s a n a k a l Dr. I. Borcia . . Simina Bran . . Al. Ciura . . . Vasile G. /Militară D. Teodoresca . „Peste pateri'e noasirc" de Bjornstjerne Bjornson. Gnai cântăreţ (poezie). Aduceri aminte. Scrisoare (poezie). Prietini vechi. Nuvela din popor. 1. Duma Cronică: Ilustraţiun i: Expoziţi:. de copii din Băscşti. — Banca românească „Codreana". Gheorght" din Băsejli. Dări de seamă: n. Sadoveanu, Vremuri de bejenie. Conferinţele despărţământului Sibiiu. Expoziţia de copii din Băseşti. Din Germania. Reviste şi ziare. Ştiri. — Poşta redacţiei. — Poşta administraţiei. — Bibliografie. Casa lui „Badea ABONAMENT: Vv&'fju. Clustro-fclngaria: î an . . . . . . 12 cor. Ed. de lax . . . 20 cor. 6 lcini . • • • • 6 )} II M M • . . . 10 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor. România şi în Străinătate: 1 an . . . . . . 16 cor. Ed. de lax ... 25 cor. 6 ioni . • • • • 8 jj n n 11 . . . 13 „ pp Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor. Reclamaţiile sunt a se face in curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice î*£*î{W*<5?v schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite Ia adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). !=>• Scoarţe pentru Luceafărul orice an cor. 2.—. Colecţiile „Luceafărul" complete. Legătura elegantă tn pinzâ. Anul I, epuizat. Anul n, (19031 . Anul IU, (19041 . ■ . 30 ,. Amil IV, (1905) . . . 40 ., Anul V. (1900) Ed simplă . . . . . 16 Anul V. 11906) Ed. de lux . . . . . 25 Anul VI, (1907) Ed. simplă . . . . . 16 „ Anul VI, (1907) Ed. de lux . . . • • 25 „ Toate colecţiile împreună ed. simplă C.130 , ; ed.lux C.145. Colecţii incomplete. Sâni. 11. 1903, (nrele 9—23).................3 cor. Seni. II, liiO-1, (nrele 11—24).................3 .. Seni. II, 1905, (nrele 11—24).................3 „ Cumpărăm „Luceafărul". Amil I, (1902), complect sau numerele: 2, 3, 0, 8, 9. 10. lin deosebi nrele 3 şi 9—10.1 Anul II. (I903i. 2, 4, 7 şi 24. Anul 111, 11904), 2 şi 5. Anul IV. (1905), I, 2, 4, 0, 8 şi 10. H se adresa administraţiei noastre. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea dlor: Octavian Goga şi Octavian C. Tăslăuanu. Cu colaborarea dlor: I. Agârbiceanu, I. Al. Bassarabescu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, I. Ciocârlan, V. Cioflec, Al. Ciura, Maria Cun|an, Elena Farago-Fatma, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, Horia P. Petrescu, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Râmniccanu, I. U. Sorlcu. Orice reproducere fard indicarea favorului este oprită. „Peste puterile noastre“*) de Bjornstjerne Bjornson. Doamnelor şi Domnilor! La anul 1870, când fericitul Iosif Vulcan deschise în »Familia« o discuţie publică asupra ideii de a înfiinţa o societate de teatru la noi în Ardeal, Eminescu — pe atunci un tânăr student universitar de 21 de ani — scria, într’un minunat articol despre «Teatrul românesc şi repertoriul Iui«, aceste rânduri: »în orice caz autorul trebue să scrie pentru publicul, ce-1 are; — deşi nu zic, şi încă cu tot dinadinsul nu voiu să zic, ca el să se coboare până la publicul lui... Această manoperă minunată de a ridica pe public la sine şi de a li cu toate aceste înţeles în toate de el, au priceput-o într’adevăr prea puţini — ci Germanii şi Francezii n’au înţeles-o de fel. Modele în astă privinţă sunt dramaturgii spanioli, Shakes-peare, şi un autor norvegian, Românilor poate prea puţin cunoscut, dramaturgul Bjornstjerne Bjornson.« Ce pătrundere în adevăr genială a avut Eminescu, dacă, atunci când Bjornson eră abia la începutul activităţii sale literaro, nu-şi încheiase încă deplin epoca romantică, nu scrisese încă nici «Falimentul», cea dintâi dramă a lui care a cucerit toate scenele mari, — tânărul poet român a înţeles pe deplin însemnătatea şi valoarea extraordinară a acestui scriitor, a înţeles puterea educativă a acestei personalităţi, care, abia mai târziu, avea să se manifesteze în toată mărimea ei, şi ni l-a dat pe Bjornson, alăturea de Shakespeare, drept pilde pentru o îndrumare sănătoasă a literaturii noastre dramatice. *) Conferenţă timită în sala Muzeului Asoeiaţiimii. Fireşte că o simplă conferenţă nu poate avea pretenţia nici măcar de a schiţa figura şi opera colosală a acestui uriaş al Nordului. O astfel de încercare ar fi cu totul zadarnică. Dar, ar fi şi o ingratitudine faţă de o personalitate ca Bjornson, care nu e o simplă figură literară interesantă. Cititorul care se adânceşte puţin în operele lui, e cu neputinţă să nu-şi stabilească un raport personal faţă de acest mare agitator al problemelor vieţii moderne, care zguduie sufletele şi răscoleşte conştiinţele, faţă de acest propovăduitor al celui mai înalt idealism şi al celei mai curate morale, faţă de acest drept şi straşnic judecător, care coboară trăsnete pe capetele păcătoşilor. Bjornson e din rândul acelor scriitori cărora cititorul sau li se va feri din cale sau le va închina toată admiraţia sufletului său, robit de frumuseţea idealurilor pe care le propo-văduesc. N’o să fac aici nici biografia lui Bjornson, la care n’aş putea, de sigur, să contribui cu nimic . nou. Datele mai însemnate cu privire la viaţa lui s’au publicat, în timpul din urmă, aproape în toate ziarele noastre şi, acum de curând, şi în «Luceafărul», unde se amintesc şi operele Iui principale, grupate după epoci. Nu voi repeta deci ceeace d-voastră ştiţi deja. Nu voi vorbi nici despre poeziile lui din tinereţe, nici despre «nuvelele ţărăneşti», dintre care unele au apărut şi în traducere românească şi Vă sunt deci cunoscute. Nu pot să mă ocup aici nici de romanele lui, în care cititorul poate găsi cea mai curată poezie, alăturea de o pătrundere psihologică genială, şi admirabile idei cu privire la probleme www.dacoramamca.ro 88 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 190S. mari ale vieţii omeneşti, ca, de pildă, problema educaţiei, pe care o desvoltă într’unul din romanele sale. Mi s’a părut mai potrivit să aleg dintre dramele lui Bjornson, in care geniul său şi-a găsit întruparea cea mai înaltă, acea operă care se consideră ca cea mai puternică creaţiune a lui, şi să încerc a o înfăţişă pe cât îngăduie timpul limitat al unei conferinţe. . Această dramă e întitulată »Peste puterile noastre* şi e compusă din două părţi: în cea dintâi poetul ne înfăţişază problema religioasă, în cea de a doua problema socială supt forma eternei drame a oamenilor pe cari ceva iresistibil în firea lor îi împinge să treacă peste puterile omeneşti. Partea întâia se petrece într’un sat de pescari în nordul Norvegiei, în natura aceea măreaţă şi grozavă a Nordului, »care trece peste orice măsură obişnuită*. Iată cum ni-se descrie această natură: «Aproape toată iarna avem noapte. Aproape toată vara avem ziuă — şi atunci soarele e, zi şi noapte, deasupra orizontului. L-ai văzut vreodată noaptea? învelit de negurile mării apare de trei ori, ba de patru ori aşa de mare ca alte-dăţi. Şi colorile ce zugrăveşte pe cer, pe mare şi pe stânci! Dela cel mai aprins roşu, până la cel mai fin şi gingaş galben şi alb. Şi zarea Nordului, iarna, pe cer! Deşi, atunci, luminile sunt mai stinse, dar în jocul lor e ceva sălbatec, o neodihnă, o veşnică schimbare! Şi, apoi, celelalte minuni ale naturii! Milioanele de stoluri de paseri călătoare. »Roiuri de peşti care ar ajunge dela Paris până la Strassburg*, cum a scris cineva. Văzut-ai stâncile, care se înalţă, drepte şi prăpăstioase, din mare? Ele nu sunt ca alţi munţi. Şi întreg oceanul atlantic îşi frânge puterea de ele. Plăsmuirile oamenilor, fireşte, sunt asemenea naturii. Ele trec peste orice măsură. Poveştile şi legendele lor? Par’că cineva ar fi zmuls şi ar fi grămădit ţerile una peste alta şi, peste toate, ar mai fi prăvălit încă munţii de ghiaţă ni polului*. Natura extraordinară explică şi firea oamenilor, care, aici mai mult decât aiurea, e dornică de lucruri extraordinare, le aşteaptă mereu, nu se simte mulţumită decât de ceva supranatural în care crede cu toată tăria. De aceea este părintele Sang omul lor, nl acestor pescari săraci de prin sătuleţele aciuate pe câte un colţ de stâncă, care se luptă de veacuri cu înfricoşata putere a valurilor mării. El este preotul pe care-1 aşteptau ei. A venit între ei »cu o avere mare şi a dat aproape tot ce a avut. Aşâ se cuveniâ! Aşâ cerpâ legea creştinească! Şi acum adeseori se duce departe, departe, la un bolnav sărman şi se roagă astfel, încât oamenii se alipesc de el, şi lumina străbate în sufletul lor, deadreptul în suflet! Uneori îl zăresc, pe timp de furtună grozavă. în mijlocul mării; el singur de tot într’o luntriţă cât o coaje de nucă; se întâmplă că are un copil sau pe amândoi cu sine; căci ii luă de când erau de şase ani! Face undeva o minune şi porneşte iarăşi, mai departe, spre alt sătuleţ de pescari, — şi aici iar se întâmplă o minune! Oamenii parcă-1 aşteaptă. Şi tot aşa mai departe!* Toată împrejurimea cunoaşte pe »preotul care face minuni, căruia Dumnezeu ii împlineşte rugăciunea, care poate vindecă bolnavi, dacă cred, prin rugăciune. Sute de oameni cu credinţă adevărată s’au insănătoşat, dacă veniâ el şi se rugă cu ei împreună. Mai mult: bolnavi, la cari nu putea să ajungă din cauza depărtărilor enormo — »la bolnavi de aceştia le-a scris că, în cutare zi, Ia cutare ceas, se va rugă pentru ei şi ei trebue să se roage împreună cu el; — şi din acelaş ceas boala lor a dat spre bine*. Nenumărate sunt faptele minunate săvârşite de el: »0 lumină se răspândeşte în jurul lui şi luminează până departe peste mii de credincioşi, peste toată ţara, o lumină, ca şi care nu mai este altceva asemenea*. Şi cu toate acestea, soţia lui, Clara, zace bolnavă, greu bolnavă, deja de multă vreme, şi el nu-i poate ajută. A doborît-o grija şi truda unei vieţi caro trecea peste puterile ei. Fire cu totul deosebită de a bărbatului ei, pe care îl iubeşte din tot sufletul, ea, în cei 25 de ani ai căsniciei lor, a trebuit să lupte necontenit în contra avântului lui, care ameninţă să-l piardă şi pe el însuşi şi toată casa lui. Lui îi lipseşte cu totul simţul pentru realitate. De aceea, el, de pildă, nu vede nimic rău www.dacoramamca.ro Nrnl 5, 1908. LUCEAFĂRUL 89 la nici un om; sau, mai bine zis, vede răul, dar nu vrea să-l ia ’n seamă. «Eu mă ţin de eeeace este bun in om«, zice el. «Şi când vorbeşte el cu ei, atunci toţi sunt buni, toţi fără eseepţie! Când se uită la ei cu ocbii lui de copil, — cine ar şi putea atunci să fie altfel?... Dar în chipul acesta el îşi prăpădeşte casa. El ar da, dacă ar putea, tot ce au, chiar şi aceea ce le trebue de azi po mâne. «Dumnezeu va îngriji de noi; căci el ne-a poruncit să facem aşâ*. »A trecut, prin ceaţă, peste munţi şi a rătăcit trei zile fără de mâncare şi beutură. L-au căutat şi l-au adus iarăşi la oameni. Şi, în săptămâna următoare, voia să facă aceeaşi cale iarăşi prin ceaţă! îl aşteptă doar un bolnav!* Şi el supoartă toate ostenelile cu uşurinţă; căci credinţa lui îi dă puteri supranaturale, şi aceste puteri el le închină toate iubirii deaproa-pelui; toată viaţa lui e numai dragoste şi jertfă pentru alţii. »E1 străluceşte întotdeauna de bucuria Duminecii. Pentru el este, tot anul, Duminecă*. Clara îl iubeşte din tot sufletul, mai mult, »ea nu există fără de el* cum spune ea însăşi. Cu atât mai grea i-a fost lupta. Ea e «dintr’un neam vechili de oameni sceptici şi nervoşi dar inteligenţi*. întâi l-a admirat, «fiindcă eră cu totul altfel decât toţi ceilalţi, mai bun decât toţi ceilalţi*. »L-a admirat până când l-a îndrăgit*. «Dacă el ar fi fost ca alţi bărbaţi, dacă ar fi făcut gură şi s’ar fi certat — atunci nu i-ar fi fost aşâ de greu*. Dar el e numai dragoste şi seninătate. »în casa lor n’a căzut o vorbă aspră, nu s’a întâmplat o scenă*. Puterea lui asupra ei e atât de mare, încât, cu o privire, îi alină durerile, cu o mângâiere, face să dispară încremeneala boalei. Din ce-a fost ea, n’a rămas decât iubirea aceasta nemărginită pentru el. Lupta pentru cei doi copii ai lor a înfrânt-o în sfârşit. De ei nu s’ar fi ales nimic, dacă rămâneau acasă, supt influenţa acestui tată, care nu se conducea do nici un plan, de nici o chibzuială, ci numai de inspiraţie. «Erau mari, şi nu prea ştiau decât a citi şi a scrie*. «Cum a trebuit să se lupte spre a-i putea trimite de acasă şi, pe urmă, cinci ani de grije pentru intreţinerea şi creşterea lor în străină- tate! Aceasta i-a consumat puterile cele din urmă*. Şi, cu toate acestea, ea nu se plânge, nu şi-ar schimbă soartea cu a nici uneia — aşâ îl iubeşte. — Afară, a plouat săptămâni dearândul, încât lumea se teme de vre-o prăbuşire do munte, cum se întâmplă prin acele regiuni după atâta ploaie. Acum, s’a înseninat. în odaia simplă de lemn, bolnava zace pe patul ei de chinuri. Sora ei, venită din America, veghează lângă ea. A deschis fereastra şi un miros îmbătător de flori străbate în odaie, au răsărit atâtea după ploaie: «Iasomie! — esclamă deodată bolnava, — Iasomie!... E el! II aud venind! E el! Acum sunt iar liniştită! Aşâ de liniştită!