesel iepuraşul Prin câmpie: Iha! cât îmi e de bine! Cine sare sus ca mine, Prin câmpie?! Stă la pândă Jupâneasa, sub mesteacăn Pe câmpie, Iepuraşu-i sare ’n cârcă ; ameţit de bucurie, Pe câmpie! Vai! vulpea i? Doamne-ajută-mă să scap! - Ei, cum cutezi să-mi joci pe-acl, tu, Pe câmpie!? — Nu fit asta minunată? întrebă Ingrid, oprindu-se, fără răsuflare, din joc. SynnOve râse şi-i spuse că mai bucuros ar jucâ un vals. — Bine, zise Ingrid, şi-i arătă cum să-şi aşeze picioarele „că valsul e greu“. începură să-l joace şi cântau amândouă. Ingrid se opri deodată şi strigă uimită: — D’apoi tu ştii valsu! — St! Să nu mai spui nimărui! — Da de unde l-ai învătat? > — Tralala... şi Synnove s’apucă iar de joc. începu şi Ingrid din nou să joace şi să cânte din toată inima: Se 'nalţă soarele sus peste stânci... Joacă mândruţo că-i sara aproape. Izvorul aleargă spre mările-adânci... Iha! fârtate, cum au să te ’ngroape. S’apleacă mesteacănii, tremură ’n vânt, Apleacă-te şi tu. — Dar ce s’o fi frânt!? — Ce cântece ciudate cânţi, zise Synnbve şi se opri din joc. — Nici nu ştiu ce cânt — zău nu ştiu. Pe Torbjorn l-am auzit. — Sânt cântece de-ale lui Bent-puşcă-riasul, le-am auzit si eu. — Oare? De-ale lui să fie? întrebă Ingrid si îi fu cam ciudă. Plecă ochii si tăcu. Deodată îi ridică iar şi-şi îndreptă căutătura spre şosea: — Uite, vine par’că cineva din Granliden, cu căruţa, pe şosea la vale. SynnOve se uită într’acolo: — EI să fie? — Da, e Torbjorn. Eră Torbjorn într’adevăr; mergea la oraş. Avea drum lung, căruţa eră încărcată şi venea încet de tot pe şoseaua prăfuită. Şoseaua şerpuia de aşa încât o vedeai întreagă de sus dela păşune. Când auzi strigăte dela deal, ştiu îndată de unde vin; se ridică ’n picioare în căruţă şi strigă şi el de-i răsună glasul din stâncă *n stâncă. Apoi fetele suflară în tulnic şi el iar le răspunse. Tot aşa merse o bucată de vreme, şi pe Torbjorn îl cuprinse o veselie nespusă. Se uită dincolo la Solbakken şi par’că nici odată nu strălucise curtea si casa, în bătaia soarelui, ca azi. Dar cum sta aşa şi www.dacoramamca.ro Nrul 16, 1908. LUCEAFĂRUL priviâ în sus, îşi uită de frâu şi calul porni în voia lui. Deodată tresări. Calul sărise speriat într’o parte, rupse o rudă a oiştii şi o luă razna peste livezile Nordhaugului. Torbjorn se ridică în căruţă şi strânse hăţurile, luptându-se crâncen cu calul, care se îndrepta spre o prăpastie piezişă. îl domoli puţin şi putu să sară din căruţă şi să-şi încolăcească braţul în jurul unui pom. Calul se opri. Marfa eră în mare parte împrăştiată, o oişte frântă, iar dobitocul tremură vargă. Se apropie de el, îl apucă de căpăstru, îi vorbi cu blândeţe şi-l întoarse înapoi ca nu cumva să o mai ia spre prăpastie. Cum eră de sperios, calul nu putu să stea liniştit şi Torbjorn trebui s’alerge pe lângă el până sus în drum. Şi cum trecea în goană pe lângă lucrurile lui împrăştiate, oalele sparte... se gândea că nu mai poate merge la oraş, se gândea la paguba mare şi se înfurie; şi din ce se gândiâ mai mult de aceea se necăjâ mai tare. Ajuns pe şosea, calul se sperie din nou şi iar încercă să sară. Mânia Iui Torbjbrn izbucni. Cu stânga apucă strâns căpăstrul, iar cu dreapta, în care ţinea o biciuşcă, îi croi calului o lovitură după alta, peste şale. Dobitocul, scos din firi, îi svârli copita ’n piept, el se feri şi-i trase şi mai tare cu coderişca groasă a biciului: „te-oi învăţă eu pe tine, gloabă afurisită!" si-i cărâ mereu. Calul necheză si > » sforăiâ — el da mereu. Calul spumegă de-i curgeau balele peste mână, — şi el tot dedea: „asta să fie ’ntâia şi cea din urmă dată, dobitoc spurcat! Mai na — şi mai na şi încă una să te ’nveţi minte, gloabă!" Acum calul nu se mai puteâ împotrivi, clipeâ numai şi tremură Ia fiecare lovitură si se ’ntorceâ nechezând, când simteâ cum i s’apropie biciul de trup. Se mai linişti şi Torbjbm şi, cuprinzându-1 ruşinea, se opri. în aceeaş clipă văzu pe marginea şanţului un om care şedeâ răzimat în coate şi rânjeâ. I se făcu negru ’naintea ochilor şi fără să ştie cum, ţinând calul de căpăstru, porni cu el spre şanţ, cu biciul ridicat. — Te-oi învăţă eu să mai râzi! Lovitura căzu, dar nu nemeri decât pe jumătate, căci omul se rostogoli în şanţ, unde rămase ’n patru labe, întoarse capul şi se uită cu coada ochiului la Torbjorn, strâmbând gura ca şi când ar fi vrut să râdă, — dar râsul nu se auzi. Torbjbrn înlemni. Faţa asta o mai văzuse el, si într’adevăr — eră Aslak. Fără să ştie de ce, Torbjorn simţi fiori reci dealungul spinării. — Va să zică tu mi-ai speriat calul de amândouă ori? — Eu? Eu dormiam liniştit, întins aci, — răspunse Aslak şi se ridică puţin — tu m’ai deşteptat, când ai început să-ţi baţi calul ca un nebun. — Tu mi-ai turbat calu; toate dobitoacele se sperie de tine— şi-şi mângâie calul pe care picurau sudorile de spaimă. Aslak sta acum îngenunchiat în şanţ: — Na, de-acuma se va speriâ mai mult de tine, că eu asa n’am umblat în viata mea cu un cal. — Ţine-ţi fleura! îi zise Torbjorn amenin- tându-1 cu