Anul VII.        Nr. 15.
                                                                                  Sibiiu, 1 August 1908.
                                                                  *
                                                                      Abonament:
Austro-Ungaria: 1 an . . .12 cor.
                                                                                                                                                    Ed.de lux 20 „
                                                                                                                                                   6 luni . . 6 „ Ed. de lux 10 „
                                                                     România: lan. . .16 cor.
Ed.de lux 25 .
                                                                     6 luni . . 8 » Ed.de lux 13 .
                                                                          Ediţia pentru preoţi, Învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor, în România şi în Străinătate: 1 an 12 cor.
Dr. I. Raţiu . Aron Cotruş . Z. Bârsan . . M. Cun{an . I. Agârbiceanu Victor Eftimiu
                                                                s (1 n A K CJ L.
Simeon Bărnuţiu.
Cântec (poezie). Mărturisire (poezie). Cântecul llenii (poezie). Tuşa Oana.
Ultimul om (poezie).
B. Lăutarul
Cronică:
Compozitorul Tudor cav. de Flondor.
Examenele Conservatorului din Bucureşti. Soarele şi Pământul. — Bibliografie.
                     Ilustraţii: Simeon Bărnuţiu (două). — Pereche tânără din Rodna-nouă. — Ţăran din Poiana Si-biiului. — Nuntă din Poiana Sibiiului. — T. cav. de Flondor.


                     ABONAMENT:
                   Qustro-Hngaria:
1 an................12 cor.     Ed. de lax  ...    20 cor.
6 lani...............6   „       „ „   „    ...    10    „
    Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor.
                România şi în Străinătate:
1 an................16 cor.     Ed. de lux  ...    25 cor.
6 luni...............8   „       „ ...............13     „
  Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor.
Reclamaţiile sunt a se face in curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale.
  Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa:
                Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben).


.‘•A’JÎ'V/,5

mm
'îV'V’jY***
ttjîCY-;:
  In Librăria lui W. Kraîît în Sibiiu (Nagyszeben) se află:
                                                            Cărţi de rugăciune.
                                                              Tipărite cu litere latine:
Acaftistul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi alte AcaftLte şi Rugăciuni foarte evlavioase şi de folos. 8U mic, cu o icoană in colori şi alte ilnstraţiuni, leg. in catifea K 8.5U, în piele fină (solid) K 4.80. în piele neagră (solid) K 3.50, fin K 1.75, în piele K 2.75, în piele elegant K 3.35, în imitaţiune de os, alb K 2.75, în imitaţiune de os, negru K 3.50, în imitaţiune de os cu ci nce K 3.80, în imitaţiune de os cu medalie K 4.—, toate cu tăietură aurită, iar legate simplu K 1.20.
Ceaslov sau Orologiu, cuprinzând Rugăciunile de seara, miezunoptica, Rugăciuni de dimineaţa, Ceasurile (Orele) şi alte rugăciuni de folos, precum şi si-naxariul celor 12 luni ale anului. 8°, frumos leg. K 2.10, leg. K 1.90.
50 icoane în colori din testamentul vechiu şi nou (Biblia) cu text la fiecare icoană, frumos legate 4.—.
Laudă lui Dumnezeu. Carte de rugăciuni, leg. fmmos K —.90, leg. în imitaţiune de os K 1.50.
                                               Noul Testament al Domnului şi Mâniuitoriului (Ediţ. de societatea bibi. bntan.), format mic, leg. —.50.
Octoichul cel mic sau cele opt glasuri, cuprinzând slujba vecerniei, liturgiei. împreună cu glasurile, podobiile, catavasiile, irmoasele, polieleul, cu svetilnele şi voscresnele de peste întreg anul. 8°, leg. în piele roşie K 3.—, leg. frumos K 1.80, leg. K 1.50.
Patima şi moartea Domnului nostru lisus Hristos, în versuri, 8° mic. leg. fromns K 2.—.
                                               Psaltirea prorocului şi împăratului David, format mare, leg. în piele roşie K 7.—, leg. frumos K 5.30.
   Tot aceea în format mic, leg. frumos K 1.80.
Sfânta Scriptură a vechiului şi noului Testament. (Biblia). (Ediţ. de societatea bibi. britan.), leg. â 2.— şi 4.—.
                                                                  Tipărite cu litere cirile:
Acaftistul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu (roşu şi negru tipărit cu icoane). 8° mic, leg. în pieîe roşie cu copce K 3.60, leg. frumos K 2.70.
Ceaslov. 8°, leg. în piele roşie cu copce K 3.—, leg. frumos K 1.60.
Octoichul cel mic sau cele opt glasuri. 8°, leg. în piele roşie cu copce K 3.05, leg. frumos K 1.60.
                                                                 Cărţi bisericeşti.
                                                         Legătura se înţelege în piele roşie aurită.
                                                                  Tipărite cu litere latine:
Apostol, carte ce cuprinde faptele şi epist. Sfinţilor, 4° leg. K 11.40.
Liturgii ale sfinţilor noştri părinţi, 8° leg. K 7.90.
Cazania mare ce cuprinde în sine Evangeliile tâlcuite, 4° leg. K 9.90.
Evangelie sfântă şi Dzeiască a sfinţilor Evang. K 18.30. Legătura mai elegantă se compută după calitate.
Evhologiu bogat (Molitvelnic) Rândueli şi Rugăciuni, 4° leg. K 13.20.
Mineiul pe fiecare lună în 12 tomuri, 4° leg. K 165.—.
Octoich cel mare, 4° leg. K 26.—.
Pentecostarul, carele cuprinde slujba din Dumineca Paştilor până la Dumineca tuturor sfinţilor. K 11.50.
Orologiul cel mare, ilustrat, folio, leg. 23.80.
Triodul, adecă trei cântări, 4° leg. 26.—.
                                                                  Tipărite cu litere cirile:
Liturgia sfântă şi dumnezeiască, roşu şi negru tipărită. 4° leg. 8.—.
PenteCOStariul cel mare, roşu şi negru tipărit, folio, leg. K 15.—.
www.dacoromanica.ro
                   LUCEAFĂRUL
         REVISTA ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ
                     sub îngrijirea unui comitet de redacţie.
Colaboratori: I. Adani, I. Agârbiceanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. L Borcia, Dr. T. Brediceanu, I. Ciocârlan, V. Ciollec, Al. Ciura, ÎAaria Cun|an, I. Duma, Elena Farago-Fatma, O. Goga, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, II. P. Pelrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldca, F\. Simionescu-Râmniccanu,
                                                          I. U. Soricu.
                                                                                                         Orice reproducere, fără indicarea ixrorului, este oprită.
                                           Simeon Bărnutiu.
                                                  »
                                                   (1808-1864).
   Simeon Bărnuţiu se trage din iobăgime pentru libertatea căreia a luptat viaţa întreagă cu sfântă însufleţire. Trecutul familiei lui e acelaş ca al întregei iobăgimi legate de glie.
   Modesta tradiţie familiară ştie să spună despre un moş al lui, care eră preot în Bocşa-română, şi despre care mai mult nu ştim.
   Fiul acestui necunoscut slujitor al altarului, Ioan Bărnuţiu, nu-i urmase în slujbă, dar ajunse şi el faţă bisericească, cantor, la acelaş sfânt locaş de rugăciuni curate, pe care-1 avuse bătrânul său tată.
   Ioan Bărnuţiu se căsători cu Ana Oros, însăşi fată de preot, şi Dumnezeu îi dărui cu opt copii. Şase fete s’au măritat după plugari cu stare, parte nobili, parte rescumpă-raţi dela slujba domnească. Din cei doi fraţi unul se stinse la vârsta de 12 ani, si astfel rămase numai Simeon, cel mai mare, ca să fie gloria neamului.
                                                             *
   Simeon Bărnuţiu s’a născut la 1808, în 21 Iulie, după calendarul vechiu, sau în 2 August după cel nou, în comuna Bocşa-română din comitatul Crasnei (azi al Sălagiului ')•
   Prima carte care i s’a pus în mână, a fost Psaltirea si Ceaslovul, si cel care l-a întrodus, mai întâi, în tainele slovelor bătrâneşti, a fost însuşi părintele său.
   în vârstă de nouă ani pleacă la oraşul din apropiere, Şimleul Silvaniei, unde învăţă dela 1818 până în primăvara anului 1820, când mântui învăţăturile primare (normale).
   ’) „Prot. Capit.“ Nr. 68, pag. 142.
   Studiile gramaticale şi humanioare le-a făcut în Careiu.
   De aci veni la Blaj, să facă şi cursul filozofic de un an, pe care-1 propunea un canonic erudit, prepozitul de mai târziu, Ba-ziliu Raţiu (1783—1870), şi sălăgianul cu „gubă“, în 1825—26 mântui studiile cu distincţie, fiind cel mai bun între „filozofii" lui Raţiu.
   Dintru început, Simeon Bărnuţiu, ar fi dorit să-şi aleagă o carieră iuridică pentru a putea ajunge într’o diregătorie de stat. Dar erau greutăţi, cari nu-1 îngăduiau să studieze dreptul: deoparte lipsiau mijloacele materiale, iar de alta, ceice nu erau nemeşi nu puteau ajunge în oficii publice. Astfel se hotărî să îmbrăţoşeze şi el cariera preoţească, singura cale, care să deschidea uşor tinerimei noastre cu carte.
   Intră deci, în toamna anului 1826, în Se-minariul diecezan din Blaj, unde petrecu trei ani, până la 1829, în studiu încordat, ascultând cursurile celor mai buni teologi, ce-i avea biserica unită pe vremea aceea.
   Astfel la teologia dogmatică avea de profesor pe canonicul Demetriu Caian cel tânăr (1778—1832), un dascăl neobosit, care, cu erudiţia sa câştigată la universitatea din Viena, nu mai puţin de treizeci de ani împodobise catedra aceasta, şi care s’a distins şi în literatura bisericească cu cele două cărţi voluminoase din a sa Teologie Dogmatică, apărute în Blaj la 1804 şi 1811.
   Studiul biblic îl propunea canonicul Teo-
                                        l
www.dacoromanica.ro
350
I.UCEA FĂBUL
Nrul 15, 1908.
dor Pop de Ujfalu (1782—1835), care iarăşi se număra între cei mai mari dascăli ai noştri. Dela 1804 când se re’ntoarse din Viena, unde-şi făcu studiile teologice, şi până la 1834, când a înaintat la rangul de prepozit, îşi urmă ne’ntrerupt cursurile savante la aceeaş catedră. în aceeaş vreme el desfăşură şi pe terenul literaro activitate spornică, precum se vede din seria scrierilor sale păstrate, cari însă, afară de Trista predică la înmormântarea Episcopului Bob (Blaj 1830) şi Psaltirea sau cartea p s a I m i 1 o r (Blaj 1835), spre marea pagubă a literatnrei noastre bisericeşti, au rămas netipărite.
   Teologia morală şi pastorală o propunea-canonicul Gavrilă Stoica (1772—1836), teolog de Pojon; istoria bisericească o ascultă dela loan Lemenyi (1780—1861), care' nu peste mult avea să ajungă la cea nrai înaltă treaptă bisericească, în scaunul de Vlădică; şi în sfârşit din dreptul canonic urmă învăţăturile fostului său profesor de filozofie, Baziliu Raţiu, care si el ascultase la universitatea din Viena.
   Iată dela cine primea Bărnuţiu învăţăturile sale temeinice. Erau toti oameni cu renume, cari ştiau şi voiau să răspândească lumină în cariera lor de dascăli. Erau dascăli cu îndemnuri bune pentru tinerimea ce o povă-ţuiau, şi mai ales pentru Bărnuţiu, care aci primi baza erudiţiei sale de mai târziu. îndemnurile dascălilor se înfrăţiră cu talentul
                                t
şi sârguinţa sa, ca să-l facă cel dintâiu, şi
să-l pună în fruntea tovarăşilor de învăţătură.
                                                                  *
   După părăsirea seminarului, Bărnuţiu porneşte munca sa îmbelşugată, care n’a încetat a se desfăşură, plină de roade, pe toate te-renele, până aproape de sfârşitul vieţii.
   Să-l vedem mai întâiu în serviciul bisericei.
   Deja la 4 Noemvrie 1829 i se oferise Ia gimnaziu catedra gramaticei superioare, adecă a sintaxei1 * 3 4 *), dar se vede că nu peste mult situaţia s’a schimbat, şi el trece la slujba de archivar consistorial.
   Hărnicia cheltuită aci reiasă limpede din faptul, că abia trecuse anul, şi mai marii săi îl aflară vrednic de a-1 înainta la una din cele mai importante catedre de atunci, la catedra filozofiei în liceul cel nou, iar la patru
   ’) Cf. „Protocolutn Episcopale" Nr. 804 din 1829.
ani în urmă să simte iarăşi lipsa lui în administraţia bisericei. Fu chemat din nou la alte slujbe grele şi cinstite: în 1834 fii ales notar consistorial şi capitular1) şi deodată fu distins şi cu rangul de asesor consistorial ").
   Funcţiunile nouă în care să ’năltâ, toate îi aduceau bun prilegiu de a-şi înmulţi cunoştinţele, de a culege informaţii din actele oficiale, ce-i treceau pin mâni, şi de a cunoaşte de aproape starea bisericei şi a în-tregei dieceze.
   Experienţele câştigate aici, la 1837, se îmbogăţesc cu altele nouă; în anul acesta Episcopul îl luă ca secretar, la dieta din Sibiiu8). Din cele petrecute în această dietă săracă în rezultate, el învăţă a cunoaşte relatiunile politice ale ţării, dar mai cu seamă a putut să se convingă de primejdia cea mare ce ameninţă limba românească, căci deja în dieta aceasta s’au manifestat încercările de a sugrumă limbile din patrie. La deosebite ocazii s’a discutat chestiunea Iimbei maghiare, cu scop de a înlocui prin ea, în toate afacerile publice, pe cea latină, şi discuţiunile erau pregătirea legei dela 1842, în care se decretă moartea Iimbei române.
   Aici se zămisliră principiile şi convingerile politice de mai târziu ale lui Bărnuţiu.
