Sibiiu, 15 Iulie 1908. * Abonament: Austro-Ungaria: I an . . .12 cor. Ed.dclux20 , 6 luni . . 6 „ Ed. de lux 10 . România: 1 an . . .16 cor. Ed. de lux 25 „ 6 luni . . 8 , Ed.de lux 13 . Ediţia pentru preoţi, Învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor, In România şi in Străinătate: 1 an 12 cor. s a m a r a l. Carmen Sylva . . Clara Schurnann. Z. Bârsan .... Noi (poezie). V. Eftimiu. . . . Nemărginirea (poezie). M. Sadovcanu . . Hoţul de lemne. V. Eftimiu. . . . Marele cerşitor (poezie). 0. C. Tăslăuanu . „La şezătoare". Ep.................Pierdutei (poezie). 1. S.............Dr. loan Urban Jarnik. E..................Scrisoare (poezie). Dări de seamă: C. Theodorian: Sângele So-lovenilor; Dr. V. Braniscc: Ciprian Porumbescu; Literatură pentru copii; E. Chiffa: Din zile senine. Cronică: . . . Mein Penatenwinkel. — Semitismul. — Dela Braşov. Şcoala lui Tolstoi. — Din Germania. — Reviste şi ziare. — Ştiri. Ilustraţiuni: G. Circşescu: 4 studii. — Scene din „Şezătoarea". — Dr. I. Urban Jarnik (portret). ABONAMENT: v.viâ. Sustro.Hngaria: i.V.viva i an . . . . . . 12 cor. Ed. de lux . . . 20 cor. ''•■■y.'L’v’yt 6 luni . • • • • 6 )| M »» »» . . . 10 „ :*.vi iX'/.’/j Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor. Hi România şi în Străinătate: 1 an . . . . . . 16 cor. Ed. de lux . . . 25 cor. î 6 luni . • • • • $ 11 M tf tt . . . 15 „ im Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor. lieclamaţiile simt a se face în curs de 15 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice tiUliţi.:.*:;:; schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). Scoarţe pentru Luceafărul orice an cor. 2.— . JT-----------------------------------------%* Colecţiile „Luceafărul" complete. Legătură elegantă !n pinză. Anul 1. epuizat. Anul 11. (1903) . . 40 cor. Anul 1IL (1904) . 30 Anul IV, (1905) . . 40 «i* Anui V, 0906) Ed. sin- iplă . . . . . 16 n Anul V, (1906) Ed. de lux . . . . 25 i' A nul VI, (1907) Ed. sin iplă . . . . . 16 n Anul VI, (1907) Ed. de lux . . . . . 25 11 Toate colecţiile împreună ed. simplă C 130; ed. lux C 145 Colecţii incomplete. Sein. I], 1903, (lirele . 9— '.’3) ... .3 cor. Seni. II, 1904. (nrele 11 — 24): . . . . 3 Sein. II, 1905, (nrele II—24) . . . 3 „ Cumpărăm „Luceafărul". Anul I, (1902), complect sau numerele: 2, 3, (i, 8, 9, 10. (In deosebi nrele 3 şi 9—i0.) Anul II, (1903), 2, 4, 7 şi 24. Anul III, (1904), 2 şi 5. Anul IV, (1905), 1, 2, 4, (j, 8 şi 10. % fl se adresa administraţiei noastre. =r www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNA sub îngrijirea unui comitet de redacţie. Colaboratori: I. Adam, I. Agârbiccanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brediceanu, I. Ciocârlan, V. Cioflcc, Al. Ciura, Maria Cunjan, I. Duma, Elena Farago-Falma, O. Goga, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, II. P. Pelrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniccanu, I. U. Soricu. Of ier, reprathtrere, (ară hiăirnren ixrnruhn, este. oprită. Clara Schumann. ) Când am auzit-o pentru întâia oară, eram de opt ani, în Bonn, la cel dintâi concert la care luam parte. în ziua aceea am fost atât de neastâmpărată şi nerăbdătoare, de-mi părea că nu mai vine sara; rareori în viaţă mi s’a părut o zi aşa de lungă! în sfârşit sosi timpul. Mama mea, frumoasă şi tânără — atunci abia de 27 de ani şi osândită de câţiva ani şi pentru cine ştie câtă vreme încă, să-şi petreacă zilele într’un jeţ pe rotiţe, suferind cumplit, — frumos împodobită, fu adusă pe jeţ în sala Concertului. Nu mai ştiu dacă mergeam şi eu alături, am simţul că am sburat iar nu că am umblat. Cel dintâi concert! Intrarăm în sala mare şi plină! La oameni nu m’am uitat; nu vedeam decât scena şi pianul. Locurile noastre erau aşa departe încât nu vedeam decât coada pianului, dar mama îmi dete voie, să stau la mijloc, între două rânduri de bănci, de unde puteam vedea şi clapele. Eram, cum sunt copiii şi dobitoacele, toată ochi şi încordare. Şi deodată intră şi se aşează la pian. Purta o rochie neagră de catifea, părul negru netezit, peste tâmple, cu cărare, şi nici decum umflat peste urechi cum eră moda pe atunci, dar des şi inelat, iar ca podoabă, un singur trandafir roşu ’ntunecat, din jos de ureche. Eră ceva atât de armonios în înfăţişarea ei de mi se tot părea că e şi rochia roşie ca si floarea. Mânile erau mici puternice şi ') Din volumul „Mein Penatenwinkel". cărnoase, atinsul clapelor rotunzit, sănătos, aproape bărbătesc. Cântecul ei îmi rămase pentru totdeauna în urechi. Privirea ei însă mi-a rămas în inimă! Ceva aplecată, apropiindu-se de clape, parc’ar fi voit s’audă mai bine sau să fie singură cu clavirul ei, departe de oameni; nu-şi ridică privirile, dar i-am văzut ochii minunaţi, ca moartea de întristaţi. Nu mai puteam ascultă din pricina ochilor ei atât de trişti şi trebuiâ mereu să mă gândesc, cum poate fi tristă când are norocul să cânte asa dumnezeieşte. Nimeni nu-mi spusese că soţul îi eră alienat şi că ea trebuiâ, cu cele zece degete, să-şi hrănească cei zece copii! Nu mă gândeam că poate fi săracă, văzând-o cu rochie de catifea. Nici nu-mi puteam închipui că poţi fi artist şi sărac! îmi înfăţişam artiştii plini de bani. La vârsta aceea realitatea e poveste, iar povestea realitate! Eşti Robinson sau Aladin şi mai des Ro-binson decât Aladin; nu eşti accesibil comorilor pământeşti. Dar pentru ochii trişti ini-erâ firea foarte simţitoare, căci cunoşteam prea bine întristarea şi suferinţa! Mama eră ţintuită în jeţ, frăţiorul meu un martir, iar tata tuberculos. Atâtea dureri deschid ochii copiilor şi la durerile altora. Dar cum eu mai mult îmi frământam singură mintea decât să ’ntreb, nu împărtăşii nimărui impresiile mele şi astfel nu-mi vorbi nimeni de soartea tristă a Clarei. 1 www.dacoromanica.ro 332 LUCEAFĂRUL Nnil 14. 1908. O revăzui ia Petersburg, când eram de douăzeci de ani. Zăcusem de friguri tyfoide şi eram încă aşa de slabă de abia mă ţineam pe picioare. Primisem ştirea tristă despre moartea tatălui meu. Eram ca înmărmurită şi mi se părea că bucuria vieţii am pierdut-o pentru totdeauna. Atunci sosiră la Petersburg Clara Schumann cu fiica sa Maria. Marea ducesă Elena, amica şi protectoarea artiştilor, îi oferi locuinţă în palatul său, şi vecinătatea ei îmi fu o mare mângâiere. îmi trimetea vorbă când avea de studiat; mă târâm cum puteam până la dânsa; mă ghe-muiam într’un colţ şi o ascultam, aproape fără să respir. în curând, marea ducesă îmi propuse să iau lecţii dela Clara... si lecţiile acelea au y y y fost foarte frumoase, neuitate si de o mare însemnătate în viaţa mea, căci această femeie, vrednică de atâta cinste şi admiraţie, nu găsi mai potrivită mângâiere durerii mele decât povestindu-mi propria ei viaţă. Şi mi-a fost ruşine să par aşa slabă şi nenorocită faţă de durerile mari ce ne poate da viaţa. Iată povestirea ei: — Părinţii mei erau despărţiţi. Iubeam la nebunie pe mama. Tata se însurase din nou şi mama vitregă eră rea cu mine. Eram de patrusprezece ani când Schumann veni la noi. Ne-am iubit îndată şi ne-arn logodit în taină. EI avea optsprezece, eu patrusprezece ani. N’am spus nimic tatălui meu care era foarte straşnic şi aveâ alte planuri cu mine. Un zimbet uşor îi rătăcea pe buze şi ochii îi străluceau pe când îmi vorbea de dragostea tinereţelor ei. — Când soţul meu împlini 22 de ani, iar eu 18, m’am înfăţişat între el si tatăl meu la 1 y y y judecătorie. Schumann dovedise că e major şi în stare să-şi hrănească familia. Tata îi răspunsese însă printr’o scrisoare în care se găseau optsprezece insulte, şi din această pricină, logodnicul meu îl chemă înaintea tribunalului. Şi astfel mă aflaiu între amândoi, în faţa judecătorului, care-mi recunoscu dreptul de a aparţineâ mirelui meu. — Tata eră furios; spusese de atâtea-ori: „Fiica mea n’are să ia un muzicant vulgar. Nici un conte sau un prinţ nu sunt destul de buni pentru ea“. Mă alungă de acasă fără vestminte, fără rufe. Mama maşteră îmi trase din deget un inel ce aveam dela mama mea si-1 dete fetii ei. Asa am fost desmostenită. y y y Plecai deci cu soţul meu. Si am trăit ca ’n y y raiu timp de zece ani, ca ’n raiul Copiii veniră repede. La ’nceput nu am luat seama că cel mai mare nu eră ca ceilalţi copii. Ce suferinţă pe noi când am văzut că nu va fi niciodată în stare să-şi câştige pânea; dar eram atât de fericiţi încât nici suferinţa asta nu ne putea întuneca raiul. Cât despre tată-meu, nu i-am mai auzit de nume; eram ca moartă pentru dânsul. Nu trăiam decât pentru soţul meu. Urmăream fiecare mişcare a inteligenţii lui aşa încât, în ziua când mintea începu a i se turbură, am crezut că 'nebunesc şi eu cu el. Vream să-l urmăresc în faza asta nouă a vieţii, şi nu ştiam unde duce. El eră Dumnezeul meu. Dar într’o noapte se deşteptă şi-mi zise: „Scoală-te şi ieşi o clipă, te rog“. Când m’am întors l-am întrebat de ce mi-a zis să ies şi-mi răspunse: „mi-a fost frică să nu-ti fac vre-un rău“. y Apoi a plecat pe malurile Rinului unde nu mi-a fost iertat să-l cercetez. îmi trimeteâ vorbă să-I iert că nu poate face altfel, încre-dinţându-mă că astfel vom fi cruţaţi de dureri şi mai mari. Şi iată-mă singură cu un bărbat nebun şi cu zece copii, fără un ban. Tata nu-mi scriâ de teamă să nu-i cer bani. Prietenii organizară o colectă, iar eu începui a călători şi a da concerte. îmi lăsai soţul timp de trei ani la un medic din Bonn si, cu toate stăruinţele mele, nu putui izbuti să-l mai văd. într’o zi, aveam tocmai să cânt într’un concert la Londra, când primii o scrisoare care-mi spunea că soţul meu e pe moarte şi trebue să plec. Şi-am fost silită să-mi dau concertul. Lumea spunea că am cântat deosebit de frumos în sara aceea; eu însă n’auzeam nimic şi nici nu ştiu dacă am cântat şi ce am cântat. Ştiu numai că toată sala www.dacoramamca.ro Nrul 14. 1908. LUCEAFĂRUL 333 înnotâ înaintea ochilor mei şi că toate se învârteau în jurul meu. îndată după concert am plecat spre Bonn. Abia l-aş fi recunoscut. Numai ochii erau tot frumoşi şi se ţintiră asupra mea cu o strălucire subită. „Scumpa mea!“ strigă deodată întinzân-du-mi braţele. Nu voia să mănânce nimic, sub cuvânt că vor să-l otrăvească. Numai dela mine primi niţică hrană urmărindu-ini toate mişcările. j > Am fost aproape fericită, în durerea mea cumplită, de-a mai simţi odată dragostea lui mare. Apoi se stinse. Iar eu... singură pe lume cu zece copii de hrănit! E greu! N’am mai văzut-o câţiva ani, până la 1869, când mama mă luă la Colonia ca să asist la un concert dat de Clara Schumann şi de Stockhausen. Dimineaţa am ascultat repetiţia generală; apoi ne-am dus la „Flora" să prânzim. Pe când şedeam la Flora, câţiva domni trecură pe dinaintea noastră, şi s’aşezară la o masă în apropriere. Când ne-am sculat dela masă, domnii ne întâmpinară şi recu-noscurăm pe Dl de Werner, pe care-1 văzusem la Diisseldorf la principele de Hohen-zollern. Dânsul prezintă mamei pe tânărul principe al României şi pe reprezentantul său la Paris, dl Strat. Eram foarte veselă de-a revedea pe tânărul prinţ, pe care îl întâlnisem foarte des la Berlin, cu opt ani mai ’nainte. Mă interesă mult prinţul, ale cărui fapte le găseam îndrăzneţe si a cărui hotărîre de-a se jertfi pentru un popor tânăr, îmi părea cavalerească si nobilă. însfârşit plecarăm, fiind vreme să ne pregătim de concert. Mă ’mbrăcai în grabă cu o rochie nouă de tot şi foarte frumoasă: o fustă albastră iar pe deasupra o rochie de mătase albă cu flori mici, decoltată în patru colţuri. Mi se părea că nu mai văzusem aşa ceva frumos. Pe când mă ’mbrăcam, prinţul României se anunţă si fu primit. Eram asa de nerăbdătoare încât îmi încheiasem si mânuşile. însfârşit pleacă! Intru în salon şi dau să zic: „Ce fel, mamă, nu eşti încă îmbrăcată?" Dar o expresie ciudată pe faţa mamei îmi opreşte vorba. Ea începu să se plimbe prin casă si-mi zise: — Prinţul României acum a plecat de-aici. Mi-a cerut mâna ta. Eu făcui o faţă decepţionată, dar aşa de decepţionată încât mama se aşteptă iar Ia obişnuitul „nu" cu care răspundeam tuturor pretendenţilor; dar am răspuns numai: De acum? Şi după cincisprezece minute de răsgândire: Să vie mamă, acesta e cel bun. Mama scrise câteva rânduri D-nei Schumann ca să-i spuie că nu putem merge la concert fiindcă mă logodesc... După ce prinţul sosise, am fost chemată şi eu. Când am deschis uşa m’am oprit puţin ca să nu cad. Apoi m’am dus drept la dânsul şi i-am întins mâna; el a sărutat-o. N’a rămas decât un ceas şi jumătate căci venea dela Paris unde trebuia să se întoarcă chiar în seara aceea. Cât a fost lângă mine şi mi-a vorbit de datoriile, de mărimea misiunii sale şi de greutăţile ei, a fost bine; eram plină de însufleţire. Primiam tot ce-mi cerea. Preţuind munca mai presus de toate, n’aveam nici odată destul de lucru. Dar după plecarea lui, am avut o noapte grozavă; o groază cumplită mă cuprinse ... El îmi dăduse o fotografie în care avea o privire încruntată şi la care nu mă puteam uită fără spaimă. Mă gândeam: — „Dac’ o fi să mă privească tot aşa, eu mor." Eram logodită de patru săptămâni şi nu-1 puteam ascultă fără să tremur. Abia în fata altarului m’am liniştit de tot. > > Şi n’am mai văzut nici-odată pe Clara Schumann. în cei dintâi zece ani am fost foarte rar în casa părintească; numai de două ori. Dar i-am ridicat în inima mea tăcută un altar, în care nimeni n’a pătruns şi i-am închinat o admiraţie fără margini. A treia zi după nunta noastră, aranjase fratele meu un concert frumos. Dar Clara n’a putut veni. Eră un quator din Colonia cu concursul onoratului meu profesor Konigslow, v www.dacoromanica.ro Luceafărul Nrul 14, 1908. :to4 "— ------------- -■ ■ ■■■■ ■■ ---------- t D-ra Sclireck, din Bonn, foarte bună cântăreaţă şi un cor de fete tinere, prietenile mele din copilărie, din Neuwied, cari cântau: „Du bist wie eine Blume!" (Tu eşti ca şi o floare). Nu-mi puteam stăpâni lacrimile. Şi-am plecat. Mă duceam departe, departe în lume, pe un tron singuratic, în moara muticei neobosite. Apoi am fost mamă,... şi apoi a venit noaptea, pe pământ, pentru mine... şi ziuă nu s’a mai făcut de atunci! N O 1. Ca florile pe cari le ’nşală Surisul caldei primăveri Aşa am răsărit pe lume Din negrul zilelor de ieri, Dar norii ’n zare stau la pândă întunecaţi... ne ’ndurători... îi ştim ce vor şi stăm nevolnici Privind la ei nepăsători. Puţin ne pasă de viată; E poezie sau banal, Copii ai unor vremuri sterpe Noi n’avem nici un ideal... Tristefea ne cuprinde ’n braţe Cu mila ei de cei orfani Şi ne trezim bătrâni şi singuri La douăzeci şi cinci de ani. Noi ne-am găsit de-a gata casa ... Şi-acum adăpostii de ploi Noi n’avem altă grije ’n lume Decât să ne ’ngrijim de noi, De ziditorii cei cucernici Ne batem joc... şi-s în mormânt, Că pentru noi pe lumea asta Nimic nu-i drept, nimic nu-i sfânt! Să nu ne pară viata moartă, Ne doborâm amici şi frafi, Căci ochii noştri n’au puterea Să spargă norii încrunfafi... Ni-i amăgim pe cei de-aproape Pândim momentul şi... rărim Şi-apoi ţipăm: „L7ia}a-i luptă!" De-aud şi cei din fîntirim. în sbuciumul meschin şi zilnic Noi suntem gândul fără dor, Suntem avântul fără aripi Al fluturilor care mor Şi svârcolindu-ne ’n tăfînă Ne socotim puternici, mari, Şi ne uităm la lumea asta Ca de pe tronuri de Cesari! Ah, ce viaţă fără soare, Ce munfi pustii şi ce cărări! Şi nu-i un braţ să se ridice Să smulgă norii de pe zări, S’arate că mai e albastru Spre care să privim trufaşi... Dar nu-i un braf să se ridice Să spargă norii ucigaşii! Z. Bârsan. Nemărginirea. Sunt clipe când omul e-atâta de mic Şi gândul atâta de mare! Sunt clipe când lumea îţi pare nimic Şi-un haos gândirea îţi pare ... Ţi-e teamă că-i gata să cadă ’n abis Pământul când tremură vântul, — Iar cerul de-asupra stă gata, deschis — O gură să ’nghită pământul... Victor Eftimiu. www.dacoromanica.ro Nrul 14, l'J08. LUCEAFĂRUL .uî Hoţul de lemne. Boierul Costea Forăscu, îngrămădit şi încovoiat în mantaua-i groasă, pătruns de apă, de frig şi de plictiseală, îşi opri calul la casa Chihaiei. Dincolo de poartă, în fund, în tindă, pâlpâia focul la vatră, cu sclipiri vesele de râs. Boierul strigă scurt, cu mânie: — Gavrile! Un om 'nalt, spătos, cărunt, cu plete revărsate pe umeri, ieşi îndată, plecându-şi grumazul, ca să nu se pălească cu capul de pragul de sus. — Poronciti cucoane! j Cu coada harapnicului, stăpânul îşi dădu la o parte gluga care-i acoperea capul şi ochii luciră încruntaţi pe obrazul smead. Ia-ţi puşca şi vină după mine! grăi el cu hotărîre. Chihaia se întoarse grabnic, intră în tindă, dădu cu braţul la o parte pe cineva care i se pusese în cale şi căută prin unghere torba, cornul, puşca şi baltagul. Trase pe mâneci, repede, sumanul, îşi îndesă în cap o căciulă veche şi ieşi în ogradă, făcând paşi mari şi lunecând cu opincile prin hleiul desfundat. Capauca Moţa, lângă cotlonul ei din colţul casei, începu să se zbată în lanţ şi să schiaune cu jale. Gavril se opri, în cumpănă, cu capu ’ntors spre ea. — Las-o acasă! zise stăpânul. Omul îşi strânse sumanul la piept şi ieşi în drum cu baltagul şi cu puşca. — Ce este, cucoane Coste? — Mă ’ntrebi ce este? izbucni îndârjit boierul, şi-şi acoperi obrazul cu gluga. Tu stai şi te hodineşti la foc, haidăii ceilalţi, iar, nu fac nimica, — şi trebue să mă vestească străinii că intră hoţi în pădure... Ba pot să-i văd şi eu ziua ’n amiaza mare... Iaca, mă pradă... Acu o jumătate de ceas am văzut eu, cu ochii mei, un muşteriu ... — Cum se poate, cucoane? Unde-i? Doar de-a fi intrat după ce-am făcut eu ispecţia!“ Stăpânul începu să râdă amărît: — la slăbeşte-mă ... N’ai mai ieşit tu pe vremea asta ’n pădure, cum nu-s eu popă... Las’ că vă ştiu 1 Da unde se află, cucoane,— am ieşit, cum să nu ies? Am cercetat, am dat glas din corn pădurarilor; mi-au răspuns... Nu eră nimica... Linişte, pace... Numai de sus plouă... De trei zile plouă... Cine să intre în codru pe-aşa vreme?... Boierul pufni mânios. Chihaia Gavril mai încercă, domol, două vorbe: — Poate-acîi să fi intrat, — pe furiş... mai ştii? — Da cum? izbucni Costea. Vrei să treacă pe lângă casa ta? Chihaia tăcu. Stăpânul îşi îndemnă cu pintenii calul care-şi înfundă copitele adânc în noroiul drumului; Chihaia se fereâ de băltoage, se strecură printre tufe, pe lângă trunchiuri de copaci, se încovoiâ, lunecă, se depărtâ şi se apropiâ de cal. Aşa merseră multă vreme fără să vorbească. Prin pădure treceau adieri, ca oftări de fiinţe nevăzute, chinuite. O bură rece, o cernere de pulbere fină şi umedă umpleâ aerul si dădeâ zilei o coloare cenuşie. — Chihaia i . 1 ■ se ţineâ grăbit după cal, lunecând, sprijinin-du-se în baltag, scuturând în mersul lui buchetele de fragi, făcând să ploaie tufişurile înalte de fagi cu broboane mari peste pletele lui cărunte. — Chihaia se gândeâ, ne-mulţămit: Ciocoiu-i mânios şi-i trebue să-i fac voile... Aista, tânărul nu-i ca bătrânul, Dumnezeu să-l ierte... Acela aveâ credinţă în noi... Aşa — mai bine să se facă el păzitor pe pădure şi eu să mă fac boier... — Ce-ti vine-a râde?întrebă deodată Costea, cu capu ’ntors spre Chihaia. Gavril dădu din cap: — Da, mă gândesc şi eu că dacă punem mâna pe-acela, cine-a fi, n’are să-i fie moale... Boierit ăsta-i mare spion !... gândi apoi sluga. Hm! Şi-i mânios Dunăre... Unde-o fi fiind, cucoane, hoţul? O fi fiind chiar în tăietura cea nouă ... - — Pe-acolo l-am zărit intrând ... — Atuncea să-i ieşim înainte pe cărarea asta... Apucară deadreptul printre tufe, şi rămu-relele începură să-i bată c’o ploaie deasă. Din vreme în vreme boierul mormăie cu mânie. Gavril mergea înainte, deschizând www.dacoramamca.ro 336 LUCEAFĂRUL Nnil 14, 1908. drumul. Şi deodată dădură în tăietură, — şi, oprindu-se, deodată auziră glas de om. Costea gemu cu glas înnăbuşit, înnălţând un deget. — Auzi ? Se auzea îndemn stăpânit de glas silnic, din gâtlej. — Scurt, Gavril se lăsă prin pădure, ca să iasă înaintea hoţului, la vale, iar boierul îşi repezi calul deadreptul, năprasnic. Şi omul, hoţul, îndemnă încă în su-manu-i roşcat, la jugul boilor nemişcaţi, până la genunchi în băltoagă, — când boierul îl ajunse şi-l luă în pieptul calului. — Vii la furat, păgânuie? Da ce? intri ’n pădurea tătâni-tău? — Tu erai, mă Ilie? — Ce este? — Cucoane, aista-i llie Covataru ... Da ce are?... — Nu vezi ce are? strigă stăpânul. Văd c’o îngenunchiat şi dă ochii peste cap... Amândoi se uitau la om. Clipea din ochi şi obrazul i se încreţea: dintr’o durere grea, din trup par’că ieşeau picăturile de sânge şi vorbele, — rari, zdrenţuite par’că: — Am ... îndrăznit... si eu ... Da iaca ... y Dumnezeu mă ... bate ... Pe urmă îsi înclestă dinţii si se lăsă în » y y y apa drumului. Boierul stâ neclintit pe cal. Nu ştia ce ho-tărîre să ia. Nu ştia ce să creadă. Chihaia Gavril aşteptă şi-şi purtă ochii într’una dela G. Cireşescu. Atlet-studiu. 0. Cireşescu, Studiu. G. Cireşescu, Cap de copil, studiu după uatură. Omul întoarse un obraz pământiu, c’o barbă rară, cu doi.ochi rotunzi şi spăimântaţi. Strigă răguşit. — Cucoane Coste, nu mă mai zdrobi si d-ta! y Dar boierul întoarse calul şi izbi pe om spre roatele carului şi spre lobdele încărcate. Dădu de două ori cu harapnicul, apoi se feri o clipă, se dădu alături şi-l păli cu boamba de plumb din capătul mănunchiului. Omul căzii peste roată. — De-acii-s gata! gemu el scurt, cu spaimă. Cu mânile prinse de schiţe, îngenunchiâ în noroi, ş’o undă de sânge i se sui pe buzele palide. Chiar atunci şi Chihaia se repezea din tufe. — Strigă gros: — Ce-i, măi hoţomanule? Apoi se opri lângă car, uimit. stăpân la căzut. Apoi se hotărî şi se îndreptă spre boier: — Cucoane, eu zic să-l iau şi să-I duc până la bordeiul meu... Cum să-l lăsăm noi aici? Are el ceva ... . — Bine, ia-1 şi du-l... se răsti cu jumătate de glas, stăpânul. Chihaia îşi răzimă la o parte puşca şi baltagul şi începu să descarce repede carul, zvârlind lobdele la marginea drumului. De deasupra plouă încet şi mocnit şi văzduhul plumburiu apăsă asupra lumii o mâhnire sfâşietoare. Ilie Covataru gemeâ încet, în noroi, lângă car, sprijinit într’un cot. După ce isprăvi, Gavril apucă pe român de subsuori şi-l aburcă încet în car. Apoi îndemnă scurt boii: „Hai!“ www.dacoromanica.ro N iul 14, 1908. LUCEAFĂHUL 337 Boii porumbi se opintiră şi scoaseră cu greutate carul din hleiu. — Cucoane! zise Gavril cu tărie. Dumneata apucă deadreptul pe unde-am venit noi... Eu fac pe drum,—şi am o leacă de înconjur... Carul porni, cu boii blânzi şi cu omul toropit, prin fumul burniţei. Boierul, tăcut, îşi întoarse calul şi apucă prin pădure, prin răceala pătrunzătoare, prin oftările domoale ale adâncului. Mergea în jos, gânditor, şi-şi simţea mădularele amorţite. Ş’aveâ şi în el ca o nemulţumire nedesluşită. Şi par’că şi de el însuşi şi de roibul care-1 purta de jumătate de zi, ud şi flămând, îi eră milă. — Poate s’ar fi bucurat de focul din vatra Chihaiei,— dacă n’ar fi avut a veni cel îngenunchiat.— Ce are omul acela? se gândea boierul. - Nu l-am pălit aşa de rău... Trebue să aibă de mai nainte ceva. — Şi mergea la pas prin pădurea plină de apă... De două ori greşi drumul, şi trebui să se întoarcă înnapoi. Acu iar începea să se mânie. Dar când ajunse într’un târziu la casa Chihaiei, îndârjirea-i căzu: carul stă gol în mijlocul ogrăzii şi boii mestecau o leacă de iarbă la adăpost, supt un şopron. Intră în tindă. îndată simţi blândeţa focului. Dar lângă vatră, jos, stă slab şi sfârşit, plin de noroi, hoţul de lemne. L-am adus! zise încet, c’o privire ciudată, Chihaia Gavril. Tare-i slab... A mai avutei un val... Ş’a opintit azi tare greu pe lângă boi... Poftiti, cucoane în casa ast’ mare... Boierul intră în odaia mai curată. Din umbră ieşi deodată nevasta lui Gavril, nedesluşită, apucă mâna stăpânului şi o sărută. Apoi se dădu la o parte, cu braţele încrucişate pe piept. - Da băetii unde ti-s? — îs la treabă, cucoane, răspunse Gavril... îs stoleri... Umbra odăii eră rece si mohorîtă. Boierul » simţea în nări un miros ascutit de aer închis, de pulbere şi de rachiu. îşi lepădă mantaua grea şi trecu în tindă, spre focul din vatră. — Te pătrunde la ciolan umezeala... zise el frecându-şi mânile şi întinzându-le spre flăcări. — Da, aşa-i pe ploae... vorbi Chihaia privind în pământ. Apoi adăogă îndată: Am tăiat o găină... s’o facă nevasta c’o leacă de borş... G. Cireşeseu, Gustul lui Eliade Rădulescu. Boierul Costea simţi într’o clipă foamea în-călzindu-i coşul, şi gura i se uncropi.