biciul. ) Aslak se'ridică si ieşi din sânt: t ) 1 * — Ce zici? Să-mi ţin fleura? N’am fleură. Dar încotro ai pornit-o de ţi-e aşa degrabă? îl întrebă cu glas prietinos, apropiindu-se de el. Şi se clătină pe picioare, căci eră beat. — Pe ziua de azi mă tem c’am înc.heiat-o cu mersul mai departe,—zise Torbjorn des-hămându-şi calul. — Ce păcat! şi Aslak se dete tot mai aproape, luându-şi căciula de pe cap: — Doamne Sfinte, ce flăcău voinic te-ai făcut, de când nu te-am mai văzut! Cu amândouă mânile în buzunare se ţinea cum puteâ pe picioare şi priveâ pe Torbjorn, care nu puteâ scoate calul din frânturile căruţei. îi trebuiâ ajutor dar nu se puteâ hotărî să-l ceară lui Aslak, căci prea eră prăpădit: cu hainele pline de noroiul şanţurilor; părul îi atârnă încâlcit de subt o pălărie veche, lustruită, iar faţa — deşi îl mai puteai recunoaşte eră acum pururi rânjită; ochii si mai închişi, asa că, de se uită la cineva, trebuiâ să-şi dea capul pe spate cu gura căscată de jumătate. Trăsăturile îi erau obosite şi toată faţa încremenită, căci Aslak bea. Torbjorn îl mai văzuse destule ori, dar Aslak se făceâ că nu ştie. Cutreerase tot cercul ca tolbaş, şi se opreâ mai bucuros pe unde eră joc şi ve- www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL :-î94 Nrul 1G, 1908. selie. Ştia multe cântece, povestea bine, iar în schimb căpătă rachiu. Aşa ajunsese şi la nunta din Nordhaug; dar se făcuse deodată nevăzut, dupăce, ca de obiceiu, aţâţase flăcăii la bătaie şi se temeâ apoi să nu se descarce furtuna tot în capul lui. -- De ce nu-ţi legi mai bine calul de căruţă decât să-l deshami? Şi asa trebue să te urci la Nordhaug ca să-ţi întocmeşti bur-fele cât decât. — Acolo e nuntă mare. Şi destui cari să-ţi ajute. Torbjbrn se mai socoti puţin, dar fără ajutor nu mai putea da nici înainte nici înapoi şi aşa tot mai bine eră să se urce la Nordhaug. Legă calul şi plecă. Aslak după el- Torbjbrn îl măsură cu privirea. în bună tovărăşie mă ’ntorc la nuntă, zise Aslak râzând. Torbjorn nu răspunse nimic şi iuţi pasul. Aslak veneâ în urma lui cântând o arie cunoscută. Prea mergi repede, — zise dela o vreme. Ai timp, să tot ajungi. „ Torbjorn nu-i răspunse. Chiote şi sunete de joc şi muzică le veneau la urechi şi la ferestrele deschise ale casei mari cu două caturi se iviră fete cari li se uitau în cale. în curte alergau cete, cete; se vedeâ cum se întreabă toţi cine să fie şi apoi se păreâ că l-au recunoscut şi au desluşit şi căruţa sfărâmată. Jocul încetă şi, tocmai când ajunseră cei doi sus, se revărsă toată mulţimea de oaspeţi în mijlocul curţii. — Iacă vin oaspeţi cu de-asila, strigă Aslak. Toţi salutară pe Torbjorn, împresurându-1 de toate părţile. El îşi află îndată cunoscuţi cărora Ie spuse întâmplarea. Nici nu-1 mai lăsară să-şi vadă singur de cal şi de lucruri ci trimiseră pe alţii. Mirele, un fost tovarăş de şcoală al lui, îl pofti să guste berea şi cu toţii intrară iarăş în casă. Unii voiau să mai joace, mai ales femeile, alţii voiau mai bine să se odihnească un pic lângă pahar şi s’asculte vre-o poveste de ale lui Aslak, fiindcă totuşi se reîntorsese. Dar să ţi-o alegi mai bine ca adineauri îl sfătui unul. TorbjOrn întrebă unde sunt ceilalţi oaspeţi. — Mai adineauri a fost puţină răscoală pe aici — i se răspunse şi acuma unii s’au culcat alţii sunt la joc de cărţi în şură, alţii cu Knut Nordhaug. t Unde e Knut, n’a mai întrebat. Tatăl mirelui, un bătrân care trăgea dintr’o pipă de pământ şi bea bere, zise: Dă-te ’ncoace Aslak şi spune-ne o glumă; poate nu vei mai supără pe nimeni. — Vreau şi ceilalţi? întrebă Aslak, care se aşezase pe un scăunenciu, ceva mai departe de masa în jurul căreia şedeau cu totii. > — Da, — zise mirele întinzându-i un pahar de bere. Uite-aşa te rog. Bre, bre!., mă mai roagă mulţi aşa? Se poate, zise o femeie tânără, întinzând o cană cu vin. Eră mireasa, o femeie de vre-o douăzeci de ani, tare plăviţă, cam slabă, cu ochi mari şi cu o trăsătură aspră pe la colţurile gurii. Mie-mi plac poveştile cari le spui tu. Mirele se uită încruntat la ea şi tată-său la el. — Da, oamenilor din Nordhaugje-au plăcut întotdeauna poveştile mele. Beau în sănătatea lor! strigă Aslak şi goli paharul. — Şi-acum începe! 'strigară mai mulţi. — Spune povestea cu Sigrid ţiganca, — zise unul. — Nu, aceea nu, că e urâtă, ziseră o parte dintre femei. — Atunci spune de lupta dela Lier, — se rugă Sven Tamburul. — Nu, mai bine ceva vesel, — grăi un flăcău înalt şi subţire care sta, în cămaşe, rezimat de părete şi, cu dreapta, se juca în pletele fetelor de lângă el; fetele îl certau, dar nu se mişcau din loc. — Am să povestesc ce-oi vrea eu! Ci spune-odată, — la naiba, — bolborosi unul mai bătrân care fuma, trântit pe pat. Un picior îi atârnă la vale iar cu celalalt atingea mereu un mintean frumos de catifea. — Ia-ţi picioru de pe haina mea strigă flăcăul dela părete. Ia-ţi şi tu mâna din părul fetelor mele. -Iar fetele se deteră la o parte. - www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 1G, 1908. — Da, am să spun ce-oi vrea eu, strigă Aslak.