   Răstimpul de cinci ani, cu munca lor cheltuită în slujba Conzistorului, a fost hotărîtoare pentru Bărnuţiu, şi dacă rămâneâ şi mai departe în cariera aceasta, ar fi ajuns departe, poate la cea mai înaltă treaptă hierarchică. Dar soartea îl chemă spre alte idealuri, pe cari nu le puteâ găsi în sânul consistorului.
   Deaceea,lai839,nu din cauzaunorneplăceri, cum reiese din „notiţa biografică" pusă în fruntea Dreptului public al Românilor1) ci din îndemnul inimei sale si din zelul de a
                               i
contribui si dânsul la înaintarea intelectuală
           î
şi morală a neamului, prin şcoală, se re’n-toarce iarăşi la catedra avută1'). La plecare capitlulîl numi om credincios oficiului său, în cel mai desăvârşit sens al
   ') Cf. „Prot. Capit." Nr. 68, pag. 142; „Prot. Consist." Nr. 208 din 1834.
   !) Cf. „Scheniatismus Diocccseos Fogarasiensis, pc an. 1835, pag. 5.
   3) Bariţ în „Observatorul" din 1880 Nr. 47, pag. 186.
   4) Pag- X.
   6) „Prot Capit." Nr. 88, pag. 155.
www.dacoramamca.ro
i\rul 15, 1908.
LUCEAFĂRUL
357
cuvântului, şi curat precum a trebuit să fie:... „hominem officii sui in pleno voca-buli sensu fidelem, accuratum, eunique fuisse, qui debuit esse“ ').
                                                            *
   Până la 1848, Bărnuţiu s’a făcut celebru ca profesor.
   Ca profesor îl întâlnim mai întâiu în 1830.
   în anul acesta gimnaziul din Blaj, cu încuviinţare dela guvern, se ridică la rang de liceu, ca ori şi care altul din cele puţine câte erau în Ardeal-). Tot atunci si cursul filozofic se completă dela unul, la doi ani, având să înceapă în cadre largi şi cu puteri noi.
   Iar dascălii, cari aveau să pornească în toamna anului 1830 liceul, cu o chemare asa de frumoasă erau Nicolae Marcu (1803—1867) pentru matematică şi fizică, şi Bărnuţiu pentru logică, metafizică şi etică.
   în această catedră Bărnuţiu fu numit la 22 Octomvrie 1830 ’’).
   Până la 1832 avu numai filozofia; în 1832 şi 1833 a luat însă pe lângă aceasta şi istoria universală. Dar Ia începutul anului şcolar 1833/34 liceul se lărgeşte şi mai departe, şi fiecare studiu filozofic primi profesor deosebit. Astfel Nicolae Marcu rămase numai la fizică, teoretică şi experimentală; matematica teoretică şi aplicată s’a dat noului profesor, loan Cristocian (1810—1844); istoria universală o luă loan Rusii (1811—1843), celebrul autor de mai târziu al Icoanei pământii 1 u i, iar Bărnuţiu rămase numai la filozofie.
   în vremea aceasta, dela 1830 şi până la 1834, Bărnuţiu mai îndeplinea şi slujba de „stu-diorum praefectus“ în seminarul teologic; sub-rectorînsă, precum se află greşit, mai în toate biografiile sale, n’a fost niciodată. Acest oficiu eră, şi atunci ca şi azi pentru partea economică, şi-l îndeplinea la 1830—31, Leontin Ramonţai, la 1831—32 Teodor Pastin, iar la 1832—34 loan Moldovan.
   Ca prefect de studii a întrodus o inova-ţiune foarte de preţ în P r o t o c o 11 u m clas-sificationum ductum pro auditoribus stu d ioru m tîi eo 1 ogicoru m in Sem i-nario dioecesano Blasiensi. Anume el * 3
   ') „Prot. Capit.“ Nr. 92, pag. 156.
   -) „Decr. guv.“, 11 Sept. 1830. Nr. 3387.
   3) „Prot. Consist." Nr. 10 din 1830. .
a fost cel dintâi prefect, care a dat informaţii complecte asupra teologilor, înlesnind prin aceasta în mod esenţial munca celuice va scrie cândva trecutul acestui vechiu şi istoric seminar.
   El a fost cel dintâi prefect, care a sădit în inimile seminariştilor încredinţaţi cârmui-rei sale disciplinare, nu numai virtuţile creştine, ci şi idei politice şi naţionale.
   Pe vremea lui au teologii din Blaj prima-oară gazete în seminarul lor, şi tot sub el s’a înfiinţat, între zidurile liniştite ale bătrânului seminar, şi primul teatru de diletanţi al teologilor de aci. Intelectualii şi „grecii11 din Blaj, sub conducerea lui, văzură mai întâi, la Sărbătorile Crăciunului din 1833, teatru românesc, care se deschidea cu două piese traduse, una a lui Cipariu, şi alta a lui Rusu ').
   Dela catedră, să însufleţea pentru filozofii germani Kant, Hegel, Fichte, Krug şi Her-bart, cari erau la modă şi agitau mult spiritele, mai ales ale Germanilor.
   Am văzut cum la 1834 Bărnuţiu părăsi catedra ca să intre în slujba consistorului şi a capitlului. La 1839 însă vine din nou să-şi ocupe catedra de filozofie, care eră idealul său.
   Curentul pornit până la 1834, nu se opri nici după depărtarea sa, căci catedra de filozofie în lot răstimpul acesta, până la 1839, o avuse iarăşi om luminat, însuşi prietin lui Bărnuţ şi mare aderent al principiilor lui, care eră loan Dragomir (1811—1883), mort ca protopop în Băinţ.
   Bărnuţiu deci nu venea să înceapă, ci să continue numai, şi să încoroneze munca sa.
   De astădată eră bucuros să facă o schimbare radicală, să întroducă o înoire fericită în filozofia şcoalelor din Blaj, începu să pre-deie primaoară, în româneşte această ştiinţă moartă, împrumutându-i viaţă, şi, după împrejurări, toată aplicaţia practică.
   „Am socotit — scrie lui Bariţiu la 17 Oct. 1839-—să scap pe încet şi încât mă vor lăsă împrejurările din afară, filozofia din jugul şi robia limbei latineşti (batăr de jumătate), în care gemând şi înăduşită fiind astăzi, tare puţin au luminat minţile auzitorilor români,
    ’) Cf. Bariţiu, în „Observatorul" pag. 86.
din 1880. Nr. 22, 1*
www.dacoromanica.ro
358
LUCEAFĂRUL
Nrul 15, 1908.
că au fost după toată etimologia cuvântului şi înţelesul, numai roaba teologiei; da nu roabă, ce merge cu lumina aprinsă înaintea doamnă-sa, că atunci tot ar mai fi ceva, ci roabă care poartă şlepu dindărăptV)
   Ajung aceste cuvinte ale sale, ca să vedem ideile nouă, cu cari intră acum de a doua oară în catedra sa de dascăl. „Nu eră menit — zice dl lorga — să fie un scriitor sau un ziarist, că învăţământul în forma lui cea mai înaltă eră menirea lui; pe principii eterne el voia să razime o nouă concepţie a datoriei neamului său faţă de sine însuşi şi de omenire, şi ajunse astfel Ia filozofia dreptului, la dreptul constituţional, la teorii proprii cu privire la viaţa politică a neamului".’) Alexandru Papiu Ilarian a zis, cu tot dreptul, că nu învăţătura ci spiritul lipsea în şcoalele din Blaj până pe vremea lui Bărnuţiu.* 3)
   Elementul acesta dătător de viaţă în desvol-tarea firească a oricărui popor căută Bărnuţiu, să-l trezească şi întărească în sufletele tinerilor români, ce să îngrămădeau, din toate părţile ţării, la şcoalele din Blaj.
   Şi în opera sa măreaţă, ce se desfăşură zi de zi în proporţii uriaşe, el, pe lângă ştiinţa sa vastă şi tăria sufletească, se răzimâ şi pe conlucrarea si entuziasmul tovarăşilor săi de
              i                     y
muncă, cari toţi veniau din răsputeri să răspândească aceleaşi idei, să colaboreze la acelaş ideal sfânt, ce cuprinsese lumea românească.
   Cipariu deschideâ cartea limbei româneşti, şi demonstrând originea şi frumseţele ei, îndemnă pe toţi cu scrisul şi cu puterea graiului viu, să-şi cultive limba strămoşească. Nicolae Marcu si loan Cristocianu cercau
                    f
să arete în cursurile lor româneşti, într’o vreme, când aceasta nici Ungurii n’o făceau, că şi cele mai grele şi mai abstracte sisteme de ştiinţe, ca fizica şi matematica, încă să pot predă în limba naţională.
   La teologie Demetriu Boer (1812—1871) propuneâ istoria bisericească şi dreptul ca-
   ') Publ. de G. Bogdan-Duică în „Tribuna Poporului", an VII. Nr. 43 din 18 Martie 1903.
   ■) „Istoria literaturei româneşti îh veacul al XIX-lea“. Bucureşti 1907, voi. I, pag. 301.
   3) „istoria Românilor din Dacia superioară". Viena 1851, tom. I, pag. 228.
nonic, de asemenea în româneşte, având şi el aceeaşi ţintă.
   Iar loan Rusii propagă spiritul şi simţirea românească, dela catedra sa de istorie şi geografie. Tinerilor setoşi de învăţături nouă, el le propuneâ istoria universală, dar ea cu-prindeâ în sine şi altă istorie, istoria neamului său obidit.1) Şi învăţăturile saleglăsuiau astfel, încât inspirau îngrijiri serioase celor dela guvern, care nici nu întârziâ să facă atent pe episcopul Lemenyi la această împrejurare, şi să ceară, ca istoria universală să nu mai fie studiu obligat în liceu, deoarece prin acest studiu se agită sentimente nouă în tinerime.2 3)
   In sfârsit Bărnuţiu veneâ cu filozofia, si cu excursiunile ce făceâ din dreptul firii şi dreptul constituţional, el deşteptă sentimente amorţite şi umpleâ sufletele tineretului cu văpaia entuziasmului naţional. Cu prelegerile sale el prindeâ şi produceâ o revoluţie a spiritelor, învăţăturile sale răsunau în glas de Arhangel. Din catedra sa se desprind idei liberale, învăţături nouă şi neobicinuite până atunci în şcoalele Blajului. Traduce pe Krug,3) filozoful vremii, în româneşte, ca şi Cipariu, şi-l însoţeşte cu explicările de lipsă, cari, izvorîte dintr’o inimă înflăcărată, spuneau de drepturi mari, sfinte, cari le dă firea si Dumnezeirea fiecărui om şi popor.
   Si însufletindu-se dascălul, însufleteâ deodată şi pe cei ce-1 ascultau, tinerimea căută la el ca la un om din alte vremuri, sorbind cu sete prelegerile sale şi ascultând cu lacrimi în ochi lucruri, cari li se spuneau pentru întâiaoară aşa de convingător şi într’o limbă atât de elocventă.
   Dar acest dascăl filozof, care în câţiva ani a prefăcut din catedră spiritele tinerimei, împrăştiind lumină în calea ei, şi învăţându-o să cunoască, pe baza adevăratelor principii filozofice, drepturile naturale şi indescriptibile ale omului şi ale individualităţii naţionale, — nu putu să rămână mult în situaţia de acum.
   Amestecat şi el în procesul urzit contra episcopului Lemenyi, la 7 Martie 1845, fu
   ’) Cf. „Papiu Ilarian", op. cit. Tom. I, pag. 230.
   2) Cf. „Papiu Ilarian", tot acolo, pag. 232.
   3)  Cf. Despre traducătorii români ai lui Krug, G. Bogdan-Duică, „Cantianii români" în „Sămănă-torul" de pe 1904. Nr. 6.
www.dacoromanica.ro
Nrul 15. 1!'U8.
LUCEAFĂRUL
859
destituit din catedră, şi trimis la parohia Beude din Solnocul interior.1)
   Dar n’a primit să meargă,2) căci precum singur se exprimă unui prietin, când eră pus pe uliţă — „la sate n’avem ce căută, căci n’am sămănat, nici am secerat acolo, apoi car, plug, boi şi sămânţă nu avem, ca să sămănăm de aci înainte, nici bani ca să ne cumpărăm aceste".a)
   Aşteptă deci altă dreptate, care însă nu-i veni.
   In fine, la 22 Octobre acelaş an, dimpreună cu alţi dascăli luminaţi şi cu vederi nouă, fii şters pentru totdeuna din clerul diecezei.")
   Şi acum, lipsit de catedră şi şters din şirul preoţilor, dascălul celebru se retrage la Sibiiu, ca acolo să înceapă o nouă carieră : să înveţe drepturile, cu care nădăjduiâ să trăiască, şi să fie mai folositor neamului său.
   Doi ani de zile îl aflăm pe băncile academiei săsesti între ascultătorii facultăţii, înconjurat de cinstea şi iubirea conaţionalilor săi, ca „cel mai învăţat şi mai popular bărbat al Ardealului", precum l-a numit George Sion în ale sale „Suveniri contimporane".a)
   Când se întoarse iar la Blaj, eră la 1848; acum vine în triumf, să-şi cucerească nemurirea.
                                                                      *
   In aceeaşi vreme când Bărnuţiu se consacră în Sibiiu studiilor sale, în linişte şi retras de lume, sosi vremea libertăţii, anul 1848, care pentru el este cea mai strălucită epocă din toată viata sa.
           j
   Bărnuţiu este sufletul adunării naţionale, a celei mai înalte manifestări naţionale a Românilor ardeleni din veacul al XlX-lea.
   Când în preajma mişcărilor revoluţionare din 1848, Românii ardeleni se aflau în cea mai mare încurcătură, şi nu ştiau ce drum să apuce, atunci se aude o voce slabă, care arătă calea cea dreaptă cerută de adevăratele interese ale poporului român. Eră glasul lui Bărnuţiu, care în două proclamaţitini, din 25 şi din 26 Martie 1848, rezumă un program
   ') „Prot. praes." Nr. 186 din 1845.
   =) „Prot. praes.“ Nr. 618 din 1845.
   3) Cit. în „Amicul Familiei" din 1890, Nr. 1 pag. 6.
   4)   Cf. Bariţiu, „Părţi alese din Istoria Transilvaniei". Sibiiu 1889, voi. I, pag. 757.
