SUMARUL. Bădieul pâtruţ. Dări de seamă Noemvrie (poezie). O seară (poezie). Sângele Solovenilor. Cronică Sonete (poezie). lubileul Gazetei. Scrisoare din Paris. Corabia ca trei catarge (poezie). Rugare (poezie). O. C.şiA.Tăslăaanu Synnove Solbakken de Bjdrnstjernc Bjornson (trad). Ilustraţi uni: Dela „Tinerimea artistică". Gheorghe Bariţiu. lacob ftareşiana. Rarei Aureşianu. Sada Jacco. Kawa Kami. Caravane la întoarcere. I. Rgârbiceanu Elena Farago Elena Farago . Cat. Theodorian /. (1. Soricn . . * * * O. de Cozmutza Victor Eftimiu Aaria Cunţan S. C. Făgeţel; Elena Farago: Traduceri. R. O. A. Gâze de N. Grechia. Românii la Roma. Greve studenţeşti. Sărbătoare muzicală în Sibiiu. Reviste şi ziare. „Tinerimea artistică". Rca-demia Română. Ştiri. — Poşta Redacţiei. — Poşta administraţiei. ,r.v,î fi® ABONAMENT: Qustro-^lngaria: 1 an...............12 cor. Ed. de lax ... 20 cor. 6 lani..............6 „ „ ..............10 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: i an 7 cor. România şi în Străinătate: i an...............16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. 6 luni............8 ,, ,,,,,, ... 13 i, Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: t an 12 Cor. Reclamaţiile sunt a se face în curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). •*.A .•JvWiîi*;, iîvitîî Scoarţe pentru Luceafărul orice an cor. 2.—. ÎL Colecţiile „Luceafărul" complete. Legătură elegantă tn pînză. Anul I, epuizat. Anul II, (1903)........................... 40 cor. Anul III, (1904)..............\ . . . 30 „ Anul IV, (1905).......................... 40 Anul V, (1906) Ed. simplă.................16 „ Anul V, (1906) Ed. de lux . . . . 25 „ Anul VI, (1907) Ed. simplă...............16 „ Anul VI, (1907) Ed. de lux...............25 „ Toate colecţiile împreună ed. simplă C. 130; ed. lux C. 145. Colecţii incomplete. Seni. II, 1903. (nrele 9—23)..................3 cor. Seni. II, 1004, (nrele 11—24).................3 ,, Sem. II, 1905, (nrele 11—24)..................3 „ Cumpărăm „Luceafărul". Anul I, (1902), complect sau numerele: 2, 3, 6, 8, 9, 10. (In deosebi nrele 3 şi 9—10.) Anul II, (1903), 2, 4, 7 şi 24. Anul IU, (1904), 2 şi 5. Anul IV, (1905), 1, 2, 4, 6, 8 şi 10. % H se adresa administraţiei noastre. www.dacoromanica.ro jp LUCEAFĂRUL REVISTA ILUSTRATA PENTRU LITERATURA ŞI ARTA. APARE DE DOUAORI PE LUNA sub îngrijirea ancii comitet de redacţie. Colaboratori: I. Adam, I. Agârbiceanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brediceanu, I. Ciocârlan, V. Cioflec, Al. Ciura, /Aaria Cunţan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, O. Goga, Dr. I. Lupaş, Dr. G. /Aurnu, H. P. Pctrcscu, Ecaterina Pitiş, /A. Sadovcanu, C. Sandu-Aldea, IA. Simioncscu-Râmniceanu, I. U. Soricu. Orice reproducere, fără indicarea izvorului, este oprită. Bădicul Pătrut. 9 în topirea zăpezilor de primăvară, pe drum e numai cir şi părăiaşe ce şerpuiesc ca nişte bi-ciuri de lumină. La uşa crâşmei, care cum dă să intre îşi izbeşte mănios cizmele de podele, şi mocirla se ’mprăştie în toate părţile. în crâşmă s’adună, rând pe rând, oaspeţii obişnuiţi, să bea o jumătat’ de vin, să joace o păreche de cărţi. Bădicul Pătruţ niciodată nu lipseşte. Vine cu pieptul înainte, încordat ca un militar. S’aşază unde vede că-s mai mulţi. îşi trage un scaun, se îndeasă între oaspeţi, ascultă, privind cu ochii iuţi la cei de faţă, dar el la ’nceput nu zice nimic. într’un târziu îşi scoate de după şerpar gazeta, îşi încruntă sprâncenele, îşi încreţeşte fruntea, foaia despăturată o ţine departe cu amândouă mânile întinse, şi se pare adâncit de tot în cetire. Dupăce se pare c’a terminat, zice aşa pentru sine de treiori »hm, hm, hm«, clatină din cap, şi pare foarte abătut. — Ce-i, bădicule Pătruţ, ce s’a mai întâmplat iară? Acesta se ’nsenină deodată, pune gazeta pe genunchi, şi zice c’un glas încordat, ca şi când ar ceti ş’acum din foaie: — Ce să se mai întâmple, frate, spune că vin iar răşmiriţile, cu lăcuste pe câmpuri, cu foamete pe oameni şi pe dobitoace. Ci-că departe prin ţara nniscălească s’ar fi ivit şi semne ’n soare şi ’n lună. Chip de vârcolaci, pare-se! Oamenii întorc capetele şi privesc miraţi la Pătruţ. Acesta clipind des din ochi, îşi ţine capul plecat pe gazetă, ca şi când ar vrea să mai scoată ceva de acolo. Unul mai tânăr, ţine să-şi spună şi el cin «intui. — De pe partea asta putem fi liniştiţi. în semne de acelea nu mai crede nime astăzi. Vârcolaci nu-s cum nu sunt acum Ia mine în palmă bănuţi. Oamenii însă îşi aveau credinţele lor şi pe lângă aceasta ţineau tare mult la Pătruţ. De o parte că înainte vreme ţinuse bădicul crâşmă mare, ii ospătase pe toţi de multeori, iar de altă că era om de nu se clătea iac’aşâ de orice vânt. Român să fi fost, care să-l poată înfrânge pe Pătruţ. Că de aceea nu mai ţine dânsul ciâşmă acum. Vârtutea lui de român i-a adus pacostea pe cap. Că eră înaintea unor alegeri de deputat, şi venise un străin să-l îndemne să ţie cu Iuda. Da bădicul i-a pus mâna ’n piept şi i-a dat vânt pe uşe afară. Atunci a venit un finanţ şi a început cu ameninţările. Bădicul l-a tot ascultat, şi când acesta n’aveâ ce să mai zică, l-a luat de mână şi l-a dus la părete. — Vezi, domnule, chipul de colo, hârtia aceea? — Văd. — Dac’o vezi, mi-ai şti spune cine-i iscălit acolo ? — Cum să nu, directorul de finanţe. Bădicul aci zâmbi pe supt mustaţă: — Mi se pare mie că nu-i fi D-ta acela, şi-l privi in batjocură din creştet până ’n tălpi. — Apoi vezi, dacă veniâ chiar el, care-i iscălit să-mi zică: bade, dacă nu votezi cu noi, perzi licenţa, poate că tot mai credeam. Dar cu D-ta nu vreau să stau de vorbă. Cela s’a dus ca din puşcă, dar după alegeri bădicul Pătruţ a trebuit să-şi încuie crâşma. Dar nu i-a părut rău. Nu zău lui! O spunea * www.dacoromanica.ro 172 LUCEAFĂRUL Nrul 8. 1908. cu fală aceasta. Vin găseşti şi ’ntr’alt loc, dar om ca el mai rar, spunea bădicul de erâ cât de cât în voie mai bună. Serile de-arândul se aduna în crâşma asta nouă, cu prietinii lui vechi. Le spunea istorii din gazete, noutăţi cari de cari mai minunate. Că de cetit cetea el, dar slab de tot. Câteva din literile celea mari nici nu le cunoştea. Dar din trei patru cuvinte cetite lui i se părea că ştie tot ce-i acolo. Gazeta îi veniâ regulat în toată Sâmbăta, şi el să fi cetit numai trei şire din ea, se simţea deodată par’că alt om, mai neabătut, mai vrednic de cinste de cum a fost înainte. Şi când se ’ntâmpla vr’odată sara, să vie Pătruţ mai târziu, oamenii îl aşteptau ca pe spini. S’au fost dedat cu el să le spună regulat veşti despre trei lucruri: cum mai stăm cu ţara, ce mai face împăratul şi cum mai curg războaiele. Şi cu toate că la aceste trei întrebări miezul răspunsului erâ tot acesta: cu ţara stăm rău. de ’mpăratul nu prea ştie nimeni ce face, iar războaiele curg, colo departe, bubuind din tunuri de se cutremură marginile pământului, — vorbele se ţeseau multe în jurul acestui miez, de Pătruţ şi de alţii, de-ar fi putut povesti toată noaptea. Aceasta însă numai când bădicul nu lua iute ’n cap. Oă de se afumă cât de cât, lăsă la o parte şi ţara, şi pe ’mpăratul şi războaiele, şi vorbiâ despre sine. — Măi prietinilor, am şi eu o vorbă Eu zic aşa: dacă te-a făcut mamă-ta mânz nu poţi să fi lup. Ori alta: dacă muierea ţi-a făcut de mâncare plăcinte, nu poţi mânca mere pădureţe. Aşâ şi eu. Dacă-s om după toată forma, e că aşa m’a făcut mama. Şi numai de una-mi pare rău, că voiu muri şi nu s’a afla om în locul meu. Că eu, dacă-i vorba, spun la tot omul adevărul în faţă. Chiar când ar fi să mă umilesc pentru asta una, şi tot o fac. Acum voi credeţi de pildă, că io-s cine şti ce lucru mare. Când cetesc din gazetă şi vă spun, vi se pare că vă grăeşte om din altă lume. Cu toate că nu-i chiar aşâ, dragii mei. Ştiu eu ce ştiu, pe lângă voi, dar eu pe lângă alţii, de pildă pe lângă fiertatul popa Savu, nu ştiu nimic. Odată mergeam la târg cu fiertatul Şi tot drumul n’a mai contenit, mi-a făcut zic, politica din toată lumea. Da eu dela o vreme i-am spus şi d-lui adevărul în faţă. »Lasă-mă, părinte Savule, — zic— mie-mi spui d-ta de acestea ? Mie nu-nii spune d-ta de acestea, că eu dacă le aud fac numai primejdie şi revoluţie ’n popor. Zău aşâ, părinte, zic, eu fac revoluţie ’n popor, dacă-mi spui d-ta atâtea grozăvenii şi nedreptăţi*. Ş’a râs părintele Savu de să se bolnăvească, când i-am spus aşâ. Dela păţania aceasta treceâ la altele: cum a spus el adevărul verde în faţă domnilor mari, şi le-a dat peste nas, şi cum a tras tot el scurta, dup’aceea, »dar ce să faci dacă te-a făcut nm-mă-ta lup, poţi tu să fi mânz?» întrebă bădicul pe vr’unul din cei de faţă. — Vezi bine că nu pot, bnciule Pătruţ. — Noa, vezi! Când erâ treaz însă se ţineâ de politică, şi n’ar fi spus pentru toată lumea istorii ca aceea când n’a ’nţeles el pe popa Savu. Vorbiâ, mestecând u-Ie, despre granatirii lui Napoleon, »mari şi graşi ca nişte uriaşi, cu feţele umflate», despre deputaţii din casa ţării, «cari iac’aşa bat şi ei din gură să nu tacă» cei străini, vezi bine, nu ai noştri. Ai noştri? «Dumnezeu să-i ţină, să-i mai alegem şi la anul!« Spunea despre vlădicii noştri, «cari îşi pun mâna ’n barbă, şi nu se dau pân’ nu scot carul din pietri» adecă până nu iasă ei biruitori. Când ajungeâ cu vorba la vlădici, totdeauna aminteâ de păţania episcopului Inochentie. Cine ştie de unde-o auzise, poate dela popa Savu. — Ştiţi voi, mă, ce a păţit vlădica Inochentie când s’a dus la dietă? Nu ştiţi! Vezi că n’aveţi de unde. Apoi bun, să v’o spun eu. Zice că pân’ atunci nu lăsau pe vlădicii noştri între domnii cei mari, în dieta ţării. Vezi că erau mai tari Ungurii şi mai slab Neamţul, adecă împăratul. Da ’n urmă a dat Dumnezeu de a eşit Neamţul mai tare. Şi atunci i-a dat scrisoare la vlădica Inochentie să meargă şi el în dietă. Zice că dupăce a întrat el acolo, Ungurii îl priviau chiorîş şi-l batjocoreau cu privirile. Dar unul din ei strigă ’n gura mare cătră altul: »Ce caută Saul între proroci ?