— Rachiul! să prind putere! —şi plesni odată ’n palme. — Ai să povesteşti ce-om vrea noi că rachiul e al nostru, — zise cel de pe pat. — Ce vrei să zici? întrebă Aslak cu ochii căscaţi. y — Porcu îngrăşat de noi, noi îl tăiem. — Aslak închise ochii, dar nu se mişcă; apoi lăsă capul pe piept şi nu mai zise nimic. Mai mulţi îl agrăiră; el nu-i auziâ. — 1 s-a suit rachiu la cap, — zise cel tolănit pe pat. Atunci ridică capul şi-şi strâmbă iar gura, fluturându-i pe buze râsul obişnuit. Bine. Lasă că vă spun eu o istorie veselă. Ei, dragă Doamne, dar ce veselă! — Şi râdea cu gura căscată, fără să i se audă râsul. — Azi e ’n toane bune, — zise tatăl mirelui. — Ce mă costă? Ia mai dati-mi un ra- > chiaş ! zise Aslak întinzând mâna. Luă păharul şi-l goli încet. Sorbind cea din urmă picătură, îşi dete capul pe spate, o înghiţi şi zise celui de pe pat: — Aşa. Va să zică, sunt porcu vostru! şi iar râse. Cu mânile împreunate peste genunchi, îşi legănă trupul încoace şi încolo apoi începu : — A fost odată o fată si locuia într’o y vale. Ce vale eră aceea şi cum o chemă pe fată, nu ne pasă, dar eră frumosă. Aşa i se păru şi ţăranului din ...pst... şi la acela slujea ea. Aveâ sâmbrie bună; ba căpătă chiar mai mult decât ar fi dorit şi anume: un prunc. Oamenii ziceau că e al lui; dar el nu zice aşa pentrucă eră însurat şi nici ea nu spunea, că eră mândră. La botez înnădiră o minciună. Ei i se făcu un loc pe moşie, ceeace nu-i eră nevestei pe plac, precum eră de aşteptat. Când veneâ fata la casă, scuipă după ea; când veneâ' copilul ei să se joace cu copiii ei în curte, le porunceâ să alunge bastardul, că aşa se cade. îşi chinuia bărbatul zi şi noapte, să gonească ticăloasa dela curte. Bărbatul se ţinu bine până putu — dar cu timpul se dete la beţie şi luă nevasta frânele. De-atunci îi umblă rău nenorocitei fete; din an în an mai rău, până-când eră mai să piară de foame cu copilu care nu voiâ să se des- 895 partă de ea. Aşa merse un an şi încă unul şi trecură ani şi fata eră tot la curtea, dar acii trebuiâ să plece. — Şi a şi plecat! — Şi când să plece, ardeâ toată gospodăria în flăcări luminoase, si arse si bărbatul care eră beat. Nevasta scăpă cu copiii, şi dete jalbă că slujnica a dat foc. Se şi poate... Dar se poate să fi fost şi altfel. Ciudat flăcău eră copilul ei. Opt ani de zile văzuse pe maică-sa robind şi chinuindu-se şi ştia el bine a cui eră vina; i-o spusese maică-sa destuleori când o ’ntrebase de ce plânge. Ea plânsese şi în ziua când eră să plece şi de aceea se făcuse el nevăzut peste noapte. Ea însă intră pe viaţă în puşcărie, fiindcă spuse singură păzitorului că focul frumos, sus la curte, ea îl pusese. Flăcăul porni prin sat şi toţi oamenii îl ajutau fiindcă aveâ o mamă aşa de rea. Apoi trecu departe, în alt sat, dar aci nu erau oamenii asa milostivi, fiindcă nu stiâ nimeni al cui eră şi el nu cred că spunea. Când l-am văzut mai pe urmă, eră beat şi se zice că s’a dat de tot la beţie. De-o fi drept nu ştiu, dar ştiu că ceva mai bun n’ar fi avut, bietul, de făcut. Nici n’aţi crede ce om rău şi uricios este. Nu poate suferi pe nimeni şi nu-i place să vadă că oamenii trăiesc bine între ei, nici măcar să simtă că sunt buni faţă de el. Mai bine i-ar părea dac’ar fi toţi ca el — dar asta nu o spune decât când e beat si atunci urlă ca un câne domnesc, iac-aşa de geaba; că la ce-ar şi urla? N’a furat nimărui nici un creitar si n’a > y făcut rele mai mari ca alţii — asa dar n’ar t j aveâ la ce urlă si totuşi urlă, urlă ca un câine domnesc. Şi de l-aţi vedeâ vre-odată plângând să nu-I credeţi că nu urlă, decât când e beat şi atunci n’are judecată. Şi Aslak căzu cu zgomot de pe scaun; nu trecu mult si adormi. y — E porcu plin, zise cel de pe pat. — Ce urât e—ziseră femeile si se sculară y să plece. Tot poveşti de-astea spune, când alege singur, — zise un bătrân, ridicându-se de pe scaun.— Ştie Dumnezeu, de ce le place unora s’asculte asa ceva - mai zise uitân- j du-se la mireasă. (Va urina.) www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 16, 1908. r,9C Dări de seamă. A.Vlahuţă: „Din trecutul nostru"(Bucureşti 1908). în 20 de capitole, scrise cu toată măiestria condeiului de artist, ne înfăţişează dl Vlahuţă momentele cele mai însemnate din trecutul neamului nostru şi, în deosebi, din istoria principatelor române. începând din vremile străvechi, din cele mai îndepărtate „zări ale trecutului", când neamul nedesluşit al Sciţilor stăpâncâ „de călare" ţinuturile noastre; stăruind asupra împrejurărilor şi clementelor, cari au prilejit „undirea neamului românesc" şi arătând ffclul, cum s’au înfiripat cele două principate române — această frumoasă povestire a trecutului nostru continuă prin zugrăvirea scenelor mişcătoare a individualităţilor puternice, a suferinţelor multe şi puţinelor zile senine din istoria sbuciuinată a celui mai nenorocit şi mai îndelungrăb-dător popor, căruia deşi veacuri întregi de schingiuiri păreau a-i fi deschis demult mormântul pierzării — totuş i-a fost dat să scape teafăr din nenumăratele vijelii ale trecutului şi, „intrând în alvia destinelor sale", să înceapă o nouă viaţă, acum în preajma zilelor noastre: „în zorii mântuirii". Ca o poveste de jale, de patimi cumplite şi suferinţe îndelungate, ni se înfăţişează icoana trecutului nostru. Găsim, e drept, în această carte şi pagini luminoase, înălţătoare, strălucind de o legitimă mândrie naţională, unde autorul descrie, cu multă însufleţire şi pătrundere adâncă, epocelc glorioase de luptă şi neatârnare, povestind despre minunatele isprăvuri ale lui Mircea, Ştefan şi Mihaiu, cari s’au luptat pentru înălţarea neamului românesc şi pentru apărarea creştinătăţii deopotrivă. Dar strălucirea acestor pagini este umbrită de durerea, ce se desface din descrierea epocelor de dureroasă decădere politică şi morală, ce au urmat, când certele pentru domnie erau necurmate, când stăpâni-torii se rostogoliau în toată clipa, pierzându-şi „coroana cu cap cu tot", când nenorocirile şi împilările curgeau potop asupra poporului românesc care, istovit cu desăvârşire „sub Fanarioţi", îngenunchiase ca „la pragul pieirii". „A fost o noapte cumplită aceea în istoria vieţii noastre, — scrie dl Vlahuţă — una din acele nopţi, cari pregătesc moartea popoarelor bătrâne şi ’inbătrâncsc fără de vreme pe cele tinere. Ş’un noroc mare a fost, că n’a străbătut mai adânc acel otrăvitor amestec de sânge şi de suflet între puternica tinereţă, curată şi neştiutoare a Românului, şi bătrâneţa ostenită, vicleană şi plină de stricăciuni a celei mai putrede rămăşiţi din vechiul neam al Grecilor. „Au rămas în casele boiereşti, în zarva oraşelor împestriţate şi pururea iubitoare de prefaceri, acolo au rămas şi limba şi portul şi obiceiurile subţiri ale Grecilor. în satele depărtate, în largui câmpiilor pe linişte, ca şi ’n st rânitori le munţilor pe vifor, aceeaşi opincă a însemnat urma trăinicie i noastre de a 1 un gu 1 vrem i 1 or nemilostive, şi acelaş suflet cinstit şi bun şi-a rostit gândul, în aceeaş bună şi cinstită limbă strămoşască. „Şi de-a încremenit pana dc-atâtea ’nvăluiri, în mâna cronicarului dela oraş — din ce în ce mai cu foc a plâns in luncă fluerul păstorului rămas adesea fără turmă, din ce în ce mai răspicat s’a destăinuit, în graiul sfânt al doinei, sufletul cel neschimbător al ţăranului... „Departe, ca din adâncimi de vremi, răsună ’ndu-ioşat un glas de bucium. Se rumenesc încet crestele munţilor. E primăvară ’n aer, e primăvară ’n inimi. Şi tot mai înviorat, tot mai în larg s’aud chemările de bucium." Dl Vlahuţă îşi termină povestirea sădind în sufletul cetitorilor nădejdi nouă şi duh de întărire, de încredere în un viitor mai frumos al acestui neam care, ridicat aproape ca de pe doaga morţii la „plinirea vremii", s’a dovedit vrednic de primăvara deşteptării, ce-i pregătiseră „marii Voivozi ai cugetării româneşti (Gh. Lazar, Asachi, Eliade, Bălcescu, Alexandri, Kogăl-niceanu, 1. Brătianu, ş. a.), lamura sufletului românesc, viteji pe cari moartea nu-i atinge". întreagă povestirea dlui Vlahuţă se deosebeşte esenţial de scrierile istorice obişnuite, fiind plămădită din o fericire îmbinare a istorici cu poezia şi filozofia^ Această slăvită treime (das heilige Dreieck, cum îi zicea Herder) a dat autorului putinţa să străbată prin întunecimea trecutului şi, pătrunzând cele mai ascunse taine ale sufletelor şi vremilor apuse, să ni le înfăţişeze in toată desfăşurarea lor firească, adeoseri fioroasă şi înălţătoare, dându-ne în singuraticele capitole tot atâtea poeme, bogate în momente epice şi dramatice. Chiar epocele întunecate ale istoriei noastre, pentru lămurirea cărora învăţaţii, în lipsa mărturiilor istorice hotăritoare, s’au încăerat la discuţii şi polemici îndelungate, poetul ni le înfăţişează în chipul cel mai firesc prin câte-o icoană zugrăvită artistic. Aşa d. e. încrcştinarea Românilor o lămureşte capitolul VI „în cetatea Carpaţilor" prin următorul tablou: „ ... văzând Daco-Romanii, că nu- mai e chip de trăit pe locurile acestea aşa de bântuite, încep să-şi ridice turmele şi ce brumă le-a mai rămas şi se retrag la deal din bătaia năvălirilor, până ce se adâncesc cu totul în adăposturile munţilor, unde fraţi de-ai lor sunt încă dela începutul domniei romane, sălăşluiţi pe valea Oltului, pe valea Timişului şi ’n Ardeal.