■ a: PERIODICE li * i II 1 i < 1501 ! T * 100 Ideal............ 64 9 Prima lux .......... 455 9 Cântec.....97. 119. 151. 270 9 Răsună toaca........ 460 9 Unui artist......... 151 9 Portret..........• 584 > Rugare........... 183 Marcu Dem., Cântec......457, 509, 553 9 Poveşti în prag..... 269, 315 Militaru V. G., Scrisoare.......... 98 » Rugăciune......... 270 Pădureanu I., Strofe .......... 482 * Popas........• . . 317 Petra-Petrescu H., Cântec ........... 491 9 Cântecul Ilenei....... 366 Pitiş Ecaterina, Poveşti ........... 160 9 Biserică......... 419 9 In codru .......... 213 9 Nemurire.......... 419 9 Scrisoare.......... 343 » Mamă........... 513 Popovici Maria, Cântec........... 529 Desiktrius V., Sonet ............ 208 Rotică G., Scrisoare acasă....... 417 EiTlMIU V., Corabia cu trei catarge .... 183 9 Doi tovarăşi......... 441 9 Icăr........... 205 9 Cânteo..........• 506 » De nu mă poţi iubi..... 280 ' 9 Strofe din cătun....... 549 9 Pastel........... 288 Soricu I. U., Sonete....... 24, 178, 553 9 Atâta dor de tine...... 290 9 Trei crai.......... 69 * Balcanii .......... 309 9 La răspântie ........ 124 * Marele cerşetor....... 338 9 Sară............ 217 9 Ultimul om......... 371 » Poveste.......... 263 Cântec .... ...... 383 » Oceanul cântă........ 491 » Afrodita.......... 390 9 Noapte........... 526 > In ţintirim de suflete ..... 441 9 Pe drum.......... 553 9 Aşteaptă frunzele...... 442 VladDelamarina V., Ăl mai tare om din Iunie . . . 275 9 Intr’un amurg de toamnă . . . 464 9 Ţucă-1 moşu......• . . 276 * Din seara .......... 485 * 12 * 9 Din popor .......... II. Proză. Pag. Pag. a) Nuvele, Sehife şi Poveşti. AgIrbiceanu I., Bădicul Pătruţ .... . . . 171 Originale: 9 Cea dintâiu lacrimă . . . . . 310 Adam Ioan, Aripi tăiate .... ... . . 500 9 Tuşa Oana...... . . . 367 Agârbiceanu I., Semnele unei vieţi .... . . 39 9 Ghiuţu........ . . . 380 » 0 răsplată , • 65 » întâiul pas...... . . . 519 www.dacoramamca.ro II Pag. Aldea C. Sandu, Pe drumul Bărăganului .... -J . Dora Priporeanu .... 198 264 Bârsan Z., Noaptea de Sf. Maria .... 12-1 » Răzbunare....................... . 287 Carmen Sylva, Clara Schuman.....................391 Cazauan Al., Tizul dlui direotor ... • . . 132 Ciocârlan 1., Inimă de mamă............... . 13 Cuntan Maria, Cel dintâiu bolnav . . ■ . 161 Cil’ra Al., Aduceri aminte . . 11, 94. 214. 457 Eitimiu V., Cărbunarii din Elimba .... 43 Ionescu G. C., Dela Ţară .........................27 Lungia.nu ii., La răvăşit .... 222. 318. 401 Lupkanu A., Dela noi..........................206 Mih.Xilkscu C. N., Tudorache Nebunu.................527 Rkiirkanu L., Codrea............................507 * Ofilire...........................584 Sadoveanu M., La paisprezece ani ... . 35 » Faceri de bine .............115. 146 i Hoţul de lemne....................335 » Prisacă de altădată...............403 Tukodorkscu D., Prieteni vechi.................... 99 Tueodorlan Caton, Sângele Solovenilor . . .175. 218 » Tătucu........................ . . 475 » Fie-ertaţii ......................543 Vlah Delajiarina V., Schiţe de călătorie.............218 " Traduceri: 0. C. T. Cuibul de vulturi (Bjornstjerne Bjomson)....................... 47 A. O.-C. Tăsi.ăuanu, Synnove Sol bakken (Bj. Bjomson) 70. 184, 225, 243, 391, 420. 445, 464, 489, 510, 530, 550 * * * Cum s’ajungi la fericire (de L. Tolstoi).....................587 b) Studii şi articole. Adam Ioan, Constanţa pitorească..............144 » împrejurimile Constanţei . . . 277 Barbd Lucia, Amintiri despre Vlad Delainarina 281 Bahbu Lăutaru, Cântăreţii populari . • . . . . 216 • Debutanţii in muzică .... 289 Compozitorul T. Flondor . . . 372 - Un compromis muzical .... 418 Bârseanu Andrei, Poezia poporală romană . 243. 307 Borcia I., Peste puterile noastre . . . 87. 128 Boodan-Duică O,, Corespondenţă din Bucureşti . 555 Biiediceant T., C. Porumbescu.....................316 A. Ciura, Stăpân şi slugă...................588 Cosmuţa Ot., Scrisori din Paris 25, 49. 181. 458 Goga Octayiak, Adevărul . . . . '................291 Maior A. 0., Biblioteca Copiilor............... 76 Murnu Georqe, . Monum.anticedin Roinal20,152. 384 » Exp. Tinerimii artistice .... 209 Raţiu I., Simion Bărnuţiu ................. 355 S. I., Dr. I. Urban Jarnik. ..... 342 Tăslăcanu 0. C., Două culturi...................... 59 » V. Vlad Delamarina................271 » La şezătoare......................339 » Asociaţiunea................ 407. 436 » L. Tolstoi........................567 » Societatea p. fond de Teatru . 443 , » Pictorul Aman.................... . 483 * Pag. * t- Jubileul Gazetei . . . 179 * Academia română...... 221 • * * c) Teatru. Goga Octavian, Tragedia omului (Em. Madâeli) 48(i d) Dări dc scamă. Codru T., E. Farago: «Şoapte din umbră* 32U Duma I., M. Sadoveanu: »Vremuri de be- jenie«........... 105 » M. Sadoveanu: »Insemnările lui N. Manea......... 230 » C. Hodoş: «Martirii* ... . 231 Ionesou G. 0., B. v. Suttner: ».fos armele* . 397 RÂMN1CEANU S., A. Mirea: «Caleidoscop* .... 533 Dr. P. Spân, A. 0. Maior: «Biblioteca Copiilor* f>57 A. 0. M„ E. Farago: «Traduceri libere* . 345 » Literatură pentru copii .... 345 » A. Codreanu: «Suflete de copii 557 H. P. P., Teatru german........ 232 I. L„ A. Vlahuţă: «Din trecutul nostru* 396 T, G. Gerda: «Bănatu’i Fruneea* . 298 T-, Şt. Pop: «Dicţionar ortografic* . 558 T-, Emil A. Chiflă: «Din zile seDine* 345 T, Dr. 1. Raţiu: Trei lucrări . . . 558 V. E„ C. Theodorian: «Sângele Solo- venilor*.......... 344 e) Cronică. Abecedar pentru analfabeţi 494, Amintirea lui C. Porumbescu 322, Anul nou în viaţă literară 28, Apel 537, Artă naţională 300, Astronomia in literatură 136. Bârsan Z. în Sibiiu 302, 449, Bârsescu Agata 526, 591. Bucovinenii în Iaşi 302. Calendarul lui Tolstoi 165, Conferenţele Asociaţiunii 449, 516, 591. Conferenţele dini Dr. V. Branişte în Lugoj 235, Conferenţele desp. Sibiiu 106, Congresul pressei noastre 164, Coppee Franoois 302, Cultură şi confesionalism 451, Cursuri de vară 470, Două culturi 133, Dela Braşov 234, 300, 347, Dicţionarul limbii române 236, Din Germania 52, 107, 137,165, 237, 323, 348, »Die Karpathem 29, Drama românească 29. Educaţia poporului 516, Examenele la eonservatoriul din Bucureşti 373, Expoziţia de copii din Băseşti 107, Expoziţia Luchian, Loghi, Spaethe 78. Frumoasele din Făgăraş 78, Frumseţa cărţii 236. •Gazeta Transilvaniei* 424, Greve studenţeşti 188. Jubileul «Şcoalei române* 425, Jubileul oraşului Cernăuţi 471, Jubileul unui liceu din Basarabia 495, Jubileul împăratului 323, Jurnalistica ia universităţile germane 325. »Mein Penathenwinkol* 346, Moartea Iui Flondor 323, Moravuri 135, Musta Filaret 494. 0 minune 299, O polemică 325, O poveste 134, O scrisoare 469. Pentru dl Iorga 425, Pentru »Unirea« 135, Pictorul Satmary 423, Popea Nicolae f 339, Porturi din Banat 515. Răspuns dlui Iorga 164, Regele-poet Osear II. 30, Reviste şi ziare 54, 109, 164, 189, 301, 348, Românii la Roma 187, Românii şi serbările jubilare 134. Saphir 450, Sardou V. f 559, Şcoala lui Tolstoi 347, Scrisori din Bucovina 537, Sculptorul I. Iordănescu 449, Semitismul 346, Sorbătoare muzicală in Sibiiu 188, Ser- www.dacoromanica.ro III bările dela Blaj 321, Serbările din Sibiiu 323, Serbările «Junimei* 325, Şezătorile literare din Brad 51, Sima Gr. alui Ion -f- 51, Soarele şi pământul 376, Socializarea conştiinţelor 538, Ştiri 80, 110, 137, 166, 189, 237, 303, «25, 350, 426, 451, 471, 495, 516, .538, 561. 585. Teatrul din Şoimuş 399, 424, Teatrul naţional din Bucureşti 514, 560. 590, Tinerimea artistică 189. Un poet 135, Un teatru studenţesc 492. Vandalismul din Blaj 560, Vlad Delainarina V. 299. HI. Tlustraţiuni. Pag. a) Pictură, sculptură, arhitectură. Aman T., Jocul Bătutei.................476 . • Moş-Neagu .....................477 » Ţiganca.......................477 Bivoli ...............................480 • Chirigiu •......................... . 4S0 » Mama pictorului...............481 » După urzici...................482 Ahtaciiino C., Desen.........................238 Boltex de Monvel, Vara pe malul Senei............. 40 » Iarna pe malul Senei . . .41 » La «cocodette*................ 43 » Convalescenta.................505 Boukdelle, Bustul pictorului Ingres . . . 468 » Pallas Atene..................512 BkÂnuuş C., Bustul unui copil............. 45 » Bustul unui tânăr .... 45, 46 . Bust..........................227 » Studiu........................466 » Portret de bărbat ...... 462 Carpeaux, Bustul lui Al. Dumas .... ‘ 39 | Cireşan, Studii ............................. 336 » Bustul lui El. Răduleseu . . . 337 Cotet, - Pescari în port................ 5 » Doliu ..................16. 18, 19 » Oarbă............................. . 21 » Exp. «Tinerimea Artistică* 176 — 178 lonuĂNEscu I., Grija de mâne ........................439 » Fericirea unei mame...........439 Iser. O bucureşteancă ...................... 17 LXzĂiîEscr, In cârcimile de noapte .... 465 Liuda Al., 2 Busturi.....................438 Loghi K., Princesă bizantină . .... 210 Lvchian, Păstor cu oi ......................... 14 » . Peisagiu..........................15, 211 » Ursari........................437 Manouin, Femeia cu ciorchina...........503 » . Leg. Sf. Nicolae.............511 Mirka A. D., Studii de copil ......................227 Muhnu A., Făt-Frumos . ‘............ . . . 201 Pătbaşcu G., In amurg......................226 Poitevin, Cheul Luvrului................465 Repin I., Contele Tolstoi la plug . . . 579 Rodin, Diderot.......................459 » Cugetătorul...................459 » Bustul lui V. Hugo............462 » Burghezi din Calais...........522 Satmary C-, La potcovar ... s .... • 310 • Lăutarul Ochi-albi............311 » Diligenja 314 Pag. Satmary C., Ţigan-urear......................319 » Câmpulungeancă . .............408 » Severineancă.....................408 • » Tip din Mehadia ....... 409 » Tip din Gorj ....................409 » Pe marginea Bărăganului . . . 420 ,» Tip din Banat ......... 421 » La izvor.........................422 » Ţesătoare...................... 422 Spaethe 0., Pictorul Luchian............... 7 » Sylen............................ 71 » Călimară ........................ 72 » Biblon . 73 Storck F., Portrete ........ . 205 Strâmbulescu Ip., In aşteptare ......... 203 Vermont N., Hristos consolator.............. 200 » Pe iarbă.........................211 b) Portrete. Aman T.................... . .....................483 Bămutiu S. . ........................ 360, 361 Bârseanu Andreiu....................................224 Cottet, pictorul................................... 25 Flondor T. cav. de................................. 372 Gane Nioolae...................................... 224 Iser, caricaturistul................................ 17 Kawa Kami........................................ 182 Mihu, Dr. Ioan ..... 443 Mureşianu Aurel ....................................179 » Iacob ......................................179 Oscar II. Regele Svediei............................ 30 Rodin, sculptorul...................................458 Satmary C...........................................423 Sada Iacco . . ,v...................................181 Sardou Victorien....................................559 Spaethe O. ....... 1................................ 67 Tolstoi Leo................... 567, 569, 576, 578. 582 Urban Jarnik . . ...................................342 Vlad Delamarina V..................... 271, 282, 299 Vlad Ion............................................272 Vlad Laura....................................... 282 Vlad Lucia . .......................................282 Vlad Sofia............................. 272, 281 Zamfirescu Duiliu . ................................224 c) Vederi porturi ete. Asociaţia la Şimleu.......................... 407, 436 Banca rom. «Codreana*...............................103 Casa lui «Badea Gheorghe*.......................... 103 Casa parohială din Băseşti..........................104 Corul ţărănesc din Rodna-nouă....................... 79 www.dacoramamca.ro IV Pag. Expoziţia de copii din Băseşti...................... 05 Expoziţia meseriaşilor diu Blaj . . .... 446—448 Monumente antice din Roma.............. 121. 153, 384 Muzeul Aman din Bucureşti...........................484 Port din Sătmar................................... 548 Nuntă din Poiana Sibiiului..........................369 Paparude din comuna Breasta . . . ...............544 Pereche tânără din Rodna-nouă . . ...............368 Porturi din Banat...................................511 Pag. Sălişteancă..........................................545 Scene din »La şezătoare».............................340 Şcoala de adulţi din Brad ......................... 51 Ţărăncuţă ...........................................550 Teatrul naţional din Bucureşti . ...................502 Vederi şi porturi din Rodna-nouă.............. 520, 548 Vederi şi porturi din Orient.................. 248—262 * Bibliografii. Poşta Redacţiei. Poşta Administraţiei. Inserate. \ t www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea dlor: Octavian Goga şi Octavian C. Tăslăuanu. Cu colaborarea dlor: I. Agârbiceanu, I. Al. Bassarabescu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, I. Ciocârlan, V. Cioflec, Al. Ciura, Maria Cun|an, Elena Earago-Fatma, Dr. I. Lupaş, Dr. G. fturnu, M. Sadovcanu, C. Sandu-Aldca, H. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu. ORICE REPRODUCERE OPRITĂ. POEZIE. Tu Doamne, tu stăpânul peste fire, Ce din curata stelelor lumină Dai lumilor de veci orânduire j Ce într’o clip’ a milei tale sfinte Şi sortii mele scris-ai o menire: Ce ’nfricoşat e darul tău părinte! Pleoapelor tu nu le-ai dat hodină, Nici sufletului mută ’mpăciuire, Nici minţii mele somnul fără oină! în noaptea grea când bolta ’nfiorată Cu junghiu de aur îşi străpunge sânul, Când codru-şi vede fala ’ngenunchiată Şi umilit se zbuciumă bătrânul, Când trăznete potrivnice se ’ncaier Şi creştetele brazilor despică: Eu în văzduhuri desluşesc un vaier, Cum din adânc spre mine se ridică, Gemând prelung la poarta mea stăpâne! Simt fărâmată ’n urlete păgâne Nemărginita lumilor durere, Cum vine ’n zborul aripilor grele De-mi zguduie zăvorul şi mă cere! Strivită simt în matca ei părinte Cum se frământă chinuita minte, Cum gânduri vin în clipele acele Şi se prăval’ în pacea nopţii mele Ca bulgări grei în groapa ’ntunecată!.. în zori de zi, în umeda răcoare, Când faţa plânsă florile-şi înclină în alintarea razelor de soare, Robit de ’ntâia zare de lumină, Drumeţ grăbit şi fără de hodină, Simt sufletul de drumu-i cum se gată. Descătuşat din pacea lui aleargă, Ca vulturul în goană ’nviforată, Pământu ’ntreg cu ’ntinderea lui largă EI a purces sălbatic să-l străbată, Căutând în drum săminţele durerii... Prin valul firii fără de repaos Ca un vâslaş aprins îşi taie cale, îşi scaldă ochii ’n râul larg de jale, El totul vede, toate le ascultă. .. Unde-i plânsoarea zărilor mai multă El îşi roteşte aripile sale. Târziu, când geana zărilor senine Se ’nchide lin şi soarele pe munte îşi culcă chipul roşu de ruşine, Pe-a stelelor strălucitoare punte, Drumeţ înfrânt cobori şi tu la mine, Povara grea abiă mi-te mai (ine. Din pravul sur al zilei chinuite Cules în prada zborului sălbatic, Din al durerii chiot furtunatic, Din zimbete de buze ofilite, Din tulburări de patimi şi ispite: în trudă grea când tâmpla ’nfierbântată Se zbuciumă zăgazul să şi-l frângă, în biata minte greu cutremurată Sămânţa ta tresare-atunci, stăpâne, Şi tu-mi răsai, senină şi curată, Strălucitor un strop de apă vie Ce-mi luminează ’n negura nătângă, Tu tainică şi sfântă Poezie! Octavian Goga. * www.dacoromanica.ro 4 LUCEAFĂRUL Nrul 1-2, 1908. Pe drumul Bărăganului (Fragment1) Logofătul Stoian erâ băiat de hergheligiu. După ce sfârşise cinci clase primare în satul lui, tatăl său îl băgă slugă la un băcan din Călăraşi, dar el nu stătu nici două luni la stăpân ci se întoarse acasă. 0 vară întreagă nu se deslipi de lângă Ion Hergheligiu. Goniâ călare până obosiâ. apoi se trântiâ in iarba înaltă, cu mâinile pe după cap, cu ochii pe jumătate închişi. Iar într’o bună zi a plecat Vreme de câte-va luni de zile a umblat haimana cine ştie pe unde. Şi după ce s’a săturat de pribegie, a venit în satul lui şi s’a tocmit la curtea boierului la care slujiâ şi tatăl său. Trei ani trecură ca trei zile şi flăcăul hergheli-giului câştigă în acest timp deplina încredere a stăpânului. Dar intr’o zi se află că peste noapte pierise un cal. Toate întrebările, toate bătăile, toate cercetările rămaseră zădarnice. La vre-o două săptămâni mai pieriră doi cai, doi noateni din cei mai frumoşi. Boerul aproape să-şi piarză minţile de năcaz. Făcu socoteala lui Ion Hergheligiu şi-l goni — după optsprezece ani de slujbă — cu cuvintele: — Pleacă, porc bătrân! Pe feciorul lui însă, pe Stoian îl opri. Nu trecu insă mult la mijloc şi alţi doi cai pieriră. Stăpânul hergheliei rămase fără glas câteva clipe la auzul acestei veşti. Chemă apoi toţi argaţii din curte şi-i bătu cu funia udă. Mai pe sub seară îi luă cu vorbă bună şi îi cinsti cu câte-un pahar de rachiu. A doua zi iar le trase o toană de bătae. Apoi stărui să i se dea un jandarm, îmbrăcat ţărăneşte, pe care îl ţinea prin curte spre a-i raportă tot ce se petrece. Nu i-a folosit însă mult nici vicleşugul acesta căci la vre-o două săptămâni pieriră patru cai într’o noapte. în cele din urmă boierul înţelese ce greşală mare a făcut, gonind pe Ion Hergheligiul care-1 slujise cu credinţă atât amar de vreme şi într’o zi îl chemă la curte: — Bre Ioane, mi se fură caii pe un cap. în Din volumul ce va apărea zilele acestea. tine mi-e toată nădejdea. Dacă-mi dai în mână pe hoţ te .dăruesc şi eu cu o iapă tânără cu mânz. Ce zici? Te legi? — De, boerule! De legat, nu mă leg, pentru că vorba Românului: cu hoţul să nu te pui. Dar să ştii că Ion Hergheligiu nu doarme. Boerul îl bătu pe umeri. — Bine, voinieule! Aşa mi-te vreau! Vreme de câteva luni n’a mai pierit nici un cal. Dar Ion Hergheligiu umblă tot posomorit, căci vedea că nu mai vine prilejul să fie dăruit de stăpân cu o iapă cu mânz. într’o noapte însă tot a pus mâna pe hoţ. în noaptea aceea Stoian se dusese în sat să aducă primenele pentru a doua zi şi Ion rămăsese singur. Când trecu ca la vre-un ceas după cân-tatul de-al doielea al cocoşilor, un lătrat de câine îi isbî auzul. Hergheligiul se trase binişor lângă un cal şi se lip! de el. Lătratul de câine conteni deodată. Eşi la marginea hergheliei şi se lungi la pământ, privind înaintea lui. Apoi se târî până la cai: văzuse o umbră înaintând spre el. Strânse măciuca de corn în mână şi aşteptă ... Un fâşiit uşor prin iarbă ... Dar erâ atât de uşor încât ar fi crezut că e o adiere de vânt. Câteva clipe nu mai auzi nimic. Dar când întoarse uşor capul spre stânga, o mogâl-. deaţă neagră se desluşi in întunerec. Hergheligiul se rupse de unde erâ şi izbi cu măciuca. Cel lovit căzu mototol la pământ şi oftă: — Mă măncaşi fript, taică! Hergheligiul rămase încremenit, cu gura căscată. Abiâ după câtva timp îngenunchie lângă cel izbit şi întrebă încet: — Tu eşti, Stoiene? Dar nu primi nici un răspuns. Se pipăi la brâu şi scoase scăpărătorile. La lumina scânteilor el desluşi chipul lui Stoian. Intr’un târziu auzi un oftat slab şi după aceea: — Taică, să nu mă spui boerului. A douazi boierul află din chiar gura lui Ion Hergheligiu că peste noapte nişte hoţi încercaseră să fure cai, dar el şi cu Stoian i-au simţit şi-au pus mâna pe unul din ei. O măciucă hoţească a izbit Insă pe Stoian drept în frunte, Ta culcat la pământ şi astfel hoţii au scăpat. www.dacoramamca.ro Nrul 1-2, 1908. LttCtiAFÂROL 5^ La vre-o două săptămâni boerul auzi iar că cercaseră hoţii încăodată, dar că n’au cutezat să se apropie de herghelie, pentrucă au auzit două focuri de puşcă. Şi de-atunci n’a mai pierit nici un cal din herghelia boierească iar Ion, deşi n’a putut pune mâna pe hoţ şi-a primit darul făgăduit. Dar Stoian a rămas cu semnul de rană drept în mijlocul frunţii. căci calul »furgăsit« de el azi aici, era vândut în trei-patru zile la zece poşte depărtare. Când a venit el pe moşia boerului Răsmiriţă, hanul dela trei movile era ţinut tot de Cristea Mocanu. Câtva timp s’au avut foarte bine amândoi. Hangiul fusese vagmistru în regimentul 3 de artilerie din Brăila. îşi povestiră unul altuia întâmplări hazlii din armată, se întrebau de semnale şi râdeau când unul din ei Cottet: Pescari în port. Când i-a venit vremea să fie luat la oaste, a stăruit să-l treacă la călăraşi. In trei ani de zile s’a făcut vagmistru iar dupăce s’a liberat, s’a dus ca îngrijitor pe moşia comandantului de excadron din care făcuse parte. Dar după un an plecă, luând cu el şi un cal pe care-1 »mărită« repede-repede. Vreme de câţiva ani a schimbat apoi mai mulţi stăpâni până se aciuă în cele din urmă la boerul Răsmiriţă unde-i mergea bine. Când şi când mai încăleca pe oâte-un cal strein şi se pierdea cu el în depărtările Bărăganului. Avea desigur tovarăşii lui logofătul Stoian, nu-şi mai amintea »adapoiul« ori atingerea cu rezervă*. Ii plăcea logofătului hanul dela trei movile, căci îl chemau acolo ochii hangiţei. Dar dela o vreme hangiul băgă de seamă că logofătul îi calcă prea des pragul şi nu prea plăteşte. Şi într’o zi, când logofătul vroia să plece, el îl apucă de piept, prefăcându-se că glumeşte: — Dar datoria când mi-o plăteşti vericule? Logofătul se zmânci şi se truse un pas îndărăt: — Ce datorie? Şi era atât venin în privirile lui, încât hangiul înţelese că a făcut şotia. www.dacoramamca.ro G LUCEAFĂRUL Nmi 1-2, 1908. — Datoria pe beutiiră? — întrebă logofătul. Ara să vând un cal şi să ţi-o plătesc. Şi la câteva zile după aceasta, Surii hangiului pieri... dar logofătul nu mai veni să-şi plătească datoria. Ci într’o zi pică la han tocmai când nu era hangiul acolo şi ceru de băut. luna ii dete. El bea şi vorbiâ. — Vorbiâ fără şir: bn că lui i-ar plăcea să aibă o nevestuică aşa ca Iana, ba că hangiul e sanchiu, ba că a prins vite streine la păşune... Şi dupăce bău câteva oale cu vin, începu a cântă... cântecul lui, pe cnre-1 făcuse el cu un ţigan, la o nuntă... Şi deodată se opri din cântec şi sări în picioare. — Ia no! Hangiţa răspunse înfiorată: — Ce-i? — Iano! o strigă a douăoară logofătul... - Ea nu mai răspunse şi Stoian crezu că poate îndrăzni şi mai mult. — Să nu m'atingi! — răcni ea, galbenă de frică şi se dete îndărăt câţiva paşi. Dar logofătul năvăli spre ea. Atunci hangiţa îl izbi furioasă cu pumnii in faţă şi el se opri ca trăznit, buimăcit de ruşine şi de furie. — O clipă două fu gata să tăbăre pe ea. Dar se opri: se apropiau nişte care de han... El se dete lângă hangiţă, scrâşni din dinţi şi-i spuse: — Te-aş putea ucide pe loc năpârcă înveninată, dar nu te ucid... Nici dator nu-ţi rămân! Şi vreme de câteva luni n’a mai dat logofătul pe la han deşi dragostea lui cătră hangiţa îl împingea în fiece zi intr’acolo... Dar dela un timp nu mai putu răbda şi se abătu pe la han. Atunci ceru hangiului chiria pe un an. Dar Mocanii n’aveâ bani de zvârlit şi l’a tot amânat până a pus mâna pe Mitrea Cazacii, cu sosirea căruia la han se începe această povestire... Nu i-a trebuit mult logofătului spre a vedea ce fel de »marfă* e acest Cazacii. înfăţişarea lui de om viclean, răspunsurile în doi peri pe cari îndrăznea să le deâ cu atâta nepăsare, lui, logofătului, dovediau că flăcăul acesta e plămădit din aluatul hoţilor. Cel dintâi gând ce trecu prin mintea logofătului, fu să se slujească de acest pui de hoţ, spre a se scăpa de hangiu. De aceea îl cheamă să hoţiască amândoi. Dar n’a stat nici două săptămâni împreună căci nu se puteau înţelege. Logofătul vrea să «lucreze* repede şi fără multă socoteală. Cazacii cerea viclenie. Cel dintâi bea din zi în zi tot mai mult, se îmbăta repede şi ameninţa atunci cu jaf şi omor; cel de-al doilea eră tainic şi adânc ca un puţ de pe Bărăgan. S’a despărţit deci jurând că nu se vor vinde nici odată unul pe altul şi Mitrea Cazacii so întoarse la han în noaptea aceea tristă de No-emvrie când hangiţa, singură in tot hanul, leşinase de frică. In acest timp patima logofătului pentru Iana hangiţa creştea cum cresc apele primăvara. Toate gândurile lui erau atrase de ea, cum sunt atrase lîrişoarele de pilitură de fer de cătră un magnet. Şi îngemănată cu această patimă creştea ura lui împotriva hangiului. El ar fi dorit să auză într’o bună dimineaţă că hangiul a murit sau a fost ucis peste noapte şi că Iana a rămas singură. Şi din zi în zi dorinţa vrăşmaşe de a se scăpă de Cristea Mocanu săpâ tot mai adânc făgaş în sufletul lui. Glasuri necunoscute se ridicau în mintea lui, îndemnându-1 la omor. Spre a-se «întări*, el se îmbăta în fiecare zi şi porniâapoi călare pe câmp. I-se părea că chipul hanghiţei pluteşte in nelămuritul depărtărilor mohorîte de toamnă şi el goniâ după ea spre a o ajunge, spre a o aruncă în şa şi spre a fugi cu ea »in lume.* Mai apoi începu a pândi drumul hangiului, stând ascuns în porumburi cu -puşca încărcată. Dar hangiul pleca acuma foarte rar dela han. In cele din urmă începu a da târcoale hanului noaptea. Hangiul trebuia surprins, fie în han, fie când eşiâ prin curte. O lovitură bună do cuţit şi s’a sfârşit cu el. Dar nu se putea apropiâ de han nici la o zvârlitură de băţ căci cânii îl simţeau. Şi mai în totdeauna, când se dădeau cânii, o detunătură de puşcă vestiâ pe logofăt că hanul e păzit. Şi cu cât creşteau greutăţile ce i-se puneau în cale, cu atât mai mult se îndărgiâ logofătul. In timp de trei săptămâni isbuti să înblân-zească toţi cânii. Cel mai greu pas era făcut. Putea acum să intre în curtea hanului, să asculte pe la ferestre, să se ascunză prin grajd. Noaptea era întunecoasă şi rece. O bură subţire se cernea prin întunerec. Logofătul mergea greu, alunecând mai la fiecare pas. 0 lumină mică însemna locul hanului în întunerec. El se apropie şi văzu ca lumina e în cârciumă. www.dacoramamca.ro Nntl 1-2, 1908. LUCEAFĂRUL - 7 — Ori că are maşterii ori că a adormit cu şi el şi ori-de-câte-ori găsiâ prilej el aţâţă capul pe masă! — se gândi logofătul. această dragoste nenorocită, ştiind că odată cu — Muşterii nu poate să aibă — urmă el a se ea creşte şi ura logofătului împotriva hangiului, gândi — pentrucă e târziu şi drumurile sunt — O femeie ca stăpâna ţi-ar trebui D-tale, rele Va fi dormind şi atunci nu-mi mai scapă, logofete. Dar n’au unii noroc de femeie! Veni până la uşă şi o cercă: eră descuiată. El îşi aducea aminte de când umblau amândoi El o crepă niţei'şi se uită înlăuntru: hangiul prin Bărăgan, că Stoian aveâ uneori porniri dormea cu coatele pe masă. — E al meu de-acum! — şopti logofătul şi strânse prăselele cuţitului. Dar nu intră deocamdată. Stătu afară în ploaia rece cam cât ai trage o brazdă de plug şi ascultă cu cea mai mare băgare de seamă zgomotele nopţii. Nu se simţiâ nimic... . . . Deschise binişor uşa şi se strecură înlăuntru. Trebuia să ajungă până la hangiu fără a-1 deştepta, dar trebuia mai întâia să stingă lampa. Se apropie de ea, o stinse şi cârciuma se întunecă deodată ca un mor- CL Spaethe: Pictorul Luchian. copilăreşti. Aşa bunăoară, luând un franc într’o mână şi strângând amândouă mânile, întrebă: — In care mână-i francul! Şi dacă Mitrea ghicea, el se bucură ca un copil. Alte-ori îl vedea cum biciuia din mers tufe de alior sau alte buruieni. Şi dacă s’ar fi apropiat atunci de logofăt, I-ar fi auzit şoptind: — De-oi nimeri dintr’odată buruiana asta, mă scap de hangiu. Cazacu ştia dar foarte bine ce gânduri au făcut pe logofăt sa îmblânziască dulăii cari pă-ziau hanul şi nu s’ar fi mirat de mânt. Logofătul trase cuţitul şi stătu câteva clipe spre a-şi mai obişnui ochii cu întunerecul şi spre a vedea de nu se deşteaptă hangiul. Acesta însă dormiâ înainte fără a bănui că în curând cuţitul logofătului îl va adormi de veci... Dintre cei dela han numai Mitrea Cazacu simţise că logofătul Stoian înblânzise câinii dar nu spuse nimic. El cunoştea de multă vreme patima logofătului pentru aceea pe care o iubiâ loc să afle într’o bună dimineaţă că hangiul a fost ucis peste noapte. Mai mult încă: el se întrebă de ce tot întârzie logofătul? ... In seara aceea se culcă de vreme şi adormi foarte repede. Se deşteptă prin puterea nopţii şi fără multă şovăire porni spre han. Visase că erau hoţi înlăuntru şi acum, deşteptat, lucrul nu i-se părea cu neputinţă: îşi aduceâ aminte că hangiul, ca adesea-ori în vremea din urmă, adormise pe masă. www.dacoromanica.ro â LUCEAFĂRUL Nrn! 1—2. 