Supliment la „Luceafărul" Nr. 11—12.
                                    O lămurire.
   Am făgăduit că voiu răspunde articolelor „Idei anarchiceu, publicate de dl Aurel C. Po-povici în ziarul „Lupta", fiindcă, cu toate că d-sa discută cu ciomagul, îl socoteam de un om cu care poţi sta de vorbă spre a lămuri o problemă socială de cea mai mare importanţă. Forma în care şi-a îmbrăcat d-sa ideile putea fi trecută cu vederea, fiindcă feliul cum se înfăţişează cineva în lume e o chestiune de creştere şi de bunăcuviinţă. Violenţele de stil şi brutalităţile, atât de familiare dlui Popovici, îl priveau exclusiv pe d-sa, fiind tot atâtea dovezi a lipsei d-sale de o adevărată cultură sufletească. Dl Popovici a mers însă şi mai departe, insultându-mă. Pentru aceste insulte, (pe cari se sfieşte să le repete în reproducerile din „Sămănătorul") pe de o parte d sa fiind un transfug şi, prinurmare, neputându-1 trage la răspundere înaintea autorităţilor judecătoreşti, iar pe de altă parte îndatoririle mele sociale, fiind ofiţer în rezervă, m’au silit să-i cer satisfacţie cavalerească. N’a avut însă nici curajul nici demnitatea să mi-o dea, invocând, prin martorii d-sale, motive copilăreşti, că provocarea mea a fost tardivă şi că fac o politică „antiromânească". In lumea aristocratică, al cărei teoretician este d-sa, astfel de subterfugii ştirbesc adânc prestigiul social al unui om. I-am dat chiar şi un prilej de actualitate ca să şi dovedească cavalerismul, n’a avut însă curajul să ridice mănuşa aruncată. Din punct de vedere cavaleresc a rămas, deci, un om discreditat şi condamnat de toată lumea. Motivarea martorilor d-sale, că eu fac politică „antiromânească", nu constitue o scuză, fiindcă părerea alor doi oameni — pe care în calitate de martori nu aveau dreptul să şi o spună—e numai părerea alor doi oameni, cari, oricât ar fi de onorabili, în chestiuni politice pot avea opinii drepte sau greşite. „ Antiromânismul" meu la toată întâmplarea e de discutat, mai ales că, după această normă de judecată, toţi oamenii cari profesează idei democratice fac o politică antiromânească întreaga politică democratică a neamului nostru e o politică antiromânească, toate discursurile democratice ale deputaţilor noştri sunt anti-româneşti, după cei doi oameni de omenie. Chiar şi dnii N. Iorga, A. C. Cuza C. Stere, etc. practică principii democratice potrivnice intereselor neamului românesc, după dl Popovici şi martorii d-sale.
   Peste toate manierele de formă şi de cultură ale dlui Popovici aş fi putut însă trece, dacă nu-mi dădea şi alte probe convingătoare că o discuţie cu d-sa e o curată pierdere de vreme. Mai ales din articolul „Un epilog" (Tribuna nr. 105/1908), în care publică fragmente dintr'o
„Convorbiri Literare" şi în care sfidează judecata publicului, spunând că sub cuvântul noi (adecă: noi Românii) m’am înţeles pe mine şi pe ai mei (cine or fi ăştia, nu ştiu), m’am convins că d-sa e un om dereacredinţă şi un falşi-ficâtor fără păreche în publicistica noastră. Căci această bănuială intenţionată a dlui Popovici — sunt sigur că d sa a înţeles toarte bine ce-am vrut să zic —, nu cred să existe suflet curat, care să nu o fi condamnat. Scrisoarea i-am scris-o dlui Popovici, neştiind că am de a face cu un denunciant, — a cărui psichologie e aşa de răspicat descrisă în „Ţara noastră" Nr. 21/1908 — şi cu un om care poate merge aşa de departe cu falşificările.
    Fie că falşifică conştient, fie că falşifică inconştient, pierde orice drept de a fi socotit de un om cu care mai poţi sta de vorbă. Dacă falşifică conştient şi induce intenţionat pe cei neorientaţi în rătăcire, e un om lipsit de orice conştiinţă în alegerea mijloacelor de discuţie şi se ştie calificativul astor fel de oameni, nu mai e nevoie să-i zic eu pe nume. Dacă falşifică inconştient devine un om iresponsabil, care aparţine cazurilor patologice. Şi într’un caz şi în-tr'altul o discuţie cu d sa e o pierdere de vreme şi trebue deci s’o încheiu.
