Qiotlo. Aadonna din Ognisanli. Florenţa. S G M A K sărăcia. - Expoziţia de copii din Ilimbav: mamele ca copiii premiaţi. — Primai premiat la expoziţia de copii din Ilimbav. ABONAMENT: CI u s f r o - H n q a r i a: 1 an..............12 cor. Ed. de lux ... 20 cor. 6 Ioni.............6 „ ..................io .. Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: l an 7 cor. TComânia şi în Străinătate: l an..............16 cor. Ed. dc lax ... 25 cor. 6 lani.............8 „ ..................15 ,. Ediţia pentra preoţi, învăţători şi studenţi: l an 12 Cor. liiclamaţiite sunt a *e face in cum de 15 zile dujtit apariţia fiecărui număr. Pentru urne schimbare de adresă se vor trimite 20 bani in mărci postate. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszebcn). AVIZ. A apărat în edit. revistei noastre, ca colaborarea: I. Al. Brătcsca-Voineşti, Aihail Sadoveana, O. Cioga, Aaria Conţan, I. Bassarabesca şi A. Tăslăaana, A. O. Maior: * „Biblioteca Copiilor şi a Tinerimii". V7ol. lll. Acest voiam, alcătciit şi îngrijit de redactoral revistei noastre Oct. C. Tăslăaana, conţine foarte îramoase ilastraţiani; este anal dintre cele mai reaşite, având, pe lângă an caprins edacativ si recreativ, si o valoare literară si artistică. Ca oricine să si-1 poată procarâ ca aşarinţă, formatat e mai mic ca la primele 2 voi. iar preţal namai l cor. în Aastro-CIngaria şi Lei 1.30 în România ^ si străinătate. ^-------------------------------------------------------4 www.dacQromanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ l’ENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sob îngrijirea.dlor: Oclavian Goga şi Octavian C. Tăslăuanu. Cd colaborarea tllor: I. Agârbiceanu, I. Al. Bassarabescu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, I. Ciocârlan, V. Cioflcc, Al. Ciura, Maria Cunfan, Elena Farago-Eatma, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, M. Sadovcanu, C. Sandu-Aldea, f\. Simioncscu-Râmniccanu, I. U. Soricu. ORICE REPRODUCERE OPRITĂ. Giotto. »Ain Anfang der italiunischen Malcroi steht Oiotto.* Wiillîlin. Ceeace sărbătorea la începutul secolului al'ŞRmasivi, cu sprijini rari, prin caro creşto im- XlV-lca oraşul Sicna in operile lui Duccio şi Florenţa în ale lui Cimabue eră prima licărire a unei unde de viaţă, ce se resimţea în artă, în urma reînvicrei pe care sfântul »trubadur al lui Dumnezeu» şi al întregei crea-ţiuni, Francisco d’Assisi, o dăduse lumei amorţite a Italiei, prin tălmăcirea nouă a credinţei lui Hristos. Scoborând pe Dumnezeu în nai ură, printr’o concepţie aproape panteistă, şi pe de altă parte mijlocind, prin cultul dragostei, o legătură blândă şi iubitoare între om şi Dumnezeu ca între tată şi fiu, Francisco d’Assisi redă omului realitatea, schimbând-o din o Gol-gotă, cum erâ în trecut, într’un templu al dum-nezeirei. Credinţa lui a împrimăvăratj lumea, a redat omului bucuria existenţei pământeşti. Viaţa, numai sufletească, de până acum, începe să răsufle în faptă. Omul începe să clădească locaşe Domnului. Biserici şi mănăstiri se ridică peste tot, pe unde a ajuns cuvântul lui Francisc, sau pe unde călugării săi i-au dus învăţătura. Un stil unitar le leagă pe toate, — anume stilul gotic al nordului, în care clerul vedea expresia credinţei religioase. Stilul popoarelor germanice, trecut prin firea poporului, căruia supraspiritualismul nordului ii lipsea, strămutat în ţara unde clăditorii mai aveau încă înaintea ochilor măreţele rămăşiţe ale antichităţii romane, îşi pierde încordarea, tendinţa verticală, — dematerializarea — prin reducerea clădirei numai la o şchelărie, expresia buimăcitoare, care-1 caracterizează în nord, şi divine un stil aşezat, cu interioare cuprinzătoare, delimitate de păreţi presia spaţiului interior, în sfârşit totul se preschimbă în mai pozitiv, mai organic, mai pământesc. Astfel arhitectura gotică a Italiei în-găilue — spre deosebire de a nordului — tovărăşia picturei. Suprafeţele întinse ale păreţilor cer podoaba picturei; în frescuri mari ea începe să înfăţişeze învăţătura creştină, ilustrând cuvântările noilor predicatori. Sculptura îşi găseşte şi ea câmp deschis de activitate în împodobirea amvoanelor cât şi a faţadelor bisericilor. Cu înmulţirea prilejurilor de a se exercita, artele figurale încep să se intrămeze, căci în timpul din urmă, sub asprimea dogmelor bisericeşti, decăzuseră cu totul. Legătura între artă şi realitate se pierduse de mult. Arta nu mai creiâ, ci trăia ca o meserie, copiind mai departe aceleaşi forme tradiţionale, — devenito un scris ieroglific, — care prin deasa repeţire la fel, căpătaseră autoritatea de canon bisericesc. Acum însă cu subiectele noi ca, de pildă, legenda lui Francisc, a lui Dominic — pentru care nu exista o tradiţiune, — se redă artoi puterea de-a rupe cu trecutul şi a plăsmui nou. Nemai având modele gata pentru ceeace erâ de reprezentat, artistul îşi caută ajutor în realitate. Răsădită ’n natură, arta reînvie. întremarea sculpturei erâ mai uşoară, do oarece ea nu avea de biruit o tradiţie, ci începea acum nouă. Artei bizantine îi lipseşte plastica monumentală, fiindcă, abstractă cum e, îi lipseşte şi simţul pentru ceeace e pozitiv trupesc organic, — simţ din care trăieşte sculptura. Acum însă cu concepţia nouă a www.dacQFomanica.ro 496 LUCEAFĂRUL Nrul 23-24, 1907. realităţii, reînvie acel simţ, şi cu el sculptura. La edificarea lui ajută rămăşiţele antichităţei. Niccolo Pi sa no e cel dintâi care, recunoscând frumseţea antică, începe să reprezinte subiecte creştine cu chipuri copiate după reliefele sarcofagiilor antice. (Reproducerea 1). Copiând aceste modele antice, Niccolo Pisano câştigă puterea să rupă cu concepţia artistică de până atunci — care consideră arta numai ca o prezentare prin forme schematice, prin figuri convenţionale ale învăţăturilor religiei creştine—'şi să redea artei ca ţintă însăş reprezentarea. La nevoia născuta din concepţia creştină de a înfăţişa sufletul — efectul, — modelele antice nu puteau răspunde. Figurile antice erau prea liniştite, prea sufleteşte închise în ele, pentru a se putea exprima prin ele acel sentiment de »conpătinii-re«, fundamentul tuturor expresiilor sufleteşti, în care se exprimă raportul dintre două sau mai multe fiinţe. Trebuiau altele nouă, concepute în spiritul nou, din realitate. Antichitatea a redat timpului acestuia, concepţia sculpturală pierdută, mijlocind totdeodată prin ea raportul între artă şi natură. Cecace Niccolo Pisano numai pipăie, realizează fiul său Giovanni Pisano. Pentru acesta forma devine numai un mijloc de a exprimă o stare sufletească. El crează oamenii din ’năuntru în