1908. El se apropii'deci de uşa din faţă a cârciurnei şi o zgudui cu putere. Uşa eră descuiată. Un fier roşu îi trecu prin inimă şi un gând îi fulgeră prin minte: — Ne-au prădat hoţii. 0 clipă-două ţinu uşa crăpată, neîndrăsnind să intre. Apoi intră. Dar atunci cineva se năpusti să iasă din prăvălie, îl izbi cu putere la o parte şi se 'şterse în întunerec ca o nălucă... Logofătul Stoian fu prins chiar a doua zi şi adus de doi jandarmi la hanul dela trei movile, unde sosiră pe la ciasurile zece şi substitutul de procuror însoţit de judecătorul de instrucţie. Aceştia chemară la o parte pe hangiţa şi pe Cazacu şi îi descusură vreme de un cias. Din spusele lor, urmă că hangiul adormise de cu seară în prăvălie, cum obişnuia adesea-ori dela un timp încoace şi că strigase odată: »săriţi că mă omoară*. Când au alergat ei în prăvălie, hangiul îşi da sufletul. Doar atât le-a şoptit: »m’a ucis nelegiuitul!* Dar despre care nelegiuit a vorbit el, aceasta n’o puteau spune ei. Toate bănuelile lor cădeau asupra logofătului care umblă de mult după hangiţa, dar ei adăogau că n’ar putea jură pe sfânta cruce că el ar ti ucigaşul. Totuş cuţitul plin de sânge ce s’a găsit în prăvălie eră al logofătului. Mitrea Cazacu mai spuse însă că el a simţit de vre-o două-ori noaptea pe logofăt dând târcoale hanului, fără a fi lătrat de câni, ceea-ce însemnă că el îmblânzise câinii. Oamenii stăpânirii poruncise să se aducă in-lăuntru logofătul. Acesta era galben ca turta de ceară şi avea ochii turburi ca de nebun. In faţa lui, cei doi oameni ai dreptăţii, hangiţa şi cu Mitrea Cazacu, îi astupau vederile. Cu fruntea încreţită, cu buzele puţin deschise, logofătul Stoian aşteptă să fie întrebat: — Cum te chiamă? — începu substitutul. — Stoian Ion Hergheligiu — răspunse logofătul cu glasul slab. — Vino mai aproape şi vorbeşte mai tare! Substitutul făcu un paş îndărăt şi logofătul se apropii de el. Buzele îi erau vinete ca plumbul şi gura uscată. — Vino mai aproape! — zise a doua-oară substitutul. în acelaş timp toţi câţi stăteau în faţa lui se traseră la o parte şi logofătul Stoian se pomeni deodată lângă cadavrul hangiului. Un fior neînţeles îl făcu să dârdâie din toate mădularele. — Cine-i ăsta? — îl întreabă substitutul. — Cristea Mocanu ? — şopti logofătul. — De ce l-ai ucis? Logofătul zgâi nişte ochi de om speriat şi vru să răspundă ceva dar nu putu. I-se legase limba ’n gură, — De ce l-ai ucis? — întrebă a doua-oară substitutul. — Nu l-am ucis eu! — îngână logofătul. — De ce tremuri aşa? — Mă prind frigurile! — Dar ăsta ce-i? — îl întrebă substitutul arătându-i cuţitul lui, al logofătului, plin de sânge. Logofătul tăcu. — 11 cunoşti? — Da! — Al cui e? — Al meu. — Cu cuţitu-ăsta ai ucis pe hangiu? — Nu l-am ucis eu! — II va nier jusqu’â la fin! — zise judecătorul de instrucţie către substitut. — Attendez! — răspunse acesta şi urmă: — Ascultă, logofete! Nu mai tăgădui, că va fi mai rău. Mai bine mărturiseşte-ne drept cum l-ai ucis. — Nu l-am ucis eu! — Bine! Va să zică nu vrei să mărturiseşti... Dar ia spune-ne dacă ţi-aduci aminte să fi ameninţat vre-odată pe hangiu. — Nu mai ţiu minte, dar se poate să fi făcut aşa ceva fiind beat. Logofătul Stoian eră mulţumit de chipul cum răspunsese. îşi ridică ochii în sus şi privirea lui întâlni pe aceea a lui Cazacu. Ochii logofătului întrebau. — M’ai vândut? Ochii lui Cazacu sclipeau ca doi tăciuni: — Nu! — Astănoapte ce-ai căutat aici? — întrebă substitutul, arătând cuţitul logofătului. Acesta vru întâi să tăgăduiască, dar la vederea cuţitului se zăpăci cu totul şi nu putu răspunde nimic. — Ai vrut să spui ceva hangiului, nu e aşa? — îl întrebă substitutul. — Da!.. Adecă nu! www.dacoromanica.ro Nrul t-2, i908. LITCEafIrUL o — Ai vrut să spui ceva hangiului şi poate şi hangiţei, hai? Iana îşi plecă privirile în pământ iar logofătul vedea unde vrea să-l aducă omul dreptăţii. — Când ai venit la han astănoapte? — De vreme. — Cam pe când? — Să tot fi fost ciasurile nouă. — Ei şi ce-ai făcut? Spune! — Ce să fac? ... Nimic. Logofătul nu mai putea vorbi. Ceru un pahar de apă pe care-1 beii pe nerăsuflate. — Ai mai venit vreodată noaptea la han? — Nu! — Niciodată? — Niciodată! — De ce? — Ce erâ să cant? — Dar cânii când i-ai îmblânzit? Ziua? Logofătul tresări. I-se părea că-1 strânge un laţ de gât. El duse mâna la gât ca spre a rupe laţul acela nevăzut ce-i curmă răsuflarea. Se uită la substitut, apoi la judecătorul de instrucţie, apoi la hangiţă şi la llitrea Cazacu. Şi par’că vedea scris in ochii lor: »Ce mai umbli să mai scapi, logofete ? Nu vezi că eşti prins?* fii simţea cum se învârteşte locul sub el .şi cum i-se înfige in suflet ca un fier roşu întrebarea cea grea: de ce l-ai ucis? Cu fiece clipită întrebarea aceasta îi răsună mai tare în auz şi el nu mai ştia dacă i-a mai repetat-o oamenii dreptăţii sau dacă i-o repetă numai mintea lui ameţită. Dar întrebarea aceasta nu trebuia să ră-mâie fără răspuns... El răspunse deci, tare: — Nu l-am ucis eu! — Nu te-am întrebat eu asta. Te-am întrebat când ai îmblânzit cânii? Logofătul îşi duse mâna la cap ca un om care vrea să-şi aducă aminte de ceva. Apoi îşi ridică ochii înspre substitut. Tot sângele îi pierise din faţă şi erâ îngrozitor de văzut. La un pas de el, în mâna substitutului erâ cuţitul. El se uită ţintă câteva clipe spre mâna care-1 ţinea. Apoi, ca şi cum i-ar fi fost teamă ca nu cumva privirea lui să ti lăsat vre-o urmă pe care s’o găsească ochii substitutului, el îşi pironi ochii în altă parte câteva clipe. Dar ochii omului stăpânirii văzuseră destul de lămurit ce gând plutea în privirea dintâie a logofătului. — Hai, spune cum l-ai ucis! — zise substitutul. — Nu l-am ucis cu! — răspunse tresărind logofătul. — Ocna te mănâncă, nemernicule — zise substitutul. — Domnule procuror, — zise logofătul — doi ochi am. Să-mi plesniaseă aci pe loc, dacă l-am ucis eu. Şi erâ atâta sbucnire de sinceritate în toată fiinţa logofătului, încât oamenii dreptăţii se priviră tăcuţi câteva clipe şi acelaş gând le trecu prin minte: «mare canalie!* Logofătul nu înţelese bine însă privirile ce şi le aruncară cei doi ai stăpânirii. Ei crezu că acele două priviri şi-au spus: »poate n’o fi el ucigaşul* şi zise: — Ce aş fi avut eu cu el ca să-l omor?! — Erâ ceva! — răspunse substitutul. — Ce? — întrebă repede logofătul. — Erâ hangiţa! Logofătul ameţi. El îşi aminti că îndată ce au ajuns la hun, cei doi oameni ui dreptăţii, au luat la o parte pe Mitrea Cazacu şi pe hangiţa şi i-au întrebat aproape un cias de vreme. Aşâ dar ei ştiau că el, logofătul, umblă de mult după hangiţa, ştiau că ameninţ,.se pe hangiu, că inblânzise cânii, ştiau că venise în noaptea trecută la han şi vedeau acum cuţitul plin de sângele hangiului. Ştiau tot. tot, tot. Atunci pentru ce-1 chinuiau aşâ? Şi logofătul Stoian nu mai răspunse nimic. Abiâ la judecată, dupăce procurorul a înfierat cum s’a priceput mai bine pe acest «monstru* logofătul Stoian a spus următoarele: «Purtam de multă vreme Sâmbetile hangiului căci îmi erâ dragă hangiţa şi vream să mă scap de el. L-am pândit adeseori dar nu l-am gă-buit niciodată. Am început să viu noaptea la han dar nu mă puteam apropiâ din pricina cânilor. Atunci m’am căznit vre-o două săptămâni şi i-am inblânzit. De aici încolo veniam noaptea la han ca la mine acasă şi spionam pe hangiu. Dela o vreme am băgat de seamă că luase obiceiul de a dormi cu capul pe masă, în prăvălie, în noaptea aceea când m’am dus să-l omor aşâ l-am găsit: dormind cu capul pe masă şi cu o lampă mică lângă el. Uşa dela prăvălie erâ descuiată, dar închisă. Am deschis-o încet şi m’am strecurat înăuntru. M’am apropiat de hangiu binişor şi am stins www.dacoramamca.ro 10 LUCEAFĂRUL Nrul 1-2, 1908. lampa. Apoi am stat câtova clipe spre a-mi obişnui ochii cu întunereciil şi am scos cuţitul spre a izbi. Dar în clipa aceea mi-a fulgerat prin minte că ar ti mai bine să încui uşa prăvăliei. Lăsaiii cuţitul pe colţul mesei unde se atlâ hangiul şi mă dusei cât putui de încet să încniu uşa. Dar n’am apucat să ajung până la ea şi auzii cum o zguduie cineva de afară. Am înlemnit. Mă dădui după uşă şi mă lipii de părete. Simţii cum se deschide uşa şi auzii cum intră cineva înăuntru. Atunci mă zvârlii de unde eram, dădui peste cineva, îl izbii cu putere la o parte şi scăpai afară. Departe de han, când m’am oprit să mai răsuflu şi să ascult, mi-am adus aminte că am lăsat cuţitul pe masă. Era să mă întorc să-l iau, dar mi-a fost frică ... Atât vă pot spune eu... Mai mult nu ştiu nimic la sufletul meu*. Dar spusele acestea părură juraţilor o minciună ticluită in arest şi logofătul Stoian fu condamnat la muncă silnică pe viaţă »pentru omor cu premeditare*. C. Sandu-Aldca. SCRISOARE. Iar nu ti-am scris de mult... Stau câte-odată seara, şi singură-mi ascult Un gând care mă ceartă, şi altul care-mi spune Că şi tăcerea-i una din multele piezi bune, Ce stau în preajma celor ce se ’nţeleg... Şi-apoi, Aşa a vrut pe semne şi soarta, de 'ntre noi A pus atâta cale ... Şi... ce să-ţi spun acuma?... mă uit şi eu cum trec Asupră-mi nopţi, şi zile, şi gânduri ce-şi petrec, De-o bună vreme ’ncoace, prin voia sorţii şirul, Fără să ţie seama de-i alb ori negru firul. — ... Şi, precum vezi, frăesc Citind o carte ’n care doar ochii mei citesc. — De oi sfârşi-o astăzi, ori mâni, ori niciodată, Nu mă întreb, — cum nu ştiu, de-o fi adevărată Ori e o născocire de gând fără temei, Povestea asta scrisă doar pentru ochii mei... Şi n’o fi gând nici zimbet, nici lacrimă de milă, Ce s’o opri cu vrere pe-o anumită filă Mai mult decât pe alta... Acuma să nu crezi Că nu sunt împăcată cu viaţa mea, — dar vezi Că printre-aceia căror durerea le ia birul Sunt frunţi pe cari atâta de-adânc a fost pus mirul Durerilor ascunse, — şi-atât de-adânc au fost Brăzdate de ’ndoială, că nu-şi mai cată rost Şi nu-şi mai cer izbândă nici unui dor, — ci toate Le lasă ’n voia sorţii... îmi vei răspunde, poate, Că ’nţelepciunea asta, o poţi găsi la toţi Ce şi-au visat izbânda, şi s’au trezit iloţi... Nu, nici altcând, nici astăzi, eu nu pot fi aceea Ce vrea s’aprindă focul şi-o sperie scânteia, — Cum nu pot Fi ilotul îngenunchiat de-acel Ce-a fost mai tare ’n luptă, ori poate, mai mişel. Dar când te uiţi cu ochii la mânile străine, Care dărâmă zidul ce-a fost clădit de tine Cu-atâta sfântă râvnă, că fi-ai fost pus în el Şi sufletul, şi gândul, şi ’ntregul vieţii ţel, — Când vezi cum vin, şi sfarmă, şi nărue cu ură, Ce-ai fost clădit cu-atâta cucernică măsură, Pentrucă li se pare că ’n stratu cel dintâi Ai pus o cărămidă cam ştirbă ’n căpătâi Şi ’n stratu cel din mijloc o alta ce le pare Că-i prinsă ’n tencuială ceva, ceva, mai tare Decât sunt celelalte................................ ... Dar, ce să le mai spun?... Fireşte că sunt clipe în care stai nebun Şi sunt de bună seamă şi clipe ’n care par’că Simţi că te-apasă ’n creştet ceva, ce vrea să-ţi stoarcă De veci, orice putere de-a mai legă un gând... Şi-apoi... încet cu ’ncetul vine şi vremea, când Ajungi în starea ’n care mă vei găsi pe mine Din începutul ăstei scrisori... Şi... ţi-e mai bine!... Elena Earago. www.dacoromanica.ro Nrul 1-2, 1908. LUCEAFĂRUL 11 Aduceri aminte. VI. Câţiva băieţi mai mărişori, dupace se şopo-tiseră câteva zile, îmi împărtăşiră, că nu de gând să meargă la »Baia Buhii*. Mă uitam nedumerit la ei, vedeam cum ochii lor scapără de scânteia îndrăsnelii, simţiam şi eu fiorul dulce al unei aventuri voiniceşti... — Şi unde e Baia Buhii ? — Acolo, sub Ştiurţ! Din grădina noastră să vede. Ne-am urcat în vârful grădinii, să vedem Ştinrţul. îl vedeam doar zilnic, dar nimeni nu-mi pomenise încă despre baia părăsită dela poalele lui. '— Uite acolo... vezi?., ceva negru... e intrarea la baie... Dedesupt sunt apoi două căldări mari, pline cu galbini, dar oamenii nu cutează să se apropie, că zice că umblă pe-acolo dracu ... Priviam ţintă într’acolo, fără să pot deosebi ceva. Un fior de groază îmi trecu dealungul trupului, când auzii pomenind de Necuratul. — Şi vouă nu vi-i frică. — Nu, răspunse cel mai în vârstă. Eu am fost odată singur pe-acolo şi am intrat in baie... sunt aşa două lespezi mari de peatră rostogolite peste nişte căldări... Zău, am văzut şi o căldare . .. E aşa, arămie, afumată la fund ... Mâne după amiazi mergem ... Cum n’aveam cu cine mă ’nţelege, mă gân-diam să vorbesc deseară cu sluga Gherasim. în el mă puteam încrede şi în lucruri de aceste mai gingaşe, ce nu le puteam împărtăşi părinţilor. De tata purtam mare frică, iar mama m’ar fi înspăimântat de bună seamă cu povestiri grozave. Singur baciul Gherasim îmi putea fi sfetnic în daraveruri de aceste mai intime. Seara, când Gherasim mă desculţa lângă vatră, încep eu, aşa pe departe. — Gherasime! — Ce-i, domnişorule ? — Ştii unde-i Baia Buhii ? — Vai de mine, domnişorule, nu mai vorbi de aia, că-i baia lui Batăl-crucea. — Nu-i adevărat... să vezi că mâne m’oi duce acolo şi oi veni cu buzunarele pline de galbini... — Apoi singur vrei să mergi? — Ba nu, că mergem trei inşi. — Hm, hm ... d’apoi dacă o şti domnul ? — Că nu ştie... numai d-tale ţi-am spus. Gherasim se scărpina în ceafă şi punându-şi un cărbune în pipă, începu să-mi povestească: — Acolo e lucru necurat, ştiu eu... în vrăjbi, când oamenii nu aveau unde-şi ascunde scumpeturile, zice-că s’au dus intr’o noapte doi stăpâni, cu două slugi să-şi ascundă bogăţia în pământ ... Două căldări mari pline cu galbini... Le-au ascuns într’o groapă, săpată la rădăcina unui fag. Când colo, mai târziu, să mai vadă de ele, ia banii, dacă ai de unde. Nu mai erau nici căldări, nici galbeni. Le înghiţise pământul . . . Adecă le înghiţise necuratul, că bag-seamă