   5) Cit. in „Amicul Familiei" din 1890, Nr. 2, pag. 21.
naţional politic: congres naţional român, libertate individuală prin suprimarea iobăgiei, şi libertate naţională prin reaşezarea poporului în drepturile sale.
   In scurtă vreme proclamaţiunile lui Bărnuţiu deveniră programul întreg poporului român din Ardeal, si tot în urma lor veniră adunarea dela Dumineca Tomii, şi adunarea naţională din 3/15 Maiu.
   La Dumineca Tomii, mulţimea adunată îl aşteptă cu nerăbdare, şi când eră să intre în Blaj, de unde cu trei ani mai nainte plecase cu ruşine, poporul alergă înaintea lui, să grămădesc toţi pe întrecute să-i desprindă caii şi să-l ducă în triumf.
   Atunci rosti Bărnuţiu memorabilele cuvinte: „Acum nu este timpul, fraţilor, să băgăm pe oameni în jug, ci să-i scoatem; lăsaţi dar să tragă vitele, căvoi ati tras destul, si acum săfim oameni liberi"!1 4)
   Dumineca Tomii se aşteptă cu groază; şi ea sosi, dar senină şi mângâietoare, ca şi când ar fi vrut să desmintă pe toţi cei fricoşi, si să ruşineze pe toti cei bănuitori de rele. Ea s’a petrecut cu multă înălţare de suflete, dar în pace şi ordine frumoasă.
   Şi aci în cea mai mare parte, meritul revine prudinţei lui Bărnuţiu, care în profeticele sale învăţături ce le spuneâ poporului în faţa catedralei, vorbeâ nu numai de unire, armonie şi statornicie întru apărarea drepturilor, ci în acelaşi timp el ştiu să îndemne pe toţi la pace şi linişte.5)
   Adunarea dela Dumineca Tomii a fost până atunci cea dintâi adunare naţională românească în Ardeal.
   Ce e drept, n’a fost constituită după toate cerinţele unei adunări de feliul ei. N’au fost
      j
   >) „Papiu llarian", op. cit. Tom. II, pag. 144.
   2) Comisarii ungureşti dela aceeaş adunare, în rc-laţiunea lor cătră corniţele suprem al Albei de jos, între altele, astfel se exprimă despre Bărnuţiu :... „Barnutz Simont a nep kihozvăn [a papnevelo inte-zetbolj, ezis a templom tornăczăra felăllot, es egy nagyon csendesito es tOrvenyes szellemu beszede ăltal igyekezett a nepet csendes-segre birni, melynek ugy lâtszott nagy ha-tâsa is volt". Vezi Papiu llarian, op. cit., tom. II, pag. 281.
www.dacoramamca.ro
360
LUCEAFĂRUL
Nrul 15, 1908.
                                                                                    aici nici prezidenţi, nici notari, nu s’au rostit
                                                                                    discursuri şi nu s’au adus deciziuni după un
                                                                                    program mai nainte stabilit, căci baionetele
                                                                                    soldaţilor orânduiţi de guvern, nu îngă uiau
                                                                                    şi Românilor să facă, ceeace puteau face, şi
ce făceau celelalte naţiuni din tară.
                         » >
   Cu toate acestea însă, ea a dat Românilor întruniţi destul prilegiu să se înţeleagă asupra celor ce aveau de făcut la proxima adunare.
                                                                                                                    Ea revărsă în sufletele tuturor celor părtaşi conştiinţa
   1      J   »
demnităţii lor »
de neam, însufleţire pentru
                                                                                                                    ideia libertăţii »
şi pentru drepturile ce li se cuvineau. In scurt, ea a fost pregătirea adunării dela 3/15 Maiu.
   Urmă apoi ziua măreaţă dela 3/15 Maiu cu memorabila adunare naţională de pe Câmpul libertăţii, în care se croia slobozenia unui neam mare; se chemă lăzile mai bune un popor din pierzare; se vestea hunei puterea de viaţă a poporului român; iubirea lui de limbă şi de moşie; şi se arătă credinţa lui tare în Dumnezeu şi dreptate, şi alipirea lui cătră un tron clătinat în temelia sa crăiască.
  De data aceasta Bărnuţiu fu ales vice-pre-şedinte') al adunării alăturea de Gheorghe Bariţiu, şi ca atare el veneâ s’o împodobească mai mult decât ori şi care altul.
                                                                                      Discursul său, despre relaţiunile Românilor
   ') „Papiu llarian", op. cit., tom. II, pag. 292.
cu Ungurii şi despre libertatea naţională rostit cu acest prilegiu în faţa altarului catedralei va rămâneâ veşnic memorabil, ca expresie fidelă a dorinţelor poporului român din acele timpuri.
                                                                                          La propunerile sale, adunarea s’a ţinut afară pe câmp, ca astfel nime din cei veniţi să nu
                                            i
lipsească dela adunare; câmpul de lângă
Blaj, unde s’a ţinut adunarea, s’a numit pentru totdeauna Câmpul libertăţii; adunarea s’a proclamat de adunare generală a naţiunei; naţiunea s’a declarat credincioasă împăratului, şi s’a proclamat de sine stătătoare şi de parte întregitoare a Transilvaniei; în sfârşit patruzeci de mii de reprezentanţi ai unui
    i
popor subjugat, cu manile spre cer, în jurământ sfânt r.u chemat pe Dumnezeu cel atotputernic mărturie, că vor rămâneâ pururea credincioşi cătră împărat, cătră patrie, şi cătră naţiunea română.') — Ideia sfântă de naţionalitate s’a înrădăcinat în toate'inimile. Dar aceasta nu eră de ajuns; trebuiâ dusă şi la îndeplinire. Spre acest scop s’a ales comitetul permanent cu reşedinţa în Sibiiu, şi compus din 25 membrii cu episcopul Şaguna în frunte. In acel comitet intră şi Bărnuţiu ca căpetenie de frunte, ca vice-preşedinte.* 2)
   *) Cf. „Papiu llarian", op. cit. tom. II. pag. 292—293.
   2) „Papiu llarian") op. cit. toni. II. pag. 300.
Simeon Bărnuţiu.
www.dacoramamca.ro
N rit I 15, l'J08.
LUCEAFĂRUL
361
   In adunarea din Septemvrie a aceluiaş an, comitetul din Maiu fu destituit şi ales un alt comitet, comitetul de pacificare, creat din membri: N. Bălăşescu, Bărnuţiu, Laurian, Cipariu, Florian Miclieş şi Ioan Bran. Bărnuţiu a fost preşedintele acestui comitet, şi astfel fii recunoscut de conducătorul întregei mişcări naţionale.
   j
   Ca preşedinte al comitetului de pacificare el conduse cu cea mai mare înţelepciune cauza naţională, precum dovedesc toate actele comitetului naţiunei române din 1848—49, în care, pas de pas, întâlnim numele lui Bărnuţiu, până la disol-varea comitetului.
   La 11 Martie 1849, când Bem luase Sibiiul,
Bărnuţiu cade în mâna
       j
potrivnicilor, noaptea în frig şi zăpadă sări peste zidurile oraşului, însotit de tânărul Nic.
     y
Stoica, dar la părinţii acestuia, cari înşişi erau gata de plecare, nu află adăpost şi astfel trebui să-şi urmeze fuga spre România.
   După multe suferinţe
si arestat în două râu-î
duri, la Râmnicul-Vâl-cei si la Turnul-Se-
     y
verin, în sfârşit, ajunge la Constantinopol, de unde în 6 Iunie acelaş an pleacă mai departe, peste Smirna, Siva, Corciră si Triest, la Viena să se înţeleagă cu deputaţii români — cari mai rămaseră acolo — despre cele ce erau de făcut în cauza naţională.
   în Viena a petrecut dela 23 Iunie până la 2 Septemvrie aceluiaş an, când s’a întors înapoi în patrie. Dar n’a rămas mult. Căci dupăce căpătă mandat dela Românii din Ardeal, spre a lucră împreună cu mai mulţi alţii pe lângă ministerul din Viena pentru rezolvirea cauzei naţionale, în luna lui Noemvrie se întoarce iarăşi în capitala împărătească.
   Dar slab la trup şi bolnăvicios, în cursul
drumului slăbise aşa de tare, încât la 16 Decemvrie fu nevoit să plece în Saxonia, pentru a-şi căută de sănătate, la un medic specialist, începuse să-l tortureze insomnia, în 23 Ianuarie 1850 se rentoarce în Viena, si la sfatul medicului se aşeză în satul Kalten-
y                         y
leutgeben din apropiere, supunându-se la o cură de apă rece.
   Agitaţiunile anilor trecuţi, plini de zguduire, îi zdruncinară sănătatea; cu toate acestea el se interesă de toate chestiunile naţionale, şi ţineâ în continuă informaţie pe bărbaţii conducători de acasă, despre dispoziţiile cercurilor liotărîtoare din Viena, şi despre toate lucrurile ce priviau pe Români.
   între altele, la 14 Apr. 1850 scrie, că depu-taţiunea naţională, în 10 Martie, s’a prezentat laîmpăratul cu o petiţie, să decidă cât mai curând în cauza Românilor, si acesta le-a răspuns: „Ich werde mir von meinen Ministern Bericht erstatten lassen und Sie konnen ver-sichert sein, dass die billigen Wiinsche der Romănen erfiillt werden.11')
   Cum s’au împlinit făgăduinţeloazilelor mari; care a fost răsplata împărătească — să-i zicem aşa, căci vineâ dela împăratul —pentru neam, o ştim cu toţii... încât pentru răsplata proprie a lui Bărnuţiu, pentru meritele câştigate sub durata revoluţiei prin credinţă şi ade-rinţă cătră tron, precum şi prin ţinuta şi lucrarea sa în interesul statului, ajunge să spunem, că s’a bucurat şi el de o medalie împărătească. La 21 August 1850, împăratul decoră câţiva bărbaţi mai distinşi dintre căr-
           j         y            i
tu rarii români ardeleni şi între aceştia eră şi Simeon Bărnuţiu, căruia i s’a dat crucea
   ‘) Cit. în „Amicul Familiei" din 1890, Nr. 2, pag. 23.
www.dacoramamca.ro
362
LUCEAFĂRUL
Nrul 15. 1908
de aur cu coroanăpentrumerite (das goldene Verdienstkreuz mit der Krone.1)
   Crucea s’a primit. Dar de astădată nu s’a auzit cuvântul periculos, ca la discipolul său de odinioară, Alexandru Papiu Ilarian, care din asemenea prilegiu de înaltă distincţie, spunea, cu ne ’nfricare, adevăruri cari dureau...
                                                                *
   Bărnuţiu, văzând că reacţiunea triumfă în toate părţile, se hotărî să studieze mai departe drepturile. Cu acest gând, încă în semestrul de iarnă al anului şcol. 1850—51, ascultă mai multe prelegeri iuridice la Universitatea din Viena, iar la 5 Maiu 1851 se înscrie la facultatea de drept, ca ascultător ordinar. Dar în Viena, de unde prefectul tot mereu îl îndrumă afară, n’a stat decât trei semestre.
   La 11 Octomvrie 1852 îl vedem în drum spre Italia, spre care se îndreptau în aceeaş vreme, şi dela aceeaş universitate, încă doi tribuni Alexandru Papiu Ilarian si Iosif Hodos.
                                 1            1 *S5
Toţi trei plecau să-şi mântue studiile, darl nici unul din ei nu plecă mânat de „dorul]L ne ’nvins pentru aceea ţară, din carea ştiau f ei că naţiunea română îsi are cartea sa de ' Babtism, cunoscută lumei întregi cu numele de columna lui Traian", cum credeâ George Bariţiu,3) ci pentru alte cuvinte, că în Viena nu se mai aflau în deplină siguranţă.
   în 18 Octomvrie soseşte în Pavia, unde după o groază de neplăceri, pe care singur ni Ie spune în memoriile sale netipărite, în sfârşit prin luna Noemvrie ajunge să se înscrie la universitate. Aci petrece până în Iunie 1854.% 5 a lunei acesteia face al pa-trălea, şi cel din urmă riguros, în 6 se promovează la rangul de doctor în drept, iar în 7 pleacă spre casă.
   După o călătorie de şasă zile, la 13 Iunie, se află deja în Viena, unde eră pregătită calea să i se dea o slujbă austriacă, precum apare evident din o scrisoare ce-i venea dela secretarul ministerial Heufler.3). Dar el preferi să treacă în Moldova, unde la propunerea lui Laurian, i se deschidea o frumoasă
carieră, la catedra de filozofie în gimnaziul academiei.1)
   Cerii deci în 16 Noemvrie voie dela Bacii, ministru de interne, să poată primi, ca cetăţean austriac, catedra oferită în Moldova, pe care, cu ştire împărătească, o primi la 21 Decemvrie.2) Prevăzut şi cu această scrisoare, la 24 Decemvrie 1854 pleacă, peste Lemberg şi Cernăuţi, la Iaşi şi în Ianuarie 1855 începe lecţiile sale de filozofie.
   La catedra sa nouă Bărnuţiu începe o muncă entuziastă şi cinstită, care s’a cheltuit cu demnitate şi cu folos pentru înflorirea şcoalei şi pentru lăţirea culturei intelectuale şi morale, fără de care nu se putea o regenerare a învăţământului.
   Erudiţia sa vastă, priceperea adâncă şi râvna de muncă deja la început îl face cunoscut: în acelaş an fu numit locţiitor de inspector al şcoalelor, în locul lui Laurian, trimis, în cauza Principatelor, la Conferinţa din Viena, iar după spargerea conferinţei însărcinat cu altă misiune, de a vizita şcoalele mai de renume din Germania, i Ca locţiitor de inspector, Bărnuţiu lucră din răsputeri pentru ridicarea facultăţii filozofice şi juridice, care la stăruinţele sale s’a şi deschis încă în cursul anului 1855: la cea dintâi primi catedra de filozofie, iar la cea de a doua catedra dreptului natural politic şi privat.3).
   Mai târziu i se propune definitiv inspectoratul şcoalelor,4) dar el nu l-a primit: modest şi mulţumit cu cariera profesorală, rămase şi pe mai departe în situaţia veche, cu care s’a împrietinit, şi pe care nu mai voia s’o schimbe cu nici o altă slujbă.