afară. Reprezentând o întâmplare, el vrea nu numai să o istorisească, ci să reprezinte drama sufletească ce se petrece între figurile active. Prin firea sa, foarte aprinsă, el creşte viaţa sufletească a fiinţelor până la pasiune, iar talazul de simţire devine acţiune fizică. Concentrându-şi atenţia numai asupra expresiunei sufleteşti, el neglijază forma reducându-o la o3[schemă sufletească (Reproducerea 2); peste tot insă opera sa trădează o neindestulitoare cunoaştere a naturei cât şi a teehnicci artei. In arta lui Giovanni Pisano trebuesc văzute începuturile artei lui Giotto. In pictură manifestarea vieţii nouă întârziază. In formele artei bizantine cari în timpuri, prin repetarea la fel căpătaseră stabilitatea unui canon bisericesc, crearea personală eră împiedecată. Trebuia să vie o concepţie nouă religioasă — care in sine nu e decât un chip cum viaţa atâta timp înăbuşită încearcă să răsufle — care să întărească individualitatea omului, să-i dea putere să înfrunte tradiţia şi să grăiască nou, aşa cum vede şi cum simte. Liberarea cugetului din închisoarea dogmelor asupritoare ale clerului, condiţionează acea desvoltare a omenirii din secolul al XlII-lea. în Italia această? desvoltare începe în Toscana — inima tânără, neîncercată încă, ce acum începe întâi să trăiască — manifestându-se printr’o înflorire politică, socială, economică a oraşelor, prin o înălţare a spiritelor până la un Dante şi Petrarca'în lito-teratură, A r n o I f o di C a m b i o în arhitectură, Pisanii în sculptură, fără a mai vorbi de progresul ce se realizează în ştiinţe: tilosofie, juris-prudenţă, medicină. în pictură spiritul nou al timpului se anunţă cu Cimabue şi se realizează prin Giotto. Cimabuereprezintă conflictul între lumea nouă şi cea veche, între concepţia nouă pe care o cuprindea cu mintea şi forma veche înăscută; între nevoia de a spune ceva nou, şi arta veche cu un cuprins mărginit, neaccesibilă înoirilor. Rezultatul e o slăbire a formelor consacrate prin www.dacQFomanica.ro LUCEAFÂ.RUI, •197 Xnil 23-24. 1907 introducerea unui cuprins viu şi o pregătire pentru inoirea ce avea să vie. (Reproducerea 3.) Fiorul de viaţă pe căre i dă el artei, totuş ii ridică opera cu atât faţă de trecut, încât ea înmărmureşte pe contimporani prin noutatea şi puterea ei de viaţă. Alăturea însă de urmaşul său Giotto, Cimabue apare încă cufundat'în concepţia bizantină. Giotto, spune Cennino Connini în manualul său de pictură, o acel ce a schimbat maniera de a picta din grecească în latină, adecă a părăsit bizantinismul începând o artă nouă, din realitate. Pentru oamenii acelui timp ea era de un naturalism uimitor. Aşa Boccacio atribue operilor lui Giotto atâta viaţă, încât zice că reprezentările sale nu sunt numai asemuitoare naturii, ci apar drept însăş natura. Toate laudele poeţilor ca Dan te şi Petra rea, ale 3. Cimabue. Madonna de Rutellai. (Biserica Sta Maria novella ) Florenţa. Fot. Alinări. 2. Giovanui l’isano Omorârea pruncilor. Detaliu din Amvonul Domului (Pisa. Musoo civico) Fot. Alinări. istoricilor şi cronicarilor de aită (Vi Hani, Ghiberti, mai târziu Vasari) precizează pe Giotto ca mare personalitate, care a reinoit arta, arătând totodată, cât de uriaşă a fost acea înoire. Cu toate pomenirile ce se fac despre Giotto în mai toate scrierile din timpul său şi de apoi, totuş din viaţa sa aflăm puţin, căci multe din veştile despre el au ceva de legendă in ele. Totuş se ştie că el s’a născut in anul 1266 în satul Vespignano, în apropiere de Florenţa, ca fiu al unui lucrător sărac: Bondone. Povestea spune că într’o zi pictorul Cimabue trecând pe şoseaua care duce spre Bologna, a văzut po câmp un copil cu o turmă, care desenă o oaio pe o piatră. încercarea copilului păru pictorului o dovadă de talent înăscut. eeeace-l îndemnă să-l ia cu sine ca să-l înveţe. în curând acel copil numit Giotto avea să ajungă aşâ de departe în arta picturei, încât renumele lui acoperind po cel al dascălului său, se răspândeşte în Italia întreagă. Pe rând el e chemat să lucreze în Assisi, Roma, Padua, Neapole, etc. peste tot fiind încărcat cu laude şi onoruri. în timpul din urmă oraşul Florenţa — unde eră acasă — îi dă însărcinarea de a conduce lucrările de clădire ale Domului — printr’un act public plin de laude. Aici moare în anul 1337. Asupra firei lui Giotto dă Saccbetti, în nuvelele salo vesele, oarecari caracterizări. Acesta îl înfăţişează ca pe un om pătrunzător, www.dacQFomanica.ro 493 LUCEAFĂRUL Nrul 23-24, 1907. limbut şi de spirit. Un răspuns plin de umor ii pluteşte totdeauna pe buze, şi el e gata să-l dea fără sfială şi celor sus puşi. Un cuget luminat şi independent. Deşi povestirile şi anecdotele acestuia par mai mult făurite, totuş trăsăturile firei lui Giotto cuprind adevăr, căci tot aşa drept un spirit pozitiv, care pătrunde faptele până în miezul lor, şi care are darul de a spune precis şi convingător esenţialul lucrurilor, il arată deja primele sale opere din biserica de sus din Assisi. în această biserică — prima clădire gotică în Italia — ridicată în onoarea sfântului Franeisc, în care lucrase deja Cimabue cu şcolarii săi, e chemat Giotto să reprezinte în frescuri viaţa patronului. Viaţa acestui sfânt însă nu mai fusese reprezentată de nimeni înainte, aşa că Giotto trebuia — peste ceeace oră obişnuit — să creieze totul dintr’un început. Cu ajutorul biografiei de Bon aven tura, Giotto realizează într'un şir de frescuri in aşa chip însărcinarea primită, încât pe viitor concepţia sa iamâne tipică. Asemuind aceste frescuri ale lui Giotto cu cele ale lui Cimabue şi şcolarii săi, răsleţite deasupra lor pe aceiaşi păreţi, se vede că in cele dintâi fiinţele, părăsind rigiditatea idolică a chipurilor bizantine, încep să trăiască; Giotto reprezintă o scenă ca întâmplându-se ; fiinţele sale se mişcă şi grăiesc prin gest, prin acţiunea lor ele înfăţişând un subiect ca într’o pantomimii Căci principalul e pentru Giotto să istorisească — nu să redea obiectiv lumea înconjurătoare. De aici şi schematismul în redarea aparenţei lucrurilor— un rezumat al formelor văzute în natură. Naturalismul său e indicarea, prin trăsăturile celo mai generale, a formelor exterioare în caro se exteriorizează caracterul tipic al lucrurilor văzute. De redarea iluziei rea-lităţei nu poate fi vorba la Giotto; căci el nu vrea să transpună realitatea văzută în artă, ci spiritul ei. Aşa lămurindu-şi din observaţia ei, formele sub cari se înfăţişează diferitele lucruri, el îşi alcătuieşte forme generale de exprimare, cu cari apoi compune liber, din gând, ori şi ce. I’rin potenţiarea principalului şi înlăturarea