el îi mai mare peste banii ascunşi în pământ. Cum umblau stăpânii năcăjiţi, ştiricind in dreapta şi in stânga după aurul lor, iaca aud într’o sară, că băieşii dela Baia-Buhii au dat peste două căldări tocmai in gura băii. Că pe atunci lucrau şi acolo băieşi ca la alte băi. Au cercat ei să ridice căldările, că erau întoarse cu fundul în sus, dar n’au putut... Şi pe când se căzniau ei să le urniască, iată Bată-1 Crucea iasă de sub o căldare, scuipând flăcări şi peatrâ-pucioasă... Au rupt-o la fugă bieţii oameni, de le sfârâiau călcâile. Când să meargă în ziua ceealaltă la baie, mai intră dacă ai pe unde. Satana îngrămădise două stânci deasupra intrării, de nu mai era chip să răzbaţi. Când s’au pus să le urniască din loc, auziau sbierăte şi ţipete, încât n’a mai cutezat nimeni să s’apropie pe-acolo... Şi aşa, baia a rămas pustie şi comoara a rămas în mâna dracului... Ascultam înfiorat, simţind cum în aceeaş vreme, mi-se trezeşte dorul de a vedea cu ochii această minune, despre care până acum nu auzisem nimic. * A doua zi, urcam cu ceialalţi doi tovarăşi ai mei coasta piezişă a Ştiurţului. Agonisiserăm, aşa pe apucate, şi câte ceva de ale mâncării, căci eră cel dintâi drum mai lung, ce-1 făceam in viaţă. în revărsarea mângăitoare a soarelui de Maiu, urcam gâfăind coasta muntelui, sprijinindu-ne in beţe şi mergând câte-odata chiar în brânci ... www.dacoromanica.ro 12 LtrcfcAFXROT, Nrul 1-2, 1908. Ce bucurie a fost, când ne-am văzut la culmea Ştiurţului! Jos de tot albiau căsuţele Abrudului, turnurile scânteiau în soare, şi abia după ele ne puteam îndreptă încotro sunt lăcaşurile noastre. Vulcanul şi Detunata stăpâniau înălţimile în dreapta şi în stânga, iar în faţa noastră, Muntele-mare, pe care se intrevedeau încă pâlcuri de zăpadă, se întindea măiestos de asupra Câmpenilor, învăluit în coloarea verde-albastră a brădetului. Coborim. Şi chiar la poala Ştiurţului, ne desfacem meri ndea, să îmbucăm ceva. Ca să ne încredinţăm că nu ne e frică, ne-am aşezat chiar lângă Baia Buhii. — Să îmbucăm ceva, pe urmă intrăm în baie! Soarele se aplecă spre asfinţit deasupra Vulcanului. Ne luăm inima în dinţi, ne facem cruce şi intrăm în gura băii. Două pietre mari, povârnite una peste alta ne strâmtoriau drumul. Aprindem un chibrit, să vedem mai bine. Şi, am văzut ori ni-s’a năzărit numai, de de-suptul pietrilor licăriâ arama unei căldări răsturnate. — Aţi văzut? — întrebă cel mai mare dintre noi. Aţi văzut căldarea, uite, acolo... Dă să aprindă al doilea chibrit^ şi, — iarăş am auzit, ori ni-s’a năzărit numai — desluşim un pocnet, apoi un altul şi pe urmă un urlet ca de câne ... într’o clipă ne-am pomenit afară, alergând în goană nebună înspre oraş. Nu-mi aduc aminte cât a durat fuga aceasta, dar drumul a fost fără îndoială neasămănat mai scurt la reîntoarcere, de cum a fost la plecare. Stăm noi ce stăm să ne mai odihnim şi o luăm apoi tupilându-ne, cătră casă. Eră chiar vremea cinii. Mă strecurasem pe neobservate în culină şi, la întrebările mamei, încurcai ceva. Vedeam eu bine, că nu-mi da crezământ, dar se prefăcea că-mi crede, ca să nu prea lungim vorba, să ajungă în urechea tatii. La cină, tata mă priviâ bănuitor. Prea eram bun şi tăcut şi lucru nu-i veniâ la socoteală. — Văd eu bine, că iară ai făcut ceva... Dar mama il îmbuna, spunând că am fost bun toată după-amiaza, şi că m’am jucat tot în curtea şcoalei... Singur lui Gherasim i-am spus taina când mă desbrăcâ: — D’apoi ce-i eu galbinii, domnişorule? Eu tăceam, frânt de oboseală. — Fosta-ţi la baie? — Fost. Sluga avu un zimbet răutăcios. — Da’ când vă mai duceţi? — Niciodată! Am adormit ca un buştean, fără să-mi fi făcut măcar rugăciunile. ...Şi iată că Bată-1 Crucea, călare pe cele doua căldări cu galbini, mă goniâ cu un bici cu sfârcuri de foc ... Eu alergam în ruptul capului şi Necuratul se aţinea pe urma mea, în zuruitul metalic al galbinilor ce se scuturau în căldări... La o răspântie mă strâmtori şi îşi întinse înspre mine mâna lui hâdoasă, cu ghiară de fiară. M’am pomenit ţipând. Şi mama a venit la mine, m’a luat pe urmă în patul ei, când a văzut că tremuram de spaimă şi mi-a spus cu blândeţe, când îi destăinuisem, ce visasem: — Vezi ce păţeşti, dacă nu te rogi seara! rtl. Ciura. Din popor. Ta tc duci, bădiţă, duci Pe sub fagi şi pe sub nuci! Du-te, zău, dar iară vină Nu mă lăsă ici străină Ca pe-o floare în grădină; Dar nici floarea nu-i străină Şi ea are-o rădăcină... Vino, zău, bădiţă, vină! www.dacoramamca.ro Nrul 1-2. 1908. LL'CKAFĂKUl. 13 Inimă de mama. VI. In zborul ei fără popas, toamna trecuse repede, iar spre plaiurile Mândreştilor s’abătuse suflarea de ghiaţa a iernii bătrâne. Pe dealuri, de-asupra in podgorii, in locul veseliei tomnatice, in locul chiotelor şi-a râsului vesel, stăpânea acum pacea adâncă. Podoaba verde a crângurilor se topise în sărutări arzătoare de brumă, cântăreţii osteniţi apucase zborul pribegiei; iar crâmile stăteau triste cu uşile zăvorite, jelind după dusele podoabe, în preajma cărora încolţise atâtea iubiri, de rostul cărora nu ştiau spune nime acum. Dar în serile acelea lungi, de toamnă târzie, liniştea dealurilor tot trăsăreâ din când în când de chiotele cari zburau de pe coastă, de ici de colo din prajma căsuţelor cari adăposteau feciori şi fete în şezători, ori de răsbuvnitul detunăturilor de puşti, care făcea să răsune valea până departe, vestind logodne şi nunţi pe cale de jucat. Şi-acum toţi ai satului aveau bună credinţă că în serile senine şi calde ale verii trecute, se plămădise multe iubiri prin tainicile ascunză-turi de verdeaţă, acum ţineau socoteală de-a-fir-apăr să vadă de se potriveşte răbojul toamnei cu cel al verii ispititoare. Până atunci se făcuse câteva nunţi, dar pe cât arătau socotelile, mai erau multe de pus la cale de-acolo înainte; şi cum în anul acela câştlegile erau scurte, părea că pe vale prea rar s’aude glasul de pistoale. Grija cea mare insă pe care o purtau, eră ceea a nunţii Voicului........ Flăcăii ţineau să joace mai degrabă la nunta vătavului drag de până atunci, fetele să vadă ce mândră din hora lor avea să fie noră Bogdăniţei; iar cei părinţi, cari tot trăgeau nădejdea încuscrirei cu Radu Potecă, ori cu Zamfira Răzăşului, să-şi ia grija şi să peţească, ori s’aştepte peţitori din altă parte. Dar din preajma celor două case graiul vestitor de pistoale nu se auzea...; ba dinpotrivă, fusese atâtea nunţi la rând, la cari Voicu şi Dochiţa Radului nici nu s’arătase_______ Că ceva trebuia să fi fost la mijloc, nu se mai îndoia nimeni, dar satul eră nerăbdător să (Fim). ştie tot şi astfel, din vorbă în vorbă, ziua pe uliţi, ori sărbătorile la nunţi; seara pe la şezători, la crişmă, în preajma beuturii, sau la biserică, în faţa celor sfinte, se şopteau multe, ba chiar multe de tot... Se vorbea de pildă, cu mult temeiu, că nu trebue să mai aştepte nimeni ca să joace degrabă la nunta Voicului, căci Bogdăniţa eră foc pe-ai casei Radului; şi cum să nu fi fost biata femee, când Sultana lui Potecă a umblat numai cu farmeci până i-a scos din minţi bunătatea de flăcău? Alţii dinpotrivă, puneau jurământ pe ce aveau mai scump că Radu şi cu Sultana lui nici nu voiau să li-se pomenească de încuscrire cu Zamfira Răzăşului. Se părea însă că nici o pricină nici alta nu era; ori mai bine erau amândouă, căci ştieau mai bine alţii cum cele două case steteau la cuţite. Aşâ şi trebuia să fie, îşi dădeau atunci cu părerea şi cei cari în adevăr ar fi dorit să nu fie astfel, pentruca dintre tinerii pentru care eră atâta vrajbă, să poată prinde unii ginere, iar alţi noră pe plac. Dar planurile periau repede; săreau alţii cu vorba şi spuneau că mănia cuscrilor n’aveâ să ţină mult, căci fata Radului fugise după feciorul Bogdăniţei şi nunta tot eră să se facă... ___ Ba nici aşâ n’aveâ să fie, căci fusese ochi cari văzuse toate aevea: Voicu furase fata şi fugise cu ea peste deal în satul vecin, la o soră a Bogdăniţei, de unde şi unii şi alţii se găteau să-i aducă cu alai de să le meargă vestea___ Mare le-a fos însă mirarea tuturor, când de »0 videnie* la nunta care se jucâ în sat, se pomeniră cu toată polatia celor care până atunci la dăduse atâta de vorbă. După mult zbucium şi alergătură cu cheltuială de vorbe şi risipă de lacrimi, logodna fusese sorocită pentru ziua aceea, o zi caldă şi senină şi cu un soare cum rar se întâmplă să lumineze pe aşâ vreme; iar leica Sultana care avea credinţele ei, acum eră bucuroasă,'cel{puţin de-atâta, de vremea dăruită de sus, in care ea vedea un semn de noroc pentru Dochiţa ei, care trebuia să lege începutul căsniciei tocmai atunci. www.dacoramamca.ro 14 LUCEAFĂRUL - Nnil 1-2, 1908. încă de dimineaţă cu chipul senin şi guralivă, cum rar se întâmplă să fie, a vorbit cu dulce tuturor, până şi lui badea Radu, şi de bun înţeles cu Voicu şi cuscra de peste vale, au lio-tărît ca schimbul inelelor să-l facă mai pe sară, iar până atunci să se ducă cu »băeţii* la nunta din sat... Ştia bine că vorbele toate, cari ajunsese până la urechile ei, nu făcuse numai ocolul satului, ci trecuse şi peste dealuri in vecini; Şi astfel în căsuţa bătrână, pe scăunaşul din faţa oglinzii, Dochiţa, cu obraz rumen şi cu privirea furată de cineştie ce visuri, steteâ aşâ cuminte, lăsându-se în voia »măicuţei«, care în ziua aceea având singură toată grija gătelei, începuse mai întâi cu împletitul cosiţei... Părul bogat şi npgru ca noaptea, desprins din inelul de lânişoară roşie, se resfiră o clipă căzând ca o undă de întuneric de jur împrejurul trupului tânăr. Prins apoi între degetele i Luchian : Păstor cu oi. şi de aceea ţinea să areto guriler rele şi inimilor pizmaşe cum casa ei erâ casă şi că pe Dochiţa, fata ei cea frumoasă, o mărită cu cinste ca şi pe celelalte toate__ Dar pentrucă fata Radului nu putea să plece la o nuntă, ca la orice horă de rând, şi mai ales atunci în ceasul logodnei, Dochiţa trebuia gătită, cum altă fată să nu fi fost vreodată. Şi pentru aşâ lucru de podoabă îi venise de sprijin leichii Sultanei fetele şi nurorile toate..., dar ea n’a îngăduit nimănui vre-o mână ori vorbă de ajutor.... Ştia că făureşte cea de pe urmă găteală de fată mare şi de aceea ţinea să vadă de-o ajută ori nu dragostea să-şi împodobească odorul aşâ cum îl văzuse deatâteaori în visul ei de mamă duioasă. mamei şi despărţit ca prin farmec în şuviţe strălucitoare ca mătasa, se încheagă în două gâţe împletite în şase, cum numai Sultana Radului ştiâ să împletească; iar când cununile de păr au fost gata, cu sfârcurile prinse în roşul firului de mătase, păstrată anume la icoane, mâinele cele cu grijă le-a potrivit deasupra frunţii şi le-a împodobit aşâ de frumos cu cele câteva flori de dumitriţe albe, încât toate surorile cari până atunci privise tăcute, se plecară şi o sărutară pe frunte hiritizându-o să trăiască___ Sultana n’a zis nimic____ S’a depărtat numai o clipă, şi-a privit odorul cu ochi galeşi, umeziţi de lacrimi iar în urmă apropiindu-se i-a sărutat fruntea şi ochii, dar mai ales ochii cei vinovaţi. Dela cosiţă au trecut apoi la îmbrăcatul straelor. www.dacoromanica.ro Nrul 1-2, 190S. LUCEAFĂRUL 15 Nici aici n’a îngăduit leica Sultana ca să s’a- mână şi cu un cojocel înflorit în cealaltă s’a- mestece cari va ... Sărea cu gura câte o fică propie de Dochiţa pen truca să i le potrivească dându-şi părerea cum pe Dochiţa ar prinde-o de iznoavă, căci de câţiva ani, de când ieşise de minune cutare fotă, alergă o noră să des- gata înflorite din mâna celui cojocar, nu le mai prindă de pe culmea cu strae anume prigi- îmbrăcase — fiind doar sorocite anume pentru toare ce îşi închipuia că-i stă soacrei la inimă, ziua de logodnă şi cea de nuntă...! dar nu nimerea nici una, căci fota cea mândră De mândre, nu mai aveau cum fi straele cu care trebuia să fie Dochiţa mireasă, numai acelea; dar se cunoşteau că fusese croite cu măicuţa o ştieâ unde-i. A scos-o din fundul câţiva ani mai înnninte... lăzii şi-apoi prinzând-o împrejurul fetei în in- Meşterul nu bănuise cât avea să crească fata cingătoare do bete alese se dă iar la o parte, de voinică şi-acum, pieptăraşul mai ales, nu se Luchian : Peisagiu. şi-o priveşte de jur împrejur să vadă cum ii şade fota aceea bătută numai în tir şi altiţe. I In valuri argintii strălucitoare de-ţi luau ochii, straiul prindea trupul supţirel de jur împrejur ca o apă scântietoare. — Doamne, măicuţo, meşteră a fost şi mâna aceea care a ştiut izvodi aşa lucru, luară vorbă unele din fetele şi nurorile mai în vârstă, în vreme ce s’alipeau lângă Sultana pentruca să privească spre fată cu aceiaşi ochi de dragoste. — Mare, mare meşteră o fi fost cea cu izvodul straiului, da ia luaţi sama că pe cea care a făurit mijlocelul ista, de să-l frângi într’o mână, tot n’a întrecut-o, grăiră nevestele celelalte mai tinere grăbindu-se să încingă cu braţele mijlocul fetei şi s’o învârtească aşa în semn de dragoste. — Meşteră, maică, şi una şi alta.. . şopti Sultana încet în vreme ce cu un pieptăraş într’o putea împăca cu sânii icei tineri, cari nu îngăduiau iilor să s’apropie la încheet.. . — Dar cu atât mai bine maică, să grăbiră tovareşele din jur să ia vorbă, văzând pe mamă neîmpăcată ... Pieptăraşul desfăcut puţintel are s’arate tuturor cămeşa cea mândră cu altiţe, iar cojocul i-o şedea şi mai frumos aşâ prins numai între umeri... — Fie ş’aşa, îngână Sultana în cele din urmă, cercând să-şi prindă fata dintr’o singură privire de sus până jos... Dar cum Dochiţa stătea gătelei şi nu prea, căci tot mereu se ’ntorceă să-şi arunce privirea spre uşă, Sultana abia atunci luase de samă că în pragul uşei deschise, răzimat cu umărul de uşor stătea Voieu şi priviâ cu ochi dulci, cu ochi arzători, cum mama soacră îi împodobiâ mireasa lui cea frumoasă. 