* Am citat această scenă, fiindcă este atât de caracteristică. De cu seară au sosit copiii, Ilie şi Rafila, din străinătate, unde au fost crescuţi. Tatăl lor i-a chemat lângă patul de chinuri al mamei. Atăzi e o zi mare; nu inzadar era împodobită firea cu o găteală aşâ de strălucitoare de flori, când se ’ntorcoa azi preotul Sang dela plimbarea de dimineaţă: «Am ajutat la atâţia — zice el — şi ei nu pot să-i ajut, fiindcă nu prea pot să mă rog împreună cu ea, îndărătnica. Şi eu n’am nici o putere, dacă bolnavul nu se roagă cu mine, — presupunând că poate să se roage. De aceea am scris copiilor să vie. Şi, ieri seară, când i-am dus aşâ de vreme în odaia lor, le-am şi spus de ce i-am chemat: să se odihnească întâi cum se cade şi, azi dimineaţă, la şapte ceasuri, să-mi ajute să ne rugăm la patul mamei! ... Vrem să te încunjurăm cu un lanţ de rugăciuni ! Unul la picioare, celalalt la căpătâiu, şi eu în faţa ta. Şi, pe urmă, nu vom încetă până ce nu vei adormi! Da, pân’ atunci, pân’ atunci! Şi, apoi, ne vom rugâ iarăşi până când te vei ridică şi vei umblă între noi*. El ştie că ea nu crede ca el, dar nu-i face imputări şi nu încearcă s’o convingă; căci credinţa nu se poate impune nimănui cu de-a sila. Dimpotrivă, el o iubeşte cu atât mai mult, fiindcă «dragostea ei pentru el izvoreşte numai din firea şi din voinţa ei«, şi el e mândru că ea «îşi păstrează adevărul fiinţei ei alăturea de dânsul*. El se simte vinovat de soarta ei, fiindcă «nu s’a priceput s’o cruţe*, căci el ştie l* www.dacoromanica.ro Of) LUCEAFĂRUL Nral 5, 1908. că ea »s’a jertfit, clipa cu clipă, pentru el, şi nu pentru credinţa ei sau în nădejdea unei răsplătiri aici sau în lumea cealaltă; nu; numai şi numai din iubire*. Ţin să observ aici că, dintre toate figurile de femeie create de Bjornson, Clara este, poate, aceea în care concepţia lui despre femeie şi-a găsit expresia cea mai tipică. Dar a trecut ceasul când trebuia să înceapă rugăciunea, şi copiii întârzie. Mama lor bănuieşte care este cauza zăbavei lor. în sfârşit vin, şi acum află şi tatăl lor de ce nu s’au grăbit la rugăciunea pentru însănătoşarea mamei: ei au pierdut credinţa tatălui lor. . Preotul e adânc mişcat de ceeace află, dar nu-i dojeneşte; el ştie că copiii lui au fost întotdeauna adevăraţi; dacă au lepădat credinţa lui, ei au trebuit s’o facă. »Tu ţi-ai câştigat credinţa aici Ia mine prea uşor. Eir sunt numai omul sentimentului. Cine ştie dacă nu e acesta începutul pentru o credinţă ce nu se poate pierde*. Dar ce i-a făcut să-şi piardă credinţa? Au văzut că creştinii nu sunt aşâ cum i-a învăţat el; nici cei mai buni dintre ei; şi Ra-fila a spus-o, cea dintâi: »Nu este decât un singur creştin, şi acela e tata*. »Creştinismul celorlalţi e un compromis. în viaţa lor, ca şi ’n învăţăturile lor, ei se închină la cele existente — la ceeace există în împrejurimea lor şi în timpul lor, — Ia instituţii, la obiceiuri, prejudecăţi, împrejurări economice şi de tot felul*. Dar creştin adevărat e numai acela, »care a învăţat dela Isus taina desăvârşirii şi năzueşte să se apropie de ea întru toate*. Dar aşâ este numai unul, el, tatăl lor. »Ceia-lalţi, — sau îşi scad atâta, încât să poată lua restul cu toată liniştea;... sau încearcă în adevăr şi — se ridică peste puterile lor*. Aceste experienţe i-au făcut să-şi zică că, »daeă astăzi aceste idealuri se potrivesc aşâ de puţin cu împrejurările şi facultăţile omeneşti, — atunci ele nu pot să fie dela Atotştiutorul*. Ne mai putând scăpa de această îndoială, au căutat în istorie şi au găsit că toate aceste idealuri sunt cu mult mai vechi decât creştinismul, că au fost, cu mult înainte, propovăduite de fanatici religioşi... »De fanaticr răsăriteni şi greci într’un timp de desperare; — îi întrerupe aici preotul — într’un timp când cei mai buni se dorian numai departe, spre ţara înoirii, — departe de tot! Ştiu şi eu, copiii mei. Aici v’aţi oprit deci? Doamne! Ca şi când legea cea nouă, împărăţia de-o mie de ani n’ar fi tot aşâ de adevărată, şi dacă este un vis străvechiu al popoarelor din răsărit? Fost-a atât de mult aşteptată, pentruea, acum, sufletele slabe să înceapă a o numi un vis zadarnic, — şi cerinţele ei idealuri zadarnice?... ce dovedeşte aceasta? Nimic cu privire la învăţătură, dar mult cu privire la popovăduitorii ei. Da, da, — mult cu privire la propovăduitorii ei. Dar nu vieau să mai vorbesc despre ei, vreau să spun numai cum s’a întâmplat cu mine. Vedeam că creştinismul umblă târâş — ba încă cu grije, ocolind toate dealurile. De ce? mă ’ntrebai. Să fie de aceea, fiindcă, dacă s’ar înălţa, ar scoate toate lucrurile din ţâţâni? E creştinismul ceva zadarnic, ori oamenii, fiindcă nu îndrăznesc? Dacă unul singur ar îndrăzni, — n’ar îndrăzni atunci îndată mii de oameni ? Şi atunci am înţeles că trebue să încerc eu a fi acest unul. Şi eu gândesc că fiecare ar trebui să încerce. Dacă n’o face, nu e un credincios, căci a crede, înseamnă a avea convingerea că credinţei nu-i este nimic cu neputinţă, — şi apoi a arăta această credinţă*. Şi el s’a îndoit o clipă de atotputernicia credinţei, s’a îndoit că ar putea să mântuie singur de tot pe soţia sa. De aceea i-a luat Dumnezeu ajutorul copiilor săi. »Căci aşâ aveâ să fie pregătit ceasul Lui. Acum vreâ să arate tuturora ce este cu putinţă*. El singur trebue s’o săvârşească! Acum a primit porunca de sus; acum simte că e în stare. De ce n’ar fi soţia lui tot atât de iubită de Dumnezeu ca oricine, care crede din toată inima. »Ca şi când Dumnezeu n’ar fi tatăl nostru al tuturora?* »Iubirea lui Dumnezeu nu este un privilegiu al celor credincioşi. Privilegiul credincioşilor este că simt iubirea lui şi se bucură de ea — şi pot să săvârşească, în numele ei, ceeace se pare cu neputinţă*. Spre a dovedi aceasta, va merge singur la biserică şi se va rugă şi nu va ieşi din biserică www.dacoramamca.ro Nnil 5, 1908. LUCEAFĂRUL 91 până când Dumnezeu nu va dărui bolnavei somnul şi după somn sănătatea, ca să se scoale şi să umble iarăşi intre ei. El însuşi va trage clopotul de rugăciune. Când vor auzi cel dintâi sunet al clopotului, vor şti că a început să se roage. El pleacă spre biserica apropiată. Cei rămaşi în casă il urmăresc din ochi. Acum se aude clopotul. Rafila cade în genunchi. Deodată ia seama că mama ci a adormit. Ea «doarme ca un copil*... Afară se aude un zgomot surd, prelung, din ce în ce mai puternic, până când devine înspăimântător. Se aud strigăte. Casa se cutremură. Zgomotul creşte mereu. O prăbuşire de munte, de care se temeau după ploaia cea îndelungată. Kafila, care eşise, intră strigând că muntele se prăbuşeşte asupra bisericii. O clipă, totul e încremenit de spaimă, zgomotul înghite totul. Apoi descreşte încetul cu încetul şi încep a se desluşi iarăşi sunetele clopotului dela biserică. Biserica stă; tocmai deasupra ei îngrozitoarea lavină a apucat în altă parte. Şi bolnava doarme liniştită, pe când clopotul dela biserică sună, sună mereu. Scena actului al 11-lea reprezintă o altă odaie simplă în casa preotului. Din depărtare se aude un cântec bisericesc cântat de o voce bărbătească: e preotul Sang, care cântă în biserică. Uie şi Rafila se uită afară: acolo, sute de oameni stau tăcuţi în jurul bisericii şi, înlăuntru, el se roagă şi cântă fără să ştie că este cineva afară. Şi oamenii de afară sunt aşa de îngrijaţi să nu-i audă, să nu-1 tulbure. «El vorbise de un lanţ de rugăciuni. Toţi aceşti oameni din jurul bisericii, — acesta e lanţul de rugăciuni!* Şi încă tot mai vin oameni, — necontenit. Mai mulţi preoţi, în frunte cu episcopul lor, treceau cu corabia, având să meargă la o adunare. Auzind despre minunea ce are să se întâmple aici, preoţii au stăruit de episcop să se oprească ca să vadă şi ei minunea cu ochii. Un bolnav pe care l-au adus, pe targa, la biserică, cum a auzit cântarea preotului, s’a ridicat şi acum umblă printre oameni. Starea sufletească în caro se găsesc Uie şi Rafila nu se poate descrie. Ilie e cuprins de o surescitare supremă, i se pare că oamenii ar vorbi în versuri, ar vrea să se arunce într’o primejdie mare. Rafila, care a moştenit mai mult din firea sceptică a mamei, simte numai o frică mare de sfârşit. Ei se întreabă dacă eeeace s’a întâmplat, lavina, adormirea mamei, este în adevăr o minune; căci »nu se poate să fie numai puterea lui magnetică de tămăduire, sau influenţa personalităţii lui, trebue să fie mai mult*. Rafila însă se teme, presimte că, orice ar fi, la urmă îi va prăpădi. Un om necunoscut vine şi se roagă să i se îngădue a fi de faţă când se va ridică bolnava, căci «ziua aceasta are să hotărască asupra vieţii lui*. Preoţii, cari s’au oprit ca să vadă minunea, cer, deasemenea, voie să se adune aici, fiindcă, aiurea, n’ar putea fi nicăiri singuri, ca să se sfătuiască, ca nişte oameni de profesie, asupra atitudinei de luat în faţa celor ce se întâmplă. Sfătuirea preoţilor este o scenă de o psihologie nespus de fină. Cu o admirabilă măiestrie de caracterizare se zugrăvesc diferite tipuri de preoţi buni şi slabi, dar nici o singură caricatură; căci Bjornson este un scriitor cu mult mai fin. Regret că timpul nu-mi permite a stărui mai mult asupra acestei interesante scene, în care se ating o mulţime de probleme religioase actuale. Observ aici că Bjiîrnson este, de sigur, cel mai mare măiestru al psihologiei şi înfăţişării parlamentarismului, care stăpâneşte manifestările publice ale vieţii moderne. In mijlocul discuţiei preoţilor, revine necunoscutul de adineaori şi episcopul recunoaşte într’ânsul pe preotul Bratt, un fanatic chinuit de îndoieli. El a venit peste munţi la locul unde se întâmplă minuni. A văzut, de pe culme, prăbuşirea de munte şi a auzit clopotul, a văzut pe bolnavul care s’a sculat. El aşteaptă şi caută, de ani de zile, pretutindeni, minunea făgăduită de Domnul. Aici i se pare că a găsit-o, dar, în clipa următoare, îl cuprinde iarăşi îndoiala, blestemul care-1 prigoneşte, fiindcă a prevestit, ca preot, şapte ani de zile, ceeace el însuşi nu credeâ, a prevestit minunea, cu toate că el se îndoia. N’a făgăduit Domnul celui ce crede puterea de a săvârşi minuni? Dar unde a rămas acea putere? Slăbit-a puterea credinţă în timp de www.dacoramamca.ro 92 LUCEAFĂRUL Nml 5, 1908. aproape două mii de ani? Nu, ea a trebuit să crească, ca orice putere sufletească, prin moştenire. Şi, cu toate acestea, să nu fie încă nimeni în stare a săvârşi minunea? Căci trebue să se împlinească cuvintele scripturii: «şi toţi ceice au văzut, au crezut*. Mii şi mii de oameni se leapădă astăzi de credinţă. Dar daţi acestor oameni o minune despre care să se poată zice : »Toţi ceice au văzut, au crezut* — şi atunci se va vedea că nu putinţa de a crede le lipseşte, ci minunea; căci inimic nu e mai puternic decât germenul credinţă chiar şi în sufletul celui mai ager sceptic*. Dacă s’ar arata acum o minune, o minune aşa de mare, încât »toţi ceice ar vedea, ar crede* — ar veni întâi milioane de oameni, «toţi înşelaţii, asupriţii, toţi cari sufer şi cer dreptate*. »Dar ei n’ar rămânea singuri. Toţi ceice caută adevărul pe pământ, le-ar urmă. In frunte aceia a căror sete de adevăr este mai mare, cercetătorii cei profunzi şi serioşi, spiritele cele mari*. Tuturor acestora le lipseşte numai minunea, ca să creadă, căci toţi sunt chinuiţi de dorul de a-şi împăca sufletul cu cea mai mare întrebare a lumii, — chiar şi cei uşuratici dintre oameni. O minune cer toţi. De aceea a venit Bratt aici. Dacă nu se va întâmpla aici minunea, atunci unde să se întâmple? Căci nicăiri nu s’a mai văzut o astfel de credinţă. El s’a îndoit pan’ acum de toate minunile despre care a auzit că le-a săvârşit Dar poate tocmai credinţa celor mulţi în ele erâ minunea in care ar fi trebuit să creadă. Acum e aici ca să vadă cu ochii lui: «Şi când privesc afară la fiordul cu stâncile aspre şi sterpe, cu ţipetul paserilor do mare şi mă gândesc: împărăţia lui Dumnezeu a început intr’o ţară roditoare, lângă drumul cel mare al neamurilor, în ţinuturi pline de soare, — ce mărturie, dacă ar reveni aici în toată măreţia ei, aici, într’o vale săracă, departe de lume, vecină cu veşnica ghiaţă,... atunci mi-se pare că toate o prevestesc, că trebue să vie minunea!... Dacă nici credinţa acestui om n’o poate săvârşi, atunci, în toate acestea, ar fi ceva nemărginit...? Ceva peste putere...?* Toţi preoţii au rămas adânc mişcaţi de vorbele lui Bratt, care le-au răscolit adâncul sufletului propriu. O lumină pare a ilumina o cruce din odaie. Deodată se aude glasul Rafilei strigând cu spaimă din odaia bolnavei. Bolnava s’a ridicat. în acelaşi timp se aude dinspre biserică glasul preotului cântând: «Aleluia*! Toţi cad în genunchi, cuprinşi de-o emoţie supremă, pe când cântarea preotului s’apropie tot mai triumfătoare. Acum răsună clopotul şi tot poporul începe a cântă. Preoţii se ridică. Cântarea răsună cu atâta putere triumfătoare, paic’ar cântă mii do oameni, şi creşte mereu. «Câteva clipe, acest »aleluia« paie a ridică toată casa in slavă*. Atunci apare «Clara* în haina ei albă, păşind încet. Privirea ei e îndreptată spre biserică; se opreşte şi întinde braţele spre cântare. In uşă se iveşte preotul, venind repede, sigur. Cele din urmă raze ale soarelui îi luminează faţa. Toţi se dau înapoi. El o cuprinde în braţe. In jurul lor răsuuă cântarea, pe când mulţimea se îndeasă, plină de evlavie, pe la uşă şi ferestre. Deodată, Clara alunecă de pe umărul lui. Cântarea încetează; numai clopotul sună înainte. Apoi, ea moare în braţele lui. Cu îndoiala în cuvintele-i din urmă, cade şi el, pe când clopotul sună înainte. In faţa acestui sfârşit, unii, poate, se vor întrebă, nedumeriţi: ce soluţie a vrut să dea Bjornson problemei religioase? Acestora le vom răspunde: Bjornson, ce e drept, se ocupă, în această dramă, de problema religioasă, dar, fireşte, ca poet şi nu ca teolog; prin urmare, el nu intenţionează să dea o soluţio pozitivă acestei probleme, cum face teologul; ci el o înfăţişează numai, aşa cum se găseşte, într’un timp anumit, într’o societate anumită, dar, fireşte, ca poet aşa de mare şi puternic, el a izbutit să creeze o operă cu un fond general omenesc atât de bogat şi de adevărat, încât zguduie sufletul oricui. Ar fi, deci, cu totul greşit, dacă cinova ar luă una din persoanele piesei, de pildă, pe preotul Sang, ca persoană principală, şi ar căută să deducă, din soarta lui, o soluţie a problemei religioase. Cine ar încerca aceasta, ar ajunge la concluzii cu totul falşe şi i-ar face şi poetului o nedreptate mare. www.dacoramamca.ro LUCEAFĂRUL 93 Nrnl 5, 1908. lui şi a copiilor la primejdii, şi aceasta în ochii Căci acesta nu vrea altceva decât să ne arate, intr’o lumină cât mai vie şi adevărată, diferiţi oameni în raportul lor faţă de problema religioasă, cea mai