— Apoi îşi plecă ochii. — Lângă latura cealaltă a vetrei, omul bolnav deschisese ochii mari, sălbatici, turburi. Gemu deodată, fioros: — Bade Gavrile ... bade Gavrile ... — Ce vrei? întrebă blând, apropiindu-se, Chihaia. — Bade Gavrile, să-mi dai o lumânare ... Stăpânul simţi o înfiorare: omul îşi aşteptă ceasul morţii! Si dintr’odată o simţire neo- f y i bisnuită îsi făcu loc în sufletul lui: o adiere de » 1 milă pentru cel ce se stângea. Şi cuvinte par’că i se ridicau în întrebări, pe buze.— Chihaia aduse o lumânărică de ceară. Boierul îl privea cum se mişcă, solemn, nepăsător par’că, c’o încreţitură în frunte, deasupra nasului, pe când în el se iezea neliniştea. Omul privi lumânărică şi o puse alăturea, pe pământ. Apoi se întinse drept, pe spate. Deodată boierul vorbi: — Bine, omule, dar ce-ai avut? — L-au pălit cu ciomegele nişte oameni... mi-a spus... rosti Chihaia... S’au luat dela nişte pământ... L-au bătut în spate şi ’n piept... Coşul lui e numai vânătăi... i Boierul îşi întoarse privirea spre bolnav; îi întâlni ochiul mare, dureros, si dintr’odată îşi aminti de lovitura boambei de plumb. îşi întoarse capul. întrebă încet, stânjenit; www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrnl 14. 1008. 038 — Da el de unde-i? si ce face? y Omul deodată începu să geamă, apoi întinse manile, par’că se apără de ceva: două mâni negre, arse, uscate, noduroase ca nişte vreascuri, două mâni de rob al pământului. — E muncitor... zise liniştit Chihaia. A y — Is un biet muncitor... gemu şi bolnavul deschizând ochii cu albul mărit. M’au fărâmat nişte români... Şi mi-a murit un copil... şi n’aveam cu ce-l îngropa... Ş’am vrut să duc la târg un car de lemne... începu să tuşească. îşi şterse, domol, cu mânica, de pe buze, sângele năvalnic. Şi deodată avu o privire stranie, fixă, spre boier. — Acu ce să fac? zise el cu glas schimbat, jos, adânc. Acu eu zic aşa: mă ’nsor... Tăcu, privind stăruitor spre boier. începu iar, aiurit. — Acu, zic: Hai, măi nevastă, la câmp, la Cioara ... Acolo muncim o vară ’ntreagă şi dormim sub căruţă... cu cânele lângă noi... în casă eră tăcere. Chihaie .se aşezase pe un scăunaş într’un colţ. Boierul ascultă încremenit pe scaunul lui, în bătaia focului cu tresăriri şi bâzâiri încete. — Da eu ce fac? zise deodată hoţul de y lemne ... Eu zic una ... boierul zice alta ... Cucoane! şopti el cu durere, cucoane! am adunat ani de zile pe lanurile dumnitale: dă-mi vre-o două parale să-mi cumpăr păpuşoi pe iarnă... Acu eu zic altfel: mă duc să-mi vând boii că n’am ce le da de mâncare... Răstimp de tăcere. Şi pe urmă alt glas, o plângere adâncă, o rugare chinuită de departe: — Oameni buni! nu mă zdrobiţi! Nu mă omorâţi, măi fraţilor! y 1 y O înfiorare se strecură prin umbra cenuşie. Omul începu a geme, închise ochii; apoi tăcu. într’un târziu şopti lin: — Bade Gavrile, dă-mi lumina ... Din casa cea mare se auzi, înnecat în la-crămi, plânsul tremurat al nevestei pădurarului. Gavril aprinse lumânărica de ceară; bolnavul o cuprinse strâns cu mâna dreaptă, apoi şopti foarte încet: — De-acîi rămâne femeia... Cine plânge?... Să-i duci boii si carul... y — Bine ... Omul avu o zguduire, apoi rămase cu ochii aţintiţi în sus, în bagdadie. Obrazul pământiu, ochii trişti, i se cufundară ca ’ntr’o fumegare: ziua se întunecă încet-încet. — Iertaţi-mă... şopti el şi oftă odată, adânc. De lângă foc, palid, boierul avu o întrebare înceată, turburată: — Ce-i de făcut? Lumina din mâna întinsă, se aplecă spre pământ, căzii şi se stinse. Nimeni nu răspunse. Omul, în umbra-i dureroasă, tăcu pentru totdeauna. Mihail Sadoveanu. Harele cersitor. 9 Din văzduh, pe temple moarte început-a să se cearnă în buchete răsfirate floarea nopţilor de iarnă... Miezul nopţii. Viscoleşte. Nu e nimeni prin cetate Doar un orb bătrân şi gârbov pe la porfi închise bate, Glasul lui îl fură vântul şi îl poartă înspre zări înecându-l în izvorul viforoaselor cântări... Nimeni nu-i deschide. Orbul părăsit de vlaga viefii Se împiedecă... se scoală pipăind uşor pereţii, Mâna-i tremură pe coarde şi din unghii sângerate Un acord sfios de liră aiurând uşor se sbate Şi se pierde în urgia vântului şuerător Colindând să întâlnească râsetul bogaţilor... O, ce frig e! Şi atâta e de cald acum prin case! Cei bogaţi petrec —şi nu vor la căminul lor să-l lase... Le-ar cântă atât de dulce rapsodia lui Ulise — Cel ce-a colindat în lumea pomenită doar în vise, Şi-ar cântă pe Achileos — pe viteazul cel vestit — Să nu ’mpărtăşească soarta luptătorilor din mit... Şi le-ar spune cât de mare-i vitejia strămoşească, De-ar voi câteva clipe lângă vatră să-l primească... Dar ei nu vor... Şi cum vântul în vârtej se vaită jalnic, Cum urgia iernii cruntele tot sbuciumă năvalnic, — Trecătorii dimineţii lâng’ o poartă încuiată Au găsit în zori de ziuă un moşneag ucis de ger — Mâna-i sta par’că să ceară... gura lui eră 'nghefată Iar pe lira-i fără coarde scria: Lira lui Omer. Victor Eftimlu. www.dacoromanica.ro JSiul H, 1908. LUCEAFĂRUL 339 „La şezătoare44. Icoană din popor, muzică pe motive româneşti de Dr. Tib. Brediceanu, textul de C. Sandu-AIdea şi Dr. I. Borcia. — Piesa d-lui Brediceanu, reprezentată pentru primaoară, la 2/15 Iunie a. c., în teatrul orăşenesc din Sibiiu, poate fi socotită ca un eveniment în mişcarea noastiă artistică. Importanţa ei creşte mai ales, dacă o apreciem din punct de vedere naţional. Străduinţa artei culte din vremea noastră de a se apropia tot mai mult de arta poporală, de a-şi căută izvoare nouă de inspiraţie şi de pre-menire în creaţinnile ţărăneşti, se generalizează şi la noi într’o măsură din ce în ce mai intensivă. Colecţiunile de poezii poporale, albumele de cusături, ţesături, crestături etc şi adunarea melodiilor poporale se îmbogăţesc din an în an, popularizând comorile artistice ale poporului în cercuri tot mai largi şi cucerind sufletele artiştilor prin frumseţea lor originală şi specific românească. Va mai trece desigur multă vreme, până când aceste bogăţii naţionale se vor închegă într’o temelie durabilă şi organică pentru întreaga noastră mişcare artistică. încercări de feliul piesei d-lui Brediceanu ne dovedesc însă, destul de limpede, că începutul de a apropia arta cultă de arta poporală există şi la noi. Mai ales în muzică această apropiere e uşor de realizat. Se aşteaptă numai geniile naţionale, cari să desăvârşească opera mare a unităţii noastre artistice. Neapărat că vor trebui să se perândeze. mai întâi, epocile de transiţie, cari să pregătească posibilitatea unei asemenea evoluţii artistice, căci salturi nu se admit nici în artă. Apropierea dintre arta poporală şi arta cultă e condiţionată şi de apropierea păturilor sociale cari alcătuesc neamul nostru. închegarea socială şi închegarea artistică se influenţează reciproc. Arta e chemată chiar, prin natura ei, să fie unul dintre factorii cei mai puternici pentru crearea unei solidarităţi naţionale şi sociale. Arta, cultivând frumosul, cultivă sentimentul dezinteresării, — singurul sentiment desinteresat e cel estetic — şi, prin urmare, contribue la lărgirea cercului de simpatie al individului şi, indirect, la închegarea socială. Din acest punct de vedere arta e cea mai aleasă manifestare a sufletului omenesc. Atunci când operele de artă, create de individualităţi puternice, vor fi tot atâtea sinteze ale artei naţionale şi, prin urmare, tot atâtea expresii conştiente ale geniului poporal, ele se vor adresa întregului neam, vor fi tezaure obşteşti şi vor avea cea mai binefăcătoare înrâurire asupra nivelării sociale. • Piesa d-lui Brediceanu e una dintre începuturile cari inaugurează această nouă direcţie în mişcarea noastră artistică, din care cauză îi şi atribuim o deosebită importanţă naţională şi artistică. Ca să putem înţelege mai cu uşurinţă însemnătatea creaţiunilor de acest fel, mărginindu-ne numai la muzică, e de ajuns să aruncăm o privire asupra creaţiunilor naţionale ale muzicei ruseşti şi norvegiene. Muzica rusească e poate una dintre cele mai caracteristice şi mai originale muzici naţionale. In ea trăeşte spiritul rassei slave şi aparţine poporului rusesc. Elementele ei constitutive sunt împrumutate din muzica poporală, întreaga ei ţesătură e alcătuită din melodiile poporale ruseşti, cari, in Rusia, se culeg, de prin jumătatea a doua a secolului al XVlII-lea. Melodiile poporale nu au fost însă numai adunate şi armonizate, cum se face la noi, ci ele au fost sintetizate de compozitori geniali într’o muzică clasică, păstrând ritmul şi măsura specifică melodiilor poporale ruseşti. Cel care a întemeiat muzica naţională rusească e Mihail Glinka, care, dupăce a cutreerat Europa, s’a întors acasă cu dorinţa de a crea opere naţionale. «Vreau — zice Glinka — ca scumpii mei patrioţi să se simtă, ascultând muzica mea, ca la ei acasă, iar străinătatea să nu mă socotească de un presumţios, care se împodobeşte cu penele altora*. Şi Glinka a reuşit să facă începutul, iar urmaşii lui, cunoscuţi sub numele de »C e i C i n c i« ’), au dus la deplină izbândă muzica creată din melodiile poporale. Ca pretntin-deni, încercările prime au fost întâmpinate cu zâmbete de ironie şi cu neîncredere, până când strălucirea fulgerătoare a geniului lor a înzestrat poporul rusesc cu cele mai originale compoziţii, astăzi recunoscute şi admirate de toată >) Şi anume: Balakirew, Cesar Cui, Rimsky-Korsakow, llussorgski şi Borodin, cari sunt adevăraţii întemeietori ai muzicei naţionale ruseşti. www.dacoromanica.ro 340 LUCEAFĂRUL N iu I 14, 1908. Mârioara, (D-ra A. Voileami). Moş Marin, (Dl I. Enescu). Radu (D. S. Roşea). lumea. Prin o muncă stăruitoare ei au reuşit să dea poporului rusesc opere de artă, în cari trăeşte sufletul neamului lor. Stăruinţa şi izbânda acestei şcoale naţionale ne poate servi şi nouă de îndemn. La Norvegieni cel care a imitat pilda Ruşilor şi a creat muzica naţională norvegiană din cântecele ţării lui, a fost Grieg, decedat în anul trecut. »Lieder«-uriIe lui sunt melodiile fiordurilor norvegiene, eternizate în cap de opere universale. Grieg e Norvegianul care cântă; el e geniul sintetic al creaţiunilor poporale norvegiene, înţeles, apreciat şi iubit în întreg cuprinsul ţărişoarei lui. Aceste exemple credem că indică destul de luminos căile pe cari trebue să înainteze şi des- voltarea muzicei noastre naţionale. Compoziţia d-lui Brediceanu e un început norocos în această direcţie şi nădăjduim că în viitor vom avea de înregistrat creaţiuni tot mai desăvârşite. * Libretul compoziţiei d-lui Brediceanu e scris de nuvelistul C. Sandu-Aldea, un bun cunoscător al obiceiurilor ţărăneşti, al cărui suflet are atâtea note de înrudire cu sufletul poporului, şi de poetul I. Borcia, apreciatul traducător al Ifigeniei lui Goethe. Autorii zugrăvesc credincios o şezătoare românească, in care au înădit o acţiune în jurul unei dragoste între un flăcău şi o fată. Acţiunea se petrece în Săliştea, cea cu costume pitoreşti, cu cântece şi femei frumoase. Chiva (D-na Iulia Dancăşt. Mama Dumitra (D-ra T. Bogdan). Ileana (D-na V. Trit-ami). www.dacoromanica.ro Nrul 14, 1908. LUCEAFĂRUL 341 La casa mamei Dumitra (D-ra