— Aici, în mândra îngrădire de codri şi de stânci, îşi înfiripează cu încetul aşezări nouă prin locurile mai ascunse, împărţindu-se unii cu turmele pe înălţimile plaiurilor, alţii cu puţină semănătură pe luncile apelor, având ţara deavalma şi ducând laolaltă aceeaş viaţă retrasă şi neştiută de nimeni, pe care tot în părţile acestea au fost trăit-o şi Agatirşii în vremile de demult. — Din când în când se iveşte câte-o nouă ceată de pribegi, izgoniţi şi ei din vetrele lor, de pe sub poalele munţilor sau de prin câmpiile Moesiei. Ei aduc ştiri de ce grozăvii se mai petrec în lumea de afară, de ce barbari mai vântură ţările, vorbesc de www.dacoramamca.ro Nrul 16, 1908. LUCEAFĂRUL :î07 vitejiile împăraţilor, de puterea cea sfântă a Papei, care a domolit pe cumplitul Atila, biciul lui Dumnezeu, numai cu vraja cuvântului şi l-a întors îndărăt dela porţile Romei, vorbesc de frumoasele învăţături creştine, ca de un izvor de lumină mântuitoare, la care aleargă să se adape toate neamurile pământului... „Unul din ei — un preot, un apostol desculţ, scoate din sân un trătaj latinesc şi prinde-a ceti. Faţa i se înviorează, glasul se ridică din ce în ce mai cald şi mai sonor. Cu multă luare-aminte ascultă păstorii vorbele lui Isus, pline de adâncă şi limpede înţelepciune, minunile pe cari le-a făcut, şi cât de mult a iubit el pe oameni, şi cum a pătimit şi s’a jertfit pentru mântuirea lor... în liniştea măreaţă a munţilor, pe înălţimile acestea luminoase — departe de pământ, aproape de cer — sufletele celor cari au trecut prin atâtea dureri sorb însetate credinţa cea dătătoare de putere. O cruce de lemn, înfiptă la gura unei peşteri, înseamnă pragul unei biserici. Zile de sărbătoare se aprind ca nişte candele în întunerecul timpului, tot mai în larg răsună toaca, tot mai mulţi cuvioşi îi aud chemarea..." Pe alocurea se dau, în note sau in text, pasage din cele mai interesante şi mai caracteristice — stăpânite toate de suflarea caldă a poeziei naive şi a înţelepciunii senine din bătrâni —luate din cronicarii N ecu I ce, Miron Costin, Şincai, Zilot Românul ş. a. Istoria Românilor ardeleni nu o atinge decât abia în treacăt la epocele, unde aceştia au avut o soartă comună cu fraţii de peste Carpaţi. Astfel, când Mihaiu Viteazul ajunge Craiu al Ardealului, fără a se gândi să aducă vre-o uşurare a sorţii ţăranilor români din această ţară, dl Vlahuţă spune atât de frumos, că drepturile vechi şi cu adevărat sfinte ale acestor oameni „durmiau îngropate adânc sub nămolul de pra-vili şirete şi asupritoare, ce storceau bucuria celor puţini din durerea celor mulţi... „Mihai eră împresurat de atâtea primejdii şi atât de mari, încât numai poporul cu dragostea-i făcătoare de minuni l-ar mai fi putut scăpă, dacă pe această dragoste şi-ar fi întemeiat dela început puterea lui de Domn. Pentru asta însă el ar fi trebuit să spună celor îngenuncheaţi: Sculaţi-vă! Ar fi trebuit — şi ce faptă mare şi binecuvântată ar fi fost aceea — să rupă lanţurile unei robii de şase veacuri, şi să redeâ pământul, pe care-şi ridicase castele trufia maghiară, braţelor cari l-au cuprins, l-au muncit şi l-au păzit, din vremi ce nu se mai ştiu socoti. „Pe atuncia însă o biată fărâmă de adevăr se cu-ceriâ mai greu decât o ţară! „Mihai, cu firea Iui de ostaş cinstit, neputând pricepe toată adâncimea vicleniei omeneşti, se ră-zimă pe credinţa nobililor unguri, cari sub zimbetul prefăcut al fricei ascundeau setea de răzbunare a celei mai înverşunate uri... Zadarnic îi ocrotiâ pu-indu-se pavăză nedreptăţii lor împotriva norodului asuprit. Ei vedeau într’ânsul pe cel mai cumplit vrăjmaş al neamului lor, pe „Valahul barbar" care le-a cotropit ţara pentru a o împărţi în ziua, când îi va veni bine, „flămânzilor şi desculţilor" lui". Mila şi iubirea pentru poporul „birnic supus al stăpânirii, din care nu cunoaşte decât biciul împlinitorului", pentru ţăranii, cari rabdă, tăcând, toate nedreptăţile, iar în luptă „nu fug de greu şi nu se tem de moarte" — o găsim exprimată frumos şi puternic, aproape la fiecare pagină, alături de justa indignare împotriva străinilor cutropitori, mai ales împotriva Grecilor, cari „forfotiau in toate părţile, negustorind şi sufletul din om, vânzând şi cumpărând dela ţolul săracului pân’ la mitra Vlădicilor şi pân’ la coroana Domnilor" — şi cari au ajuns „să cucerească fără arme şi fără vitejie cetăţi şi ţări, pe cari le stăpâneau din umbra unei tărăbi, mult mai puternic decât din înălţimea unui tron". Prin forma aleasă şi atrăgătoare, prin bogăţia imaginilor şi frumseţa descrierilor, ca şi prin căldura sentimentului naţional, prin pătrunderea psihologică a individualităţilor şi evenimentelor istorice — cartea dlui Vlahuţă va rămânea — alături de „Istoria Românilor în chipuri şi icoane" a dlui lorga şi de scrierile istorice ale dlui Coşbuc — o adevărată podoabă a literaturii noastre de popularizare a cunoştinţelor istorice. I. L. Bertha von Suttner: Jos armele! Roman. O operă literară trebue să izvorască din cele mai largi şi mai adânci frământări de vremi în care e scrisă. Negreşit că una din problemele care frământă azi omenirea, în cele mai luminoase capete ale ei, e prăpastia dintre starea actuală a păcii înarmate, care să-cătueşte puterile de producţiune ale unui popor, a războiului înfricoşat, desnădăjduit de omorâtor, şi între starea ideală a unei fericite şi roditoare păci între popoare. Problema aceasta o înfăţişează Bertha von Suttner în „Jos armele". Ea nu-şi ascunde de loc intenţiunea, cu care a scris romanul, intenţiune care se vede străveziu în titlu şi care răsare din fiecare pagină a cărţii, din fiecare rând ca şi din liniile ei generale. Lucrul acesta dovedeşte că literatura şi arta cu tendinţă