« Erâ, să vede, o vorbă de batjocură asta şi Ungurul a spus-o pe letinie. Da pân’ n’apucă ei să râdă zice vlădica nost cătră el: «Caut măgarii tatii că s’au pierdut». Şi n’a râs nimeni ci atâta se mâniară pe Ino-chentie, de erau să-l arunce pe fereastră din casa ţării. Bădicul Pătruţ dacă băgâ de seamă că-1 ascultă www.dacoramamca.ro Nrul 8, 1908. LUCEAFĂRUL 173 mulţi, ţinea să-şi spună părerile despre multe celea. De pildă nu-i plăcea cum cânta dascălul cel tânăr în strană: »Măi la dascăl trebue să fie piept odată, nu iac’aşâ o scândură. Ăsta a nost par’că se mârâie un mâţ. Şi dă să răguşească de par’că mâncă tot moare de .curechiu. Dascălul să cânte de numai să i se legene glasul prin biserică. Şi popa iar. Popa să cetească evan-gelia de să gândeşti că spune dintr’o gazetă, să înţeleagă tot creştinul. Mai ciudă-i erâ lui bădicul Pătruţ pe advocaţi. »Să-mi spuneţi voi de ce-s buni să fie şi ei în lume? Că ’n şcoală nu ’nvaţă po copii, liturgia n’o slujesc, gazete nu scriu. Ei iac’aşa, fac pe oameni să-şi mânce averile. Şi-s domni mari, bată-i comedia. Când iasă pe sate la execuţii vin în nişte căruţe, ca baronii. Şi oameni-i înconjură cu căciulile in mână, de gândeşti că le cer de pomană*. Intr’o sară însă veni tare abătut la crişmă, cu gazeta în mână. Se puse pe un scaun, şi nu-i veniâ să zică nici o vorbă. Ceilalţi într’un târziu se mirară de tăcerea lui Pătruţ. — Chiar nu mai este nimic nou în Iunie, bă-dicule Pătruţ? întrebă unul. El n’a răspuns, ci privind in podele, se gândiâ mereu la celea câteva şire ce le putuse ceti. Cuvintele de acolo ii săgetară adânc inima, şi o durere mare îi copleşiâ tot sufletul că nu poate desluşi, cu câtă ştiinţă are el, tot ce-i scris acolo. S'a trudit destul acasă, dar n’a putut să-i afle înţelesul adevărat. Privea apoi iar gazeta, din jos la »foiţă*, dar şirele îi jucau înaintea ochilor. intr’un târziu zise: »Este aici ceva tare frumos. Se zice de lupte mari, de holde de aur, de păgâni, şi tot mereu se spune de draga mea ţară. Eu nu ştiu bine ce-i şi de aceea ru’am gândit să chemăm pe dascălul s’o cetească el. Un fecioraşaşi plecatdupădl învăţător. O taină, o presimţire nedesluşită li se coborîră tuturor în suflet, şi aşteptau. Bădicul Pătruţ nu mai zise nimic, pân’ ce nu se ivi în crâşmă dl Dumitru. — Iacă, dle învăţător, să faci bine să ne ceteşti d-ta puţin aici, zise bădicul, şi arătă cu degetul gros la »foiţă*. Dascălul îşi drese glasul, rămase în picioare, şi începu să cetească. »Frumoasă eşti ţara mea, tu cea mai mândră între ţările sămânate de Dumnezeu pe pământ*. Erâ reproducerea unui cânt din »Cântarea României*. Dascălul cetiâ înainte cu glasul dela o vreme nespus de mlădios, înmuiat în lacrimi par’că, iar bădicul Pătruţ şi ceialalţi, cu frunţile ridicate priveau ţintă la dl Dumitru. O căldură tainică le străbăteâ tot mai tare trupurile muncite, obrajii la unii li se aprinseră, la alţii păliră. Frumseţea şi bogăţia ţării, răutatea duşmanilor, bunătatea şi paza lui Dumnezeu, dumnezeul părinţilor noştri* li se desprindea înaintea ochilor ca într’o icoană vie, caldă. Şi unde şi unde, şe auziâ câte un suspin înăduşit, câte un oftat dureros, în ochii altora se iviră lacrimi. Ei n’au auzit în viaţa lor cuvinte aşa de dulci, cari să amintească atâtea, cari să pătrunză aşâ de adânc. Şi când a terminat dl Dumitru, oamenii tăcură încă mult, cu ochii duşi departe, în nemărginit. ‘ Târziu, începură apoi să vorbească încet, potoliţi despre vremuri de altădată, crâmpee din luptele şi suferinţele de veacuri, aşâ cum le auziră dela părinţii lor. Bădicul Pătruţ însă nu putea zice nimic. Privea stăruitor într’un ungheţ al odăii, şi când simţi că nu-şi mai poate ţinea lacrimile, trecu cu paşi mari spre uşe, să-i zbicească lacrimile, vântul nopţii de afară. N’a mai dat cu săptămânile pe la crâşmă. Când vem iar, oamenii îl întrebară de noutăţi. Dar el Ie-a spus aşâ cu gura jumătate câte ceva, apoi adause: »astea-s fleacuri. Da ia să vedem noi ceeace ne-a cetit în sara aceea dl învăţător* Şi el scoase din şerpar gazeta cea veche, frumos împăturată, şi începu să le cetească fragmentul din »Cântarea României*. Ochii lui lunecau acum peste şire ca pe-o apă întinsă, şi cuvintele curgeau calde, binefăcătoare. în săptămânile cât nu dase pe la crâşmă, a tot cetit fragmentul acela, aşâ că acum îl ştiâ de rost. I. rtgârblceanu. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1908. 17 4 Noemvrie. Sunt tot mai multe foi In prag în fiecare dimineafă, — Sunt tot mai multe foi în prag ... Şi-i tot mai deasă ceafa ’n zări în Fiecare dimineafă, — E tot mai deasă ceafa ’n zări... Deschidefi uşa binişor în diminefile cu ceafă, — Deschidefi uşa binişor... Sunt frunze care vin de mor în pragul vostru peste noapte, -Sunt frunze care vin de mor... Şi nu cântafi până nu ştifi De prin vecini e voe bună, O, nu cântafi până nu ştifi... Atâtea suflete se sting în diminefile cu ceafă, — Atâtea suflete se sting!.. Şi-ar fi păcat un câni voios Când poate-alături plânge-o mamă, — Ar fi păcat un cânt voios... Elena Farago. O seară.*) Aş vrea să ’ntreb, să spun măcar Un biet cuvânt de mângâiere, Dar stau pe loc, fără putere, Cu ochii afintifi spre car... ,B’,a dus să râdă altor zări Aprinsa cerului lumină, S’au strâns zorelele ’n grădină Şi creşte umbra pe cărări. Se 'nclină crengile acum De parc’ar spune noapte bună, — în seara cu pătrar de lună, Şi nori ce par undiri de fum. — A poposit un car pe drum Şi ’n poartă umbra i se arată; — Aud o voce tremurată, Şi-un bocet îi răspunde-acum. — Mă pomenesc, fără să ştiu, Cum am ajuns, în pragul porfii... ... A fost înfiorarea morfii Căci carul duce un sicriu. Pe lângă boi i-un biet moşneag, Şi ’n car lângă sicriu o babă, Se curmă tânguirea slabă, Şi eu stau ţintuită ’n prag ... *) Din volumul Şoapte din umbră sub tipar. Sărmani bătrâni, ce v’afi făcut în preajma mea popas durerii, Doi ce plângeaţi in umbra serii, Şi v’afi oprit când m’afi văzut, O, voi ce nu v’am întrebat Nici „încotro"? şi nici „de unde" ? -De unde să puteţi pătrunde în gândul ce m’a zbuciumat!.. Lumina vieţii vi s’a stins, Şi e nespus de grea durere, — Dar v’afi află o mângâiere De-afi şt) durerea altui plâns: — E plânsu ’n veci nepotolit Ce-şi stoarse lacrima din sânge, Când n’ai măcar pe cine plânge, Şi simţi că drumul fi-i sfârşit... Elena Farago. *=*=5*? www.dacoromanica.ro Nrul 8, 1908 LUCEAFĂRUL 175 Sângele Solovenilor.*) — Fragment. — Dup«“i vro-o câteva zile senine şi călduroase, începură iar ploile şi Andrei stătea în casă, ducând viaţa închisă şi liniştită care-i priâ. Prindea faţă şi putere, dormea mult, mânca mai bine, se sculă la vremea prânzului şi după prânz cetiâ. Descoperise în biblioteca pregătită de Isaie, cărţi bune şi frumoase. Pe bătrân nu-1 întâlniâ decât la prânz şi la cină; serile le petreceau uneori împreună, în salonaş, cu ferestrele deschise, duşi po gânduri şi schimbând vorbe puţine. Băiatul părea melancolic adesea; aceasta o atribuia tată-său schimbării traiului şi dorului după plăcerile Parisului, de aceea ii şi respecta muţenia, nu-i tulbură visările şi-l lăsă purtat de gândurile ce vedea că-l răsfaţă şi-l fac să plutească cu tot sufletul. »Lasă« — se gândiâ Isaie Murat — »cu încetul, nu deodată, — are să se ’nveţe el, are să se deprindă, şi când o prinde dragul moşiei nu-1 mai deslipeşte nimeni». Alteori îl atrăgea la câte o partidă de pichet şi dovedea cu mulţumire, crescându-i inima, că Andrei joacă cu eleganţă, dar fără patimă. Ca să se ’ncredinţeze şi mai bine propuse jocul pe bani: — Ştii ce, Andreiaş, hai să facem jocul mai viu, ca să fie mai atrăgător: pe un galben; vrei? — O ! nu, nu. — Ai dreptate ... un galben ... prea puţin i pe doi, pe cinci, şi sunt sigur c’ai să mă rămâi: tu joci ca un prinţ şi eu ca un babalâc prost, de vremea veche ... Dar Andrei se ’mpotriviâ hotărît: — Nu, lasă şi aşâ; e foarte plăcut şi pe nimic... Aşadar gândul câştigului nu-1 ispitiâ! Eră o mare chezăşie pentru viitorul copilului şi pentru pacea sufletului îmbătrânit al lui Murat, care destule văzuse, prin multe trecuse şi ştia. »Căr-ţile», îşi vorbea sieşi »nu-i plac, viţiul cel mai otrăvitor nu l-a atins, învăţătura i-a fost destul de bună, doctoratul în ştiinţele politice şi administrative, nu era o patalamă grozavă, care să-i deschidă căile largi ce duc la onoruri şi dregătorii grase, dar e un semn vădit că n’a pierdut vremea de-a surda prin străinătăţi!» Apoi Murat nici nu se gândea să-l împingă pe Andrei spre *) Din volumul ce se va pune sub presă în curând. cine ştie ce slujbe şi măriri; să fie om cu creştere bună, învăţătura să-i ajungă ca să nu i se închege limba ’n gură şi să poată ţinea piept la vorba oamenilor cu ştiinţă, să se ştie descurcă cu cinste lăsând o bună părere pe unde o trece prin viaţă. Atât şi prea destul. Şi de atât credea că se încredinţează el pe fiecare zi. îndeletnicirea lui Andrei, cariera lui, viitorul, îi eră plugăria sănătoasă, şi avea s’o înveţe, să-i cunoască tainele, s’o îndrăgească, ca să se bizue bătrânul că pogoanele au să treacă nepoţilor şi strănepoţilor lui, întregi, neciuntite, ba şi mărite şi îmbunătăţite poate. Credea, dar, Isaie Murat, că poate privi cu toată încrederea ziua de mâne şi asta-i eră de ajuns ca să fie mulţumit. Câteodată, e drept, îi da de gândit bătrânului puţina inimoşie a fiu-său, îşi amintea — nu putea uită de fel — ziua întoarcerii lui în ţară, la gară, când el îl adăsta setos de o alintare dragă, cum întinsese braţele deschise şi cum Andrei plecase fruntea, rece, spre buzele lui; răceala şi nepăsarea cu care privea toate. îl mai nelinişteau, încă, unele porniri aspre ale lui Andrei, eşiri furioase, palmele ce primiau slugile şi argaţii pentru cea mai mică vină şi mai vârtos îl ustură răutatea cu care se purta faţă de Mitruţ, pe care, mai mult ca pe toţi şi mai fără cuvânt ca pe oricare, îl prigoniâ. îi era şi acum in urechi plesnitura de biciuşcă cu care-1 croise peste ureche pe îngrijitor, fiindcă aflase un cal neţăsălat, pe care zicea c’aveâ de gând să-l încalece în ziua aceea, deşi pân’ atunci nu eşise niciodată călare... Dar îşi aducea aminte că aşâ fusese maică-sa, cucoana Iriţa, şi atunci, cutremurându-se, i se perinda viaţa cu răposata, se vedea pe el îndurându-i toanele, tăcând şi oftând, o vedea pe dânsa, ţipând toată ziulica, purtându-se cu slujite ca cu nişte roabe, zăriâ pe Vetuţa chelăriţa, cea mai harnică dintre femeile dela curte, ascultătoare şi bună, supusă la munci neomenoase, prăjindu-se la bucătărie pentru dulceţuri, cusând noaptea în loc să doarmă, trimeasă pe picioare la Turnu pentru o horbo-ţică, pentru o pantlicuţă, pentru ce-i trăsneâ prin minte răposatei. Să fi eşit copilul tot aşâ de aspru ca mamă-sa, la care totuş, Murat se gândiâ şi cu milă, o plângea şi-i aprindea la mormânt, www.dacoramamca.ro 176 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1908 în fie ce Sâmbătă, o lumânare? Să-i fi sămâ-nând cum samănă două picături de lapte? Tare se temea de asta şi mult îl înjunghia în inimă atunci. Că ce folos de toate însuşirile bune ce vedea întrupate în copil! Ce folos că averea n’o să se risipească şi o să se păstreze! Ce folos de frumseţile trupeşti ale lui Andrei, cap tăiat al Iriţii, dacă n’o şti să-şi câştige inima supuşilor lui după moşie. Ce folos! Gândurile astea-1 frământau mai mult, când era faţă ’n faţă cu Andrei, jucând obişnuita partidă de pichet. Băiatul schimba talonul ori se gândea ce să joace şi tatăl său îl privişi înduioşat, uită ce să joace, ii tremurau cărţile mână şi scăpă câte un oftat înăbuşit, pe care Andrei nici nu-1 auziă. Când se ’ndreptă vremea, în toamnă, şi incepii culesul porumbilor, Murat, care pân’ aci lăsase totul în grija lui Mitruţ, socoti de cuviinţă, să meargă însuş,să privegheze munca, culesul, dijmuitul, căratul şi dusul la magazie, luând şi pe băiat cu dânsul, ca să prindă inimă pentru ogor. Andrei, ca o maşină întoarsă, nu se ’mpotriveâ la nici una din vorbele tatălui său, îi împlinea toate dorinţele şi se arătă ascultător. Lua seama la munci, la mijlocirile blajine ale bătrânului, când se făcea vre-un lucru pe dos, la porunci şi nu se amestecă decât când