   La 1862 abzice dela gimnaziul academic şi rămâne numai la catedrele dela facultate,3) ca astfel cu atât mai liber şi mai intensiv să se poată consacră studiilor sale de filozofie şi de drept.
’) „Wiener Zeitung" Nr. 228 de 24 Sept. 1850. s) Cf. „Observatorul" din 1880, Nr. 97, pag. 390. a) Cf. „Amicul Familiei" din 1890, Nr. 2 pag. 24.
   ') Scrisoarea Depart. Instr. Publ. de dto 10 Sept. 1854 Secţ. 1. Nr. 5574.
   *) Scrisoarea Ministcriului de interne de dto 1 Dec. 1854, nr. 13536.
   3)  Prefa{a delaDreptul publicaIRomânilor, pag. XXV.
   4) Ibidein, pag. XXV.
   *) I b i d e m, pag. XXV,
www.dacoromanica.ro
Nrul 15, 1908.
LUCEAFĂR L'L
   Dar nu mai avea multe, căci zelul slujbei sale îl istovise fără de vreme.
   Cătră sfârşitul anului următor eră numai umbra omului de altădată: abia se mai putea ţinea pe picioare corpul debil şi istovit de muncă si de suferinţe.
   în sfârşit, prin luna Decemvrie 1863, o boală grea nervoasă, împreunată cu o insomnie fără leac, puse capăt învăţăturilor sale erudite!
   Cu totul, Bărnuţiu petrecu nouă ani în Moldova, ca profesor, vestind de pe catedrele sale, cu demnitate, cu entuziasm şi cu folos tainele filozofiei, dreptul ginţilor, dreptul public şi dreptul constituţional.
   Care a fost activitatea de profesor, şi cum s’au desfăşurat dela catedră principiile sale în cursul acestor nouă ani, se spune limpede şi cu sentiment în Elogiile aduse memoriei sale de foştii săi discipoli: George Mârzescu, 1. Dârzeu, Teodor Lateş şi Alexandru Geor-ghiu1). Dar cel care l-a caracterizat mai fidel, si care mai mult decât oricine a ştiut să-si
>                                    J        >
eterniseze reminişcenţele şi impresiile despre măiestrul său dascăl, este Alexandru B. Brandea.                     -
   Drept aceea nu vom greşi, dacă vom reproduce şi noi la acest loc, o parte din frumosul său panegiric.
   „Ilustrul nostru profes'or — zice Brandea — învăţându-ne aceste ştiinţe (filozofia cu părţile ei) a stors admiraţiunea şi venera-ţiunea noastră prin modul cum ştia el să deştepte interesul şi atenţiunea noastră pentru cele mai grele şi mai delicate chestiuni filozofice, făcându-le clare, uşoare şi accesibile minţilor noastre; prin focul, căldura şi enţu-siasmul într’adevăr orator, cu care stiâ să înalţe spiritele noastre şi să ne transpoarte inimile; prin puterea cea miraculoasă cu care ştia să ne convingă despre absoluta necesitate a tuturor legilor morale şi a supunerii tuturor lucrărilor noastre la decisiunea cea nefali-bilă a tribunalului conştiinţei noastre; prin învăţăturile cele utile si frumoase, care ni le făcea asupra divinităţii şi nemuririi sufletului, două condiţiuni nedispensabile pentru existenta unei ordine cozmice morale, al căreia membru caută să fie omul, ca fiinţă morală
  ') Vezi tot acolo, pag. XXVI-XXXII1.
:io:i
şi raţională; prin deosebita abilitate ce avea de a ne scoate din indiferentismul şi apatia morală în care ne aflam, şi de a ne inspira ardoare şi amor pentru virtute, adevăr, pentru bine şi frumos ... Nici unul nu eră între studenţi, care ieşind dela prelegerile sale filozofice, să nu să fi simţit într’adevăr ameliorat spiritualminte şi moralminte, şi coroborat cu o putere şi voinţă nouă pentru îndeplinirea tuturor datoriilor sale. Niciodată nu vom putea uită reflexiunile şi învăţăturile sale asupra omului virtuos! Acela, zicea el, care ştie să domnească asupra si m ţăni i n-telor şi înclinaţi unilor sale, acela care ştie să pună sub jug pasiunile şi afectelesale, acela asupra căruia egoismul, interesul personal şi dorinţele si in tu ale nu au putere si in-fluinţă, acela care în orice ocaziune, fie în public, fie singur şi fără martori, nu face decât ce e bine, just şi onest, fără nici o consideraţi un e la voturile cele secrete ale ini miisale: numai acela singur, este om într’adevăr virtuos.
   „Prelegerile însă, pe cari eminentul nostru profesor le făcea cu mai mare măiestrie şi abilitate, cu mai multă intiditate şi eleganţă, cu mai mare precelenţă şi clasicitate; prelegerile, cari au lăsat urme mai indelebile şi mai neperitoare în memoria noastră, erau acele de dreptul natural public şi privat, acele de dreptul internaţional şi mai ales acele de dreptul public şi constituţional al Românilor. Aici eră escelentul magistru ca în adevăratul său element. Aici strălucea el cu mai multă putere şi manificenţă, aici era el atât de delicios şi de atrăgător în expli-catiunile sale, încât l-am fi ascultat ore întregi fără întrerupere şi fără să cugetăm la nimic decât numai la frumsetea, veritatea si sublimitatea doctrinelor sale. Claritatea si
                                               y
preciziunea ideilor sale, limpezimea şi con-ciziunea expresiunilor, vioşia şi ainplitatea expusaţiunilor, soliditatea şi justiţia cugetărilor, energia şi vigoarea raţionamentelor, farmecul si sublimitatea elocentii sale, erau tot atâţia abili şi puternici niotori, cu cari ştia să ne captive atenţiunea, să ne deştepte simţămintele cele amorţite, si să se furişeze
    j                     y ' y              t
www.dacoromanica.ro
364
U'CKAFĂRUL
.Vrui 15, 1908.
până în adâncul inimilor noastre, imprimând acolo convicţiunile cele mai firme si mai
               >                        j
nedestructibile. Apoi ideile sale cele sublime despre naţionalitatea şi romanitatea noastră, principiile sale cele solide, pe cari întemeia libertatea şi ecaritatea Românilor, modul cu care deslegâ problemele privitoare la organizarea noastră internă si la relatiunile noastre
                        »        i
internaţionale, în fine vederile sale cele înalte, din cari consideră naţiunea română, pot servi drept tot atâtea probe necontroversibile despre inteligenţa sa cea înaltă, despre talentul său cel ales, cu care ştia să ne inspire amorul de patrie şi să ne comunice entusiasnuil său pentru libertate şi ecaritate, pentru drept şi naţionalitate, şi să mişte inimile noastre până la un grad atât de înalt, încât să-l credem pătruns de o putere divină."1)
   Atâtea calităţi strălucite ne explică dela sine vraja numelui său.
   „Studenţi, profesori, toţi într’un cuvânt, priveau în el, precum se exprimă George Mârzescu, nu numai un profesor învăţat, dară şi un stâlp solid pentru toate aşezămintele de instrucţiune publică."-).
   Şi astfel nu e mirare, dacă Bărnuţiu n’a lipsit de a fi citat totdeuna ca: modelul profesorilor!
                                                               *
   In afară de catedră Bărnuţiu a muncit mult şi pe terenul literar, lăsând după sine o serie de lucrări ştiinţifice, cari sunt cel mai demn monument înălţat în amintirea sa.
   Dar, spre paguba ştiinţei româneşti, operele sale, în mare parte, nici până azi n’au văzut lumina.
   Până a fost în viaţă nu s’au tipărit decât câteva încercări mai risipite în „Foaie pentru minte, inimă şi I i terat u ră“ şi Di sc urs u 1s) din 1848 rostit în catedrala Blajului cu prilejul adunării naţionale dela 3/15 Maiu, prin care s’a făcut nemuritor pentru toate vreinile. „Acest discurs — zice Aron Densuşan — nu-1 putem caracteriza mai bine; decât numindu-l discurs de mărime antică; mare nu numai în formă, în ideile si * •)
_______ '                                   t
   ') Ibidem. pag. XXX-XXXII.
   •) Ibidem, pag. XXVI.
   a) Futl. !a Papiu llarian, in Istoria Românilor din Dacia superioară, tom. II, pag. 307—363.
spiritul în care l-a turnat celebrul tribun al poporului, cum îl numesc, dar mare, necalculat de mare totodată în imensele lui consecinţe, încât mă îndoiesc, că să se mai fi ţinut vre-un discurs, ale cărui consecinţe să fi fost atât de nemărginite, ca ale acestuia pentru Românii de peste Carpaţi. Este un cap-d’operă de elocinţă română."1).
  Studiul predilect al lui Bărnuţiu a fost filozofia şi iurisprudenţa.
  Pe terenul acesta se poate considera de cel mai original scriitor românesc. Dreptul public al Românilor este opera sa principală, care la noi mai nainte nu o făcuse nimeni.
  După moartea sa, la 1866, unii din amicii şi discipolii săi, văzând de o parte că guvernul nu şi-a realizat hotârîrea de a-i tipări, pe cheltuiala statului, manuscrisele rămase, iar de altă parte, „considerând pierderea cea însemnată ce ar rezultă din nepublicarea unor scrieri de un interes atât de vital şi general pentru Români" au format o asociaţie în scopul editării scrierilor lui.
  Asociaţii s’au pus pe lucru, şi în câţiva ani au scos la lumina tiparului mai multe din operele lui Bărnuţiu, care sunt:
  1.   Dreptul public al Românilor. Iaşi 1867, XXXVI + 470 pag. 8“.
  2.   Dreptul natural privat. Iaşi 1868, 300 pag. 8 '.
  3.   Dreptul natural public. Iaşi 1870, 390 pag. 8".
  4. Pedagogia, laşi 1870, 32 pag. 8'.
  5.   Psichologia empirică şi Logică. Iaşi 1871, 212 pag. 8”.
  Din motive pe cari azi nu ie cunoaştem, la 1871 s’a întrerupt munca asociaţilor, şi astfel cele mai multe din scrierile lui Bărnuţiu precum Dreptul ginţilor natural şi pozitiv; Politica sau doctrina constitutiunei, Constitutiunile statelor principale cu introduc ţi uni; Antropologia, Enciclopedia filozofiei teoretice, Metafizica, Estetica, Ştiinţa virtuţii şi Istoria filozofiei, au rămas netipărite.
   ’) Istoria limbei şi literaturei române, laşi 1894, pag. 274.
www.dacoramamca.ro
Nrul 15, 1908.
LUCEAFĂRUL
365
   Pe lângă aceste lucrări mai mari, Bărnuţiu are foarte multe scrieri mai mici, cari cuprinse la un loc, fără îndoială, ar înavuţi mult şi ele activul său de scriitor. De data aceasta, ori şi cât am vrea, ni> le putem aminti toate. Remarcăm însă din ele: Soborul cel mare al Episcopiei Făgăraşului1), în chestiunea procesului lui Lemenyi; Apărarea principiului romanităţii în limbă2 * * *). Importanţa iurisprudinţei,*) discurs rostit la inaugurarea facultăţii juridice din laşi; şi un studiu: Despre necesitatea academiei la Români').
   Operele Iui Bărnuţiu sunt un adevărat tezaur de cunoştinţe şi idei profunde: sunt mărturia cea mai elocventă, că Bărnuţiu a fost un filozof, un om politic şi jurisconsult erudit.
   Dascălul şi scriitorul celebru, s’a preamărit după vrednicie11), dar în curând a răsărit şi cuvântul criticei, care s’a ridicat împotriva şcoalei lui şi a încercat să-i veştejească gloria6).
   Nu e timpul acum să apreciem rostul şi rezultatele acestei critici. Putem să spunem însă că personalitatea lui Bărnuţiu va rămânea întotdeauna una dintre cele mai curate, că numele său va fi una dintre podoabele
                                            istoriei noastre culturale din veacul al XlX-lea. *
                                                                                          ») Publ. în „Foaia pentru minte", din 1843. Nr. 5.
                                                                                         ’) Publ. în „Amicul Familiei" din 1890. Nr. 5—6.
   3) Publ. ibidem. Nr. 10—12.
    ') Publ. ibidem. Nr. 14-15.
   6) Cf. Alex. Georgiu, „Elogiul lui Bărnuţiu". iaşi 1866.
   “) Cf. Tit. Maiorescu. „Contra şcoalei Bărnuţiu". Iaşi 1868.
   Presimţindu-şi sfârşitul, îl cuprinde un dor, să-şi mai vadă ţara lui.
   Mânat de acest dor, plecă în Ardeal, să moară pe pământul pe care s’a născut. Dar înainte de a-şi vedea casa părintească, sfârşi, pe cale, în Valea-Almaşului, la 28 Maiu 1864.
   în 2 Iunie, cu mare pompă bisericească şi petrecut de mai multe mii de Români, s’a aşezat spre vecinică odihnă în Bocşa-română.
   Naţiunea l-a jelit cu cuviinţă: în toate părţile s’au celebrat parastase pentru răpausul sufletului său mare.
   La 1866 i s’a ridicat un bust de marmoră, inaugurat în Aula Universităţii din Iaşi.
   Iar la 1878, din contribuirile Românilor de pretutindeni şi mai ales ale Sălăgenilor, i s’a înăltat un nou monument, la mormânt: o piramidă de marmoră, înaltă de trei metri, în patru feţe, şr cu tot atâtea rnscripţiuni memorabile, cari sunt, spre miază-zi: Libertate, Frăţietate, Egalitat-e, Naţionalitate; spre răsărit Blaj 3/15 Maiu 1848; spre miază-noapte: Poporul român ţine minte de binefaceri şi nedreptate; iar spre apus: Lui Si m eon Bărnuţiu n. 1808, 21 Iulie, f 1864, 16 Maiu. Fiii Să-lagiului.              *
   Aceste rânduri le închinăm memoriei lui, acum când se împlinesc 100 de ani dela naşterea lui, în care timp urmaşii nu s’au gândit să-i scrie o biografie amănunţită şi să-i închine un studiu vrednic de numele şi opera sa nemuritoare.               Dr. loan Raţiu.
                                   profesor.
=^9
                                  Cântec.
             Pe perna visurilor mele,
             Se scutur florile de dor Şi, duse de vârtejul sorţii, Nădejdile plăpânde mor.