T. Bogdan) s’au adunat fete şi neveste din sat. E clacă. Pe afară se aude un cântec de flăcău necăjit. Ileana (D-na V. Triteanu), una dintre fete, scapă fusul şi îngălbineşte. Mama Dumitra o descoasă şi o face să-i mărturisească ce dureri îi frământă sufletul. Cu laerămi în ochi, Ileana povesteşte, cum Dumineca trecută au intrat nişte domnişori, veniţi dela oraş, in horă şi unul dintre ei i-a dăruit o floare. Urmează câteva vorbe mustrătoare, spuse de mama Dumitra la adresa domnişorilor dela oraş. Sunt mustrări meritate şi caracteristice pentru conflictul dintre săteni şi orăşeni în toate împrejurările vieţii. Fapta domnişorului dela oraş a învrăjbit pe Ileana şi Sorin (dl Rădulescu), care, supărat, a prins floarea în brâul Ueanei şi, ca să-şi potolească necazul, s’a înfundat in cârciumă şi o duce tot într’un chef cu lăutarii, ba are de gând să ia lumea în cap, spunând că se duce în Ţară. Mama Dumitra caută să mângăie şi să liniştească pe Ileana, cu vorbe bune, făgăduindu-i că o să-i dee cu bobii şi o să-i spue norocul. Fetele, îndemnate de văduva sfătoasă, lelea Chiva (dnalulia Dahcăş), încep minunatul cântec bănăţănesc »Mândruţo cu ochii verzi«. Intră flăcăii. Cântece, glume, ghicitori, snoave şi veselie. Soseşte şi Ghiţă lăutarul, apoi glumeţul Moş Marin (dl Iuliu Enesou), care povesteşte cu mult haz, cum eră să ia el pe mama Dumitra. Aici e interca- lată scena cu bobii, una dintre părţile cele mai reuşite şi mai originale din compoziţia dlui Bre-diceanu. La urmă intră şi Sorin, adus de flăcăi. Se încinge o învârtită săliştenească cu chiuituri, în cari vine vorba şi de ochişori ce umblă după domnişori. Piesa se sfârşeşte cu împăcarea celor doi învrăjbiţi. Rolurile au fost conştienţios studiate şi ne ţinem de datorie a aminti în special pe d-na Triteanu, care, cu vocea-i minunată şi cu jocul plin de temperament artistic, a fermecat, ca întotdeauna, publicul; apoi pe dl I. Roşea, care a cântat aşa de frumos şi de credincios »Dragă mi-e crâşma ’n pădure*, şi pe dl Enescu, care a fost regi-sorul piesei şi, în Moş Marin, şi-a dovedit şi de astădată talentul de actor. Celelalte persoane, precum şi corul au fost de asemenea pe deplin mulţumitoare. Nădăjd uim că piesa d-lui Brediceanu se va reprezenta de toate reuniunile noastre, cari dispun de puteri suficiente şi că întreg publicul românesc va avea prilej să se convingă de importanţa ei naţională şi artistică, asupra căreia ne-am dat silinţa să atragem atenţiunea cetitorilor noştri, având convingerea că numai o muzică bazată pe melodiile noastre poporale va reuşi să împlinească dorinţa noastră naţională: »Vom Herzen moge es wieder zu Herzen gehen*, cum zicea Beethoven. Oct. C. Tăslăuanu. Pierdutei. Ne-am despărţit; plecai în larga lume Şi-am căutat s’o uit, pe cât se poate, S’o uit aşa cum mi-aşi uită de nume; Păreri de rău năvalnice mi-o scoate în fafa minţii, vecinică minune. Copii ciudat cu faţa ’mbăfrânită, Cu sufletul vremelnic totdeauna, De-aşi regăsi icoana mult iubită . Aşi retrăi poveşti o mie una în farmec sorocit într'o clipită. S*s: în mintea mea imaginea fecioarei îşi prinde forma bine închegată, De mă iubeşte încă, născătoare, Cu-argint şi pietre scumpe de bogată Te-aşi răsplăti, de bine dătătoare. Sunt vremi de-atunci, cu-o strângere de mână Şi în cuvinte reci, ne dâspărţirăm; Şi-am plâns şi plâng de dorul tău stăpână, Cu-atât mă alesei din ce ’mpărfirăm în dragostea ce’n asfinţit se ’ngână. Ep. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 14, 1908. 942 Dr. loan Urban Jarnik. - 1848—1908. — „în Paris am început a înţelege că un bărbat de ştiinţă, dacă vrea să producă ceva de mai Doamne-ajută, trcbue ca în specialitatea sa cu care se îndeletniceşte, să-şi aleagă un grup mai mic. Gândindu-mă la aceasta, iată că-mi vine ca din chiar senin idea să-mi aleg de atare specialitate limba română şi anume •din două motive: 1, fiindcă vedeam că până atunci numai puţini romanişti se ocupau mai serios cu dânsa, — şi 2, fiindcă limba a-•ceasta se vorbeşte de o parte însemnată a popo-raţiei din Austro-Ungaria şi într’o provincie a Austriei propriu zise, Bucovina .. Cu aceste cuvinte explică filoromânul ceh, profesorul de limbile romanice la universitatea din Praga, Dr. loan Urban Jarnik, motivele cari l-au îndemnat să se îndeletnicească cu studiul limbii noastre.1) Acum se împlinesc 60 de ani dela naşterea acestui bărbat de ştiinţă care în toată activitatea sa a manifestat atâta simpatie şi dragoste pentru neamul românesc şi limba ce-o vorbeşte. Împlinim, dară, o datorie plăcută, când închinăm câteva rânduri îndepărtatului prieten, aducându-i prinosul recunoştinţei şi dragostei noastre, pentru munca sa roditoare: studii şi articole privitoare la limba şi literatura românească. Născut din părinţi săraci (tatăl său a fost ţesător), la 25 Mai 1848, în orăşelul Potştyn (Pottenstein), situat pe malurile romantice ale râului DivOka Orlice (Apuila selbatccă), după terminarea studiilor sale la gimnaziul din Krâlove Hradec (Kbniggrătz), a trecut la universitatea din Viena, ocupându-se cu studiul liinbiloi moderne şi al filologiei comparative. Trecând examenul de profesor al limbii franceze şi germane, la 1874 merge la Paris (ca bursier al statului) să se pregătească pentru catedra de profesor universitar. Aici, în Paris, face cunoştinţă cu dl Const. Georgian din Bucureşti şi, la ') „Cum am învăţat româneşte". Articol scris pentru Almanacul soc. „România Jună" din Viena (din prilejul jubileului de 25 ani, 1896) şi publicat doi ani mai târziu în broşură. îndemnul lui, începe să se ocupe şi cu studiul limbii române. Tânărul Jarnik a avut să învingă multe greutăţi, lipsindu-i toate cărţile din cari ar fi putut învăţă limba noastră. Primele lecţiuni i le-a dat noul său prietin din Bucureşti. „Cel dintâi text pe care l-am tradus împreună — scrie Jarnik în broşura amintită — a fost o fabulă a lui Ţichindeal: „Vulturul şi Vulpea"; a urmat apoi citirea nuvelei „Elisa sau Don Juanii Bucureştilor" de N. D. Popescu, din Calendarul Amusant pe anul 1873... La sfatul dascălului meu tni-am cumpărat, apoi, Poeziile poporale ale lui Alexandri. Dificultăţile ce le aveam de acum înainte cu înţelegerea lecturilor, erau cu mult mai mari decât avusei cu proza împestriţată a lui Popescu. Dară ce răsplată! O lume nouă, o lume de o frumseţe uimitoare, mi se desvăli înaintea ochilor orbiţi şi de atunci nu putea să mai fie nici o îndoială pentru mine: limba aceasta, care e în stare a produce asemenea roade, avea să devie pentru mine obiectul unui studiu serios şi plăcut". Credincios hotărîrii sale, Urban Jarnik dela 1875, stabilindu-se în Viena ca profesor la o şcoală reală, începe să cerceteze întrunirile sociale şi literare ale societăţii „România Jună" pentru a-şi însuşi limba română şi în vorbire. în vara anului 1876, face o călătorie de studii la Blaj, unde petrece 6 săptămâni şi face cunoştinţă cu Timoteiu Cipariu, loan M. Moldovan şi alţii, îmbogă-ţindu-şi cunoştinţele, petrecând ore lungi de studiu în bibliotecile din Blaj. în primăvara anului 1879, după ce ajunsese docent de limbile romanice la universitatea din Viena, i se împlineşte dorul vechiu de-a puteâ face o călătorie în Ţara românească. Petrece două luni în Bucureşti, unde T. Maiorescu îl primeşte cu braţele deschise şi-l Introduce în cercurile literare şi ştiinţifice şi face cunoştinţă cu Alexandri, Caragiale, Eminescu, 1. Ne-gruţi, Slavici. A asistat şi la şedinţa solemnă când fosta „Societate academică", modificându-şi statutele, www.dacoramamca.ro Nral 14, 1908. LUCEAFĂRUL 343 s’a schimbat în actuara „Academie Română". în semn de recunoştinţă pentru meritele lui, noua Academie română îl alege membru corespondent al ei. în Bucureşti face cunoştinţă şi cu Petre Ispirescu. „Când după munca obositoare de o zi întreagă în tipografie veniâ seara acasă în sânul numeroasei sale familii, după puţină odihnă se punea iarăşi la lucru, scriind acele minunate basme şi poveşti pe cari în parte le cunoşteam de mai nainte. Ciasuri întregi aş fi fost în stare să-l ascult, atât de dulce-i eră glasul şi aşa de bine ştia să vorbiască." (întorcându-se la Viena, a luat cu sine pe băiatul cel mai mare a lui Ispirescu, ţi-nându-1 doi ani de zile la el, ca să înveţe carte). Dela Bucureşti face o călătorie în Ardeal. Trece prin Turnu-Roşu, se opreşte la Sibiiu şi de-aici face excursiuni la Reşinari, unde „s’a închinat umbrei marelui Şaguna", la Săcele, unde „pentru întâiaş dată şi, din nefericire, şi pentru cea din urmă oară i s’a dat prilej să vază poporul la joc". De-aici se duce la Blaj ca să-şi vază prietenii vechi. Asistă la adunarea generală a „Asociaţiei transilvane" (în Sighişoara) şi e ales membru onorar al ei. Trece apoi la Făgăraş, face o excursie la Sâmbătii şi petrece câteva zile în Braşov, la prietenul său iubit Andrei Bârseanu. De-aici se întoarce iarăş la Bucureşti, unde nu niai stă decât două zile, şi se întoarce la Viena. în anul 1882 e numit profesor de limbile romanice la universitatea cehă din Praga şi nu mai are prilej să auză vorbă românească decât rar de tot. în anul 1891, cu prilejul expoziţiei agricole din Boemia, un grup de 27 excursionişti români vizitează expoziţia. Urban Jarnik e însărcinat din partea comitetului executiv să le spună câteva cuvinte de bine-venire... în ce priveşte activitatea literară-ştiinţifică a lui Urban Jarnik, trebue să amintim la locul întâiu preţioasa colecţiune „Doine şi strigături din Ardeal" (in colaborare cu A. Bârseanu), cu un glosar româno-francez (1885, ed. „Ac. Rom.“. A doua ediţie, fără glosar, a apărut la Ciurcu, Braşov, 1895). A mai publicat „Sprachliches aus rumanischen Volksmarchen" (1877); „Index zu Diez’ etymol. Worterbuch" (1879, a ll-a ed. la 1881). Pe lângă aceste a publicat numeroase recensiuni amănunţite asupra lucrărilor limbistice române şi albaneze ale lui Miklosich, Weigand, Meyer-Liibke, G. Meyer, Şăineanu, Tiktin şi alţii. Din limba cehă a tradus, fiind ajutat de d-nii Slavici şi Bârseanu, două nuvele: „Bunica" de Boiena Nămcovâ (Bibi. „Tribunei", 1885) şi „Pavel Cătană" de I. Pravda („Conv. lit." 1881). i. s. încep aceste rânduri, De-i bine, rău — nu ştiu Şi mult am stat pe gânduri; Bă scriu? să nu mai scriu? Dar sfântul Nicolae, Din rama lui de lemn Şi golul din odae La scris îmi dau îndemn. Şi multe, multe-aş scrie, Că sufletul mi-e plin j Ar da o ’mpărăţie Pe-yn petec de senin. Oricând venî-va iară Norocul pentru noi, Că prea a fost amară Plecarea ta de Doi. Scrisoare. Şi totuşi, e mai bine, C’a fost să fie-aşa, Că nu mai am pe cine Dor) şi aşteptă. Şi n’are cin’ să-mi plece în lume iar pribeag Şi n’am pe cin’ petrece Cu ochii plânşi, din prag. — Azi, vremea se strecoară Cu zile lungi, pustii, Şi dorul le măsoară Şi-mi par că-s veşnicii. Iar ziua de se curmă, Ori noaptea — tu rămâi Tot visul meu din urmă Şi gândul meu dintâi. Cu mama împreună, Aceleaşi fire }es Şi stând pe prag la lună Dorbim de tine des. — în curte-i păpădie Şi toate-s cum le ştii, Doar frunzele de vie încep a ’ngălbin). O floare albă creşte în umbra unui strat Nici ploaia n’o stropeşte, Nici rouă, niciodat’. Şi moare biata, moare De-un dor adânc nebun, De-un dor adânc de soare. — Atâta vream să-ţi spun. închei acum scrisoarea. — Uezi, dragostea-mi şi floarea Nu râzi că-ti scriu de flori? Din umbră, sunt surori. ’ E. www.dacoromanica.ro 341 LUCEAFĂRUL Nrul 14, 1908. Dări de seamă. Caton Theodorian, Xâw/ele Solormi/or. Minerva, Bucureşti 1908, 1 voi. 8° pp. 248. Preţul Lei: 1.50. Dl Caton Theodorian scrie de mult. In sumarul „Convorbirilor literare" de acum 15- 16 ani şi în „Revista literară" figurează numele d-sale. La 1891 a tipărit un volum de schiţe şi poeme în proză, „Petale", care a trecut neremarcat. Iar mai acum doi ani a publicat volumul „Prima durere" — relevat numai de o parte a criticei. Câteva