i se păreă că vre-un învoit se abate, că vrea să ’nşele de sub ochi. Dar nu făcea ca Murat să ţină de rău, cu bunătate şi să facă pe vinovat să se căiască, — se ’nroşiâ, scrâşnea, înjură şi loveâ, se făceă straşnic, nu mai săinănâ a om şi nici nu mai puteâ vedeă căutătura rugătoare a ochilor lui Murat, ce de zis, nu voia să-i zică nimic. Lui Mitruţ, fie că n’aveâ altcum, fie că-şi făcuse o socoteală, îi dedeă mână tot slobodă ca şi tatăl său, dar când îngrijitorul luă prea cu binişorul pe vre-un ţăran, sau îl mustră prea cu dulceaţă pentru lenevie ori vre-o neregulă, se năpustiă asupră-i cu învierşunare, îl învinovăţiâ de necinste şi de tovărăşie cu hoţii şi trândavii ce risipesc avutul şi-l ameninţă c’o să-l alunge. în zile de astea se ’ntorcea acasă posomorit, trecea deadreptul în odăile lui, seferiăde orice întâlnire, ocoliâ privirile cuconului Isaie, se inchideâ in casă, se tolănea pe sofale, pradă neastâmpărului, se ’mbătă, apoi se di-chisiă, se gătea ca pentru mers la nuntă, cetiâ ce cetiâ, ori eşiâ să se plimbe, singur, pe cărări dosnice, prin crâng, purtând totdeauna şi din deprindere în buzunarul dinapoi al pantalonilor, un revolver încărcat. Lui cuconu Isaie nu-i scăpă nimic din vedere, îi sângeră inima de cele ce vedeă. Se simţiâ împins să cerce cu vorba pe lângă Andrei, să-l abată dela cruzimile lui, să-i spună, frumos şi blând, că nu e bine ce face, să-şi schimbe firea, şi plecă hotărît, crezând că şi-a adunat toate puterile, dar picioarele i se împotriveau, mergeă până la jumătatea sălii şi când zăriâ uşa odăii lui Andrei prin întunerecul colţurilor, se răz-gândeâ şi se ’ntorceâ în odaia lui... Ziceâ atunci, că e mai bine să rabde, să tacă, că de unde ştii cum îl priveşte fiu-său, cum îl ascultă şi ce-i zice. Şi tăceâ, decât la cine ştie ce să se strâm- Dela «Tinerimea artistică». www.dacoromanica.ro Nrul 8, 1908. LUCEAFĂRUL 177 foreze, decât să şi-l instreineze dela suflet, şi inima să-l piarză... I se ’ncreţeâ pielea pe trup şi-l zguduia groaza, în ceasurile goale, când vedea că Andrei e slab altfel, fără curaj; că s’ar putea să facă o nelegiuire, într’un ceas rău, să lovească de moarte. Şi ce s’ar fi făcut el fără puterea întrupată în dragostea şi supunerea pe cari oamenii de pe moşie o purtau lui, lui Isaie... Ce nu s’ar putea întâmplă, când n’ar mai fi ol, când ochii lui n’ar mai grăi, când gura lui n’ar înbunâ, când faptele lui n’ar inmuiâ. E nevoiaş, o bicisnic, strigă ceva înăbuşit în inima lui Isaie, n’ar fi în stare nici moartea s’o înfrunte voiniceşte, cum o înfruntau moşii şi strămoşii lui, nici să moară bărbăteşte, cum muriau .Muraţii altădată. E sânge din sângele Iriţii, e plămădeală de Solovean. Şi se plimbă prin casă, fără odihnă, se simţiâ ud de o năduşeală rece, se chinuia şi se azvârleă pe pat ca să i se arate Iriţa, cum se şi ’ntâmplase odată, venind palidă, căzândui la picioare leşinată, dupăce chinuise pe o bucătăreasă unguroaică, ciupind-o cu cleştele, smul-gându-i părul de pe cap, iar unguroaica, dupăce plânsese, dupăce se rugase, nemai având încotro, ridicase satârul să-i crape capul, urmărind-o apoi, în fugă, până ce intrase, ţipând, în ietacul lui Isaie. Astea-i prăpădeau toată odihna, îi mâncau zilele şi pacea, îi goneau somnul, îi dau junghiuri şi nu-1 slăbiau nici noaptea . . . Când credea că poate's’a-ţipească îi veniau vâjieli în urechi, îi hăuiau creerii, auziâ vaete cumplite, şi toate i se părea că vin dinspre odaia lui Andrei. Atunci eşiâ din aşternut, cătâ hainele bojdicăind prin întunerec, se ’mbrăcâ şi eşiâ, pe dibuite, ajungeâ la odaia lui, punea urechia, ascultă, şi nu se întorcea în pat până ce n’auziâ horcăitul adânc al somnului fiu-său, ce dormiâ străin de suferinţele bătrânului, străin de el însuş. Trupul i se înmuiâ, cuconului Isaie, mintea-i Dela «Tinerimea artistică*. www.dacoromanica.ro 178 LUCEAFĂRUL Nrul 8. 1908. slăbea, i se pustia sutletul şi se simţiă nenorocit. Suferiâ însă, suferiâ cu bărbăţie, nici nu se plângea şi nici n’arătâ cuiva, căci truda purcedeâ dintr’o dragoste mare şi nemăsurată pentru copil. Acutn nu se mai culcă, ca altădată, la vreme regulată, nu mai stă de vorbă cu jupâneasa Ca-tinca, nu se mai îngrijiâ de ce o să mănânce a doua zi, nu mai mergea după vânat, vesel şi fără grije, şi nici pe la Antache Boian nu se simţiă îndemnat să se ducă, ca să uite de urât, ca să facă planuri, să vorbiască de Andrei, cum făcea când eră dus la învăţătură, să se bucure de Sofiţa, să-şi tăinuiască amândoi bucuriile şi să se gândească la unirea copiilor. Se gândiâ mai des însă la Mitruţ. Mai mare i se făceâ mila de dânsul, se posomoră când cetiâ pe faţa lui urmele cruzimilor lui Andrei, iar în aiurările lui cele negre, în nopţile neliniştite, îl vedeâ piept la piept cu copilul, cu Andrei, luptându-se amândoi, înfigându-se mâna de oţel a lui Mitruţ în beregata lui Andrei, sfăşiindu-se carnea de pe amândouă trupurile, bătându-se de moarte, — desluşiâ un lac mare de sânge în care zăceâ scăldat şi cald încă, trupul lui Andrei. Vedeâ pe Mitruţ fugind, cu părul vâlvoiu, cu mânile pângărite, cu cămaşa numai stropi de sânge, cu ochii bolbocaţi, cu trupul cutremurându-i-se... Vedeâ pe Abel ucigaş şi po Cain ucis şi se deşteptă, năduşit, şi-şi da cu mâna pe frunte, aprinzând lumânarea şi cătând să se desmetecească, s’alunge arătarea... Şi se porneâ pe plâns, şi se temeâ să n'ajungă odată lucrurile aşâ, iar Mitruţ să fie cel nevinovat. Atunci începea să i se bată inima, să se înnece şi să simtă lipsă de aer. Vedeâ că-1 întoarce boala lui cea veche de inimă, chemă pe Catinca, o puneâ să boscorodească prin dulapuri după doctorii uitate şi trimetea după doctorul Enghel, la Turnu. (Va urmă.) Catolic Theodorian. Sonete. i. O stea s’aprinde, tremură în zare, Trecând uşor pe-a cerului tărie. — Acelaş drum de-o lungă veşnicie Prin noaptea ’nlăntuită în visare. Rătăcitor pe calea mea pustie, Privesc uimit la steaua ce răsare, Şi, luminat de-o rază trecătoare, Atâta dor în sufletu-mi învie. Curată stea, minunea mea streină, Privirea ta adâncă mă ’nfioară Şi raza ta gândirea ’mi însenină. Simt focul tău, ce-asupra mea coboară, Şi nu pricep că tu tresai, lumină, De groaza nopţii care te ’nconjoară. II. Deasupra mării trece-o rândunică ... Iar marea geme, urlă de mănie, Şi, ca blesteme pline de urgie, Spre ceruri valuri negre ea ridică. Zadarnică i nebuna vijelie, Căci bolta înstelată n’o despică, Şi valurile, tremurând, cu frică Spre jărmul negru iarăşi va să vie. Iar rândunica îşi urmează sborul, Cântând — un vesel mag condus de-o stea, Departe, spre lumină-o poartă dorul. Şi nu priveşte iadul de sub ea. Curând, curând o să se spargă norul... Tot înnainte, rândunica mea! I. (1. Soricu. www.dacoromanica.ro Nrul 8, 1908. LUCEAFĂRUL 179 Jubileul Gazetei. Zilele acestea s’a prăznuit în linişte una din cele mai frumoase şi mai curate sărbători ale noastre. Cel mai vechiu ziar românesc şi-a serbat iubileul de 70 de ani. Noi, cari ne-am smuls în pripă din dibuirile dureroase ale unui trecut de istovirea tuturor forţelor, avem totuş titlul frumos de mândrie, că dintre neamurile acestei ţări putem arăta cel mai vechiu organ de publicitate. Şi e mare importanţa acestui fapt. Oricine îşi poate da seama cât de grea, cât de spinoasă e calea ziaristicei noastre. Vedem cu toţii cum în zilele noastre, după o muncă de jumătate de secol, după răspândirea unui interes mai viu cultural, cât de greu se desfăşură viaţa ziaristicei. Cât de ingrată e meseria bietului gazetar şi, în schimb, ce factor hotări-tor e in viaţa publică un organ de publicitate. Ne putem închipui rostul unei gazete înainte cu şapte decenii. Cărturarii a-ccsfni neam ii puteai numără pe degete, iar rândurile bieţilor iobagi chi- Iacob Mnreşianu. nui$ 86 fră‘ mântau de durerile traiului zilnic feriţi de orice creştere culturală. Preoţii noştri erau singura tagmă îm-prietinită cu cartea, ei sloveneau cărţile bisericeşti şi se îndeletniceau arare cu »meşteşugul slovei», înfăţişând toate greşurile cinstite ale începutului... în aceste zile de frământare, când la şcoala din Blaj abia se lămureau zorii unor zile mai bune, la „anul 1838 — 15 Martie, a scos tânărul cărturar, Gheorghe B ari ţiu cel dintâi număr al »Gazeteide Transil va ni a». Bariţiu a înţeles trebuinţele vremii lui. Făcând începutul cu «Foaia literară* numită mai târziu «Foaia pentru minte, inimă şi literatură» după două luni câştigând cu multă trudă «slobozenia celor mai mari» harnicul învăţat a izbutit să intiripe «Gazeta». Din cuvintele evanghelice cu cari a început acest condei viguros lupta nouă a tiparului se pot desluşi preocupările înalte şi tendinţele acestui sutlet frumos:... «Lăţirea ştiinţelor şi a cunoştinţele r, i mpă rtă şi rea ideilor la toate plasele de oameni! strigă astăzi toate naţiile, toate stăpânirile cele înţelepte şi ^ părinteşti; m ijloace le la acestea . sunt cărţi 1 e, literatura, scrierile periodice lăţite şi pro-p o v e d uite la toţi. Nouă acestea ne 1 i p s i â; i a t ă că ni s’au dat atu nei, când celelalte naţii cu noi îm- , ... . Aurel Mureşianu. preună locuitoare, încă au a|juns să cunoască cumcă luminarea şi desv ălirea i d ei lor unui popor, cum este al nostru, poate să-l puie în stare a contribui fiziceşte şi moraliceşte la fericirea patriei, într’a căruia sân ne-am născut şi ne hrănim»... In acest semn s'a pornit apostolatul celui dintâi redactor al Gazetei... (ilieorglm Rnriţiu. www.dacoromanica.ro 180 LUCEAFĂRUL Nml 8, 1908. Alături de puternica activitate pe terenul discuţiilor politice i-a urmat şi cu îndrumările de ordin cultural. In »Foaia pentru minte* se publicau bucăţi literare izvorîte din truda cărturarilor acelor vremi cu gândul bun şi uneori chiar cu oarecare agerime a condeiului. Nu peste mult s’a început şi colaborarea lui A n -dreiu Mureşan, al cărui glas de tulnic turnă în versuri puternice nădejdile vremii. Socotim de interes a înfăţişa câteva crâmpeie din începutul depărtat al acestor năzuinţe literare. Dl Dr. I. Lupaş în broşura: »Un capitol din Istoria ziaristicei româneşti-ardelene* prezintă în următoarele o icoană a încercărilor literare cu cari a început «Foaia literară* a lui Bariţiu: •Foile trebuiau scrise într’adevăr «pentru multe plase de oameni*. Pentru a putea cunoaşte, cât de diferite erau aşteptările unora şi altora, sunt interesante scrisorile publicate de Baripu în primii doi numeri ai »Foii literare* şi desprecari el spune, că ar fi sosit Ia redacţie din public. (Totuş credem a nu greşi bănuindu-le izvorîte din chiar peana lui Bariţiu, cel puţin unele din ele.) •Scrisoare a unui bărbat serios* cere: »Dă-ne nouă d-ta (dle Redactor) po cea mai plină de învăţătură din toate povestirile, Istoria, fără nici o podoabă sau modă, singur adevărul cel istoricesc simplu şi frumos să o înfrumseţeze; adă-ne descrieri de vieţile bărbaţilor celor mari, din veacurile vechi, precum şi cele mai de apoi;_ noi tocmai acum avem trebuinţă de pilde, de care minu-nându-ne să Je şi urmăm; — cruţă rogu-te gustul duhului nostru, nu ne face greaţă cu zaharicale romantice, dă-ne