Oct. Goga . . loăn Adam . n. Sndoveanu Daria Qinţan Daria Conţan G. Durnu . . s a n a k a l. Cântecele mele (poezie). Constanţa pitorească. Faceri de bine. Cântec (poezie.) Uncii artist (poezie). Donumente antice din Roma Câmpol lai Darte. 11 ci s t r a ţ i ci n i: Fcaterina Pitiş . Poveşti (poezie.) Daria Ccinţan Cronică: Vederi din Rpma. Cel dintâici bolnav. Răspuns dlcii Iorga. Congresul presei noastre. Calendarul lui Tolstoi. Din Germania. Ştiri. — Poşta Redacţiei. ABONAMENT: GI it s t r o * îl ii cţ ci r i a: l an.................12 cor. Ed. dc lux ... 20 cor. 6 luni.............6 „ ..................10 „ . Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: l an 7 cor. România si în Străinătate: f 1 an . . . . . , 16 cor. Ed. dc lux ... 25 cor. 6 luni................8 „ „ „ „ ... 15 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor. Reelatnaţiile sunt a se face în curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru, orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev>. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). IvVMifr Scoarţe pentru Luceafărul orice an cor. 2.—. ,,=f îL Colecţiile „Luceafărul*4 complete. Legâtură elegantă în pînză. Anul I, epuizat. Anul H, (1903) . . . 40 cot*. Anul ra, (1904) . . . 30 Anul IV, (1905) . . . 40 »i Anui V, (1906) Ed simplă . . . . . 16 ti Anul V. (1906) Ed. de lux . . . . . 25 Anul VI, (1907) Ed. simplă . . . . . 16 li Anul VI, (1907) Ed. de lux . . . . . 25 ii Toate colecţiile împreună ed. simplă C 130; ed. lux C. 145. Colecţii incomplete. Seni. II. 1903, (nrele 9—23)................3 cor. Sein. II. 1904. (nrele 11-24)................3 ,. Sein. II. 1905, (nrele 11—24)................3 „ Cumpărăm „Luceafărul**. Anul 1. (1902), complect sau numerele: 2, 3, 0, 8, 9, 10. (In deosebi nrele 8 şi 9—10.) Anul II, (1903), 2, 4, 7 şi 24. Anul IU, (1904), 2 şi. 5. Anul IV. (1905), 1, 2, 4. (j, 8 şi 10. H se adresa administraţiei noastre. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea unui comitet de redacţie. Colaboratori: I. Adam, I. Agârbiceanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brediceanu, I. Ciocârlan, V. Cioflec, Al. Ciura, Maria Cunfan, I. Duma, Elena Farago-Fatma, O. Goga, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu. Orice reproducere, fără indicarea ixrorului, este oprită. Cântecele mele. Eu vă chem din visuri, tfă cobor din stele, Uă alint în taină, Cântecele mele, Ca ’ntr’un cuib, v’adorm în suflet, cântecele mele I Ciripiţi acolo, Păsăruici golaşe, Ciripifi şi creştefi Ca copilu ’n faşe — Plângeai şi zimbifi la sânu-mi, ca copilu ’n faşe. Pe de-asupra voastră împletesc cunună, Razele de soare, Razele de lună, Câte nu vă spun şirete razele de lună? într’o zi vă ’nşală Zările albastre, tfă despart de mine Aripile voastre — Cine-mi poate spune drumul aripilor voastre ? Rătăciţi departe Paseri călătoare, Nu vă ştie cuibul — îl mai ştifi voi oare? Pribegind în lumea largă, mă mai ştifi voi oare? Bate ’n streşini ploaia, Cuibul vechiu vă chiamă, Părăsit şi singur Cuibul se destramă, Fără ciripitul vostru, cuibul se destramă. Octavian Goga. www.dacoramamca.ro 144 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1908. Constanţa i. Geamiile. Lumina aprinsă a soarelui, care pluteşte încropită peste Constanţa, se vede de departe străpunsă, ca de nişte soliţi gigantice, de turlele geamiilor răsleţe. însemnările acestea mistice, care punctează orizontul ca nişte ghimpi enormi, te duc cu mintea departe în trecut, când credinţa aceasta străină, ameninţă lumina creştinismului, ca împunsătură de suliţă. Minaretele de piatră, sprintene şi rotunde, se înalţă subţiri şi albe, de deasupra geamiilor greoae şi joase. Sus se încing cu ceardacuri înguste şi se acopăr cu turle ţuguiate şi verzi, ca cu nişte chivere. In vârfurile lor, deasupra de tot, se încearcă par’că să scântee semiluna în dogoarea arşiţei. Seara, dupăee atmosfera se mai potoleşte din aprinderea soarelui, turlele geamiilor se desemnează pe orizont in linii mai închise, ca nişte ţape împrăştiate şi afumate, în care a expirat gloria credincioşilor. In vremea aceasta cuprinsul răcorit se umple de strigăte bocite, venite de prin cerdacurile minaretelor. — Alah ekber... Al ah ekber... (Dumnezeu e mare, Dumnezeu e mare). Şi Hogii bătrâni şi tineri, îmbrăcaţi în anteree negre şi legaţi în jurul fesurilor cu sarâcuri albe, se învârtesc cu mersul lor oriental în jurul minaretelor. Ţinându-şi palmele deschise la urechi, umplu cuprinsul cu rugăciunile lor plânse tră-gănat, strigând în cele patru părţi ale lumei: — Alem lena... H a y 6 alei felah... (Lume rea, ticăloasă... Numai în deşteptare e mântuirea ta !...) Pe constanţenii vechi, nu-i mai impresionează toate acestea, pentrucă s’au obişnuit cu spectacolul, dar pe străinii veniţi de pe aiurea, îi opreşte în loc solemnitatea acestor rugăciuni. Intre alte curiosităţi dela Constanţa e şi vizitarea geamiilor mai principale. Aceste locaşuri sfinte sunt deschise în toate zilele şi străinii pot să le vadă cu învoirea hogilor. Trebue să privească însă totul numai din prag, căci în-lăuntru nu se poate întră decât descălţat şi creştinii sunt cam greoi şi stingheriţi la această operaţiune. Când se întâmplă ca geamia să fie pitoreasca. goală de credincioşi, te impresionează mult muţenia mohorâtă şi rece a interiorului, aşa că ai simţirea că priveşti la nişte cosciuge, din pragul unui cavou deschis. Vinerea însă, când e ziua lor de sărbătoare, vezi cârdurile de musulmani cuvioşi şi curaţi, cum se îndreaptă înspre geamii. La uşă îşi lasă cu toţii papucii tăiaţi anume ca să se descalţe uşor şi rămân numai în ciorapi; întră apoi în geamie. Inlăuntru, aştern jos batiste scumpe şi s’aşează turceşte cu evlavie. Femeile nu pot intra în geamii, ca şi când ar fi considerate nevrednice de mila lui Alah, aşâ că numai bărbaţii se roagă. Din semeţia şi înfruntarea acestor credincioşi, n’a mai rămas decât umile tradiţiuni de formă, căci aprinderea de altădată, s’a stins ca o amintire îndepărtată. Femeile lor se strecoară acum pe străzile oraşului, ca nişte arătări triste, cu hainele lor închise, pe care le umflă vântul din mers. Bărbaţii, aduşi de spete şi greoi, cu capetele legate în cealmale enorme, umblă posomoriţi şi învinşi, de par’că ar trăi în captivitate. Şi când hogii inspiraţi, strigă prelung din minaretele geamiilor: Alah ekber... Alah ekber... musulmanii trec agale, abătuţi şi sceptici, ca nişte prisonieri care au pierdut credinţa în vre-o putere de salvare ... In mijlocul vieţei nouă, care năvăleşte din toate părţile şi schimbă oraşul vechiu, minaretele subţiri şi albe, îşi fac loc sfioase, prin îngrămădirea de clădiri, ca nişte vrejuri plăpânde care cresc din umbră. II. Pe bulevard. Prilejul de întâlnire şi apropiere pentru vizitatorii strânşi vara la Constanţa din toată lumea, e primblarea pe bulevard. Nu s’ar înţelege de altfel sezonul fără această mare expoziţie de tualete şi fără încrucişarea tinerilor eleganţi şi curtezani, care cuceresc şi se lasă... cuceriţi. Pe bulevard debutează şi ţinerile vlăstare ale pensioanelor cu conversaţiunea franceză şi fasoanele de domnişoare, în admiraţiunea mamelor victorioase şi a părinţilor care nu le pricep vorba. De cum se răcoreşte cuprinsul, în revărsarea sărei proaspete, vezi cum toate străzile oraşului încep să roiască de grupuri foşnitoare de femei www.dacoramamca.ro Nrul 7, 1908. LUCEAFĂRUL 145 şi copii, care se lasă la vale, duse din urmă de bărbaţii mai greoi şi prinşi in discuţii. Şirurile acestea apucă, ca nişte nuri sorbite, în spre bulevard, care atrage şi înghite toată această viaţă şi bucurie. După ce treci pe lângă frumosul palat al răposatului prinţ Gr. Sturza, ţi se deschide deodată înainte, toată perspectiva mărei imense, în care se prinde ca pe un fond de feerie, farul şi clădirea trainică a hotelului Carol. Dar hotelul rămâne tot mai la stânga şi treci la urmă şi farul, până când privirea desrobită cu totul, s’a-furnlă lacomă şi setoasă în orizontul deschis, amestecat departe cu marea. Din larg te ’nvălue o boare înviorătoare, care te ia par’că de subsuori ca ’ntr’o legănare, gata să-ţi facă vânt în valuri. Bulevardul lărgit se ’ndoae in tot lungul mărei, ca un ceardac deschis, unde se primenesc şiruri de lume liberă şi fericită, care vorbeşte de toate şi se lasă covârşită de măreţia mărei. Lumea care oboseşte se opreşte la răstimpuri pe băncile înşirate pe delături, sau pe malul mărei. Unii rămân duşi pe marginea aleei şi caută in zare la apa mişcată in unde mari. Boarea din larg vine tot mai răcorită, până ajunge vânt pătrunzător. Dela pavilionul de sus al bulevardului, sboară aripe rupte de armonie, din cântecele famfarei militare, care concertează în plin aer. In tot amestecul acesta de muzică şi adieri de mare, domneşte chicotitul şi vorba împestriţată ce se ridică din valurile de plimbători. Mulţimea se încrucişează şi se îndepărtează, in unde de uitare şi fericire. Dar nu în forfotul acesta de lume gălăgioasă şi înghesuită, se poate gustă toată voluptatea mărei deschise şi adulmecarea zărei cufundate ’n valuri. Lumea aceasta, care se îngrămădeşte aici cu atâta îndărătnicie, la anumite ore, pentru ca să se poată strânge mai la un loc, s’ar părea că vine mai mult la un masaj de contact, decât să admire frumseţea mărei. Cine vrea să înţeleagă minunile şi să vadă puterea de covârşire a elementelor, vine pe bulevard dimineaţa, când nu sunt decât curioşi răsleţi şi trecători mânaţi de treburi. Atunci prispa uriaşă a bulevardului e goală de lume şi visătorul neturburat se primbla prin bătaia soarelui şi caută la nemărginirea de ape. Valurile domoale se trag la mal întinse şi plescăesc de stânci, ca nişte unde de albuşuri bătute. Clătinarea uşoară a apei se tae de vin-trelele albe ale bărcilor, care priinblă în îndepărtări pe oaspeţii veniţi de aiurea. Stăvilarele înalte ale portului, opresc vederea mişcărei de după ele, ca zidurile uriaşe ale unei cetăţi apărate. Peste coama de granit nu se arată decât vârfurile catargelor şi rotogoale de fum, ridicate de prin coşurile vapoarelor ascunse. Soarele de sus aprinde oglinda mărei, care se mişcă ca intr’o respirare de odihnă şi împăcare. Pe aria albastră din larg, s’aşterne înspre mal o pârtie de scânteere şi lumină, din sfărâmăturile razelor săgetate de soare. III. La cazin. Una din atracţiunile care strânge cea mai multă lume la un Ioc, e cazinul. Primăria are grije din timp, să nămiască pentru sezon una din cele mai renumite orhestre din ţară, care să cânte în lunile Iulie şi August, pe teresa cazinului, între orele 5—7 şi 8 —12, seara. Pentru a luâ parte la aceste concerte zilnice, vizitatorii plătesc o anumită taxă, pe care o fixează mai înainte consiliul comunal. In serile liniştite, cele două terase ale vechiului cazin, se umplu de lume aleasă, care-şi ia gustările afară. în faţa mărei ascunse în noapte şi ascultă armoniile amăgitoare ale orhestrei. In vremea aceasta valurile uşoare bat jos la mal şi se îneacă gâlgâind prin scorburile stâncilor. Cazinul vechili e făcut numai din lemn şi aşezat pe taraşi puternici, pe marginea bulevardului. In salonul acela improvizat s’au bucurat şi au petrecut la baluri, multe rânduri de sezonişti, strânşi acolo din toate colţurile ţărei şi din toate părţile lumei. Azi însă, se pare că cerinţele au ajuns mai pretenţioase şi lumea priveşte cu milă bătrâna baracă, care a ocrotit atâtea întâlniri şi extazuri. Primăria s’a gândit atunci la o schimbare îndrăsneaţă, potrivit şi sborului pe care l-a luat oraşul şi a hotărît să facă un cazin cu toate înlesnirile moderne de petrecere. Noua clădire, trecută prin o mulţime de prefaceri, din cauza capriciilor politice, a ajuns în sfârşit să se înalţe sprintenă şi trufaşă, pe prispa măreaţă a umplăturei de pe bulevard. In noul cazin va fi o splendidă terasă dinaintea mărei, înconjurată de toate podoabele sculptate în lenm, cu o admirabilă extradă pentru www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1908. 