Necontenit aşi vrea să-mi plângă Cântarea dulce de caval,
Din culmea verde, poleită,
Când luna se desmiardă ’n val.
                                    S’ascult cu drag pe munte cornul Sunând prin rariştea de fag,
                                    Şi-aş vrea cântarea lui să ’ngâne De-apururi dorul meu pribeag.
                                                                     ftron Cotruş.
www.dacoromanica.ro
366
LUCEAFĂRUL
-Vrui 15, 1908.
                             mărturisire.
ITlă ’nchin...
                 pe drum de mult... de veacuri poate Un drum prăfos şi greu din cale--afară...
Şi sunt setos şi nu e strop de apă Şi sunt flămând şi--adescori cu fiere mă ’nbie cei ce trec pe lângă mine...
mă ’nebin şi eu, dar nu ca toată lumea... £u nu ’ngenunebiu, făcând pe cuviosul Şi nu ’nebid ochii ca de jale--adâncă, Borborosind din buze rugăciunea ...
— mă ’nebin dar nu la Dumnezeul vostru!
Pe Dumnezeul meu îl port în mine, îl am de moştenire dela mama Şi bani simţit de când ştiui simţirea Şi l--am purtat de-atunci mereu în sânge!...
în ceasurile limpezi de visare îl văd plutind în zările gândirii Şi simt atunci cum sufletu-nii porneşte Ca luntrea desfăcută dela maluri Şi sboară să s’adape de lumină ...
Dar într’o clipă chipul lui se stinge Cum se topeşte fulgul de zăpadă Şi zările deodată se destramă Şi ’ntruchiparea gândurilor cade...
Rămân ca un drumeţ pierdut în noapte Şi-ascult cum plânge sufletul în mine De--abiâ ’ngânându--şi imnul desnădejdii.
0, sunt puţini cei ce--l zăresc ca mine Şi mai puţini cei ce-au ajuns la dânsul!...
Ce ’ncrezători pornit-au ei spe zarea în care strălucea himera sfântă,
—   Căci tinereţea toate le cutează!.. —
Dar au căzut de--atâta cale lungă
Şi s’au sdrobit atâtea lumi cu dânşii!...
—   fflă’ncbin şi eu... şi ’n nopţi de sărbătoare Pe Dumnezeul meu îl simt aproape
Şi cânt atunci din struna mea sfioasă Ademenindu=l tot mai mult să vie...
Dar într’o clipă se topeşte iară Şi cântecul descurajat se stinge!...
ITlă ’nebin...
              pe drum de mult... şi zarva lumii în urma mea rămas--a ca un murmur.
Senin eu merg spre idolul din zare,
Spre Dumnezeul meu senin şi tânăr!...
De mi-o fi dat ca să-l ajung vre-odată îl voi legă... cum legi ades copilul Să-l simţi în preajma ta în orice clipă ...
Şi=al meu, al meu, al meu va fi atuncea Şi ca ’n estaz i-oi sărută genunchii Şi-al meu va fi, de-apururi adorându=l. frumosul pentru mine=i Dumnezeu!!!
Şi când stăpân voi fi pe el odată Atunci voi crede ’n Dumnezeul vostru!..
                                     Z. Bârsan.


                                   Cântecul Ilenei.
Mai întrebi dacă ’mi eşti drag? Uite furca colo ’n prag,
Şorful mi s’a destrămat,
Că de mult ce-am aşteptat Mânile mi-a tremurat...
Dute, nu-mi eşti drag.
Mai întrebi de mi-a fost dor? Uite florile ’n pridvor,
Poate crezi că roaua ’n ele E din lună sau din stele,
Nu din lacrămile mele Ci din ale lor?
Mai întrebi de pot iertă? Iartă bade... dumneata,
Că de mult ce-am chindisit Ochii mei s’au înroşit Inima mi s’a ’nrăit Iartă ... dumneata.
                                                                                                                                                 Maria Cun|an.
www.dacoromanica.ro
Nrnl 15, 1908.
LUCEAFĂRUL
367
                             Tuşa Oana.
    O apucasem între nepoţi şi nici nu mi-o puteam închipui decât cu cinci şase „ştrengari" după dânsa, cari o trăgeau în toate părţile ş’o scărmănau în tot chipul. Odată, spun oamenii, eră femeie cu trecere mare ’n sat. Bărbatul său fusese primar un lung şir de ani. Opt copii a căpătuit, cinci feciori şi trei fete. In urmă dumnialui murise. Dar tuşa Oana se vede c’a fost mai trainică. A mai rămas să-şi alinte nepoţii şi să-i grijească. Şi nu trecea un an să nu crească numărul nepoţilor cu doi-trei. La ’ntâmplări de-acestea, dintre cei opt copii căpătuiţi de ea, o aflai la casa celui cu bucuria. Şi de câteori le cădea pe cap vr’o astfel de bucurie, tuşa Oana zicea: „Dumnezeu să-i ţină, şi pe părinţi, şi să ajungă la al zecelea". Dela o vreme, când, în fiecare casă din celea opt, mărunţeii ajunseră la patru-cinci capete, tinerii îi mai ziceau: „Lasă mamă Oană, nu ne mai ură noroc într’asta una, că se vede, prea te-ascultă Dumnezeu".
    Bătrâna atunci se oţăreâ, îşi despătură buzele bătrâne, şi eră gata să le spună o căzanie întreagă. Dar se oprea la câteva cuvinte: „Ce, vreţi să fiţi ca saşii? Să nu v’aud! Copiii lasă-i să vie. Din copii mulţi nime n’a sărăcit, ci din copii răi. Cui i-e frică de copii, ăla să ştie dela mine că-i un om slab"!
    Dar de obiceiu tuşa Oana sta la feciorul cel mai mare, la Niculae Mândruţ. Pe acesta l-a ţinut ea mai vrednic dintre toţi, să-i grijească bătrâneţele. Şi iarăş aci eră mai potrivit să s’adune nepoţii la olaltă, vara mai ales, când părinţii mergeau la muncă, în arşiţa soarelui.
    La Niculae Mândruţ eră curtea largă, nisipoasă, ş’o grădină cât un hotar, unde rar pătrundea soarele prin crengile dese ale pomilor.
    Erau veri când tuşa Oana grijeâ şi doisprezece mărunţei, „ştrengari" cum le zicea bătrâna. Aşteptă la poartă dimineaţa, şi când un fecior, când o noră se opriâ înaintea por-titii lui Niculae Mândruţ si-i da bătrânei în
    f                      » ♦             #
seamă câte-un copil ori doi, somnoroşi ca vai de ei.
   „Iată mamă, aicea li merindea. Vezi de ei că noi ne grăbim". Şi întinzându-i o ştergură cu de-ale gurii, îşi vedeau de drum.
   Tuşa Oana luă copiii, îi îmbunâ, îi sărută cu buzele ei lungi, şi-i duceâ în casă să-i mai culce.
   „Aşa, să crească puişorii mari. Iacă ştrengarii noştri încă nu s’au sculat". Şi după ce-i neteziâ pe obraz, pe păr, dupăce copiii închideau ochii, eşiâ la portiţă să iee pe alţii în primire.
   Iar după ce ştiâ că nu mai vine nici unul, luă merindea dela toţi, o puneâ la olaltă pe masă ş’o coperiâ cu înăsăriţa. Se aşeză apoi cu furca ’n brâu pe un scaun în pridvor, şi trăgeâ cu urechea în casă. Din când în când vorbiâ vr’unul prin somn ori da cu mânuţele după muşte, alteori scâncea vr’unul mai mărunţel: „mama-mama". Bătrâna nu se mişcă, stiâ că trece, ci zinibeâ numai în colţurile depărtate ale gurii. Şi când zimbeâ i se luminau pârâiaşele feţei bătrâne şi barba ascuţită.
     7
   Dar îndată ce se treziâ unul, Oana puneâ de-o parte furca: ştiâ că toţi au să se scoale. Şi până gătâ ea masa din merindea adunată, furnicau copiii în toate părţile, şi vorbiau toţi deodată de gândeai că arde. Tuşa Oana îi duceâ doi cu doi la pârâiaşul dela portiţă şi-i puneâ să se spele. Şi totdeauna spuneâ legea: „Cine nu se spală nu capătă de mâncare".
   Şi copiii somnuroşi, buhoşi la păr, se aplecau, numai în cămăşuţe şi începeau să se spele. Cei mărunţi de tot plângeau, simţind apa rece, dar bunica le veniâ într’ajutor. îşi muiâ pâlniile late în părău şi, din două, eră copilul spălat gata. Aci se începeau pârile, cari nu mai conteniau până sara.
   „Bunică, Ion s’a spălat numai pe mâni.
   —   Spală-te Ioane şi pe obraz!
   —   Bunică, Măriuţa a dat de-auna pe obraz.
   —   Spală-te Măriuţo şi pe mâni.
                                                                                       - Bunică, Niculae m’a stropit în ochi.
   —   Vezi Niculae, fii bun şi nu stropi copila.
   —     Bunică, zice Pătru, să mă gat odată că de mă mai spăl dau de negru.
www.dacoramamca.ro
868
LUCEAFĂRUL
Nnil 15, 1908.
   —     Petre, fii pe pace Petre, zicea bunica ştergând pe un prichindel de vr’o doi ani“.
   Dar de aci ’ncolo pârile veniau patru cinci deodată. Copiii se treziseră de răcoreala apei, şi s’apucait de drăcii: Se stropfau, se aruncau în vale, se ’mpingeau. Dar tuşa Oar.a le punea îndată capăt la toate:
   „Doi cu doi, ştrengarilor — şi ’n casă la mâncare".
   Iar dacă ajungeau în casă veniâ a doua
lege: „Cine nu-şi zice Tatăl nostru nu capătă
de mâncare". Si cu ochii tintă la bunătăţile > » >
de pe masă, ziceau copiii rugăciunea după bunica, rar, de părea că nu se mai sfârşeşte.
   La masă fiecare-si -avea acum locul său. Dar cât nu se trudea bunica în fiecare an, la sapa cucuruzului, când mai întâi adună nepoţii. Ce zarvă atunci până să facă pace: care unde să şadă. Şi ’n tot anul eră aşa, pentrucă în tot anul veniau doi-trei nepoţi necunoscuţi, si alţii mai mari treceau în şirul voinicilor cari păziau mieii pe coaste.
   Acum, pâu’ mâncau, sfezile începeau din nou:
   „Bunică, Ion mancă cu amândouă manile.
   —  Măi Ioane, fii de treabă şi nu mân.câ
asa de lacom, zicea tusa cătră un steand de copil, cu obrajii cărnoşi, umflaţi.
   —     Buno, Nică mi-a luat mămăliga mea, strigă alta.
   —    Dă-i mămăliga, tu ţigane. Dă-i-o că te croesc.
   —  Buno! Niculae ş’a risipit brânza pe jos.
   —    Asa vezi, blăstămatule. Acum o să te vedem ce mânci tu la amiazi. Cine risipeşte pe jos, la amiazi rabdă.
   —     Bunico, Pătrut a zis să-i dau lui mămăliga mea şi dacă nu i-am dat-o, a zis să-mi steie în gât".
   Bunica-1 trăgeâ pe Pătruţ de urechi, şi ochii-i fugeau în toate părţile pe la degetuţe, pe la guriţe, pe la ochi, să vadă pe fiecare cum mănâncă si cumu-i mulţumit.
   Dar cu cât se împuţinau bucatele cu atâta pârile erau mai dese. Acum iarăş cinci-şase pârâu deodată cu lacrimile în ochi.
   Dar tuşa îi împăca îndată: „Acuma sus la Doamne mulţămescu-ţi şi la cruce!" Copiii ascultau, dar apoi prin curte vedeai cum fiecare ş’a ascuns câte ceva din brânză şi din mămăligă. Câte doi.se alergau, se izbeau, şi cel mai tare luă şi partea celui mai slab. Tuşa Oana acum se făceâ că nu-i mai vede.
Ţăran din Poiana Sibiiului.
www.dacoromanica.ro
Nrul 15, 1908.
LUCEAFĂRUL
369
Ştia dânsa că de asta una, pân’ or fi copii, nu-i va putea desvăţâ.
   Mai multă zdroabă avea dumneaei când îi rămânea în grije şi vr’un logofăt abia înţărcat. Acela o frământă toată ziua, cum frămânţi aluatul. Că bunicii nu-i plăcea să-l audă plângând, să creadă femeile vecine că nu-1 grijeşte. Şi aşa eră în stare, cu toate bătrâ-neţele, să-l poarte pe braţele uscate ziua întreagă, să-i cânte, să-l gugiulească, numai să nu-i audă gura.
   Pe nepoatele mai mărişoare le punea să toarcă, să coase, le trimetea după apă. Pe
Până împăca pe unul, începea altul să strige ca din gură de şarpe, până-l mulcomeâ şi pe acesta al treilea îşi ducea mânuţele la ochii în care al' patrulea aruncase prav de pe drum. Ş’acum bunica nu mai răzbea. Cu porunca nu mai avea ce face.
  Atunci care cum da de-o nenorocire de acestea, bunica nu-1 mai lăsă de lângă ea, şi începea să le spună încet, în taină ceva. Cei cari se jucau încă băgau de seamă, se apropiau tiptil şi nu peste mult toţi nepoţii se adunau în jurul ei, şi ascultau povestea tuşii Oana.
Nuntă din Poiana Sibiiului.
nepoţii mai răsăriţi îi punea să pască porcii pe uliţă, îi trimetea apoi prin grădini s’adune buruieni, să le taie.
  Când trăgea clopotul dela biserica săsască de amiazi, le da bunica de mâncare şi-i culcă. Şi până dormiau ei, bunica torcea să se prăpădească. Şi-i părea dela o vreme că ea tot aşa a fost, tot cu copii mărunţi în jurul ei de când e lumea. îi părea câteodată că ’n lumea aceasta a trăit ea totdeauna; şi-i părea viaţa ca un vis mai mult, fără patimi, fără dureri şi supărări mari.
1 Dup’amiaza însă eră mai greu. Dela o vreme nepoţii s’apucau de toate ştrengării le. Strigau, se certau, [nu mai aveau astâmpăr.