0 clipă, mama stătu aşâ cu ochii mari de- www.dacoromanica.ro 16 LUCRAFĂKUL Nnil 1- 2,.1008. schişi ca de-o grijă venită pe neaşteptate şi privî nedumerită când la fata care steteâ dreaptă şi frumoasă fără să zică o vorbă, când spre flăcăul din prag care cu toată privirea lui dulce şi zimbctu! de pe buze, totuş părea eă-i spune... ca odorul acela, de acum înnainte crâ al lui, şi numai al lui... nimic. Ba chiar dinpotrivă, am să te chem să intri, să vii colea lângă Dochiţa mamii. Şi zicând se duse drept spre Voicu, care după ce păşise pragul steteâ pironit locului nedumerit, oarecum. Sultana îl apucă însă de mană, îndemnând, cu graiu abia tremurat şi înnecat de plânsul abia stăpânit... --,C‘ *:Sj- : Cottet: Doliu. ' r~3 O spaimă i se strecurase, ca fulgerul prin tot trupul şi în vreme ce inima i se băteâ cu putere deschise gura să strige străinului cu ochi lacomi să fugă, să plece din faţa Dochiţei care erâ numai a ei... Dar spaima de-o clipă se stinse într’un oftat adânc, uşnrător par’că, şi-atunci ochii i se domoliră, iar glasul tremură: — Şi-mi pândeşti la uşă ca un ... hoţ . . . Doamne, nu ştiu cum îmi venise ...; erâ să-ţi spun să pleci, să-ţi spun că nu-ţi mai dau fata..., dar acum uite m’am muet..., nu mai pot zice — Vino colea, Voicule, apropiete lângă fata mamei cea frumoasă; iar după ce-1 aşeză alături de Dochiţa, biruită de năvala unui zbucium cu lacrimi neostoite ... se lasă pe pat acoperindu-şi faţa cu mâinele... Nevestele din preajmă rămaseră o clipă însă nedumerite, iar apoi trecură împrejurul mamei cercând să găsească fieştecare cuvântul cel mai potrivit pentru împăcare... In vremea aceasta Dochiţa, fata mamei, se ţinu o clipă, stând dreaptă şi privind în neştire www.dacoramamca.ro Nrnl 1-2, 1908. LUCEAFĂRUL 17 Caricaturistul Iser în atelierul său. cu ochii mari şi umeziţi de lacrimi, dar înne-când-o fără veste un plâns, ascunse faţa în mâni în vreme ce capul şi-l pleacă uşor pe umărul flăcăului. Voicu îi prinde atunci mijlocul, şi cu vorbe pline de dragoste caută s’o liniştească. Dar cum furtunile acestea de obiceiu trec repede, Sultana se ridică şi făeându-şi loc printre fete şi nurori se ’ndreaptă spre tineri grăind cu dulce în glasul ei abia potolit: — Las’ maică, voi nu luaţi în samă... Aşa sunt eu ... plâng degrabă. Curg lacrimile, bată-le, de voe bună ca şi de năcaz... şi-acum de dragul vostru uite nu m’am putut stăpâni...; dar voi nu luaţi în samă.., Cum însă lacrimile steteau să-i înnece iar glasul, întinse manile amândouă şi apropiindu-se de tineri, îi îmbrăţişa sărutându-i pe amândoi. împrejur, nevestele toate râd cu ochii în lacrimi, iar din prag Radu şi cu Zamfira Răză-şului privesc cu sufletele mute par’că de o dulce înduioşare părintească. Şi-acuma, când toate neamurile vechi şi nouă plecase spre nunta care se jucâ în tăpşanul obişnuit al .horei, înnaintea tuturor mergeau singuri Voicu şi Dochiţa. Ţinându-se de mână, păşiau cu spor la drum în vreme ee graiul lor scăpat mai mult pe şoptite se înnecâ în râsul mângăetor al dragostei. După, ei la oarecare depărtare, veneau soacrele, încunjurate de neamuri şi dintr’o parte şi alta, iar în urma tuturor, Radu cu căciula adusă aşa pe-o sprinceană, cu cojocul între umeri şi cu mânile amândouă înfipte în brâu — ca întotdeauna când eră nuilţămit de rân-duiala treburilor puse la cale, — păşiâ rar şi apăsat arun-cându-şi privirea când înnainte spre »băeţi«, cum le zicea el tinerilor, când împrejur Ia gineri şi feciori, cărora Ie răspundea abia când şi când în cuvinte scurte şi apăsate ... Poeniţa aceea bătăturită de pe tăpşanul din faţa bisericei unde se juca de o\nce\u \\ova satului şi unde acuma fusese scoasă nunta la care se duceau toţi ai Radului, era depărtişor în susul satului şi alteori când leica Sultana trebuia să se ducă cu fata până acolo la horă, i se părea că nu mai ajunge şi se miră cum de nu se mai găsiâ şi alt loc mai la mijlocul văii, unde să s’adune tinerii la joc. Şi i-se părea tăpşanul urât şi nepotrivit, nu atât poate din pricina depărtării cât din aceea că eră chiar în poarta popii...; iar preoteasa, cum ridicase tocmai atunci fată mare, eră prea înţepată la vorbă şi prea-şi credea fată mândra satului... Acum însă măcar că nunta se jucâ în poeniţa cea cu pricina, totuş Sultana Radului a mers Iser: O bucureşteaDcă. www.dacoromanica.ro 18 LUCEAFĂRUL Nrul 1-2, 1908. bucuroasă, căci voia să iese in lume, voia să se înfigă în ochii tuturor, dar mai ales în ai preotesei şi să le spună, aşâ din privire, că tot ce vorbise pe socoteala lor fusese numai născociri... Când au ajuns, nunta eră în temeiu... Tăpşanul, altădată destul de larg pentru hora cea micuşoară a satului; acum stătea să nu mai încapă lumea adunată la nunta care avusese noroc de ziua aceea caldă şi senină. Hora mare sporită cu feciori şi fete chiar şi de prin cuini, şi-a dat repede cu gândul ce trebuia să facă. Lăsară tinerii să se prindă în hora săltăreaţă care tocmai atunci părea să se fi încins, în vreme ce ea şi cu toate neamurile tovarăşe se opriră î* gura văii, la marginea jocului. Singur Radu şi cu unu (lin ginerii mai în vârstă, au cutezat să răzbată până dincolo. Au aruncat câteva glume potrivite spre auzul flăcăilor cari purtau horă pe aproape şi-atunci două mâni se ridică în sus şi cei doi şăgalnici se strecoară Cottet: DoliO. satele vecine, îşi întindea jocul în sus, până sub gardul cel streşinit al bisericei, iar la vale spre gârlă până în malul apărat de sălcile desfrunzite, cari-şi plângeau crăngile despletite până la pământ. Intr’o singură parte numai, spre porţile cele cu cerdac ale popii, abia de mai rămăsese puţintel loc, dar şi acela era prins de lumea în vrâstă care priviâ tineretul din joc, cum şi de puzderia măruntă de copii, cari nu mai avusese loc în vârful gardurilor ori printre crengile copacilor din preajmă, pe unde tovarăşii lor cei mai îndrăzneţi stăteau acăţaţi ca nişte paseri uriaşe. Sultana, care dintr’o singură aruncătură de ochi prinsese toată aşezarea jo- binişor in largul cuprins al jocului. Aci se opresc o clipă, privesc cu dulce spre tinerii dragi ai casei şi-apoi cu paşi rari şi cumpăniţi se îndreaptă spre cealaltă parte a horei unde cu alte glume şoptite cam in taină, li se deschide iar drumul în cale. Românii noştri mulţămesc printr’un junghet de râs prietenos, şi-apoi ies de s’aşează printre tovarăşii de vârstă cari îi primesc bucuroşi făcând roată împrejurul lor. hiritizându-i după obiceiu, să le trăiască tinerii. Radu mulţămeşte într’o parte, mulţămeşte in alta, mai scapă şi câte-o vorbă aşâ din când în când spre părintele ca să nu zică c’ar fi ceva la mijloc între www.dacoramamca.ro Nrul 1-2, 1908. LUCEAFĂRUL 19 ei, dar ochii nu-i s’abat decât spre ai lui cei dragi din horă, ori cei rămaşi dincolo in marginea din gura văii. Simţia cum în sufletul lui de tată, năvăleau fel de fel de gânduri. Şi-ar fi vrut să-i fie înţelese aşa numai din graiul eel nnit dar săgetător al privirilor... Şi a fost înţeles şi de unii şi de alţii. Uăeţii s’au purtat aşa de mândru in jocul din nunta aceea străină, încât ochii tuturor erau De-acasă, Sultana lui Potecă, deşi nu plecase cu sufletul senin, totuş nici gând de duşmănie nu avea, de părerea lui Radu, ca să între în vorbă nu fu; dar spusese că de-a veni întâmplarea de sfat cumpănit, n are să fie tocmai ia aceea care să întoarcă spatele. Dar cum au ajuns la nuntă, ba una, ba alta, cumetrele şi finele, i-au şi adus veste de laudele vrăjmăşeşti ale preotesei, care spune tuturor că are ea bună nădejde că feciorul Bogdăniţei nu Cuttet: Doliu. aţintiţi numai spre ei ca şi când s’ar fi jucat nunta lor şi nu a altora; iar Sultana şi toţi ceilalţi n’au zăbovit mult acolo în marginea depărtată a horei, ci îndată cum s’a frânt jocul şi s’a deschis cale largă, au trecut cu toţii şi s’au aşezat pe aproape, in preajma preotesei, care stând la poartă, între fine şi cumetre se făcea că nici nu zărise lumea cea nouă care venise la nunta ce] se juca în poeniţa din faţa casei lor. Şi astfel, in ciuda popii, care ar fi vrut să nu dea nimic de vorbă satului, cele două mame cari până atunci, când se întâlneau, tot schimbau câte-o vorbă două, acum steteau înţepate fulge-rându-se numai din priviri ca nişte duşmance neîmpăcate ... logodeşto cu fata lor şi că chiar de-ar şi logodi, chiar de-ar face şi nuntă, traiu împreună tot n’au să aibă... Şi — acum s’o mai lase inima pe ea ca să privească cu ochi buni pe duşmancele Doehiţei, pe duşmancele odorului ei? Dar toată lauda preotesei, putea să treacă fără să fie luată multă vreme în samă... Furtuna stârnită pentru o clipă în sufletul cu grijă al Sultanei ar fi trecut repede... Să vede însă că inima ei fusese rânduită să tremure vecinie de grija norocului ce ursitorile sorocise odorului ei, căci pe lângă vorbele cele cu sute de tăişuri ce auzise, îi fusese dat şi de sus să vadă semnul vestitor nu prea de bine. Ziua aceea frumoasă, ca o zi de primăvară www.dacoramamca.ro LUCEAFÂRU1 Nrol 1—2, 1908. 20 senină şi caldă, dela o vreme, înspre sară, s’a schimbat ca prin farmec. Un vânt rece a început să sufle cu putere ridicând nori negri şi groşi dinspre munte şi mai curând de cum s’ar fi aşteptat oricine, picăturile reci de ploae încep să cadă din belşug împrăştiind lumea, care, în fuga spre adăpost, printre crâmpeele altor vorbe spuse în grabă, nu uitau să amintească şi de pronosticul vremii... Ea spunea lămurit că traiul celor cu nunta din ziua aceea, avea să fie dulce-şi senin până aproape de bătrâneţe, când trebuia să se abată apoi şi furtună grea în casa lor. Credinţa asta de altfel o purtau în suflet toţi cei cari plecau dela nuntă, dar nici o inimă nu tremură de grijă ca ceea a leichi Sultanei care în drumul spre casă se gândeâ, că dacă vremea aceea era semnul de sfârşit al căzniciei celor cu nuntă, apoi era şi semnul de început al băe-ţilor cari trebuiau să facă logodna chiar în sara aceea. Gândul cel vechili începu atunci să-i încol-ţască de iznoavă în suflet. Alta nu eră de făcut decât să mai amâne logodna pe altădată; dar cum în urechi nu-i răsunau decât laudele preotesei, se hotărî să lase toate în voia celui de sus, nădăjduind că măcar de nuntă şi tot îi va dărui cu zi vestitoare de traiul cel bun. Şi astfel chiar în sara aceea, din preajma căsuţei bătrâne a Potecarilor, răzbufniră glasuri puternice de puşti şi pistoale, cari, furate de vâltoarea furtunii, duceau vestea logodnei dela un capăt până la altul al văii. VII. Prisăcelul, cu munţi înalţi şi albaştri in fund, cu dealurile din preajmă coperite de hu-geaguri şi vii, cu casele mărunte şi risipite pe coastele domoale cari să prăvălesc până pe prundul mărunt al gârlei guralive, niciodată nu-1 găsiai urât, nici odată nu te-ai fi grăbit să te desparţi de el. Primăvara îţi eră drag pentrucă nici într’o parte nu înverziau codrii aşa de timpuriu, nici într’o parte nu s’arătâ pe coaste iarba mai deasă, mai verde ori mai împodobită în florile fragede cari umpleau cuprinsul de mireazmă. Paserile asemeni păreau că tot aici îşi găsesc locul cel prielnic, căci cele dintâi ciripiri de dragoste tot prin părţile acestea răsunau... Vara când codrii din zare momeau cu pletele lor pline de’ntuneric, când desişurile dealurilor chemau în freamăt domol, ori în glas duios de bucium, când în serile senine şi răcoroasă murmurul apelor se îngână cu cela al doinelor, al cântecelor aprinse de dragoste ori alean, tot prin partea locului ai fi vrut parcă să rămâi; iar toamna, când viile îşi; arătau toată podoaba bogăţiei lor, făcând atâta larmă pe cele dealuri unde în preajma crâmilor răsunau chiote de veselie şi străluciau focuri ochioase până noaptea târziu, asemeni nu-ţi venea să te depărtezi... Ba, ce e mai mult, Prisăcelul nici la timp de iarnă nu avea cusur. In urma toamnei cu podoabă de beteală galbenă aurie, povârnişurile se îmbrăcau repede, repede în albul curat al zăpezii; livezile şi hugeagurile păreau încărcate de floare, pe dealuri şi prin vii ademeneau epurii cu jocurile lor nebunatice; iar în amurg ori în răsărit de soare, din depărtări buciumă glas de lupi chemând spre inima codrilor la vânătoare. Astfel eră plaiul Prisăcelul ui şi astfel se deprinse să-l vadă toţi câţi crescuse şi trăise acolo prin partea locului. ... Acum însă, când vremea urâtă care se deslănţuiâ cu gând parcă să nu mai contenească, când în cuprinsul de pace şi tihnă stăpânea fiorul ernci năpraznice, iar sus pe pânza seninului, pe calea nepătată a soarelui prietenos, nori negri şi plini de întuneric se mâncau în goană de vânt; când codrii urlau în luptă pe moarte iar ploaea repede şi rece scăpată din vâltoarea înălţimilor, venea, veneâ mereu, că-deâ necontenit zile şi nopţi dearândul, iute, răpăitoare de parc’ar fi stat să desfunde pământul, prisăcenii se simţiau parcă streini, aruncaţi în părţile acelea aşâ ca de un vis urât... Simţiau că întunericul acela care îmbrobodise cuprinsul, le intră în ochi orbindu-i; furtuna care urla nebună le bântueâ sufletele, iar ploaea, ploaea cu picăturile ei reci, le îngheţă inimile... Dintre toţi însă mai doborîţi erau ai casei lui Potecă şi cei de peste vale, ai mirelui... Cu nădejde că vremea s’ar desbrobodi ca să dea rând şi altor zile mai frumoase, au tot amânat nunta dintr’o Duminecă în alta, până când, în cele din urmă, o sorocise în ziua de Sfânta Niculae, sărbătoare din care nu mai era iertat dealtfel nici de biserică să mai fie amânată. www.dacoramamca.ro Nrul 1-2, 1908 LUCEAFĂRUL 21 Şi ziua aceea se apropiese, nu-i despărţiâ decât numai o noapte de ea şi vremea se ţinea îndărătnică... Tot furtună, tot ploae cu întuneric şi tot cărări şi drumuri pline de noroiu; iar inima lei-ehei Sultanei, strânsă de grijă şi îngheţată de groază... Pe cât şi-aduce eaaminte, n’apucase niciodată aşa vreme moborită şi nici n’auzise aşâ bocet de vânt şi urlet de ape... Şi acum ii fusese dat ca pe cea din urmă fată, chiar pe Doichiţa, s’o mărite pe aşâ vreme care numai semn bun nu eră, numai a bine nu vestea ...! Intr’acele câ-tevasăptămâni, i-au călcat în casă mul te neamuri, fine şi cumetre cu plocoane şi mai ales cu hiriti-siri de noroc pentru cei tineri, dar ea nu ţine minte cine şi când a venit şi nici dacă a potrivit fiecăruia răspuns după cuviinţă şi obiceiu... Au fost în casa cea nouă Jşi atâtea şezători pentru claca miresei cu multe fete guralive şi cu spor la lucru; iar mirele de peste gârlă, cu glas vestitor d e pistoale, îi păşise pragul în