nu-i de fel moartă în acel apus luminat, care ar avea mult mai mult dreptul să producă şi să ceară „artă pentru artă". „Jos armele!" capătă tocmai prin caracterul lui de luptă şi de propagandă o însemnătate fără pereche, însemnătate care se vede din numărul uriaş de exemplare în care cartea s’a răspândit şi din faptul că ea a fost tradusă aproape în toate limbile europene. Opera aceasta de propagandă i-a hărăzit autoarei marele premiu Nobel pentru pace. Asta nu însemnează că toată valoarea acestei cărţi se mărgineşte la tendinţa ei umanitară, la acţiunea ei de împăciuire şi înnobilare a sălbătăcimei din om. Autoarea n’a scris acest roman decât după un îndelungat studiu al celor din urmă războaie mari europene, şi după o largă cercetare a celor mai bune opere de ştiinţă pozitivă, de sociologie şi de istorie a civilizaţiei. Cultura aceasta, ale cărei roade au făurit cartea şi pe care un cetitor cu oarecare pregătire o soarbe cu cea mai mare lăcomie, dau romanului valoarea lui cea mai mare. Această cultură, această lărgire www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 10, 1908. :19S a orizontului de cunoştinţi, o poate primi cu piâeere şi cu folos ori şi ce cetitor, chiar şi aceia care altfel nu se pot împăca cu rechizitorul implacabil pe care Bertha von Suttner îl face războiului. Pentru a face acest rechizitoriu nu se putea, poate, alege mai nimerit altă epocă decât aceea între 1859 şi 1871 care a văzut în 12 ani, în mijlocul celui mai mare avânt spre ştiinţă, artă, pace şi libertate, nu mai puţin de patru războaie. Şi grozăveniile acestor războaie apropiate de vremea noastră, avându-şi răsunetul încă în noi, cu maşinele şi sub aspectul sub care vedem în fiecare zi armatele, cu cultura şi sentimentele de atunci, care în liniile mari sunt şi cele de acuma — toate astea contribue să dea povestirei Berthei von Suttner o realitate aşa de înfricoşată, să vire în sufletul cetitorului o revoltă aşa de puternică contra sălbă-tăciei deslănţuite, cum n’ar fi putut de fel face povestirea nici a celui mai crunt războiu al unui trecut îndepărtat, pe care noi îl îmbrăcăm întotdeauna cu o candidă haină de poezie. Eroina principală, în care autoarea concentrează toată cultura şi toată căldura ei de convingere, eMârtha, fiica contelui şi generalului de Althaus. O fată voinică, frumoasă, deşteaptă, bogată, pe care o munciâ numai o nunulţămire sufletească: mărginirea paeinică şi potolită a acţiunei unei femei în viaţa-i şi pe care o încălziâ numai un sentiment: admiraţia, cultul pentru vitejii croi ai tuturor vremurilor, eroi care se jertfiseră, pieriseră, biruiseră, înscriindu-şi numele în istoria neamului şi a omenirei. Prima dată când cşiâ în lume fata aceasta cu avânt bărbătesc, se îndrăgosteşte puternic şi deodată de un tânăr militar, cu care se şi mărită. Urmează idila fără pereche de fericită a îndrăgostiţilor căsătoriţi. în mijlocul acestei fericiri izbucneşte războiul austro-italian din 1859. Bărbatul ei Arno de Dotzky pleacă vesel unde-1 chemă datoria. Despărţirea de Martha şi de copilaşul lor e sfâşietoare. Arno moare în războiu şi cu asta toată fericirea Marthei se prăbuşeşte. Odată cu lovitura asta de fulger se înseamnă şi schimbarea fundamentală în sufletul ei. Meditaţia în singurătate, cetitul sârguitoro duc la convingerea, că războiul e cea mai mare plagă de care sufere omenirea, datorită unor tradiţii de plumb care ne apasă, orbirei şi slăbiciunei de a nu ne putea dezbăra de ele. Credea că nu se va mai putea recăsători, şi voia să-şi consacre viaţa educaţiei copilului ei şi cultivărei idealului de pace între popoare, carc-i răsărise în faţă... îi iese în cale insă un alt militar: Friederich de Tilling, un om ce nu mai eră tânăr, dar de altfel simţitor, potolit şi foarte cult. Tilling acesta îi povesteşte cum a murit Arno, şi-i zugrăveşte moartea nu ca un militar, ci ca om. Martha se îndrăgosteşte de sufletul lui superior şi-l ia de bărbat, pe cel ce nici nu în-drăzniâ să nădăjduiască această fericire. — Iarăşi o idi'ă de dragoste, in alt ipostas însă. — Şi iarăşi o dispăiţ.re slăşLtoarc: Tilling pleacă în războiul ţKntiu Schlesswig-Holstcin. Aici e înfăţişată istoria încurcată, plină de contrazici ri, de inconsecvenţe şi de cinism a diferitelor tractate şi urzeli diplomatice, care alcătuesc istoria acestui ţinut, şi care au dus la războiul ascuns, ridicul de străveziu, sub interese superioare şi vorbe late. — Şi, în timp ce ororile războiului se desfăşurau acolo, ea zăcea în pat, îmbolnăvită după naşterea înainte de vreme a copilului lor mort, nenorocire pricinuită de comoţiunile despărţirei. Tilling se întoarce în sfârşit de pe câmpul de moarte unde-1 ducea şi pe el datoria, dar nu convingerea. De abia începuseră să se bucure de pacea căminului lor, de abia avusese bătrânul general Althaus vreme să se gândească — îmbătat de succesul din Schleswig-Holstein — la o revanşă faţă de Italia, şi izbucneşte războiul fratricid, războiul austro-prusian din 1866. Tilling pleacă contra