   „Şi dac’a mers el feciorul acela de|’mpărat cale lungă să-i ajungă, iată numai că nimereşte ’ntr’o pădure unde frunzele cântau, iarba suspină, munţi de răsună. Şi s’o mirat el ce jelanie să fie în pădurea aceea, de toate plâng, toate suspină şi de fel nu se alină. Şi se miră el cum de nu vede o pasăre sbu-rând, un iepure fugând, cum de nu ’ntâlneşte nici o vietate. Şi eră pe acolo iarbă 'naltă cu flori presărată. Dar iată că ’n mijlocul pădurii dă de un copil de român, cum şedeâ sub un stejar şi se jucâ cu nişte petricele Şi petricelele erau albe şi luminoase şi tot mai multe se făceau pe fiecare clipă. Se miră el ficiorii de ’mpărat, se pleacă şi vede că.
www.dacoramamca.ro
370
LUCEAFĂRUL
Nrul 15, 1008.
copilul acela plângea cu lacrimi amare, şi orice lacrimă care cum pică se schimbă în petriceâ.
   —     De ce plângi tu, măi vonice? îl întrebă feciorul de ’mpărat. *
   —     Hei bădicule, da cum să nu plâng şi cum să nu mă tânguesc. Că eu am avut mamă şi tată, fraţi si surori, şi iată acum Dumnezeu m’a pedepsit să ajung în pustietatea aceasta. Că eu pân’ am fost acasă, de părinţi n’am ascultat, pe fraţi i-am tot supărat. Când se jucau mai bine, mergeam şi le stricam jocul. Când dormiau mai bine, mergeam şi-i tre-ziam. Când mâncau, le luam mămăliga de dinainte şi fugiam. Ş’am avut ş’o bunică bă-trână-bătrână deodată cu lumea. Şi bunica mă tot învăţă să fiu bun şi de omenie, dar eu n’o ascultam. Atunci într’o noapte văd că vine la mine un bătrân cu barba albă, mă bagă ’n traistă şi mă aduce-aici. Şi mi-a zis:
   N’ai încăput în lume între fraţii tăi, între părinţii tăi. Acum aici vei încăpeâ că ’n toată pădurea asta nu mai e alt om, nici dobitoc, nici pasăre. Şi cu asta s’a dus. Ş’am umblat eu încolo ş’am umblat încoace, culegeam fragi şi-mi mai stâmpăram foamea. Pe urmă am început să plâng că n’aveam pe nime cu cine să mă joc. Şi numai văd că din lacrimile mele se fac petricele ş’am început să mă joc, să-mi mai treacă vremea. Dar, dragul meu voinic, dacă ai durere în inimă şi de crezi c’arn suferit destul, ia-mă cu D-ta şi-ţi voiu fi poate de folos odată.
   Şi feciorul cel de împărat l-a luat pe Pe-trişorcu dânsul, ş’a trecut cu el din ţara plângerii în ţara râsului".
   Nepoţii ascultau acum cu toţii în jurul tuşei Oana, care-şi sfârăiâ mai departe fusul, nuiind în buze guşile de lână.
   „Da bunică, Petrişor ajuns’a acasă?
   —    Poate să fi ajuns dacă l-a fi iertat Dumnezeu si s’a făcut din el om de omenie.
   —    Lasă-1 pe Petrişor ăla, bunico, şi ne spune pe cea cu Mărioara-Florioara.
   —  Ba cea cu Pipăruş îinpărătuş.
   —  Ba cea cu trei păcurărei.
   —    Acum dacă mă ascultaţi am să vă spun asta. Una nouă numai de acum. Zice c’a fost un om şi omul acela avea mulţi copii, tare mulţi copii, aşa că n’aveâ ce le da de mân-
care. Nici tu lapte, nici tu brânză, nici nimic. Şi copiii cei mai mari erau răi ca dracii. Furau de pe Ia oameni, suduiau, se băteau cu copiii de prin sat. Nici-un câne nu mai avea pace de răul lor. Că unde vedeau unul, luau piatra şi zvârr! Da copilul cel mai mic, să fi fost aşa de vr’o şapte anişori, cam ca Pă-trut,— acela eră bun minune mare. Nu trecea o sară, nu trecea o dimineaţă să nu-şi zică tatăl nostru. Vedea el că-s săraci părinţii lui, dar nu le putea ajuta că eră mic. Ce face? S’apucă şi toată ziua zice lâ rugăciuni, şi abia apucă să vie dumineca să meargă la biserică, şi tot aşa se rugă lui Dumnezeu: Doamne dă-ne lapte şi mămăligă, ca la alţi copii. Dar nu le-a dat Dumnezeu. Ci ’ntr’o noapte, cum dormiâ copilul acesta, a fost că a visat un vis. Un copil micuţ alb ca de zăpadă şi cu aripioare de porumbel i s’a arătat în somn şi i-a zis:
  —   Măi Gheorghiţă.
  —   Ce-i? răspunse acesta.
  —     Scoală-te şi mergi în curte. Şi acolo vei află o vacă cu viţel şi un car de cucuruz. Acelea-s pentru tine şi părinţii tăi. Da fraţii cei mari să nu mănânce, că va fi rău de ei.
  —     Da tu cine eşti? îl întrebă Gheorghiţă cu ochii holbaţi de mirat ce eră. Nu mai văzuse în viaţa lui aşa frumseţe. Şi-i' părea că o lumină mare s’ar face dela ei din casă până ’n vârful ceriului.
  —     Eu — răspunse acela — sunt îngerul tău păzitor şi ţi-ain auzit suspinele şi rugăciunile şi-ţi cunosc purtarea ta bună. De aceea am venit să te mângăiu.
  —     Aşa? răspunse Gheorghiţă, şi cu asta s’a deşteptat şi îngerul nu eră nicăire. Ce face el acum? Scoală pe tată-său, scoală pe mamă-sa şi le spune minunea. Da ei râd şi nu-1 cred. Atunci deodată în curte mugeşte o vacă şi sbiară un viţăl. Ies ei afară şi văd că-i adevărat. Şi unde nu încep a lăudă pe Dumnezeu şi a-i mulţămi pentru ajutorul dat.
  în vremea asta se trezesc si fraţii cei răi. Ei
                            i    »
au visat cu toţii un singur vis. Că să plece cu noaptea ’n cap spre soare-răsare şi să tot meargă să tot meargă, că vor da de mare bogăţie. Se scoală ei şi, ca să nu-i simtă părinţii, iasă pe fereasta dinspre miază-zi, de cătră uliţă. Şi merg ei şi merg. Da când se
www.dacoramamca.ro
Nrui 15, 1908.
LUCEAFĂRUL
371
crepâ de ziuă se aud dobe, răsună trimbiţi. Veniâ o ceată mare de oameni spre dânşii. Si cumu-i văd — că erau ficiori mari, buni de cătănit—i-au şi prins şi i-au făcut cătane. Acolo apoi o dat ei de dracul!"
   în chipul acesta bunica-i ţinea locului câtva timp. Dar apoi jocurile începeau iar, întâiu mai potolite, apoi cu certe şi cu pâri. Mai în spre sară le eră dor de părinţi. Nu mai aveau astâmpăr până să sosească, şi când începeau câte patru să plângă deodată, bunica trebuia să înceapă iar cu poveştile, cu făgăduieli şi vorbe dulci.
   Dar pentru dânsa greutatea aceasta nu mai eră greutate. Cu toate s’a dedat, cum s’a dedat să-şi răsuciască fusul. Şi sara, când îi veniau feciorii şi nurorile şi le da copiii în seamă, nu avea decât cuvinte de laudă pentru ei.
   Pentru Oana era greutate când rămânea singură. Mai ales Dumineca, dacă părinţii îşi strângeau copiii în jurul lor. Atunci nu ştia ce să facă. Nu ştia la ce să se gândească, şi nici că-şi putea da bine sama, că ce-i cu dânsa.
   De Luni dimineaţa însă lumea ei învia din nou; lumea aceasta curată, ca o apă lină, pe care numai din când în când o tulbură valuri mici.
   Şi numai câteodată, rar de tot, când privea mai de-aproape trupurile muncite ale copiilor şi nurorilor sale, când le auziâ mai bine glasurile aspre şi răstite, se cutremură, gândindu-se la zdroaba îndelungată de-o viaţă, ce-aşteaptă pe aceşti copii, cari acum sunt asa de senini, asa de fericiţi. Şi tot atunci îi veniâ aminte viaţa de muncă necurmată, care-a trecut, iată, ca şi când n’ar fi fost.
   Dar puţin poposea tulburarea în suflet. Nu-i mai plăcea să gândească la ceeace a trecut pentru sine şi va fi pentru alţii, ci se cufundă în lumea aceasta senină a nepoţilor săi, care păreâ că-i face aşa de bine, o mângâie, şi-i îndulceşte toată fiinţa. Şi adânc în sufletul său mai doreâ numai un lucru: când va muri, să spuie popa de-o bătrână ce-a fost muiere harnică, soţie cu credinţă şi, în urmă, bunică fericită.
                                                                                                            I. Agârbiceanu.
                                       Ultimul om.
în drumul său zdrobit-a lanţuri Cronos Şi ’ntregul cer căzu în risipire Planetele s’au răspândit în aer Şi se pierdu în gol a noastră fire.
Nu-i nici amurg nici revărsat de ziuă Nici noapte fără stele nu e Ci peste tot se ’ntinde plumburie O umbră ce nu scade nici nu suie.
Lipifi de cer stau nourii de-aramă Şi nici un vânt nu vine să-i urnească Şi nici o pasăre nu-şi poartă zborul Pe ’ntinsul lor şi ’n zarea pământească.
Din surii munţi se frâng pleşuve creste în apele tăcute şi secate La ţărmul cărora nici spumegarea Nici vântul înserării nu mai bate.
Un singur om — stingher uitat de soartă Nainte poate de-a vedea lumină Pe ’ntinderea imenselor cavouri îşi poartă rar eterna lui ruină.
Păşeşte mohorât — iar împrejuru-i Rânjeşte o superbă ’mpărăţie Pe care-o stăpâneşte nemurirea Acelora ce nu pot să mai fie...
Cu ochii stinşi el cată înspre vârfuri Dar vârfurile-s desfrunzite şi tăcute iar crăcile — întinse ’n disperare Spre ceruri, par’că-s braţe desfăcute.
într’un târziu şi fruntea ’nseninată O rază fericită i-o cuprinde:
O frunză s’a cutremurat pe-o creangă Şi în văzduh — uşoară se desprinde.
                                        Se duce lin şi frunza cea din urmă...
                                        Viaţă numai el de-acl nainte Ahasverus îşi va purta blestemul Şi ’n lumea călătoarelor morminte...
                                                                                  Victor Eftiiniu.
www.dacoromanica.ro
372
LUCEAFĂRUL
N ml 15,'1908.
                   Compozitorul Tudor cav. de Flondor.
   Numărul de tot restrâns al compozitorilor noştri naţionali s’a mai împuţinat cu unul. A dispărut Tudor cav. de Flondor şi odată cu el un şirag întreg de speranţe ce le împleteam pentru muzica noastră.
   Căci Flondor însemnează, in desvoltarea inuzicei cu caracter românesc, unul din cei mai puternici paşi spre ridicarea melodiei populare la rangul compoziţiei artistice.
   Bucovinean de origine, născut şi crescut în cuibul Voevozilor noştri şi al amintirilor străvechi, legănat mereu de aceste amintiri şi mereu înconjurat de far-mecile „veselei grădini", Flondor şi-a simţit de timpuriu sufletul cotropit de tot parfumul cântecului românesc.
   Oare desgrădinata „Dulce Bucovină" să nu aibă o înrâurire fatală asupra muzicanţilor ce se nasc sub cerul ei? Nu r -tot vraja cântecului ei dureros a înfiorat şi pe Ciprian Porumbescu?
   Menită a fost, se vede, grădina lui Ştefan Vodă să ne trimită rând pe rând întâile semne ale ridicării cântecelor ei spre culmile senine ale desăvârşirei.
   Şi, ca şi întâile semne ale primăverii, ca două flori ce nu pot îndură arşiţa vieţii, cei doi compozitori ai noştri s’au stins de timpuriu.
   Ciprian a murit înainte de a împlini treizeci de ani, Flondor se stinge şi el, de o boală de inimă, la patruzeci.
   înclinaţiile cătră compoziţie le-a arătat Flondor de timpuriu, din anii şcoalei. Cu o educaţie muzicală îngrijit făcută în casa părintească, şi apoi desăvârşindu-şi mijloacele de realizare technică prin studii făcute în Viena, încă de tânăr Flondor a dat la lumină admirabile semne ale unei activităţi rodnice.
   Aşa a dat la lumină, una câte una, frumoasele romanţe cunoscute în toate ţinuturile româneşti: „Viorelele", „Visurile", „Luna doarme", „Trai vânătoresc", „Lăcrămioare", „Cântec haiducesc", „Din depărtare" ş. a.
   Cine n’a cunoscut farmecul acestor cântece ce ne-au legănat copilăria! Câte vise şi nopţi de dragoste n’a inspirat duioasa „Luna doarme"!
   Din această periodă premergătoare a activităţii lui de artist, Flondor a trecut curând la alcătuirea muzicei mai multor vodeviluri şi operete de Alexandri.
   A compus muzica pentru „Cinel-Cinel", „Rusaliile", „Florin şi Florica", „Doi ţărani şi cinci cârlani", „Nunta ţărănească" şi altele.
   Atâtea şi atâtea frumseţi brodate pe motive româneşti în jurul unor subiecte curat româneşti.
   Şi într’o necontenită activitate, mereu chinuit de câte un motiv popular auzit în liniştea unei nopţi de vară, buciumat de sus, de pe coasta unui munte, de un cioban, Flondor îşi întruchipa mereu noi frumseţi, învăluindu-le în lumina desăvârşitului, în opere de artă.
   Viaţa de parlamentar, ca membru al dietei Bucovinei, nu-1 putea stăpâni atât de mult încât să lase muzica pe planul al doilea. Şi astfel cu obsesiunca unei îndeletniciri dragi, spre care iţi simţi sufletul pornit, Flondor se refugia în muzică.
   în acordurile înseninătoare ale melodiilor populare el îşi găsea izvorul nesecat de inspiraţie şi de potolire sufletească.