140 orhestrele viitoare. Cazinul va avea şi o frumoasă sală de teatru pentru artiştii de vară şi pentru concerte. La Constanţa, pe lângă toate celelalte mijloace de distracţie şi petrecere, se mai organizează şi baluri atât pentru maturi, cât şi pentru copii, care au loc în salonul parchetat al cazinului. Mulţimea celor care obosesc primblându-se pe bulevard şi pe malul nou al mărei, se abate pe urmă şi pe terasa cazinului, unde îşi iau răcoritorul şi se odihnesc ascultând muzica. Ochii celor de pe la mese se împart între oaspeţii care se primenesc continuu şi întinsul mărei nestrăbătute. Noaptea cade tot mai grea şi mai rece, înecând cuprinsul umed. Zăgazul portului nu se mai ghiceşte din umbrele lăsate, decât după bufniturile valurilor oprite. Farurile din radă au luminile paianjenite, de crezi că sunt învălite în zăbranice de doliu. Orizontul plin de întunerec, înfruntă privirile ca un codru nestrăbătut. In apăsarea aceasta oarbă, care încinge şi sugrumă tot înconjurul, numai farul dela Tuzla, mai puternic, săgetează la răstimpuri noaptea de par’că ar ameninţa besna, cu împunsătura unui pumnal de foc. loan ftdam. Faceri de bine. in. Iarna întreagă, jupâneasa Marghioala a ieşit des de dimineaţă cu panerele ei pline de mere şi s’a întors seara. Uneori suia şi peste zi in deal, ca să-şi mai înoiască marfa. Asta se întâmplă în zilele de sărbătoare. Umblă încet, fără zguduiri, se oprea în locuri ştiute şi-şi aştepta muşterii. Dacă spulberă vântul, se dedea la un dos. Eră tare, răbdâ toate; de multă vreme se obişnuise şi cu vreme bună şi cu vreme rea. Târgoveţii o priveau cum sta neclintită, cu cântarul şi cu panerele la picioare şi şi-o arătau din ochi: »Iaca, soacra lui Andronescu* ... Unii vorbesc cu oarecare ironie în glas: »Eu nu înţeleg, bre omule, de ce mai umblă aşa... tot strânge, strânge gologan după gologan ... Par’că nu-i mai ajunge... Am auzit că-i grozav de zgârcită... Care, la vârsta ei, ar mai sta aşâ în vânt şi ’n sloată ziua întreagă* ? ... Bătrâna înţelegea privirile; auzise de multeori şi vorbele. Nu zicea nimic. Viaţa nu şi-ar ti schimbat-o pentru nimic în lume. Era singură, şi ar ti murit în pustiul căsuţei din deal, dacă nu s’ar fi îndeletnicit cu ceva. Aşâ apucase din tinereţe, aşâ voia să moară. Iar banii, de şi-i ştia strânge, nu-i foloseau să ducă o viaţă mai din belşug. Rămăsese tot la traiul de altădată foarte cumpănit şi foarte simplu. Iar in iarna aceasta, ducând panerele pline şi umblând pe uliţile târgului, par’că era mai slabă decât altădată şi ’n ochi îi plutea o mâhnire (Sfârşit.) mare, ca ’n apropierea unei stângeri. Deşi în sufletul ei eră hotărită, deşi se incăpăţinâ să-şi îndeplinească voia până la sfârşit şi să întrebuinţeze banii de ea munciţi aşâ cum înţelegea, — totuşi frica îi rodea inima. Şi, dimineaţa şi seara, i se strecurau fiori de câteori auzea peste zăplaz, în cerdacul casei ei, paşii lui Andronescu, rari şi îndesaţi, ori glasul lui de bas. Şi ’ntr’un rând, într’o Duminecă dela începutul primăverii, tresări pe neaşteptate. Se gătea să se ducă la liturghie, — şi nici băgase de seamă mişcarea uliţei şi a ogrăzii. De douăori se întunecă fereastra odăiţei. Simţi in stânga 0 căldură iute, pe când clampa veche sună, zguduită de o mână cunoscută. Se trase repede în fundul încăperii, sub icoane, şi se aşeză, aşa cum eră, gata de plecare. Andronescu întră întâiu şi deodată îşi pironi ochii asupra bătrânei. Aglaia închise uşa, apoi ieşi in lumină, cu părul înfoiat şi drotat în jurul obrajilor plini, palizi. Era sprintenă încă, deşi se îngrăşase; avea mişcări iuţi, şi ochii căprii scânteiau neliniştiţi. Bătrâna o privea cu oarecare luare-aminte. N’o văzuse de mult, ş’acuma 1 se părea mai plină nepoată-sa, cu bărbia crescută, cu nasul micşorat intre obrajii pudraţi tare. Capotul roş cădea în falduri în juru-i; par’că o făcea mai 'naltă, mai mare decât Andronescu. — Poate vin să se împace. .. se gândi jupâneasa Marghioala. Bărbatul îşi cufundă ruânile în buzunările www.dacoromanica.ro Nrul 7, 1908. LUCEAFĂRUL 147 pantalonilor şi începu să rânjească, cum îi eră obiceiul. Bătrâna simţi adierea fricei. — Va să zică — începu el deodată — nunta ceia tot ai făcut-o ... Ş’acu plănuieşti altele ... Acu plănuieşti două... Va se zică, nu ne-am înţeles noi bine... — De asta aţi venit la mine? întrebă bătrâna fără să se clintească dela locul ei. Andronescu se întoarse spre nevastă-sa: — Auzi? tu ce zici? — Eu ce să zic? vorbi tare şi subţire Aglaia, şi-şi răsfrânse cu dispreţ buza de jos. Par’că am cu cine vorbi? Nu i-am bătut capul de atâteaori? — Se întoarse spre bătrână. — Nu ţi-ara bătut capul de atâteaori? Nu mai umblă să îm-prăştii banii la străini; lasă-te şi de obiceiul ăsta: tot cu panerele şi cu vânzarea... Acu suntem şi noi oameni în rând cu lumea, şi ne faci de râs ... Ochii bătrânei se înăspriră, pe când inima i se strângea în piept. — Aglăiţă... zise ea blând. Erai săracă când te-am adus... Te-am crescut cu dragoste... Te-am înzestrat... Asta-i răsplata ta ? ... — Iar începi cu fleacurile cele vechi! vorbi repede, deodată întărâtată, Aglaia. Una, două,— începi... — Apoi cum nu? cuvântă cu râsu-i ciudat Andronescu. Se poate altfel? Trebue să ne puie dumneaei opinca ’n nas! — Nu mai spun nimica! oftă bătrâna. Dacă n’aţi venit cu gânduri bune, tac. Eu azi am a mă duce la biserică şi vreau să fiu cu sufletul liniştit... Aglaia zise scurt, înţepat: — Dacă te duci dumneata la biserică, atnncea nu ne ducem noi... 0 vreme rămaseră privindu-se în tăcere. Ju-pâneasa Marghioala simţea cum o câştigă amărăciunea de viaţă. Bărbatul vorbi cu linişte: — Am venit, să ajungem la o înţelegere. Bătrâna nu răspunse. — Iaca, am adus-o şi pe Aglaia, să fie şi ea de faţă. Şi ea zice ca şi mine. Să nu mai faci risipă în banul nostru ... Banul care-1 cheltueşti e al nostru ş’al copiilor noştri... Să-ţi cauţi de treabă şi să nu te mai porţi duşmăneşte cu noi... Vezi-ţi de bătrâneţe, ai cu ce trăi, şi lasă pe străini într’a lor... Vorbele nu erau prea întărâtate. Dar bătrâna se uita la ochii celor doi: şi vedea în umbra sprâncenelor cumplita flacără a răutăţii. Nici un pic de milă nu era pentru dânsa în fiinţele care veneau s’o ameninţe, să-i ceară silnic banii greu munciţi. Deodată simţi că se înăbuşă de amar, şi închise o clipă ochii. Apoi vorbi limpede, cu cuvinte suflate ca de un vânt lăuntric: — Iar aţi venit să mă înfricoşaţi ? ... Ce aveţi cu mine?... V’am miluit, s’a sfârşit... Acu nu mai aveţi nimica cu mine. Am să fac cu paralele mele ce vreau... De ani de zile vă uitaţi la mine cu ură... N’am odihnă; n’am pace să înghit o bucăţică de pâne de răul vostru... Intr’una vă umblă ochii după mine... ochi flămânzi... Nu vă mai săturaţi... Ce vreţi?... Daţi-mi pace; lăsaţi-mă în plata lui Dumnezeu... Se opri. Aglaia tresărise, cu o privire veninoasă, cu glas şuierător: — Aşa? să te lăsăm în pace? Sunt fata ta, m’ai înfiat, dai la străini de pomană dreptul nieu şi eu să te las?... Cât m’ai chinuit pân’ ce m’am măritat? ş’acu dai parale străinilor?... — Stăi, stăi... zise Andronescu, gros... Noi venisem pentru împăcare... Staţi... Nici o vorbă... Numai eu am de spus ceva... Dacăi vorba pe aşa, apoi am eu de spus ceva... Iaca ce-i: eu sunt un om care mi-am făcut planurile mele... Eu n’am luat aşa, degeaba, pe Aglaia... Vorba a fost că la urmă tot noi moştenim... Aşâ-i ori nu? — Auzi? auzi? strigă Aglaia. Ascultă şi înţelege. Din pricina ta, că nu înţelegi, la noi în casă e numai huiet!... Una-două: paralele babei! N’am eu zi lăsată dela Dumnezeu liniştită, din pricina asta ... — Ho, ţară! Foarte bine, aşa-i... cuvântă cu linişte bărbatul. Aşa-i... La urma urmei e şi dreptul nostru ... Eu iţi spun aşa, pentru cea din urmă oară: să cauţi să-ţi vâri minţile în cap — căci altfel se întâmplă poznă mare... — Are să vă bată Dumnezeu! izbucni deodată bătrâna. Ieşiţi afară, nemernicilor! — Cum ai zis? — Ticăloaso ! ticăloaso ! strigă jupâneasa Marghioala. Te-am crescut şi te-am înzestrat, te-am scos din sărăcie, ş’acu îmi vrei moartea! Ieşiţi! Am să dau tot la sărmani, tot am să dau, nu vreau să vă mai ştiu ... Pieriţi din ochii mei!... Aglaia se repezise, cu ochii arşi deodată de o mânie sălbatică. Andronescu o izbi la o parte www.dacoramamca.ro 148 LUCEAFĂRUL Nrnl 7, 1908. şi ieşi el înaintea bătrânei, se plecă asupra ei scrişnind : — Taci din gură! să taci din gură! că te vâr în fundul pământului! Bătrâna închise ochii şi tăcu. Obrazul îi rămase neclintit. — Haidem!... zise omul. Şi ieşiră, el întâiu şi femeia după dânsul. Trecură prin ogradă, deschiseră portiţa care legă gospodăriile, şi întrară unul după altul în casa lor, casa de zestre. Copiii făceau larmă, de nu s’auzeâ nici în cer, nici pe pământ. Andronescu începu să răcnească: — Tăceţi din gură! Tăceţi din gură, diavolilor, că vă ia mama dracului! Ai văzul? zise el, întorcându-se cătră Aglaia. Ai văzut ce-ai făcut? Dacă eşti proastă ... — Ce face? da’ cum să vorbesc? Da’ ce vrei să-i spun? — Mă rog, eu nu ştiu ... Eu văd că tu-ţi dai în petec... Cât am vrut eu să te mai cioplesc, degeaba !... Tot aşa ai rămas... Odată, cu gura... Iar am să-ţi moi ciolanele... — Apoi aşa am ajuns, de râde lumea de noi... vorbi Aglaia cu ochii aprinşi. M’ai bătut, m’ai asuprit... Dacă eşti din neam de haidăi, ce să-ţi fac?... Am avut eu o zi bună?... Încaltea de-armuri şi baba... poate s’ar sfârşi discordia... — Hai-hai.! neam de haidăi! Nu-ţi tace gura, bestia dracului! Eu te-am scos şi te-am pus în rând cu lumea! Şi dacă mă ţiu de babă, tot pentru binele tău mă ţiu .. . Din căsuţa ei, prin uşa deschisă, jupâneasa Marghioala auzea larma de glasuri. Ştia ea de multă vreme, iarăşi, ce viaţă duce Aglaia cu bărbatu-său. Sfezi şi lacrimi; din când în când veneau până la dânsa şi până la alţi vecini ţipete sfâşietoare. — E neam prost... s’a sfârşit... şopti bătrâna cu durere. Iar Aglaia s’a ticăloşit şi s’a înrăutăţit. Ea ştie că trebue să aibă bărbat, da ’ncolo n’are o undă de gragoste pentru nimeni. »Ah! oftă jupâneasa Marghioala; mai bine o lăsam acolo, în satul ei« ... Şi peste zăplaz deodată porni un ţipet sfâşietor, iute înăbuşit. Apoi într’un târziu copiii începură să chiuie ca muşcaţi de ceva. li dădea Aglaia afară, smâncindu-i, târâindu-i şi plesnindu-i. — Mare ticăloşie! gândi bătrâna. Toate din pricina paralelor mele... Lacom şi ticălos om... într’o noapte e ’n stare să mă stringă de gât... IV. Nicolae Andronescu ţinea să fie funcţionar, ca să-i zică toată mahalaua: «Cucoane Nicolae, ce mai veste pe la primărie?