mare problemă omenească. Astfel, el no înfăţişează, în soţia preotului, femeia, dar nu un tip comun de femeie, ci o admirabilă figură ideală — în raportul ei faţă de problema religioasă. Observ, aici, în treacăt, că dacă, cum s’a zis, operele lui Bjornson au tendinţă, totuşi el nu este un scriitor tendenţios în sensul vulgar, un scriitor care militează numai pentru anumite idei, ci în sensul acela că vrea să arate publicului figuri ideale, oameni cu o viaţă sufletească înălţată adeseori până ia cel mai înalt grad. Prin astfel de »pilde«, am putea zice, şi, prin-tr’un avânt care răpeşte, vrea el să cucerească pentru idealurile unei vieţi mai curate, mai frumoase, pentru credinţa intr’un progres necontenit. Cu drept cuvânt, a putut să zică poetul german Wildenbruch că, »din dramele lui Bjornson, a auzit iarăşi acel glas care, dela Sehiller, n’a mai răsunat de pe scena teatrului german*. O figură ideală de femeie e şi Clara. Ea nu e nici decum o necredincioasă, dar ea e femeie. Ea crede chiar şi in minunile săvârşite de bărbatul ei, dar, în credinţa aceasta a ei, n’ai putea alege cât provine din convingere şi cât din iubire pentru el. In orice caz însă, natura femeiasră: iubirea de bărbat şi de copii şi simţul fin pentru realitatea practică sunt, în această femeie, mai puternice decât orice alt sentiment. Ea simte, deci, că el trece peste puterile omeneşti când îşi expune chiar şi viaţa ei, nu mai înseamnă a crede, ci a ispiti pe Dumnezeu. Ea şi-a jertfit viaţa pentru a mântui pe a lui şi a copiilor şi, precum el face minuni din credinţă, aşa şi ea, femeia slabă şi bolnavă, ar fi în stare să facă minuni din iubire. Precum Clara este cea mai înaltă expresie a femeii care iubeşte, tot asemenea Sang, preotul, e întruparea celei mai înalte credinţe. Această ctedinţă, Bjornson n’o prezintă ca o credinţă fanatică, militantă, ci, dimpotrivă, ca cea mai curată credinţă care îşi are izvorul numai în sine, ca adevărata credinţă evangelică. Acest preot zice: »Ca să credem spre a nu fi osândiţi, de aceasta se va îngriji Dumnezeu. Grija noastră trebue să fie a fi adevăraţi. Atunci vom crede, de sigur, — aici sau dincolo*. Explicarea acestui caracter este: Bărbatul pătruns cu desăvârşire de o credinţă poate săvârşi şi ceeace se părea cu neputinţă, minunea. Dar tot aici e şi germenul tragicului: firea noastră e mărginită, celce trece peste puterea omenească, trebue să se nimicească însuşi pe sine. Figurile preoţilor formează numai un cadru de tipuri mai comune din viaţă, din care răsar, intr’o lumină cu atât mai vie, cele două figuri principale. Numai Bratt, fanaticul şi fanatizatorul, omul care propagă, cu tot focul credinţei, o ideie, spre a ajunge, pe urmă, el singur, prada celei mai chinuitoare îndoieli — numai această figură interesantă ese mai mult in relief, dar pe ea o vom cunoaşte mai bine in partea a doua a dramei, ca şi pe cei doi copii: Ilie şi Rafila. (Va urmă). Dr. I. Borcia. Unui cântăreţ. Suflete, bătut de gânduri, Şi-obosit de cale, Nu ştii câtă jale plâng Cântecile tale! Dintr’a mele lacrimi, Grei să-ţi fac cunună, S’ascultăm, cum plânge Oalea, împreună?! Simina Bran. www.dacoromanica.ro 94 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1908. Aduceri aminte. VII. — Să vezi, domnule părinte, că n’o fi bine de oamenii ăştia. S'au pomenit deodată în bine şi belşug şi mai nainte vreme, ferească Dumnezeu, că de abia o încurcau de azi pe mâne. El eră ciubărar, ca toţi ciubărarii, şi venik Lunia la Abrud, la târg ... Nici măcar o gloabă de căluşel să aibă, ferit-a Dumnezeu! Veniâ cu ciubărele şi cu doniţele în spate, iar peste săptămână îl vedeai cu cercuri strigând în gura mare: .Ciubăre de legat — cu cercuri!* Şi acum iată-1 în hinteu, cu ceas de aur, şi ne-vastă-sa numai mătăsuri şi lanţuri şi inele ... Crezi, d-ta, că bogăţia asta şi-au agonisit-o cu muncă dreaptă? Ehei, din câteva doage şi cerculeţe, nu s'a mai pomenit să-şi cumpere nimeni hintee şi lanţuri de aur, nici jugăre de pădure. Aşa vr’un cărucior mai amărît, vre un căluşel ori doi, tot mai pricepe omul, dar să te culci sărăntoc şi să te scoli gazdă mare, asta nu s’a mai pomenit în lumea ciubărarilor. La baie, treacă-ducă-se, mai face Dumnezeu câte o minune cu aurul, dar cu doagele moţului ce minune să facă? Şi aşa, cum zic, domnule părinte, banii n’au ajuns pe cale dreaptă în mâna lor. Erai micuţ şi nu-ţi aduci aminte, dar eu ştiu cum s’a întâmplat lucrul din fir în păr. în vrăjbi, când toată lumea fugise din oraş, Malvina — ştii d-ta, bătrâna, pe care ai îngropat-o acuma-i anul — eră slujnică la for-s te ru.*) într’o seară, când tocmai era vorbă să-şi vadă de drum, Malvina, cum durmiâ în culină, cu ferestrele deschise, numai ce se pomeneşte, că aude nişte bocănituri în grădină. Se ridică din aşternut, se freacă la ochi şi se uită într’acolo. Forsterul şi cu nevasta săpau ceva sub un păr. Era lună ca ziua. Slujnica pricepu într’o clipă că e vorba de o comoară. îşi îngroapă galbinii şi auriturile, se gândiâ ea. Şi sta pitulată în colţul patului, de nu cuteza nici să sufle măcar. îi vedea aşa de bine din colţul patului şi se freca mereu la ochi, ca să se încredinţeze că e trează. *) Forestier, Târziu, când stăpânii isprăviseră munca şi se strecurară dibuind în casă, Malvina tot sta încă ghemuită în ungherul patului cu ochii zgâiţi înspre grădină. Simţiâ o uşurare mare la inimă, îi veniâ să chiuie de bucurie, şi ochii i se umplură de lacrimi. Fată săracă cum era, se gândiâ că dase deodată norocul peste dânsa şi că nu trebuiâ sâ-1 scape din mână. Căci numai odată te întâlneşti în lume cu norocul faţă în faţă, şi dacă nu eşti om atunci — s’a dus şi dus rămâne pe vecie. îşi luă o haină în pripă şi se strecură în grădină, ca o umbră. — Văd, domnule părinte, că nu-mi crezi, îţi vine să mă întrebi, că de unde le ştiu eu aşâ ca din scrisoare. Le ştiu, încă mai bine ca din scrisoare. Că doar chiar frate-meu mi le-a spus, cum le a auzit din gura Malvinii. El erâ pe atunci aşâ de vre o douăzeci de ani şi tare îi erâ drag de fată. Dar nu se gândiseră încă la cununie, că erau săraci amândoi, lipiţi pământului. Eu eram încă aşa un ţângău pe vremea aceea şi frate-meu s’a dus şi el săracu de mult, dar nu voi uitâ niciodată, când mi-a spus, pe patul de moarte: — Măi frate, tu eşti mai mic, dar să omeneşti pe Malvina săraca. E cam sărită din minţi, dar să ştii... Erâ slab, de abia îi mai înţelegeam graiul. S’a ridicat puţin, s’a sprijinit de pernă şi a început să spună cu glas şi mai scăzut încă: — Să ştii că o avere mare erâ să fie a noastră... pricepi tu: a noastră. Dar au pus mâna pe ea ticăloşii, ticăloşii aceia .. . întreabă numai pe Malvina ... ea ştie mai bine Şi iată de unde ştiu, domnule părinte, ca să vezi, că nu vorbesc din vânt. Când Malvina ajunse la păr, se sprijini de trunchiul lui şi începu să-şi facă la cruci. — Doamne ajută-mi, se rugă ea, cu buzele stânse. Pipăi apoi pământul proaspăt săpat, se mai uită încă odată, cu luare aminte, prin împrejurimi, apoi împlântă deasupra movilei un vreasc, strecorându-se cu mare grije iarăş în culcuş. Ce crezi d-ta, a închis ochii? www.dacoramamca.ro www.dacoromanica.ro Nrul 5, 1908. LUCEAFĂRUL 96 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1908 A stat cu ei deschişi până dimineaţa şi nu mai putea de bucurie. Inima i se sbăteâ în piept, urechile îi svâcneau cu un sgomot asurzitor. Se vedea, în sfârşit, bogată ... Dimineaţa, când stăpânii s'au pus în trăsură şi au luat drumul spre Zarand, i-au zis slujnicei: — Malvino, tu rămâi aici, că ţie n’are să ţi se întâmple nimic. Aici sunt cheile dela case, poartă de grije, şi când s'or mai potoli vremurile, ne întoarcem şi ne om îngriji şi de tine... Bani şi aurituri, n'a mai rămas nimic... le-am luat cu noi... Noaptea, Malvina s’a dus în grădină şi a scos comoara dela tulpina părului. Era o ladă ferecată, în care zuruiau galbinii. Abia a putut-o ridică şi a poposit de mai multeori până s'o poată duce în casă. A ascuns-o apoi sub vatră şi a trimis vorbă la baciu-so de lângă Câmpeni să vină cu un car cu boi, că are să-i spună un lucru mare. Dar să vină noaptea. A venit baciu-so în ceealaltă noapte şi au încărcat lădiţa sub fân. Pe drum baciu o tot ispitea: — Ce ai acolo, fată? — Lasă că-ţi arăt, baciule, când om fi numai amândoi, acasă. Când au sosit se revărsă de ziuă. S'au dus amândoi în şură, au pus retezul la uşă şi au dat să deschidă lădiţa. Galbinii zuruiau, isbiţi de păreţii ferecaţi. — Ce-i aici, tu? — Ce să fie, galbini. — Vai de mine. . . şi de unde îi ai? — De unde? Ştiu şi eu. Vezi să-i desfacem şi să-i împărţim mai iute. Baciul se scărpină în ceafă. îi veniau aşâ călduri la inimă, când auziă zuruitul ameţitor al aurului. Aduse toporul. Vârî muchia deasupra încuietoarei dar nu izbuti s’o sfarme. Pe urmă o aşeză într’un colţ, o priponi bine cu nişte lemne şi isbi cu tăişul de câteva ori. Tăişul se toci de acoperişul ferecat al lă-diţii, fără s’o poată sparge. întoarseră lădiţa într’o parte şi din câteva izbituri de topor, o creparâ în două. Galbinii săriră în toate părţile, prin colţul şurii. O clipă rămaseră amândoi cu ochii căscaţi. Nu văzuseră în viaţa lor atâta mândreţe de aur, nici nu-i auziseră sunetul ispititor. .. Se năpustiră asupra lădiţii, încărcându-şi mânile cu aurul, ce străluciâ roşietic în lumina de groază a zorilor... Se priviră câteva clipe năuci, prostiţi de atâta noroc ce i ajunsese. Baciul se desmetecl cel dintâiu. — Ştii ce, Malvino, să-i împărţim. S'apucară să numere şi abia sfârşiră cătră amiazi. Le sticliau ochii de atâta aur, de li se luau vederile. Când smintiâ unul, când celălalt. Abia într’un târziu îşi putură da seama pe deplin cât aveau: cinci mii de galbini — Bine Malvino, tu să iei două mii şi jumătate şi să ţi-i duci. — Ba, ştii ce, baciule. Eu îi las toţi la dumniata . .. îmi iau numai zece de cheltuială şi apoi viu eu la toamnă să mi i dai şi pe ceilalţi. — Bine, draga baciului, cum vrei tu. Ai dară la mine două mii patrusute nouăzeci de galbini. — Am. — Şi la toamnă vii să ţi-i dau. — Viu, baciule, că atunci mă mărit. — Bine, Malvino. Acum hai în casă, să îmbucăm ceva. Ascunseră comoara în colţul şurii şi porniră în căsuţa, unde îmbucară ceva şi mai goliră şi o oală de vin, de cel mai bun, adus dintr’o crâşmă din Câmpeni. * Spre toamnă, când reşmiriţa se potolise deabinele, Malvina îşi luase rămas bun dela stăpâni şi o porni într’o seară cătră Câmpeni. Era întunerec de nu vedeai la trei paşi. Când trecu podu dela Gura-Abrudului răsuflă mai uşurată, pipăindu-şi galbinii înodaţi în colţul năfrămii. Mai avea opt. Şi sângele i se urca în faţă, când se gândiâ, că peste puţină vreme va avea sute şi sute de galbini... Ii va pune frumos într’un săculeţ de piele, şi i va aşeza sub pernă şi va durmi... ori va visa noaptea întreagă cu ochii deschişi. Viaţa o aştepta cu braţele deschise. Eră tânără şi frumoasă, avea parale, avea şi un mire pe placul ei — ce-i mai lipsia 1 In Câmpeni dă să poposiască la o crâşmă, dar n’aveâ stare. In sfârşit va ajunge ea în-curând. .. Se gândiâ ce mult are să se bucure baciu-so, când o vedea-o. Nu erau neamuri, dar cum se pomenise aşa orfană în lume, se lega de el, ca de un tată. Crescuse la el de www.dacoramamca.ro Nrul 5, 1908. LUCEAFĂRUL 97 micuţă şi acum, când i-a ieşit norocul în cale şi-a adus şi ea aminte de el. 11 z.ârik în timpul din urmă, când veniâ la oraş. Era mai vesel, mai înseninat la privire. Se vedea cât de colo că e mai cu prindere. Nu mai veniâ cu ciubere, nici cu doniţi. Avea acum o căruţă domnească şi un cal, de să-i tot cauţi părechea. Ea îl pândiâ dela fereastră, nu cuteză să dea faţă cu el, de frică să nu miroase ceva stăpânii. Odată, când el trecea pe dinaintea casei, înmărmuri de spaimă, când auzi pe un ciubărar strigându-i. — Frumos cal ai, mă fărtate, cu cât 1 ai cumpărat? — Cu o sută de zloţi. . . — Da suta de unde? — Dela tine, mă, ţi-am cerut-o împrumut... — Ba dela mine nu i, că nici tu nu aveai când erai de seama mea, dar îi fi dat de vr'o vână de aur pe-acolo prin pădure. . . Baciul pocni din bici şi trecu înainte, iar ciubărarul rămase în urma lui, hohotind cu ceilalţi tovarăşi: — Al dracului om, mă, să dea el de aur chiar în pădure, unde nu găseşti decât lemne... Un vânt aspru trăgea din susul Arieşului, biciuind obrajii fetei. Trecuse culmea deluşorului şi nu mai avea decât un uşor scoboriş până în sat. Ici colo mai sclipiau câteva opaiţe, în văl-măşala întunecată a căsuţelor. Cânii o simţiră de departe şi începură a hămăi. Smulse un par dintr’un gard şi porni înainte pe drumul bine cunoscut. La casa baciului era întunerec. Bătu de câteva ori în poartă şi aşteptă. Nici un răspuns. Cânii lătrau mânioşi izbindu-se de poartă. într'un târziu auzi glasul baciului, din casă: — Care eşti? — Eu. — Cine? — Eu, Malvina, deschide baciule. Auzi cum fereastra se închide cu zgomot, apoi auzi cum omul bonbăniâ înciudat. E somnoros, se gândiâ ea. Dar de cum dădu faţă cu el, îi trecu ca o săgeată prin inimă. — Ce umbli şi tu în puterea nopţii? Nu puteai veni ziua? — Am venit într’adins noaptea, baciule, să-mi iau banii. — Ce să faci? — Să-mi iau galbinii. — Ce galbini, fato? — D’apoi cei de astă primăvară... — Ai prostit? O clipă privirile li se încrucişară ca două tăişuri de sabie. Apoi fata, înţelegând deodată groaznicul adevăr, puse mâna pe toporul de lângă vatră şi izbi. Dar baciul prinse lovitura cu mâna stângă, lovind-o în aceeaş vreme cu palma peste gură. Fata se resturnă peste masă şi când se ridică o şi luă pe uşă, zbierând cât o lua gura: — Săriţi că mi-au furat galbinii... tâlharii... săriţi 1 O nouă izbitură căzu ca de plumb în creştetul fetii, apoi altele... Se pomeni în zori de zi pe marginea Arieşului, plină de sânge, cu hainele zdrenţuite... A rămas năucă, cum ai ajuns-o şi d-ta şi aşa a şi murit... Dar om trăi şi-om vedea. Şi îi vedea d-ta, că