accesoriilor, ,Giotto realizează o concentrare, care simplifică exprimarea, crescând expresivitatea, atât a fiecărei figuri în parte, cât şi a intâm-plărei întregi. Nimic peste ceeace e absolut necesar, peste ceeace poate însemna sau lămuri ceva. Valoarea unei figuri stă, pentru Giotto, nu în înfăţişarea ei, ci în rolul pe care il joacă. Aşâ de pildă, nu mişcarea unei fiinţe il interesează, ci mimica, gestul vorbitor. Cu silueta figurei el a exprimat tot ce e mai însemnat. O mai apropiată cunoaştere a construcţiei trupului omenesc îi lipseşte. Şi el ascunde corpul sub îmbrăcămintea largă, care în toată arta timpului acesta, îl înlocuieşte. îmbrăcămintea şi ea stilizat redată (suprafeţe otova, cari fac din figură un bloc, brăzdate numai ici şi colo de falte — nişte beţişoare subţiri, spre deosebire de falta linie din arta bizantină) o întrebuinţată tot pentru expresivitatea figurei. Aşâ faltele se strâng numai acolo unde organele se mişcă, unde e gestul principal; direcţia gestului o accentuată prin razele faltelor cari convergează într’acolo. Tot aceea ce Giotto redă din forma unei figuri are o valoare expresivă, lămureşte ceva din rolul pe care figura îl joacă în acţiunea reprezentată; detaliul e intenţionat înlăturat ca ceva ce ar slăbi claritatea şi conciziunea po-vestirei, distrând sau împrăştiind atenţia. Mărimea artei lui Giotto stă în putinţa do a epuiza fondul abstract prin forma vizibilă în-tr’un chip aşâ de sumar, învederat şi îndestulător, încât toate lipsurile sau greşelile formale se pierd sub expresivitatea reprezentării subiectului întreg. Aceasta se poate vedeâ de pildă in frescul care reprezintă ^renunţarea lui sf. Franci sc la averile pământ.eşti*. (Reproducerea 4). Subiectul după povestirea lui Bona-ventura — în rezumat — e următorul: După ce Franeisc a părăsit viaţa de petreceri şi lux în care trăise o bună parte a tinereţii, şi s’a pocăit începând să-şi împartă avutul la săraci, tatăl său indignat, după ce a întrebuinţat zadarnic toate mijloacele spre a lecui fiiul de aceasta risipă, vrea să-l desmoştenească, şi pentru această chiamă în ajutor autorităţile oraşului şi în urmă pe episcop. Iii faţa episcopului tatăl înfuriat, în-cepes ă-şi batjocorească fiul, cerându-i tot înapoi. Lui îi răspunde Franeisc nu cu vorba ci cu fapta: în faţa întregii lumi adunate Franeisc se desbracă cu totul de haine şi le înapoiază tatălui; în chipul acesta părăseşte ultima legătură ce o aveâ cu cei pământeşti. Episcopul văzând fapta înălţătoare a acestuia, începe să plângă, şi-l cuprinde în braţe, aooperindu-1 cu haina cu care www.dacQFomanica.ro N iul 23-24, 1907. LUCEAFĂRUL 499 el însuş era îmbrăcat — în acelaş timp poruncind alor săi să aducă ceva spre a ascunde goliciunea lui Francisc. Din această istorie Giotto alege spre reprezentare scena din faţa episcopului, concentrând istoria într’un 'moment culminant şi crescând acţiunea dramatică. Două grupe diferite stau faţă ’n faţă: cea a tatălui cu cetăţenii ce veniseră să-l susţie, deoparte, ,de cealaltă Francisc cu episcopul şi doi călugări din suită. Desechilibrul semnificativ dela început între grupe: cei mulţi sunt ceice gândesc ca tatăl. Intre cele două grupe, la mijlocul tabloului, un gol despărţitor. Grupa cetăţenilor reprezentaţi in portul timpului se termină ’n spre mijloc cu tatăl lui Francisc; acesta mâniat se răsteşte la fiul său, gata să lovească, — un cetăţean din urmă însă îi prinde mâna. Pe braţul celalalt din spre mijlocul .tabloului, ţine hainele pe care le-a depus fiul. Direcţia miş-eărei sale ameninţătoare în spre fiu, e crescută şi prin faltele radiale ale hainei sale, care con-' vergează într’acolo. ti Drept în faţa lui stă Francisc gol cu braţele înălţate spre rugă, privind inspirat spre mâna lui Dumnezeu ce se zăreşte sus şi-l dăruieşte cu binecuvântarea cerească, în schimbul sacrificiului său, — pe tatăl său nu-1 mai vede. Mijlocul trupului său gol e acoperit de pulpana hainei episcopului, ce-i stă la spate şi care întoarce în acelaş timp capul spre cei doi călugării din urmă: »să aducă haine!« Grupa aceasta e delimitată în spre mijloc, de o .linie verticală pe care numai sus, mâinile rugătoare ale lui Francisc o întrerupe,—mâini cari contrastează în înţeles, cu braţul încărcat de avut pământesc 4. al tatălui din faţă. Opinia publică a celor ce însoţesc pe tatăl e caracterizată prin cei doi copii, ce şi-au strâns pietre în poală ca să arunce in »sfânt« ! Acţiunea dramatică aşâ cum e înfăţişată în acest tablou, dă o măsură despre felul şi intensitatea simţirei lui Giotto, hotărîtoare nunumai pentru începutul său, ci pentru arta lui întreagă. Giotto reprezintă cuprinsul unei întâmplări, nu cu patosul lui Gio-vanni Pisano,fără prisos de vorbă, fără preţi-ositate în exprimare; ci simplu liniştit, de o mărime monumentală, l’este numărul strict necesar de figuri intr’o acţiune, el nu trece niciodată, şi dacă în tabloul redat aici se văd figuranţi mai mulţi, cari nu toţi iau parte cu adevărat la ceeace se întâmplă, trebue să se ştie că acest tablou e una din primele încercări ale lui Giotto de a înscena ceva, cu un public mai mare. Acţiunea şi în acest tablou, ca în toate, se desfăşură longitudinal în felul scrisului. De mişcarea în adâncime nu poate fi vorba iu tot treeen'to, când perspectiva o încă necunoscută, Pe atunci în tot ce se representa nu se tindeâ la forma iluzionară a realităţei, ci numai la forma geneială şi lămurită, la diagrama gândului. Aşa, figura are forma simplă, conturală, profilul. O redare naturalistă a mediului înconjurător lipseşte. In tabloul descris, de pildă arhitectura e numai indicata; se reprezintă mai mult noţiunea clădirei, decât o clădire anumită. Şi peste tot mediul înconjurător e un mediu ideal. Desigur că în timpul acela un tablou se privea altfel de cum privim noi astăzi. Publicul nu caută realitatea copiata în artă, ci numai semnele caracteristice cari să-l determine să gândească ceva hotărit. De puterea Giotto. Renunţarea Sf. Franoisc la averile pământeşti. (Biserica de sus din Assisi.) Fot. Alinări.]} www.dacQFomanica.ro luceafărul Nml 23- 24. 1907. 