Prusienilor — el care avea rude de aproape in armata prusiană. Războiul acesta ocupă cel mai mult loc în roman. Prusienii zdrobesc pe Austrieci la Sadova (Koniggrătz), războiul se desfăşoară oribil de dureros şi de sălbatec. într’o pornire maladivă de dragoste nebună, Martha pleacă pe câmpul de bătae. Şi aici urmează o serie de tablouri crunte, sinistre, care ne înfăţişează războiul pe faţa lui cea mai cruntă de iad real, mai înfricoşat decât toate plăzmuirile ir.chipuirei... însfârşit războiul încetează şi toţi membri familiei se adună în castelul lor de ţară spre a se învioră după atâtea zguduiri. Ofiţeri prusieni se invită în castel. Unul din ei se logodeşte cu una din surorile Marthei. Şi de abia se înseninaseră sufletele şi deodată izbucneşte corolarul războiului: holera... Săptămâna holerei e zguduitoare. Cele două surori ale Marthei mor una după alta, moare şi fratele, de abia absolvent al şcoalei militare, moare şi bătrânul general — aprigul apărător al războiului — cu blestemul pe buze, , blestem pe care Martha nu i-1 putuse zmulge în o viaţă întreagă. Tilling, Martha şi copilul acesteia, scăpaţi de moarte, părăsesc cimitirul acesta,, trăesc câtva în Elveţia şi apoi se stabilesc la Paris, unde se dedică amândoi idealului păcei. Bogăţia uriaşă pe care atâtea morţi le-o hărăziseră le da putinţa să cultive; cu nădejde în un viitor mai bun, acest ideal. Războiul franco-german ii apucă în Paris. Tremurând, ei văd că opera lor c preludiul unei vremi foarte îndepărtate. — în câteva pagini fugare se văd icoane desperate din viaţa Parisului împresurat. Deznodământul final se prăvăleşte cu repeziciune: Tillinge învinovăţit de spionaj şi cel pe care-1 adoră Martha, ca pe un zeu, omul cel mai drept, cel mai blând, luptătorul pentru pace, piere împuşcat la stâlpul de ruşine... Acesta-i sfârşitul romanului. în epilog mai vedem pe Martha încă odată, bătrână, dar tot nemângăiată, în mijlocul copiilor ei fericiţi, apărându-şi idealul şi convingerile oţelite în experienţe aşa de dureroase. Am vrut să povestesc cuprinsul în mai mult decât două trei cuvinte, pentrucă chiar şi din acest resumat se poate vedea caracterul fundamental al romanului acestuia, caracter analizat pentru prima oară de criticul francez Wyzewa şi pe care-1 înfăţişează romanul german în întreaga desvoltare a lui, tocmai pentrucă izvoreşte din firea însăşi a rassei germane. —Comparat www.dacoramamca.ro Nrul 16. 1908. LUCEAFĂRUL 399 cu un roman francez dc pildă, în care romancierul clădeşte o întreagă acţiune ce se încordează, se complică şi-şi trimite ramuri în toate părţile, „Jos armele" al Berthei von Suttner eo cronică, a cărei acţiune nu-i altceva decât o simplă succesiune de fapte în timp, pe care un cerc restrâns de eroi le săvârşesc sub presiunea unor cauze independente de voinţa lor şi fără legătură organică cu alte cercuri, ori şi mai puţin cu alte pături sociale. — Acest caracter de cronică e întărit prin aceea că tot romanul e o povestire în persoana întâi, pe care o înşiră eroina principală: Martha. — El se manifestă în monotonia, care ici şi colo încearcă a obsedâ pe cetitor. Această monotonie ar fi putut fi fatală valoarei romanului, dacă autoarea, conştient ori inconştient, n’ar fi întrebuinţat mijloace pentru a o împrăştia. Sufletul cetitorului e încordat de pildă de măestria cu care autoarea răsplăteşte pe Tilling, purtătorul ideilor nouă, cu dragostea unei femei bogate, tinere, culte, cu dragostea unei femei care e înainte de toate frumoasă şi inteligentă. Dar mijlocul acesta nu-i cel mai fericit ales. Ba dela o vreme iubirea neîntreruptă, mereu fierbinte, iubirea a doi mizantropi ce fug de C r o Dana tir şraintl ilrs/m adunarea ;/rarrald a Asociaţi anii la Sini/rti o rom htecjir ta a a iii ti nil riitor. * f Xicolae Popea, episcopul diecezei gr. ortodoxe a Caransebeşului, cel mai în vrâstă arhiereu român, a răposat în Caransebeş, Sâmbătă, la 8 August n., în vrâstă de 82 de ani, — doi ani după ce şi-a serbat jubileul de 50 ani de preoţie. Născut la 17 Februarie 1826, în Satulung (Hosszu-falu, com. Braşovului), din părinţii Neagoe Popea, preot, şi Voica născută Verza-Popoviciu, — a urmat şcolile normale şi gramaticale în Braşov şi Blaj; la 1843 trece la Cluj şi de-aici, la 1846, la universitatea din Viena, pentru a studia teologia. Aici în Viena l-au aflat turburările anului 1848 şi tot aici a făcut cunoştinţa multor tineri, mai târziu bărbaţi însemnaţi ai României, cari se întorceau din Paris. După terminarea studiilor, 1849 şi 1850, a fost practicant la guvernul ţării din Sibiiu, apoi concipist la pretura din Deva şi pe urmă actuar la pretura şi judecătoria din Şomcuta mare. La 1856, marele mitropolit Andrei Şaguna îl chiamă în serviciul bisericii şi, acelaş an, îl tunde întru monah cu numele Nicolae. La 1870 e numit vicar arhiepiscopesc, iar la 1871 hi-rotesit întru arhimandrit. La 27 Martie 1889 a fost ales, la 20 Mai a fost întărit, la 11 Iunie a fost hirotonit de Episcop al diecezei Caransebeşului, iar la 2 