la urma urmei tot n’or sfârşi o bine oamenii ăştia. îi vedea, d-ta, că averea câştigată pe nedreptul tot trebue să se risipească odată, ca făina orbului... ftI. Ciura. Cântec. Ce mai cauţi La uşa lui, Palidă durere! Spune-ţi taina ori şi cui, Dă-o cui {i-o cere. Hai visezi Păreri de rău, Jalea şi căinţa, Când nimic nu e al tău Nici chiar suferinţa. ftaria Cunţan. www.dacoromanica.ro 98 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1908. Scrisoare. Unui prietin. E mult de când nu-|i mai soriserăm: Aproape anul. Dar nu ştii Că niciodată nu se uită, Acei ce s’au iubit copii? Ce repede trecură anii!.. Când te gândeşti, par’că fu ieri Şi totuşi, câte ierni grozave, 5’au scurs de-afuncea, câte veri!.. Pe-aici tot câmpu-i plin de viaţă Şi de parfumul lui, te ’mbeţi, Iar oamenii din satul nostru ’S-atât de veseli şi glumeai, Căci anul ăsta, Milostivul, Ne-a dăruit destule ploi Şi-o să se facă pâne multă... Mai vino şi tu pe la noi Că ce frumos e-acl, la tară! .. Dumineca e horă ’n sat Şi ’n jurul horei, cât pe colo, S’adun femeile la sfat... Să vezi şi fetele... frumoase, Smerite ’n vorbă, cum se ţin Şi cum le tremură ’n cosifă Bobocii florilor de crin; Şi flăcăiaşi, cu mustăcioara Ca floarea galbenă de tei, Cum spun la glume pe la fete Şi râd şi fetele cu ei; Iar când le strâng, în hora mare, Flăcăii mânile, se fac, Obrajii fetelor blajine, Mai roşi ca florile de mac.. . D’apoi pe câmpuri... ce mândrele, Ce cântece de ciocârlii Şi ce-de flori... mai mare dragul... Să faci ce-i face şi să vii! Să vezi cum mişună albina ’n Livada noastră de trifoi, Cum râde soarele ’n mătasa Ştiulefilor de păpuşoi;1 Să vezi un răsărit de soare, Un asfinţit cu mun(i de foc Şi ’n vraja lor, să te slăvească Parfumul florilor de soc... Şi să te culci, o seară numai, In lunca satului cu fân, S’asculţi ce povesteşte valul Sabarului — flăcău bătrân!.. Când e zăvoiul dela moară, De treci pe-alături, să te fii, Că-ţi ia auzul, gălăgia De vrăbioare şi scatii!.. Pometuri.. . vişine, caise Să ’ncarci cu carul... fel de fel!.. Te-adoarme doina de pe vale Şi mirosul de muşeţel... Dar mai spre toamnă, când se bate Potopul roadelor de nuc Şi berzele rotesc prin slavă Să-şi ia adio, că se duc; — Ce bine e la viea noastră Şi ce răcoare-i la răstoc, Cum şuer mierlele prin viţă Şi ’n soare strugurii se coc!.. Şi-atâta farmec e ’n pădure, Şi-atâtea cântece-s pe plai, Că, de-ar fi cerul mai aproape, Şi îngerii-ar veni din rai!. . Zău, vino şi tu pe la ţară Şi-atât de bine-o să petreci, Că niciodată n’o să-ţi vină, Din satul nostru, să mai pleci!.. 1907. Vasile G. Militarii. www.dacoromanica.ro Nrul 5, 1908. LUCEAFĂRUL 99 Prietini vechi. — Nuvelă din popor. — 1. Cum se lumină de ziuă, Radu ieşi în bătătură. Cânele dormea liniştit pe prispă, cu botul întins pe labele de dinainte, câteva găini dedeau târcoale boilor legaţi de oiştea carului. Din toate părţile venea un murmur înăbuşit, nedesluşit, ca un vis plăcut. Rouă nopţii strălucea pe loitrele carului în sclipiri do nestimate. Eră o răcoare plăcută, plină de miros dulce de pământ umod şi de sunete armonioase. Radu se duse drept la car şi râzând viclean, apucă de colţul unei şube şi smuci. Un flăcău voinic sări în sus ştergându-se la ochi. — Scoal’ puturosule, scoal’, îi zise Radu. Te-au apucat nămiezii! Flăcăul se mai întinse odată, apoi sări sprinten din car. Cele din urmă stele îşi stingeau luminile pe cer; la marginea dinspre răsărit a pământului, văzduhul se aprinse. Păreâ că limbi trandafirii de foc, ţâşnesc din vro-o prăpastie şi preling bolta senină a cerului. Începură să se auză tot mai desluşite zgomotele deşteptării satului. Nevasta lui Radu şedea la fereastră şi văzând că voinicii săi se ’nvârtesc prin curte, ca apucaţi din iele, fără să puie mâna cu temei pe ceva, ieşi afară şi începu să-i certe: — Bine, mă Radule, cum fuse vorba? — Acuş, acuş, zise Radu. Numai decât, uite, doar să înjugăm boii. înjugă boii, Tănase! Tănase deslegă boii şi îndemnându-i cu o scurtătură, îi aşeză la jug. Radu se apropie de vite şi începu să-i mângâie cu palmele pe frunte. Un ciuline se încâlcise în moţul boului din cea. Radu resfiră binişor perii şi cu multă luare aminte apucă ciulinele. Dar buruiana se ţinea bine şi Radu păreâ că găseşte multă plăcere în acest lucru, căci el umbla cu moţul boului mai gingaş decum umblă mamele cu moţul încă netăiat al odorului lor. Nevasta însă privea toate acestea de pe geam şi pentru a douaoară ieşi pe prispă. De data asta începu să-l ocărască dea-binelea. — Măi, a dracului muiere, mormăi Radu. Nu mai poate. Gata Tănase? — Gata! Radu se duso de-şi luă traista cu merinde, apoi se sui în car. Tănase luă boii de funie şi scoase carul la drum. Apoi se sui şi el în car şi îmboldi boii. Vitele porniră domol, cu gâturile iniinse, cu gurile pline de rumeguş. Satul se deşteptase. Copiii mânau vitele la păşune, femeile forfoteau prin curţi după treburi, bărbaţii hăţănau plugurile şi carele să vază de n’au vre-un beteşug. Pomii păreau că trăiesc. Vrăbiile alergau nebunatece printre ramuri, ciocârliile săgetau văzduhul; veselie şi viaţă încotro ţi-aruncai ochii. Şi deasupra, cerul plin de lumină, şi soarele, care se ridicase deasupra zărei, păreâ că privesc natura cu un ochiu binevoitor şi îndemnător la muncă. Trecură prin faţa şcolii, cotiră la stânga, prin dosul bisericuţei şi ieşiră la câmp. Ici şi colo, pe mirişti se zăreau boi şi cai păscând cu boturile vârâte prin paiele de grâu de pe mirişte, mai la o parte micii lor paşnici, cu bici urile atârnate pe umeri, cete-cete, se jucau cuminţi sau se alergau nebunatici, râzând cu sgomot. Câto-un bou ridica capul, întindea gâtul şi mugea prelung. Pe culmea dealului din dreapta, un plug trăgea brazda negricioasă, subţire, peste miriştea arsă de soare. Departe de tot, in faţă, se zărea pădurea, ca o dungă negricioasă între pământul cenuşiu şi cerul albastru spălăcit. Radu şi cu Tănase mergeau încet pe drumul plin de praf, fără să ia seama la priveliştea din jurul lor. Gândurile le erau aiurea. Deodată auziră un sgomot la spatele lor. întoarseră capul şi văzură o căruţă venind în goana cailor. — Cine-or fi, măi? întrebă Radu. — Ştiu şi eu? Căruţa se apropia din ce în ce, lăsând în urma ei un nor des de praf, în care razele soarelui se jucau cu sclipiri de toate colorile. Când fu aproape de tot, îşi încetini mersul, şi Radu văzu pe Ilie Neagu, un prieten vechili, care de multă vreme plecase din sat, ca să-şi încerce norocul la oraş. Alături de el steteâ pe leagăn Maria, nevasta lui. — Heeei! Noroc să dea Dumnezeu, Radule, zise Ilie recunoscând pe prietenul său. www.dacoramamca.ro 100 LUCEAFĂRUL Nru! 5, 1908. — Mulţămim d-voastră. Tii! dar nu m’aş fi gândit. .. — Ce vrei? Munte cu munte nu se întâlneşte, dar om cu om . .. Şi ’ncotro ? — La pădure, să iau un car de eurătură. — Departe? — Spre Baba Ana. — Minunat! Şi noi mergem inlr’acolo. Săi îneoâ! — Dar carul! — Vine băiatul cu el. Trecem pe la Hanul lui Măgură din marginea pădurei şi până ne-om mai cinsti, până una alta, vine şi el. Radu se uită la Maria. Ea ţinea privirile în-tr’altă parte. Şi cu iuţeală de fulger îi trecîi prin minte o poveste întreagă din tinereţe. Privi în gol şi nu răspunse. — Hai, ce faci? îl mai întrebă Ilie. Radu îşi veni în fire, ridică ochii asupra lui şi răspunse scurt: — Altădată. Ne mai întâlnim noi. — Cum ţi-e voia! Ilie dădu bice cailor şi brişcă porni in goană, în mijlocul unui nor de praf. Iar Radu privi în urma ei lung, căutând să pătrunză prin norul de praf. Apoi, dupăce nu mai văzu nimic, se lungi pe spate în car, închise ochii şi îşi acoperi faţa cu mâna dreaptă. Această întâlnire neaşteptată, deşteptase in sufletul lui lucruri pe care le credea de mult îngropate în noaptea uitărei. Gândurile lui Radu se duseră cu douăzeci de ani înapoi. Amintirea acelor vremuri îi făcea rău, simţea par’eă în piept o rană veche, pe care această întâlnire începuse să i-o sgândă-rească. Şi cu toată durerea amintirilor, cu toate că ceeace simţea el acum i se părea o prostie, şi ar fi voit să nu se mai gândească la ea, înaintea ochilor închişi părea că-i plutesc chipuri din trecut, ademenitoare. Deschise ochii şi se ridică în sus. încercă să înceapă o vorbă cu Tănase, dar nu se putea gândi la altceva. Iar Tănase îl privea curios, ca pe un om de care nu ştii ce să crezi. Şi totuş, ce luminoase îi umblau lui Radu prin minte unele amintiri. Pieptul i se umplea de năvala acelor sensaţii, pe cari nu le mai încercase de multă vreme, şi simţi nevoia de a se destăinui. Cui? Lui Tănase? Nu! Era cam rudă cu nevasta lui şi pentru nimic în lume n’ar fi vrut să-i mai dea îndrăcitei muieri prilej de ceartă. Şi totuş nu mai putea. I se părea că vorbele pornesc din prea plinul inimei şi se îngrămădesc în gât, gata să isbucnească fără voia lui. Iar carul mergea încet legănându-se uşor. Sări jos şi începu să meargă pe lângă boi. «Soarele ridicase o bucată bună din cor. Căldura începu să-i gâdile spinarea, broboane mici de sudoare i se iviră pe frunte la marginea căciulii. Se sui iarăş in car. Tănase îl privea lung, nedumerit, şi sub această căutătură, care părea că încearcă să-i răscolească gândurile, Radu plecă ochii în jos o clipă, apoi iar îi ridică, îi ţinti în ochii lui Tănase. Cât p’aci să ’nceapă destăinuirea, deschise gura, dar eră atâta viclenie in ochii flăcăului, că-şi luă pe dată seama, şi zise: — Scoate cremenea! îşi făcură câte o ţigare, apoi Radu se întinse iarăş cu faţa în sus. Şi tot trăgând din ţigare, începu să se gândească la vremurile trecute. Par’că fuse mai ieri. El flăcău, Ilie flăcău, amândoi prietini buni, nedespărţiţi. Şi iubeau pe Maria. Dar cu toată prietenia lor, nu-şi spuneau patima aceasta unul altuia. De ce? Radu nu puteâ să-şi dea seama. Uitase de atâta vreme toate lucrurile acestea mărunte, şi nu-i rămăsese in minte decât atât, că o iubise mult, mult de tot, că se mira acuma, cum de-a mai putut scăpa cu mintea întreagă din acel necaz grozav de atunci. Dar această iubire şi-o amintea Radu cu atâta tărie, de par’că ar fi fost ieri. Cum sta aşa cu ochii pe jumătate închişi, i se părea că-i incunjurat de toate părţile de-o ceaţă alburie în care strălucea chipul Măriei, aşâ cum era ea atunci, tânără, frumoasă, cu ochi în care-i jucau o lume întreagă de ispite. Ea râdea cu toţi, dar nu iubea pe nimeni. Nu iubea pe nimeni încă; asta o ştia bine Radu, dar el şi cu Ilie, şi mai ales el, credeau că stau cu Dumnezeu de vorbă când o aveau în faţă, şi dacă ea râdea şi glumea şi se mai lăsa uneori să fie strânsă, ba uneori chiar sărutată, lor atâta le era, nici nu mai ştiau pe ce lume sunt. Dar nu-şi spuneau nimic unul altuia, numai cât se cam temeau. Deodată amintirile lui Radu se limpeziră mai mult. Se văzu în grădină la ea, când a intrat pentru întâiaşidată, fără să-şi dea seama cum. www.dacoramamca.ro Nrul 5, 1908. LUCEAFĂRUL 101 Şi ea era acolo lângă el. El îi spunea multe şi de toate, iar ea râdea şi mai spunea şi ea câte ceva, aşa că mai din glumă, mai nu ştiu cum, o prinse ’n braţe. Ea se smuci, dar el era voinic şi n’o slăbi şi dete s’o sărute. Ea se feri, dar în zadar, că tot a sărutat-o. Dar bine. Până la sânge. Radu îşi muşcă buzele şi oftă. Trecuse vreme d’atunci, douăzeci de ani. Atunci ea. îşi înfipse ochii în ochii lui. Şi cum mai dogoreau ! Părea că-i intră în carne suliţe înfierbântate, pe cari nici vremea, nici necazurile n’au putut să le scoată. Ea-i zise speriată: — Ce faci, Radule? El drept răspuns o strânse şi mai tare în braţe. Ea se mai sbătîi, îl ameninţă că ţipă, dar el nu-i dete drumul, în clipa aceea, nu mai eră stăpân pe sine, şi dacă ar fi murit atunci, ce bine ar fi fost! Nu-şi mai aducea aminte, ce-a mai fost în urmă, atâta numai ştie că abia s’au despărţit ca şi când n’ar fi mai avut să se întâlnească. De-atunci s’au întâlnit zilnic în grădină. Dar fericirea nu le ţinu mult. Pe toamnă el plecă la miliţie. Numai Dumnezeu ştie cu câtă nerăbdare a aşteptat să vie Crăciunul, ca să zboare la Maria. Când veni însă o găsi schimbată. Slăbise mult şi din roşie cum eră ’nainte, acum se ’ngălbinise. Părea bolnavă. Şi nu i-a spus nimic, cu toate că numai el putea să afle pricina. Numai uneori, când aveau prilejul să fie singuri, ea începea să-l privească lung, ochii i-se umpleau de la-crămi şi printre sughiţuri de plâns ii zicea: »Mă Radule, mă, mult mai e până la liberare!» El căuta s’o îmbuneze, dar ea începea să plângă, şi de câteori n’a întrebat-o şi n’a cercetat-o, dar de geaba. Şi-a trebuit să se întoarcă la miliţie, cu inima îndoită. De Paşti nu i-au dat drumul să vie. Ah! Miliţia, miliţia! Radu se schimbase. Părea că nu mai este el Radu cel de altădată isteţ şi bun de snoave. Se ducea la instrucţie, ori la corvadă, cum se duce o vită la muncă, fără să zică nu, dar cu privirea pierdută şi fără nici o tragere de inimă. Bătăile nu-l mai supărau ca mai ’nainte, iar închisoarea o aştepta ca pe o binefacere, căci acolo barem era lăsat în pace cu gândurile lui. Şi n’a fost noapte dela Dumnezeu să n’o viseze pe Maria, tristă, palidă, plângând. Odată, a visat-o moartă, gătită frumos ca de mireasă şi întinsă intr’un cosciug roşu. In jur lume multă, care plângea, la uşe un brad împodobit cu hârtii şi cu panglice. A trecut aşa vara pe jumătate. Radu steteâ nemişcat în car, nu-şi mai dedea seama de nimic. Numai pieptul i-se umfla la amintirea tuturor suferinţelor, care deşî nedesluşită ca în vis, totuş părea atât de vie... Pe la mijlocul lui Iulie veni acasă în concediu. întrebă întâi de Maria, şi-i spuseră că s’a măritat după Uie. întâiul gând i-a fost să-i omoare. Dar ei se mutaseră la oraş. Şi el trebui să-şi rumege în tăcere furia şi durerea, şi să plănuiască o răsbunare grozavă, la care s’a gândit multă vreme, dar pe care n’a făptuit-o niciodată. Gândurile lui Radu se încâlciră. Căzu într’un fel de toropeală, vecină cu somnul, din care