nuvele apărute in urmă, atrag atenţia asupra dlui Theodorian; d-nii lorga, A. Xenopol şi Gorun, vorbesc bine despre d-sa; prin colaborarea la „Să-mănătorul", „Archiva" şi „Luceafărul", dl Theodorian îşi face loc în literatură, iar acum, romanul „Sângele Solovenilor", editat de institutul Minerva, îl pune în rândul prozatorilor noştri de frunte. Ca şi d-nii Sadovcanu şi Gârieanu, dl Theodorian descrie, in Sângele Solovenilor, viaţa de moşie, cu conacuri boereşti, cu cuconii demodaţi, cu jupânese şirete, cu cafele gingirlii, cu logofeţi, cu copii din flori, cu domnişorii veniţi din străinătate şi cu ibovnice de boier. Cuconul Isaie Murat aşteaptă cu multă nerăbdare pe fiul său Andrei, plecat la învăţătură; băiatul însă, deşi vine după ani de zile, n’arată nici o bucurie că-şi revede părintele şi locurile copilăriei. E plictisit, anemic, cu ochi fără strălucire, crud şi laş. Cuconul Isaie Murat tresare: vede în el pe urmaşul nevestei sale, soloveancă, neam de oameni răi — şi-l pune faţă ’n faţă cu celălalt fiu al său, copil din flori, Mitruţ, care poartă toate semnele Muraţilor: sdravăn, blând, cinstit şi curagios. Admirabil început de roman, nu-i aşa? După cum c de aşteptat, autorul cercetează sufletul bătrânului tată. Isaie Murat trebue să vadă cum Andrei, sânge din sângele Solovenilor, urăşte şi chinuieşte pe celălalt fiu al său Mitruţ logofăt, de care lumea nu tre.buiâ să ştie că e băiatul boierului. E silit să alunge pe Mitruţ dela curte, numai ca să nu-1 vadă biciuit de Andrei. Strică logodna plănuită între Andrei şi fata bunului său prietin Antache, fiindcă: „Uite... Andrei nu se poate însoţi cu Sofica. Eu trebue să ţi-o spun. De când a venit, n’am făcut decât să-l drămuiesc, să-l cântăresc, să-l aflu în toate ascunzişurile făpturei lui. De n’ar fi fost cum este, ini-ar fi fost greu să-l desvălui, dar nici nu şi-a dat osteneala să acopere: sângele Solovenilor fierbe în vinele lui... e un hain. Păcat, mare păcat şi urgie pe capul meu. D’aia nu-1 poate lua Sofiţa, nenorocitul. Cum s’o osândim amândoi şi să ne unim sângele ca să iasă din ei încă un Solovean, încă unu?" (pag. 117). La o vânătoare, un lup turbat muşcă pe bătrân. Andrei fuge ca un laş; Mitruţ, cu preţul vieţii sale, se apleacă pe rana lui Murat şi-i suge sângele otrăvit. Bătrânul însă moare, dupăce s’a destăinuit lui Andrei (pag. 217). „Mitruţ este copilul meu... şi frate cu tine. Să nu te simţi nedreptăţit de hotărârea ce-am luat lă-sându-i jumătate din avere". Lui Mitruţ însă nu i se dase ce i se cuvencâ. El îşi vedea cu dragoste de primărie, ducând viaţă tihnită cu nevasta lui, Antiţa. într’o noapte insă, întors pe nesimţite acasă, îşi văzu femeia în braţele lui Andrei; Mitruţ se întoarse zăpăcit şi se asvârli într’un puţ. Iar Andrei, trecu pe lângă el, aprinse un chibrit in gaura fântânei, privi înăuntru, apoi „scoase o ţigară, îi dete foc şi porni mai departe, fluerându-şi crâmpeiul de cântec", (pag. 248). Un alt sfârşit, ar fi fost mai potrivit şi cu intenţia autorului şi cu titlul cărţii şi, mai ales, cu desfăşurarea firească a acţiunei. în locul dlui Theodorian aş fi insistat asupra urci bătrânului împotriva Solovenilor, mai ales de când cu întâmplarea din pădure. Ar fi fost emoţionant şi n’ar fi fost inexplicabil ca însuşi bătrânul, în clipele agoniei, să ridice mâna înarmată împotriva lui Andrei, ca să sfârşească odată cu neamul ticălos al Solovenilor. ... Şi, ca o ironie a fatalităţii, autorul trebuia să pomenească, în câteva rânduri discrete că în căsuţa depărtată a lui Mitruţ, din împreunarea nelegiuită a lui Andrei cu Antiţa, se plăsmuiâ un alt urmaş al neamului blăstemat... Cu un sfârşit ca acesta, romanul dlui Caton Theodorian ar fi avut o altă faţă; poate că şi valoare mai mare. Totuş, el rămâne opera unui scriitor serios, care atacă chestiuni mult mai adânci ca cele obişnuite de alţi prozatori. Oamenii dlui Theodorian nu sunt toţi: plini de calităţi unii şi de defecte alţii, ci aşa cum într’adcvăr sunt în realitate; stilul e îngrijit, împărţirea in capitole făcută cu multă artă, iar fragmente ca plecarea lui Mitruţ dela moşie (pag. 132—137), destăinuirea bătrânului ş. a. sunt pagini cu cari s’ar puteâ mândri oricare dintre cei mai buni nuvelişti ai noştri. V. E. Dr. Vaier Branisce, Ciprian Porninbwu, schiţă monografică, Lugoj, 1908, 1 voi. 8°. 118 p. Preţul cor.: 1.50. Dr. Vaier Branisce, ca un tribut de admiraţie memoriei lui Ciprian Porumbescu, a publicat în „Drapelul", cu prilejul aniversării a 25 de ani dela moartea compozitorului, un şir de foiletoane, „Icoane din frământările unui suflet de artist". Aceste foiletoane le-a retipărit în volum, dând astfel publicului o bună schiţă monografică, cu fapte şi date, cari se vor ceti cu folos şi interes: Statorirea originei compozitorului; cuvinte duioase memoriei mamei sale, care, deşi străină prin naştere, devine o admirabilă mamă română; viaţa şi activitatea tatălui său; povestea vioarei lui Ciprian www.dacoramamca.ro A.t il.ţ-j i Y Nrul 14, 1908. LUCEAFĂRUL 345 cumpărată într’o stare mizerabilă dela un lăutar şi dovedită apoi a fi o cremoneză; serbarea dela Putna în 1870, când s’au întrunit acolo atâţia tineri de samă, aţâţi bărbaţi distinşi ai Românilor, între cari: Alexandri, Eminescu, Slavici, Xenopol, Nica, Istrati, Mihail Co-gălniceanu şi alţii. La această serbare, a luat Porutn-bescu vioara din mânile lăutarului bucovinean Chir Grigori şi a dirijat taraful cu atâta foc şi însufleţire de-l sorbeau toţi cu ochii, mai ales tatăl său, părintele Iraclie. Sub impresia acestor serbări a scris şi Eminescu doina: „Dela Nistru pân’ la Tisa". Şi tot asfel se înşiră în rezumat toate luptele, zbu-ciumările şi bucuriile vieţii lui Porumbescu cu dragostea şi dorurile neîmplinite, cu dorinţa de a studiâ în străinătate, nădejdea de a obţine o bursă şi zădărnicirea acestei nădejdi în urma unui proces de trădare. Apoi achitarea, sănătatea slăbită în arestul preventiv, unde zăcuse unsprezece săptămâni într’o temniţă ordinară cu doi criminali... Studiul la Viena în sărăcie şi mizerie; — numirea de profesor la Braşov unde seseşte cu amicul devotat Andrei Bârseanu. Viaţa frumoasă ce o duce aici mulţumită braşovenilor buni, veseli şi iubitori de frumos. Compunerea şi prima reprezentaţie a operetei „Craiu nou". Plecarea în ţări calde, tot cu ajutorul braşovenilor... momente din viaţa lui în Italia... întoarcerea acasă şi jalnicul şfârşit, încunjurat de iubiţii săi tată, frate şi sora Marioara, singura care a mai rămas din întreaga familie. Dl Branisce, care a avut un gând pe cât de bun pe-atât de frumos de a ne da această schiţă monografică, termină astfel: „Acum se împlinesc douăzeci şi cinci ani dela prea timpuria lui moarte. Praf şi pulbere s’au făcut rămăşiţele chinuitului său trup, dar opera lui trăieşte, vestind numele lui, încălzind inimile şi dând direcţie vieţii noastre muzicale...“ Recomandăm cetitorilor acest volum, care conţine date şi fapte de mare interes. A. O. Literatură pentru copii. Am primit în timpul din urmă trei cărţi pentru copii: 1) »Zanele din Valea Cerbului» de Nestor V. A. Ureche, volum apărut încă din 1904 dar care, pe semne, nu s’a prea răspândit. •Zânele din Valea Cerbului» se adună să se sfătuiască ce să facă împotriva «omului» care s’a aşezat în valea Prahovei şi le turbură liniştea. Toate dojenesc pe oameni, cu asprime, dar zâna nopţi, cea mai bătrână, le spune că nu-i pot alunga, pentrucă cel dintâiu care şi-a clădit palat aci, a fost un geniu mare, căruia trebui să se închine toţi, căci el cârmuieşte ţara cu înţelepciune şi are la dreapta lui o zână nemărginit de puternică prin bunătatea sufletului ei, şi aceasta e zâna Peleşului. Zi-nele ascultă sfatul celei mai bătrâne şi hotărăsc să se adune în fiecare sară în «Poiană la Anini» ca să puie la cale una alta şi să se ’nţeleagă cum să fie şi ele de folos oamenilor cu poveşti, sfaturi şi pilduiri. Şi în fiecare sară una din zâne povesteşte. Din spusele lor dl N. V. A. Ureche, ajutat de copiliţa sa, a cules 14,poveşti frumoase şi alese pe cari le prezintă copiilor într’un frumos volum mărişor, de 283 pag., cu frumoase ilu-8traţiuni. Preţul 4 lei. Cam scump — dar părinţii cu dare de mână, să cumpere negreşit această carte pentru copiii lor, că e frumoasă şi educativă. 2) Poezii pentru copii culese şi publicate de O. II (179 pag.; edit. C. Sfetea; preţul Lei 1.50). E o idee excelentă de-a adună într’un singur volum toato poeziile bune, potrivite pentru copii, şi de cei mai buni autori români. Mare parte insă, în volumul de faţă sunt prea de mult răspândite, foarte de mult, prin toate abecedarele şi cărţile de cetire şi în locul acelora s’ar fi putut alege altele, căci sunt multe şi frumoase, aşa încât, având copiii o carte nouă, să aibe şi poezii nouă; bucuria le-ar fi desigur mai mare. Dintre poeziile mai nouă, sunt bine alese «Cântecul de leagăn» de St. O losif; «Cântec», «Noapte de vară» ş. a. de G. Coşbuc; «Revedere» de Eminescu; «Prima lecţie» de A. Vlahuţă ... 0 altă poezie admirabilă a lui Vlahuţă «Cum curge vremea» îmi pare că s’ar potrivi mai curând în albumele Domnişoarelor decât într’o carte pentru copii. Tot aşa mai sunt şi unele bucăţi de Eminescu şi alţi, nu prea bine alese pentru copii. 3) «Recunoştinţa copiilor cătră părinţi», isto rioară morală şi instructivă, prelucrată şi localizată de Ana Octav Popescu, (Tipogr. Seidman, Botoşani; 48 pag.; preţul 40 bani) e o istorioară destul de bine tradusă şi localizată, afară de unele greşeli de limbă şi stil. Astfel se vorbeşte mereu de neguţitor şi neguţitorie; se zice în loc de s'a tocmit —s’a ueguţat; în loc de s’a roşit sau îmbujorat — s’a făcut roş pe faţă; în loc de mână — conduce caii şi altele. De altfel povestea e frumoasă şi cărticica potrivită spre a se împărţi şi la şcoalele poporale ca premii. Ar fi însă de dorit ca toţi ceice scriu pentru copii, să-şi îngrijască limba şi stilul eu îndoită luare aminte, mai întâiu pentrucă copiii nu pot, ca oamenii mari, să-şi în-chipuiască, să combine sau să complecteze ceeace e necomplect sau lipseşte, şi al doilea pentrucă copiii să se dedea pe nesimţite, dectlm învaţă a ceti, cu o limbă frumoasă şi curat românească. A. T. Emil A. Chiffa, • Dinxilcsenine-, poezii; Bistriţa 1908. Un volumaş de 66 de pagini cu poezii împărţite de autor în trei categorii: lirice, idile şi balade. Sunt versuri cari se citesc şi se uită uşor. Se simte influenţa poeţilor mai noi: Coşbuc, losif şi Goga. Ca cetitorii să-şi poată formă singuri o părere despre valoarea volumaşului, reproducem două dintre poeziile cari ni s’au părut mai reuşite: ftş vrea. Aş vrea ’n livada teilor Din sus de-a voastră moară, împrejmuită de iastnini Să am eu o căscioară — Cu ziduri văruite ’n alb în jur grădini în soare, Iar pe pervaz suridă blând Tot floare lângă floare. . www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 14, 1908. ' 9.40 Şi paseri gureşe sub geam Să-mi cânte ziua ’ntreagă, Iar, peste toate, tu să fii Stăpâna noastră dragă. Trec trei fârtaţi... Trec trei fârtaţi pe drumul mare Călări pe roibi sirepi ca vântul, în brâu cu-oţele şi pistoale, Tăcuţi. Iar unul ia cuvântul: „Cum geme vântul în huccaguri, Priviţi cum codrii se ’nfioară, Să o luăm hai-hui spre târlă: Ci-că stăpânul azi scoboară. Să-i dăm noi o povaţâ bună Cum să trăiască cu norodul, Ce roboteşte fără plată Şi pe de-asupra-i ia şi rodul". Spre târlă-şi iau acuma zborul Cei trei fârtaţi; se ’ntrec cu vântul, Pe roibi ce beau numai jăratec. Al doilea ia acum cuvântul: „De mici ne-ain prins noi fraţi de cruce Să tot dăm piept primejduirii; Şi ne-am văzut în jug părinţii Purtând povara-obijduirii; Aşa îşi tălmăciră legea Să-şi aibă ’n mâni tot ei puterea. Veniţi să facem noi dreptate, — N Aceasta vi şi vouă vrerea." Mai aprig par’că roibii zboară Şi şueră şi geme vântul, Se pleacă şi