    Şi am convingerea că toţi câţi vor discută cu dl Popovici vor ajunge, mai curând sau mai târziu, la această hotărîre, fiindcă, cu un om de reacredinţâ şi falşificator, nu e chip s’o scoţi la cale.
    Rămâne publicul, care e în drept să-mi ceară un răspuns. Pentru orientarea acestuia voiu da câteva probe despre felul de a judecă al dlui Popovici, ca să înţeleagă de ce trebue să curm discuţia cu d-sa.
    înainte de toate dl Popovici nu cunoaşte valoarea noţiunilor pe cari le întrebuinţează. Câteva exemple. D-sa mă numeşte consecvent anar-chist, dovedind sau că nu ştie cei anarhismul sau vrea să sperie pe oamenii neorientaţi — adecă pe care i presupune d sa de neorientaţi — cu vorbe.
    Anarhismul, deşi e foarte greu de precizat ca doctrină socială, se reduce la lupta individului împotriva societăţii, pe care vrea s’o desfiinţeze, înlocuindu-o cu un fel de „Verein der Egoisten", care nu recunoaşte nici un drept afară de cel al individului. Aceasta e în esenţa ei doctrina anarhistă reprezentată de şcoala lui Max Stirner. Acesta e anarhismul consecvent, care nu e altceva decât individualismul dus la absurd.
    Fac eu parte din această şcoală? Desigur că nu, fiindcă eu vreau tocmai contrarul; consolidarea socială şi întărirea societăţii româneşti,
scrisoare a mea adresată d-sale, îndWtoWid»cniţwrt«niCaitniea si bunăstarea tuturora. Acesta apariţia articolului „Demagogie criminală" din e un ideal naţional şi uman, nu anarhist.
   Da, dar sunt şi anarhişti sentimentali, cari vreau tocmai o asemenea consolidare a societăţii. Reprezentantul lor e prinţul Kropotkin, pe care îl citează dl Popovici, făcându mă discipolul lui. Să vedem ce vreau acest soiu de anarhişti? După dânşii omul dela natură e înzestrat cu toate virtuţile şi cu toate perfecţiunile. Numai societatea putredă, în care exploatarea, cruzimea şi desfrâul sunt suverane, îl face rău şi viţios. Dacă această societate s’ar desfiinţa — şi trebue grăbită desfiinţarea — omul s’ar face iarăş bun ca în vârsta de aur, pacea ar domni pe pământ. Atunci nu va mai fi gu vernare, pentrucă orice guvern ar fi de prisos, indivizii iubindu-se ca fraţii. Nu va mai fi nici proprietate privată, nu se va mai distinge al meu şi al tău; toţi vor lucra cu stăruinţă să sporească averea comună în măsura puterii lor. Societatea va fi anarhistă şi comunistă.
   Unde-am profesat cu asemenea idei? Eu am atras atenţiunea numai asupra unui moment de ordin moral pentru stările speciale dela noi, spunând că tendinţa unei bune părţi a cârtu-rărimii noastre de a exploata poporul neajutorat trebue combătută. Spuneam că sunt aderent al ideilor democratice şi nimic mai mult. In răspunsul meu din „Lupta" am respins tăişurile d-lui Popovici, din cari deduce ideile mele anarhiste. Tot acolo am arătat ce înţeleg eu sub democratism aici la noi.
   E limpede deci că dl Popovici, când mă porecleşte anarhist sau nu ştie ce-i anarhismul sau crede că poate induce în eroare publicul.
   D-sa mă mai numeşte demagog. Ştie toată lumea că demagogia exploatează pasiunile şi slăbiciunile mulţimii, linguşindu-o şi făgăduind lucruri irealizabile. Demagogul urmăreşte de regulă scopuri personale, egoiste şi nu cunoaşte nici o piedecă, când e vorba s’ajungă la ţintă. E de obiceiu un om de rea credinţă.