îl scoase un hop. Se ridică în sus, privi de jur împrejur, şi cum se apropiau de pădure, zise lui Tănase: — Cărneşte spre Măgură, să ’nghiţim câte ceva. Peste câtva timp dejugau în faţa hanului. II. »Când e să fie, ori ce-ai face nu scapi« se gândea Radu intrând în cârciumă, unde zărise pe Ilie stând la o masă cu Maria. Mâncaseră. Maria sgădăreâ în neştire, cu furculiţa, seul închegat pe taler. Ochii ei erau aţintiţi pe brazdele soioase, cari se desemnau sub dinţii furculiţei, şi pe care, cine ştie dacă le vedea, căci faţa ei eră nemişcată, înţepenită par’că în vălul de nepătruns, al unui gând îndepărtat. Ilie însă nu luă seama la aceasta. El îşi fuma liniştit ţigarea privind paharul gol pe jumătate. Şi la urma urmei eră deprins el cu ciudeţeniile soţiei sale, care adeseori cădea într’un fel de toropeală, ce s’ar fi asemănat mult cu moartea, dacă din ochii pe jumătate închişi şi pierduţi într’o contemplare nedesluşită, n’ar fi ţâşnit scântei arzătoare, şi dacă pieptul nu i s’ar fi umplut de suspine lungi, înăbuşite. Când Radu trase căruţa lângă umbrarul hanului, amândoi tresăriră. Ilie mai porunci încă o jumătate şi un pahar, iar Maria simţi că se 'năbuşe. — Aşa e c’ai venit la vorba mea? zise Ilie. Nu eră mai bine să fi făcut cum ziceam eu? www.dacoramamca.ro 102 LUCRAFARUL Nrul 5, 1908. Radu nu răspunse. îşi plimbă căutătura dela llie la Maria şi se simţi atât de încurcat, că nici nu-şi mai dete seama de ce se petrece cu el. Fără să ştie cum, se trezi stând pe scaun alături de cei doi. Cârciumarul umplea paliarăle. Ilie întinse pe al lui. — Hai noroc 1 Radu ciocni, dar îşi aduse aminte că n’a mâncat nimic. Lăsă paharul jos. — N’am mâncat nimic, zise dânsul, şi mi-e foame! — Tii! Şi nu spuseşi din capul locului! îl dojeni Ilie. Să-ţi frigă ceva. Fân’ atunci, ia spune, ce-ai mai făcut de-afât amar de vreme de când nu ne-am mai văzut! Începură amintirile. Mai întâi îşi aduseră aminte de tinereţea petrecută împreună, apoi veni rândul năcazurilor de tot soiul, prin care avuseseră să treacă, speranţele şi temerile viitorului. Cârciumarul aduse pastrame, Ilie îşi umplu paharul şi-şi mai aprinse o ţigare. Tănase, dea-fară, începu să tuşească tare, ca să amintească stăpânului că şi lui i-e foame. Radu începu să mănânce, şi dupăce înghiţi o crestătură de pastramă, făcu cinstea cuvenită vinului, ascultând poveştile lui Ilie şi privind când şi când spre Maria. Maria nu scoase nici un cuvânt până atunci. Ilie însă avea mare chef de vorbă. El vorbea, vorbea, fără să-i pese dacă cei din jurul lui îl ascultau sau ba. Simţea o plăcere nespusă să se auză vorbind, şi paharele, pe care le golea unul după altul, îi făcea şi mai mare această plăcere şi-l aţâţau şi mai mult. — Ai, mă Radule, întrebă el. Ce-ai zis, mă, când ai venit dela militărie şi m’ai găsit plecat? Privea ţintă în ochii lui Radu râzând; apoi, fără să aştepte vre-un răspuns, urmă: — Da eu? Ce mai îmi păsa mie? O luasem pe Maria şi toată lumea eră a mea. Ce ţi-e şi cu tinereţea asta, măi Radule. Radu rămase cu furculiţa în gură şi se uită lung la Ilie. Ii venea să zică ceva, nici el nu ştia ce, dar ceva care să-l usture, şi pe el şi pe Maria, dar pe Maria mai ales. Ochii lui Ilie însă erau împăenjiniţi şi se cunoştea cât de colo că nici nu ştie ce vorbeşte. Radu îşi trase furculiţa din gură şi începu iarăş să mestece. Maria îşi duse basmaua la nas, ca pentru a se şterge, apoi se răsuci de câtevaori pe scaun. Iar Ilie în vremea aceasta povestea pentru a două-oară cum îşi înjghebase gospodăria la oraş. Radu isprăvi de mâncat şi mai porunci o jumătate. Umplu el însuş păharul său şi pe al lui Ilie, vârfui pe al Măriei, care nici nu gustase din vin de când venise el, apoi ciocniră. Dar Maria nu gustă nici de data asta. Radu se posomori. Gânduri dureroase îi străbateau mintea într’un vârtej ameţitor. Ce-o ti având Maria? Să fie supărată pe el, sau poate că-i erâ urît şi-i erâ silă de el ? Sau poate că bărbatul ei îi poruncise să se poarte astfel ? Văzuse el multe dea-stea! Ce-o fi? Ce-o fi? — Şi începu s’o privească mai cu luare aminte, şi i se părea mai frumoasă ca altădată. Cei douăzeci de ani, cari trecuseră peste ea, nu-i răpiseră nimic «lin frumseţe, ba din potrivă: erâ mai voinică, mai rumenă, ochii ei păreau mai mari acum şi mai strălucitori, colţurile gurei mai adânci şi obrajii mai plini, iar gâtul ei plin şi rotund se pierdea sub scurteicuţa, care nu putea s’ascunză nimic din cele ce fac frumseţea femeilor într’adevăr frumoase. Şi ce bine o prindea barişul cel verde cu flori cafenii, atât de bine legat, că nu lăsă să se vază nici un fir de păr! Oare cum i-o mai fi părul? se gândea Ra«lu. O fi ’nceput să albească Cine ştie? Dar, adecă, nu-i bătrână. Câţi ani să aibă? Şi începu să facă socoteala. Ilie în vremea aceasta povesteâ cum s’a judecat cu unul pentru un petec de pământ dela oraş, iar Maria, pe care privirile lui Radu o ameţeau, începu să învârtească în loc paharul cel prea plin. Deodată Radu trăsărî bătut de un gând. Umplu paharul lui Ilie şi îl sili să bea. Ilie nu se dădea în lături dela beutură niciodată. El bea paharul până la fund, şi după fiecare, ideile îi veneau tot mai cu îmbelşugare, numai că limba dela o vreme începuse să-i cam facă posne. Dar nu luă în seamă. El erâ foarte încredinţat că ceialalţi îl ascultă cu evlavie şi zicea ’nainte. Radu însă, nu bea mai deloc, iar Maria nici atât, ci numai începu a privi mai cu luare aminte la bărbatul său, a cărui judecată se ducea văzând cu ochii, şi pe care vinul sta gata, gata să-l doboare. Şi dela bărbatul său privirile i se opriră pe faţa lui Radu. Fentru prima-oară îl privea drept în ochi, însă cu o căutătură în care el nu ştia ce să ce- www.dacoromanica.ro Nrul 5, 1908. LUCEAFÂRUL 103 Banca românească »Codreana«. tească. Şi findcă nu putii răbda prea mult focul acelor ochi, care i se revărsa în piept în valuri arzătoare şi îi tăia răsuflarea, Radu sili pe Ilie să mai bea şi beii şi el. Ilie goli paharul dintr’o-dată, apoi se sculă repede în picioare, se clătină şi căzii iarăş pe scaun, se mai sculă încă odată, şi împlcteeindu-se se îndreptă spre uşa din fund. Cârciumarul se repezi după el. Maria surise. Radu eră singur cu ea. Nici cârciumarul nu eră acolo. Se întâmplase mai mult decât ar fi dorit, şi totuş, ceva greu par’că-1 apăsă pe piept. Voia să vorbească cu Maria. S’o întrebe mai ales. Şi ce s’o întrebe? Ei, da! Ştiâ el ce s'o întrebe, dar vezi că, în gând îi este orice prin putinţă omului, dar în faptă... Şi ce drept mai avea el s’o întrebe? Şi mai ales dupăce trecuseră atâţia ani! Om însurat, cu nevastă, cu copii să se mai gândească la lucruri de astea, oa un flăcău de 18 ani. Ar râde şi curcile. Ar râde! Da. Dar ochii aceia de foc, cari par’că aşteaptă ceva... Şi oare de ce se mişcă scurteicuţa ei atât de tare în dreptul inimei ? Şi de ce-i tremură buzele? Radu nu mai ştiâ pe ce lume este. Ah! cum ar fi mai strâns-o el în braţe acum! Şi cum ar fi mai muşcat din buzele acelea, care-1 minţiseră! Da, ar fi muşcat. Şi de dragoste, şi de ciudă. Dar n’ar fi fost cu cale. Şi totuş trebuiâ să înceapă intr’un fel. Sorbi până la fund un pahar ca să găsească un mijloc. Ea păreâ că aşteaptă, şi băteâ neliniştită cu degetele în masă. El mai înghiţi odată în sec, şi şopti: — Mario... Mai mult nu putu zice. Vorbele i se înecau în gât. Maria ridică capul şi-l privi cam po sub sprâncene, zimHnd. Şi ce trist eră acel zimbet. Aşâ zimbesc acei ce-şi pleacă capul sub povara soartei neînduplecate. Iar Radu înţelese şi lăsă capul în jos. îşi aminti de nevasta lui. I’e ea n’o văzuse niciodată zimbind. Ea râdeâ, ori plângeâ, iar când nu-i veneâ nici să râză, nici să plângă, atunci ocăra. Şi încă cum! Ce viaţă? Nu-şi aminteâ să se fi înduioşat vre-odată de plânsul ei, sau să se bucure de râsul ei. Se temeâ de gura ei, şi-atâta tot. Ah! Cât de multe lucruri poate spune un zimbet ca al Măriei! Un suflet omenesc întreg, zugrăvit intr’un colţ de gură. Şi sufletul acesta fugise de el odată şi trăise douăzeci do ani departe. Se va fi mai gândit ea oare la el în res-timpul acesta? Vezi? Asta voise el să ştie. Şi mai băii Se gândea că ameţeala vinului il va face mai indrăsneţ. Şi într’adovăr. — Mario, zise el. Uite! Dar să nu râzi! 0 privea ţintă în ochi. Ea zimbeâ mereu. Părea că zimbetul acela trist îngheţase pe faţa ei pentru vecie. Nările îi tremurau. Pleoapele îi clipeau des. Radu nu mai ştiâ ce să crează. Ii veni în gând să se scoale şi să plece aşâ deodată, dar băgă do scamă, că ochii ei il priveau întrebător. — Spune-mi drept, zise el, din dragoste l-ai luat? Cuvântul acesta îi ieşise din gură fără să-şi dea seama, şi numai pe urmă se gândi că e cel mai nimerit, mult mai nimerit ca toate prostiile, cari-i veniseră în minte până atunci. Şi acum, dupăce trecuse greul, aşteptă. Aşteptă Casa 'ui «Badea Gheorghe* din Băseşti. www.dacoromanica.ro 104 LUCEAFÂRUL .Viul 5. 1908. răspunsul, dar Maria nu zise nici acum nimic, ci numai faţa ei se încruntă o clipă ca la amintirea unui vis urât. Radu însă voia să ştie. Primul pas eră făcut, şi aşa îşi dedea el cu socoteala, că el e cel mai bun şi nu-i mai rămânea decât să urmeze înainte. — Spune, zi ceva! Ea râse şi îşi ridică puţin barişul in dreptul tâmplei. Câteva şuviţe cărunte se încolăceau pe pieliţa albă. Radu pricepu răspunsul. — Ce-mi pasă! zise el. Eu una vreau să ştiu: din dragoste, ori ba? Maria se făcu deodată serioasă. îşi aşează barişul, apoi zise: — Radule! Radule! Când ai şti... Dar mai bine să nu ştii. Ce-a fost s’a dus! — S’a dus! îngână Radu. Şi te-ai mai gândit tu vre-odată la mine? Abia isprăvi vorba şi Ilie intră în prăvălie dus de subsuori de hangiu. — Mai adu vin, bolborosi el. — Numai! E destul, încercă Radu. — Ssst! De-atâta vreme nu ne-am mai văzut. Eii cuminte. Tu nu bei vinul, fa? Vreau eu să bei acum cu mine şi cu vărul Radu. Ssst I Să bei! Cârciumarul aduse vinul şi umplu paharele. — Ce păcat! grăi Ilie. Zău păcat! Să fie şi nişte lăutari acum ! Ia zi, mă, zi ceva aşa să te ungă pe inimă! liii, măi Radule, de când nu ne-am mai văzut, mă! Luaţi de beţi! Maria trebuia să bea de data asta. Ilie începu să cânte pe nas: «Frunzuliţă lin pelin, — Hai mândro la Se veri n, — S’aţinem calea la tri n. * Apoi deodată îl apucă un acces de dragoste. Se sculă de pe scaun şi se repezi la Radu să-l pupe. Insă mişcarea fu atât de repede şi picioarele îl slujiră cu atâta necredinţă încât căzu în poala prietenului său şi amândoi se rostogoliră pe duşumea. Maria şi cu cârciumarul se repeziră să-i ridice de jos, Ilie cum se văzu în picioare, deschise braţele largi şi-i cuprinse pe câteşi trei, şoptindu-le: — Mă, eu vă iubesc pe voi. Zău, vă iubesc. Staţi să vă pup! Şi îşi lipi mai întâi nasul plin de ţărână pe obrazul lui Radu, apoi pe al Măriei şi când voi să-şi arate în acest chip dragostea şi faţă de cârciumar,acesta se desfăcu binişor din braţele lui. Casa parochială din năşeşti. — Aşa jnpâne! Nu mă iubeşti, hai? Cârciumarul, ca să scape eşî afară. Ilie rămase numai cu cei doi. — Aşa, măi frate Radule, zău aşa. De când nu ne-am mai văzut. măi. A s’te pup! Ii atrase capul şi strânse aşa fel că capul Măriei se lipî de al lui Radu obraz în obraz. Şi în acelaş timp. acesta simţi două guri pe amândoi obrajii. Una ţepoasă, din care eşiâ un miros nesuferit de băutură, alta moale, dulce şi aprinsă. Fără să-şi dea seama, petrecu braţul drept pe după mijlocul Măriei şi o strinse la piept. O simţi tremurând la pieptul său. şi îşi aminti de întrebarea lui rămasă fără răspuns. Dar încă 0 sărutare a Măriei, îi linişti curiositatea, şi-l făcu să tremure şi să-şi piardă cumpătul, ca şi cum ar fi fost mai tinăr cu douăzeci de ani. Dupăce Ilie le dădu drumul din strânsoare, Maria îşi pironi ochii în masă, şi ’ncepîi a-şi zori bărbatul să plece. 11 urcară pe Ilie pe braţe în brişcă, Maria luă hăţurile şi dete biciu cailor. Iar Radu rămase în mijlocul drumului cu ochii ţintă la norul de praf ce stârnea brişcă. Dupăce nu mai văzu nimic se întoarse în han. Era vesel. Părea că toată lumea eră a lui, şi îi venea să joace de bucurie. Maria nu-l uitase. Dacă ar fi fost treaz, poate că întâmplarea aceasta l-ar fi întristat adânc, dar vinul pe care-1 băuse 1 se cam urcase la cap şi-i adusese gânduri nă-sdrăvane. Chemă pe Tănase. — Tu ai mâncat, mă? — Mâncat! — Dar de beut? www.dacoromanica.ro Nrul 5, 1908. LUCEAFĂRUL 105 — Nu prea. — Mai adu o jumătate! Ştii tu, măi Tunase, de când nu i-am mai văzut? De douăzeci de ani, măi! Par’eă fuse mai ieri, măi, şi cu toate astea câte nu s’au întâmplat de atunci încoace! S’au întors acasă pe la miezul nopţii chiuind, fără lemne, şi fără nici un gologan în pungă. _ D. Tcodorcscu. Dări de seama. M. Sadoveanu: Vreunui de bejenie. Ăl inerva, Bucureşti 1907. 