trosnesc copacii Şi-apoi al treilea ia cuvântul: „în vale plângu-ne părinţii, M’am săturat de-atâtea lacrimi, Simţesc zbătându-se în pieptu-mi Furtuna vrăşmăşitei patimi. Veniţi fârtaţi să punem capăt Podvadei, — greu pe noi ce zace! Voi n’auziţi ce plâns amarnic Din noaptea neagră se desface?! Şi ţipete de jale-adâncă Cutremură tăria bolţii Şi zuruit de lanţuri grele — Ne ferecă cum fereci hoţii." Şi ’ntâiul iarăşi dârz cuvântă: „Ne aibă Domnul sfânt în pază, Dar fulgere pe capul celor Nemernici, venetici să cază." Şi pintenii se ’nfig în coaste, Şi frâiele se ’ntind strunite, Dispar în codru călăreţii Şi noaptea codrului i ’nghite. Trec trei fârtaţi prin codrul negru Cu sufletele ’nviforate, în brâu cu-oţele şi pistoale, Să-şi facă singuri direptate. Cronică. Mein Penatenwinkel. Sub acest titlu, a apărut un nou volum de Carmen Sy lva, cu amintirile Autoarei despre toţi cei pe cari i-a iubit şi i-a pierdut. Venitul, ce ar da vânzarea acestui volum, e destinat •Vetrei Luminoase», căminul desmoşteniţilor, fondat de regina României, de Scriitoarea căreia i se destină, precum se aude, premiul Nobel, în anul acesta; premiu de care se vor bucura desigur şi cei sărmani. Car meu Sylva a binevoit a trimite şi «Luceafărului» o bucată din -Penate» în româneşte, cu autograful pe care îl reproducem în corpul revistei. Pentru această distincţiune, aducem Ilustrei Autoare, atât în numele nostru cât' şi în numele cetitorilor noştri, cele mai respectuoase mulţumiri. * Semitismul. Dl Ioan Slavici, distinsul nostru nuvelist, într’o serie de articole, apărute in «Tribuna», so ocupă do influenţa semitismului asupra societăţii noastre. D-sa afirmă că «societatea noastră cultă e in mare parte seini-tisată». «îndeosebi tinerii, cari cresc în şcoli maghiare ori fac studii academice în centre semitisate ca Clujul, Oradea-mare ori Budapesta iau pe nesimţite apucături semitice». Semitismul, după dl Slavici, consistă în convingerea morală că pornirea spre desfrftu şi spre asuprire şi exploatare e un lucru firesc. Semitismul nu respectă tradiţiunile, credinţele şi bunele noastre moravuri. Sub masca modernismului şi a civilisaţiunii, indivizii se-mitizaţi nu se sfiesc de orice mijloace pentru a-şi crea o poziţie, a adună avdri prin lipsă de scrupule şi a trăi în desfrâu, în vreme ce mulţimea cea mare a muncitorilor se sbate în mizerie materială şi morală. Aceasta e lumea nouă, care se. izbeşte de lumea veche a oamenilor de omenie. Dela triumful sau căderea lumii a doua atârnă mântuirea sau pieirea neamului nostru. Cam acesta e mersul ideilor dlui Slavici. Şi fără îndoială că afirmaţiunile d-sale cuprind o parte de adevar. Credem însă că se dă prea mare importanţă semitismului, atrihuindu-i-se lui demoralizarea unei mari părţi a societăţii noastre. Cauza tuturor nedreptăţilor din lumea modernă nu poate li numai Semitismul. Iar aici la noi numai o parte disparentă a pâturei culte vine în atingere directă cu mediul semitizat, cea mai mare parte îşi face educaţia în şooale naţionale, in mediu românesc. www.dacoromanica.ro N iul 14, 1908. LUCEAFĂRUL 3l7 Cu toate aceste, cum spune dl Slavici, o bună parte a societăţii noastre culte suferă de boala semitismului! Cauzele slăbirii morale a societăţii noastre trebue să fie deci şi altele. Socotim că mai curând sunt de a se căută în particularismul şi individualismul modern, cari nu sunt roadele semitismului ci ale feudalismului şi ale capitalismului, cari, la rândul lor, istoriceşte, nu sunt de origină semită, ci de origină aristocratică, oligarhică naţională. De altfel cauza principală a «demoralizării» e însuşi mediul românesc al cărturărimii, creat după calapod strein, nu numai semit. Sunt probleme de interes obştesc şi discutarea lor desigar numai foloase ar putea aduce pentru închegarea democratică a neamului nostru. T. * Dela Braşov. Serbările jubilare înaltă, nobilitează şi umplu sufletele de nădejdi. In viaţa poporului nostru atât de sbuciumată, ele sunt o necesitate şi un factor social educativ. In timpul din urmă, Braşovul a avut parte de frumoase serbări. Duminecă în 8/21 Iunie s’a serbat jubileul de 70 de ani de existentă a «Gazetei Transilvaniei». -Faptul, că «Gazeta de Transilvania» a fost cel dintâiu jurnal politic român dincoace de Carpaţi, precum şi trecutul ei sbuciumat, răspândirea ei în toate colturile locuite de Româui, şi consecventa în principii, justifică pe deplin serbarea măreaţă, aranjată de Românii din Braşov şi jur. In ziua numită, la orele ll'/s s’a prezentat o deputatiune numeroasă a fruntaşilor din Braşov şi jur la locuinţa d-lui Dr. A. Mureşianu. Dl advocat Ion Lengeru a rostit un frumos discurs, în care a scos la iveală importanţa «Gazetei» în viaţa noastră politică şi socială, şi a apreciat munca de 30 de ani, pe acest teren, a însulleţitului ei director Dr. A. Mureşianu. Răspunzând, dânsul a mulţumit deputaţiunii pentru manifestaţiunea sentimentelor atât de călduroase şi a scos la iveală faptul, că simpatia şi încrederea neturburată, care au arătat-o în tot timpul Românii braşoveni, au contribuit mult la viaţa îndelungată a ziarului, în fruntea căruia stă şi pe care se va strădui a-1 conduce şi mai departe cu aceeaşi abnegaţie ideală pentru a Servi marea cauză, căreia şi-a dedicat viaţa. Cei cari au pus la cale serbarea, au înţeles că o manifestare a sentimentelor masselor ar aduce o mai mare bucurie şi încredere jubilantului. Manifestaţia a avut loc seara. Ea a întrecut mult manifestaţia făcută acum 20 de ani cu ocazia jubileului de 50 de ani al «Gazetei Transilvaniei». Un conduct de torţe impunător a percurs stradele principale ale Braşovului cu muzică, cântece şi strigăte de: «să trăiască», şi s’a oprit în piaţă înaintea casei d-lui Dr. A. Mureşianu, unde se adunaseră câteva mii de oameni. Aici am avut plăcerea a auzi marşul jubilar al «Gazetei», compus, din acest incident, de dl prof. de muzică Iacob Mureşianu din Blaj, precum şi un însufleţit discurs, rostit de inimosul părinte Dr. V. Saftu, care a asigurat pe actualul director, că «munca lui a căzut pe pământ bun, că nu va trece multă vreme şi va da rodul dorit*. Cu glas puternic a mulţumit dl Dr. A. Mureşianu celor cari fac această cinste «Gazetei», conducătorilor ei de pe vremuri şi dânsului. Entuziasmul, ce s’a manifestat aici, a fost înălţător, pri- veliştea impunătoare. La banchetul, care a urmat acestei manifestaţii, între alţii, redactorul «Gazetei Transilvaniei», dl V. Branişce, a închinat pentru unirea în cugete şi în simţiri, care trebue să domnească, mai pre sus de toate, intre toţi Românii în ziiele acestea de grele încercări, iar dl Petru Popovici pentru deputaţii români naţionalişti din dieta ungară. Cine s’a' îndoit vreodată do rostul astorfel de manifestaţii, în ziua de 8/21 Iunie s’a putut convinge de importanţa lor multilaterală. * Marţi în 17/30 Iunie 1908 «Reuniunoa română de gimnastică şi de cântări din Braşov», a aranjat un frumos concert din incidentul aniversării a 25-a dela moartea lui Ciprian Porumbescu, despre care anunţăm în alt lpc al cronicei din acest număr. ... a. * Şcoala lui Tolstoi. «Petersburger Herald» ne spune lucruri foarte frumoase despre învăţăturile ce le dă bătrânul Tolstoi elevilor din Jasnaja-Pojana: «Bătrânul filozof-poet intră in şcoală, cu o mulţime de notiţe. «Bună dimineaţa Leo Nicolaevici»! Câţiva se înghesuesc să fie mai în apropierea lui. Tolstoi merge la tablă, pe care atârnă o hartă şi începe să le vorbească despre polul nordic, în legătură cu expediţia lui Nansen. Im-părtăşindu-le, că frigul se urcă, la pol, şi la 50 de grade, un băiat observă: — Tare rece trebue să fie acolo. Ceilalţi încep să compare răceala dela pol cu cea din Jasnaja-Pojana. După ora de geografie, urmează examinare. Prelegerea eră: «Ce e timpul»? Băieţii se ridică neastâmpăraţi: — 8pun eu! Spun eu! Tolstoi însă întreabă pe un băiat, ce sta liniştit în bancă: — Ei, ştii tu, micuţule, ce e timpul? — Ştiu, timpul nu uxistă, căci e trecutul, în care trăim. — Nu mai este, căci a trecut deja, întregesc ceialalţi. — Aşteptaţi, băieţi, nu vorbiţi deodata! Băiatul continuă: — Viitorul e mâne, poimâne, dar incă nu e... Aşa dar nu este nici viitor, ci pumai timpul de faţă. Dar nici timp de faţă nu e, căci... — Căci — întregeşte Tolstoi — timpul de faţă e numai un punct neînsemnat, trecerea dela trecut la viitor, şi îndată ce am spus un cuvânt, acesta aparţine deja trecutului. Aşa e şi sufletul, continuă micul filozof. — Timpul nu există pentru suflet, căci e nemuritor, - întregesc ceialalţi. y Băiatul continuă: — Timpul există numai în raport cu trupul. — Leo Nicolaevici, întreabă unul, vom simţi noi când se va despăiţi sufletul de trup? — Nu, căci noi vom rămânea cu sufletul şi numai trupul poate să simţiască. Când Tolstoi se ridică, sar cu toţii împrejurul lui, cerfindu-i cărţi, cadoul obicinuit. — Cărţi o să vă dau mai târziu, acum să ascultăm fonograful: www.dacoromanica.ro 348 LUCEAFĂRUL Nrul 14, 1908. Sg îngrămădesc cu toţii, minunându-se la început de glasul răguşit al gramofonului, apoi ascultă din ce în ce mai surprinşi. E o povestire a Ini Lescow, pe care o spusese în tub Tolstoi însuş. Băieţii ascultă cu mare interes. Sunt de faţă şi părinţii copiilor, apoi o sunndenie de oaspeţi. Tolstoi se retrage de o parte, privindu-şi elevii, l’enumbra diu sală, înfăţişarea gârbovită a bătrânului poet, publicul dealături, băieţii încremeniţi în silinţa lor de atenţiune — iată un tablou vrednic de penelul unui artist». „ Ad. ltin Germania. «Leipziger Illustrierte Zeitnng» i7 Mai 1908, Nr. 3384) publică o recensie asupra romanului »Dcr Haiduci,-f, care a apărut de curând şi în româneşte, in editura librăriei Sfetea (2 lei). între altele vorbeşte despre un talent inventiv nesecat», despre »o iubire adâncă a autoarei poete pentru frumoasa ei ţară». «Partea istorică împrumută volumului o valoare deosebită», «cu persoanele descrise bine, simţim şi noi», «iubirea lor de ţară şi de libertate ne cuprinde şi pe noi». «Trebue sa aşteptăm cu nerăbdare viitoarele daruri ale tinerei poete române, care scrie în nemţeşte. Aceasta în urma puternicei dovezi de talent din volumul de faţă». * O serbare unică în felul său, a avut loc în Lipsea, zilele trecute. Institutul de editură, Fi lip Reclam jun., a tipărit Nr. 5000 al cunoscutei sale biblioteci universale. (Universal-Bibliothek). Faptul acesta este unic nu numai la Germani ci şi la celelalte popoare, căci nu s’a găsit nici o bibliotecă pană acum să ajungă la o astfel de popularitate. Nr. 5000 conţine 4 novele de unul din cei mai iubiţi scriitori germani ai timpului nostru, Otto Ernst (cu numele adevărat Otto Ernst Schmidt). După cum se ştie, biblioteca a publicat până acum 2 volumaşe traduse diu literatura noastră: «Moara cu noroc» a lui Slavici (Nr. 2156) şi «Păcat şi alte novele» de Caragiale (Nr. 3716). Va interesă in orice caz pe cetitori să audă, că biblioteca pregăteşte un nou volum: nuvele alese din Sadoveanu, traduso de I)-şoara Eleonora Bor ci a, cu o prefaţă de Prof. G. W ei gând. Volumul va apăn â în curând. * Teatrul german deplânge moartea scriitorului dramatic Adol f L'Arronge, careşi serbase mai zilele trecute jubileul de 60 de ani. L'Arronge a fost mult timp directorul teatrului «Deutscbes Tbeater» din Berlin, ridicând din în-tunerec câteva talente de seamă, cari au ajuns mai târziu luceferi pe seeua germană. (Kainz, Sorina, Matkowsky, etc.). Piesele lui pline de umor sănătos, tractând conflicte din viaţa burgheză, cu o filosofie uşoară, se jucau şi se joacă şi astăzi cu succes pe scenele germane. Mai cunoscute sunt: Doktor Klaus, Hasemanns Tochter. (•Fetele lui lacovache», în preluer. Dlui Gustyî) Der Kompaguon, Meiu Leopold, etc. N’a fost o mărime do primul rang, dar a contribuit la răspândirea comediilor uşoare. * Jubileul a doi pictoii cunoscuţi a dat prilej la multe articole comemorative in pressa germană. Fritz de Uhde, unul dintre protagoniştii curentului modern în pictură, şi-a serbat jubileul de 60 de ani. Când a început să-şi expună tablourile religioase, acum vre-o câţiva ani, prin expoziţii a fost o întreagă revoluţie. întocmai ca şi celălalt jubilar Gebhardt, care împlineşte 70 de ani, a introdus cu voia anahronismele cele mai mari în tablourile religioase. Christos umblă pe pământ între oamenii timpului nostru, dă mâna cu ţăranii şi cu copiii de muncitori, pe cari ii vedem şi noi pe stradă. Pe când însă Uhde e şi ca luminist un inovator, Gebhardt s’a ţinut în marginile cunoscute mai ’nainte. II. P. P. * Reviste şi ziare. Ascensiuni aeronante. Dl Murat publică in «Natura» din Bucureşti articole atrăgătoare despre «Baloanele-sonde şi zmeurile (sic!) in meteorologie». Fenomenele meteorologice nu sunt condiţionate numai de cauze allâtoare la suprafaţa globului, ci şi de curenţii diu regiunile superioare ale aerului. Este deci absolut necesar de a pătrunde mai sus, în straturile înalte ale atmosferei. Pentru studiarea acestor straturi: 1. se întemeiază Observatoare pe munţii înalţi, cum sunt Observatoarele de pe Sonnblick, Monte-Roza, Pike’s-Peak şi altele. Acesle aduc servicii reale meteorologiei şi astronomiei. Dar au şi neajunsuri. Costul lor foarte ridicat, înălţimea relativ mică (3000—4D00 metri), fixitatea iu spaţiu. 