   Aşa, aproape dintr’odată, cu foarte scurte popasuri, a scris şi muzica lui „Moş Ciocârlan", admirabila lui operetă.
   Şi după succesele câştigate în Ardeal, Flondor a venit şi la Bucureşti să-şi conducă compoziţia.
   După fiorii ce ne-au cutremurat la „Arenele Romane", în timpul acelor măreţe sărbători ale cântecului nostru, după ce au dispărut corurile de prin toate ţinuturile româneşti cu comoara lor de cântece, după atâtea vise abia încropite şi repede pierdute, spre toamnă a sosit şi „Reuniunea de cântări din Sibiiu", dând două concerte la Ateneu şi cântând cinci seri d’arândul opereta lui Flondor.
   Era în seara întâiei reprezentaţii. Sala Teatrului Naţional se umplea cu ’ncetul. Aşteptam cu nerăbdare ridicarea cortinei, căci mi se părea un adevărat eveniment muzical reprezentarea lui „Moş Ciocârlan".
   în sfârşit, se face întunerec în sală, suflerul intră în cuşcă, toate privirile sunt aţintite spre pupitrele luminate ale orchestrei şi instrumentele sunt acordate cu înverşunare. Deodată încetează acordarea şi în liniştea ce acoperise orchestra, cineva înaintează înce-tinel, şovăind, spre pupitru din mijloc.
   Bagheta se ridică şi primele fraze ale uverturei umplu sala de nu ştiu ce duioşie vagă, ca aceea a unui cântec iubit şi uitat de mult. Apoi avântul orchestrei se măreşte, bagheta se mişcă in tactul unei hore, pe care mâna stângă a conducătorului, o modelează cu gesturi rafinate, abia ridicate cu vârfurile degetelor.
   Şi aşa, ca un fior de frumseţe rară, a trecut întreaga uvertură. Toată sala în picioare era un singur „bravo", un singur cutremur de fericire cum arareori se poate închipui la noi.
   în mijlocul aclamărilor s’a făcut lumină câteva clipe
www.dacoramamca.ro
Nrul 15, 1908.
LUCEAFĂRUL
273
şi l-am văzut pe conducător, autorul însuşi pe care nu-1 cunoşteam încă.
   O faţă palidă luminată de ochi negri fosforescenţi, un zimbet de fericire abia încolţit pe buze, nişte plete scurte negre ce încadrau o frunte de visător.
   Şi apoi după liniştirea sălii, „Moş Ciocârlan" a fost cântat în întregime, cu succesul acela neuitat pe care l-au avut, odată cu compozitorul, vrednicii cântăreţi şi cântăreţe ale „Reuniunei".               '
   A fost dela ’nceput până la sfârşit o sărbătorire a cântecului nostru, atât de bine împletit în compoziţia lui Flondor.
   După ce l-am cunoscut apoi, compozitorul, bolnav, mereu chinuit de suferinţa lui, mi-a spus pe îndelete, însufleţindu-se câte odată, cât de mult dorea el să vie la Bucureşti, să-şi vadă visul cu ochii, cântându-i-se compoziţia în „Metropola românismului".
   După o altă reprezentaţie, într’o noapte ploioasă, împreună cu cunipozitorul şi cu D-na Flondor ascultam pe violonistul Ciolac cu banda lui.
   Nu se mai aflau in tot localul decât nişte cheflii cari fredonau, odată cu orchestranţii, o mulţime de romanţe vechi româneşti. Şi în şiragul acela de cântece vechi banda lui Ciolac începu să cânte încetişor, ca într’o şoaptă de vis, „luna doarme amoroasă peste dealuri şi câmpii".
   Flondor a aruncat ţigarca şi a rămas cu privirile ţintite în noapte, căutând par’că să desluşească cine ştie ce arătare, ce vis din tinereţe.
   E rară bucuria sufletească ce a simţit-o atunci Flondor, auzindu-şi vechea romanţă cântată cu focul acela, cu dragostea pentru cântece, pe care nu o capătă decât lucrările ce cuceresc mulţimea.
   Şi muzica lui Flondor, mai toată, e de aceea ce robeşte sufletele şi înalţă, pentrucă în compoziţiile lui simple şi mult stăpânite de fruinseţea aleasă a motivelor populare, sunt topite stări sufleteşti gingaşe, li-
căriri de tristeţă ce îţi umplu sufletul de o neînţeleasă dragoste pentru tot ce e al neamului tău.
   Caracterul acesta curat românesc al lucrărilor lui Flondor, dă Ia iveală într’o minunată măsură concepţia despre arta românească, pe care şi-o făcuse el.
   Spuneâ că nici nu-şi închipuie o fericire mai mare ca aceea ce o simţi la auzul unui cântec bătrânesc sau a vre-unei doine singuratice.
   Eră un îndrăgostit de cântecul românesc şi ori unde găsea ceva, vre-un motiv nou, necunoscut, şi-l notă repede şi umbla stăpânit de el multă vreme.
   De aceea prin compoziţiile lui trece fiorul acela ce a mişcat până la entusiasmul ne mai pomenit, un public pretenţios; de aceea în fiecare pagină de-a lui Flondor, dai peste un sâmbure de lumină ce-ţi scaldă sufletul în fericire!
   Flondor avea de gând să mai vie la Bucureşti spre a-şi monta cu o trupă locală o altă lucrare „în noaptea S-tului Gheorghe" la care lucră mai de mult şi poate chiar „Pescarul Dunării", ultima lucrare.
   Şi în noua lucrare el punea mari speranţe, zicea că acolo are tot ce a putut el închegă mai bun şi că ar vreâ s’o vadă reprezentată cât mai de grabă la Bucureşti.
   N’a avut parte insă, compozitorul nostru dispărut, să-şi vadă şi acest vis împlinit. Compoziţia lui cred că va aveâ însă o soartă bună, împreună cu toate lucrările lui, cari trebuesc date, rând pe rând, la lumină.
   Şi se vor găsi oameni cari să aibă toată dragostea trebuincioasă pentru opera lui, spre a alege din ea toate frumseţile, ce se mai găsesc în manuscrise, spre a nu se pierde nimic.
   Iar sufletul duios al lui Flondor va pluti neîncetat prin toate părţile româneşti odată cu romanţele şi cântecele lui ca şi cu compoziţiile lui mai complicate din ultima perioadă a activităţii.
                                           B. Lăutarul.

                        Cronică.
   Examenele Conservatorului din Bucureşti. Conservatorul nostru de muzică e într’o adevărată epocă de înflorire, de câtva timp. De unde mai înainte o lânce-zire, prevestitoare de rele, cuprinsese întâia instituţie muzicală a ţării, astăzi, mulţămită energiei dlui D. Popovici-Bayreuth, directorul „Conservatorului", acest aşezământ a început să-şi împlinească menirea întru răspândirea culturii muzicale.
   Şi publicul iubitor de muzică se interesează în deosebi de ceeace se face la Conservator. Mai ales că de vre-o trei ani s’a înjghebat definitiv orchestra Conservatorului, alcătuită numai din elevi şi cele două producţii de orchestră din timpul anului, atrag lume multă.
   Rostul acestor producţii — în cari muzica clasică are un rol precumpănitor-simfonic de Beethoven, Schubcrt,
Mozart şi Haydn—, temeiul lor însăşi, e pentru apropierea cât mai mult, a elevilor, de frumseţile clasice, şi apoi, acele frumseţi find bine adâncite, publicul însuşi le va înţelege mai bine şi le va gustă mai des. Deci, o parte curat materială vine în ajutorul instituţiei pe urma avântului clasei de orchestră.
   Afară de aceasta, clasele de cânt, cinci la număr, încep să ne dea speranţe pentru întemeierea unei opere naţionale. Şi în deosebi, clasa dlui Popovici e menită să se transforme într’o adevărată clasă de operă prin mersul ei înfloritor de patru ani, de când a fost întemeiată.
   Ne vom puteâ astfel păstră mai bine cântăreţii şi cântăreţele de carieră, care vor s'căpâ de momirile şcolilor negustoreşti din Italia. Iar diletanţii şi diletantele vor continuă cu aceeaşi regularitate să absoalve
www.dacoromanica.ro
LUCEAFĂRUL
Nrul 15, 1908.
874
o clasă de cânt, fără să primejduiască întru nimic viitorul celor cu înclinări spre scenă.
   Dar nu în toate clasele Conservatorului e bine înţeleasă menirea aceasta de selecţionare a elementelor, într'unele chiar înăestrul sau măiastră îşi cam încurcă elementele, dând uneori o luare aminte nepotrivită unor seini-talente sau unor quasi-talente.
   Şi după cinci lungi' ani de studii şi străduinţi zadarnice a bietelor elemente fără nici o chiemare pentru cânt, îţi dai seama de tot ce poate să facă cineva când nu spune unui elev sau eleve adevărul.
   Acest soi de diplomaţi netalentaţi sporesc într’o bună măsură armia „rataţilor" pretenţioşi şi incapabili de vre-o ispravă.
   Nenorocirea aceasta a bătut de multicel sărmanul nostru „Conservator" şi de aceea faza în care a intrat nu poate decât să ne bucure pe toţi.
                                                                         *
   Examenele de sfârşit de an ale claselor de cânt, date într’o sală mare de concerte, atrage lume multă iubitoare şi, uneori, cunoscătoare de muzică. Cuconiţele însă sunt mai numeroase. încă un prilej fericit de arătare a ultimului „schic" văratic, un nou mijloc de a-şi scoate fiecare în evidenţă talentul gătelii.
   Şi într’o asemenea atmosferă parfumată, într’o îm-pestriţeală de culori şi în şopoteala aceea a unui salon, „talentaţii" şi, mai ales „talentatele" îşi fac debutul.
   Iar în vreme ce un candidat îşi dă drum vocii, ţinând din răsputeri o notă scumpă — acel buton electric al succesului — evantaliile se mişcă necontenit amestecându-se fâşiitul acesta cu aprecierile pe cari toţi cei de faţă vin să le debiteze în gura mare.
   Asta nu împiedecă însă succesul candidatului sau candidatei, care poate să cânte destul de prost, însă ţine cu talent „nota", faimoasa notă finală. O salvă de aplauze încoronează acest soi de succese notate la limită rare, şi mai rău de cunoscători.
   Şi rând pe rând clasele îşi înfăţişează „talentele".
   Unele dau mai puţin, cum a fost clasa d-nei An-ghel, din ale cărei două eleve prezentate, trebue notată vocea de soprană legeră a d-şoarci Georgescu.
   Clasa d-nei Asan a dat anul acesta o bună absolventă, mai mult un temperament scenic, insuficient condus, d-na Popescu, care a cântat „Caro nome" din Rigoletto, nu cu atâta pricepere în mânuirea vocii cât printr’un imbold firesc. De aceea notele puternice ies cu greutate şi n’au limpezimea necesară.
   însă d-na Popescu se va desăvârşi, cred, cu un adevărat maestru şi va fi un element preţios viitoarei Opere naţionale, care e vorba să se întemeieze în curând.
   Iarăş o voce de calitate am găsit, în aceeaş clasă, la d-şoara Anastasescu, o mezzo-soprană cu un timbru dramatic admirabil, care a reuşit să învingă greutăţile ariei Elisabetei din „Tannhăuser", punând astfel în lumină un temperament puternic înclinat spre scenă.
   Clasa d-nei Leria ne-a dat în alţi ani absolvente cu cari ne fălim.
   Anul acesta însă, în afară de vocea caldă de mezzo-soprană a d-şoarei Bobora, care a pus destul suflet
dacă nu tot atâta pricepere în aria Dalilei de St. Saens, de aceea de soprană frumos desvoltată a d-şoarei Abramescu — foarte clară şi stăpânitoare pe emisiune, cum a eşit în aria Reginei din „Hughenoţii" —, cum şi de mititica şi simpatica voce de soprană legeră a d-şoarei Barozzi şi aceea de contra-altă a d-şoarei Za-burovschi; n’am mai avut nici o prevestire de acelea cu care ne obişnuise această clasă de cânt.
   Ba, ceeace e şi mai mult, unele bucăţi din reper-torul şcolar au cam lăsat de dorit, substituind talentul în mimica vocii prin acela al mimicei simpatice şi al încolţirei zâmbetelor fascinatoare.
   Evident, e şi acesta un talent, dar nu tocmai compatibil cu o clasă de cânt ce se respectă.
   Mâne poimâne te pomeneşti că dela ariete uşurele de operă comică şi vodevil se poate face un pas mai înapoi, sub ispita ariilor de „Caffee-concert", arii uşurele e drept, dar pline de succes 1
   Clasa bătrânului maestru Ştefănescu s’a înfăţişat cu toată seriozitatea unei clase vechi de cânt şi care ţine la bunul nume.
   Ca şi aceea a dlui Popovici-Bayreuth, care s’a produs de curând numai cu arii din Mozart — clasa dlui Ştefănescu a rămas în domeniul clasicismului, în ce priveşte repertoriul şcolastic, frumos amestecat cu frumseţi de ale muzicei moderne.
   în aceste două clase de cânt au figurat in repertor bucăţi de Puccini, Leoncavallo şi Wagner, alăture de altele de Haydn, Mozart şi chiar din Schumann, şi mai vechi Spontini, Cherubini etc.
   Iar ca elemente, în clasa dlui Ştefănescu am găsit un bas de viitor, dl Oreste Dumitrescu, foarte cald, plin de humor in aria din „Donjuan"; apoi în dl Georgescu o voce de bariton ce promite şi tot atât de promiţătoare vocea de bariton a dlui Cutava.
   Şi cu vocea de tenor a dlui Enăeceanu, o voce bine condusă, însă rămasă cam prea uscată, necolorată îndestul, sfârşim cu rândul elevilor din clasa aceasta.
   Dl Ştefănescu a prezentat şi eleve şi încă cu un succes ce le poate pune pe gânduri pe unele maestre.
   Vocea de soprană a d-şoarei Vardala, aşa cum a fost pusă în lumină în „Vissi d’Arte" din Tosca, arată că în curând ne putem aşteptă la lucruri frumoase când proprietara ei îşi va pune tot sufletul pentru desvol-tarea ei. De asemenea şi d-şoara Tămăşescu, o mezzo-soprană de mare viitor, prin muncă va pune în evidenţă o voce de valoare, ajutată fiind şi de un puternic temperament scenic.