fiecare seară şi dimineaţă aducând miresei şi celorlalte surate, cofeturi in năframă şi vin ori rachieaş dulce în ploscuţele cele noi legato numai în curele cu canafi; dar ochii Sultanei întunecaţi şi porniţi pe plâns, ca şi vremea de afară, nu vedea pe nimeni în lumina gândului de bine. Iar in sara aceea cu toată grijea ce-o a-veâ de gura satului şi mai ales de ceea a preotesei cu laudele mari şi pizmaşe, se gândea să treacă peste orice i-ar sta în cale şi s’amâe nunta în sărbătorile Crăciunului, după Bobotează, aşâ după-eum dorise ea dela început şi dupăcum ii spunea inima că-i bine. Şi astfel pe inserate, iese din căsuţa cea bătrână, undo de obiceiu îşi făceâ de treabă şi se duce de urcă scările la casa cea nouă, cu hotărîre să-şi spună cuvântul fără înconjur; dar intrată acolo în mijlocul tineretului vesel şi-a 1 urnei care numai încăpea aşteptând mirele să vină cu lăutari, gândul împotrivirei i-s’a topit în tainicul ascunziş al sufletului înecat într’un suspin adânc şi plin de durere... Doichiţa gătită mândru cum fusese şi atunci Cottet: Oarbă. www.dacoramamca.ro 22 LUCEAFĂRUL Nrul 1-2, 1908. în ziua de logodnă, frumoasă ţi veselă, stătea sus pe laviţă între suratele ei de mireasă. Cu un râs uşor abia înflorit în preajma gropiţelor din obraji şi cu ochii umeziţi în privirea de dragoste, ea aşteptă pe cineva, de bună samă că aşteptă, se gândi Ieica Sultana... Dar oare pe cine? Pe ea, pe măicuţa care sosiâ cu gândul s’arunce iar vorbele dureroase cu amânarea nunţei, ori pe Voicu, visul ei cel drag? Şi atunci cu inima muiată, cu ochii înpânziţi de o undă de lacrimi împăciuitoare, ar fi vrut să se ducă să-şi strângă fata la piept şi s’o sărute în semn de binecuvântare şi menire tot de noroc..; dar se opri căci de afară, furtuna domolită aducea pe aripile ei ostenite, glas de vioară şi frânturi de chiote, cari parcă se tot apropiau mereu... Mirele de peste vale, cu lăutari, cu neamuri vesele şi gălăgioase, s’apropiâ de cuibul cel care îi ascundeâ odorul dragostei. Radu care stăteâ acolo în casă, cinstind lumea, ca după obiceiu, cu vorba cea aleasă şi vinişorul cel bun, simţi la timp şi dădu fuga spre uşă, unde intâlnindu-şi pe tovarăşa lui de trai, plecară împreună să ’ntimpine nuntaşii cu voebună. Scoborîţi în bătătura largă, Potecă începu să chiue vesel şi în tropot mărunt să bată pământul, pe care cum îl atinsese îl şi simţise întărit, amorţit de gerul care se lăsase iute spre sară.. Cum însă afară eră întuneric de-a binele, şi baba i se rezleţise în clipa lui de joc şi bucurie, ridică mâna stângă cu mucul de lumănare în sus până pe de-asupra capului şi privind cu luare aminte prin negura deasă, îşi chema tovarăşa pe care o zărise ceva mai la o parte... — Vino ’ncoace măi babă, şi-om juca de bucurie, că uite Dumnezeu ştie ce vreme să gătească pentru nunta Doichiţei. - Şi zicând s’apropie de cuprinde mijlocul Sultanei cu dreapta în care ţinea şi plosca cea purtătoare de cinste, şi apoi prinse a răpăi pământul iar în bătăi mărunte, chiuind ca un voinic: lauzi ia..., iauzi ia, măi babă ia Cum mi-o bate la pingeli, De răsună cea podea...! Şi astfel, Potecă în joc de bucurie, iar Sultana purtată mai mult pe sus, se pomeniră pe coastă în tăpşanul de sub poala măstacănului bătrân, care după atâta zbucium, acum stăteâ cu crăngile plecate în jos, liniştit, ca într’o clipă de odihnă adâncă... Aci, ca demulte-pri, în atâtea clipe de senin sufletesc ori de furtună cu belşug de lacrămi, tovarăşii se opresc. Leica Sultana scăpată de prinsoarea braţului vânjos, răsuflă din greu şi se răzimă de tulpina albă a copacului, iar badea Potecă, ridicând lumina deasupra, întinde capul şi priveşte devale în golul scoborâşului, dincotro s’auziâ tot mai bine glasul nuntaşilor amestecat cu scârţiitul viorilor şi bâzăitul cobzei. Câteva lumini scăpărară prin întuneric, şi apoi bubuituri prelungi de pistoale şi chiuituri voiniceşti spintecară liniştea văii. Mulţimea ajunse la poarta Radului, dădu năvală urcând la deal: iar voinicul care-şi jucase baba până atunci, le sare în cale fără zăbavă. Dintre gurile mari şi bogate, cari se ’ntreceau din tâlcuri şi hiritisiri, ceea a lui Sava Răzăşul, părea să le întreacă pe toate... Cum a dat cu ochii de Potecă, cea dintâi vorbă pe care i-a aruncat-o. a fost tot in pofida leichei Sultanei. — Şi aşa cuscre Radule, s’amânăm nunta şi alt cbip nu...?! Tii, ce avem să mai jucăm, Doamne, şi numai în ciuda cuscrei, Sultănichii, ca să mai plângă aşâ o teacă... Zicând, trage un chiot, iar apoi prinzând pe Radu pe după gât c’o mână, cu cealaltă plescă-neşte din degete, făcând semn ţiganilor să zică tot mărunt şi îndesat, aşâ cum ştiau că-i place lui, iar din gură bâzăe ţinând hangul şi îndemnând : Zii mâi, zii!.. Zii aşh şi iar aşâ ... Că-i mireasa frumuşeii Zii măi, zii! . In urma lor se prind şi alţi voinici şi brâul se lungeşte până când cei din frunte ajung sub poala măsteaeănului, unde Sava zărise pe soacra cu pricina. Aci, cu gând s’o prindă la mijloc, duc jocul împrejur şi ’n tactul mărunt al bătăilor răsună iar glasul cel poznaş: Zii măi, zii!.. Zii mereu, mereu, mereu, Să se prindă soacra ’u joc !.. Zii mereu, zii mâi zii!.. Dar când s’apuce pe leica Sultana şi s’o prindă in joc, potrivit cântecului, ia-o de unde nu-i! Ţinând samă de datina veche, mirele şi toţi vedraşii lui trebuia întimpinaţi în pragul uşei cu vorbe bogate şi anume alese ca pentru nişte cinstite feţe mari ce erau, dar mai ales cu www.dacoramamca.ro Nrul 1-2, 1908. LUCEAFĂRUL 23 plnscuţe burduhoase pline tot cu tămâios şi acrişor de poamă coarnă... Cum badea Radu, prins în fierturile jocului, uitase de obiceiu şi de tot, leica Sultana care ţinea samă de toate numai să fie nunta spre bine şi noroc, se strecurase binişor printre nuntaşii grabnici la joc şi dăduse fuga să nu lipsească dela datorie, şi-acum din pragul uşei, cu un ginere guraliv la dreapta, iar în mână cu plosca purtătoare de cinste şi veselie, steteâ privind negura de lume, care dupăce frânsese jocul, furnica să găsească pe soacra prieinata vedrelor din sara aceea. Şi cu luminările ridicate în sus umblau ei căutând şi nu prea, în vreme ce Sava, jucând singur în ţârăişul viorilor purtând într’o mână lumina care clipiâ sfârâind, iar în cealaltă, plosca de socru, băteâ mărunt cu talpa în pământ, chiuindu-şi solia: Foae verde şi-o sipică Rostul vedrelor se strică T)e nu joacă soacra mică. Şi-apoi foae de păsat. Joc mărunt şi îndesat. N'aro haz de nu i jucat Şi de soacra mânioasă Mânioasă inimoasă Şi de fete prea duioasă!.. Zii mereu, zii măi, zii!.. Şi astfel într’un târziu, când aburea tot de sudoare, face semn cântăreţilor s’o zică înainte, iar el s’abate spre căsuţa cea bătrână şi strigă: — Cuscra, să iasă cuscra la iveală, căci altfel, uite pe cinstea lui Sava Răzăşul, că nunta rămâne numai atâta cât s’a jucat până acum; şi pe legea mea c’o fi păcat de lacrimile miresei!... — încoace, cuscre, încoace ţi-i paguba, s’aude atunci un glas dinspre casa cea nouă. Sava se ’ndreaptă iute într’acolo şi din câteva sărituri se pomeni în faţa socrilor de mireasă cari l-aşteptau cu ploscuţele pline cu vin de cel bătrân, de când era badea Radu flăcău. i Atunci ploştile se ciocnesc, iar gurile pornesc: — E he, bună dimineaţa la socrii cei de mireasă! Bine v’am găsit sănătoşi Şi de oaspeţi bucuroşi!.. — Mulţumim Dumneavoastră cinstite feţe drumeţe, mulţumim de cuvântul cel bun; Iar până satnă ne-om da De ne e pe plac ori ba Pe sosiţi a ospăta. Samă trebue să daţi Ce umblaţi Pe la noi ce căutaţi ? .. . — Ce umblăm, ce căutam Samă n’avem să vă dăm Până ce soacra n'o jucăm!.. Răspunsul lui Sava, ticluit anume, şi în afară derostul zicătorilor dela vedre, făcu pe leica Sultana să se adăpostească în spatele Radului, cu gând să se strecoare în casă, dar n’avîi vreme, căci posnaşul de Răzăşu o prinse repede de mână şi cu toată împotrivirea, scoborâră scările în bătătură, unde încleştată de mijloc trebui să se dee jocului, in vreme ce Sava îşi începu iar chiuiturile: ... Zii măi, zii!.. Joacă soacra şi-i ciudoasă Că-i pleacă tata din casă; Joacă, joacă şi nu prea Că i-i ciudă după ea !.. Zii mereu, zii măi zii!. . Şi în ţârăitul răguşit al viorilor, Sava bate pământul în ropot mărunt, gătindu-se să înceapă alt rând de strigături; dar simţind că tovarăşa-i de joc se cutremură de plâns, se opreşte şi ducându-i lumina drept în faţă ia vorbă de pace: — Lasă cuscră, nu mai face atâta inimă rea, căci, Doamne, ce mai vedre o să jucăm şi ce mai nuntă o să durăm... Are să se ducă şi vestea, nu alta... Dar văzând că soacra cea duioasă, nu-i ia vorbele in samă, îi desprinde mijlocul şi tre-cându-i în faţă o întreabă domol: — Şi nu crezi, cuscră, că are să ne vie Sfântul Neculai cu barbă albă şi vreme frumoasă? Ia uită-te la mine! Şi zicând ridică mânile de-şi resfiră intr’o parte şi ’ntr’alta pletele negre cari erau înflorite în albul fulgilor strălucitori de zăpadă. — Ce-i asta cuscră, nu-i podoaba Sfântului? .. Zii măi, zii, Zii mărunt şi... Dar când dădu chiotul şi se ’nvârti ca să apuce cuscra de mijloc, cuscra nicăiri, pierise ca prin farmec... Chiote puternice şi pocnete de pistoale răs-bufniră atunci din bătătura Potecarilor; iar tineretul, năvălind tot afară, brâul vedrelor cu Sava ghiduşul în frunte, se ’ntinse până pe departe încingând la mijloc până şi mesteacănul, moşneagul cel alb din tăpşan, care în podoaba sclipirilor de ninsoare râdea de bucuria nunţii cu noroc. loan Ciocârlan. www.dacoramamca.ro 24 LUCEAFĂRUL Nrul 1-2, 1908. Sonete. ii. De câteori în nopţile de vara Cin vis curat le poartă ’n lumi senine, De uiţi pământul, cum te uiţi pe tine, Şi par’ c’ai vrea să nu te găseşti iară. Iar visul drag cu mi-1 trăesc în mine... Ce îngeri veseli sufletu-mi furară, De-1 poart’ acuma ’n a luminci ţară Şi să privesc în urmă nu-mi mai vine?... O visul meu, lumina mea curată, Norocul peste lumi aripa-şi tinde, Când doamna ta în cale mi s’arată. Şi soarele mai mândru să aprinde, Când cea de-apururi binecuvântată S’apropie şi mâna îmi întinîe! IU. Aleşii lumci noastre azi să cânte, Innalţe-să pierduţii în uitare, Şi toţi, cari au gemut în aşteptare, Cu laur fruntea lor să-şi învestmânte. Prin tine, luminoasă arătare, Azi lanţurile nopţii reci cad frânte Şi sufletul purcede să s’avânte Spre alte zări, în lumi cu veşnic soare. Străbate în adâncurile firii Şi zmulge din comoara ei bogată. Cum mă înnalţă farmecul iubirii... Atâta fericire porţi de-odată Cum poartă ’n sân parfumul, trandafirii. Şi nu tresai tu, humă ’ntunecată?... I. (J. Soricu. Să nu te mire ochi-mi uzi, minune, Atâta dor în taina nopţii moare, Şi-atâtea lacrimi poartă ’n ochi o floare, Când raze calde vin s’o încunune. Iar tu-mi răsai duioasă, iubitoare, — Un vis frumos din bazmele străbune... O, nu-i iubire! E o rugăciune Ce m’a ’nîrăţit cu tine, dulce soare! De-am tresărit uimit de-a ta lumină, Eu nu ’ndrăznesc să te privesc în faţă, Când ceru-mi înorat să însenină. Azi alte drumuri dorul meu învaţă, Pornitul val în larguri să alină, Şi ochii tăi mă chiamă la viaţă! www.dacoramamca.ro Nrul 1-2, 1908. LUCEAFĂRUL 25 Scrisori din Paris. i. Pictorul Charles Cotlet. Trimit astăzi câteva fotografii după tablourile lui Cottet cum şi o biografie şi însuş portretul pictorului. Cottet s’a născut în Puy. Terminând studiile liceale, s’a consacrat cu totul picturei, deşi se simţeâ binişor încercat de frigurile poeziei. Cel dintâiu maestru al lui Cottet a fost M. Maillard, în a cărui şcoală insă, pictorul nu se răbdă multă vreme; nu se simţeâ în stare a se mai supune la nouă examene. Se refugiază în atelierul lui Roii, unde nu se opri mai mult de trei luni. Lecţii, corecturi şi îndrumări directe nu primea, aşa zicând, dela nimeni; Puvis de Chavannes cu sfaturile sale înţelepte şi părinteşti, cu spiritul său luminat, avu totuş o mare influinţă asupra lui Cottet pe vremea când acesta se încerca tocmai la peisagii. Primul său »Salon« a avut loc în 1889 când se afla deja stabilit la Camaret în Bre-tagne, care îl răpise spre a-1 păstră întotdeuna, căci în contemplarea mărei, cerului şi stâncilor ei, tresărise el din adâncul sufletului. Micul port Camaret cu bărcile lui de pescari tremurând în »Razele do sară«,r cu apele lui oglindoase, l-a făcut par’că să descopere o nouă Bretagne, i-a arătat cerul şi marea sub alt aspect: o vedenie neaşteptată. Bretagna îl atrăsese mai întâi prin farmecul ei şi prin melancolica măreţie a peisagiilor maritime. Ea îl cuceri în urmă, cum cucerise pe atâţia alţii, prin pitorescul aspectelor, al moravurilor şi costumelor, prin ciudeţe-niile şi, in sfârşit, piin exotismul, pe care artistul îl căutase prin Algeria, Egypt şi Olanda. Ceeace in prima linie îl interesează pe artist in Bretagna, este viaţa acestor fiinţe, lui necunoscute, pe cari le vede în raport cu natura şi cu decorul lor de mici căsuţe, de porturi strâmte, de bărci şi de pânze, cu veci-nicul ison al mărei şi al cerului. Cum Millet zugrăvise luptele ţăranului cu glia şi cu veacul, Cottet, după mulţi alţii, dar în chip original, zugrăveşte luptele marinarului cu valurile. Dar in luptă el nu e impresionat de acţiune; spiritul său generalizator dispreţueşte epizodul; sufletul său contemplativ, ca însuş sufletul breton, înclină prea puţin Ia dramă. El vede mai ales pateticul şi impresiile sale sunt potrivite caracterului local al acestei rase: resemnată, tăcută, primind cu un amestec de fatalism şi religiositate, loviturile grele ale soartei şi învingerile necontenite ale vecinicei duşmane. www.dacoramamca.ro 20 LUCEAFĂRUL Nrul 1-2, 1908. Mai toate tablourile lui de acolo, au titlul generic »Au pays de la mer* dat fiind decorul nelipsit al mărei şi al cerului. Frumoase şi foarte des reproduse sunt «Doliurile* sale: un grup de două femei, o mamă cu o fată tinără, o bunică cu o copilă... răzimate una de alta, căutând un sprijin în desperarea lor. Sunt două dureri: durei ea fiicelor, n surorilor, a logodnicelor; durerea care pătrunde in inimile fragede, pustieşte, răstoarnă şi zdruncină întreaga fiinţă. Cealaltă e duterea mamelor, durerea resemnată a celor rari au mai suferit şi altele. Keniuiiife mai sunt tablourile sale cu »copii morţi*, »oameni din Ouessant veghind un copil mort.