o hrană mai sănătoasă şi mai împuteritoare*! •Un umorist* ar dori vioiciune şi lucruri înveselitoare «pentru lucruri ştienţifice să îngrijească sistematicii şi profesorii, iar de supărări şi neplăceri să îngrijească soartea; ei să i se scurgă ochii*... •O doamnă boerească* cere litere latineşti, »cari ar sta mai bine pe toaleta noastră*. în «scrisoarea unui cuprins de iubirea literaturii* se zice: «Foile D-V. să slujească de mijlocitoare între deosebitele dialecturi, să păzească toţi paşii, ce să fac în literatura românească*. «Scrisoarea unui duh frumos* cere «soneturi, ode, versuri galante, traduceri sănătoase, înştiinţări şi critici asupra productelor poetice străine*. «Scrisoarea unei demoasele sau coconiţe* cuprinde următoarea dorinţă aşternută în versuri demne de cuprinsul şi de autricea lor: «Eu aş petrece într’o ţeară de fantazii, Unde-amiroasă flori romantice mi de mii; Unde ’nfloresc istorii şi novele de dor, Unde joacă feţe trandafiri de amor Unde se plimbă visuri dulci în sus şi ’n jos, Unde peţitorul este îngrijat şi doios. în scurt eu aş ceti istorii şi novele, Care ne spun de căsătorii fără jale*... «Un patriot* cere ca foaia «să nu fie un loc de repaus pentru cei bolnavi de minte, ci un magazin de idei sănătoase*. «Un negustor şi econom* scrie: «eu voiu să auz de an mănos şi sterp, de secetă, roada bumbacului şi a urezului... foaia D-V. ar fi să o hotăreşti numai pentru folosul nostru. învăţaţii cetesc destule cărţi în limbi străine*. Iar de încheiere urmează îndoiala, exprimată prin pretinsa scrisoare a «unui bătrân* sceptic, care se teme, că redactorul se va băga în cheltuieli zadarnice şi termină exclamând: «Unde o s'o mai scoată şi Bucuroştenii ăia, care vă băgară fumuri nouă în cap*! Bariţiu, cercând a da un program pentru foaie, promite, că va ţinea seamă de pofta abonaţilor. «însă scoposul cel de căpetenie nu-1 vom pierde din ochi; cele ce sunt Românilor de neapărată trebuinţă vor precumpăni pe cele folositoare sau numai desfătătoare*... Câte schimbări nu s’au perindat dela aceste timpuri până în zilele noastre! în curs de 70 de ani «Gazeta Transilvaniei* trecută cu vremea sub conducerea lui Iacob M ti r eşi a n u şi a actualului director Dr. Aurel Mureşianua îmbrăţişat toate problemele vieţii noastre publice. Alături de discuţiile cari tratau chestiunile de politică militantă, acest organ a urmat mai departe programul începutului cultivând şi partea literară, chiar după încetarea «Foii pentru minte*. Colecţia celor şaptezeci de volume cuprinde istoria tuturor frământărilor cari au sbuciumat poporul nostru în cea mai importantă epocă. Dela paginile înegrite cu tiparul greoiu al slovelor chirilice şi până în zilele noastre «Gazeta Transilvaniei* înfăţişează povestea neamului românesc, accentuează aspiraţiile acestui popor asuprit şi luptă cu cinste pentru credinţele unor oameni cu sufletul curat. Pentru această muncă de idealism, pentru truda şi stăruinţa îndelungată va fi pomenit totdeauna în istoria noastră culturală acest vrednic organ de publicitate. www.dacoromanica.ro N rul 8, 1908. LUCEAFĂRUL 181 Scrisoare din Paris. Sada Jacco şi soţul său, cu mica lor trupă japoneză, sunt la doi paşi de Paris. Am avut plăcerea să-i cercetez de câteva ori în vila lor din vecinătatea parcului Montmorency la Auteuil. Acolo, adăpostiţi de copacii bătrâni şi umbroşi, trăiesc liniştiţi, primind prea puţină lume şi eşind numai ca să joace sau ca să studieze arta dramatică franceză, cu ajutorul căreia doresc, să-şi perfecţioneze pe a lor. Din convorbirile noastre am putut reţinea că Sada Jacco e născută în Tokio. E de 13 ani soţia lui Kawa Kami, om politic foarte consi- derat în Japonia, care nereuşind, în-tr’un rând la alegerile de senator, renunţă la tribună şi se devotă artelor, în special teatrului. începu prin a răsturna vechile tradiţii şi se sili să aplice în Japonia ştiinţa teatrală, care dă imagina vieţii în chip mai simplu şi mai real. în acest scop deschise o şcoală şi clădi o sală mare pentru spectacole, unde montă pentru întâia dată piese europene. Sub originala sa direcţiune, actorii, lăsând la o parte costumul naţional îmbracă hainele lui Ilaiuet, ale Negustorului din Veneţia, ale lui Otelloet din »la Patrie*. Şi astfel Sardou este un autor aplaudat şi peste mări şi ţări, în imperiul Nipon, unde numele său cu al lui Shakes-peare se citeşte pe afişele teatrului Japonez, într’adevăr »la Patrie* se joacă acolo, dacă nu in limba franceză, cel puţin în costume franţuzeşti. Trebue să fie minunat; îmi pot lesne făuri imagina, deoarece cunosc Japonezi; am petrecut multă vreme la ei, în ţara lor pitorească. Kawa Kami mi-a vorbit şi despre împrejurarea care a îndemnat pe Sada Jacco să joace pentru întâia oară. Mi-a povestit că odată călătorind cu Februarie 1908. soţia sa şi cu elevii prin Statele Unite, i se făcură propuneri atât de ademenitoare încât primi să dea câteva reprezentaţii. în seara primei reprezentaţii, eleva care avea să interpreteze pe Geischa în piesa cu acelaş nume, se ’nbolnăvi. Reprezentaţia eră să se amâie, când Sada Jacco propuse să joace dânsa. Nu jucase încă niciodată, căci în Japonia legile interzic cu stricteţă unei femei de a apărea pe scenă alături de un bărbat. Dar în America Sada Jacco obţinu un succes nemai pomenit. De zece ori fu silită să reapară pe scenă salutând publicul entuziasmat. După acest norocos început, se aşternu pe o muncă neobosită şi azi îşi adoră arta. La Londra, îmi mai povesti Kawa Kami, juca în-naintea Reginei Victoria, care o felicită călduros. Mai târziu veni la Paris unde în 1900, pe timpul Expoziţiei, se bucură de mare succes. întreg Parisul eră entuziasmat de jocul ei plin de mlădiere şi gingăşie. A fost apoi chemată in toate ţările şi de acelaş succes s’a bucurat peste tot: la Germani la Români, la Unguri, i s’au făcut aceleaş ovaţiuni. De astădată Sada Jacco a jucat la »Thââtre Moderne* rolul de »Hitavo« în »Trei su rori*. E bine secundată de soţul său Kawa Kami, escelent tragedian şi de mica lor trupă japoneză. Piesa e atât de originală încât nu mă pot opri de a o povesti pe scurt, spre a da o idee măcar, de piesele moderne japoneze: Generalul Takiguchi, om rău şi brutal, când petrece câteva ceasuri alături de soţia sa, blânda Hitayo, priveşte cu plăcere la danţul aşa numit »al Leilor*. Jocurile înceată şi un servitor anunţă www.dacoramamca.ro 182 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1908. sosirea cumnatelor sale,' drăgălaşele Chiyo şi Mamayo. Hitayo se bucură din suflet şi le prezintă soţului său. Ele joacă înaintea generalului care încântat de graţiile lor se îndrăgeşte de Chiyo pe care, după joc, vrea s’o răpească. Copila speriată, 8ada Jaeco. plânge şi se roagă. Hitayo, ca trăznită, nu-şi poate desluşi această josnică pui tare, iar Mamayo caută să împiedece plecarea surorii sale. Toate sunt zadarnice generalul pleacă cu victima sa. Hitayo rămâne plângând cu cealaltă soră, când un trimis al generalului vine şi-i spune că soţul ei nu o mai iubeşte şi îi trimite hârtia de divorţ. Aceasta e cea mai grea insultă ce se poate aduce unei femei cinstite în Japonia. Mare e durerea dar şi indignarea soţiei astfel părăsită. îşi ia pumnalul şi porneşte spre apartamentele trădătorului. Mamayo vrea s’o oprească. O cuprinde, o îmbrăţişează. Hitayo desperată vrea să se desfacă din braţele surorei sale şi, zbătându-se, nemereşte cu pumnalul pe sărmana Mamayo. Hitayo, nebună de durere, se aruncă peste trupul copilei şi-l acopere de sărutări şi de lacrimi, apoi, în culmea desperării, îşi înfige pumnalul în sân şi moare alături de sora iubită. Chiyo, care în vremea aceasta a izbutit să scape din mânile generalului, vine zăpăcită şi se izbeşte de trupurile surorilor sale. Sărmana fiinţă, care, fără ştire, a fost cauza groaznicei www.dacoramamca.ro Nrul 8, 1908. LUCEAFĂRUL 183 nenorociri, plânge îngenunchiată lângă ele, când generalul beat, întră şi vrea s’o cuprindă. Copila, scoasă din firi, ia pumnalul roşu de sângele surorilor pierdute şi se ’ncinge o luptă între ea şi general. Amândoi cad răniţi de moarte. Astfel, la sfârşitul acestei drame japoneze într’un act, toţi actorii sunt morţi pe scenă în faţa spectatorilor. Dar n’are a face! Parizienii, sătui de autorii lor, sunt încântaţi şi se exaltă de drama şi de jocul acesta exotic, iar succesul ce are Sada .lacco e nemaipomenit. Sada Jacco este, în adevăr, de o nespusă drăgălăşie; vocea ei, nu prea puternică, e neasemănat de dulce, e ciripitul unei păsărele ... Mimica ei e unică, e extraordinară; zimbetul îi e fermecător şi mişcările nespus de mlădioase. Când joacă, trupul ei subţire se mlădie şi se avântă cu uşurinţa unui fluturaş. Talentul autorului Kawa Kami e mai vădit, mai puternic, dar, în modestia sa fără părecho, e satisfăcut când toate omagiile de admiraţie se aduc elevei şi tovarăşei sale : Sada Jacco. O. de Cosmutza. Corabia eu trei catarge. .. Uşor, pluteşte asfinţitul deasupra ralurilor mării ... Din ţărm, uşoară se desprinde eorabia eu trei catarge >Jii ’n pânza apelor de. aur ea raluri după raluri sparge, Se duce lin, ca o nălucă in tremurarea, inserării Şi cum din apele ’noptate surîde trist întâia stea, Povestea unei vieţi pierdute s’abale iar în mintea mea... Demult, când am, pleeat de-aeasă, eră ea şi acum, o seară Ou sări senine înstelate deasupra apei argintii... Treeut-au ani şi ani de-atuncea şi zilele mi-au fost pustii, Pe fruntea mea şi-a■ nins podoaba trudită rieţii -primăvară, Şi ’n inimă atâtea doruri şi-atâtea rituri- atu închis, Că mi-am uitat întâiul vis ... Se. duce lin spre alte ţărmuri corabia din depărtări Şi jrnnxa celor trei catarge cum fu!fă ir in fund, îmi pare Că-s cele. trei năframe albe ee-au fluturai din depărtare Iubita mea, o soră, mama, când am plecat spre alte zări... Uşor, pluteşte raza lunii deasupra ralurilor mării... S'a dus demult din arcul zării eorabia eu trei catarge. In alte ape argintate, ea raluri după raluri sparge, S'a dus demult... iar când pe mare vesti-ru ceasul deşteptării Strălucitoarea auroră, — Va tremură din ţărm spre mare, suspinul depărta! de soră... Şi mei ne pe ’nserat, cârmaciul de rămână spre Uamaxumht Şi-şi ra srârli in treacăt orbii spre ţărmul plin de trandafiri, Vedcă-ra o bătrână tristă, cu lacrimi multe în pririri, Cum stă pe-o stâncă, gânditoare, eum cercetează cerul, unda Şi cum se. ’-n toarce când in ape surîde trist întâia stea ... O clătină din cap bătrânul — şi nu ra şti că-i muma mea Târziu de tot când raza lunii bătând din zare, ta trimite Spre ţărmul cu migdali din zare trei umbre lungi nedesluşite, S'or minună rătăcitorii de un mormânt stingher, pe mal, şi nu ror şti cine ’m’aşteaptă in umbra tristului migdal... ■ Victor Eftimiu. R u g a r e. O mai rămâi Să nu ne ştie, Rămâi. — — Am dus atâta dor. O clipă doar Mai dă-mi-o mie, Când oiaţa ’nlreagă Eşti a lor. Atâtea vise Răsfăţate Pe sufletul meu Sunt stăpâne. Si ’n urmă Mie, ce ’mi rămâne Din clipa De seninătate. Maria Cunţan. www.dacoromanica.ro 184 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1908. Din