2. Se lansează baloane montate pentru a controla observaţiile de pe munţi şi a înregistra fenomene din straturi şi mai înalte. Glaisher din Anglia a pus mai întâiu la cale astfel de ascensiuni ştiinţifice, apoi s’au întreprins altele, îndeosebi din Berlin. înălţimea cea mai mare, la care s’au putut ridică, nu trecea de 10,000 metri. Dela 8000 metri în sus ascensiunea e insuportabilă pentru om. Glaisher însuş şi-a pierdut conştienţa în aceste regiuni. Cea mai mare înălţime atinsă de baloanele montate a fost de 9150 metri, Bernsou întrebuinţând, pentru a putea suportă o presiune aşa de scăzută, în mod metodic oxigenul. 3. De importanţă neprevăzută s’au dovedit baloanele nemontate numite baloane-sonde şi 4. Baloanele captive sau smeii. Avantagiul principal al baloanelor-sonde consistă în marea înălţime, ce o pot atinge. în mod curent se ridică astăzi până la 20 km., iar recordul atitudinei l-a deţinut iu 25 Iulie 1907 un balon-sondă al serviciului meteorologic din Belgia, înălţindu-se la 26.557 metri. Smeii sau baloanele captive sunt baloane construite în forma smeilor şi se ţin legate cu sârmă la staţiunea de origine. Se înalţă peste 6 km. Se pot conduce după voinţă. Se pot realiză mai multe observaţii pe aceeaş direcţie şi la distanţe bine determinate. Observaţiunile culese sunt mai exacte. Evident, că atât baloanele-sonde cât şi cele captive se provăd cu instrumente de înregistrare automată. Cercetările cu baloane-sonde au revelat meteorologiştilor un fenomen puţin aşteptat, dacă nu neaşteptat. Dela 10—11 km. în sus, peste întreagă emisfera explorată de nord, se constată o reversiune a urinarei temperatura, limita superioară a zonei de reversiune neputând li încă aflată. Până la 10—11 km. temperatura scade constant. Dela 10—11 km. în sus nu mai scade în aceeaş proporţie, ci în măsură mult mai mică, -ba chiar de loc. Această www.dacoramamca.ro Nrnl 14, 1908. LUCEA FARUL 349 zona relativ caldă se atribue masselor de aer încălzit, ridicat dela ecvator şi îndreptandu-se spre poli. „ G. Todica. * Revista craioveană «Ramuri*, în ultimul său număr, pe lângă articole de interes ca acele ale dlui N. Iorga (Cele dintâi piese originale ale lui V. Alexandri) şi N. Bănescu (Câteva scrisori dela Matei Millo cătră G. Liariţ); novele şi versuri de Etn. Gregoroviţa, Ecaterina Pitiş ş. a... scrie şi despre un elev al liceului Carol I, din Cra-iova, Const. D. Crăci unescu, ce s’a stins în săptămânile trecute şi în care literatura noastră a pierdut un frumos talent. Foarte înduioşător scrie şi un camarad de şcoală, Detn. 1. Teodorescu, despre tânărul poet care a lăsat părinţii îndureraţi şt atâtea regrete întru prietini, tonşoolari şi profesori. Reproducem câteva strofe din poezia «Martirul*. E poate tot ce-a rămas din încercările elevului poet. Mama lui spline că băiatul «şi-a rupt toate hârtiile» cu câteva zile înainte de a se stinge. Martirul. O boare caldă mângâie pământul, Şi tot mai argintată pare luna, Vezi stelele cum, una câte una, Lucesc mai slab şi-şi află’n zori mormântul. O geană de lumină sus pe coamă , Clipeşte ’ncet, aşa de ’ncet clipeşte, De parc’o vezi şi-o simţi cum se topeşte în negura ce stă, pe fire, doamnă. Pe drumul nisipos şi umed încă, Cărarea pipăindu-şi cu toiagul, încet păşeşte tremutând moşneagul. — Sparg, cânturi de cocoşi, tăcere-adâncă. E ’n plină zi acum, în miez de vară. în zări zăduful fierbe ca o apă, De-atâla arşiţă pământul crapă, Văzduhul ars îţi stă pe piept povară. întreaga fire par’că e topită... Nu-i uici-un vânt, nu-i uici-un semn de ploaie, Moşneagul biet. greu trupu-şi încovoaie, Iar sapa muşcă ’n glia ’nţelenilă. (Vezi «Ramuri* pag. 185.) * , * «Junimea literarâ«(numărull—G, Ianuarie Iunie 1908). Intrând în anul al 5-lea al existenţei sale, revista bucovineană începe să se afirme tot mai mult ca o bună îndrumătoare a mişcării literare şi culturale româneşti din Bucovina. Numerele publicate in semestrul întâi sunt redactate cu o deosebită îngrijire şi cuprind un material literar şi ştiinţific foarte bogat. Preţios e, mai ales, numărul 2, din Februarie, dedicat pictorului bucovinean Eugen Maximovici (odrasla unei vechi familii româneşti din Basarabia, eu numele Lucescul), cu articole critice asupra activităţii lui artistice şi numeroase reproducţii după pânzele lui frumoase (cele mai multe motive româneşti). Relevăm şi numărul 6 (Iunie) care cuprinde un studiu interesautşi important despre «Mănăstirile şi bisericile întemeiate de Ştefan cel Mare, voevod, Domn al ţării Moldovei (1457—1504)* de Vladimir S. T. M. Mironescu, arhitect şi profesor academic, însoţit de o hartă a Moldovei de pe timpul acestui Domn şi reproducţii după mai multe biserici vechi din Bucovina. «Junimea literară* publică, în afară de aceste articole, nuvele, studii critice, poezii, dări de seamă şi o cronică variată. * In «Telegraful Român* Nr. G7/1908 dl V. de llelden-berg publică un remarcabil articol asupra Iui Ciprian l’o-rumbescn, Demetriu Cunţan şi Tiberiu Brediceanu. * Revista d-lui Mihail Dragomirescu evoluiază. Iu numărul din 15 Iunie publică un studiu «Asupra lui Octaviau Goga*, în care se simte de departe atmosfera de seminar universitar. Autorul, citând cu talent şi cu gust părţi frumoase din poeziile cele mai caracteristice, afirmă că lira lui Goga are două coarde: dragostea de ţârănime şi ura împotriva asupritorilor. Din aceste două coarde poetul scoate cântece minunate cari răsună adâuc în inimi. E un progres pentru «Convorbirile Critice*, care cu câteva numere mai înainte spunea că Goga nu e vre-un lucru mare, că talentul lui e mult mai mic de cum se crede. Acum deodată măiestrul publică un studiu al unui elev, în care se spune despre începutul Clăcaşilor: «Acest tablou e sublim*. Pentru această schimbare la faţă a revistei d-lui Dragomirescu, îi punem nota zece. In acelaş număr dl Gârleanu publică o schiţă întitulată Sentinela, în care în sufletul soldatului de pe câmpul Plevnei, sentimentul uman triumfă faţa de sentimentul datoriei impus de iubirea de patrie. Dl Gh. Obedeanu începe traducerea lui Cid de Corneille. * Ultimul număr (6) al revistei junimiste «Convorbiri Literare*, care se sileşte din răsputeri să-şi piardă anachronismul vârstei, încercă ud să devină actuală, se ocupă şi de «Cazul Tăslâuanu*. Un anonim, 1. Radu, rezumă păitinitor discuţia d-lui Tăslâuanu cu dl Popovici şi sfârşeşte prin «executarea vinovatului* şi prin proho-direa «aventurei socialiste la Românii din Ardeal, unde astfel de idei,... ar fi o adevărată nenorocire naţională să prindă rădăcini*. Va se zică: dl Tăslâuanu e mort, iar di Popovici, «cel mai competent şi cel mai stiâlucit reprezentant al Românilor ardeleni pe tărâmul politicei culturale*, cu «personalitatea d-sale dintr’o bucată* măsoară vitejeşte bulevardele Bucureştilor încununat de laurii «Convorbirilor Literare*. Nu-i aşa că neamul românesc din Ungaria, după acest triumf al etoului dela «Convorbiri Literare* şi «Sămănătorul*, e mântuit. Biată naţie românească, la câte războaie de aceste cu morile de vânt nu ţi-a fost dat să asişti şi câţi eroi puşcă ’u lună n’a trebuit tu să asculţi cum se mândresc că te-au scăpat din gura morţii 1 Be vor vesteji şi laurii «Convorbirilor Literare* de pe fruntea d-lui Popovici, şi de sigur vei mai avea parte încă de mulţi eroi de aceştia «buni de gură* şi «iuţi de picior*, până când îţi va răsări şi ţie steaua norocului şi a dreptăţii. Bietul dl Tâslăuanu să doarmă ’n pace întru Domnul... Popovici şi pe crucea din ţintirimul visătorilor să-i săpam versurile lui Sehiller: www.dacoromanica.ro 350 LUCEAFĂRUL Nrul 14, 1908. Ach, umsonst auf alle Landerkarten Spăh’st du nach dem seligen Gebiet, Wo der Freiheit ewig griiner Garten, Wo der Menseliheit schone Jugend liliiht. Iu des Ilerzens lieilig stille Răuine Musst du fliehen aus des LebensDrang! Freiheit ist nur in dem Reich der Traume Und das Schiine bliiht nur im Gesaug. In acelaş număr o novelă de dl Ioan Adam şi lecţia de deschidere la Universitatea din Bucureşti a d-lui G. Murau, ambii colaboratori ai revistei noastre, apoi scrisori inedite dela Ollănescu şi Hurmuzachi, un studiu asupra lui Carlyle de C. Antoniade, versuri, articole şi notiţe informative. UI Atanasiu scoate la laşi o nouă revistă «Arta Română», cu articole privitoare la istoria artei româneşti, însoţite de reproduceri frumoase. Până acum au apărat G numere. Tot la Iaşi apare: «îndrumarea», revistă conservatoare-democratâ, şi «Frăţia Românească», revistă naţieual-de-mocrată. La Craiova apare «Democraţia», tot conscrva-toare-democrată. Cum vedem revistele se democratisează din greu. Ultimul număr al «Gazetei de Duminecă» din Şimleu publică programul serbărilor dela adunarea generală a «Asociaţiunii» ce va avea loc dela G—9 August n. a. c. Promite a fi una dintre cele mai reuşite adunări generale, îndemnăm publicul să ia parte în număr cat mai mare la aceste serbări. In «Drapelul» (Nr. 72) un artiool prim despre activitatea sau, mai bine zis, lipsa de activitate a despărţământului Lugoj al «Asociaţiunii». Se explică cauza neactivităţii despărţămintelor «Asociaţiunii» făcându-se unele constatări juste. * Ştiri. Din cauza îngrămădirii de material, suutem siliţi să lăsăm pentru numărul viitor articolul «Compozitorul Tu dor cav. de F1 o n d o r« şi să întrerupem continuarea nuvelei «Bynnove Solbakken». * In numărul acesta reproducem lucrările dlui G. Cire- şescu despre cari s’a vorbit în cronica numărului 8 al acestei reviste. . * Societatea «Clubul Român» din Vtena a luat iniţiativa să adune mijloace materiale pentru ridicarea unei «Case Naţionale» în capitala monarchiei. Îndemnăm şi noi publicul să trimită la adresa preşediutelui societăţii, dl G. Vitencu, (III/I Elarngasse No. 4, Wien) cât mai multe ajutoare. * Primim la redacţie «Raportul anual al societăţii Ro-mâne-Ortodoxe jubilai1 imperiale pentru ridicarea unei biserici şi înfiinţarea unei comunităţi bisericeşti în Viena». Societatea are până acum o avere de 19.016 Cor. G fii. şi are de scop: crearea unui centru religios-cultural pentru Românii din Viena. Cu timpul sunt nădejdi să se clădească pe lângă parohie şi un mare internat pentru studenţii români de pretutindeni. * Dl Tiberiu Brediceanu a tipărit o colecţie de doine, cântece şi jocuri poporale, cuprinse în cinci caiete. In caietul I şi II sunt următoarele doine şi cântece pentru voce şi piano: «Foaie verde, foi de nuc»; «Cântă