Iulie, acelaş an, a avut loc întronizarea lui. lume trece marginile, sentimentul puternic al Marthei apare un moment ca ceva maladiv. Autoarea ne încătuşează însă prin problemele, de cel mai actual interes, pe care le atinge în treacăt, alăturea de problema principală: ereditatea şi mediul, educaţia, psihologia masselor, consideraţiuni asupra religiei, observări asupra lui Darwin, ori asupra Istoriei Civilizaţiei a lui Boukles, satira formelor mincinoase în care trăeşte societatea — de pildă acea spălare a picioarelor bătrânilor la Curtea din Viena — şi mai presus de toate înlănţuirea de argumente pro şi contra, paginile lungi de discuţii care sucesc războiul pe toate feţele şi care se cetesc cu cel mai încordat interes. Toate acestea sunt vrednice dc toată admiraţia şi cartea ar putea avea un nemăsurat preţ, pentru îndulcirea asperităţilor sufletului omenesc, care izbucneşte în sălbătăcii nu numai când e în războiu, — dacă n’ar fi însă acele uşoare exalări de cosmopolitism, cari răsar printre rânduri, şi cari pot avea urmări funeste când, — în actualul stadiu al civilizaţiei omeneşti — romanul ar pătrunde cercuri cu jumătate de cultură şi cu judecata simplistă care trage consecinţe imediate. (!. ('. Ioana-a. i i c a. încă dc când eră student, N. Popea se ocupă cu literatura. în 1846, împreună cu A. Papiu Marian, a înfiinţat şi redactat o foiţă săptămânală manuscrisă „Aurora" sau „Zorile" a juriştilor români din Cluj, cea dintâi încercare de felul acesta. Pe lângă toate ocupaţiunile lui multilaterale, a desvoltat, şi mai târziu, o rodnică activitate pe terenul literaturii române. „Vechia mitropolie", „Biografia lui Şaguna", „Memorialul" şi alte lucrări sunt roadele acestei munci. Pentru meritele sale câştigate pe terenul literar, Academia română din Bucureşti l-a ales, în anul 1899, membru ordinar. In anul următor, 1900, şi-a ţinut discursul de recepţie într’o şedinţă solemnă, prezidiată de M. S. Regele Carol 1. Prin moartea lui, biserica şi neamul românesc pierde un fiu credincios şi vrednic. Odihnească în pace! * Inaugurarea teatrului poporal român ., Cultura legumelor, cu 90 figuri în text. o.—. Harcimu, L>r. u. P<>povici, Dicţionarulromân-germân, revidat şi completat. Ediţia a 111-a, broş. ti.—, leg. 7.60. — Dicţionarul germân-român, revidat şi completat. Ediţia n lila, broş. S.—, leg. 10.—. Boureanul Eug., Povestea Lăcrămioarei, poezii. 1,3o. Brnnisce Dr. V., Ciprian PorumbesCU, schiţa monografica, I .DO. Ca răgi ale I. L., Nuvele, Povestiri, i.jn. — Momente, Sohiţe, Amintiri, 2.—. Cazaban Al., Chipuri ţi suflete. 1.00. Conta c P., Curs de Alhinărie, Voi. I şi II â —.33. C rid im, Epigrame, cu un raport de dl membru academician I. Carngiani. 1.— Crişan 1, Terminologia studiilor flzioo-chemioe. — io. Dan te- Alighieri, Divina Comedie, Infernul. Traducere Î11 versuri de N. Ganc 4 — Dulfu P , Ifigenia in Aulida. Ifigenia în Taurida. Traducere în versuri 2.— — Isprăvile lui Păcală, prelucrate din nou, cu ilustraţ 1.70. Dunarcanu N., Răsplata, nuvele. i.3o. Florini Alex., Poveşti populare. 2.— Gazeta Transilvaniei, „Număr lubilar" 1908. i.5n. Chica I., Scrisori cătră V. Alexandri. (Ghica ca bărbat de ştiinţă şi ca om de stat.) 3.—. Grigorovitza şi Ghui, Dicţionar complect german-român. 2.Ho. G i u r g e a E. N., Consideraţiuni generale asupra terenului arabil al Moldovei. 2.33. Hinţescu, Carte de bucate, 1.60. — Proverbele Românilor, broş. —.fio. Inimioara, adecă lioarea poeziei naţionale din cei mai buni scriitori români în uzul tinerimei române. —.fio. iPreţurile în coroane.) Moldo van C„ Cântarea Cântărilor, după biblie. 1.—. Mora rin C„ Ciprian Porumbesou după 25 de ani. Scriere poporală. —,5i\ Olânescu Adina Gr., Cugetări. i.3o. Păcâţianu T. V., Cartea de aur sau luptele politicc-naţionale 4 voi., broş â in.—. — Judecătoriile ou juraţi. —.80. — Lupta pentru drept. 2.—. — Scopul in drept. 8.—. — Libertatea. 2.—. — Principiile politicei după Holzendorf. 4.—. — Buna chiverniseală. Carie pentru toţi. —.40. — Sâmbăta morţilor. Dramă din popor in 3 acte. —.60. Petraşcu N., Marin Gelea, Roman. 4.00. Putnoky-Crişian, Dicţionar maghiar-român şiromân- maghiar, leg. 6.—. Riria, Ultima rază din viaţa lui Eminescu, dialog dramatic în o scene. i.3o. — Elvira, tragedie în cinci acte. □.—. Kosetti Sandu D„ Din toate, poezii. i.3o. Săndulescu I., Poezia lirică din timpul războiului pentru neatârnare 1877— 87H. 1.—. Ş11 Iu ţiu I. St., Din Memoriul, partea VI. (Cuprinsul: Biografia lui I. Dragoş. Acte şi documente din istoria munţilor apuseni. Tractatul despre faptele Românilor săvârşite la anul 1848/9 sub conducerea lui Avram Iancu. Afacerea Iancu, etc. etc.). Se vinde în folosul Muzeului. 1.90. Tlieodorian C., Sângele Solovenilor, roman. i.3o. Ţine N i c o 1 a e, Rime vesele, monologuri. 1.—. — Monologuri In versuri. Ediţie complectă. 1.—. Zamfirescu D., Alte Orizonturi, poezii i.5o. — Poezii nouă. t.5o. — Imnuri păgâne, poezii noua. i.5o. TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacoramamca.ro