500 cu care esenţialul lucrurilor erâ cuprins într’o schemă, atârnă şi impresia naturalistă. După o călătorie prin Roma, Florenţa etc. unde însărcinări nouă îl chiamă, Giotto se întoarce iar în Assisi. Din creaţiunile pe cari le-a lăsat pe unde a trecut, numai o mică parte ni s’au mai păstrat; sunt mai cu seumă crea-ţiuni singuratice, ele fac trecerea dela opera de învăţătură din biserica de sus din Assisi, la opera matură din biserica de jos din Assisi, sau din A n unziatto din Padua — numită şi Arena, după locul amfiteatrului vechiu pe care e ridicată. Ca şi în biserica de sus din Assisi, şi ’n aceste două din urmă*), Giotto continuă felul de a istorisi prin cicluri de frescuri în stil monumental, numai subiectul devine acum un altul. Afară de câte-va şcene adause la legenda lui Francisc în biserica de jos din Assisi, Giotto reprezintă şi aici şi în Padua scene din noul testament. Şcoala făcută cu reprezentarea legendei lui Francisc, condiţionează concepţia nouă şi a acestor subiecte îndatinate. Giotto imaginând pentru întâia-oară un subiect, câştigase încrederea în concepţia proprie — e o primă licărire a individualismului în artă, care abea in secolul viitor, când începe renaşterea, îşi câştigă libertatea. In timpul lui Giotto ca şi mai înainte, despre oglindirea personalităţii artistice în operă încă nu e vorba, tot interesul se mărgineşte la subiectul reprezentat în operă, principalul e a spune ceva lămurit şi frumos, nu original (B u re k li a r d t). Felul do a reprezenta ceva e »bun comun al unei şcoli*, originalitatea progresului vine numai din felul cum fiecare şcolar reproduce ceeace e stabilit. Ce dă insă Giotto e aşa de fundamental nou, încât personalitatea sa se impune, cu toate că şi el creiază în aceeaş concepţie a artei nesubiective şi cu toate că multo din operile sale sunt executate cu concursul numeroşilor săi şcolari. Aşa de întreg şi de hotărît ca Giotto în Arena din Padua, n’a mai istorisit nimeni mai înainte viaţii Maicei Domnului şi a lui Hristos. Faţă de legenda lui Francisco, frescurile din ambele biserici din urmă, dovedesc un progres *) Biserica lui Francisc din Assisi avea două caturi. Prin denumirile de biserica de sus şi cea de jos diu Assisi e a se înţelege catul de sus şi catul de jos. în toate. 0 mică parte din creşterea artei lui Giotto poate fi de sigur atribuită şi călătoriei sale in care a avut prilejul să vază multe lucruri noi. Urme ale impresiilor pe cari rămăşiţele antichităţei din Roma le-au făcut asupra lui, nu se prea găsesc în operele acestea — cel mult ca motive de decoraţie arhitectonică şi acestea însă atât de gotisate! Mai mare impresie lămuritoare trebue să fi făcut asupra lui Giotto operile lui Giovanni Pisano şi Arnolfo di Cambio, văzute prin diferitele oraşe pe unde a trecut; acestea erau mai aproape do concepţia sa. Caracteristica artei lui Giotto din frescurile epocei a doua, e o concentrare mai mare a subiectului in formă şi o creştere a cuprinsului sufletesc. Nou cu totul erâ reprezentarea întâmplărilor din evanghelie ca realizându-se in tablou, şi nu ca în trecut, când reprezentarea se mărginea numai la o simplă inşirare a persoanelor active într’o scenă, fiecare prevăzute cu atributele explicative (câteodată şi intr’o poză convenţională), dar fără nici o legătură sufletească intre ele. Prin reprezentarea adevărată a unei întâmplări, Giotto dă tabloului independenţa operei de artă pe care în trecut nu o avea. înainte tabloul avea un caracter de icoană: chipurile sfinte stăteau ţepene privind pe credincioşi. Giotto însă tae această legătură intre fiinţa înfăţişată şi privitor, păstrându-o numai întrucâtva pentru adevăratele icoane — de cari va fi vorba mai departe. La el o întâmplare se desfăşură pentru ea în tablou, ca o piesă pe scenă, — principalul e reprezentarea acţiunei dramatice. In frescurile bisericei de jos din Assisi şi mai cu seamă în Padua, Giotto arătă o clarificare şi o simplificare in compoziţia subiectului, din care urmează o creştere a expresivităţii cuprinsului. Persoanele într’o scenă se împuţinează, rolul lor insă creşte. Figuranţii, propriu zis, nu mai intră în tablou, iar publicul privitor — necesar ca să dea subiectului reprezentat caracterul unei întâmplări din realitate, — o redus la câţiva oameni, ce iau parte directă la cele ce se întâmplă. Persoanele acţiunei principale sunt scoase din îngrămădeală, aşâ că miezul subiectului, centrul reprezentării, se impune lămurit la prima vedere. In mimica fiin- www.dacoromanica.ro Nru! 2:i - 24. 1907. LUCEAFĂRUL 501 ţelor se arată o creştere a puterii comunicative, prin prinderea gestului celui mai natural şi mai vorbitor, — ea rămâne, în toată arta lui Giotto, mijlocul principal al exteriorizărei stărilor sufleteşti. încercările de a da o expresie feţei sunt rare şi nereuşite, capul păstrează peste tot aceeaş formă tipică, (ochii încruntaţi nasul plecat, gura strânsă1 cu acelaş aer posac. Un progres, dovedind un început de interes şi pentru redarea naturalistă formală, se arată în încercările de a da ici şi colo detalii, de pildă în draperie : ea devine ceva mai bogată şi mai verosimilă, totuş continuând să fie întrebuinţată ca mijloc de a lămuri şi întări o mişcare, sau de a caracteriza rolul şi starea sufletească a unei persoane. La idealul artistic naturalist, de a reda aparenţa lucrurilor aşâ cum Ie vede ochiul în natură, nu ajunge toată arta sec. XIV; ea rămâne mărginită la forma esenţială, aşâ cum e închipuită abstract în minte, în care se exprimă spiritul unui lucru. Executată cu forme luate din gând, toată arta acestui timp cere ajutorul gândului spre a fi pricepută. Ochiului i-se oferă numai diagrame cari trebuesc complectate cu mintea, — diagrame cari de altfel prin multul din văzut concentrat în ele, prin puterea mare a lor de a constrânge pe privitor să vază viu ceeace vrea şi cum vrea artistul, au o valoare pozitivă de artă. Lipsa intenţiei de a redă în tablou impresia realităţei văzute, o dovedeşte şi felul cum e executat mediul înconjurător. Aşâ peisagiul mai că nu există. O stâncă însemnează munte (Cennino Cennini în tratâtul de pictură sfătueşte pe pictori să ţie în atelier o piatră, ca model pentru munţi) şi la un copac ca o jucărie de copil se mărgineşte toată viaţa vegetală. Arhitectura e numai o fantaicie de clădire fără nici o legătură naturală cu figurile. Aceasta fiindcă nimic nu intră într’un tablu de dragul de a înfăţişă ceva din natură pentru sine, ci pentru a ajută expri-mărei unui subiect — în cazul acesta opera indică locul unde o scenă se petrece. Ţinta năzuinţelor lui Giotto rămâne totdeauna a repre-zentâ o scenă religioasă ca tiăită cu adevărat de fiinţe reale sufleteşti, spre aceasta conver-gează totul, aceasta e partea cea mai însemnata şi mai înaltă din opera sa. La câtă expresie sufletească ajunge Giotto, cu toate mijloacele mărginite de care dispune, se vede de pildă in frescul din Arena (Padua) în care e reprezentat Ioachim la păstori. (Reproducerea 5). Respins dela templu, fiindcă in acea zi părinţii fără copii nu erau îngăduiţi să aducă ofrande, Ioachim mâhnit se îndreaptă spre