literatura străină. (Urmare.) SynnOve Solbakken de Bjornstjerne Bjornson. Capitolul II. în închipuirea ţăranului, biserica stă pe un loc înalt şi sfânt, deoparte, împrejmuită de liniştea sărbătorească a mormintelor; între păreţii ei se cântă slujba dumnezeiască. E singura casă din vale, împodobită cu strălucire; tocmai de aceea, turnurile ei sunt ceva mai înalte decât se par. în dimineţile senine de Dumineca, când ţăranul se ’ndreaptă spre biserică, ea îi trimite în cale, încă de departe sunetele arginţii ale clopotelor; de câteori le aude, ţăranul se descopere, parc’ar vrea să le zică ,Tak for sidst'*) între el şi clopotele bisericii, e o legătură, pe care nimeni n’o cunoaşte. De copil mic stă pe pragul uşei deschise şi le ascultă sunetul cu drag pe când şirul dreptcredincioşilor înaintează pe drumul ţării spre biserică. Tatăl se duce şi el; băiatul rămâne însă acasă; e încă prea mic. Ascultând glasul plin al clopotelor, ce răsună din stâncă în stâncă şi se pierde încet-încet printre munţi, în mintea lui se înfiripă fel şi fel de icoane. Trei lucruri sunt totdeauna nedespărţite de glasul acesta de sărbătoare: haine nouă, curate; femei frumos împodobite; cai gătiţi cu hamuri lucii. Iar când soseşte Dumineca aceea, în care clopotele spun povestea fericirii lui; când în haine nouă de nouţe, cam largi, păşeşte mândru alături cu tatăl-său, mergând pentru întâiadată la biserică, atunci — o atunci câtă bucurie, câtă veselie în sunetele lori Ele-i deschid porţile spre tot ce-i va fi dat să vadă I... Şi când apoi, la întors acasă, glasul lor trece departe peste căpşorul lui — ameţit încă de cântece, de slujbă, de predică, de mulţimea de lume, de toate câte le văzuse şi auzise — atunci clopotele îi boltesc parcă, odată pentru totdeauna un coperiş trainic peste toate icoanele *) ,Mulţam pentru rfindu trecut1, salutare obişnuită Intre ţăranii Norvegieni, care înseamnă : mi aduc cu plăcere aminte de întâlnirea trecută. şi amintirile de tot felul, sfinţind bisericuţa, pe care, de acum, veşnic o va purta în inimă. Când se face mai mărişor merge cu turmele la munte. Dumineca, în rouă dimineţii, şade singur pe o stâncă; turma paşte mai la vale şi când glasul adânc al clopotelor, înăbuşind glasul de cioaie al turmei, străbate până la el, i se strânge inima de jale. Căci sunetele acelea îi aduc de jos gânduri zburdalnice şi ispititoare — şi, vrând nevrând, se gândeşte la tovarăşii ce ’ntâlneşti la biserică, la bucuria neînţeleasă ce simţi când eşti acolo între ei, la bucuria şi mai mare te cuprinde, când, întors dela biserică, găseşti acasă prânzul minunat; se gândeşte la părinţi, la frăţini, la jocurile zglobii pe câmpia verde, la sara veselă de Dumineca... şi inimioara i se răzvrăteşte. Dar îşi dă seama că clopotele ce aude sunt clopotele bisericii 1! îi vin în minte câteva şire dintr’o rugăciune ... şi le cântă cu mânile împreunate, cu privirea pierdută ’n zare; mai îngână o rugăciune scurtă... se ridică apoi sprinten, e fericit; îşi ia tulnicul şi suflă de se cutremură munţii. Aci în văile muntoase, liniştite, îşi mai are biserica şi graiul ei deosebit pentru fiecare vârstă; înfăţişarea ei deosebită pentru fiecare ochiu; şi multe se vor fi ridicat între biserică şi omul matur, dar deasupra bisericei, nimic nu se poate înălţa. în măreaţă desăvârşire stă biserica în faţa celui ce se confirmă; cu degetul ridicat, ameninţător dar şi ademenitor, stă în faţa tânărului care intră în viaţă; trainică şi adăpostitoare deasupra bărbatului cu răspunderi şi griji; încăpătoare şi senină, deasupra capului cărunt al moşneagului. Pe la mijlocul slujbei dumnezeeşti s’aduc de obicei copii la botez, şi se ştie că pe când se săvârşeşte această sfântă taină, domneşte cea mai adâncă evlavie în biserică. De aceea, e cu neputinţă să descrii ţărani norvegieni — fie buni, fie răi — fără ca, într’un chip sau într’altul, să nu atingi şi biserica. O fi uneori cam monoton; dar monotonia asta nu e poate din cele mai primejdioase. Aceasta fie zis, odată pentru totdeauna. www.dacoramamca.ro Nnil 8, 1908. LDCEAFÂRUL 185 Torbjorn se simţea vesel pe drumul spre biserică şi mult se bucura de toate lucrurile nouă câte le vedea. Afară, în faţa bisericii, îi luară ochii culorile multe şi felurite; înăuntru, îl apăsa tăcerea adâncă, ce domnea peste toţi şi toate. Uitase să-şi plece şi el capul când se începu cetirea rugăciunilor, dar cum văzu atâtea sute de capete plecate în jurul lui şi-l plecă şi el degrabă. Urmă cântarea! începură toţi credincioşii deodată. Par’că-1 cuprinse o teamă . .. Erh aşa de adâncit încât tresări, ca dintr’un vis, când rândul lor se rări puţin, făcând loc unui om. Când se sfârşi cântarea, tată său întinse mâna noului venit şi-l întrebă: — Ce mai e pe la Solbakken? Torbjorn căscă ochii mari. Dar ori din care parte se uita nu-i putea descoperi omului nimic ciudat, nimic ca de om vrăjit. Eră un bărbat cu ’nfăţişare prietenoasă, cu părul bălai. Cu ochi mari albaştri, cu fruntea lată. Când vorbeai cu el zimbeâ, şi la toate câte i le spunea Sămund zicea: da; părea cam scurt la vorbă. — Uite şi pe Synnove, zise tatăl şi aple-cându-se luă pe Torbjorn în braţe şi arată, tocmai în dreptul lor, spre banca femeilor. Acolo îngenunchiâ o fetiţă. Era şi mai bălaie, decât omul de lângă ei; aşa de bălaie cum nu mai văzuse el pe nimeni. Avea panglici roşii la căiţă şi de sub căiţă îi ieşiâ părul ca cânepa. Acum tocmai râdea la el aşa voioasă, de nu-şi mai putea luâ ochii dela dinţii ei ca laptele. într’o mână ţinea o carte frumoasă de rugăciuni, în cealaltă o batistă de mătase roşie, chitită ’n patru, şi-şi făcea de joc dând cu batista peste carte. Torbjorn se tot uită şi-i venea şi lui să zimbească; la urmă vru să îngenunche şi el, pe bancă, ca ea. Fetiţa îi dete din cap. O privi o clipă nedumerit — apoi dete şi el din cap. Ea zimbi şi dete de două ori din cap; el după ea; şi înc’odată şi înc’odată . . . Apoi se opri fetiţa câteva clipe. Când el îşi uitase de joc ea iar dete din cap. La spatele lui se auzi o voce: ,Şi eu vreau să vădi* şi în acelaş timp simţi că-1 trage cineva de picioare, de era mai mai să cadă. Era un trunchiu de băeţel, care se şi cocoţă cu bărbăţie pe scaunul lui Torbjorn. Şi ăsta avea părul galben dar cam nepieptenat şi un nas cârn. Torbjorn învăţase dela Aslak cum trebue să te porţi cu astfel de ştrengari, de cari întâlneşti destui pe la biserică şi pe la şcoală. îl pişcă pe la spate, de-ar fi strigat băiatul ca din gură de şarpe; dar îşi stăpâni durerea, se coborî iute de pe scaun şi apucăpe Torb-jorn de amândouă urechile. Torbjorn îl luă şi el de păr şi-l trânti jos. Băieţelul nu strigă nici acum, ci 1 muşcă pe Torbjorn de picior. Asta şi trase piciorul înapoi şi îndesă copilul cu faţa la pământ. Deodată simţi că-1 apucă cineva de guler şi-l ridică ’n sus ca pe un sac de paie. Era tatăl-sâu, care-1 aşeză pe genunchi şi i şopti la ureche: ,De n’am fi ’n biserică, ce mai trân-tealâ ai mânca!* şi-l strânse de mână de simţi durerea până ’n vârful picioarelor. îşi aduse aminte de Synnove. Se uită spre ea şi când îi văzu faţa îngrozită, îşi dădu seama de ceeace făcuse; de bună seamă o faptă rea de tot. Cum văzu că se uită la ea, Synnove, se dete jos de pe bancă şi nu se mai arătă. Se ivi dascălul — apoi preotul. îi privi şi-i ascultă pe amândoi cu luare aminte. Iar veni dascălul şi iar preotul şi el eră tot pe genunchii tată-său şi se gândea: ,Oare nu s’a mai uita ’ncoace?* (Va urm îi.) www.dacoramamca.ro 186 LUCEAFĂRUL Nml 8, 1908. Dări de seama. Elena Faragn. — Traduceri libero (versuri). Editura revistei «Ramuri». Se crede îndeobşte, că atunci câud uu poet începe să se manifeste din opera poetică a altor scriitori străini, e o dovada că puterea sa de inspiraţie proprie a secat, că talentul său poetic nu se mai poate sprijini pe propriul său avânt şi se simte nevoit deci să recurgă Ia izvoare străine, la stimulente dinafară, la mijloace împrumutate. Sunt poeţi însă, cari din cea dintâi tinereţe a lor, s'au simtit atraşi spre cutări scriitori străini, au simtit un fel de înrudire sufletească între ei şi între scrisul acelora, un fel de comuuitato de simţire şi o adâncă apropiere in felul de a se impresiona iu faţa vieţii, în felul de a o privişi de a o înţelege şi şi-au făcut din aceşti scriitori străini «poeţii lor de predilecţie», poeţii favoriţi, poeţii clipelor de răgaz şi de concentrare sufletească, spre cari multă vreme şi-au îndreptat gândul şi simţirea, ca spre un izvor de proîooire şt de înviorare, ca spre un prietin bun şi duios, pe care-1 înţelegi şi te înţelege. l)-na Elena Farago trebue aşezată în râudul acestor din urmă poeţi, adecă în rândul acelora cari se îndreaptă înspre inspiraţie şi înspre opera poeţilor străini, nu din dorinţa de a află acolo un razem şi un «narcotic» pentru Inspiraţia lor slăbită, ci se îndreaptă ca spre un prietin cu al cărui suilet s’au identificat adânc şi în intimitatea căruia se simt tot aşii de bine, ca şi ’n propria lor intimitate, şi când ei încearcă ptiu urmare să tălmăcească şi ’n limba noastră multele frumseţi pe cari le-au spicuit cu multă luare aminte din opera poetică a «poetului iubit şi preferit», o fac dintr’o curată necesitate sufletească, o fac ca şi cum s’ar inspiră din propriul lor fond de simţire, căci toate acele frumseţi au pătruns adâno în sufletul lor, printr’o îndelungată asimilare, şi trăesc acolo o viată intensă, stârnind răsunete noi, nuanţe proprii de simţire, 'şi tinzând cu necesitate spre o nouă întrupare, spre un nou vestmânt, care va fi limba noastră. * Nimic mai greu, decât să tălmăceşti dintr’o limbă în-tr’alta, fondul de simţire şi de cugetare al unei poezii. Cu mult mai uşor e să traduci un roman, o piesă, o povestire. într’un roman, sau într’o piesă, lucrurile au desfăşurare mai largă şi sunt înfăţişate intr'un cadru mai extins şi într’o formă de exteriorizare obiectivă, încât traducătorul poate mai cu înlesnire să-şi însuşiască fondul, lucrul cel mai de căpetenie, şi să se desfacă de sub robia «formei» în care acel fond a fost îmbrăcat în clipa plăsmuirii, într’o poezie e cu totul altfel. Aci fondul e cu totul subiectiv. El izvoreşte din cele mai dinlăuntru adâncuri sufleteşti ale poetului şi are prin urinare un caracter cu totul intim: subtilităţi de simţire şi scăpărări de cugetare aşâ de proprii poetului şi exprimate într’o formă aşâ de concentrată, încât cu multă anevoinţă va putea cineva să şi-l asimileze complect, să şi-l facă al său, şi să se inspire dintr'ânsul, ca din propriul său avut sufletesc. Şi mai presus de toate, greutatea cea mai de neînvins, e aceea de a smulge acest fond, aşa do subiectiv, de sub limba in care a fost gândit şi plăzmuit, de sub vestmântul în care a fost îmbrăcat, căci nicăiri, mai multca iu poezie, fondul nu este aşâ de strâns legat de formă, şi prin urmare aşâ de nedeslipit, aşa de noinstrăinabil. Toate frumsetilc şi toată strălucirea du simţire şi de gând dintr'o poezie nu traesc decât sul) suflul formei, sub învăluirea limbii în care au fost concepute, incât există o legătură