* ... Dar altfel ce puteâ alege din leafa lui? Abia-i ajungea pentru cinstea obişnuită pe care şi o făcea singur, în fiecare seară, la crâşmă la Vădana ... Dacă se însurase şi luase pe «nepoata merăriţei*, apoi voia să înţeleagă ceva. Zestrea luată în argint se scursese încet-incet, ş’acuma-i păreâ cumplit de mult până la moartea babei. C’o mânie de sălbatic, de om întunecat la minte, vedea cum se părăduiesc banii, cum se duc la «străini*, pe când el trebuia să se îndatoreze şi să plătească dobânzi. Nu înţelegea decât un lucru, de mult: că banii se duc! Suferea el, trebuia să sufere şi Aglaia. La amândoi li se amărau sufletele — amândoi se uitau cu ochi înveninaţi spre casa bătrânei. De acolo venea toată ticăloşia vieţii lor! Şi lupta creştea intre dânşii şi bătrână. Dela o privire aspră ajunseiă la o vorbă de vrajbă; ş’acuma Andronescu ştia că pe bătrână o poate, în fiecare seară, când va vrea, vârî în toate boa-lele. întorcându-se dela cârşma Vădanei, o bucată de drum se gândea la fata cea mare, la Ovreica cea sprâncenată cu buzele roşii ca fraga, şi zimbeâ in ameţeala-i uşoară... «A dracului Revecă! se lasă numai pişcată*!... Totdeauna ieşea Andronescu înfierbântat dela crâşma Vădanei; şi ’n fiecare seară se întorcea, —se ducea întins acolo, ca un cal la grăunţele lui. Când ajungea în deal, aproape de casă, îşi aducea aminte de jupâneasa Marghioala. Iuţea pasul, şi ’n drum, înaintea căsuţei joase, se oprea. Se gândea: acu ar puteâ să intre, să mai bage o leacă de draci în babă! La urma urmei este ş’o leacă de ambiţie la mijloc. Adecă n’o poate sili pe baba dracului să faeă aşa cum vrea el? Stătea la îndoială. Uneori întră. De cele mai multeori se mişca înainte, tropăiâ tare prin cerdac, şi, când intra în odaia unde-1 aştepta Aglaia, trântea uşa şi-şi întunecă privirile. — Pe unde ai mai întârziat? îl întrebă nevasta Socoţi că eu nu ştiu pe unde-ţi stelesc ochii ? — Cum? Treaba mea! Am fost la afacerile mele. Mai păzeşte-ţi gura. Eu nu ştiu^ multe. Eu, când m’oiu mâniâ, îţi fac măselele grăunţe! Cât sunt de amărît numai eu ştiu, şi de năcăjit! www.dacoramamca.ro Nrul 7, 1908. LUCEAFĂRUL 149 Din pricina babei am rămas dator! N’ai să ai tu linişte cu mine din pricina babei! Aglaia tăcea; i se aprindea mânia veche in suflet şi se gândea cu ură la mătuşă-sa Marghioala. Vorbea cu jumătate de glas, cu obidă: »Am auzit că iar are de gând să deie două sute de lei ş’o juncă* . .. Andronescu scotea un: Hm ! de ameninţare şi obrazul i se întindea în rânjitu-i de răutate. Aşa. îndârjite, ajunseră lucrurile în primăvară. Şi ’ntr’o Duminecă, in singura-i zi de odihnă, jupâneasa Marghioala se întoarse cu târguieli acasă. Luase cumaş de rochie pentru un botez şi un val de pânză, luminare, flori şi toate cele trebuitoare pentru o creştinească facere de bine. Desfăcu pachetele, le rândul frumos pe un colţ de divan, după aceea începu să-şi pregătească mâncarea. Din când în când se apropia de fereastra deschisă, privea spre vecini prin lumina aurie a asfinţitului şi trăgea cu urechea. Zarvă de ceartă ajungea până la dânsa. Ascuţit şi sfâşietor se înălţă glasul Aglaiei; iar din când in când, in răstimpuri, un bombănit greu îşi făcea loc, şi glasul ascuţit tăcea. — Se sfădesc ... şopti bătrâna. Mancă tăcută, cu inima îndoită, ca totdeauna. Apoi, dupăce strânse tacâmurile şi le spălă, se aşeză în prag în înserarea calda. Eră în săptămâna luminată şi livezile pline de flori trimeteau adieri de mirezme. Bondari treceau prin întunecimea uşoară. Treceau ca pe o linie neagră, şi, în urmă-le, par’că rămânea un fir nevăzut, care vibra melodios. In tăcere, auzi deodată tropăiri in cerdacul din faţă. Ştia cine o pândeşte. Ridică ochii. Andronescu se uită la ea cu gura întredeschisă. Par’că-i luceau ochii prin seara fumurie. Ea îi privi neclintită. Apoi deodată tresări la glasul lui. — Jupfineasă Marghioală! Aşa-i că iar te-ai apucat să creştinezi un suflet... Acu de botezat botezi, da’ de cununat pe cine mai cununi?... Bătrâna tăcu. Inima prinse a-i bate cu durere, pe când Andronescu o privea cu stăruinţă, rânjind. Nu se clinti dela locul ei, din prag. — Nu răspunzi? ha? Pe cine mai înzestrezi? Pe ce venetică? înserarea creştea şi o jale aspră cucerea sufletul jupânesei Marghioala. Ştia că duşmanul ei o priveşte cu mânie şi închise pleoapele. Tăcere domni deodată iu toată împrejurimea, peste case şi livezi, şi o muzică lină începu să cânte undeva. Erâ o melodie lămurită de depărtare. Numai sunetele moi şi dulci ajungeau prin limpezimea nopţii şi cădeau peste bătrâna neclintită, o atingeau par’că, o mângăiau, şi deşteptau plângeri în suflet, care nu puteau izvorî printre pleoape, în lacrimi de uşurare. Amintiri se grămădeau încă odată şi se împietreau ca ’n icoane veşnice. I se părea bătrânei că deodată are dinainte-i întreaga suferinţă strecurată în toată fiinţa ei zi cu zi, lună cu lună, an cu an. Şi nu se puteâ clinti din locul ei, par’că o apăsă o stâncă. Şi într’un vis chinuit văzu toată grija ei pentru copila adusă dela ţară, toată dragostea, toată nădejdea. Şi nu înţelegea schimbarea care se făcuse. Alta erâ «cucoana Aglaia* acum: mare, plină, cu o privire neliniştită, cu un glas ascuţit; erâ o fiinţă străină şi duşmană, cum n’ar fi putut ajunge de bunăseamă, dacă rămânea în liniştea ei, acolo, pe malul Şiretului. Dar Andronescu de unde a ieşit? De unde s’a ascuţit atâta răutate in băiatul lui Androne? Ieri erâ un băieţel sfios şi umilit, nici prost, nici deştept, cum se cuvine să fie un fecior de neam nu tocmai bun. Ş’acitma cum de-a ajuns de nu-şi vede părinţii, de-şi alungă fraţii, de-i e ruşine de soacră-sa, care a dat zestrea, care l-a înţolit, care l-a ajutat să se ridice între «ciocoii* târgului? într’adevăr, poate am făcut o faptă rea... se gândi cu inima strânsă bătrâna. I-am adunat ca să se certe în toată ziua, ca el să-i rupă din când în când ciolanele şi ea să-l blastăme... Murmură cu glas stins: «Cumplită fiară e omul câteodată!... şi deschise ochii. Erâ întunerec des în juru-i. Vânt lin pornise şi suna in livezi. Erâ târziu şi-şi simţea trudite mădularele. Se ridică cu greutate, gemând. Intră în casă, aprinse lampa. Trase perdelele, după aceea se pregăti să închidă uşa. Atunci când întinse mâna, răsări: par’că avii un sughiţ năprasnic. Neculai Andronescu umplu deodată cadrul uşei, cu ochii lucitori, cumpănindu-se uşor. — Stăi, zise el rânjind. Nu închide uşa. Stăi. Şi întinse manile, par’că făceâ semn de linişte. Pss.. . Stăi, încet, domol... Am chef să stau o leacă de vorbă ... Bătrâna se trase încet, cu ochii înfricoşaţi, sub icoane, la locul ei obişnuit. Se aşeză pe divanul curat, îşi încrucişă manile în poală şi nu rosti nici un cuvânt. www.dacoramamca.ro 150 LUCEAFlRUL Nrul 7, 1908. Andronescu închise uşa; apoi îşi cufundă manile în buzunări, răsfrângându-şi în lături poalele paltonului. îşi scoase pieptul înainte: — Eu sunt! ce te uiţi aşa la mine? Am văzut că mă aştepţi... M’am dus ş’arn băut o litră de vin şi m’am întors îndată... Acu am eu gust să stăm de vorbă... Jupâneasa Marghioala tăcea. — Ziua nu putem sta de vorbă... Nu-mi dă mâna ... Mie-mi zice toată lumea »cucoane«... Tu eşti numai o babă, o merăriţă... Porni într’un râs foarte vesel. Apoi se opri. — De ce taci? Asta nu-mi place. Am venit să ne înţelegem. De mult voiam eu să ne înţelegem ... Tot ţi-am spus : lasă dracului nunţile! Nu mai înzestra nici o calică! N’ai vrut să m'asculţi... Ha? N’ai vrut să m’asculţi... Bătrâna priveâ neclintită, fără de nici o vorbă. — Eee! Apoi dacă taci, să ştii că mă supăr... Ţi-am spus eu de multeori c’am să mă supăr... întâiu vreau să-ţi spun că aş avea nevoie de o leacă de parale ... Aşa ne-a fost vorba ... Iar taci ? .. Buzele bătrânei aveau un fior uşor. în ochi se grămădi ca o negură caldă. Dar hotărîrea să tacă până la sfârşit îi venise deodată, şi o îndeplinea cu încăpăţinare. Omul ridică glasul. — Taci? Bătrâna nu răspunse. Andronescu răsuflă odată adânc. — Va să zică nu răspunzi!.. Jupâneasa Marghioala clipi odată din ochi: par’că era sătulă şi de viaţă şi de tot. Andronescu prinse a râde. Se apropib; întinse braţele şi o apucă strâns de mâni. 0 trase spre el. Jupâneasa Marghioala se zmunci, se încordă şi-şi strânse puterile. Cu o silinţă desperată repezi în mijlocul odăii pe Andronescu. Apoi se aşeză iar pe laiţă, suflând ostenită. — Apoi dacă ţi-i vorba aşâ, stăi tu! Şi deodată bărbatul se repezi asupra bătrânei, cu pumnii. Ea gemea încet, căuta să-şi acopere faţa cu braţele, încerca să tragă macatul pe ea, se prăvăli jos de pe pat, se târî într’un unghiu, se ghemui tremurând cu spaimă ca să intre sub pat; dar omul o ajungea cu pumnii, o izbea cu călcâile, icnind la fiecare lovitură. O bătu multă vreme. — Asta-i socoteala cea veche, calul dracului! — zise el după aceea, şi se îndreptă gâfâind, îţi place? Mai dai de pomană? Mai faci zestre la calici ? Mai botezi ? Mai risipeşti paralele de sufletul dracului? ha? Bătrâna tremura. îşi aşeza, cum stâ căzută jos, părul cărunt sub casincă. Lacrimi şi sânge curgeau laolaltă şi cădeau amestecate pe duşa-meaua curată. Se sculă apoi încet, şi şovăi ameţită. — Nici acu nu răspunzi?.. Ochii bătrânei luceau. Făcu doi paşi şi se plecă sub ocniţele de sub sobă. Andronescu o urmări. — Nici acu nu răspunzi?.. Dar bătrâna i se ridică deodată în faţă, cu fierul de călcat cămeşi, în mâna dreaptă. Omul n’avu când se feri. Văzu scânteierea unui fulger. Bătrâna-1 pocni în cap cu vârful cel ascuţit. Se risipi deodată, ca sub trăsnet, cu tâmpla sfărâmată. Bătrâna tremură. Fuse fierul la loc. Apoi făcu ocolul trupului căzut. Se aplecă, apucă amândouă picioarele, intră între ele ca între hulube, se încordă şi scoase afară trupul. Deschise portiţa care despărţea gospodăriile şi duse pe mort dincolo. Intră după aceea în casă, îşi luă caţaveica şi ieşi în drum. Apucă la vale spre biserica înălţării. Când ajunse, îi vâjăiâ capul. întrebă in neştire de părintele Ion. Dar părintele Ion nu eră acasă. — Să-i spui să se repeadă mâni dimineaţă până la mine... mâni dimineaţă... şopti ea slugii. Apoi apucă iar la deal! N’aveâ în cap nici un gând; par’că i se golise sufletul şi de mâhniri şi de mulţămiri. Intră în casă, se desbrăcă, îşi făcu patul, apoi, înaintea candelei dela icoane, prinse a se ruga. Băteâ încet mătănii şi şoptea. într’un târziu tăcu. Şi cum se aşeză în pat o sleire cumplită o cuT prinse. Sta cu ochii în tavan neclintită. Nu putea să mişte o mână, un picior; nici buzele nu putea să le tremure. în tăcerea neclintită a odăii poate se gândea la viaţa ei, poate se gândea la mort, dar pe faţa ei nu se răsfrângeâ nimic din suflet... Veni a doua zi des de dimineaţă popa Ion. Afară prinse zarvă, se strânsese lume, sosise şi poliţia; şi părintele intră speriat în odaia jupâ-nesei Marghioala, 'nalt, deşirat, cu ochii bulbucaţi, răşchirându-şi cu amândouă mânile barba căruntă. — Mare cumpănă! striga el lăsând uşa de- i www.dacoromanica.ro Nrul 7, 1908 LUCEAFĂRUL 151 schisă. Un val de soare năvăli după el şi ajunse până la patul bătrânei. Părintele Ion se opri uimit. — Ce ai, jupâneasă Marghioală? Eşti bolnavă? .. Jupâneasa Marghioala sta neclintită, cu faţa în sus, cu ochii deschişi. — Părinte, nu potjsă mor... şopti ea. Dă-mi o lumânare ... Şi întoarse domol ochii spre patul de lângă fereastră. Preotul aduse lumânarea, lumânarea pregătită pentru botez. Apoi privi cu spaimă la bolnavă. — Ce ai jupâneasă Marghioală? Eşti plină de sânge... Eşti bătută ? ce ai ? — Sunt fărmată ... şopti bătrâna. Aprinde lumânarea, părinte, şi iartă-mă... Eu sunt împăcată .. • lartă-mă, părinte; eu l-am omorît... ţ*!