puiul cucului»; «Bădişordepărtişor»; «Spune mândr’ adevărat»; «Vai, bădiţă, dragi ne-avem«; «Cine m’aude cântând»; «Bade, zău, o fi păcat»; «Bagă, Doamne, luna ’ri nori»; «Ştii tu bade ce mi-ai spus»; «Vino bade iar acasă»; «Necăjit ca mine nu-i«; «După ochi ba murele»; «Floare fui, floare trecui»; «Cântec haiducesc»; «Trageţi voi boi»; «Cine n’are dor pe vale». Pe urmă alte trei caiete cu jocuri româneşti pentru piano solo, în care găsim: Ardelene, brâie, învârtite, «Lugojana»; «Măzărica»; «Pe picior»«Hora»; «Ţarina»; »I)e doi» şi «Ilaţegana». Preţul fiecărui caiet e 4 cor. (5 Lei) şi se pot găsi la Librăria arhidiecezană din Sibiiu şi la toate librăriile româneşti. Aceste colecţiuni sunt de cea mai mare importanţă pentru răspândirea muzicei noastre poporale şi le recomandăm ou toată căldura cetitorilor noştri. * Direcţiunea Teatrului Naţional din Bucureşti a primit cu multă însufleţire o dramă originală în două acte a prietinului şi colaboratorului nostru, dl Zaharie Bârsan. Probabil că stagiunea din toamnă să înceapă cu această piesă în care rolurile principale vor fi jucate de dl şi d-na Bârsan. Trimitem sincere felicitări iubitului nostru artist pentru acest frumos succes. * Poetul mult apreciat, dl G. Coşbuc, a tradus pentru Teatrul Naţional din Bucureşti «Don Cart os» de Schiller, care se va reprezintă în stagiunea viitoare. * Consistorul arhidiecezan din Sibiiu, publică «Biserica Catedrală dela Metropolia ortodoxă rd'-mână din Sibiiu; istoricu zidirii, 1857—190G» — o lucrare alcătuită de D-nii: Dr. Ilarion I’uşcariu, Dr. Miron Cristea şi Mateiu Voileanu, în care se cuprind toate datele privitoare la zidirea Catedralei. Cartea e împodobită cu portretele metropoliţilor: Şaguna, Miron şi Meţianu şi cu mai multe reproduceri de ale Catedralei şi aţe picturilor din lăuntru. E o lucrare făcută conştienţios şi cu pietate faţă de ceice au ostenit să aducă la izhândire clădirea şi împodobirea frumoasei zidiri din mijlocul Sibiiului. * Tinerimea română din Maramureş s’a hotărît să dea semne de viaţă. Anunţul unei petreceri româneşti, împreunată cu o reprezentaţie teatrală a fost primit cu entusiasin în toate părţile. Chiar şi prietinul nostru, neobositul propovăduitor al artei româneşti, dl Zaharie Bârsan, vorbea cu multă însufleţire de reprezentaţia ce avea de gând să o dea în Maramureş. Acum ne vine ştirea că reprezentaţia a fost oprită'de autorităţi. Ne-am fi mirat să fie altfel! Tinerimea română din ţara lui Dragoş să nu se descurajeze însă, căci tot începutul e greu. Să se constitue într’o trupă de diletanţi, să-l invite pe dl Bârsau ca oaspe şi atunci autorităţile nu-i poate opri dela manifestaţia dragostei ce o au pentru limba asta românească. * Răposatul Andreiu Frătieu, fost membru al curţii de casaţie din Budapesta şi unul dintre cei mai buni şi harnici români de frunte, a lăsat consistorului din Blaj o fundaţiune de 140.000 cor. cu scopul de a se ajută şcoalele româneşti din Mitropolia unită. Dacă aceste şcoale se vor preface în şcoale de stat, venitul fundaţiunii e destinat pentru tipărirea cărţilor poporale şi înfiinţarea de biblioteci la sate; iar dacă nici aceasta nu s’ar putea realiză, se vor da burse la studenţi români. www.dacoromanica.ro Nrul 14, 1908. LUCEAFĂRUL 351 Aceste dispoziţii înţelepte dovedesc o înţelegere cuminte a situaţiei şi oglindesc frumoasele însuşiri sufleteşti ale fundatorului, durere, prea de timpuriu decedat; dovedesc dragostea sa de neam şi dorinţa ce l-a stăpânit cât a trăit de a şi-l ajuta şi înălţă. * Librăria Sfetea din Bucureşti scoate o bibliotecă de popularizare a scriitorilor noştri, cu preţul de un leu volumul. Până acum am primit următoarele volume: V.. Alexandri, Despot Vodă; Mihail Eminescu, Proză, Ioan Săndulescu, Proza lirica din timpul războiului. * Librăria Socec din Bucureşti publica şi dânsa o asemenea bibliotecă, cu 95 bani volumul. Până acum am primit următoarele volume: Poezii populare ale Românilor de V. Alexandri, Partea I; Nuvele de Mircea C. A. Rosetti cu o notiţă de Emil Costinescu şi Poveştile Peleşului de Carmen Sylva. * Comoedia, revista pariziană, a avut ideia originală de a ştirici printr’un plebiscit, care ar fi prinţul Criticei in Franţa. S’an împărţit unsprezece mii de circulare printre literaţi şi s’au primit zece mii două sute răspunsuri. Cele mai multe voturi (1525) le-a Întrunit Emil Faguet şi a fost declarat «prinţ al Criticei»; al doilea a fost Adolphe Brisson, cunoscutul foiletonist al ziarului »Le Temps» din Paris cu 1308 de voturi; al treilea Catule Mendes cu 1300; al patrulea Jean Riehepin cu 978 voturi... Urmează apoi un şir de critici mai puţin cunoscuţi la noi. E interesant răspunsul lui Adolphe Brisson, criticul Unelte de gospodărie şi bucătărie = pentru sezonul de vară. Sticle pentru dulceaţă şi compoturi Căldări pentru aburi. —. — Teascuri pentru p o n m e ■■ = Cârlig de scos sâmburii. Aparatul şi sticlele lui Weck pentru conservarea poamelor, a legumelor şi eărnurilor. ===== Prospecte gratuit ■ ■ = Serviciu de fiert. Maşină pentru înghieţată. = Dulapuri de gljiaţa (recitori) = Urniri de spirt „Auiur“, cea mai frumoasă lumină pentru grădini, staţiuni de vară şi verande. Lămpaş de grădină; sticle ,,Tlicrmos“, cari ţiu orice beutura, mai multe ciasuri, rece sau caldă. Arlico'e de călătorie, pentru turişti şi manevre. JOSEF JIKELI Heltauergasse 4/7. on l.- Z r :~-r care a întrunit cele mai multe voturi, după Emil Făguet. Reproducem scrisoarea întocmai: Iubite confrate, Fiindcă îmi cereţi să indic care ar li prinţul Criticei, iată buletinul meu de vot. Dacă este vre-un scriitor care să facă cinste meseriei noastre atât prin caracterul cât şi prin talentul său, prin dragostea sa de litere, prin întinderea ştiinţei sale, prin originalitatea gândirii, prin libertatea judecăţii, prin înalta sa probitate morală, prin conştiinţa sa profesională şi prin neobosita muncă, — acesta este Emil Faguet. Votez pentru Emil Faguet. Al vostru cu cordialitate 23 .Maiu 1908. Adolphe Brissou. * Comisiunea monumentelor istorice de pe lângă Ministerul Cultelor şi instrucţiunii publice din România a început putdicarea unui buletin trimestrial. Fascicolul prim, cu foarte frumoase ilustraţiuni, începe cu un studiu asupra mănăstirii Comaua: I. Note istorice, bine documentate, de Al. I. Lăpedatu, secretarul comisiunii; II. Note archi-tectonice şi lucrări uoi de arhit. N. Ghika-Budeşti. Urmează un raport al comisiunii monumentelor istorice în anul 1907 adresat dlui Ministru. Se publică şi o reuşită fotografie a lui B. P. Ilaşdeu. Dacă această publieaţiune va apărea regulat şi va fi bine îngrijită, e chemată să aducă foloase reale artei noastre naţionale. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. In prăvălia dlui A. MORAWETZ ■ ~ Sibiiu, Str. Ciznădiei Nr. 14. să pot cumpăra cu preţuri reduse, cele mai elegante, moderne şi solide obiecte de lux; oroluage, juvaeruri, şi argintărie de casă. Costume bărbăteşti de tot felul, Reverenzi perfect croite si Uniforme militare > se pot comandă cu toată încrederea la firma bine cunoscută Petrascu 9 —1---Sibiiu, 5tr. Giznădiei Nr. 34- ■------ Materialul este cel mai bun, preţuri cât se poate de moderate şi executarea comandelor urgente se efectuează în cel mai scurt timp. Tuturor Românilor buni, doritori de a încuraja industria româneasca, le recomandăm călduros, sa lucreze la aceasta firmă solidă. (9) (Avis. Vestim pe an. noştri abonaţi, rămaşi în urmă cu plata abonamentului, că deodată, cu acest număr le-am expediat prin postă chitanţele de încarnare, pe cari rugăm să biuecoiască a le răscumpără. Administraţia. www.dacoramamca.ro 352 LUCEAFĂRUL Nrul 14, 1908. Harta Compusa a Ungariei ile ------------- Dr. Fr. Schuller, ===== aprobată de înalt. Minister al Instrucţiunei publice şi de Yen. Cousistor arhidiecezan ort. rom., recomandată pentru a se Introduce în şcoli ca mijloc uşor şi plăcut de a învăţa Geografia Ungariei; este totodată şi un joc plăcut pentru copii în familie. Ediţia de lux, Cor. 5.50, ediţia şcolară Cor. 3. Prospecte, desluşiri, precum şi blocuri pentru desemnarea Harţei, oferă gratuit şi franco Francisc Neuzii, Compaetor, Sibiiu. (ti) in atelierul lui să mai pregătesc en gros: Blocuri de desemn »Globus« şi Blocuri de desemn »Donath«. Cboia profesorului Donaţii pentru deslegarea propor-tiunilor de suprafaţă a diferitelor obiecte plane; Herbariu! profesorului Gâspâr precum şi Mape spre păstrarea documentelor. ■ l~ ......— I ■ Primul atelier de uniforme din Hrdeal Fondat în anal 1872. Medalii de argint şi de aur. A. ZACH possesor I. Uilljelm Zaci), Sibiiu, Str. Ciznădiei 57. Fnrnisor al mai multor iiislitnte militare. Mare deposit do stofe din ţară şi străinătate, pentru haine civile şi militare. Specialist în costume de călărie; pantaloni englezeşti fason »breches«. Asortiment bogat de armatură şi recuisite de scrimă şi duel. Pregăteşte tot felul de uniforme pentru toate armele din orice ţară precum şi haine civile. Croială modernă şi perfect potrivită după jurnalele cele mai nouă. Preţuri lixe, serviciu prompt, condiţiile do plută, după învoială. (8) ■ E ]■ In Librăria lui W. Krafît In Sibiiu (Nagyszeben) se află: Biblioteca Tribunei (numeri imti noui). Nr. 49. Balade poporale, adunate de Petru Crina Daina-schin. —.60. ,, 5o. Judecata. Despre bărbatul care a ştiut limbi multe. Două poveşti. Culese de Rito. —.12. „ 5i. Petrea păţitul. Cercilă. Două poveşti. —.16. „ 52. Moşul de Hori. Poveste. Culeasă de Rito. —.12. „ 33. Alipot. Poveste din popor. Culeasă de Rito. —.16. „ 5.|. Sâmbăta morţilor. Dramă din popor în 3 acte. —.60. 11 5y. Cine sapă groapa altuia însuşi cade în ea. Piesă teatrală în 3 acte pentru ajunul Crăciunului, compusă de Maria Drăgan. —.32. ,, 38. Prietenul adevărat, e piatră de diamant. Piesă tea- trnlăîn 4 acte. Compusă de Maria Drăgan. —.32. ,, 3r). Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Piesă teatrală în trei acte. Compusă pentru ajunul Crăciunului de Maria Drăgan. —.32. „ fio. Despre recunoştinţa faţă de părinţii sufleteşti. Dialog de Maria Drăgan. —.12. i, fii. An-împârat şi fetele lui. Alegorie poporală de S. Moldovan. —.20. ,, fii. Anecdote şi Poveşti de S. Moldovan. —.ifi. „ fi3. Poveşti de S. Moldovan. —.16. Biblioteca pentru toţi, (Numeri mai noui). Flecare număr costă 30 flleri. 299 Legouvb Ernest, Medea, tragedie. 300 ÎS as sambe seu, Norocul, schiţe şi nuvele. 3ot Rădulescu-Niger, La gura văiei, nuvelă. .'02 Eurlpide, tragedie, trad. în versuri. 5o3 Ranetti G., Fabule. (Preţurile în coroane.) 304 KostandEdm., Princesa îndepărtată, traducere în versuri, de Codreanu. 3o5-3ofi Gune, Nuvele. 3o7*3io Sienkievicz, Qu0-Vadi8, roman, trad. de Barai. G. Lecca. Cu ilustraţiuni. 311 Conan Doyle, Aventurile lui Scherlok Holmes. 312 Ch. Dickens, 0 noapte de crăciun. 313 Victor Hugo, Ultima zi a unui condamnat. 314 Guy de Maupassant, Nuvele alese. 315 Cămile Fiamarion, Ce 6 viaţa? 316 Vlahuţă A., Din durerile Lumei. 317 Gogoi, 0 noapte de Maiu. 3■ 8 R. Wagner, Tannhăuser. 3tp V lăbuţă A., Nuvele. 320-321 Goethe, Faust, tragedie. Traducere de losif Nădşjde. 322-323 Alexandri V., Despot Vodă, legendă istorică în versuri. 324-325 Dr. Istrati, Bucureşti—Cairo, note de călătorie. 326-327 Zamfirescu Duiliu, In Răsboiu, Roman. 328-329 Schiller, Wilhelm Teii, dramă în 5 acte. 330 Gr. Vcntura, Copila din flori. 331 Gorki M,, Nuvele traduse de Lia Hârsu. 332 Turgenieff I., Duelistul. Trad de L. Daus. 333 Ventura Grigore, Curcanii. Dramă naţională în 4 acte. 334-335 Schiller, Dan Carlos. Tragedie în 5 acte, trad. de Willy Ghiil. 336 Negruzzi C., Poezii cu o notiţa întrod. de Petre V. Hanes. 337-338 Negruzzi C., Proză, partea Ila din „Păcatele Tinereţelor®. 339 Cicerone M. T., Despre Bătrâneţe. Trad. din limba latină de C. S. Stoicescu. TIPARUL LUI W. KRAFKT ÎN SIBIIU. www.dacoromanica.ro