organică, o legătură de viată intre fondul de simţire şi între fiecare cuvânt tălmăcitor al acestei simţiri. A sfărâma deci aceasta legătura şi a căută să strămuţi fondul într’o nouă forma, înseamnă a-i răpi însăş viaţa, a-i răpi farmecul, frumseţea şi caracterul de spontaneitate, riscând să dai în noua formă un fond mutilat şi desfigurat, o caricatură respingătoare. Hotărit deci, că fondul unei poezii nu trăeşte viaţa deplină şi nu-şi păstrează însuşirile sale de frumsete decât sub forma în care a fost creat, şi această formă va exercita întotdeauna o robie tirană asupra traducătoiului îndrăzneţ, care ar încerca s’o înlăture şi s’o înlocuiască. Aşâ se şi explică, de ce atâţia traducători, fie şi nechemaţi, se îmbulzesc înspre traduceri de romane, de povestiri şi de piese, şi numai rari, foarte rari sunt aceia cari să se încumetă să tălmăciască in limba noastră şi opera poetică a scriitorilor străini. D-na Farago a izbutit să învingă toate aceste greutăţi, în «Traducerile libere» pe care le-a făcut din cei mai subtili poefi francezi, şi ca simţire şi ca gândire. D-sa nu s'a apropiat decât de acei poeţi, cu a căror operă a avut o îndelungă convieţuire şi spre care a simtit că o îndreaptă o adâncă inrudire sufletească. Asimilându-şi complet fondul poeziilor ţie care le-a tradus, d-sa a izbutit să se emancipeze de sub înrâurirea formei originale şi să tălmăcească acel fond, cu desăvârşire însuşit, într’o formă nouă, în forma limbii noastre, cruţând şi păstrând nealterată comoara de frumseţi, pe care a strămutat-o dintr’un vestmânt într’altul. Fiecare poezie a stârnit răsunete adânci şi a răscolit simţiri puternice în sufletul său, încât în ţaţa ei, d-sa s’a inspirat şi în mod firesc, s’a simţit îndemnată să redeâ în limba noastră fondul acelei poezii, fond colorat, in culoarea propriei sale simţiri şi însufleţit sub lumina unei noi inspiraţii. Şi aşâ, rând pe rând, ne-a redat în limba noastră, iu cea mai aleasă şi mai nouă limbă, într’o formă curgătoare şi firească, un strălucit mănunchiu de poezii, culese din cei mai distinşi poeţi francezi, vechi şi noi, începând cu adânc-cugetătorii Guyau şi Sully Prud-liomnie, cu subtilii Verlaine şi Henri de Regnier, şi sfârşind cu poeţii mai vechi, cu Villon, Maiherbe, Marot, Ronsard. Ca o dovadă de modul fericit, in care traducătoarea a izbutit să-şi însuşiască fondul şi să se desrobească de forma originală, reproducem aci următorul cântec al lui Villon, scris acum 600 de ani, pe care d-na Farago l-a tălmăcit intr’o strălucită formă populară: www.dacoramamca.ro Nrul 8, 1908. LUCEAFĂRUL 187 Rău o de initna mea De când ştiu ce-i dragostea, — A crescut un pom în ea ... Pom ce are ’n loc de foi Numai chinuri şi nevoi, Şi în loc de rămurele Numai dor şi cumpeni grele Şi rodeşte numai jele ... Iar de mare ce-a crescut, Locu ’n juru-i s’a bătut, Că se ’ntinde şi se-apleacă Nici o rază să nu treacă, Nici o floare să nu crească, — Singur el să stăpânească. .. Meritul cel mai mare însă al acestui mănunchiu de traduceri e acela, că el e rezultatul unei spicuiri, unei selecţi uni săvârşită cu gnst. Il-na Farago, având o serioasă cultură şi pregătire literară şi fiind mai ales o bună cunoscătoare a literaturii noastre româneşti, d-sa u’a tradus in limba noastră decât poezii într’ales, poezii de o frumseţe reală şi curată, poeziile acelea care se potrivesc cu spiritul literaturii noastre de azi, poezii prin urmare care nu aduc o notă discordantă in armonia curată şi sănătoasă a poeziei noastre şi aceasta în ciuda acelora, cari nu văd în poezia franceză decât partea ei bolnavă. Avem prin urmare în acest volum de traduceri al d-nei Elena Farago, o minunată contribuţie la literatura noastră poetică, şi suntem convinşi, că el va sluji şi de povaţă rodnică acelora cari ar dori să urmeze exemplului dat de iscusita traducătoare. C. Ş. Făgeţel. Sub titlul »Qăxc* de Nestor Urechia, a apărut primul volum din Biblioteca Tinerimei (edit. Socec. Bucureşti, 1908; pp 191; preţul: Lei 2.50.) Azi când lipsa literaturei pentru copii şi tinerime e atât de simţită, acest volum e cât se poate de bine venit. Se prezintă frumos şi va face bucuria multor copii. Autorul a găsit un mijloc uşor de a împrieteni copiii cu zoologia şi botanica. In volumul de faţă e vorba de flori şi insecte, mai ales de insecte, de »gâze«. Istorioare de toată drăgălăşia: Baba Chiva povesteşte copiilor cum iubea ea, de mică, gâzele; cum i-a dat Duinnozeu darul să se prefacă în gâză oricând va voi şi cum a putut astfel să le ’nveţe limba şi obiceiurile; cum s’au adunat gâzele să-şi aleagă împărat_______ apoi o furnică îşi scrie memoriile (amintirile); o fetiţă adoarme şi visează că gâzele o aleg de zână şi că, dupăce, printr’un inel fermecat, s’a prefăcut şi ea într'un gândăcel inic-mic, porneşte să-şi cerceteze împărăţia, călare pe un cărăbuş ...; însfârşit un şcolar cam leneş, în loc să meargă la şcoală, pleacă cu un tovarăş în pădure, să caute un leac de lene şi zăpăceală. Adoarme într’un bordeiu de cărbunari şi visează... visează lucruri frumoaso şi minunate, dar şi multe urâciuni şi grozăvii. Din visul, pe care îl povesteşte şi tovarăşului, trag amândoi învăţături bune şi se lasă de lene şi de prostii. De încheiere câteva legende populare, bine alese din colecţia părintelui S. FI. Marian, scrise într'o limbă curată şi frumoasă şi pe ’nţelesnl oricărui copil. Zic pe înţelesul oricărui copil, fiindcă în povestirile dela început întâlneşti adeseori cuvinte şi fraze pe cari un copil, neştiind franţuzeşte, nu le va putea pricepe. De pildă: »rotuiierdin plebe», «inaccesibilă», «supremă artă a turnurei, a alurelor, produs al unei ireproşabile distincţiuni». Acestea, nu e vorbă, le spune un gândac cu monoclu, care face pe grozavul şi furnica zice : «Vorbeşte păsăreşte Uaimucul...«, totuşi e prea păsăreşte pentru copii cari n’au idee de franţuzească. Vor mai suprinde pe copii şi cuvinte ca: «ofemere», «rezon», «dame», «derangezi», «politicos» din gura babi Chivi. De ase-meneanue prea româneşte zis: «urmăriam du-te ’ncolo şi vino ’ncoace (va-et-vient) a fumieei neobosite». ...«Adjectivul cu care cad totdeauna la ’nvoială» (tomber d’accord) «înainte ca vântul să răvăşască...«, «sub grindina de glume» etc... Dar aceste scăderi se pot îndreptă uşor şi sunt disparente faţă de calităţile mari ale volumului «Gâze», căruia, ar fi de dorit, să-i urmeze altele şi altele, tot mai bune şi mai multe şi . . . ceva mai ieftine. A. O. M. Cronică. Românii la Roma. — La 22 Martie trecut Gheorghe Enescu a dat un concert în amfiteatrul Corea al Academiei de muzică 8. Cecilia. El a apărut atât ca violinist cât şi ca diriginte de orchestră şi compozitor. Programul, cu totul personal, a fost foarte variat dar şi foarte lung, ceeace a produs oarecare enervare în public spre sfârşit. Enescu a condus uvertura Euryanthe de Weber, preludiul la L’Apres-midi d’un faune de Debnssy şi două «rapsodii româneşti» ale sale — pentru orchestră. Acompaniat de orchestră — condusă de dirigentul Alex. Bustini — a executat din vioară concertul în re major de Mozart, romanţa în sol de Beethoven şi La Campanella de Poganini. — Atât în publicul ascultător cât şi apoi în presă aplauzele au fost unanime in ce priveşte talentul de violinist al lui Enescu. Dimpotrivă pe Enescu ca di-rigent publicul l-a aplaudat aproape cu acelaş entuziasm ca şi pentru execuţiile proprii din vioară, (în special a plăcut interpretarea lui Debussy), pe când presa s’au exprimat foarte rece asupra calităţilor lui în această direcţie. Cât priveşte în fine compoziţiile pe motive româneşti ale lui Enescu, atât publicul cât şi presa s’au exprimat, fie în parte — publicul — fie în total — fără restricţii — presa — împotriva lor. Ca impresie generală însă, în special în publicul ascultător, concertul a avut un succes deosebit, şi faptul că printre cele două mii şi mai bine de ascultători cel puţin jumătate erau streini, de toate naţiunile, e din punctul de vedere patriotic încă o cauză de adâncă mulţămire sufletească. www.dacoramamca.ro 188 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1908. — La expoziţia internaţionala de Arie Frumoase din Roma, din anul acesta a fost admis cu un «studiu după natură* şi un tânăr sculptor lomân din Craiova, care de cinci ani studiază in Italia, graţie şi ajutorului câtorva oameni cu tragere de inimă pentru artă din oraşul său, dar mai ales graţie stăruinţei sale deosebite, mai tari decât orice lipsuri materiale, cari nu o singură dată l-au cercetat cu neplăcuta-Iu vizită. Pentru facerea mai cunoscută a activităţii dlui 0. Ciroşesou se dau iu numărul acesta, în afară de lucrarea expusă la Roma, încă trei reproduceri după lucrări de ale sale şi anume un bust al lui Eliade, un «studiu după natură» — un cap de copil — şi un alt «studiu» mare — un atlet —, ultima lucrare, ţie care a dus-o acum în ţară ca s’o expuie. V. I’. * (Ireve studenţeşti. Trăim vremuri grele, când chiar elevii gimnaziali se pun in grevă, elevii dela şcualele noastre, bineînţeles, cari mâne-poimâne vor fi tovarăşii noştri de muncă: viitorul de aur al naţiei. La cele patru gimnazii câte biată avem, cronicarul conştienţios a putut remarcă, în interval de un an abia, nu mai puţin ca 4 (zis patru) greve. Gimnaziu! şi greva; un record destul de frumuşel acesta! Ar fi să căutăm motivele. La un gimnaziu un profesor a pălmuit pe un elev, în ora de gimnastică, pentrucă acesta prea eră din cale afară nesubordonat ; la celalalt băieţii n’au mai putut suporta «brutalitatea» şi «tiranismul» cutârui profesor; la al treilea tinerimea nu s’a putut împăca cu gândul, că un profesor zelos le-a ţinut în loc de 2 ore de elină, trei; la al pa-trălea... băieţii nici nu-şi pot da bine seamă care a fost pricina grevei, dar s’au pus în grevă determinaţi de un motiv imaginar, au lipsit o după-amiază dela şcoală şi apoi s’au reîntors iarăş, frumuşel, ruşinaţi de copilăria săvârşită. O convingere nenorocită stăpâneşte cercurile studen-ţimii secundare. Ei cred, că dacă o clasă lipseşte câteva zile dela şcoală, urmează cu siguranţă închiderea gimnaziului, dacă corpul profesoral nu va cedă. şi nu va împlini până într’una cererile tinerimii revoltate. De unde şi-au scos această convingere nenorocită? Pentru co nu ar putea există un gimnaziu şi cu 7 clase, atunci, când tinerii din propria lor hotărîre au renunţat Ia favorul de a urmă cutate clasă? Favor, zic, şi sublimez cuvântul, căci nimeni dintre profesorii noştri n’a colindat încă pe la casele oameuilor, rugându-i să-şi înscrie băieţii la gimnaziu; nimeni nu i-a pus la cale să se ghiontească şi să ia cu asalt cancelaria, când cu înscrierile dela începutul anului. Nimeni! Au venit ei, din toate colţurile ţerii, s’au înghesuit, s’au luptat aproape pentru a-şi putea asigură un loc — şi n’a fost an, ca să nu văd zeci şi zeci de studenţi depărtându-se desnădăjduiţi, părinţi cu lacrimile în ochi, fiindcă, după o întârziere de un sfert de ceas, n’au mai avut norocul să-şi poată înscrie odrasla la vre-o şcoală de a noastră. Mai mult încă; didactrul ce se