= Părintele se înspăimântă pe loc, par’că ar fi văzut o iasmă. îşi încâlci barba cu mânile, se prăvăli îndărăt şi ieşi afară. Acolo porniseră bocete, se auzeau glasuri grele ... Oameni năvăliră cu ochi spăimântaţi. Bătrâna privea deasupra ei, spre icoane, cu lumânarea în mână. Intră şi poliţaiul, în uniformă. — Mă rog, cum a fost? strigă el, cu glas tare. Bătrâna n’auzeâ. 0 dezvăliră femei, o cercetară. Sângele răzbătuse şi se închegase pe perinele albe. Încet-încet oamenii tăcură.; şi o priveau cum stă neclintită, par’că aşteptă ceva. Dar faţa bătrânei n’a încremenit decât cătră amiază. Atuncea lumânarea grea a căzut, ochii, au rămas deschişi, învăluiţi de umbră, şi faţa s’a înseninat, căci ce fusese zbucium şi lacrimi, părăsise îmbrăcămintea de lut. Mihalţ Sadovcanu. Cântec. Acum când, deşteptată Din somn, suride firea, Nu simţi şi tu ca mine Cum razele de soare Topesc coaja de ghiaţă, Ce ne ’nvăleâ simţirea? Căldura nu te arde, Lumina nu te doare? Dar nu, la ce să ’ntoarcem, în ceasul învierii, Spre lut a noastre inimi... Şi oricum să ne doară Să ne ’nchinăm luminei Luminei şi... durerii. Ne-a înviat iubirea, în veci n’o să mai moară. Maria Cuntan. Unui Nu-mi întinde mâna, Nu ureau mântuire; Nu mai am putere, Să mă urc la stele, Căci, în destrămare De ’ncălcite fire, A săcat izuorul Cântecelor mele. artist. S’a trezit în locu-i Dor de-o fericire, Supraomenească Şi te ureau de mire; Am fesut cămaşa, N’are cin’ s’o poarte Ca să-mi dea viaţă Visurilor moarte. Du-te, adu-mi roibul Cel înaripat... Vreau să-mi uăd cu ochii, Visul ce-am uisat. Maria Cunţan. www.dacoromanica.ro 152 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1908. Mausoleul lui Adrian în starea de acum, vederea din fa{ă. Câmpul lui Harţe. II. Panteonul.' Bazilica Iui Neptun. Ara Pacis Augusti. Por-ticus Octavia. Toatrul lui Marcellus şi a lui Pompoiu. Mausoleul lui August şi a lui Adrian. Cam pe la mijlocul fostului Câmp a lui Marte se înalţă cel mai bine păstrat dintre templele antice: Panteonul. Să nu-i judecăm însă vaza de afară numai după starea-i de acum. Despoiat de îmbrăcămintea-i de marmură şi de stuc, de bronzul scânteietor al coperişului ca şi de celelalte podoabe, el ni se înfăţişează oarecum ca şi nefericitul silen Marsias cel jupoiat de zeul Apolon. La acest rău mai pune apoi cufundarea lui de câţiva metri sub solul de astăzi şi în sfârşit înghesuiala de clădiri mari ce-1 incun-joară şi-i i-au par’că putinţa să răsufle, necum să-i dea lărgimea spaţiului, care-i trebue spre a se ivi în toată slava lui. Altfel era în vechime când Agripa l-a ridicat lângă termele lui, cele dintâi băi publice din Roma, dela cari şi ac iun se văd rămăşiţi*) in dosul Panteonului. în faţa lui se întindea o piaţă împrejmuită de un portic: la dreapta se vedeau mai târziu termele lui *) Un părete de cărămidă ca nişe mari dinăuntrul băilor, o coloană canelată de ordin eorintian cu foi late, imitate după plante de apă, şi resturile unei frize de marmură cu măestrite motive acvatice (scoici, delfini, tridenţi) cum eră şi potrivit pentrix un aşezământ de felul acesta. Neron împresurate şi umbrite de o dumbravă deasă; la stânga mai încolo, templul Minorvii, al Izidei şi Serapis, şi din toate părţile fel de fel de zidiri şi incinte printre plantaţii de copaci şi fântâni ţâşnitoare. Şi cu toate acestea numai a dărmătură nu seamănă Panteonul. E doar bătrân, bătrân ca vremea — de aproape două mii de ani — dar încă verde, şi nici măcar invalid, căci el tot slujeşte, botezat de papi, ca templu creştin. Originea lui o vestesc slovele mari romane, inscripţia nouă în bronz pe săpătură antică făcută pe marmura anhitravei: »M. Agrippa ... tertium consul fecit* — adecă în anul 27 înainte de Hristos. Printre monumentele cu cari Agripa a înfrumseţat Roma, cel dintâi trebue să fi fost de bună seamă acest Panteon, lucrarea arhitectului Valeriu din Ostia şi a sculptorului Diogene Atenianul. Templul era închinat zeilor familiei domnitoare, în fruntea cărora era fireşte Venera şi Marte. Panteon nu s’a numit, cum s’ar aştepta cineva după nume, ca templu al tuturor zeilor, ci fiindcă, după Dio Cassiu, a fost făcut cu boltă asemenea celei cereşti. E întrebarea însă astăzi dacă acest templu e monumentul original a lui Agripa. Cercetările din urmă au zguduit această credinţă a tradiţiei. în primul rând bate la ochi lipsa de unitate a părţilor ce-1 alcătuesc. O privire atentă asupra exteriorului, fie chiar www.dacoramamca.ro Nrul 7, 1908. LUCEAFĂRUL 153 după o fotografie, ne încredinţează lesne despre aceasta. Oricine vede că templul e întocmit din două corpuri deosebite ca formă şi material: din rotonda boltită, templul propriu zis, făcută din zidărie de cărămidă, şi din porticul cel de marmură şi granit dela intrare. Felul nesimetric şi prea puţin organic cum se leagă între sine aceste două părţi alo clădirii prin-tr’un corp mijlociu, vestibulul, a cărui faţă proprie răsare deasupra faţadei porticului, arată în chipul cel mai vădit că ele nu aparţin aceluiaş plan şi aceluiaş timp. îndoiala aceasta tehnică a găsit un puternic razim în dovada ce a dat-o cercetarea unui număr de cărămizi din masivul zidului pe care stă întipărită marca epocii lui Adrian. Apoi un ultim argument împotriva părerii tradiţionale, mai e şi faptul că bolţile în stil mare încep a se face abia pe timpul lui Adrian, câtă vreme sub August ele nu se pomenesc nicăiri. l)e altfel nici nu-i de mirat că Panteonul ar fi o lucrare de mai târziu, dacă ştim că el a suferit de incendiu sub Titus, a fost reînoit sub Domiţian şi apoi iar a păgubit sub Traian. Deci cu greu poate greşi socoteala acelor ce văd în portic singura parte rămasă din clădirea lui Agripa, iar în rotondă şi vestibul o restaurare din vremea iui Adrian, în ciuda unui arhitect de seamă ca Adler, care nu vrea să creadă acest din urmă lucru >nici chiar dacă l-ar dovedi o mie de cărămizi*. După o inscripţie mai măruntă şi lungă ce se ceteşte dedesuptul celei amintite mai sus, aflăm că templul a mai fost preînoit de cătră Septimiu Sever şi Caracal a (vetus-tate corruptum cum omni cultu restituerunti. Dar aceste restaurări vor fi fost unele îmbunătăţiri sau meremeturi cari dădeau împăraţilor dreptul de afişare a numelui lor, cum aceasta s’a întâmplat adeseori şi sub papi. Amian îl socotea încă pe timpul lui Constantin cel mare, ca »una din minunile Romei*. Astfel a fost şi astfel a rămas până astăzi, mulţumită prefacerii lui în biserica Sancta Maria ad Martyres*) (S. Maria Rotonda, cum i se zice *) Aceasta s’a săvârşit de papa Bonifaciu al IY-lea în anul 009, când douăzeci de care cu osemintele martirilor din catacombe au fost aduse şi adăpostite sub solul Panteonului. www.dacoramamca.ro 154 LUCEAFĂRUL Nrul'7, 1908. acum). Nici o zidire monumentalii nu e mai simplă şi mai uşor de cuprins cu ochii ca Panteonul. Opt puternice coloane corintiene de granit negru şi alb monolit înşirate în faţă şi alte opt de acelaş fel împărţite câte două în dosul lor proptesc un acoperiş cu care împreună formează »cel mai frumos portic din câte sunt în Italia», lung de vr’o treizeci şi trei şi lat de vr’o treisprezece metri. Scara cu cinci trepte de piatră, pe care în vechime te suiai în portic, e încă îngropată în pământ. Frontonul e gol şi nu mai poartă nici o urmă din sculpturile de marmură ale lui Diogene; lipseşte de asemenea şi bronzul masiv al tavanului celor trei nave albiate, alcătuite de stâlpii porticului. El a slujit, se zice, la facerea marelui tabernacol cu stâlpii suciţi în stilul baroc din Sfântul Petru precum şi a tunurilor pentru castelul S. An-gelo. Sacrilegiul a fost făcut de papa Urban Bar-berini (1632), de unde şi zicătoa-rea: »Quod non focerunt barbari, fecerunt Barbarini.» *) Două nişe mari deşerte stau scobite în păretele vestibulului cel împodobit cu pilaştri canelaţi de marmură şi cu o friză ce reprezintă unelte de jertfire; în adâncătura lor erau statuele colosale ale lui August şi Agripa. O scară, pe care te urci în-trând pe o uşă lăturalnică din acelaş părete, te duce pe cupolă. Poarta năprasnică de bronz este veche şi arată masivitatea şi trăinicia lucrului antic ca şi poarta dela templul lui Romul din Forul Roman. Intrăm în templu: pardoseala de granit, de porfir şi marmură scumpă pe care călcăm, e o reînoire a papilor. Aruncăm o privire peste tot ce ne înconjoară. Cella templului e o simplă sală rotundă. Diametrul ei e de patruzeci *) Ceeace a inspirat versul lui Lord Byron cu privire la despoiarea Parteuonului din Atena de cătră Lordul Elgin (un scoţian): quod non fecerunt Goţi, fecerunt Scoţi. şi trei de metri, cam deopotrivă cu înălţimea cupolei. Ea e împărţită în două părţi egale: Jumătatea de sus cuprinde domul enorm împodobit cu cinci rânduri de casete profilate frumos în perspectivă, dar lipsite de orice podoabă de culori — de stelele aurii şi fondul culorat în albastru, care imită bolta cerului. La capătul bolţii cască o deschizătură rotundă, mare de doi metri în diametru, singurul »ochiu« prin care se luminează interiorul templului. în păretele cercuit şi gros de şase metri dela jumătatea de jos a rotondei sunt săpate şapte nişe, care se perândă în chip de semicercuri şi dreptunghiuri. Odinioară în ele erau puse statuele celor şapte zeităţi, din cari făceau parte, cum văzurăm, zeul Marteşi Venera ; acum sunt prefăcute în capele şi cripte pentru familia regală (o inscripţie şi un bust dela stânga noastră ne înştiinţează că acolo zac şi rămăşiţele lui Ra-fael). Fiecare nişă are în faţă câte două frumoase coloane de marmură gălbue, giallo antico, sau galbenă cu vine albăstrii, pa-vonazzetto; colţurile lor sunt pilaştri tot de stil corintian şi de aceeaş piatră nobilă. Stâlpii aceştia poartă o arhitravă deasupra