stâna lui, in singurătatea de aici să-şi îngroape ruşinea şi amărăciunea. Cu capul plecat învăluit in mantia-i largă, se apropie Ioachim cu pas încet do stână. In faţa lui stau doi păstori, cari prin felul cum se întreabă din ochi ingrijaţi: ce o fi având stăpânul?, lămuresc mai mult închisul în el al acestuia; la întărirea acestei expresii ajută şi câinele ce se gudură pe lângă stăpân fără să capete vre-o mângâiere. Prin şirul stâncilor, cari se ridică până deasupra capetelor celor trei figuri, se dă impresia de adăpost, de strâmtoare, pentru a clarifică refugierea lui Ioachim. Acest tablou unul din cele mai tari ca expresie, e totodată aici dat şi ca o pildă de monolog mărginit numai la o ţinută. Gestul propriu zis lipseşte, căci lipseşte vorbirea, în ţinută însă el există: cele două mâini înfăşurate în mantie şi împreunate strâns pe piept, capul aplecat, apar ca nişte mişcări inconştiente ale omului adâncit in el. Şi conturul închis al figurei ajută acestei expresii. Tot ce se mai vede indicat în tablou, sunt numai lămuriri necesare subiectului. Aşâ prin cei câţiva pomi stilizaţi în formă de treflă, se caraterizează locul unde scena se petrece. Baraca — prea mică in raport cu oamenii — înseamnă stână, aceasta o explică cele câteva oi, şi ele atât de stângaciu făcute. însuşirea lui Giotto de a exprimă intr'o atitudine fizică o stare sufletească sau un sentiment se arată şi mai puternică, în tablourile în cari reprezintă fiinţi ce comunică altora simţirea lor, grăind între ele. Aşâ o pildă de dialog ar fi întâlnirea Măriei cu Eli sa beta (biserica de jos din Assisi). (Reprod. 6). Aici prin înfăţişarea celor două mame binecuvântate, precum şi in ţinuta fiecăreia, se înfăţişează concret, tot ceeace evanghelia lui Luca povesteşte despre întâlnirea lor. In pridvorul casei Elisabeta în-timpină pe Maria ce vine însoţită de tovarăşe şi servitoare. Grupul celor doua femei ce îşi întind mâinele ca să se îmbrăţişeze, stă izolat in mijloc: în îmbrăţişarea lor rece o exprimată toată demnitatea şi măreţia scenei. Dreaptă, mă-iestoasă stă Maria in faţa Elisabetei, care deşi www.dacQFomanica.ro 502 LUCEAFĂRUL Nrul 23-24, 1907. mai bătrână, se inclină înaintea celei ce poartă în pântece pe fiul lui Dumnezeu. Deosebirea de vârstă e exprimată şi prin îmbrăcăminte: Gravitatea bătrâneţei Elisabetei e redată prin haina lungă, ce-i cade din creştet până la pământ in lungi falte verticale, prin cari si exprimă ceva şi din plecarea respectuoasă. Tinereţea Măriei radiază din intreaga-i făptură senină — aşa eunrapare în haina-i mai subţire, aninată numai din urma Măriei la cele ce se întâmplă, in chipul acesta concentrându-se atenţia din ambele părţi spre scena din mijloc, cu accent — prin grupa mai mare — în partea Măriei. O descărcare mai puternică a simţirei în mişcare, faţă de liniştea din scena descrisă, o dă tabloul din aceeaş biserică, în care e reprezentat Hristos apărând Magdalenei (Reproduc. 7). Toată istoria acestei întâmplări 5. (Jiotto. luachiui la păstori, l’adua. (Arena.) Fot. Alinări. pe umeri, strânsă în jurul trupului, cu uşoare şi subţiri falte oblice. Tinereţea ei e crescută şi prin contrastul cu matroana ce o urmează, una din puţinele figuri ale lui Giotto din timpul acesta, concepute în atâta armonie şi frumuseţe. Şi aici toate fiinţele prezente iau parte la scena ce se desfăşură în faţa lor. Cele două servitoare însoţitoare ale Măriei, cari poartă legături în mână, îşi spun o vorbă asupra celor ce se întâmplă in faţa lor, iar însoţitoarea Elisabetei ce stă în pragul uşei — în a cărei faţă se arată o slabă şi nereuşită încercare do a oglindi ceva sufletesc, priveşte ca şi celelalte două bătrâne (evanghelia lui loan cap XX.) e strânsăj do Giotto într’o reprezentare simultană. Momentul principal e când Iisus respinge pe Magdalena prin cuvintele: »nu mă atinge*. Din clipele antecedente sunt redaţi numai cei doi îngeri păzitori ai mormântului, şi dintre cari unul e întrebuinţat şi în interesul compoziţiei, prin mişcarea manei el indică acţiunea principală: Magdalena în genunchi întinde manile spre arătarea luminoasă a lui Hristos. Cu ce economie de mijloace şi cu toate acestea cât de viu e exprimată aici supunerea Magdalenei prin ghe-muirea ei — crescută prin haina ce atârnă în www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL 503 Nrul 23-24, 1907. jos, — târârea şi dorul ei prin silueta întreagă cu linia urcândă a spatelui, care se sfârşeşte prin cele două braţe orizontale, ce ies ca două tentacule din masa corpului. Fără măreţie, cu ceva de frică omenească, totuş aşa de caracteristică e mişcarea de fereală a lui Hristos, în partea de jos a corpului indicată prin faltele togei, cât şi gestul de respingere al mânei.') Împingerea acţiunei la marginea tabloului e un In acelaş stil concis şi cuprinzător, prin care Giotto înfăţişază atât do hotărit şi expresiv scene de felul celor aici arătate, izbuteşte să întruchipeze cu aceaş tărie şi subiecte mari, complexe, în cari acţiunea e susţinută de numeroase fiinţe, fiecare exprimând o stare deosebită sufletească, necesară subiectului întreg. O construire în compoziţia tablourilor acestora, aşa cum se obiş-nueşte mai târziu in timpul renaşterei, nu se 0 Giotto. întâlnirea Măriei cu Elisabeta. (Biserica ]de Jos din Assisi.) Fot. Alinări. mijloc expresiv: e atât de puţin cât mai lipseşte] până când Hristos să dispară Magdalenei, căci direcţia mişeărei lui Hristos e să iese din cadrul tabloului; atât creasta diagonală a dealurilor cât şi zborul celorlalţi doi îngeri de deasupra lui, o indică. >j lutr’un alt tablou reprezentând aceeaş scenă în Arena (I’adua), Hristos domină mai mult pe Magdalena, atât prin gest cât şi prin mărimea figurai. Deosebirea dintre amâudouă trebuie să pornească din reprezentarea aceleiaşi acţiuni in momente diferite. In Assisi Hristos face numai gestul retlex fără a fi rostit încă cuvintele de respingere, pe când în Padua ele au oprit deja mişcarea Magdalenei; poza ei de aici are ceva de oprit, de înmărmurit. arată încă. El creiază aşa ca şi cum ar istorisi. Tendinţa să realizeze o frumuseţe formală în clădirea unui tablou, îi lipseşte, tot aşa după cum îi lipseşte tendinţa de a realiză o frumuseţe în figuri. Frumuseţea pentru el înseamnă claritate în istorisire, putere convingătoare în înfăţişare. Adâncimea simţirei şi puterea vorbitoare in chipuri, sunt caracterele generale ale artei sale. Totuş prin imaginarea curat reprezentativă a subiectelor, Giotto străcoară în tablourile sale o sistematizare, o legătură între părţile ce compun o scenă, de ordin formal, deşi necesitată numai do înţeles, adecă de exprimarea vi- www.dacQFomanica.io 504 LUCEAFĂRUL Nrut 23—24, 1907. zuală lămurită a cuprinsului abstract sufletesc, care face miezul dramatic al subiectului. Ca pilda ar putea sluji frescul din Arena (Fadou) in care e reprezentată p 1 â n ge r e a lui Hristos (Reprod. 