plăteşte la şcoalele noastre este un bagatel. Cutez să afirm, că nicăiri nu se plăteşte un didactru aşa de minimal, ca la liceul din Blaj, de pildă. Aş mai putea adăugă, că nicăiri nu sunt mai prost restribuiţi profesorii ca la acelaş liceu... Până mai anii trecuţi se puteâ spune acelaş lucru despre toţi pro- fesorii liceelor noastre, acum însă, dupăce la Braşov, Brad şi Beiuş s’au primit întregirile date de stat, iar la Nă-săud s au îngrijit fondurile să acopere această considerabilă diferenţă, a rămas singur Blajul să-şi retribuiască profesorimea cu un salar, care se deosebeşte de cel al colegilor dela alto institute similare cu 30—90%... In orice caz, faţă de avantagiilo profesorimii dela stat, ai noştri sunt neasămănat mai rău situaţi, fie spusă aceasta spre mai marea glorie a patronilor şi susţinătorilor şcoa-lelor noastre .. . In schimb, elevilor li se fac toate înlesnirile cu putinţă. Li se iartă şi bagatelul de didactru, li se dau»ţipăi>, stipendii, prânz gratuit la «masa studenţilor», «fiertură» la seminar etc. Cutropită de atâtea faceri de bine, tinerimea noastră (care, fie spus în parantoz. se înghesueşte la şcoală fie că are talent, fie că nu are!) îşi iuchipuie dela o vreme, că ei sunt necesari aici, ca şcoala să poată dăinui; îşi închipuie că ei sunt de lipsă mai întâi ca şcoala să poată trăi, că dăscalimea cea atât de slab retribuită e un fel de trântor, care trăieşte numai din bunăvoinţa tinerimii marinimoase, cari se îndură prea graţios a-şi urmă clasele in un anume liceu. lata unde ajungem cu bunăvoinţa mioapă de a creşte cât mai mulţi tineri, de a-i ajutoră pe dreptul sau pe nedreptul ca să-şi isprăvească şcoala. Proletariatul nostru intelectual, oare este deja, e martor, şi într’un deceniu o să ajungem la constatări dureroase. Voinicoasa tinerime s’ar purtă de bună seamă neasâ-manat mai umilit într’o şcoală străină, şi va sta smirnă, fără a clipi măcar din ochi, când îşi va face armata, şi un căprar de ţigan îi va înjură in modul cel mai ordinar ... Atunci îşi vor aduce aminte de îndelunga răbdare a foştilor dascăli dela şcoalele româneşti, de aceşti iloţi ai culturii naţionale, a cărora rabdare va trebui să aibă un hotar oarecare, câdva... Un danciil. • Sărbătoare muzicală în Sibiiu. «Reuniunea româna de muzică din Sibiiu» a luat încă la sfârşitul anului trecut, 1907, hotârîrea de a prăznui amintirea compozitorului român Ciprian Porumbescu, dela moartea căruia se împlinesc, în 6 Iunie 1908, tocmai 25 ani. S’a proiectat pentru această serbare o reprezentaţie în ziua a doua dc Rusalii în teatrul orăşenesc din loc. 1. Reprezentaţia va constă din 2 puncte. a) «Ora iu nou*, operetă de C. Porumbescu. in scopul acesta «Societatea fondului de teatru român» a avut bunăvoinţa a pune la dispoziţia Reuniunii piesa «Craiu nou», cumpărată dela sora compozitorului. Studiarea piesei este aproape terminată; iară soliştii — aleşi din şirul membrilor — îşi învaţă cu hărnicie rolurile. b) Reuniunea sibiiană va surprinde de astădată publicul şi cu o nouă piesă originală, anume cu opereta în un act, întitulată «La şcxătoarc*, textul de * * *, iar muzica de cunoscutul folclorist muzical Dr. Tiberiu Bre-diceanu. Această premieră este, precum o numesc autorii, «o icoană din popor«; şi, dupăcum suntem informaţi, ea zugrăveşte obiceiuri, snoave de pe la şezători. Acţiunea se învârte in jurul unei dragosti învrăjbite. Mu- www.dacoromanica.ro Nrul 8, 1908. LUCEAFĂRUL 189 zică e compusă din motive curat poporale româneşti. Sunt mai multe coruri şi 3 pârtii de solo (sopran, tenor, bariton.) Scena se petrece în Sâlişte. 2. Daca Reuniunea va avea timp disponibil pentru stu-diaie, va aranja, a doua zi de Rusalii, după parastasul din biserica catedrală, şi un matinic cu cântări, compoziţii de ale Ini Porumbescu, cu o conferinţă asupra vieţii şi activităţii sale. Serbătoarea e aşteptată de publicul românesc cu mult interes. * * Reviste şi ziare. în Budapesta a apărut o nouă revistă t Familia Română* care va înlocui, precum se pare, •Familia» fericitului losif Vulcan. Câteva bucăţi literare bune. O frumoasă povestire a dini Slavici despre prinţul Carol. în ce priveşte moda, pentru majoritatea publicului nostru cetitor, nu sunt potrivite modelele de toalete de bal prea elegante şi prpa cu şic — de prin reviste din Paris şi Londra. — nici îndemnul de a-şi comandă costume la unul din cei mai de. frunte croitori din Budapesta, în împrejurările dela noi e mai bine să îndemnăm damele şi d-rele la seriozitate şi cumpănire şi nădăjduim că •Familia Română» va ajunge cu timpul la convingerea că nu modele elegante mai mult sau mai puţin extravagante (vezi fig. 3 Nr. 2—3) nici toalete comandate la Budapesta nu sunt pentru noi. Nu, căci acestea precum îmi spunea un preot, ne ’mbolnâvesc fetele şi nevestele şi stârnesc în ele dorul de lux şi grandomania. Tot acel preot — al cărui nume mi-1 scriem de teamă să nu-i pricinuim supărare în căsnicie — zicea: »Eu unul, drppt să vă spun. am trimis nrul degrabă înapoi, pân’ a nu-1 fi văzut nevastă-mea şi fetele* Nici »limbaju! mănuşilor» nu e la locul său. Sfaturi practice, pentru gospodărie, reţete de bucate, de conserve etc... sfaturi de higienâ şi medicină practică, îngrijirea copiilor, noţiuni de mode şi reproduceri de costume bine tăiate, dar nu luxoase; tipare de rufe şi vestminte pentru dame şi copii precum şi sfaturi cum şi le-ar puteă croi şi lucră singură orice bună gospodină, — cam aşâ ceva cred c’ar fi mai potrivit pentru noi, pentru majoritatea publicului şi împrejurările noastre. N în ultimul moment primim Nrul 6 al revistei «Familia Română». Acest Nr. se prezintă foarte bine cu o novelă de Ioan Slavici şi cu un excelent portret al apreciatului novelist. L. O. ■‘Junimea Literară« din Cernăuţi, închină nrul din Febr. pictorului Eugen Maximovici. Nrul festiv conţine biografia pictorului; o scrisoare a dini Sextil Puşcariu; un articol despre cel dintâi pictor bucovine n. Epaminonda Bucevski, decedat în 1901, ş. a. Frumoase şi nnmăroase ilustraţiuni, reproduceri după tablourile pictorului Maximovici. » Oaxeta de Dumineca« ocupându-se de aiticolul »Pouă culturi», constată şi ea înstrăinarea «domnilor» de pătura ţărănească şi încheie: •La noi, Românii, numai o singură cultură există, una nevinovată, sinceră, simplă, dar adevărată şi noperitoare: cultura poporului». De aici ar urmă că »domnii« noştri n’au cultura lor proprio. în »Revista Economică» (Nr. 12) dl Dr. U. T. Mihaiu publică un articol «Politica băncilor noastre», în care se ocupă de trecutul apropiat al vieţii noastre economice, între alte multe adevăruri spune şi următoarele: •Băncile au dat ţăranului numai credit, dar nu i-au dat educaţia economică*. Cine eră să i-o dee, când nici conducătorii băncilor nu o aveau şi n'o au nici azi în majoritatea lor? — întrebăm noi. Apoi: •A răspândi cultura în popor însemnează a-i ridică starea materială. Fără bază materială, orice încercare de luminare şi înaintare rămâne stearpă*. Va se zică un nou Marxist, un nou socialist!? Ne-ar plăcea mult dacă dl Dr. U. T. Mihaiu ar încercă să facă psichologia celor cari conduc astăzi hăncile şi pe urmă să ne indice cum îşi închipuie activitatea băncilor ca o «practică gospodărească*. Prin tovărăşii? Dar înfiinţarea tovărăşiilor nu înseamnă oare moartea celor mai multe bănci de astăzi? T. »Sănătatea*, foaie pentru igienă şi medicină populară, redactată de Dr. G. Baiulcscu. Braşov. Abonamenlul pentru Austro- Ungaria 5 cor. pe an, pentru România Lei 6.50. Dela jumătatea lui Februarie a. c. a început sa apară Ia Braşov de douăori pe lună sub titlul de mai sus o revistă pentru lăţirea cunoştinţelor medicale. E unica revistă de felul acesta la noi Româuii din monarhie şi credem că umple un gol în publicistica noastră. Dl Dr. G. Baiulescu şi-a făcut de mult intrarea în literatura medicală printr’o lucrare despre metoadele fizice de vindecare, lăudată şi de Academia Română. Numerile apărate până acuma din revista «Sănătatea» ne dovedesc că d-sa are o cultură medicală temeinică şi că e în curent cu cele mai noi cercetări. Revista dă tot felul de îndrumări cetitorilor, din care numai foloase pot trage. A. I). * „Tinerimea artistică11. Zilele trecute s’a inaugurat la Ateneul din Bucureşti noua expoziţie de pictură şi sculptură a societăţii «Tinerimea artistică*. Expoziţia bogată în-făţişază operele mai recente ale celor mai distinşi artişti din generaţia tânără şi a fost deschisă în faţa unei nu-măroase asistente şi în prezenţa A. Salo Principesa Maria, înalta protectoare a acestei societăţi. începem în acest număr reproducerea unor fotografii după operele din expoziţie, despre care vom da într’un număr viitor o amănunţită dare de seamă. . * Academia Română. S’a început noua sesiune a Academiei. Acum se fac alegerile noilor membri între cari, dupăcum suntem informaţi, va fi ales membru ordinar în secţia literară dl Andrei Bârseanu, merituosul profesor din Braşov şi vicepreşedinte al «Aso ciaţiunii*. *. Ştiri. Adunarea generală a «Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român» se va ţinea în Şimleul-Silvaniei la 9 August n Despărţământul Şnnleu face cele mai mari pregătiri, ca adunarea să aibă deplin succps. Se vor ţinea conferinţp, se va juca teatru de trupa dlui Zaharie Bârsanu şi se va face o excursiune la mormântul lui Bărnuţiu. La vară se împlinesc 100 de ani dela www.dacoramamca.ro 190 I.UCEAFÂRUL Nnil 8, 1008. naşterea acestui mare bărbat al neamului nostru. îl vom sărbători şi noi. * Revista ungurească «Magyar Jogâs/.-Ujsâg* (Nr. 5/1908) se ocupă de pravila de legi a lui Vasile Lupu din 1646, numind vechiul drept penal al Moldovei fără păreche în Europa. »Acest drept — în unele părţi. — zice numita revistă, arată o caldă iubire de oameni şi de echitate, atunci când în cele mai multe state ale Europei tortura şi barbaria săvârşiâ cele mai sălbatice orgii în împărăţia dreptului penal. Unele dispoziţii s’ar nimeri chiar şi în câteva coduri penale din zilele noastre*. Reproduce câteva părţi interesante din pravilă. * în nr. 3 din «Convorbiri literare* dl Aurel C. Popo-vici, într’un articol întitulat «Demagogie criminală*, se ocupă în termini violenţi cu «Două culturi*. Răspunsul la acest articol va apărea în altă parte, trebuind să trateze şi chestiuni politice. Atunci se va dovedi cum dl Popovici a interpretat greşit nu numai intenţiile autorului, ci însuş articolul. * Sâmbătă 22 Martie a. c. a avut loc în Câmpina, un Mare Concert dat de societatea corală «Gavril Muzi-ceseu* din acel oraş. Corul dirigiat de dl Gheorghe Strat, a executat bine marele concert religios «La Râul Vavilonului* precum şi bucăţii* poporale «Morarul*, «Brâul*, «Lumea mea*, «Lngojana*, «Răsunetul Ardealului* şi altele* ale compozitorilor Muzicescu, Kiriac, Vidu şi alţii. S’a declamat monoloage şi s’a jucat comedia-farsă a lui y. A. Urechia «Danţul Mortului*, care a fost primită cu multe aplauze. La 27 Aprilie a. c. aceeaş Rocietate corală, va da un concert în Azuga. C. N. M. * Din Bihor iarăş veşti întristătoare. In comunele Vaşcău şi Beiuş ţăranii mor de foame... îşi vând rodul din toamna viitoare la speculanţi, cari le dau secară proastă, îmbolnăvindu-i. Zac mulţi de pelagră. Câtă jale şi câtă mizerie... în cea mai bogată dieceză româuească. Toţi cari cred şi propovăduiesc învăţăturile lui Isus, cari să închină celei mai frumoase religii a iubirii şi a sărăciei, nu simt o revoltă sufletească când cetesc sau aud asemenea veşti?! * A apărut «Lugoj ana* pentru o voce şi pian de Ion Vidu. Preţul cor. 1.50. -Poşta Redacţiei. Domnul profesor Ilie Minea din Caransebeş e rugat şi pe această cale să înapoieze redacţiei noastre volumele «A szorenyi Bânsâg tortenete«de Pesty Frigyes, cari i s’au dat împrumut in 1905 ca să poată scrie darea de seamă despre «Istoria Românilor bănăţeni* de Dr. G. Popovici. Tot atunci i s’a dat şi un avans de K 10 — pentru numita dare de seamă, pe care a început-o fără să o termine Pentru începutul dării de seamă poate reţinea exemplarul din «Istoria Românilor bănăţeni*, iar cu suma de K 10’— îl rugăm să se facă membru ordinar la «Asociaţiune*. Dacă nu va răspunde nici acestei provocări vom fi siliţi să-l împrocesuăm. Vasile Hossu, preot, O. Fodorhaza. Ne scrieţi: «Ar fi de necesitate extremă adausul (ori măcar suplimentul de 2—3 foi) a câtorva notiţe de modă la revistă. S’ar putea pune chiar o taxă specială pentru acest supliment! Prin asta ar cădea sprijinul «Magyar Divat* şi «Divat Szalon* din partea damelor române. Contra procurării foilor de modă nemţeşti, franceze, de până aci, nu am escepţie. Ce ziceţi?