* lntrebându-1 odată de origina tipurilor sale, Cottet îmi răspunse cu privirea pierdută în zare, spre lumea aceea cernită: Celţi, Bretoni, Francezi: ce ştiu eu? Sunt înainte de toate oameni »de pe ţărmul mării*... Aşadară marea e cauza principală a suferinţelor lor, precum tot ea e şi condiţia existenţei lor. Marea le îndrumă paşii la tineri şi bătrâni; ea împăengineazâ privirea «logodnicelor* ; ea a arămit feţele celor «trei căpitani*; ea adună în «cârciumi* zgomotoase femei şi bărbaţi, fete şi flăcăi, cari, în beţia alcoolului şi a dragostei, caută să-şi uite de primejdiile zilnice;... marea ii adună şi la slujba bisericească şi pentru mare se aprind luminile pe mal ca nişte faruri misterioase şi se aprind cu miile la altarul Preacuratei. Şi tot marea, marea străvezie, marea întunecată, marea verde, marea albastră, marea liniştită şi marea furioasă e şi obiectul cultului pictorului Cottet. El o cunoaşte şi o iubeşte ca un vechiu marinar. O lucrare excepţională în opera, chiar şi in generaţia sa, este renumitul tablou : le «Kepas d’adieu* (prânzul de adio) dela muzeul Luxemburgului (Mus6e du Luxemburg). Această compoziţie e concepută în forma unui triptic (trei părţi). In mijloc prânzul de despărţire; în jurul mesei sărace sub lumina care se revarsă plină şi puternică pe feţele îngândurate, nici o mişcare, nici un semn exterior de înduioşare; dar grupurile se adună; logodnicii se apropie unii de alţii, femeile gânditoare întind bărbaţilor obrajii nevinovaţi ai copiilor, iar mamele, cari au mai luat parte la atâtea despărţiri fără reîntoarcere. — par pierdute cu gândul departe, pe tărâmul visului şi al amintirii... Atunci unul din aceşti aspri marinari, un pescar bătrân, se scoală şi-şi ridică paharul, şi din gestul lui ii pricepi cuvântul: »au re-tour!«, işi închină paharul «Reîntoarcerei*! Şi fondul, prin geamlâcul larg in noaptea albastră şi adâncă, e iarăş linia nesfârşită a mărei. La stânga iată-i pe «cei cari au plecat* grămădiţi la sosirea luntrei legănate, în noaptea pe care zorile n’au risipit-o încă. La dreapta «cele cari rămân*!. Acesta e unul dintre cele mai rău şi te tablouri ale pictorului Cottet şi din toate părţile lumei civilizate vin iubitori de artă să-l admire la muzeul Luxemburg din Paris. Tablourile maestrului sunt de altfel răspândite şi ele pot fi admirate in muzeele din: Bruxelles, Anvers, Muncben, Carlsrulie, Diissel-dorf, Viena, Veneţia, Padova, Helingfort şi chiar în Filadelfia. Prin toate operile sale, Cottet ne dovedeşte că nu trebue s’atingi pământul decât pentru a-ţi luâ un mai sigur avânt. Trebue să cunoşti, să înţelegi şi să iubeşti realitatea dinprejur, căci realitatea este adevăratul izvor nesecat de măreţie şi de frumseţe sinceră şi expresivă. O. dc Cozniulzn. www.dacoromanica.ro Nrul 1-2, 1908. LUCEAFXRUI. 27 Dela in. Când iubeşti, dragă prietine, nu-ţi mai e de ajuns numai fericirea ta singură, te doare pentru durerile altora, cărora le-ai deschis porţile sunetului tău. Sunt tot acela dela începutul venirii mele aici, dar cu cât mă uit mai de aproape şi mai cu luare aminte la viaţa ţăranilor mei, cu atât descoper mai multe tragedii, Şi să nu crezi c'am să-ţi povestesc de cine ştie ce ură adâncă, de cine ştie ce sărăcie mucedă, de cine ştie ce boale netămăduite fie care se sting. Acestea sar în ochii oricui, acestea se pot îndreptă într’un viitor de dragoste şi de dreptate, acestea mişcă şi pe sufletele mai împietrite... eu vreau să-ţi spun însă de durerile zilelor de sărbătoare, de durerea mută ce pare a trăi numai o clipă în mijlocul zimbetelor, în mijlocul cântecului lăutarilor, in mijlocul veştmintelor de sărbătoare, in lumina veselă a soarelui de primăvară. Ieri am fost la nedee. Fireşte că nu poţi şti ce-i asta — e hramul bisericii din satul vecin — lumea din împrejurimi se adună ca la cea mai de seamă petrecere pe care o are. Dupăce s’a isprăvit cu prânzul întru pomenirea celor morţi, a început jocul. M’am dus în mijlocul horei şi-ţi spun drept că-mi uitasem de mine, privind lanţul acela de tinereţe ce juca şi el în jocul tuturora, ce săltă, se strângeâ şi se de-stindeâ în cântecul lăutarului. Cetiam atâta putere sălbatică, în feţele acelea arse de soare, umezite de sudoare, că mi-se părea c’ar vrea să răzbiască pământul cu ropotul picioarelor lor. Erau în starea de veselie in care te pierzi, nu mai vezi şi nu te mai gândeşti la nimic, ci te laşi orbiş în voia puterilor oarbe din tine, ca luptătorul ce nu mai e conştient de el în iuruşul atacului. Şi mi-au plăcut, mi-au plăcut că-i văd ridicaţi deasupra grijilor şi năcazurilor, pierduţi o clipă în veselia lor, cum ne pierdem noi în înţelesul unei opere de artă. în jurul horei se mişcă lumea ca un furnicar. Şi am văzut în această lume, care se mişcă pe margini, învăţători tineri cu seriozitatea voită întipărită pe faţă; logofeţi de moşie bătându-şi carâmbul cizmei cu coada biciului răsucit în mână; băieţi de prăvălie, îmbrăcaţi în negru, ţară. , ce aduceau cu ei din oraşe un aer de ridicolă importanţă; preoţi potoliţi ce binecuvântau in treacăt vr’o bătrână; băieţi de liceu cu haina de uniformă descheiată; seminarişti cu fireturile bătătoare la ochi pe gulerul de catifea; un sergent major razi mat ţanţoş în sabie... un alt popor decât acela al jucăuşilor mei. Şi nici unul din acest alt popor nu juca. Nu putea, nu vrea, nu se cădea... dar nu jueâ. Şi în jurul lui mame jumătate ţărance, jumătate cucoane, cărora li se sărută mâna cu toată ceremonia; neveste tinere invălite în bogata broboadă de borangic, ce cădea până la pământ; fete cu oprege ţărăneşti şi cu hăinuţe cusute în oraşul «boierilor*, cu pălării, cu umbreluţe, cu strângerea silită de buze a râsului şi vorbei prefăcute. Am tras cu urechea şi am prins cuvinte neobişnuite, însăilate fără nici un Dumnezeu în curata limbă ţărănească, pe care m’aş fi aşteptat s’o aud. Nu ţi le mai spun, fiindcă ori ar trebui să râzi prea mult, ori să nu crezi, ori să te scârbeşti. Şi deodată tot poporul acesta pestriţ la vorbă şi la port, dacă nu şi la suflet, să răzleţeşte, se . alege par’că s’ar fi ferit de atingerea cu sălbă-tăcimea. şi se face ciopor în marginea tăpşanului într’un colţ dintre grădini. M’am dus şi eu acolo. Jucau. Să fi văzut, dragă prietine, cu ce plecăciune de oameni purtaţi prin lume poftiau tinerii învăţători pe «domnişoare* la joc, să fi văzut cum îşi subţiau buzele băieţii de prăvălie pentru ca să poată scoate un «mersi* cât mai cuceritor, să fi văzut cum îşi plecau «domnişoarele* mulţămite capul, cum îşi legănau logofeţii de moşie trupul în joc in figuri de mlădioşie şi de eleganţă ... n’ai mai fi putut răbda să stai acolo, te-ai fi dus înapoi iar la haiducii de alăturea, ce purtau aproape pe sus fetele în hora aceea nebună, încurcată, mare, in care nimenea nu se gândiâ la el şi nu vrea să fie mai mult decât era. Vedeam limpede înaintea mea cum se prăbuşeşte o lume senină, simplă, curată, pe care o viaţă de veacuri o îmbracă intr’o poezie aşa de înălţătoare şi cum răsare înaintea mea o lume nouă, în vorbă şi în port, în suflet şi - în deprinderi, o lume care nu apucase încă să se desăvârşească in noua ei alcătuire şi care tocmai www.dacoramamca.ro 28 LUCEAFĂRUL Nrul 1^-2. 1908. pentru aceea se înfăţişă în urâţenia întocmirilor noi, prefăcute, lipite cu bucăţi adunate de pe toate vânturile, şi care nu s’au putut îmbina. în jurul horei acesteia se adunaseră ciopor fotele de ţăran blânde, aşezate, devenite deodată prea serioase, pentruca să privească cum joacă de frumos »boierii*. Şi iată că din cioporul acesta se desprinde un chip bălai, blând ca de înger, neştiutor, cu ochii albaştri, nevinovaţi ca de miel, cu zimbetul copiilor când primesc jucării, cu trupul subţire, tânăr, fraged şi se prinde plecându-şi uşor capul înlr’un gest de desăvârşită mulţămire în hora «boierească*. Albul cămeşii ei şi salba grea de argint izbea ochii in mijlocul borangicului galben şi salbelor de aur dimprejuru-i. A fost o clipă de surprindere obştească. Şi deodată se desprinde dela locul lui din horă cel mai chipeş logofăt de moşie, îşi izbeşte cu nuiaua carâmbul dela cizmă, se azvârle şi se prinde in dreapta fetei; dar nu-i apucă mâna-i, ci mâna vecinei ei din stânga. O uşoară impinsătură cu spatele, un arcuş de vioară al lăutarului, un pas mai departe în horă şi fata, alungată cu sila, rămâne cu mânile lăsate în jos, albă de zăpăceală, de ruşine, stană de piatră lângă tovarăşele ei, ce nu-şi putură ascunde o uşoară exclamaţie ... 9*5= Ei, ştii, ţăranii socotesc ca o ocară nemaipomenită să te desprinzi de lângă o fată din horă, dar să desprinzi, să alungi o fată din horă, pentru asta nu se află măsură, pentrucă asta nu s’a întâmplat niciodată. îmi veniâ să mă duc s’o iau de mână să mă prind cu ea lângă celce o izgonise şi trebuia s’o fac, dar m’nm zăpăcit eu însu-mi, am lăsat să treacă clipa când trebuia şi pe urmă n’am mai putut. M’aşteptam să văd răsărind din pământul care răbda ocara şi mâhnirea mută, un flăcău cu braţe tari, să-l zguduie de piept pe mântuitorul cinstei horei boiereşti, m’aşteptam să văd venind un răzeş cu părul cărunt, cu obrazul aspru şi să-l scuipe în faţă pe cavalerul hunei bune. Dar n’a venit. Şi fata s’a depărtat uşor, plutind par’că pe pământ, cu ochii rătăciţi, cu un suspin întretăiat, înecat in frica de a nu se face şi mai rău de râs. Am plecat posomorit şi trist, îmi bătusem mult capul altădată să văd cum răsărise aristocraţimiie, oligarhiile în mijlocul popoarelor de păstori din vechile vremuri întunecate... Acuma vedeam limpede... aşâ de limpede că m’am cutremurat. G. C. loncscu. Cronica. Anul nou în viaţa literară. Sunt obişnuite schimbările şi surprinderile aduse de anul nou în lumea literară. Acesta e prilejul când sperauţele cari au licărit timide in cursul unui an cer cuvânt, iar avânturile fără noroc se sting în prăpastie. în acest timp >se strâng rândurile* ' şi răsar nouă reviste literare, cari vor «să umple un gol simţit«, — iar altele apun, sau se premenesc. Să aruncăm o privire asupra schimbărilor din acest au şi cu cumpătul liniştit al cronicarului să le arătăm cetitorilor noştri. »Floarea Darurilor*, revista dlui Iorga, după un an de apariţie, «trece iu coloanele militante ale «Neamului românesc* cu care se confundă*, — deci e sistată. Această revistă a dlui Iorga nu şi-a putut croi un drum mai larg în păturile cetitorilor noştri. Lipsită de orice notă de actualitate, dând mai mult pagini de traduceri, sau de foliilor, iar uneori «rânduri uitate din literatura noastră veche*, — «Floarea darurilor* nu putea să-şi cucerească un număr mai însemnat de cetitori. în viaţa literară astăzi e o mişcare febrilă, numărul scriitorilor noştri s’a înmulţit, producţia lor se înfiripă din vârtejul emoţiilor zilnice şi poartă pecetea frământărilor cari astăzi stăpâ- nesc sufletele. E firesc deci ca şi cetitorii să prefere scrisul acestor zile şi numai puţini să se apropie de pagini străine, sau să aprecieze bucăţile literare ale unei lumi uitate. Probabil această convingere a îndemnat pe dl Iorga să se îndrepte din nou «spre actualitate* şi să-şi reia activitatea întreruptă în urma despărţirii de «Sămănâtorul*. Astfel «Floarea darurilor* încetează după un an de muncă. Paginile acestei reviste cuprind, alături de articolele dlui Iorga, spicuiri frumoase din literatura poporală şi un număr bogat de traduceri din autori străiui. Credem a nu păcătui, când spunem acum la încheierea revistei — că aceste traduceri au fost de multeori lipsite de cuvenita trudă migăloasă a adevăraţilor artişti, şi au fost înjghebate de condeie tinere, uneori cu greşuri jignitoare. Numărul prim din «Neamul românesc* în noua lui înfăţişare ne aduce şi bucăţi literare, din cari remarcăm frumoasa poezie «Glasuri sfinte* de C. Rotică. Ne pare rău că pentru desenurile pictorului Stoica nu putem aveii cuvinte de laudă. »Viaţa literară ţi artistică*, a fost cedată de dl Chendi dlui Virgil Cioflec şi va apare în curând www.dacoramamca.ro Nnil 1—2, 1908. LUCEAFĂRUL 29 După apariţie vom vorbi de această revistă a!e cărei pagini vioaie s’au cetit totdeauna cu interes. Fortissimus vir, hunul domn profesor Mihail Brago-mirescu şi-a trecut prin nou botez udonrorbirite*, cari dela Anul nou intră în perioada »eritiea« şi astfel vor purtă titlul de «Convorbiţi critice». în numărul prim al «Convorbirilor» în noul ipostas, ni se da caiicatura celor 17 colaboratori «din cercul convorbirilor critice», pe cari iscusinţa dlui lser ni-i prezintă în atitudini admirabile. Remarcăm alături de caricaturile poeţilor Tătârăscu şi D ragos I a v, chipul încruntat şi sănătos al dlui director. So înţelege că în acest număr ni se dă o revistă critică a anului răposat, ni se desfăşură frumoasele nizuinţi ale trecutului, ni se arată gândurile ce vor călăuzi viitorul. DI Dragomirescu ne desface cu gestul de ntulţămire al unui fericit paterfainilias lada de zestre a acestui «cerc», no duce de mână zimbitor, ne iartă ignoranţa vinovată şi ne arată cu toată bunăvoinţa «bogăţia de temeiuri». Să-l urmăm în acest cercle şt să ne spălăm cu isop păcatele neştiinţă. Iată cercul: «scriitor cu inspiraţia primitivă: Dragoslav»; «scriitori de un classicism naţional: Baltag, Bănăţeanul»; «poeţi graţioşi: Frollo, Mândru»; «critici sistematici ca mine»; «talente universitare: Tătărăscu, Paleologu, Ana»; «alţi poeţi ca Stamatiade, Donar Munteanu, Demetrius, lrena Mohor»... Să ne ierte dl profesor, dacă nu-1 urmăm mai departe. Suntem cam obosiţi deocamdată. Prea multe «somităţi» iubite domnule profesor, sa ne scuzaţi, dacă ne-am încurcat puţintel... Suntem învinşi şi asi-gurându-vă de «simpatiile Ardelenilor», pentru descoperirea acestei «bogăţii de temeiuri», vă dorim an nou fericit! înainte de a ne cufundă în obscuritate, încă o rugăminte. DVoastră ştiţi că în ajunul morţii e obiceiul creştinesc să se împlinească asemeni rugăminţi... Binevoiţi, va rugăm «sistematice» Domn, a ne spune în numărul proxim: la care librărie se pot cumpaiâ operele complete ale «somităţilor». Făcându-ne acest bine aţi împlinit o datorie de bun creştin şi aţi dat un prilej de pocăire atâtor vinovaţi. Până la răspunsul DVoastră, nu i aşa că ne îngăduiţi să ne bucurăm şi noi de această vale a plângerilor?.. Ne veţi da voie să reproducem şi câteva rânduri din admirabila fabulă ce publică maestrul Cara-giale in acest număr al eminentei DV. reviste: «Un bou, ca toţi boii puţin la simţire, «în zilele noastre de soart’ ajutat... «învăţa la şcoală cartea de cetire •Şi ajunse boul un bou învăţat... «Mare lucru ’n lume e şi ’nvăţătura! «Ţine loc de multe, chiar şi de talent... «Printi'o bună şcoală rafinezi natura: «Din viţel poţi scoate un bou eminent». Ce adânci şi pline de îuţeles simbolic sunt aceste rânduri, domnule director! Ascultaţi cum cad grele, ca o osândă de sus: «Un bou, ca toţi boii puţin Ia simţire»... Ne despărţim cu oarecare jale de «Convorbirile critice» şi trecem mai departe. Celelalte reviste din România nu prezintă nici o schimbare deosebită. » Viaţa românească« diu Iaşi continuă să apară în cadrele programului bine lămurit du pâTiăJţaeum, grupând cele mai puternice ta- lente dintre scriitorii vechi şi noi; »Conrorhiri literare» urmează drumul croit de noua conducere. Tot astfel şi »f>ămănătomU care în «toastul de anul nou» vesteşte cetitorilor un început «a pornirii de războiţi* împotriva «purtătorilor de boale literare». Alături de aceste schimbări să remarcăm şi cele petrecute in mediul nostru mai modest. Dintre revistele vechi >Ţara noastră« desfăcuudu-se, in urma multor procese, de sub ocrotirea «Asociaţiuuii», prin depunerea cauţiei necesare, a devenit revistă politică-culturală sub conducerea unui comitet. Şi-a schimbat formatul, şi-a îmbogăţit coloanele şi se adresează nu numai ţărănimii, ci tuturor păturilor de cetitori. Socotim de utilă aceasta revistă care aduce iui spirit de îndrăzneala şi o judecata critică mai respicată. O recomandăm cu toata căldura cetitorilor noştri I.a Budapesta va apaie »Familia română« sub conducerea dlui L Bolcaş, redactor la «Lupta». Cuno-când greutăţile de cari se ishesc şi revistele literare mai vechi, — ne îndoim de râuşita acestei întreprinderi. încrestând în acest răvaş şi »O axe ta de Duminecă» cu reclama de puţin gust a noului redactor şi amintind incolora »Foaie ilustrată« — «adaus ilustrat la «Poporul roniâu» am dat până in mici amănunte schimbările ivite la acest început de an. * * * * Drama românească. Săptămânile trecute a apărut o istorie a dramei moderne de profesorul universităţii din Viena, Robert F. Arnold. (Das moderne Drama). Despre drama românească scrie următoarele (pg. 102-3): «Şi mai tineră (decât drama ungurească) este arta dramatică a Românilor, care a trebuit să se înjghebeze cu mari greutăţi prin anii treizeci în Iaşi, cam ca drama germană «regulată» prin Gottsched. Ea nu s’a ridicat peste nivoul productivului Vasile Alexandri (1821—1890». caro a urmat exemplelor franceze, atât în tragedie cât şi în comedie şi care a împodobit cu îndemânare în comedii intrigi în genul lui Scribe cu tipurile naţionale deosebite ale patriei sale. De maniera lui şi a dramaturgilor contemporani parisieni a încercat şi încearcă şi acum să se apropie o producţiune dramatică relativ bogată; între dramaturgii mai remarcabili se numără mai întâi Ion Slavici (!j, apoi I. L. Caragiale, specialistul burghezimei, asemenea lui Ostrovskii, iar ca Sardou-i ai societăţii in-nalte bucureştene sunt priviţi H. Lecca şi R. Rosetti. (!!) De altfel e prevalenta arta străină pe scenă. (In a. 1888 s’au reprezentat în Bucureşti 515 de pieze, intre cari 43 erau traduceri (32 din franţ., 5 din nemţ, 5 din engl. şi 1 din rus.) Fireşte, exista acum şi în România o direcţie modernă; în fruntea ei stă remarcabilul critic Titu Maiorescu, un Brandes în mic, care a făcut cunoscut pe compatrioţii săi, intre altele, şi cu Ihsen, căci se interesează necontenit de importaţie literară preţioasă.» Autorni s'a serv:t de Ist. lit. rom. de O. Alexici şi de eritieile lui Maiorescu (voi. II). 11. P. P. * „Uie Karpathen“. In notiţa din numărul trecut despre aceasta revistă, s’a omis, din greşala corectorului, pasajul următor: Nr. 4 al revistei publică, la loc de frunte câteva www.dacoramamca.ro 30 LUCEAFĂRUL Nral 1—2, 1908. doine româneşti în traduceri admirabile, datorite cunoscutului traducător al poeziilor iui Eminescu, dl Teconţa. * B. Regele-puet, Oscar II al Suediei, a încetat din viată la 8 Decemvrie a. tr. Născut la 21 ianuarie 1821 la vârsta de 42 ani urmă tatălui său Carol XV. Venind la tron găsi în Stockholm o situaţie politică cât se poate de încurcată, şi în tot timpul domniei sale, suferi mult, din pricina vecinicelor temeri de lupte civile. Dac'a putut să mentie o oarecare linişte, a fost numai graţie spiritului său împăciuitor şisimpatioi, ce curând ştiu să-şi câştige chiar şi dela unii politiciani ai Norvegiei. Regele Oscar JI al Suediei. fcCeeaee i-a ajutat să treacă senin peste nenumăratele amărăciuni, a fost firea lui de ai tist şi poet, dragostea lui de ştiinţă şi literatură, după urma cărora a avut multe clipe de mulţumire. Mare erudit şi literat distins, a luat paite. înainte de-a fi rege, la un concurs anonim al Universităţii şi a câştigat un premiu, a cărui diplomă o păstră cu sfinţenie în camera sa de lucru. Tot pe atât de mare îi oră şi pentru artă dragostea, pe care o mărturisesc multele monumente lăsate de rege şi mai ales frumseţile adunate în palatul regal din Stockholm cum şi cele din Drothningholm, un fel de Versailles al suedezilor. O extraordinară putere de muncă îl caracteriza; chiar în cele mai grele vremuri de răstrişte ale domniei, regele petrecea ceasuri întregi în biblioteca sa, una din cele nmi bogate din toată lumea poate. Eră bun orator şi mare iubitor de muzică. A scris şi versuri şi proză. A tradus in limba suedeză «Torquato Tasso*de Goethe şi «Cid* de Herder. Subiectele de pre- dilecţie le lua din istoria, din tradiţiile şi miturile Suediei bătrâne. Marea o iubea insă şi îl inspiră mai presus de toate; a colindat-o, în tinereţe, de-a lungul şi de-a latul, iar amintirile acestor călătorii le-a cântat cu multă duioşie în poemele sale. De n’ar fi fost rege, ar fi fost desigur marinar. Urmaşul său e fiul cel mai maro Gustav V; cel mai mic dintre fi s’a dedicat artei şi e azi pictor renumit. * ReetiUcare. Rectificăm greşala de tipar strecurată în cronica numărului trecut: «Solidaritate interconfesională*. în loc de: «credem că din ele va de trage oricine învăţătură» — cum s’a cules greşit, să se cetească «credem că din ele va trage oricine* etc. Prin această rectificare dojana veneratului «Telegraf* cade dela sine. De ar apără d-lui şcoalele, cum apărăm noi limba, ar fi altfel... Deocamdată luăm notă că instrucţiunea fără noroc a fost dată din pai tea consistorului «metropolitan*, deci alţi fârtaţi... Poşla Administratei. 1. Cădariu. Vă rugăm să binevoiţi a reclamă la poştă deoarece dela noi vi s’au expediat cu siguranţă toate trei volumele cerute. A. Zăgăi ceaun. Fratele Dv. v’a abonat pe 1907, aşadar nu aveaţi dreptul la nici un premiu. La cererea Dv. vi s’a trimis însă din eroare «Mara* de Slavici. Vă rugăm deci: sau să no trimiteţi preţul ei de 2 cor. 50 sau să plătiţi întreg abonamentul pe 1908, adecă 7 cor, mai având atunci dreptul la încă un volum. Xicolae Georgesen. America, liomestead. Vă mulţâmim pentru scrisoare şi suntem încântaţi că colecţiile «Luceafărului* v’au sosit in aşâ bună stare şi v'au procurat aşâ mare bucurie şi mulţumire. Pentru plăci muzicale vă vom trimite în curând un catalog. Iubitorilor de literatură pentru tinerime. Zilnic ne sosesc numeroase comande pentru Biblioteca copiilor şi a tinerimii, de A. O Maior, astfel că ne este imposibil să satisfacem prompt toate cererile. Rugăm deci pe Onoraţii noştri cetitori să fie cu răbdare căci vom căută să mulţămim pe rând pe fiecare. Mai cu înlesnire s’ar putea aveâ aceste broşuri comandându-se de mai mulţi la un loc, scutindu-ne astfel de o mulţime de lucru cu împachetarea. Victor Zaharovski. Mahala, Bukovina. Cele 25 volume din Biblioteca copiilor şi a tinerimii vi se vor espedâ negreşit; vă rugăm să îngăduiţi numai 3—4 zile; avem mult de lucru şi cu expediarea premiilor Luceafărului. Rugăm pe Un. cetitori, ca pe viitor, pentru orice întrebări cari se vor face la administraţii!ne, să alăture mărcile necesare pentru răspuns. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. www.dacoromanica.ro Nrul 1-2, 1908. LUCEAFĂRUL 31 Premiile revistei „Luceafărul": Cu începerea anului 1908, ne-am hotărît a face toate sacrificiile posibile ca revista noastră — care este singura revistă literară şi artistică la noi — să străbată în toate colturile locuite de Români. în scopul acesta vom face însemnate îmbunătăţiri atât în ce priveşte partea literară cât »şi cea artistică: am câştigat pe cei mai de seamă scriitori dela noi şi din România ca colaboratori regulaţi ai revistei; vom publica articole informative, însoţite de reproduceri, asupra artei apusului şi artei româneşti; vom avea corespondenţe regulate despre momentele mai importante ale vieţii culturale din România, din Bucovina şi dela noi, şi, pentru ca să dăm o notă de veselie revistei, vom publică în fiecare număr caricaturi literare şi politice de Murim şi Iser, cei mai buni caricaturişti din ţară. Pe lângă aceste îmbunătăţiri dăm f/ratuit acelora dintre■ abonaţii noştri, cari vor plăti abonamentul întreg pe anul 1908 pâini la 10 Februarie 1908: a) celor cari plătesc ediţia de lux (20 Cor., România 2f>) şi ediţia simplă (12 Cor., România 10 Cor.) trei volume, pe ales, dintre cele mai jos înşirate sau cele trei caiete din „Serata Etnor/rajică“ a d-lui TiL Brediceanu ; b) iar celor cari plătesc ediţia de 7 Cor. (România 12) două volume, pe ales, dintre cele mai jos înşirate sau caietul I şi //sau caietul III din „Serata Etnografică1' de Tib. Brediceanu. • Volumele dintre cari abonaţii noştri îşi pot alege sunt: Foan Agârbiceanu Ion Bârsanul . Zaharie Bârsan . Ion Ciocârlan . Alexandru Ciura Octavian Goga A. O. Maior . A. O. Maior . Ion Slavici . Maxim Gorkii Alex. Ylahnţa Coşbnc Gyorgy Dela Ţară (schiţe şi novele, premiate de »Asociaţiunc>)-Primele Versuri. Hamuri (schiţe şi novele, premiate do v Asociaţi unc*). Traiul Nostru (schiţe şi novele). Icoane (schiţe şi novele). Poezii (premiate de Academia Română). Biblioteca Copiilor (voi. I.) n » (vo1- B-l Mara (roman). Novele, traduse de Horia Petra-Petrescu. România. Pitorească (ediţia de Lei 3 50). Kblteineuyek forditotta, Râvai Kâroly. Numărul iubilar C'arol sau Serata Etnografică de Tib. Brediceanu (3 caiete) Cheltuclile, împreunate cu înpachetarea volumelor şi porto, fiind mari, rugăm pe On. noştri abonaţi a adăuga la abonament suina (le 50 fileri. Cei ce nu vor adăii(/ă această sumă de 60 bani nu vor prim), volumele. Adm. revistei „Luceafărul". www.dacoromanica.ro 32 LUCEAFĂRUL Nrtil 1-2, 1908. Scoarţe pentru Luceafărul orice an cor. 2.— f-J Colecţiile „Lucenfărnl** eonijilete. Legaturi eleganţi tn pînzi. Anul 1. epuizat. Alini II, (1903).............................. 40 cor. Anul 111, (1904).............................. 30 „ Anul IV, (1905).............................. 40 „ Anul V, (1906) Ed. simplă....................16 „ Anul V, (1906) fol. do lux..................25 „ Toate colecţiile împreună ed. simplă C 120; ed. lux C 130 Colecţii incomplete. Soni. II. 1903. (nrele 9—23)..............3 cor. Si-m. II. 1904. (nrele 11-24)............3 .. Sum. II. 1905, (nrelo 11—241.............3 „ Cumpănim „Luceafărul*4. c* Anul I, (1902), complect sau numerele: 2, 3, 6, 8, 9, 10. (In deosebi nrele 8 şi 9—10.) Anul II, (1903), 2, 4, 7 şi 24. Anul UI, (1904), 2 şi 5. Anul IV, (1905), 1, 2, 4, 6, 8 şi 10. fl se adresa administraţiei noastre. 1.000,000-e se întrebuinţează pe fiecare an pe băi, medicamente şi alte cure, în speranţa, de a dobândi iarăş mult dorita sănătate; dar durere, că cei mai mulţi din aceşti bolnavi, ou toate că urmează prescripţiile cu pactinţă şi foarte exact şi nu cruţă spesele, fac cele mai triste experienţe. De aceea noi sfătuim pe fiecare bolnav, anumo pe de aceia, cari snfer de neurastenie, nervositate, reumatism, ditieri de spate şi de cap, greutăţi de stomah şi de intestine, slăbiciune de inimă, cari au membre seci şi cavi sufer de slăbiciuni de orice fel, in loc de a se dedă la încercări fără rezultate, să-şi procure neamânat un „ELEKTROPHOR“, aparat electromagnetic spre folosinţa proprie, deoarece Electricitatea e putere de viaţa! Nu se poate îndestul recomandă tuturor oamoridor Wiviavi a folosi acest, aparat electric, deoarece electricitatea întăreşte nervii, renoieşle sângele, înviorează simţurile, efectueşte o activitate normală a sângelui şi a sistemului nerval, ne fereşte de cete mai. multe hoale. întinerirea ţi prelungirea vieţei prin aparatul electro-medicinal original american pentru introbumţarc proprie. Aşâ vesteşte Dr. B mrg, membru al facultăţii de medicină în Paris: Nu numai, podagra, reumatismul, sgârciurile, hi.steria, astma se vindecă în suto de cazuri prin electricitate şi în toate cazurile se alina unde ?f/iu{a medicilor a fost folosita in zadar, ci anume şi la toate boalele de nervi, durere de cap. colică, ţiuitul urechilor, insomnie, ipochondrie, in special la heinoroide, după câteva zile, uneori după câteva oare se iveşte o alinare miraculoasă şi un deosebire la boale dureroase femeieşti, bolnavii au aliat cu siguranţă vindecare şi alinare şi pentru foniei în stare binecuvântata. Preţul aparatului mic complet, cu instrucţie de folosire 25 cor. (Numai pentru cei foarte sensibili). Preţul aparatului mare complet cu instrucţie de folosire 50 cor. (Pentru vindecare de tmale cerbieoase). Furnizarea urmează trimiţând preţul înainte sau cu rambursa, prin reprezentanţa generală Elektrop/tor C'o. Ltil.: Al/FFENBERG JOZSEF, Budapesta VII. Strada Verseny 6/ti. TIPARUL lui w. KRAFFT în sibiiu. www.dacoromanica.ro