7). Simetria formală in acest tablou, prin care el capătă o unitate vizuală, coinei-dează perfect cu lânduirea necesitată de expre-siune. Aşa două grupe stânde flanchează mij. o simţire crescută, o femeie, tot stând, ridică desnădăjduita manile.: ei îi corespunde loan din mijlocul tabloului. Deznădejdea acestuia şi mai crescută in violenţă, impresionează ca un strigăt. Chipul lui complectează simetria compoziţiei accentuând mijlocul, totodată strângând in centru şi un maxim de emoţie. Prin poza lui se mijloceşte trecerea la fiinţele ghemuite în locul lăsat în jos al tabloului unde stă întins trupul lui Hristos; ca mai îndepărtate ele exprimă un grad mai slab de simţire decât al fiinţelor îngenunchiato şi ghemuite in jurul Mântuitorului. Expresia emoţiei creşte din margini în spre mijloc. Nicodiiii şi losif din A rimaţi» — cele două figuri stânde dela picioarele lui Hristos, fac începutul gamei expresive înfăţişând compătimirea liniştită. De partea cealaltă la capul lui Hristos, o grupă de femei jelitoare, se termină in spre mijloc cu o bătrână la care compătimirea a ajuns tânguire. Alături de ea, cu jutul lui Hristos. La acestea plânsul'şi desnă-dăjdea se confundă cu un sentiment de adorare — deasemenea înfăţişat într’o întreagă gamă. Culmea intensităţei simţirei e întruchipată în Marin, care îmbrăţişează capul fiului într’un gest de neuitat. Minunat e şi chipul Magdalenei — opus în totul Măriei — care încremenită în durere ţine piciorul lui Hristos. Cele două femei văzute din spate, înfăţişate în haina lor ca nişte bocitoare, măresc tristeţea scenei întregi. ».Jale e şi în aer, îngeri cu mişcări violente de durere, zbor deavalma ca un cârd de pasări www.dacQFomanica.ro Nrul 23-24, 1907. LUCEAFĂRUL 505 înspăimântate de furtuna ce se apropie; jeleşte şi natura neînsufleţită, în vreme ce pe culmea singuratecă nu stă crucea ci un copac fără frunze. El insă înmugureşte, ceeace de sigur e «le înţeles şi simbolic ca o vestire a învierii din morţi.« (Sch naase),; — iar linia crestii dealului prin scoborârea ei repede, ajută la căderea de moarte. Acest tablou e una din cele mai de frunte creaţiuni ale lui Giotto. Felul mare in care e concretizată drama, intensitatea de viaţă a fiecărei figuri, expresivitatea întregului, întrec şi acopăr toate lipsurile şi greşelile de executare formală, numeroase şi în acest tablou. — In schema vie a sufletelor stă tot realismul artei lui Giotto, din această epocă. Căci concepţia sa artistică nu se opreşte aici. In frescurile următoare cari împodobesc cele două capele (Bardi şi Peruzzi)din biserica Santa Croce din Florenţa, Giotto face încă un pas mai departe, căutând să îndrepte şi reprezentarea formală până acum neglijată. Aceasta se vede mai cu seamă în capela Peruzzi, în care e reprezentată legenda lui Ioan botezătorul şi Ioan evan-gelistul. Aici compoziţia pierde ceva din claritatea grafică de până acum, câştigând în schimb expresia iluzorie a realităţei văzute. Figurile şi ele capătă trup, devenind mai voluminoase, mai organice, mai proporţionate. Peste tot, în îngrijirea şi amănunţirea suprafeţei, dovedindu-se o năzuinţă de a realiză o frumseţe formală. De-pildă frescul ce reprezintă naşterea lui Ioan şi darea numelui de oătră Z a h a r i e. (Reprod. 8.) Prin proporţionarea dimensiunilor dintre figuri şi mediul înconjurător se dă oamenilor un spaţiu unde se poate trăi. Interioarele de până acum, în cari figurile erau strânse ca în nişte cutii, devin odăi spaţioase, cu oarecare adâncime şi cu o înălţime maFpotrivită mărimei persoanelor. In felul cum e întrebuinţată arhitectura — rămasă tot ideală — se observă tendinţa de a da o impresie de văzut. Aşâ casa. în exemplul de faţă, nu mai păstrează forma şi aşezarea curat geometrică de până acum, ci în felul cum e în perspectivă aşezată, sau cum ciubucul înflorit, dela straşină dispare sub încingătoarea pictată a frescului, se vede încercarea de a da ceva accidental, impresia aparenţei văzute; nu numai expresiunea grafică de idei de până acum, ci realitatea în înfăţişare. Concepţiei spaţiului corespunde concepţia, ca volum, a trupurilor figurilor, până acum redate numai într’o schemă liniară. Desenului îi vin în ajutor mijloacele picturale umbra şi lumina (aproape cu totul neglijate in trecut), ca să desăvârşească înfăţişarea mai naturală a figurilor. Spiritele din trecut devin în St. Croce fiinţe trupeşti, organice, concepute conform realităţii. Şi felul întreg al expunerei devine mai bogat, mai amănunţit, el arată urmărirea unui ideal de frumseţe. Toate problemele ce preocupă pe Giotto în St.Croce sunt problemele ce se vor împlini abea în secolul al XVT-lea. Cu gândul, el ajunge renaşterea, mijloacele însă mărginite — lipsa studiului naturei precum şi a artei sale — îl ţine încă în concepţia trecentistă. Afară de reprezentarea scenelor biblice Giotto mai dă în ciclurile sale de frescuri şi a'le-gorii. — Intră în spiritul timpului scolastic, acest fel de a gândi concret idei abstracte. — In 8. Biserica din Si. Croce. Naşterea Sf.Ăoan şi darea numelui do câtrâ Zaharie. www.dacQFomanica.ro 506 LUCEAFĂRUL Nrul 23—24, 1907. Arena din 1’adua, Giotto concretizează, în chipuri de femei, viciile şi virtuţile bisericei creştine, ajungând în unele, chiar fără atribute şi cu toată forma tradiţională, numai prin puterea expresiei, să facă vie ideia. Atunci însă când ii cade însărcinarea să înfăţişeze întâmplări alegorice — cari ies din cuprinsul picturei — compoziţiile sale nu mai sunt îndestuli-toare. Ele apar numai ca nişte înfăţişări a unor întâmplări al căror fond principal — în cazul acesta însemnarea — nu se exprimă. Din cele patru Tscene alegorice din biserica de jos din Assisi: Căsătoria lui Francisc cu Sărăcia, Casti-tea, Supunerea şi Glorificarea lui Francisc numai cea dintâi — cu subiectul pe care Danto îl redă în Fa radi sul său — e cea mai cunoscută şi mai lăudată, totuşi nu pentru valoarea alegorică, ci ca o reprezentare reuşită în sine. Idea o luată (după Thode) dintr’o poezie de Jacopon'e da Todi care prin metafora: căsătoria lui Francisc cu Sărăcia, voia să exprime renunţarea acestuia la bunurile pământeşti. Tradusă in forme, această figură poetică, nu mai dă decât foarte slab cuprinsul ei semnificativ, totuş superioritatea ei faţă de celelalte se impune prin valoarea real artistică; celelalte nespunând nimic prin înfăţişare iar subiectul fiind exprimat numai prin amănunte, prin atribute. Scena din mijloc din această alegorie (Reprod. 