* ' Nu e tocmai uşor de dat un răspuns. înainte de toate trebue să distingem între modă şi modă. Doamnele noastre desigur simt nevoia unei îndrumări de a se îmbrăcă frumos, cu gust, igienic, simplu şi mai ales ieftin. O astfel de modă e necesară şi va fi necesară totdeauna. Există însă şi altfel de modă, aceea care propagă luxul şi îmbrăcăminţile fără gust, scumpe, nesănătoase, numai fiindcă cutărei actriţe de pe scenele Parisului i-a plăcut să se împopoţoneze, ca să placă publicului mai mult. Acest soiu de modă e de condamnat şi nu e de noi Românii. Moda aceasta e încurajată numai de plutocraţie şi aristocraţie, cari îşi pot permite estravaganţele luxului, fiindcă n’au altă treabă. Burghezia nâroadă să ia de regulă după apucăturiln bogaţilor, imitându-i din răsputeri, crezând că într’asta stă cultura şi civilizaţia. Oamenii din clasa mijlocie îşi închipue că înşeală lumea, făcând-o să-i socotească mai mult decât sunt. în realitate se ’nşală numai pe ei înşişi. Un om cu adevărat cult, care trăieşte o viaţă sufletească internă, nu judecă pe oameni după forma externă nici nu se ia după maimuţăria modei luxoase. Noi Românii ardeleni, în special, cari suntem un popor de ţărani, ar trebui să dispreţuim pe oamenii seci cari caută să se deosebească de ceilalţi numai prin haine. Astea sunt părerile noastre despre modă. Credem chiar că doamnele noastre de mai de mult, cari nu ştiau atâtea «fasoane* — erau mame mai bune şi mai folositoare neamului, decât unele cucoane din zilele noastre cari nu pot trăi decât cu jurnal de modă la casă. I. B. «Ciocârlia* nu-şi tremură tocmai ca o harfă de argint cântarea. Aşâ ca o harfă de lemn, da. Mai trimite; se pare că ai inspiraţii poetice. Numai să nu-ţi închipui că eşti nefericit acolo în satul d-tale, să nu-ţi închipui că dacă n’ai fi învăţător ai putea să scrii poezii mai bune şi prin urmare ai fi mai folositor neamului Când te «apasă povara singurătăţii*, adună pe săteni în jurul D-tale, câţi găseşti, ceteşte-le cărţi bune şi învaţă să le cunoşti sufletul, care e cel mai bogat izvor de inspiraţii poetice. Mai trimete-ne. Poşta administraţiei. Ruţ/ăm cu insistenţă pe mult mior. noştri abonaţi să binemiaseă a achită abonamentele atât pe 1!H)8 cât şi restanţele şi mulţumim de mai nainte celor cari ne vor scuti de a mai scrie prorocffrile obişnuite. Const. Şesan. Volumele ce ni le cereţi nu le avem şi deci nu vi Ie putem procura. Pentru suma de cor. 2.35 ce mai aveţi la noi, vă putem trimite ceva din editura noastră, sau trecem suma la abon. pe 1909. Const. M. Pentru schimbare de adresă binevoiţi a ne trimite taxa de 20 bani pe care trebue s’o plătim; fie pentru tipar, fie pentru scrisul adresei. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. www.dacoramamca.ro X ml 8, 1908. I.UOKAFÂKU. 191 Din editura lui W. Krafft în Sibiiu: Medalia de aur dela Exposiţia aciinţificS din Bucuresci. 1903. 3 tomuri leg. luxos 80 coroane, broş. 70 coroane. Din »Biblioteca Tribunei«. 4. Piptruş Pătru. Poveste de I. T. Mern. io fii. 5. Păcală şi lândaU. Anecdotă de S. Moldovan. 6 iii. 8. Colăcăritul. Obiceiurile ţeranilor români In nuntă, de B. Viciu. 3a fii. 9. Fiica a nouă mame Poveste de S. Moldovan. 28 fii. 10. Povestea lui Ignat. Poveste de Silv. Moldovan. (5 fii. 12. îndărătnicul. Poveste de Silvestru Moldovan. t6 fii. 13. Blăstăm de mamă. Legendă popopornlă din jurul Nâ-săudului De G. Coşbuc. 16 fii. 21. Prietenul meu Vântură Ţeară. Din novelele californiene ale lui Bret Harţe. 16 fii. 23. Fata Craiului din Cetini de George Coşbuc. 8 fii. 30. Lumea proştilor. Poveste de Silv. Moldovan. 10 fii. 32. Zina-impărăteasă şi peana ei aleasă. Poveste din popor de a rg i n e a n u 1*. 24 fii 36. Baba iadului. Poveste în versuri de I. Moţa. 16 Iii. 44. Rusalin păcurarul. Poveste de Trimbiţoniu. 44 fii. 48. Poezii poporale .Cântece bătrâneşti*. Din culegerile lui I. Pop Reteganul. 20 fii. 49. Balade poporale de Petru Crina Damaschin. 60 fii. 50. Judecata. Despre bărbatul care a ştiut limbi multe. Două poveşti de G. Todica. 12 fii. 51. Petrea păţitul. Cercilă. Două poveşti de Rito. 16 fii. 52. Moşnl-de-flori. Poveste culeasă de Rito. 12 fii. 53. Alipot. Poveste din popor. Culeasă de Rito. 16 fii. 54. Sâmbăta morţilor. Dramă din popor în 5 nete. 60 fii. 57. Cine sapă groapa altuia, însuşi cade în ea. Piesă teatrală în 3 acte pentru ajunul Crăciunului, compusă de Maria Drâgan. 32 fii. 59. Şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Piesă teatrală in 3 acte, compusă pentru njunul Crăciunului de Maria Drăgan. 32. fii. 61. An-împărat şi fetele lui. Alegorie poporală de Silvestru Moldovan. 20 fii. 62. Anecdote şi Poveşti de Silvestru Moldovan. 16 fii. 63. Poveşti de Silvestru Moldovan. 16 fii. r IOSIF JIKELI SIBIIU, strada. Ciznădiei 47. Magazin special de obiecte de sticlă, porcelan şi metal, unelte pentru casă şi bucătărie, rame pentru icoane, lămpi electrice şi de petrol, en gros şi en detail. Pentru biserici: Candelabre argintate şi suflate cu argint, sau cu aur veritabil, apoi Candele; sfeşnice argintate, pentru luminări. Căldăruşi pentru apă sfinţită. Anaforări, cădelniţe. Preţurile cele mai moderate. Chivot pentru păstrarea cuminecăturii. Discuri pentru bani etc. argintate, nichelate sau de aramă. Potir, stea, copie (cuţit), linguriţe, disc pentru agneţi, argintate sau aurite. Comandele se efectuează imediat. V (4-4) In prăvălia dlui (4) A. MORAWETZ -- Sibiiu, Str. Ciznădiei Nr. 14. ■■■ să pot cumpără cu preţuri reduse, cele mai elegante, moderne şi solide obiecte de lux; oroioage, juvaeruri, şi argintărie de casă. Costume bărbăteşti de tot felul, Reverenzi perfect croite şi Uniforme militare se pot comandă cu toată încrederea Ia firma bine cunoscută Petrascu 9 - — Sibiiu, Str. Ciznădiei Nr. 34* ' Materialul este cel mai bun, preţuri cât se poate de moderate şi executarea comandeior urgente se efectuează în cel mai scurt timp. Tuturor Românilor buni, doritori de a încuraja. industria românească, le recomandăm călduros, să lucreze la aceasta firmă solidă. (5) On. noştri abonaţi sunt rugaţi a trimite, cu orice cerere sau reclamaţie cum şi pe cuponul mandatelor, numărul fâşiei pe care este imprimată adresa. Administraţia. www.dacoramamca.ro 192 LUCEAFĂRUL N iu! 8, 1 'JOS. Harta Compusă a Ungariei de ===== Dr. Fr. Schuller, === aprobată de înalt. Minister al Instrucţiunei publice şi de Yen. Consistor arbidiecezau ort. rom., recomandată pentru a se introduce în şcoli ca mijloc uşor şi plăcut de a învăţa Geografia Ungariei; este totodată şi un joc plăcut pentru copii în familie. Ediţia de lux, Cor. 5.50, ediţia şcolară Cor. 3. Prospecte, desluşiri, precum şi blocuri pentru desemnarea Harţei, oferă gratuit şi franco Francisc Neuzii, Compactor, Sibiiu. (B) In atelierul lui să mai pregătesc eu gros: Blocuri de desemn »Globus« şi Blocuri de desemn »Donath«. Cbeia profesorului Donaţii pentru deslegarea propor-ţiunilor de suprafaţă a diferitelor obiecte plane; Herbariul profesorului Gâspâr precum şi Mape spre păstrarea documentelor. ■ II..............H Primul atelier de uniforme din Ardeal Fondat în anul 1872. Medalii de argint Şi de aur. , A. ZACH possesor I. Villjelm Zaci), Sibiiu, Str. Ciznădiei 57. Furoisor al mai mnltor iuslilntc militare. Mare deposit de stofe din ţară şi străinătate, pentru haine civile şi militare. Specialist în costume de călărie; pantaloni englezeşti fason •breches*. Asortiment bogat de armatură şi recuisite de scrimă şi duel. Pregăteşte tot felul de uniforme pentru toate armele din orice ţară precum şi haine civile. Croială modernă şi perfect potriviţii după jurnalele cele mai nouă. l’reţnri lixe, serviciu prompt, eoniliţiile de plată, după învoială. (4) ■ L _______________________ '. •w.ntt •Hi în editura noastră au apărut şi se pot comanda dela administraţia noastră: T. Brediceanu: Muzica „Seratei etnografice", Caetul I Cor. 3. — , Lei 4.— 1 » II » 3.—, * 4.— [împreună Cor. 10.—, Lei 12.— » III » 5.—, » 6.— J cor. bani 9 Ioan Agârbiceanu : Dela Ţară...... 1.50 Şi 10 porto Ion Bârsanul: Primele Versuri .... ---.60 11 10 15 Zalmrie Bârsan: Ramuri....... o_ H 10 11 Ioan Ciocârlan: Traiul Nostru..... 1.50 11 10 ţi Alex. Ci ura: Icoane ....... 1.20 10 El. Farago (Fatma i: Versuri....... 1.50 11 10 11 Oct. Goga: Poezii....... 2._ 10 Ed. pe hârtie olandeză 3.--- 20 A. 0. Maior: Biblioteca Copiilor, Voi. I. Cu o poveste inedită de Carmen Sylva. 21 ilustraţii 1.--- ţi 20 H Biblioteca Copiilor voi. II. 1.--- 11 20 11 G. M urnii: lliada, 12 cânturi traduse in hexametre, cu ilustr. . 4.--- 20 Ioan Slavici: Mara (roman)..... 2.50 11 20 Maxim Gorkii: Nuvele....... ].--- 10 Ilustrate româneşti (heliografii) 12 bucăţi . . 1.60 10 Numărul iubilar Carol........ 1.--- 11 10 11 Din edituri străine: M inerva Cosma: Album de brodării şi ţesături româneşti . 16.— v 72 „ Cărţile se pot comanda sau dela administraţia noastră sau dela librăriile: în România: Bucureşti: Librăria naţională, Socecu et comp., L. Alcalay, C. Sfetea; în provincie: laşi, Ploeşti, Craiova: Socecu et comp.; Caracal: Librăria cooperativă; Brăila: Dumitru Ionescu, I. Văsluianu; Galaţi r.Negoescu et Mauiţiu;'Bârlad: N. Petroff; Botoşani: Librăria cooperativă. In Austro-Ungaria: Suceava: Şcoala româuâ; Blaj: Librăria archidiecezană; Braşov: A. Mureşiauu, I. Ciurcu; Sibiiu: W. Krafft, Librăria archidiecezană; Oraviţa: I. Ţierean; Caransebeş: Librăria diecezană; Năsăud: M. Onişor. Administraţia şi redacţia: Sibiiu (Nagyszeben). ’.yi.i ■.t'.ţV.v:»* TII'AUUL I.UI W. KRAKPT ÎN SIIUIU. www.dacoromanica.ro