262 pp. Lei 2. Se pare că faţă de volumele d-lui Sadoveanu, cari se urmează la răstimpuri atât de scurte, rostul dărilor de seamă se reduce aproape la nimic. A apărut o nouă culegere de povestiri a popularului nostru scriitor fecund. Publicul îl cunoaşte bine, îi ceteşte bucăţile în reviste literare escelente, — ajunge să-i vadă numele pe copertă ca să aibă încredere in frumsetea ce va găsi în paginile cărţii, scl... Cu recomandaţia aceasta recenzentul şi-ar fi făcut datoria, revista sau gazeta asemenea, iar on. public îşi va fi făcut-o după ce-i va fi cetit. Totuşi, lăsând la o parte cetitorii, nu-i aşa. Căci un scriitor cu atâtea făgăduinţi împlinite şi neîmplinite, ca dl Sadoveanu, trebue să aducă ceva nou în fiecare volum. Când e prea îmbelşugat aduce mai puţin — afară de fericite escepţii, — dar tot aduce. Şi «Vremurile de bejenie* intră şi ele în hotarele credinţei. Dar mai întâi despre ceeace s'a complectat, a crescut, despre ce, poate, s’a isprăvit, în volumul acesta. Se ştie că una dintre figurile cele mai iubite, zugrăvite cu mai multă dragoste de dl Sadoveanu, este a pribegilor. Pentru aceea le întâlnim atât de adesea in creaţia lui. începând dela tainicul îndrăgostit Mândrilă, din «Cei trei», până la Costea Morocâne din povestirea care a botezat cartea cea mai nouă, chipurile acestea romantice trec cu feliurite nume. Le recunoaştem uşor: trupuri vânjoase, curate inimi sentimentale, pline de poezie, şi minţi agere. Dar cea mai caracteristică însuşire a firilor acestora este neputinţa de a se statornici în vr’un loc: «Uite, mai înainte ne-am întâlnit.; d-ta ai venit dintr’o parte, eu din alta; acum, dupăce ospătăm, d-ta te duci îutr’o parte şi eu în alta». Vin de undeva, din necunoscut, îi vedem săvârşind vr’o faptă vrednică de numele lor, pe urmă neastâmpărul lor îi poartă mai departe, nin-plându-le sufletele de regrete: «Mie totdeauna mi-a părut rău că intr’un loc cu o fiinţă omenească nu m’am putut opri». Şi se duc înainte, poate să întâlnească alt «frate» la o răspântie, la un han, poate să moară prin străini, cine ştie... Fireşte, filozofia oamenilor acestora numai una poate fi: «Taina întâmplării mare taină, ca şi a morţii... Numai durerea e adevărat învăţător ... E mare şi cumplit mormânt, neagra singurătate»... Pentru aceea se lipesc, câtva timp, până când pot rămânea împreună, cu toată inima de tovarăşul întâlnit la «crucea drumurilor». Dar în Costea Morocâne dl Sadoveanu a dat mai mult decât o fiinţă opăcită o clipă în cale, decât un sentiment ce ni-se deşteaptă ’n suflet la cântarea vr’uuui astfel de simpatic vântură-lume, — ne-a dat un o m. Un om minunat. Intre zgomotul luptelor de după moartea lui Ion Vodă cel Cumplit şi între dragostea Feciorului de boier mare, răsare, slapâuindu-lo pe amândouă, Costea acesta cu «pădurea lui de barbă». El lucrează, îndeamnă, po-văţuieşto, îndreaptă, conduce pe toţi cei din jurul lui. E bărbat cu conştiinţa deplină a puterii şi înţelepciunii ce a adunat din păţănii, deapururi gata să se amestece, folosind, îu orice lucru. La urmă chiar, când pustiul se întinde peste ţară, între bocetele celor ce-şi îngroapă iubiţii căzuţi în luptă şi tânguirea îndrăgostitului neajutorat, în mijlocul descurajării şi zăpăcelii, glasul lui răsună: înainte. Acesta e Costea Morocâne: simbolul omului de acţiune, — şi sunt sigur că povestirea de dragul lui s’a scris. Iar de mila unor dureri, cari n’au fost ştiute până acum in literatura noastră, — în aceeaşi vreme însă şi dl Em. Gârleanu a scris ceva în genul acesta, — de mila suferinţelor prin cari trec bietele animale, dl Sadoveanu a scris «In pădurea Petrişorului«. E povestea înduioşătoare până la lacrimi a morţii unei căprioare, rănită de vânător. Nu se pot descrie cu mai multă înţelegere, simpatie şi artă fiorii cari sguduie trupul unui dobitoc, simţirea ce i se ceteşte in ochi şi in mişcări: «Printre tufe dese, prin luminişuri scurte, căprioara fugea alungată de spaimă, se depărta spre părău. O clipă se opri tremurând, ca şi cum ar fi fost înaintea unei piăpăstii. Apoi, încetenindu-şi fuga, îşi făcu loc printre frunzişuri in albia apei. Cu cele două picioare de dinainte în unde, cu celelalte în iarba malului, stătu pe loc. Blăniţa cenuşie îi lucea lin in umbră; numai capul fin cu urechile înălţate, cu ochii mari, sta intr un sul de raze. Ascultă puţin. Apoi îşi plecă botul şi atinse de douăori apa de lângă picioarele subţiri. îşi ridică iar ochii. Iu uudeie limpezite, apoi, deodată căzu o picătură de sânge. Piciorul de dinainte, din stânga, se zgârci uşurel şi prinse a tremură. Dela umăr să prelingea sânge. Acuma picătură după picătură cădeâ mai des, turburând apa părăului. Căprioara îşi plecă domol capul, ca şi cum voiâ să-şi privească în oglinda aburită jumătatea de dinainte a trupului, îu mişcarea de oprire. Apoi avii par’că un gemăt uşurel şi-şi întoarse botişorul negru spre pata de sânge. (p. 221—2). Paginile acestea, dimpreună cu cele despre sfârşitul «Puicei» (apărute înaintea Crăciunului în «Sămănătorul»), arată o nouă lăture puternică a mult cetitului autor. In aceeaşi vreme însă, pare-că se vede în concepţia amân-duror povestiri germenele unei monotonii, cum este de pildă în motivul atât de des şi de feliurit înfăţişat, ca decor, al vânătoarei. Aceasta e noutatea, aceasta e bogăţia «Vremurilor de bejenie». Celelalte bucăţi, ca şi arta acestui volum, îşi au toate tovarăşele, nici mai bune nici mai rele, în cărţile de mai înainte ale dlui Sadoveanu. I. Duma. www.dacoromanica.ro 106 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1908. Cronică. Conferinţele despărtilniânlului Sibiiu. in cursul iernii, s’au ţinut mai multe «inferenţe in sala festiva a Muzeului Asoeiaţiunii. Ele au fost aranjate de despărţământul Sibiiu al Asoeiaţiunii, care are toată Îndreptăţirea să se străduiască a ajunge model pentru celelalte despărţăminte. Conferenţiarii, cu toate că au fost liberi în alegerea subiectelor, au căutat să trateze chestiuni actuale şi în parte unitare. Unitatea «inferenţelor a fost mai mult întâmplătoare decât intenţionată, şi ar li bine, dacă ar fi fost invers. l’rima conferinţă a fost a dlui 0. Goga: «Ţăranul în literatura noastră poetică». Conferinţa a mai fost cetită odată, la adunarea generală a Asoeiaţiunii de astăvară in Bistriţa. Dl Goga şi-a tipărit-o în «Viaţa Românească», din Iaşi, cu unele schimbări şi cu adnotări. A doua conferinţă a fost a dlui Dr. Ion Lupaş, profesor Ia Seminariul Androian din Sibiiu. Conferinţa d-sale poartă titlul: «Triumful ideilor moderne asupra celor medievale», pe care, autorul nevoind să o publice în întregime, o dăm in rosuniat, primit dela un prietin: Anul 1907, la sfârşitul căruia ne aflăm, printre multe uite întâmplări de interes universal, va rămânea crestat la răbojul istoriei şi pentru semnificativa întâmplare a unui războiu intelectual, ce s'a anunţat din partea celui mai tipic reprezentant al cugetării medievale împotriva tuturor ideilor modeme. Altădată, în vremuri mai vechi, cuvântul Roma locuta est producea o zguduire, un cutremur de groază în tot, apusul european, fiindcă hotărîrile, celui ce din acest oraş etern diriguia destinele popoarelor, găsiau totdeauna un razim puternic în felul de simţire şi cugetare al milioanelor de credincioşi, dela cei mai de rând până la cei mai înaintaţi, dela Benedictinii smeriţi şi până la capetele iucoronate, cari şi acestea grăbeau să-i sărute poala anteriului, umilindu-se până în ţărână înaintea celui ce stăpânea peste patrimonni Sancti Petri... Acel dureros pelerinaj în vreme de iarnă aspră, la Ca n o ss a pocăinţii, acea straşnică umilire, ce trebui să îndure Enric al JV-lea, urmaşul unor glorioşi împăraţi şi regi — este cea mai elocventă dovadă a puterii şi înfluinţei miraculoase, ce exercită in evul mediu, cuvântul Rom ei. Astăzi puterea aceasta înfricoşată s'a stins. Iar succesorul aprigilor ei reprezentanţi de odinioară, răsplătit cu zimbetul de compătimire al lumii civilizate, pare a săvârşi muncă deSisifos, când îndreaptă săgeţile sale de hârtie împotriva rezultatelor, la cari a putut să ajungă până în timpul de faţă — spre binele omenirii — cugetarea modernă. Nu este altceva acest atac, decât răsunetul şters şi foarte întârziat al unor lupte seculare. Nu lupte cu zăn-găniri de arme ucigătoare, ci lupte cu fulgerări de idei; nu lupte purtate cu tăria vânjoasă a braţelor, ci cu puterea triumfătoare a cuvântului viu. Scopul acestei couferenţe, care va pune pentru câteva sferturi de oară la încercare atenţiunea on. public, nu e să lămurească o problemă de actualitate: conflictul renoit anul acesta între cugetarea medievală şi ideile mo- derne — ci să atragă atenţiunea asupra originii vechi şi îndepărtate a acestui conllict, să transpună gândul cu 4 — 5 veacuri în urmă, zugrăvind împrejurările socialo şi morale, politice şi economice din trecut şi arătând atitudinea factorilor de căpetenie, cari au dat naştere acestui conflict. Individualismul şi s u b i ec t i s m u I, adecă tendinţa de a accentua şi de a face să fie recunoscută totdeauna importanţaşi valoarea nizuinţelor personale, în orice manifestare a vieţii este nota caracteristică a cugetării modeme şi fiind ea într’o contrazicere acuta cu tendinţa spre universalism şi autoritarism a evului mediu, nu e decât ceva firesc conflictul dintre aceste două concepţii şi curente de idei contradictorii, dintre cari cele dintâi trăiesc şi triumfează prin puterea lor intrinsecă şi prin farmecul noului, iar pe cele din urmă le susţine puterea unor tradiţii milenare. Urmează apoi o apreciere a filozofiei Scolastice şi a tendinţelor de stăpânire universală, susţinute şi propagate mai ales prin papi vestiţi, ca Grigorie Vil sau Inocenţiu 111, care avea îndrăzneala să zică: «Ceeace eu spun e ca şi cum însuş I)-zeu ar spune» — sau chiar Bonifaciu al VUl-lea, care a îutiinpinat o solie a regelui german Albrecht cu cuvintele: «Ego suni Caosar, ego suin imperator.» — Se arată apoi deosebirea dintre aceşti papi mari şi dintre urmaşii lor din epoca renaşterii, copleşiţi de toate păcatele timpului lor, cum a fost Sixt IV. Inocent VIII şi Alexandiu VI (Borgia) şi Leo X. După mai multe amănunte din viaţa şi stăpânirea acestora se dă următoarea caracterizare generală: «Dacă, lăsând cu totul la o parte atribuţiile lor dogmatice şi ceremoniale, îi considerăm numai ca pe nişte principi lumeşti, vum află în timpul acesta pe scaunul papal umanişti savanţi, financieri iscusiţi şi cavaleri eleganţi, robiţi unii de lăcomia după bani, stăpâniţi alţii de cultul femeii şi iarăş alţii trăind numai pentru propria lor familie sau vâuftnd măriri deşerte şi ambiţii vanitoase. Orice părere, am avea, despre papii cei mari ai veacului de mijloc, un lucru trebuo să-l recunoaştem: înaintea lor planau totdeauna interesele mari ale bisericii şi ale creştinătăţii. Asigurarea independenţei bisericeşti, răspândirea credinţei creştine şi lupta împotriva mohamedanis-mului — erau tot atâtea probleme universale a căror soluţie papii medievali o socoteau printre cele mai sfinte ale lor datorinţe. Urmaşii lor din epoca renaşterii insă nu se mai avântau spre (Ante atât de înalte şi universale, ci îşi vedeau de satisfacerea propriilor interese şi plăceri, socotind, că e de ajuns dacă drepturile papale câştigate prin marii lor antecesori le vor şti validitâ cu un fel, de virtuo-sitate administrativă şi financiară. Nu găsim în viaţa bisericească un singur moment mai însemnat, din care papii nu ar fi cercat să tragă venite şi foloase materiale considerabile: conlinnaţiunile, anatemele, dispensaţiile, indulgenţele şi canonisările sluj iau ca tot atâtea titluri de drept pentru exploatarea credincioşilor. De aceea e foarte nimerită numirea de «camera apostolica est mater p e c ii n i a r u in», prin care caracterizează un scriitor camera papală. (Dr. Philipp Woker «Das kirohliche Finauzwesen www.dacoromanica.ro Nrul 5, 1908. LUCEAFĂRUL 107 der Păpste*). Multele abuzuri săvârşite în acest timp au provocat adânci nemulţumiri în toate părţile. Materialul combustibil se agiomeiâ într’una, numai o scântee mai lipsiâ pentruca flacăra să fulfâie. Cu cât conştiinţa individuală se trezeşte mai curând cu atât devine şi orice mişcare socială mai puternică. La toate acestea se mai adaugă şi inventarea tipariului, care înlătura orice pedecă din calea triumfătoare a ideilor. Mat înainte societatea eră atotstăpânitoare asupra individului, acum însă acesta, ajuns odată la conştiinţa valoarei sale spirituale şi materiale, cearcă să se validiteze în mod independent, prin sine însuşi. Atenţiunea generală incepe a se abate dela lucrurile sfinte, transcendentale şi a se îndreptă tot mai mult spre cele pământeşti şi omeneşti. »A cunoaşte cauza lucrurilor cari ne încunjură e lozinca umaniştilor şi, în conformitate cu aceasta, în locul credinţei necondiţionate şi al ideilor religioase se furişează spiritul critic; imaginaţiunea şi resemnarea este alungată prin puterea raţiunii şi a liberelor cercetări ştientifice. Până când mai înainte valoarea omului se măsurii numai după credinţa lui religioasă, acum cultura e socotită ca fiind mai presus, decât orice. Iar scopul acestei culturi nu mai este supranatural, ci curat omenesc: perfecţionarea omenirii printr’o renaştere culturală posibilă cu ajutorul raţiunii emancipate de cătuşile medievale din robia autorităţilor, cari n’o îngăduiau să se mişte decât între anumite bariere strâmte şi luminate acum prin ideile scriitorilor clasici. Cel dintâi triumf al ideilor moderne asupra cugetării medievale s’a realizat deci prin libertatea conştiinţei pentru care s’a pornit marele curent de reformă religioasă. După alte două veacuri de lupte şi frământări continue s’a proclamat apoi şi libertatea vieţii economice sociale şi politice, cel puţin în principiu. Adevărat, că prin o crudă ironie a istoriei toate aceste libertăţi s’au denaturat şi istovit în multe părţi astfel încât avea drept Eminescu să spună, că «Libertatea e libertatea de a exploata, egalitatea egalitate de a deveni tiran ca şi vecinul meu, fraternitatea un moft ilustrat prin ghilotină*. Tocmai de aceea problema cea mare a zilelor noastre e o luptă hotârîtă şi aprinsă pentru a desfiinţa cu totul, sau micşori cel puţin, contrastul isbitor dintre frumoasele idei moderne şi dureroasa realitate a vieţii. Căci rostul intregei evoluţii istorice îl dă progresul treptat din în-tunerec spre lumină şi dela sclavie spre libertate. Lupta pentru libertate apare deci ca o datorinţă sfântă, ca voinţa lui Dumnezeu, pe care trebue să o realizeze istoria. După cuvântul profetic al lui Bălcescu: «Ceice se luptă pentru libertate, se luptă pentru Dumnezeu!