   întrucât m’am făcut eu vinovat de acest păcat al demagogiei? întru nimic, fiindcă eu nu m’am adresat poporului, aţiţându-1 împotriva cărturarilor noştri, nu l-am linguşit nici nu i-am făgăduit nimic. Dimpotrivă. într’o revistă, cetită excluziv de cărturari, am arătat scăderile acestora, indicând mijloacele de îndreptare, nu ameninţându-i cu poporul ci apelând la sentimentele lor naţionale şi de echitate. Am făcut o critică socială, dându-mi seama, dela început, că nu va întâmpina prea multe aprobări. Cari erau, prin urmare, scopurile mele personale ? Cele de a întâmpină mai multe desaprobări, decât aprobări ?
   Din aceste exemple se poate convinge ori şi cine că dl Popovici sau nu cunoaşte valoarea cuvintelor pe cari le întrebuinţează sau că e de rea credinţă.
   Acum numai câteva probe de falşificări. Dl Popovici pune între semnele citării fraze şi cuvinte pe cari eu nu le-am scris nicăiri. WWwidftCOfO
   „afirmă (eu) că „exploatăm" pe săteni mai rău (1), decât fuseseră exploataţi, când nu erau decât domni unguri". (Lupta, Nr. 86/1908).
   „insultă pe toţi, absolut toţi oamenii noştri de seamă, făcându-i şi „proşti" şi „infami", „domni şi boeri exploatatori", „tâlhari" şi „bandiţi", jefuitori şi chinuitori ai poporului lor". (Lupta, Nr. 87/90S).
   Toate aceste sunt neadevăruri, pe cari eu nu le-am spus nicăiri. Cine poate să mi arete, unde am scris eu asemenea neghiobii şi brutalităţi?
   Dl P. afirmă consecvent că aş vrea desbi-narea neamului în două tabere, duşmane pe viaţă şi pe moarte, pe când eu, în toate articolele mele, am accentuat tocmai contrariul: necesitatea unei închegări naţionale, a unei organizări economice şi a unei unităţi culturale.
   Şi tot aşa falşifică dl Popovici întreg articolul meu. îl rezumă, după cum îi convine, îmi atribue lucruri pe cari nu le-am spus. Se la-pădă de greşeli pe cari le a făcut, ca cea cu „legile de fier ale naturii", spunând că eu îi fal-şific concepţiile fundamentale, că nu ştiu să citesc şi să citez scriitorii pe cari d-sa îi ia peste picior, neînţelegându-i sau nevoind să-i înţeleagă.
   Cu un om, care nu respectă nici gândirea unor savanţi ca Metschnikofîf, Mach şi Lam-precht, care dovedeşte atâta reacredinţă şi care atribue omului lucruri pe cari nu le-a spus, orice discuţie ar fi o curată pierdere de vreme.
   în revista „Sămănătorul", care dela democratismul intransigent al dlui N. Iorga, prin un salt mortal, a trecut deodată la reacţionarismul sălbatic al dlui Popovici şi în care locul scriitorilor de seamă şi dragi cetitorilor, ca D. An-ghel, St. O. Iosif, M. Sadoveanu şi C. Sandu Aldea, e tot mai redus, poate de acum prodigiosul director politic să falşifice şi calomnieze cât va pofti, căci eu nu o să-mi mai pierd vremea cu răspunsuri.
   De încheiere constat că şi faptul că noi Românii din Ungaria am dat reacţionarismului din România pe cel dintâiu teoretician con-stitue o apariţie anormală; — noi, cari prin trecutul şi prin întreaga situaţie politică suntem, vrând-nevrând, siliţi să profesăm cel mai larg şi radical democratism.
   Asupra fondului chestiunii, sper că o să pot reveni într’o broşură, unde voiu desvoltâ, mai pe larg, problema celor două culturi şi voiu explica unele afirmaţiuni, cari văd că nu au fost destul de bine precizate, deoarece au putut da naştere la interpretări greşite chiar şi în judecata unor oameni, a căror bunăcredinţă şi bunăvoinţă nu o pot trage la îndoială. Până atunci desigur se vor mai linişti şi spiritele aţâţate de uraganul înscenat de dl Popovici.
   Sibiiu, 31 Maiu 1908,
Ocl. C. Tăslăuanu.