căreia, continuând cercul zidului, se ridică o atică, al cărei părete întrerupt de cotloane patriunghiulare e acum îmbrăcat cu stuc, care în veacul al optsprezecelea a înlocuit decoraţia antică de marmură, de porfir şi de serpentin. La început această atică eră împărţită în arcade cu gratii rezemate de cariatide, cari corespundeau cu cele şapte nişe amintite. Acesta-i pe scurt monumentul material. Frum-seţa lui în cea mai mare parte nu stă în afară, ci înăuntru. »E peste putinţă să nu te minuneze întregul ce înfăţişează această rotondă şi semeţia cupolei şi frumoasele orânduiri ale altarelor. Stai crucit în faţa golului mare ce cuprinde Ara Paeis. Relieful procesiunei (Florenţa)., www.dacoromanica.ro Nrul 7, 1908. LUCEAFĂRUL 155 construcţia; din totul se desprinde ideon puterii şi armoniei. Totuş simţământul ce-1 ai este grav. Decoraţia e foarte bogată; dar lumina unică ce vine din creştetul clădirii cade dela o mare înălţime, măreşte umbrele ciubucelor şi capitelurilor şi aruncă o tristeţă asupra întregului cu prisosul clarobscurului. Fără să-ţi dai seamă eşti surprins văzând un spaţiu atât de mare într’o lumină răsfrântă. Nu ai şti spune dacă zidirea e ridicată, sau că te găseşti într’un loc adânc. Impresia e misterioasă. Crezi că te afli mai mult într’o tainiţă decât într’un sanctuar». S’ar putea zice că prin frumseţa şi taina aceasta dinăuntru Panteonul e o introducere la bisericile creştine, al căror exterior adeseori sărăcăcios sau greoiu şi masive un contrast izbitor faţă de ceeace desfăşoară nă- untrul lor. Nu înzădar domul a fost preferit de arhitecţii creştini; misticizmul şi sublimul cre-dinţii noi găsiâ în el cea mai adequată expresie. Dar mai presus de toate ne impresionează concepţia şi executarea acestei bolţi uriaşe; aceasta-i înfăptuirea uneia din cele mai îndrăzneţe idei arhitectonice. Ceeace pentru un profan care nu-şi dă seamă nici de măsura încăperii, nici de greutăţile tehnice ar fi un minut de ne- Teatrul lui ilarcellus. linişte poate chiar un punct de întrebare, pentru un artist şi un specialist pătruns de mărimea şi însemnătatea lucrării, o o răpire, o cufundare în extaz. Cupole, bolţi s’au mai zidit ele şi mai înainte în alte părţi; cel puţin principiul lor eră cunoscut în Orient. îl cunoscuseră şi-l aplicaseră şi Grecii in epoca elenistică; dar nicăiri nu ne întim-pină in proporţia, soliditatea şi splendoarea celei de faţă. Vrednice concurente ale ei sunt câteva cupole creştine (Sf. Sofia, S. Fetru, domul din Florenţa); dar ele, pe lângă că sunt făcute cu mult mai târziu şi, cel puţin în parte, după mustra acesteia, nu pot nici decuni să micşoreze adâncimea impresiei ce o produce această boltă. Ştim că arhitectul nemuritor al Sf. Fetru visa să vadă Fanteonul pus deasupra acestei bazilici în formă de cupolă, şi visul lui s’a izbândit. Nu e numai atât ceeace s’a născut din această nianiă-boltă. Mai toate domurile apusene se datoresc, direct sau indirect, modelului clasic. înrâurirea acestuia în arhitectură a fost deci imensă. Zadarnic caută unii a-i micşoră însemnătatea originalităţii punând-o în legătură cu presupuse clădiri analoage elenistice. Ea este o capodoperă www.dacoramamca.ro 15G LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1908. 1 Mausoleul lui Adrian sau Castelul S. Angelo. (Stare actuală. In fată Tiberul şi podul S. Angelo, în fund Sf. Petru). Vederi dinspre U. E. arhitectonică a geniului roman şi nimic nu ne împiedecă a o socoti ca atare. Apucând spre nord de Panteon, la dreapta, ieşim numai decât în Piazza di Pietra, aproape de Corso; aici, în partea despre miază-zi, vedem un şir de II elegante coloane corintiene de marmură şi o parte din zidul unei bazilici închinate lui Neptun. Coloanele şi zidul, găurite şi hrcntuite de ploi şi de barbarie, susţin şi întregesc laturea dinspre niiază-noapte a unei clădiri moderne întrebuinţată ca Bursă. Această bazilică, cum se constată după rămăşiţele din beciurile caselor din jur, era împrejmuită de porticul Argonauţilor, numit aşa după însemnarea picturilor de pe păreţii lui. Ea fu întemeiată tot de Agripa, dar în urma unui incendiu fu zidită din nou de Adrian, dela care se pare că provin reliefurile ce împodobeau de jur împrejur postamentul înalt al bazilicei şi cari reprezintă arme romane sau barbare şi mari figuri ideale femeeşti. O bună parte din acestea, găsite aici sub pământ, sunt acum împrăştiate in diferite locuri (cele mai multe sunt în muzeul Conservatorilor de pe Capitol). Ele sunt personificări ale neamurilor supuse sau ale provinciilor romane; dar lipsa de inscripţii nu îngădue identificarea lor. E doar o presupunere că una din ele ar fi închipuind Germania învinsă. Dela această piaţă mică trecem spre miază- noapte la Piazza Colonna, unde am văzut marea columnă a lui Marc Aureliu, şi urmând de aici drumul pe Corso, după câteva minute dăm, între Via Lucina şi Piazza di S. Lorenzo, de pa-lazzoFiano, în locul căruia odinioară se află un mic monument, Ara Pacis, altarul zeiţei împărăteşti Pacea, un odor nepreţuit al artei romane din epoca lui August. Săpăturile făcute acum câţiva ani, dar oprite pe loc din pricina greutăţii de a se continuă, cu tot tunelul ce s’a lucrat sub acest palat, au dat putinţa de a reconstrui cu succes această clădire plină de farmecul unei vremi de rânduială, de linişte şi de cea mai înaltă glorie artistică şi literară. Ea a luat fiinţă între anii 13 — 9 a. Hr. ca o dovadă de cinste din partea senatului faţă de August, care se întorsese triumfător din Gulia şi Spania. Altarul propriu zis, ridicat pe trepte de marmură, pe cari se urcă pontificele sacrificator cu faţa îndreptată spre răsărit, se găsiâ în mijlocul unei curţi pătrate mărginite de un zid cu păreţi înalţi de peste şase şi lungi de vr’o zece metri. Incinta nu avea decât o singură uşă în faţa căreia, intr’o nişă din păretele despre apus, eră statua Păcii. Din blocurile de marmură ale pă-reţilor din afară şi dinăuntru răsăriau o frum-seţa de sculpturi decorative. O lămurită idee despre ele ne dă numărul însemnat de bazore-liefuri fragmentare aflate aici în diferite timpuri şi pripăşite apoi în mai multe muzee (în Roma la Vatican, la Villa medici, museo delle Terme, la Uffizii din Florenţa şi la Louvres in Paris). Decoraţia păreţilor dinăuntru ai clădirii eră foarte simplă, poate spre a lăsă pironită mintea publicului la ceremonia ce avea loc în preajma altarului. Deasupra soclului împărţit în dungi verticale se vedeau sculptate ghirlande de flori şi fructe atârnate de cranii de boi. Păreţii din afară, şi anume câmpurile încadrate între pilaştrii uşii şi ai celor patru colţuri ademeneau vederea cu un belşug de podoabe vegetale şi figurale. Un brâu de meandri despărţiâ aceste câmpuri în două părţi; în partea de jos erau minuni de www.dacoramamca.ro Nrul 7, 1908. LUCEAFĂRUL 157 arabescuri, vrejuri cu flori şi frunze liber şi fantastic desvoltate din acantosul corintian, printre cari se vedeau chipuri de paseri şi animale — lebede, şerpi, broaşte, şopârle ş. a. stilizate cu un gust din cele mai iscusite. In partea de sus reeşeâ un lung şir de figuri grupate câte două în perspectivă, cari închipuiau alaiul ce a avut loc cu prilejul inaugurării acestui monument. Cortegiul pornea din dosul sanctuarului dela scena ce reprezintă pe Tellus sau Terra mater, născătoarea vieţuitoarelor şi tuturor bunurilor pământeşti, şezând în mijlocul a două zeiţe, cari înseamnă întruparea aerului şi apelor, elemente neapărate pentru rodirea ţărnii trei zeităţi cari prin binefacerile lor sunt deaproape înrudite cu însuşirile zeiţii Pacea. Alaiul apoi ocupa pe dea ’ntregul amândouă feţele laturilor dela dreapta şi stânga incintei; treceâ pe alocuri înaintea unor locaşuri sfinte şi ajungea la cele două scene ce reprezintă jertfiri de boi şi se ’ncheiâ deoparte şi alta a întrării, pe cât par a dovedi unele fragmente, cu grupuri de zeităţi cărora erau aduse jertfele. De bunăseama, nu toate plăcile cu reliefuri păstrate sunt de o egală valoare, unele fiind restaurări de mai târziu, când sculptura romană nu mai stă la înălţimea acestei vremi. Dar o bună parte din ele, cu deosebire cele din Florenţa şi fragmentul cu cele două personagii care duc porcul sacru la jertfire, cu un templu în miniatură şi cu indicaţii de stânci (din muzeul delle Terme), învederează deajuns minunata lor măestrie decorativă, pentru care se potrivea atât de mult şi ţinuta cumpănită, aşa zicând senatorială a Komanilor. Modelul acestor sculpturi a fost fără îndoială celebra friză a Partenonului; dacă concepţia lor nu are originalitatea şi vioiciunea acesteia, dar ea, deşi e stânjinită de un spaţiu restrâns, dovedeşte un puternic simţ estetic, aproape neîntrecut până la această epocă din punct de vedere decorativ. Tendinţa naţională nu se constată numai în aplicarea tehnicei eline la obiecte şi forme romane, precum şi în reprezentarea lor mai realistică, ci şi în materialul întrebuinţat MansoleuUlui Adrian. (Reconstruire). aici pentru întâiadată: frumoasa marmură din Carrara. în artă e ca şi în literatura acestei epoci mari: spiritul roman nu înlocuieşte, ci împrumută deadreptul mijloacele de expresie ale celui mai artistic popor din vechime. Dacă o fericită întâmplare a rezervat Altarului Păcii lui August un privilegiu necunoscut sutelor de monumente de pe câmpul lui Marte, mai sunt însă în cuprinsul acestuia vr’o câteva ruine, dacă nu de aceeaş însemnătate, dar nu şi de o obârşie mai puţin glorioasă. Două ditr’ânsele se află chiar la poalele stân-coase ale Capitolului, în apropiere de Tibru. Una e porticul pe care August l-a ridicat în cinstea şi cu numele surorii sale Octavia. Din cele vr’o trei sute coloane de marmură ale acestei clădiri ce împresură o mare curte pătrată cu două temple şi cu o sumedenie de alese lucrări de artă aduse ca pradă din Macedonia, se păstrează numai cinci (în loc de opt câte erau deoparte şi de alta a particului îndoit dela intrare): două din rândul de afară şi trei din cel dinăuntru. Inscripţia arhitravei ne vorbeşte de o restaurare târzie prilejită de un incendiu sub Septimiu Sever şi Caracala. Arcada de cărămidă a faţadei ce înlocueşte coloanele dispărute e o umplătură din veacul de mijloc. Din rămăşiţele Teatrului 1 u i M a r c e 11 u s, cari se găsesc alăturea de portic, se vede numai partea din afară a zidului incintei, care-i înădit, www.dacoromanica.ro 158 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1908. dela catul al doilea în sus, cu palazzo Or-sini. Zidul acesta cu pilaştri, arcade şi semi-coloane de travertin, seamănă aidoma cu cel al Coloseului, căruia desigur i-a servit ca mustră. In ruina-i de acum noi nu vedem decât numai două caturi de stil dorian şi ionian, dar şi acestea, aşa cum sunt, mâncate de ploi şi cotropite de zidărie nouă, abia ne mai zugrăvesc contururile fundamentale. Un al treilea cat de stil corintian va fi încheiat clădirea în partea-i de sus, împlinind astfel asemănarea cu amfiteatrul Flaviilor; lucrul