* A treia conferenţă a fost a diui Dr. Ion Borcia, profesor la şcoala civilă de fete a Asooiaţiunii. Conferinţa d-sale o publicăm în întregime, începând cu numărul de astăzi. A patra conferinţă a fost a dlui Silvestru Moldovan, care s’a publicat in «Telegraful român*. A cincia conferinţă a fost a dlui medic Dr. Iaucu despre «Tuberculoză*. Dublinul a urmărit conferenţele cu o atenţiune înţelegătoare şi desigur împreună cu noi s’ar bucură mult şi ar răsplăti cu mai numeroase aplauze ostenelile conferenţiarilor, dacă întreaga serie de conferinţe ar prezentă o unitate, tratând fie o epocă din literatură, fie o problemă socială privită din mai multe puncte de vedere. * T. C. Expoziţia de copii din Mseşti. Cu ocazia adunării cercuale a despărţământului Şimleu, ţinută la 4 August 1907, în comuna Băseşti, s’a aranjat şi o expoziţie de copii din partea «Reuniunii femeilor române sălăgene*. începutul făcut de «Reuniunea română de agricultură din comitatul Sibiiului*, a găsit răsunet tocmai în Sălagiu. Nu putem lăudă îndeajuns pe bravii sălăgieni, exemplul cărora ar puteă fi urmat de toate despărţâmintele Aso-ciaţiunii, căci aceste expoziţii sunt de o extremă importanţă. Dacă s’ar puteă aranja asemenea expoziţii în fiecare comună tot la câte cinci ani, s’ar ajunge la o întărire fizică şi morală a ţărănimii. Se ştie că sănătatea fizică e temeiul moralităţii, al echilibrului sufletesc. Aceste expoziţii de copii ar constitui începutul unei activităţi întinse şi sincere a «domnilor* pentru «naţia* românească. Şi când acest început e aşa de uşor, de ce nu l-ar face toţi directorii despărţămintelor Asociaţiunii?! Premiile cari se dau pentru cei mai frumoşi copii, nu trebue însă să se dee copiilor de ţărani ca o pomană. Asta umileşte pe părinţi şi îndepărtează pe cei mai cu stare dela participarea la premii. Diferenţiala aceasta între ţărani, ca şi mijloacele de umilire, trebnesc înlăturate cu orice preţ. Premiile s’ar puteă adună dela ţărani: venitul unei serbări, unui joc sau, cel mai bun lucru, unde sunt bănci poporale să se iee din fondul cultural al acestora. Observând deci condiţiile cari fac posibilă o întrecere liberă între mamele ţărance în a-şî îngriji copiii, eu cred că s’ar puteă ajunge la rezultate frumoase în curs de o generaţie de oameni. Bine înţeles că o asemenea îndreptare reclamă o jertfă a domnilor pentru interesele ţărănimii, o jertfă care se manifestă prin fapte şi nu se declamă in toastele dela banchete, cum se face astăzi în cele mai multe părţi. ■ Hărnicia sălăgenilor e doamnă deci de toată lauda. Cu ocazia expoziţiei de copii din Băseşti, dl Dr. A. Bojthor a ţinut o prelegere, dând sfaturi mamelor cum au să-şi îngrijească copiii şi cum să-i ferească de boale. Prelegerea s’a tipărit şi s’a împărţit între popor. La expoziţie au fost premiate 30 de mame. Din acest prilej publicăm şi alte vederi din părţile Sălagiului, cari, desigur, nu vor face aceeaşi impresie cetitorilor ca tabloul ţărancelor cu copii în braţe. T. * Din (ierniania. O serie de articole scrise de profesorul universitar Dr. Friedrich Paul sen, merită să fie amintite şi cetitorilor «Luceafărului*. Paulsen, care se bucură de renume îu lumea ştiinţifică germană, (e cunoscută şi la noi escelenta introducere în filozofie a savantului german) se îndreaptă împotriva curentului stricăcios, care domneşte în literatură şi în artă şi în educaţia tineretului german. Porneşte lupta cu toată puterea convingerii sale împotriva perversităţii răspândite în literatura modernă şi nu are cuvinte destul de aspre www.dacoramamca.ro 108 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1908. pentru aceia, cari fantazează (ie «iubirea liberă», de îndreptăţirea «homosexualismulni» şi a celorlalte aberaţii sociale. Intr'nn loc exclamă: «Cine cunoaşte Germania numai din litera moartă, din revistele ei humoristiee, din piesele ei teatrale, din romanele ei moderne, din galantarele ei de librărie, din prelegerile publice ţinute şi ascultate de bărbaţii şi femeile ei, acela pare că e silit, să ajungă la părerea că nici o întrebare nu frământă în prezent mai mult poporul german decât aceea: dacă zăgazurile puse de obiceiurile curate şi din partea dreptăţii pornirilor libere ale vieţii sexuale mai sunt bune de ceva, sau dacă nu e mai bine ca să se şteargă de pe suprafaţa pământului». Cuvântul acesta, spus cu toată sincoritatea, cuprinde mult adevăr. In viaţa socială actuală se observă iu Germania o boală simtomatică, care nu e unică in felul ei, căci a existat de multe zeci de ori, în diferite timpuri, la diferite popoare, dar care nu serveşte spre gloria nici unei ţări. Valurile tot mai murdare, cari au fost răspândite de afacerea Harden şi osândirea recentă a contelui Lynar şi-an avut contrapunctelo de mult, în literatura contemporană germană. Unul dm reprezentanţii «de frunte» ai acestui curent falş e scriitorul Franlc Wedekind, lianovran de naştere, care e ridicat iu slava cerului de unii şi târât în noroi de alţii, îndumnezeit de unii şi anatemizat de alţii. Cetesc că una din primele sale piese teatrale: «Friililing.s Krwachen» (Deşteptarea primăverii) e jucată pe scenele teatrelor ruseşti de sute de ori şi că se întrec toţi în laude la adresa autorului. Frank Wedekind e la ordinea zilei nu numai în R.isia. In Germania aleargă el însuşi din oraş în oraş cu piesa sus ainiutită, care nu e decât o sfruntată lipsă de gust la adresa sentimentului moralităţii şi câştigă din multe părţi aplauze. A insistă asupra «Deşteptării primăverii» credem că nu e de lipsă. Ceeace caracteriseazâ «muza» lui Wedekind e un cinism, care te revolta Cinismul acesta, care pleacă in linie ascendentă dela Oskar Wilde şi Bernard Shaw, îşi serbează orgiile pe scenă. Creace te supără însă şi mai mult la W. e lipsa gustului literar, absenţa unei limbi cinstite literare şi, pe lângă astea, o stângăcie fenomenală într’ale scenănei. Te crezi cu sute şi sute de ani înapoi, pe timpul lui Maus Sachs, «păpucarul şi poetul» neamţ. * Mai liniştit şi mai sărbătoresc a fost alt moment cultural petrecut zilele trecute. S’a deschis teatrul din Wei mar, cu vestmânt uou. Weimarul — se ştie — a jucat un rol mare in istoria culturii germane, Fiindcă acolo au petrecut timp îndelungat cei doi diosenri: Scli i 1 Ier şi Goethe. Teatrul cel vechiu, care a văzut atâtea zile bune, care a avut de director pe Goethe şi unde au jucat şi întemeietorii teatrului german, a trebuit să fie dărâmat în urma pericolului focului, la care era expus. Repertoriul lui Kotzebue — de care noi, Românii, nu ne putem des-bârâ, — a lui lftland şi a ortacilor lor a domnit mult timp pe scena din Weimar. «Lohengrin» opera lui Ricli. Wagner a avut aici premiera in a. 1850. Dar amintirea cea mai neştearsă au lăsat-o Sclnller şi Goethe, a căror monument cunoscut infrumseţează piaţa teatrului. Ser- bările de inaugurare ale noului teatru, s’au făcut cu deosebită pompă. Toată lumea literară germană şi-a avut reprezentanţii. Au fost de faţă peste 00 de directori de teatru şi o gardă întreagă de oameni de litere. Chiar şi Împăratul a ţinut să ridice festivitatea cu prezenţa Sa. Orăşelul Weimar a îmbrăcat haină de sărbătoare. Do mult nu s’a văzut atâta aglomeraţie pe stradele tăcute ale orăşelului. Au trecut timpurile când putea fi, un punct cultural de atâta importanţă, o cetate cu câteva mii de sutleto. Alte timpuri. Berlinul, Vieua, oraşe cu milioane de suflete şi milioane de dureri nouă. (Mai sincere însă ca atunci V). Din piesele teatrale, cari sunt la modă în Germania, amintesc ultima lucrare dramatică a lui G e r ha rt H au ptiu a n n: »K 6 n ig K a r 1 s G e i s e 1» (ostateea regelui Carol), prelucrarea romanului lui Tolstoi «Ana K a ren in a», de francezul Guiraud şi comedia «Der Dummkopf» de traducătorul lui Moliere, «Ludwig Fulda şi «Die Ra be ns t e i n e r i n« de W i Id e n b r u ch. Asupra piesei lui Gerharl Hauptmaun sper să insist mai mult într’un viitor articol. Ceeace priveşte romanul prelucrat nu sunt multe de zis. E o piesă de senzaţie, care îşi are efectul sigur la publicul mare şi care va aven succese fenomenale — de asta suntem siguri — pe scena Teatrului naţional din Bucureşti, unde auzim că se'şi pregăteşte. Ana Kareuina (cu accentul pe silaba re) e cunoscuta eroină a romanului cu acelaş numeai scriitorului Tolstoi. Importanţa acestui roman în literatura rusească este cunoscută. De când a apărut pentru primaoară în-tr’o revistă rusească, în a. 1875/6, a străbătut toate ţările culte, fiind tradus în toate limbile. (Deşi nu am cunoştinţă de o traducere românească, e aproape sigur, că a fost tradus in foiţa vre-unui jurnal din România). Cu romanele dramatizate însă se întâmplă un lucru ciudat: aproape nici unul nu-şi află succesul dramatic literar. Eşti tentat să susţii axioma, că un roman nu poate fi dramatizat cu succes. Judecând după experienţele de până acum îţi vine a crede lucrul acesta. N’avetn decât să ne gândim la dramatizarea romanelor existente. Greutatea aceasta e cu atât mai mare la romanul autobiografic al lui Tolstoi, unde adâncirea psihologică reclamă imperios urmărirea caracterelor la masa de scris, în liniştea odăii de lectură şi unde sbuciumul lăuntric sufletesc nu poate li redat sau — în cazuri excepţionale — cu mare greutate, pe scena teatrului. De aceea figurile romanului apar în dramă, şterse, fără adevărată viaţă în ele, încât nu mai recunoşti caracterele din roman Nu mai amintim nici îndrăsneaia unui autor dramatic de a se atinge de unul din mărgăritarele literaturii ruseşti. Cu toate astea piesa se reprezintă în toate oraşele Germaniei cu succes. (Se ştie că s'a jucat pentru primaoară anul trecut în Paris). Un punct atractiv de prima ordine e scenăria. Tentaţia e mare. Gândiţi-vă. Se vede pe scenă o alergare de cai dela Crasnoie Selo de lângă I’etersburg şi un tren accelerat-expres cum trece în goană vertiginoasă pe scenă, zdrobind trupul eroinei. Aici e punctul culminant, care a atras chiar şi pe Paul Schlenther, pe directorul Bnrg-theaterului din Vieaa, să dea piesei amintite, un loc în repertoriul teatrului. (Rezultatul a fost o tăcere semui-licativă a publicului, care se aşteptă la altceva): Fireşte www.dacoramamca.ro Nrul 5, 1908. LUCEAFĂRUL 109 — publicul, care urmăreşte ultimele toalete de primăvară ale alergărilor, care ajunge la paroxism cund vede caii de ra-ssă (cum a fost în Viena) galopând pe scenă, sau care e cuprinsă de extaz când aude şi vede trenul expres trecând pe scena cu o naturaleţă de admirat — publicul acesta a fost satisfăcut. Ignoti nulla cupide. Cu toate astea, nu se poate tăgădui că sunt unele momente binişor prinse, fiindcă Guiraud e un copil al timpului său, val teatrului francez modern de efecte şi-şi cunoaşte publicul, caro vine cu o jumătate de duzină de batiste la teatru. Despre celelalte două piese teatrale voiu avea ocazie să vorbesc altădată. II. P. P. * Reviste şi ziare. Vatra Şcolară. Peste încetarea din viaţă a acestei reviste pedagogice, tocmai acum când statul asigură învăţătorilor noştri o leafă îndoită, nu putem trece la ordinea zilei. Să vedem pentru ce a apărut şi pentru ce a trebuit să dispară această revistă, care eră să fie un îndrumar pentru dascălii dela sate, chemaţi să înveţe ţărănimea la o viaţă mai raţionnlă, mai morală şi prin urmare mai uşoară. In Nr. 1 al acestei reviste se spune că profesorii dela Seminariul Andreian din Sibiiu, la redactarea unei foi pedagogice, au fost mai ales determinaţi de dorinţa exprimată în diferite conferinţe invăţâtoreşti şi in ziare, de a avea un organ pedagogic, precum şi de dorul de a contribui... la perfecţionarea statului nostru învăţăto-resc«. E limpede: Foştii elevi, astăzi învăţători la sate, au dorit să aibă şi în practica carierii lor sfaturile şi îndrumările profesorilor, iar aceştia din urmă au fost şi sunt conştienţi că o învăţătorime, care nu e mereu ţinută în curent cu experienţele şi progresele pedagogice din străinătate, că o învăţătorime, căreia nu-i dă nimeni nici o îndrumare, cum să se facă educaţia ţărănimei noastre, nu e capabilă de o acţiune unitară şi prin urmare nu-şi poate împlini chemarea. Cunoştinţele învăţate in cursul pedagogic se uită repede, lecţiile devin mechanice şi prin urmare un chin atât pentru învăţător cât şi pentru copii. O preineuire continuă a acestor cunoştinţe se impunea deci; învăţătorii au cerut-o şi profesorii le-a dat-o pentru neînsemnata sumă de 6 cor. pe an. Cum se face atunci că revista totuşi n’a putut trăi din pricina lipsei de abonaţi? Să cercetăm posibilităţile cauzelor acestei lipse de abonaţi. Nu pot fi decât următoarele: sau revista nu a împlinit aşteptările învăţătorilor; sau cererea învăţătorilor a fost numai paradă de vorbe pe la conferinţele învăţătoieşti; sau, în sfârşit, învăţătorii noştri nu simt necesitatea de a se mai ocupa de chestiuni pedagogice. Lipsa mijloacelor materiale nu se poate admite, fiind vorba numai de 11 fl. pe an. Învăţătorii nu sunt în stare să judece prestaţiunile profesorilor dela Seminar în domeniul pedagogiei, fiindcă acest fapt ar presupune o cultură superioară la învăţători, pe care ar trebui să şi-o câştige fie prin experienţă şi observaţie fie prin studii scrise în limbi străine. învăţători de aceştia vom avea de sigur puţini. Prin urmare presupunerea primă trebue să o înlăturăm. Mai rămâu celelalte două pe caii noi le socotim ca adevăratele cauze ale încetării revistei «Vatra Şcolară». Aceste cauze ne permit însă să aruncăm o privire în viaţa sufletească a învăţă-torimii noastre; ne permit să ne facem o idee despre feliul cum îşi înţelege ea chemarea. învăţătorii noştri — adecă cei cari erau obligaţi să susţină «V. Şc.