   Două absolvente, d-şoarele Gabrielescu şi Niculescu, foarte corecte, şi destui de incolore: cu vocile mititele de care dispun vor face o cinste deosebită seratelor cu caracter intim prin care se vor produce.
   Asemenea voci nu pot să se încălzească Ia focul ispititor al rampei, care, de obicei, pentru unele firi gingaşe are un efect nimicitor. De aci căderea aceea dela debut a multor diletanţi când abordează scena.
   Am avut, însă, în aceeaş clasă, şi două bune absolvente, d-şoara lordanovici, o voce de soprană dramatică, destul de întinsă şi bine condusă, şi d-na Păş-
www.dacoromanica.ro
Nrul 15, 1908.
LUCEAFĂRUL
375
canu, o mezzo-soprană ce va face mult când îşi va desăvârşi studiile, mai ales că e ajutată de un bogat temperament.
   Cu aceeaş gravitate a muncei stăruitoare ce întovărăşeşte aşa de bine adevărate talente, s’a înfăţişat clasa dlui Popovici-Bayreuth.
   Voci calde, bine mânuite şi foarte flexibile — aceasta-i caracteristica tuturor elevilor acestei clase.
   De aceea vocea de bariton a dlui Popescu, deşi cam întunecată, a dat multă strălucire unei arii de Donizzctti, de aceea vocea de tenor a dlui Brăescu, deocamdată tot singurul tenor al clasei, a învins toate greutăţile pline de dificultăţi de emisiune ale ariei lui Tannhăuser şi de aceea vocea de bas cantabil a dlui Pătrat a răsunat emoţionantă în rugăciunea din „Ebrea“.
   Vocea de bariton a dlui Costescu, un temperament puternic în dcsvoltare, face mare impresie prin căldura ei, vibraţia aceea fericită ce-ţi aminteşte o frază scumpă, cu moment dramatic mişcător. însă, deocamdată e lipsă de omogenitate, scăpărări de lumină alături de intunerec destul şi munca trebue să stabilească acordul.
   Cu vocea de bas a dlui Florescu, foarte unitară şi flexibilă, care e în stare să ia toate desvoltările dorite, aşa cum am simţit-o în aria din „Vasul-fantomă“ — Wagner — sfârşim şi cu excelenta echipă de elevi ai dlui Popovici.
   Cu asemenea elemente şi cu altele bune cşite în anii trecuţi, putinţa unei clase bune de operă nu e decât o chestiune de timp. Şi dl Popovici nu va pregetă, va trebui să-şi facă datoria până lk sfârşit.
   Clasele instrumentale dela Conservator nu sunt in-tr’o periodă înfloritoare. Nu adevărate temperamente frecventează aceste clase, ci mai mult descendenţi de negustori de muzică, dacă nu chiar copiii negustorilor de mărunţişuri.
   Vioara şi violoncelul rămân încă condamnate să se înfăţişeze destul de slab. Descendenţii „Alterbergilor" şi „Ciolacilor“ sunt departe de a da mai mult ca nişte elemente mediocre de ansamblu.
   Mica burghezie şi clasa selectă nu-şi dau obolul muzicei. Şi de aci lipsurile acestea ale claselor instrumentale.
   în clasa de violoncel a dlui Dumitrescu am avut însă o revelaţie, un elev Moţoiu, care dă cele mai frumoase speranţe. De un talent frumos dispune şi dl Georgescu.
   Iar cei trei absolvenţi ai clasei, d-nii Amudai, Ni-culescu şi lorgandief, sunt bune elemente de ansamblu ce pot face parte din orchestrele actuale.
   Clasa dlui Dinicu ne-a prenzentat talente: unul în desvoltare acela al d-şoarei Roşea şi acela bine pornit şi ajutat de o technică îndestulătoare al dlui Gheno-vici, absolventul clasei.
   Clasele de pian, cinci la număr, sunt pur femenine. Eleve destule se luptă cu etudele şi bucăţile din muzica marilor maeştri, licărind ici şi colo câte un temperament. De altfel instrumentul acesta de cumpănire armonică, mult prea complicat şi greoi prin technică lui
nu prea poate fi uşor stăpânit de plăpândele fete, chinuite cu el mai mult din trebuinţe de aparenţe sociale decât din înclinaţii puternice.
   Anul acesta însă absolventele claselor de pian au fost supuse toate la un concurs, executând, la rând, o sonată de Beethoven. însă, din vre-o douăzeci de candidate abia vre-o patru i-au atins limanul fericit al priceperii bucăţii cu mult prea încărcată de cugetare, cu mult peste puterile de interpretare femenină.
   Apoi, încă o parte interesantă a fost descifrarea la prima vistă, în care s’au distins d-şoara Mongescu, eleva d-şoarei Moteanu, d-şoara Cialic, eleva d-şoarei Zenide, dl Dumitrescu Mihail, elevul d-nei Saegiu şi d-şoara Haschil, eleva dlui Wist.
' D-şoara Şerbănescu, eleva d-nei loanin, dl Dumitrescu M., elevul d-nci Saegiu, şi d-şoara Haschil, eleva dlui Wist, au dat culoarea necesară frumoasei pagini pe care celelalte concurente abia le-au priceput ici-colo, fără să poată să-şi exprime tot. Dar, mai ales, eleva dlui Wist, prin admirabila armonizare a întregei bucăţi, prin punerea în lumina cuvenită a tuturor frazelor, cu stăruinţă îndestulătoare asupra motivelor pasionale, — a impresionat adânc!
   Şi când te gândeşti că idealul unei absolvente bune se mărgineşte în putinţa unor lecţii mai bine sau mai rău plătite!
   De aceea perspectiva unei clase de pian pentru băeţi suride tuturor şi aceasta cred că vh ajunge fapt împlinit în curând.
   înainte de a sfârşi cu cele două producţii dela sfârşitul anului, ţin să amintesc şi de clasa de harpă a d-nei Elodia Coandă, în care am găsit, într’o frumoasă înflorire, talentul d-şoarei Rădoi, şi în acelaş timp, am avut şi o absolventă, o bună stăpânitoare a tainelor acestui instrument delicat, d-şoara Urlăţianu.
   Şi totdeodată se cuvine să pomenesc şi de un bun absolvent al clasei de compoziţie a dlui Castaldi, dl Norma Otescu, un tânăr compozitor care s’a manifestat până acum printr’o uvertură, alcătuită în cea mai pură tematică modernă, o lucrare ce va uimi pe mulţi, şi o frumoasă pagină de inspiraţie poetică „Seară de toamnă", plină de poezie şi încărcată de căldura frazelor întâilor inspiraţii.
   E vorba de un talent dela care ne putem aşteptă la multe frumseţi şi tot ce dorim e, ca adâncind comoara de motive populare ale noastre, să sporească numărul compoziţiilor naţionale.
   în producţiile de sfârşit de an toate clasele conservatorului s’au produs cu cele mai bune elemente ale lor.
   Lucruri deosebite în aceste programe ne-au fost date de clasele de cor şi orchestră.
   Cea dintâi — condusă de maestrul Kiriac — in patru piese corale de Palestrina, Orlando Lassus, şi Tschai-kovsky, a arătat şi de astădată buna pregătire a tuturor elementelor claselor de cânt pentru muzica de ansamblu. E o clasă înfloritoare, care va putea într’o bună zi să facă un mijloc de atracţie a publicului spre producţiile Conservatorului.
   Acelaş lucru şi despre clasa de orchestră condusă
www.dacoramamca.ro
370
LUCEAFĂRUL
Nrul 15, 1908.
de maestrul Castaldi. S’au executat: o uvertură „Le-nora 111“ de Beethoven, două părţi dintr’o surlă la orchestră de Purceii —compozitor clasic englez, aproape necunoscut până acum,— şi două părţi din „Simfonia V-a“ de Beethoven. Deci în domeniul clasicului. Şi cu destul succes!
   Deşi unele elemente prea refractare, prea nemlă-dioase — flaut, fagotti — strică contururile unor fraze, sub bagheta energică a dlui Castaldi, frumoasele pagini clasice au strălucit pline de toată lumina necesară.
   încă o parte frumoasă a producţiilor a fost executarea foarte corectă a baladei lui Dima, „Mama lui Ştefan cel marc". Şi admirabilul motiv popular stră-vechiu a căpătat tot farmecul necesar cântat de corul Conservatorului, cu acompaniamentul orchestrei elevilor şi cu bunii solişti d-şoara Bobora şi dl Folescu.
   Culoarea armonică a acestei compoziţii de mare valoare în săracul nostru repcrtor naţional, a căpătat toată strălucirea necesară în noua execuţie.
   Şi ne bucurăm cu atât mai mult de reuşita acestei grele încercări, cu cât, odată pregătită, ea poate fi reluată cu un succes din ce în ce crescând, în producţiile populare pe care Conservatorul va începe să le dea, cu începere din toamnă.
   în ăst chip menirea înaltului nostru aşezământ de
cultură muzicală va fi într’o bună parte atinsă căci,
în acelaş timp, interesul obştesc pentru Conservator
va creşte spre binele şi înaintarea muzicei în toate
stratele sociale.                         B. Lăutarul.
                                                                             *
   Soarele şi Pământul. Se dovedeşte din zi în zi, că Pământul e o mică corabie plutitoare în vâltoarea razelor solare.
   Astăzi se scot din ce în ce în evidenţă influenţele solare asupra repartiţiei, în spaţiu şi în timp, a fenomenelor meteorologice şi geofizice.
   Asupra celor meteorologice nu insist. Motorul lor, direct sau indirect, e Soarele.
   Cât pentru cele geofizice: cercetările abia s’au început în zilele noastre.
   Montessus de Ballove, directorul serviciului seismologie al republicei Chili, dresând catalogul mondial al fenomenelor sismice (= cutremure de pământ), după zece ani de muncă, a reuşit să sintetizeze în mod interesant repartiţia geografică a regiunilor sismice. Aceste regiuni se repartizează pe două cercuri ale sferei. Unul este «cercul de foc» al Pacificului, astfel numit de Leopold Bucii. Al doilea formează o zonă în lărgime de 20°— 30°, încunju-rând globul, cu puţină îuclinare spre ecvator şi încru-cişindu-se cu ecvatorul pe la strâmtoarea Panama şi pe Ia strâmtoarea Sondei. Aceasta e zona principală a feno-meuelor sismice şi vulcanice. Dar aceasta e şi zona cea mai scăldată în razele Soarelui şi ale Lunei.
   Pe de altă parte, fenomenele sismice şi vulcanice se propaga, în majoritatea caşurilor, dela răsărit spre apus, după cum e şi mersul aparent al Soarelui.
   E.     AI ar oh and, directorul Observatorului din Pic du Midi. inţr’un memoriu publicat în 1904, susţine că cutremurele tind a se produce când o regiune de activitate a Soarelui trece prin meridianul cen-
tral aparent al discului solar. Sub «regiune de activitate solară» se înţelege regiunea de făclii şi pete solare.
    Relaţia între activitatea solară şi perturbaţiile magnetice terestre, apoi luminile polare — e surprinsă mai de demult.
    Iu fine, profesorul E. Od don e, colaborator ştiinţific al biroului central sismologic din Strassbnrg, într’un memoriu prezentat congresului internaţional de seismologie ţinut în La Ilaye, la 21—25 Sept. 1907, precizează şi mai mult raportul dintre activitatea solară şi fenomenele sismice şi vulcanice scoţând la iveală, că precum s’a constatat o activitate solară viforoasă în cursul anilor 1904, 1905, 1900, astfel am avut şi catastrofe sismice şi vulcanice îngrozitoare la suprafaţa pământului. Gavr. Todica.
                                                                Bibliografie.
   — Asupra unora dintre aceste cărţi vom reveni —
   A. C. Cu za, Xafioualitatea in arid, Minerva. Bucureşti, 190S. Preţul: Lei 1.50.
   Guy de Maupassaut, O riajă, roman, cu un studiu de E. Faguet. Traducere de Em. Gârleanu, Minerva. Bucureşti, 1908. Preţul: Lei 2. —
   Alexie Procopovici, Despre Xaxulixare, Extras din Analele Academiei Române. Bucureşti, 1908. Preţul: 40 bani.
   Triton Lugojanu, Cântări bisericeşti pentru slujbe oeaxionale. Arad, 1907. Preţul: 8 cor.
   Mari a Baiul eseu, Ext ax, poezii, Minerva. Bucureşti, 1908. Preţul: Lei 1.50.
   Dr. 0. Prohâszka, Apostolic modernă, trad. de Dr.
E. Dăianu, Tipogr. «Carmen». Cluj, 1908. Preţul 50 bani.
   Adina Gr. O lan eseu, Cugetări, Minerva. Bucureşti, 1908. Preţul: Lei 1.50.
   AI.   Sadoveanu, Dureri înăbuşite, Ed. II. Minerva, Bucureşti, 1908. Preţul: Lei 2.
   N. Dunâreanu, Ităsplata, Nuvele, Minerva. Bucureşti, 1908. Preţul: Lei 1.50.
   11. Chendi, Impresii, Minerva. Bucureşti, 190S. Preţul: Lei 2.50.
   AL Sadoveanu, O istorie de demult, Minerva, Bucureşti, 1908. Preţul: Lei 2.—.
   M. Emineseu, Poexiipostume, ediţie nouă, Minerva. Bucureşti, 1908. Preţul: Lei 1.50.
   Al. Caza ban, Chipuri si suflete, Minerva. Bucureşti 1908. Preţul: Lei 1.50.
   Ion Burse anul, Dor Pustiu, istorisiri, Minerva. Bucureşti, 1908. Preţul: Lei 1.50.
   V. Alexandri, Poexii populare ale Ponuinilor, cu însemnări de pe ediţiile anterioare şi manuscripte de Em. Gârleanu. Biblioteca scriitorilor români, Alinerva. Bucureşti, 1908. Preţul: Lei 1.50.
   P.    Ispirescu, Poveştile Unebiaşului sfătos, voi. II, cu o precuvântare de Al. I. Odobescu. Biblioteca scriitorilor Români, Minerva. Bucureşti, 1907. Preţul: Lei 150.
                                           Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU.
                                                   TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIIU.
www.dacoromanica.ro