aici e însă mult mai măestrit, şi aceasta lămureşte îndestul marea-i înrâurire asupra arhitecturii din timpul Renaşterii. Teatrul avea scena spre rîu; şirurile de bănci, pe ale căror dărâmături stă astăzi palatul amintit, încăpea vr’o zece mii de spectatori. El a fost închinat de August iubitului şi mult deplânsului nepot de soră Marcellus. Ca tot ce s’a făcut în această vreme, acest teatru nu putea fi decât, după spusa lui Marţial, o lucrare excelentă, ca şi vecinul său mai mare şi mai vechiu despre nord Teatrul lui Pompei, întâiul statornic aşezământ de felul acesta în Roma. Despre acesta găsim mai multe amănunte în scriitori. El a fost adeseori lăudat şi admirat de cei ce-1 cunoscură; eră făcut cu un lux peste njăsură de mare; mulţimea statuelor şi a adauselor decorative îi dădeau o înfăţişare din cele mai nobile, păstrată chiar şi pe timpul lui Dio Cassiu, care, cu toate restaurările de până atunci, vede în el »un titlu de mândrie al capitalei*. La aceasta ajută mult şi porticul adăugat de Pompeiu spre răsăritul teatrului. Acest portic cu patru şiruri de coloane încingea un lung teren dreptunghiular cu plantaţii şi fântâni ţişnitoare; păreţii lui cu frumoase frescuri mari cuprindeau nişe pentru sculpturi şi exedre încăpătoare cari slujeau ca săli de şedinţe şi întruniri publice. Una din ele era aşa numita Curia lui Pompeiu, unde s’a ţinut neuitata şedinţă a senatului din 15 Martie 44 a. Hr., când cel mai mare fiu al Romei a căzut lângă statua lui Pompeiu străpuns de pumna-lurile conjuraţilor. A fost un blestem sângele acesta vărsat mişeleşte, de n’au rămas aici din toată fala trecutului decât abia nişte jalnice risipuri perdute sub Palazzo Pio şi casele ce-1 încunjoară? Piazza Campo di Fiori ce se deschide alături a fost par’că locul de spăşire a acestei crime. Multă vreme ea n’a văzut decât execuţii de nelegiuiţi şi eretici, până când flacăra ce a mistuit pe rugul ei sufletul de flăcări al ui Giordano Bruno şi s’a prefăcut în biciu de furii împotriva celor ce au rîs de sfânta libertate a conştiinţei, a curăţit locul blestemului şi i-a dat sfinţenia altarului. In faţa noastră se 'nalţă înfiorător de puternică în liniştea-i măreaţă şi severă apariţia întunecată de bronz al martirului libertăţei. Pe piedestalul lui i-a săpat în slove neşterse recunoştinţa sa: »secolo da lui divinato*. Dacă teatrul lui Pompeiu nu ne-a lăsat decât o amintire istorică şi-l cunoaştem mai numai din mărturii scrise, e un alt monument vrednic de amintit nu numai pentru faima din trecut, ci şi pentru însemnătatea ruinelor lui de astăzi: e Mausoleul 1 ui A ugust, ale cărui subzidiri adânci de zecimi de metri se recunosc sub »Teatro Umberto*, la o depărtare de câţiva paşi mai sus de Palazzo Fiano sau de Ara Pacis, între Corso şi Tibru. Acest mausoleu, prea puţin cercetat până astăzi, era una din cele mai mândre podoabe ale Câmpului, floarea mormintelor nobile ce înfrumseţau Via Flaminia. El, după Strabon, eră zidit pe temelii înalte făcute din piatră albă, adecă travertin, şi acoperit până la creştet de un desiş de chiparoşi; pe vârful lui se înălţa o quadrigă cu statua de bronz a lui August, iar sub deal era mormântul acestui împărat precum şi mormintele rudelor şi prietinilor lui. Alăturea de intrarea, care era spre sud, pe două table de bronz se puteau ceti faptele lui August, cunoscute azi după copia lor găsită la templul lui din Ancyra. Nici cele două obeliscuri mari, cari stăteau în faţă, n’au pierit: unul se află înaintea bazilicii S. Maria Maggiore de pe Esquilin, celalalt în faţa palatului de pe Quirinal, între uriaşele statui antice ale lui Castor şi Pollux. Subzidirile păstrate, făcute din material de turnătură îmbrăcată cu zidărie reticulată, vădeşte rotunzimea zidului, care purta tumulus sau movila mausoleului, formă obişnuită pentru felul acesta de clădiri funerare. Pe din afară se vede şi acum un şir de vr’o douăsprezece nişe lucrate în semicercuri, cărora corespund în partea dinăuntru, la periferii, tot atâtea ca^ mere mortuare luminate de o lumină tristă şi îndoioasă de beciuri. Aceste camere, astăzi de-şorte, au primit sarcofagele celor mai mulţi membri www.dacoramamca.ro Nrul 7, 1908. LUCEAFĂRUL 159 ai familiilor imperiale din veacul întâi de după Hristos. Intr’una din ele s’a depus întâi şi întâi cenuşa pomenitului Marcellus, mult promiţătorul moştenitor de tron, a cărui moarte în floarea vârstei a smuls lui Virgiliu vestitele-i versuri duioase, care au răzbunat inima cernită a mamei sale Octavia şi-a unchiului său August. ... Manibus date lilia plenis. Purpureos spargam flores. A venit apoi rândul Octaviei, a lui Agripa şi al celor doi fii ai lui stinşi de vreme, Caius şi Luciu, amândoi zadarnic meniţi să înlocuiască pe Marcellus. A venit după aceia şi rândul celui ce a înfiinţat această grozăvie de mausoleu. Trupul lui a fost purtat pe umeri de cătră senatori şi ars pe un rug din Câmpul lui Marte. Fruntaşii ordinului equestru îmbrăcaţi în tunică, descinşi şi desculţi, i-au cules cenuşa şi au adus-o în convoiu strălucit la acest mormânt. Alăturea de el au fost depuse resturile soţiei sale Livia şi ale fiilor ei, Drusus şi împăratul Tiberiu. Aici a fost înmormântat şi Germanicus, nădejdea dulce a poporului; aici şi nevasta-i Agripina, fiica lui Agripa şi nepoata lui August, femee atât de bună şi virtuoasă, «cinstea patriei, singura odraslă din tulpina lui August, singura icoană din vremuri vechi*. Cuvintele lui Tacit păstrează încă vie mâhnirea adâncă de care la înmormântarea ei a fost lovită obştea din Roma sub tirania lui Tiberiu: »In ziua când s’au adus rămăşiţele-i la mormântul lui August, cetatea eră când cufundată în pustiul tăcerii, când tulburată de plâns şi de gemet; drumurile erau pline de lume, faclele ardeau pe Câmpul lui Marte. Aici ostaşii înarmaţi, magistraţii fără insignii, poporul adunat în triburi, strigau: dusă-i republica, nu mai e nici o nădejde*. Intr’o cameră deosebită se afla şi leşul cel — după datină străină — înibălsămit al Popeii Sabina cea vestită prin frumseţă şi desfrâu şi in chip ticălos răpusă, dintr’o lovitură de picior, de soţul ei sfii batic Neron Şi alţii răposau aici, un şir nesfârşit până la Nerva, laolaltă păcate şi virtuţi, buruieni şi flori omeneşti mistuite pe veci sub acest munte, Mons Au-gustus cum se nurniâ el în veacul de mijloc. Lipsurile dela această ruină ni le putem împlini întru câtva prin rămăşiţele mai fericite ale unui alt monument de felul acesta: Mausoleul lui Adrian, cunoscut de o lume întreagă sub numele de Castello S- Angelo. Această namilă de zidărie, care se află pe malul drept al Tibrului, aproape de Vatican, s’ar putea zice că făcea parte din Câmpul lui Marte, căci era legată cu acest din urmă cu un pod făcut înadins de Adrian, PonsAelius, din care trei arcade vechi stau încă în picioare şi întregesc podul de astăzi, Ponte S. Angelo. Ceeace avem aci în faţa noastră e numai miezul clădirii, îndeosebi al zidului cilindric, pe care se înalţă acoperişul. Să ne închipuim, după resturi şi mărturii mai vechi, o temelie înaltă pătrată, lungă şi largă de optzeci şi patru metri, iar deasupra ei, un corp rotunzit de şesezeci şi patru metri în diametru. Acest din urmă erâ durat din stane de travertin îmbrăcate în marmură şi încins cu un şir armonios de pilaştri corintieni; urma făşia arhitravei cu streşină de frumoasă ciubucărie, peste care se ivea un parapet împodobit de jur împrejur cu statui aduse de Adrian din lungile-i colindări în Orient. Acoperişul cu suiş treptuit purta în creştet un templişor rotund, împrejmuit cu un rând de coloane şi încoronat, la o înălţime de cincizeci de metri, cu chipul lui Adrian pe o quadrigă de bronz. Acestea erau părţile constructive şi decorative de afară. Ele făceau ca acest mo Ies Ha-driani să fie un monument mai luxos şi strălucitor decât mormântul lui August. Se pare că mult umblatul împărat a vrut prin el să întunece gloria mausoleului din Halicarnas, care erâ una din cele şapte minuni ale lumii antice.*) Intocmirea-i generală aminteşte tropeul nostru dela Adamclissi, unde însă temelia pătrată e înlocuită cu mai multe cercuri de trepte, iar turnul rotund e masiv şi are o bogată găteală de bazoreliefuri lucrate în piatră. Tipul acestor morminte de lux apare la Roma întâi pe Via Appia, la mormântul Ceciliei Metella. El s’a desvoltat, cu ajutorul arhitecturii eline din străvechii tumuli. Ca şi aceştia, ca şi piramidele egiptene, acest fel de morminte cuprindeau cel puţin o cameră pentru morţi. Aceasta o regăsim şi la Castello S. Angelo; ca să ajungem la ea, străbatem intrarea boltită sub care se află poarta veche, trecem pe fa o încăpere pătrată *) Acesta e adevăratul mausoleu; el erâ ridicat de regina Artemisia în cinstea soţului ei Mausolos (pe la anul 450 na. Hr.). Luxul şi frumseţea lui a dat numele acestui fel de morminte. www.dacoramamca.ro 160 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1908. şi ne suim pe cotitura unui gang, care dă tocmai în această criptă a familiei Antoninilor. Urne cinerare şi sarcofage umpleau cuprinsul ei ca şi cele trei nişe din faţa noastră. Două deschizături piezişe săpate în păreţii do marmură aruncau o slabă lumină înlăuntru încăperii. Mausoleul acesta nu se datoreşte numai trufiei de împărat şi patimii ziditului, de care Adrian a dat destule dovezi în lunga şi fericita sa domnie. Cavoul lui August, dela Nerva încoace, eră plin, şi clădirea fusese închisă şi pusă sub pază publică Falnicul templu-mormânt al Fluviilor de pe Quirinal fusese făcut numai pentru ctitorii lui. Traian, precum ştim, fu înmormântat sub columna sa proprie. Adrian eră dar silit să întemeieze acest monument, care însă abili fu inaugurat după un an dela moartea sa. Până la Caracala acesta a fost singurul locaş de odihnă al rămăşiţilor împărăteşti. După vr’o patru sute de ani de linişte şi strălucire încep zilele-i de vifor şi risipă. Poate nici o clădire pe pământ nu are o istorie mai amănunţită în fapte şi mai zguduitoare în fior. Cel dintâi semnal de jupoiere şi prăbuşire l-a dat momentul când oştirea lui Belizar, împresurată în acest mausoleu prefăcut în cetăţue, a zdrumecat comoara-i de sculpturi spre a se apără zvârlindu-le asupra Ostrogoţilor conduşi de Vitiges. Arătarea arhanghelului Mihail cu sabia împlântată în castel când cu o procesiune îndreptată împotriva ciumei ce bântuia oraşul, a făcut pe papa Grigorie cel Mare să zidească pe vârf capela închinată »Sfân-tului înger», al cărui chip de bronz — lucrare nouă — nemureşte vedeni» papei deasupra acestei clădiri. De atunci încolo cetăţuia e ocupată, prefăcută şi întărită de puternicii vremii şi de papi. Din veacul al 10-lea încoace, încăpută pe manile unoj- monştri, cum au fost cele două furii frumoase Teodora şi Marozia precum şi faimoasa familie papală Borgia, prin desfrâul şi orgiile petrecute într’însul şi prin nenumăratul şir de crime scârboase ce au pătat celulele-i oarbe, cetăţuia [a devenit pentru popor un locaş de groază şi cutremur. Părea ca şi când umbrele celor răposaţi în sânu-i se preschimbaseră in strigoi însetoşaţi de sângele nenorociţilor. Veacul luminii însă, cu mai multă cinste pentru morţii slăviţi, a readus odihna în străvechiul mormânt sfinţindu-1 şi cu-răţindu-1 de amintirile triste ale vremii de rătăciri şi eresuri. G. Murnu. Povesti. 