« — atunci, când nu mai vreau sa aibă nici o îndrumare dela foşti lor profesori, când nu mai simt nevoia unei culturi pedagogice, care să le înlesnească îndeplinirea misiunii lor, dovedesc că sunt mai mult gospodari, oameni de afaceri, — decât învăţători. Cele câteva ore dintr’o zi, pe cari, în schimbul retribuţiei, sunt siliţi să le stea împreună cu băieţii de ţărani, se ohinue să repete metodele ce le-au învăţat în tinereţă. Dresează mecanic pe copii să memorizeze cele câteva cunoştinţe impnse de planul de învăţământ, şi cu toţii abia aşteaptă să vie lunile de vară să-şi poată vedea mai bine de tieb-şoare. Aşa sunt multe cariere de ale învăţătorilor noştri. Aşii se pare ca-şi tocesc viaţa dascălii, cari se numesc luminătorii poporului. Prea puţini sunt între dânşii cari sunt conştii de responsabilitatea chemării lor şi cari, prin urmare, într’adevăr lucrează, cu dragoste sinceră şi din toate puterile, pentru înaintarea ţărănimii, earo-i plăteşte. învăţătorii noştri ar putea să recite în fiecare zi, în loc de «Tatal nostru», următoarele cuvinte ale unui profesor dela Seminarul Andreian din Sibiiu: •Orice faptă, orice preocupaţie, toată munca noastră trebue să aibă în vedere numai poporul nostru. Tot ce suntem şi ce avem noi azi, suntem -prin el ,si dela el. Deci se cade, ca spre folosul poporului să se îndrepte lucrarea noastră a tuturora* (Vatra Şcolară An. 1. p. 173—4). • * In «Tribuna» (Nr. 17—1908) dl V. V. B. constată, pe baza datelor cuprinse în «Anuarul băncilor pe 1908», cum aceste împart acţionarilor dividende grase, exploatând pătura ţărănească fără nici o cruţare. Vom arăta şi noi cum aceste bănci sunt create de interesele clasei noastre de cărturari, cari azi-mâne se vor consolida într'o plutocraţie parasitarâ, apăsând greu pe umerii bietei noastre ţărănimi. Funcţionarii băncilor noastre, în proporţia câştigurilor realizate de aceste, sunt prost plătiţi. * Corespondentul bucovinean al »Tribunei« (Nr. 11—1908) scrie: «Starea economică şi financiară a bucovinenilor e slăbuţă. Pământurile sunt în mare parto în mâna jidanilor, cari le-au cumpărat dela boierii români ajunşi în sărăcie. Ţăran bogat afli cu greu, lipsurile îl duc în America. Băncile sunt multe. Ţăranul român le cunoaşte numai cu ocazia ridicării vre-unui împrumut şi foarte rar poate depune câţiva bani.» Aceste rânduri pot servi de un memento clasei noastre cărturăreşti, care în majoritatea ei se depărtează din ce în ce mai mult de popor şi se înmulţeşte nu spre folosul ci spre paguba intereselor ţărăneşti. Corespondentul mai aminteşte şi de pericolul rntpue.se care ameninţă averile bisericeşti ortodoxe. întrebăm: Ce folos au ţăranii români de aceste averi bisericeşti? Probabil acelaş folos ca şi ţăranii bihoreni de domeniile episcopiei gr.-cat. din Oradea-mare. T. Codru. * www.dacoromanica.ro 110 LUCEAFĂRUL Nml 5, 1908. Ştiri. Redactorul acestei reviste, dl Oct. C. Tăslăuanu, la 14 Februarie a. c., a fost din nou amendat cu 120 cor. pentru următoarele cronici apărute în «Luceafărul»: Si-noade, Bucovina, Pamflete, Moravuri, Serbările meseriaşilor din Sibiiu, Frăţie, Asocia-ţiunea naţională în Arad pentru cultura poporului român. * Atragem atenţiunea cetitorilor noştri asupra următoarelor volume a colaboratorilor noştri apărute de curând: Iu Editura «Minerva» din Bucureşti: C. Sandu-Aldea, «Pc drumul Bărăganului*, cuprind novelele apărute în această revistă şi în «Sămânătorul». Preţul unui volum Lei 1.50. — M. Sadoveanu,»însemnările lui Nicolne Manea*, rom un apărut mai întâiu în »Via(a Românească» din laşi. Preţui I,ei 2. —Deladllon Ciocârlan, înv. în comuna Pâuneşti, Gara Pufeşti, (judeţul Putna, România) se poate comandă volumul de curând apărut »Inimă de, mamă*. Preţul 2 Lei. * Senatorul Ur. Nicolae Xenopol scrie un articol informativ despre: Reformele agrare în România în revista austriacă »Oesterreichische Rundschau». (Voi. XIV, fasc. 3. — 1 Februarie). * în numărul viitor vom începe caricaturile de Mumii şi I s e r. * A apărut a 11-a ediţie a vieţii regelui Carol, scrisă in nemţeşte de Paul Lindenberg. (VIL 480 pag. cu 180 ilustr. şi o heliogravură). Berlin, F. Piimmler, editor. 4 mărci (legat 5 m.). Poşta Administraţiei. Avem onoare a înştiinţa pe onor. abonaţi cari au comandat scoarţe, că acestea s’au expediat la adresa exactă a fiecăruia în cazul când vre-nnul din onor. abonaţi nu le-ar fi primit încă, rugăm să le reclame dela poştă. D. M. Da. Premiile le-am trimis cu siguranţă, precum dovedeşte cartea de poştă. Vă rugăm deci să reclamaţi. Noi expediăm regulat toate-premiile chiar în ziua când sunt cerute. Nu întârziem decât atunci când nu aflăm Nrul făşiei în fruntea cuponului. An. Boldor. Codlea. Am primit carta şi vă mulţumim. De acum : Sfântă pace şi trainică prietinie! Victor Viana Rio de Janeiro, Bresil. Am expediat azi cele 4 Nre apărute, la adresa DV. Veţi primi.revista regulat. Suntem încredinţaţi căve{i rămânea printre onor. noştri abona(i. Poate ne veţi trimite din când în când şi câte-o ştire privitoare la viaţa socială a fraţilor noştri de peste nouă mări şi nouă tari. I. Bj. Ne e cu neputinţă a da premii şi pentru 1907 mai ales când şi abon. pe acel an l-aţi plătit în două rate şi nu la terminul fixat. N-rile pe 1905 era bine să le reclamaţi atunci, la 15 ziie după apariţia fiecărui nr. Azi nu le mai avem. P. Rămneanţ. Cuşteiu. Mulţumim călduros pentru sprijinul binevoitor. Serata Et. vi s’a trimis cu siguranţă, cercetaţi la poştă. Bucuros v’am trimete-o înc’odată, dar n’o mai avem. T. Lungu. A ti achitat abonamentul pe întreg anul 1907. Poşta Redacţiei. »U ni rea», Blaj. Noi socotim că între virtuţile creştine se numără şi iubirea de adevăr. Şi nu ne putem mira îndeajuns că o foaie bisericească încearcă să »umhle cu şnalda», cum zice ţăranul nostru. In Nr. 7 1908 se tipăreşte: ^Luceafărul* pag. 82 impută Unirii că i-ar Ii împărţit epitete de «prost» şi «îngâmfat», cari do loc nu i-s'au atribuit in »Unirea*. Ca să se convingă cetitorii do adevărul acestor afirmări, reproducem răspunsul eo ni-1 dăduse Unirea în Nr. 3 1908, p. 40: ».. .Deci «Luceafărul» nostru mai are de curăţit şi pe acasă. Intru una însă-i dăm dreptate deplină: că prostia nu moare cu una cu două, — adaugem (?) numai că prostia tot se mai poate îmblânzi; dară mai rea este îngâmfarea:(?) pentruca pe aceasta nici cu ciomagul nu o poţi alungă». Aşa a scris «Dnirea». O întrebăm cu ce scop făoeâ aceste constatări despre puterea de viaţă a domesticei prostii şi despre obrăznicia feroce a îngâmfării? Noi nu credem că a fost o constatare pur teoretică, fiindcă dacă ar fi aşâ, autorul ar fi publicat-o la rubrica «cugetări». Ne pare rău că şi «Unirea», fără să fie foaia oficioasă sau semioiicioasă a consistornlui, care a aprobat «Filoteia* ieromonachului Domşia, se strădueşte să intre în tagma celor «îmbătrâniţi în merite şi obiceiuri rele din mica noastră Romă». Bibliografie. N. lorga, Gesebiehte des nsmanisehcn Reiehes nacli den Quelleu dargtstellt. Erster Bând bis 1451. (Siebeti-uuddreissigstes Werk aus Gesebiehte der Europăischen Staaten, heiausgegeben von A. II. L. Heereii, F. A. Ukert, W. v. Oiesebreeht und A. Lampreclit). Friedrich Andreas Perthes, Gotha 1908. 1 voi. 8° pp. XIX+ 480. Preţul: 9 Mărci. i V. Alexandri, Teatru voi. V. Editura Minerva, Bucureşti 1908. Peţul, Lei 1.50. C. Sandu-Aldea, Pe drumul Bărăganului. Editura Minerva, Bucureşti 1908. Preţul, Lei 1.50. . II. Chendi, Impresii, Editura Minerva. Bucureşti 1908. Preţul, Lei 2.50. I. L. Caragiale, Teatru, opere complete. Editura Minerva, Bucureşti 1908. Preţul, Lei 2.—. M. Sadoveanu, însemnările lui Nieulai Manea. Editura Minerva, Bucureşti 1808. Preţul, Lei 2.—. A. Vlahuţă, Clipe de linişte. Editura Minerva, Bucureşti 1908. Preţul, Lei 1.50. A. C. Cu za, Naţionalitatea în artă, principii, fapte, concluzii. Edit .Minerva, Bucureşti 1908. Preţul, Lei 1.50. Constanţa Hodoş, Martirii, roman. Editura Minerva, Bucureşti 1908. Preţul, Lei 1.50. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. www.dacoramamca.ro Nrul 5. 1908. LUCKAFĂKUL 111 Premiile revistei „Cuceaîărul": Dăm gratuit acelora dintre abonaţii noştri, cari vor plăti abonamentul întreg pe anul 190 ti până la 10 Martie 1908: a) celor cari. plătesc ediţia de lux (20 Cor., Komânia 25) şi ediţia simplă (12 Cor., România 16 Cor.) ir ci volume, pe ales, dintre cele mai jos înşirate; b) iar celor cari plătesc ediţia de 7 Cor. (Komânia 12) două volume, pe ales, dintre cele mai jos înşirate. Volumele dintre cari abonaţii noştri îşi pot alege sunt: loan Agârbiceanti Ion Bârsanul . Zaharie Bârsan . Ion Ciocârlan . Alexandru Ciura Octavian Goga . A. O. Maior . . A. O. Maior . . Ion Slavici . . Maxim Gorkii . Coşbuc Gyorgy . I)ela Ţară ischiţe şi novele, premiate de »Asociaţiune«). Primele Versuri. Ramuri (schite şi novele, premiate de ^Asociaţiune»). Traiul Nostru (schiţe şi novele). Icoane (schiţe şi novele). Poezii (premiate de Academia Română). Biblioteca Copiilor (voi. I.) • „ „ ; (voi. II.) Mara (roman). Novele, traduse de Horia Petra-Petrescu. Kbltemenyek, forditotta R6vai Kâroly. Numărul iubilar Carol. . Clieltuelile, împreunate cu îupachetarea volumelor şi porto, fiind mari, On. noştri abonaţi vor adăuga la abonament suma (le 1 Cor. Cei ce nu vor adăugă această sumă de 1 Cor., nu vor primi, bineînţeles, volumele. Adm. revistei „Luceafărul”. / ^ IOSIF JIKELI SIBIIU, strada Ciznădiei 41. Magazin special de obiecte de sticlă, porcelan şi metal, unelte pentru casă şi bucătărie, rame pentru icoane, lămpi electrice şi de petrol, en gros şi en detail. Pentru biserici: e Candelabre argintate şi suflate cu argint, ştiu cu aur veritabil, apoi Candele; sfeşnice argintate, pentru luminări. Căldăruşi pentru apă sfinţită. ânaforări, cădelniţe. Preţurile cele mai moderate. Chivot pentru păstrarea cuminecăturii. Discuri pentru bani etc. argintate, nichelate sau de aramă. Potir, stea, copie (cuţit), linguriţe, disc pentru agneţi, argintate sau aurite. Comandele se efectuează imediat, (t-s) V - -- Costume bărbăteşti (le tot felul, Reverenzi perfect croite şi Uniforme militare se pot comandă cu toată încrederea la firma bine cunoscută Petrascu 9 Sibiiu, Str. Gianădiei Nr. 34. ■ ~ Materialul este cel mai bun, preţuri cât se poate de moderate şi executarea comandelor urgente se efectuează în cel mai scurt timp. Tuturor Românilor buni, doritori de a încuraja industria românească, le recomandăm călduros, să lucreze Ia aceasta firmă solidă. (2) In prăvălia dlui w I. Morawetz Sibiiu, Str. Ciznădiei Nr. 14. - - să pot cumpără cu preţuri reduse, cele mai elegante, moderne şi solide obiecte de lux; oroloage, juvaeruri, precum şi ornamente bisericeşti şi argiutărie de casă. On. noştri abonaţi sunt rugaţi a trimite, cu orice cerere sau reclamaţie cum şi pe cuponul mandatelor, numărul fâşiei pe care este imprimată adresa. Administraţia. www.dacoramamca.ro 112 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1908. Ca să cunoaşteţi Ungaria procuraţi-vă: Harta Compusă a Ungariei de Dr. Fr. Schuller, aprobată de înalt. Minister al Instrucţinnei publice şi de Ven. Consistor arhidiecezan ort. rom. şi recomandată pentru a se întrodnce în şcoli ca mijloc uşor şi plăcut de a învăţa Geografia Ungariei. Harta este totodată şi un joc plăcut pentru copii in familie. Ediţia de lux, Cor. 5.50, ediţia şcolară Cor. 3. Prospecte, desluşiri, precum şi blocuri pentru desemnarea Haitei, oferă gratuit şi franco Francisc Neuzii, Compactor. Fabrică de obiecte de hdrtie şi carton în Sibiiu. (t) T" ~ " ■ ■ JB Primul atelier de uniforme din Hrdeal Fondat în anul 1872. Medalii de argint şi de aur. A. ZACH possesor T. Villjelm Zaci), Sibiiu, Str. Ciznădiei 57. Fnrnisor al mai multor institute militare. Mare deposit de stofe din ţară şi străinătate, pentru haine civile şi militare. Specialist în costume de călărie; pantaloni englezeşti fason »breclies*. Asortiment bogat de armatură şi recuisite pentru duelat. Pregăteşte tot felul de uniforme pentru toate armele din orice ţară precum şi haine civile. Croitură modernă şi perfect potrivită după jurnalele cele mai noi. Preţuri flxe, serviciu prompt, condiţiile de plată, după învoială. (i> MC - —— —— I■ 1.000,000-e (4-12) se întrebuinţează pe fiecare an pe băi, medicamente şi alte cure, în speranţa, de a dobândi iarăş mult dorita sănătate; dar durere, că cei mai mulţi din aceşti bolnavi, cu toate că urmează prescripţiile cu paciiuţă şi foarte exact şi nu cruţă spesele, fac cele mai triste experienţe. De aceea noi sfătuim pe fiecare bolnav, anume pe de aceia, cari sufer de neurastenie, nervositate, reumatism, dureri de spate şi de cap, greutăţi de stomah şi de intestine, slăbiciune de inimă, cari au membre seci şi cari sufer de slăbiciuni de orice fel, in loc de a se dedă la încercări fără rezultate, să-şi procure neamânat un „ELEKTROPHOR", aparat electromagnetic spre folosinţă proprie, deoarece Electricitatea e putere de viaţă! Nu se poate îndestul recomandă tuturor oamenilor bolnavi a folosi acest aparat electric, deoarece electricitatea întăreşte nervii, renoieşte sângele, înviorează simţurile, efectueşte o-activitate normală a sângelui şi a sistemului nerval, ne fereşte de cele mai multe boale. întinerirea şl prelungirea vieţei prin aparatul electro-medicinal original amerloan pentru întrebuinţare proprie. Aşa vesteşte Dr. Bourg, membru al facultăţii de medicină în Paris: Nu numai, podagra, reumatismul, sgârciurile, histeria, astma se vindecă în sute de cazuri prin electricitate şi în toate cazurile se alină unde ştiinţa medicilor a fost folosită in zadar, ci anume şi la toate hoaţele de nervi, durere de cap, colică, ţiuitul urechilor, insomuie, ipochondrie, în special la hemoroide, după câteva zile, uneori după câteva oare se iveşte o alinare miraculoasă şi cu deosebire la boale dureroase femeieşti, bolnavii au aflat cu siguranţă vindecare şi alinare şi pentru femei în stare binecuvântată. Preţul aparatului mic complet cu instrucţie de folosire 25 cor. (Numai pentru cei foarte sensibili). Preţul aparatului mare complet cu instrucţie de folosire 50 cor. (Pentru vindecare de boale cerbicoase). Furnizarea urmează trimiţând preţul înainte sau cu rambursă, prin reprezentanţa generali Elektroplior Co. Ltd.: AUFFENBERG JOZSEF, Budapesta VII. Strada Verseny 6/L. TIPAHUL I.Ut XV. KHAFFT ÎN SIIIIIU. www.dacoromanica.ro