10): Hristos unind mânile unei femei întraripate, îmbrăcate in zdrenţe, bătută cu pietre de doi copii şi lătrată de un câne — Sărăcia, — cu a unui călugăr — Francisc, — impresionează şi fără a cunoaşte semnificaţia. Tot aşa cetele de îngeri aşezaţi în ordine şi privind atenţi la cele ce se întâmplă în mijlocul lor, surprind prin sinceritatea aerului lor. Aşezarea lor simetrică exprimă ceva din armonia cerească. Restul tabloului grăeşte mai puţin prin sine însuş. Lângă sărăcia — caracterisată şi prin tufa de spini din faţă — stau două virtuţi dintre cari una iubirea poartă o inimă in mână. In colţuri, deoparte, un tânăr îşi dă haina unui sărac fiindcă un înger îi arată fapta lui Francisc, de cealaltă — contrarul, un tânăr — bogat, (şoimul de pe mână o spune), un călugăr şi un avar fug de îngerul care îi invită să urmeze pilda dată do Francisc. Sus doi îngeri plutind în aer oferă mânilor dum-nezeeşti o haină şi o casă: •avuţiile pământeşti. K interesant de a-daugat aici, că acest tablou cu toată simţirea adâncă de care pare a fi pătruns, e nu c sincer conceput, căci contrarul subiectului acestuia îl dă Giotto intr’o canzone, singura poezie ce ni se păstrează dela el. In acea poezie Giotto respinge cu violenţă, drept minciună şi falşitate, toată preamărirea sărăciei sub care se ascund patimi hrăpăreţe. Necesitatea de a spune opinia adevărată, ca Să îm-pedice pe public să conchidă din spiritul operei, convingerile sale, arată atât tăria personalităţci cât şi libertatea de gândire pe care a izbutit Giotto să şi-o însuşească, întrecând nivelul timpului său. Cunoaşterea faptului acesta e de folos şi celor ce obişnuesc, să ia totdeuna cuprinsul unei opere, ca expresia proprielor con-cepţiuni despre viaţă ale artistului ce a creat-o. Giotto, ca şi întreg timpul gotic, dă cel mai mult în pictura murală. Prin uşurinţa tehnicei, prin ieftinătatea materialului, prin iuţeala executărei, acest fel de pictură răspundea cel mai satisfă- 9. Giotto. Căsătoria lui St. Francisc ou sărăcia. (Biserica de jos din Assisi). www.dacQFomanica.ro Nral 23-24, 1907. LUCEAFĂRUL 507 cător cererilor numeroase ale bisericilor. Căci pictura acum trăia numai prin biserică, misiunea ei eră ca prin înfăţişări pe pereţii bisericilor să înveţe pe credincioşii neluminaţi vechiul şi noul testament. Afară însă de frescuri, biserica cereâ încă picturei şi icoane pentru altare. Schim-bându-se aici subiectul — dela istorisirea de fapte la înfăţişarea figurilor sfinte ca atare, se schimbă şi felul de exprimare Icoana, care are de înfăţişat numai chipuri inactive, cari privesc binevoitoare spre credincioşi, cere înfăţişarea desăvârşită. (Istoria se descarcă în predelle — acele compoziţii în miniatură, cari încadrează icoanele, unde se reprezintă câteva scene principale din viaţa sfântului înfăţişat). Şi cu toate acestea pictura face puţine progrese de desăvârşire formală în această direcţie. Cauza o că icoana, ca ceva sfânt, păstrează mai multă vreme decât frescul, forma tradiţională. Aşa forma bizantină se identificase cu expresia sfinţeniei — şi eră aproape o profanare de a da deodată chipuri noi de sfinţi. Cu toate acestea Giotto potrivind formele vechi după natură, aduce o înoire şi aici. Prin el lumea spirituală a icoanelor bizantine devine o lume superioară omenească, o lume de eroi. In Madonna sa din Ognisanti sfinţenia madonei lui Ci-mabue se schimbă într’un sentiment omenesc. Religia pierde în folosul artei. Supranaturalul, care în tabloul lui Cimabue e exprimat printr’o tratare a subiectului cu totul spirituală, adică trecând peste tot ce e condiţie a înfăţişărei roaltăţii, e supus de Giotto legilor aparenţei naturale. Aşa, de pildă, îngerii lui Cimabue, — spirite cu chip omenesc, aşezaţi ideal unul deasupra altuia, devin la Giotto fiinţe reale ce stau pe pământ; prin 'frumseţea înfăţişărei lor, caută Giotto să exprime cerescul. Şi Maica Domnului devine, dintr’un idol o pământeancă. In aceste tablouri pentru altare, Giotto e mai amănunţit în redare, decât în frescurile sale. Nou aici e şi interesul pentru culoare. Giotto e cel dintâi care încearcă printr’o culoare, sau o armonie de culori, să exprime ceva sufletesc sau să lege o compoziţiune. Aşa prin albastrul închis al mantiei Măriei din tabloul 'din Ognisanti, so exprimă’gravitatea, iar prin albul hainei ei, secundat de albul hainei îngerilor îngenunchiaţi: nevinovăţia şi curăţenia dumnezeiască. Şi culoarea închisă a feţei, obişnuită în arta bizantină şi la Cimabue, devine mai deschisă, mai firească; în totul se face lumină! Şi cu toate acestea progresul săvârşit în icoane, asemuit cu cel realizat în frescuri, e mult mai mic. Peste rigiditatea convenţională, peste arhaismul devenit manieră pentru icoane, Giotto nu trece cu totul. Felul său de exprimare aici, e acelaş graiu vechiu, tradiţional, numai lărgit şi înviorat de spiritul nou—pe când în pictura murală, Giotto, pentru concepţia sa nouă, pentru cuprinsul nou ce voia să-l exprime, işi crciase şi o limbă nouă. In frescuri cuprinsul determina forma, în icoane forma cuprinsul. Neegali ta tea întro creaţiunile frescurilor şi a icoanelor depinde mai cu seamă de firea sa. hl avea o fire epică, el voia să istorisească, nu sa descrie, să înfăţişeze suflete, nu chipuri, să reprezinte acţiuni, nu numai oameni sau lucruri. In frescuri s’a simţit la larg, spre a grăi deschis în ele şi-a descărcat căpitalul uriaş sufletesc în ele trebue căutat geniul său. Concepţia sa umple întreg secolul al XlV-lea. Şcolarii săi (ca Taddeo Gaddi, Orcagna, Agnolo Gaddi, Antonio Veneziano etc.) îl continuă dar nu-1 întrec. El trăeşte prin ei în tot t recent o. Abeâ în secolul următor, când individualismul pătrunde şi în artă, o concepţie nouă artistică inlocueşte pe cea a lui Giotto. Massacio aduce în pictură idealul nou şi cu el începe renaşterea. Giotto a făcut din pictura murală o artă naţională, ce rămâne şi pe viitor expresia caracteristică a neamului italienesc. El fundează stilul monumental, împlântând în pământul Italiei germenul care creşte prin Massacio şi Gliir-landajo, ajungând culmea desvoltărei şi în-florirei în opera lui Raphael şi Michelan gel o. Berlin, Maiu, 1907. Marin Simioncscu-Kîmniceanu. www.dacQFomanica.ro 508 LUCEAFĂRUL Nrul 23-24, 1907. Casa lui Mazăre. Iată cc mi-a povestit odată un notar: »Cum se lumină de ziuă plecarăm, eu şi dl Iorgu, negustorul din satul nostru. Acesta dăduse unuia, Mazăre, din Strâmbeni, o kilă de porumb