9 Domol curgeau odată Poveştile bunichii, Pe prispa casei noastre, Sub cuibul rândunichiij Dormeau într’ânsul puii---- Şi strânşi în jur cu toţii Şedeau, sorbind povestea, Nepoatele, nepoţii. Simţind însă că toamna, Cu ploi şi brumă, vine, Plecat-a rândunica Cu puii ’n ţări străine. Ş’odat’, pe prispa casei, Poveştile-amuţiră, Şi rând pe rând nepoţii, în lume să ’mpărţiră. Ecatcrina Pitiş. www.dacoromanica.ro Nrol 7, 1908. LUCEAFĂRUL 161 Cel dintâi bolnav. Şelag, 5 Iunie. Dragă Cornelio! De trei zile sunt aici. Nu-mi vine să cred că sunt eu, şi că am să petrec vara rătăcind pe dealuri şi prin păduri. îţi scriu cele dintâi rânduri, în umbra părului uriaş din grădină. Fânul de curând cosit in grădinile dea-lături, brazii de pe coastele dealurilor, umplu aerul cu mirosul lor. Mă simt bine aici în umbra părului şi, in curtea curată, învăscută cu viţă de vie; pe pridvorul casei şi în cele doua odăiţe ridicate, prin înălţimea casei şi a locului, peste celelalte case din Şelag, mă simt ca acasă. Seara stau la fereasta deschisă, văd luminile cum s’aprind pe rând in sat, ca şi pe cer scânteile nopţii senine. Ieri am făcut cea dintâi preumblare mai lungă, m’am dus dealungul satului până la poalele dealului mai apropiat. Pe o cărare umbrită de pini şi brazi am început să urc. Nu sunt în stare să-ţi descriu frumseţea acestor ţinuturi. Dela un loc m’a cuprins pădurea de fagi bătrâni. Drumul ce urcă în serpentine nu e obositor, şi cât de frumos e: ridici ochii în sus şi vezi pe coasta îmbrăcată în iederă, feregă şi spânz, trunchiurile fagilor, sure şi drepte ca nişte lumânări; îi pleci în jos, prăpastie; din când în când zăreşti prin valul de verdeaţă, la rărituri de codru, cărarea ce ai trecut-o. Poduri albe te trec dela o serpentină la alta, bănci, tot din lemn de mesteacăn, te aşteaptă la fiecare răspântie a drumului. Dupăce am trecut vre-o opt poduri, am ajuns sus la bisericuţa ce stă singuratică pe culme. Un pustnic bătrân, alb ca iarna, părăsit şi neîngrijit ca un sălbatic, mi-a ieşit în cale. Oamenii din sat numesc acest loc, «izvorul mântuirii», şi ceice cred, se mântuiesc. 10 Iunie. M’am sculat înainte de răsăritul soarelui, şi am plecat dealungul satului. M’am oprit la câteva mori, atras de ropotul apei şi, de pe punţi prăpăstioase, m’am oglindat în apa limpede a Şelagului. Am văzut ciurdarul ieşind din coliba lui şi am auzit cel dintâi sunet din cornul ce-1 poartă legat de toiag. M’am dus înainte pe drumul larg şi bine îngrijit ce urcă la deal. Un părăiaş limpede curgea prin mijlocul uliţei, în apa lui se bălăbăneau copiii, iar oamenii mari se spălau pe mâni şi pe feţe. Sus pe coasta dealului, în capul uliţei, e biserica şi câteva chilii de lemn în jurul ei. O maică mătură prin curte pe dinaintea chiliilor Erâ o linişte ca în zi de sărbătoare. Aproape de biserică, e cimitirul. Stâlpi de lemn încrestaţi şi zugrăviţi frumos, stau la morminte; numai ici-colo, vezi câte o cruce de lemn sau de piatră. Drumul pe care urcam duce dealungul cimitirului Ia deal şi e atât de ridicat încât zidul ce îngrădeşte locul de pace, gros ca din vremuri străvechi, învăscut pe deasupra cu iarbă, îţi pare, de dinafară, o laviţă de glii. M’am odihnit acolo pe marginea lui, in umbra unui nuc, şi am aşteptat răsăritul soarelui. Jos, în cimitir, aproape de trunchiul nucului sub care stăm, erâ un mormânt mai bine îngrijit. Stâlpul dela cap erâ îmbrăcat în iederă, şi vre-jile ei lungi acopereau movila de pământ. O copilă îmbrăcată în alb, la gât cu un lanţ lung de mărgean, sta lângă stâlpul crucii. M’am ferit de orice mişcare, am strâns în mâna dreaptă cartea ce aveam la mine şi m’am pierdut privind la visul de jos. Erâ o arătare cum mai frumoasă nu şi-o poate închipui un artist. 15 Iunie. Ce de vreme se face toamnă in sufletele noastre. Ce iute cade bruma pe florile primăvăratecelor vise. Uneori îmi pare rău c’am studiat medicina. Medic, da; tatăl-raeu erâ medic pasionat. Dorinţa lui a fost să învăţ şi eu medicina. L-am ascultat. Poate erâ mai bine să mă fi împotrivit. Nu pot înţelege cum s’a răspândit aici faima că sunt medic. Mă simt cam deprimat; ce păcatele! nici aici în liniştea satului de munte, să nu fiu scutit de vaierul bolnavului!. Părintele Gherasim, preotul satului, îmi scrie că fiind medicul cercului dus, îmi cere o consultaţie: să mă prezint mâne la 10 a. m. la casa parohială. Şi — s’ar putea să nu mă duc?! 20 Iunie. Câte flori sufleteşti nu s’ar scutură înainte de timp, dacă noi am cunoaşte tainele viitorului. Sunt obosit, de mult ce am cetit în zilele din urmă. Nopţi întregi am petrecut la masă răsfoind www.dacoramamca.ro 162 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1908 carte de carte. Dar tu nu ştii încă nimic. Ţi-aduci aminte că-ţi scriam de preotul Gherasim. în ziua numită, la zece ore a. m., ra’ara dus unde eram chiemat. Am luat cu mine un copil din sat, fiindcă nu ştiam unde e casa parohială. Ne-am dus dealungul uliţelor pânăce am ajuns la un loc larg, unde se încrucişau mai multe drumuri. O casă frumoasă, zidită ca toate casele româneşti, s’a ivit la cotitura unui drum. » A ici«, zise conducătorul meu, arătând poarta deschisă. I-am mulţămit şi am intrat în curtea pardosită, ce se despărţea de grădină printr’un gard viu de tufişe. Preotul să preumblă neliniştit în faţa casei. Am urcat câteva trepte. Bătrânul preot îmi strânse mâna şi făr’ a putea zice un cuvânt îmi deschise uşa. Preoteasa, o doamnă cu păr cărunt, mi-a eşit plângând în cale. A început să-mi bată inima; ce mă aştepta? S’a deschis o a doua uşe, am intrat într’o odaie luminoasă, patul bolnavului eră tras la mijlocul odăii. In treacăt, am zărit pe o mescioară un ceasornic mititel şi un lanţ lung de mărgean. M’am deşteptat ca dintr’un vis. Bolnava a încercat să se ridice, »ameţesc* a fost cel dintâi cuvânt ce a rostit. Am rugat-o să-mi dea toată încredea şi i-am luat mânile ferbinţi in mânile mele. Părinţii s’au retras. In clipa dintâi am simţit, ca o mândrie; medicul şi preotul slujesc la acelaş altar: farmecul primejdiei, nădejdea reuşitei şi bucuria învingerei, m’aşteptau. Sau —, dar nu, cel dintâi bolnav al meu, nu va muri. Un ceas mai târziu am intrat în odaia preotului. I-am spus ce am aflat de bine să-i spun, multe nu ştiam încă nici eu. Nu cumva au avut în timpul din urmă vre-o durere sufletească, nu i-a murit nime de-aproape? l-aşi fi întrebat, totuş n’am făcut-o, mai eră timp. Am promis că voi reveni. Sunt opt zile de-atunci, zilnic petrec dimineaţa şi seara câte un ceas la patul bolnavei, care e, din zi în zi, mai slabă. Bătrânii mă privesc întrebător, ce să le răspund ? 22 Iunie. De eri, s’au ivit friguri mari. Trimite-mi o soră de caritate. Nu mai cunosc decât un drum: de-acasă până la părintele şi înapoi. Şed ceasuri întregi lângă patul ei, din odaia de alături pătrund, din când în când, până la mine suspinele preotesei. Preotul, cărunt, apare in pragul uşei, mă dor, par’că, privirile lui, cari cerşesc mântuirea, ce nu le-o pot aduce. 10 August. Greul boalei a trecut; merge spre bine! Eu trăiesc încă odată toate clipele petrecute lângă patul ei, alături de sora Marta pe care mi-ai trimis-o la timp. Azi dimineaţă am aflat-o pe Nina în pridvor. Mi-am tras un scaun lângă jeţul pe care şedea răzimată. Observai că ne aflăm în brădet. Bătrânii aduseseră, dela munte, un car de brazi frumoşi şi împodobiseră cu ei toată casa. Dar Nina îmi părea mai tristă şi mai suferindă ca eri şi avea ochii plânşi. »A plecat sora Marta* mi-a zis. Nu-i nimic, i-am răspuns, »n’ai fost decât scurt timp cu dânsa şi, aproape numai zile triste aţi petrecut*. »Aşa e; cu toate acestea m’a atins duresos plecarea ei — mi-a fost dragă deşi am trăit numai zile grele împreună. Dar, poate că mă înţelegi*, urmă ea după o pauză. »Câtă vreme am fost bolnavă, n’am ştiut de mine, când îmi veneam în fire eram slabă, n’a-veam putere nici să gândesc. Acum în timpul din urmă am suferit foarte mult de urât. Nu pot lucra, mă obosesc chiar şi gândurile. Sora Marta îmi cetea; şi, de câteori nu-mi venea somnul, o rugam să-mi cetească*. I-am mângâiat cu privirile ochii frumoşi cari aveau, sub genele plecate, umbre mari; m’am întrebat: voi mai vedeâ-o aşa cum a fost când am văzut-o în umbra nucului? Am rugat-o în sfârşit să-mi permită să-i înlocuiesc pe sora Marta. Sângele i s’a urcat repede în faţă şi o bucurie copilărească i-a înseninat faţa. Am deschis o carte cu povestiri ce aveam din întâmplare la mine şi am început să-i cetesc. Mai întâi le-am ales pe cele mai interesante, Nina asculta transportată. Am trecut încet la descrieri mai lungi şi mai monotone; din când în când îmi ridicam ochii de pe carte ca să văd dacă e obosită. Dela o vreme am observat că aţipeşte; mi-am moderat glasul, am cetit tot mai rar, tot mai încet, până ce am încheiat intr’un murmur legănat, nici cântec, nici cetire... adormise. Părintele trecu prispa cu cartea şi patrafirul în mâni şi se depărtă tiptil. Preoteasa venind din grădină, s’a oprit la scară, a zimbit mulţă-mită şi s’a depărtat. www.dacoramamca.ro Nru] 7, 1908. l.UCEAFÂKUL ](5){ M’am dus şi eu; un fel de duioşie m’a cuprins şi, pe drum cătră casă, am plâns — fără să ştiu pentruce. 15 August Pe masa mea de scris sunt răspândite scrisorile tale, la nici una din ele nu ţi-am răspuns. Suflet iubitor, nu te mai fcbuciumâ pentru mine. Am lunecat din vârful unui deal, cine ştie unde, în ce prăpastie mă voi opri. Tu crezi că nu-mi aduc aminte de reprezentaţiunile teatrale, unde tu ai jucat rolul surorei de caritate şi eu pe dorobanţul bolnavului tău ? de seratele noastre literare, de concertele reuniunei şi de petrecerea de vară unde am jucat amândoi cadrilul al doilea ? Ce copii proşti şi sentimentali eram pe atunci! 0 floare vestejită la pieptul tău îmi eră mai dragă ca inima unui prietin. Azi, prietinia ta mi-e mai scumpă ca dragostea ta. îmi vei rămânea oare prietină? Aveâ-vei putere să nu mă urăşti? 20 August. Ieri am făcut cea dintâi preumblare mai lungă. Ne-am dus în cimiter la mormântul de sub nuc. Nina erâ foarte tristă, şi-a lipit fruntea de stâlpul crucei şi a plâns cu suspine. »Aici doarme un prietin bun al meu, am copilărit împreună!» Tăcuţi şi trişti ne-am reîntors la casa parohială. Eu, regretam că, in slăbiciunea inimii mele, m’ani învoit să mergem la mormânt. Totuş aveam simţul că ne apropiasem sufleteşte unul de altul. Fiind singuri în chioşcul din grădină am îndrăznit a o întreba dacă s’ar hotărî să-mi fie tovarăşă... »Nu mă voi căsători niciodată» mi-a răspuns. Cornelio, mi-am împodobit pridvorul casei cu brazi şi mi-am pus masa de scris în umbra lor. Nu mă gândesc că s’apropie ceasul despărţirii, trăiesc, din mila clipelor numărate. . Să nu-mi răspunzi la scrisoarea aceasta; compătimirea ta m’ar ucide. 21 August. Am încheiat cele două scrisori de adio: una cătră părinţi, a doua cătră ea. De pe pridvorul casei unde scriu, pot vedea vârfurile dealurilor aurite de lumina răsăritului; mâne. când se vor lumină, voi fi departe. Dacă-ţi vei aduce aminte de mine la vre-o zi de sărbătoare să ştii că mă poţi află în Bucureşti la spitalul Brâncovenesc. Să mai admirăm frunzele de toamnă când le ia vântul şi le duce în dragă voia lui, pe locuri străine. Scrisorile lor le voi trimite dimineaţa în ciasul plecării. Aceeaş zi, seara. Stau la fereastră, ciurda a trecut pe malul râului în sus tălăngănind; de după dealuri, s’a ridicat lună plină, mare, roşietică. Jos, în ţarina de pe drum, se joacă un copil. Nu-mi pot da seamă de unde-1 cunosc. Da, el este cel care m’a dus la casa lor. Scot din pungă doi bani de argint, îi învălesc în mai multe hârtii şi arunc mototolul jos în ţărâna unde se joacă copilul. Suflet nevinovat, cunoaşte şi el puterea banului. Cum a sărit în sus, ce ochi miraţi a ridicat spre mine. «Sunt ai tăi, ţi-i dăruesc». — «Mulţămim» şi copilul şi-a luat pălăria de jos şi a plecat în fugă. M’am dus şi eu, să-mi iau rămas bun dela stâncile prăpăstioase din capul satului şi dela cascada râului. Am trecut prin uliţele satului bine cunoscute acum. lată drumul, biserica, chiliile maicelor şi colo mai sus... cimitirul. Am ajuns în umbra nucului. M'aplec peste zidul lat. Iedera dela mormântul celui neuitat se mişcă atinsă de vânt. M’a cuprins un dor să-i citesc numele pe stâlpul crucei. Am co-borît repede, am ocolit biserica şi am intrat în cimitir. Colo, mai la o parte trebuia să fie mormântul. Ajung la capul unei cărări şi mă opresc speriat — Nina ’mi iese in cale la o cotitură a drumului — se opreşte în loc speriată şi ea de neaşteptata întâlnire. »Mă duc la mormântul lui Sandu Manuilă» mi-a zis. Am întrebat-o cine a fost Sandu. «Copilul unui vecin ; ce frumos cânta cu vioara! Dar erâ bolnav; a murit la învăţătură. Părinţii l-au adus acasă. I-am pus vioara lângă el în cosciug... ce frumos cânta»... Ascultam pierdut. Ce slab e omul. M’am ferit de orice revedere ... şi acum că mi-a adus-o voia întâmplărei în cale, ce bine ’mi părea; m’am pierdut în bucuria acestei clipe. Acolo la mormântul lui Sandu Manuilă, s’a înseninat soartea prietinului tău, Cornelio. Târziu ne-am întors la casa parohială, şi mai târziu m’am întors eu la cuibul de unde plecasem. Mi-am prelungit concediul, plec peste trei săptămâni — şi Nina vine cu mine. Simţise şi ea ce greu e să fi mai tare ca alţi muritori — a cedat. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1908. KM 25 August. M’arn obicinuit să te caut printre ideale. Eram sigur că micimi omeneşti n’au Ioc în inima ta; pentruee nu-mi scrii? Eri am fost in Valea soarelui. Loc numit P5= astfel — pentrucă e scăldat în razele lui dela răsărit şi până la apus. Ne-am odihnit într’o pădure de mesteacăni şi acolo, faţă ’n faţă cu nişte stânci ce seamănă cu ruinele unui castel bătrân, ne-am logodit. M. Cmiţan- Cronică. \ Răspuns dl ui Iorga. Din articolul dlui [orga «O primejdie pentru viaţa morală a Românilor de dincolo», mă priveşte numai o parte. Răspund deci numai Ia aceasta. E adevărat că în 1905 (Luceafărul nr. 9), vorbind de revista »Viaţa nouă», am scris, la cronică, următoarele: >că dl Ovid Densuşianu duşmăneşte Junimea se explică • prin atavism; că nu se împacă cu colegii dsale dela Să-mănutoml (dl Iorga şi S. Mehedinţi) încă e de înţeles, cunoscându-i ambiţia de a usurpâ, pentru sine, domnia actualului împărat al cugetării româneşti» .. etc. Pe vremea aceea dl Iorga eră figura cea mai simpatică şi cea mai pronunţată în îndreptarea vieţii noastre «literare. Numirea de «împărat al cugetării româneşti» nu . era deci o iperbolă chiar aşa de îndrăzneaţă şi de riscată. O spun fără încunjur că nu-mi pare rău de caracterizarea de atunci a dlui Iorga, după cum nu-mi pare rău nici de altele de mai târziu. Din textul citat se mai vede destul de lămurit că nu eră vorba de un compliment, de o măgulire sau de o linguşire a dlui Iorga. Eră mai mult o caracterizare a moravurilor pe cari le adopta unii profesori universitari din Bucureşti, de a fi unul mai mare şi mai popular decât celălalt. Că şirele pomenite n’au fost scrise cu intenţii de liuguşire, rezultă şi din faptul că cronica u'a fost iscălită. Linguşirile, prin uatura lor, nu cuuosc anonimatul. Până acum nu i-am mărturisit niciodată dlui Iorga, că eu am scris acea cronică. Nici nu ştiu cum a afiat dl Iorga taina redacţională. Dacă a aflat-o insă pe aceasta, a aflat desigur şi pe ceealaltă, că acelaş condeiu a scris o altă cronică (»Sămănătorul«), tot în numărul 9/1905, în care se respingeau foarte categoric sfaturile şi îndemnurile dlui Iorga de a lua o atitudine mai «pronunţată» faţă de revista «Viaţa nouă». De aici iarăş se vede că «Luceafărul» n’a fost umilit faţă de dl Iorga, cum pretinde d-sa. N’a fost niciodată nici sub »Leitung«-ul nici sub »Einfluss«-ul d-sale, cum afirmă în «Geschichte des rumănischen Volkes» (Voi. 2, p. 477). E adevărat că i-am cerut colaborarea, împreună cu prietinul 0. Goga, după cum am cerut-o dela mulţi alţi fruntaşi ai literaturei noastre. Dl Iorga a fost aşa de bun şi ne-a dat-o; ne-a sprijinit prin «Sămănătorul» şi astfel a contribuit foarte mult la ridicarea «Luceafărului», lucru pe care l-am spus în «Pro domo» (Nr. 13—14/1905 p. 264) şi pentru care i-am fost şi-i suntem mulţă-mitori. Scrisorile pe cari i le-am adresat, nu-mi aduc aminte să fie scrise cu mânile împreunate, cerşind articole... Au fost scrise diD inimă, cuviincios şi cu sincerul respect pe care-1 aveam faţă de personalitatea dlui Iorga. Dl Iorga zice că i-am cerut colaborarea ca să ridic revista, s’o impun, s’o asigur. Asta cred că nu e un păcat aşa de mare, fiindcă eră vorba de o revistă bună, care numai foloase putea aduce. Prin urmare insulta dlui Iorga din articolul «0 primejdie pentru viaţa morală a Românilor de dincolo» o resping cu toată indignarea şi revolta sufletului meu de om cinstit. în ce priveşte articolul «Două culturi», care i-a dat prilej dlui Iorga să mă insulte, în mare parte se poate susţineţi cu scrierile dlui Iorga. După toate acestea, nădâjduesc că nu mai datoresc nimic adevărului şi dreptăţii, de dragul carora am scris aceste rânduri. Oct. C. Tăslăuanu. * Reviste şi ziare. Din răspunsul dlui Spiru Haret — pe care le-am cetit întâmplător — la interpelarea dlui Titu Maiorescu, în chestiunea activităţii extraşcolare a învăţătorilor, reţinem câteva mărturisiri preţioase pentru toţi câţi vreau să cunoască rozultatclo obţinute de şcoala rurală din România: «Este un lucru ştiut că un copil eşit din şcoală, la vârsta de 13—14 ani, după 2—3 ani, nu mai ştie să cetească, chiar când- a făcut patru ani de clase primare»... «la oştire ne vin adeseori recruţi cari au făcut clasele primare şi cari cu toate acestea nu ştiu să cetească»... «Am înfiinţat, prin învăţători, şcoale de adulţi şi am avut în 1904 aproape două mii de şcoale de adulţi cu 80,000 de auditori; în anul următor toate aceste şcoli au fost închise». «Avem învăţământul obligator decretat de 43 ani, şi din şcoalele uoastre abia au eşit câteva sute de mii de copii cu ştiinţă de căite, sau mai bine presupuşi că sunt cu ştiinţă de carte După 43 de ani de învăţământ obligator, avem poate 28 la sută de oameni cu ştiinţă de carte. Cei mai mulţi nu ştiu să se servească de loc cu ştiinţa lor, şi ştiinţa aceasta nu a contribuit cu nimic pentru a lumină nu mintea indivizilor ci mintea masselor». (Supliment la «Voinţa Naţională» Nr. 6804, 1908.) * Congresul presei noastre. «Lupta» din Budapesta a făcut propunerea să se ţină un congres al ziariştilor români din Ungaria, în care să se discute mijloacele de apărare împotriva greutăţilor pe cari i le creează statul. Propunerea a fost primită cu simpatie de celelalte ziare. www.dacoramamca.ro Nrul 7, 1908. LUCEAFĂRUL 165 «Drapelul* propune să se ţină mai întâiu o consfătuire prealabilă la decanul gazetarilor români, la dl Dr. Aurel Mureşianu, care tocmai acum serbează jubileul de 70 de ani al «Gazetei Transilvaniei*. Ne alăturăm şi noi cu entusiasm la cei cari doresc ţinerea congresului. Propunerea «Drapelului* e mai uşor de realizat şi e necesară. întâlnirea la Braşov ar fi un frumos prilej de sărbătorire a unuia dintre cei vrednici cari au îmbătrânit în hărnicie. Bieţii gazetari, mucenicii anonimi ai idealurilor, merită măcar o zi de apropiere sinceră, de o înseninare a sufletului învrăjbit de zavera zilelor grăbite. * C. Calendarul lui Tnlstoi. Bătrânul Tolstoi pregăteşte o surpriză literară pe seama poporului muscalesc. Bătrânul eremit, care scrisese pe vremuri faimoasele lomane naturaliste «Sonata Kreutzer* şi «Ana Carenina*, se gândeşte să dea un cadou de mare folos mojicimii inuscăleşti, acum, când împlineşte azi-mâne optzeci de ani. După cum cetim însă în jurnalele străine, sănătatea bâtrâuului scriitor-eremit e iarăş adânc zdrunciuatâ. Telegramele dela «ultima oră* anunţă că moartea bătrânului scriitor poate urmă îu tot momentul. Aşa spun telegramele; ri-porterii şi criticii literari — mai răutăcioşi din fire — apreciind această nouă faimă de îmbolnăvire a lui Tolstoi, spun, fură încunjur, că totul e numai o reclamă, pusă la cale din partea editorului, pentru a atrage atenţia lumei asupra eremitului din Iasna-Pojaua. Iată ce surpriză pregăteşte Tolstoi poporului muscă-lesc: un calendar. Are toată dreptatea; calendarul e cartea care se ceteşte în mai multe exemplare decât cea mai strălucită operă de valoare. îl ceteşte toata lumea şi dupăce l-a terminat, nu-1 aruncă de o parte, ci îl ţine la îndemână, pe masa de scris, ori, dacă n'are masă de scris, pe dulap, în ladă, deasupra grinzii etc. Nu e săptămână, şi adese nu e zi, să nu ai lipsă de el. De aceea, crede Tolstoi, că ar trebui introdusă o reformă radicală în redactarea iui. întâi: numele sfinţilor mai puţin cunoscuţi din calendarul bisericesc să fie înlocuiţi cu date privitoare la istoria culturală sau politică a Rusiei; al doilea: să se dea o mai mare atenţie literaturii poporale, înlocuindu-se maximele şi «sfaturile* ste-reotipo cu proverbe şi zicători din gura poporului. Presa apuseană a întiinpinat cu mult entusiasm ideia lui Tolstoi, mai ales în ce priveşte reforma dintâi. Chiar jurnalele ungureşti scriau cu mult eutusiasm. Şi noi am putea introduce unele modificări, cari ar contribui la educaţia noastră culturală. t într’adevăr ce pagube ar îndură simţul nostru de buni-creştini, dacă sărbători ca: Sf. Teopim şi Teona (5 Ian.), Mucenica Tatiana (12 Ian.), Cuv. Macarie Egipt. (19 Ian.), C. Timotei din Simvoli (21 Frbr.), Mart. Condrat (10 Mart.) ar fi înlocuiţi de pildă cu: moartea mitropolitului Vancea, naşterea mitropolitului Andrei baron de Şaguna, moartea lui Gheorghe Lazăr, naşteiea lui Eminescu etc.