şi nefiind achitat la timp, l-a tras în judecată şi-a câştigat, ca să se despăgubească pe căile legale de cei 64 lei la cât se urcase costul porumbului cu dobânzile. Urmă deci să punem in vederea lui Mazăre, că dacă nu va da banii de bună voie, ii vom pune seefestru. Drumul eră bun; pioase de curând. Ni-s’a făcut ziuă bine în mijlocul câmpului. Deoparte şi de alta a drumului SeLintindeau miriştile. galbenc, întretăiate de dungi negre de arătură proaspătă şi de pete verzi de porumb, căruia începea să-i dea spicul. Din pământul şi din iarba umedă de rouă ieşeau aburi uşori plini de acelaş miros nedesluşit ce-ţi umflă pieptul şi te face să guşti din plin plăcerea de a trăi. Şi cu cât soarele se iuţea, rouă se topea, iar paiele începeau a trosni încet. Un suspin înăbuşit părea că se ridică din întinderea miriştilor. Din toate părţile, pe câmp roiau oameni şi vite, zbieretele se amestecau cu chiotele, aierul tremură înfiorat, ceaţa pierea, cerul tot mai mult părea că se depărtează de pământ şi in curând nu mai auzirăm nimic, nu mai văzurăm decât gâturi întinse în jug şi piepturi plecate deasupra plugurilor. Străbăturăm astfel trei moşii şi intrarăm în ţarinile Strâmbenilor. Pretutindeni acelaş belşug, aceleaşi mirişti bogate, aceleaşi porumburi falnice, acelaş pământ negru, gras, pe care fără nici o greutate îl întorc plugurile în brazde adânci, fumegătoare. — Doamne, mă gândeam eu, de unde atâta mizerie pe un pământ, pe care în fiecare noapte cade din văzduh miere? Cătunul Stâmbenilor e o grămădire de cocioabe vechi, prăpădite, cu acoperişurile de coceni în putregaiul cărora cresc bălării, şi din care vijeliile duc cu sine znopi întregi. Uliţile sunt strâmte, întortochiate, pline de prav până la glezne, iar în vremuri ploioase acoperite cu un strat de noroi din care nu se văd purceii. Şi o câinărie! Cătunul acesta ţine de comuna noastră. N’are nici şcoală, nici biserică. Vara, câţi-va copii vin la noi la şcoală, câte două luni pe an. Iar cât. despre trebuinţele lor sufleteşti, se îndreaptă cum le vine mai la îndemână, ori cătră popa dela noi, ori cătră cel din satul vecin. De unde o vecinică gâlceavă între cele două cinstite feţe. Are însă două cârciumi. Tot aici şade şi un agent al perceptorului. In sfârşit, iată-ne în curtea lui Mazăre. Un petic de loc bătătorit in jurul unui salcâm scorburos, aceasta e curtea lui Mazăre. In fund, într’uu .colţ, e. căsuţa, care nu. se deos&beşte cu nimic de celelalte. Câteva găini râcăiu o moviluţă de băligar; un câine lăţos, cu grumazul şi spinarea jupuite de râie, vesti sosirea noastră printr’un lătrat furios. Numai decât văzurăm ieşind o copiliţă de vre-o unsprezece ani, ce se uită la noi speri-oasă, apoi fugi repede înăuntru, tn acelaş timp la geam se arătară mai multe feţe omeneşti, ce priveau lung spre noi, mirate. A trebuit ca Iorgu să ţipe cât putea mai tare, pentruca aceeaş copilă să iasă înc’odată şi să ne întrebe: — Pe cine căutaţi d-voastră? — Pe tat’tu! îi răspunse Iorgu. — Nu-i acasă! — Nici mata? La această întrebare dispăru o faţa dela fereastră. — Ba da! răspunse fata. — Zi-i să iasă până afară! — E bolnavă! — Atunci să intrăm noi încasă! Şi intrarăm. Fetiţa se dete înlături, privindu-ne cu atâta spaimă în ochii ei mari, negri, că nu putui opri de a mă apropia şi a o mângăiâ pe obraji. Obrajii ei erau reci. — Cum te chiamă? Ea plecă capul şi se lipi de perete, cu mâi nile strânse pe laturile corpului. Şi tremura. Iorgu mă trase după el în tindă. De aci intrarăm în casă. Dupăce află că Mazăre e dus în sat să se înţăleagă cu oamenii din ceată www.dacQFomanica.ro Nrul 23-24, 190?. LUCEAFĂRUL 509 asupra treeratului, Iorgu hotărî să mai aşteptăm. Ne aşezarăm deci pe o laviţă şi începurăm a luă seama. Cei patru pereţi ai odăiţei erau negri de fum; deasupra patului negreaţă lor eră mai mare, soioasă şi plină de dungi roşii închise. Pe patul lat, acoperit cu o rogojină roasă, murdară, şedeau greceşte doi băeţi îmbrăcaţi in nişte cămăşi rupte. Lângă ei şedeă o femeie, ai cărei ochi luceau într’un chip neobicinuit. In jurul buzelor ei fără coloare, creţuri adânci se săpau, dese, întretăiete; bărbia îi eră pornită grozav înainte. Ea ţinea în braţe o fetiţă ca de vre-o trei ani, căreia îi netezeâ părul cu palma, iar cu picioarele legănă o albie in care scâncea un prunc. O fată mare se căzneă să aşeze un ţol peste teancul de perine dela capătul patului. Sus pe soba oarbă, crăpată în toate părţile, un cotoiu enorm îşi lingea labele, aruncând din timp în timp o privire adormită asupra odăii. Deodată copilul începu să ţipe ; afară câinele lătrâ cu înverşunare. Femeia lăsă jos fetiţa şi se aplecă să ia pruncul în braţe; fetiţa insă duse mâna la ochi şi mai întâi încet, apoi din ce în ce mai tare începu a plânge, apoi se repezi în poala mamei sale şi se înghisui alături de prunc, agăţându-se de straiele femeii. Pruncul lăsă ţâţa şi porni pe plâns. Băieţii se uitau la noi, fata încremenise cu o mână la bărbie. încercai să iau fetiţa în braţe. Aceasta însă se îndesă mai tare în poală. Băieţii se lipiseră de părete. Nu puteam pricepe cum se face de nu intervine fata să ia unul din cei doi copii, să curme gâlceava. Şi mă uitam întrebător la ea. Privirile mele însă, fură înţelese pe dos, căci ea plecă capul roşind şi dupăce se învârti fâstâcită de câteva ori prin casă, ieşi afară. — E o drăcoaică şi jumătate, începu femeia, nu-mi dă nici un ajutor. Dacă-i zic să vază şi ea de ăştia, îmi scoate ochii, că copii îmi lipsea'mie la vreme de bătrâneţe? Apoi dacă mi i-a dat Dumnezeu, acum, trebue să-i omor? — Rău face! zise Iorgu. Vorba se opri aici. în tindă se auzeau paşi învârtindu-se pe lângă uşă. Femeia plecă capul asupra copilului, iar noi începurăm să mai inspectăm odaia. Şi văzui că icoana era împodobită cu o coroană de salcie şi un buchet de busuioc uscat. Dedesuptul ei, de un ac înfipt în zid, atârna o şuviţă de beteală galbenă, pe la mijlocul căreia eră agăţată o mărturie de botez. La dreapta icoanei, în colţ, zării o perniţă pe care erau înfipte trei decoraţii. Mă uitai bine: Trecerea Dunării, Virtutea militară, Crucea sfântului Gheorghe. De după sobă ieşea la iveală patul unei puşti. în vremea aceasta, cei doi copii adormiseră. Femeia îi aşeză binişor, pe unul în albie, pe altul cu capul peste un maldăr de ţoale şi se sculă. Era e femeie înaltă, groasă; mergea cu paşi nesiguri, aproape împleticindu-se. Bluza ei erâ largă, fusta strânsă la mijloc cu un şiret albastru. Ne zise: — Mai aşteptaţi dumneavoastră, că trebue să vie şi el. Şi ieşi. Auzirăm o ciorovăială scurtă în tindă, apoi zgomot de uşe şi nimic. — Crezi că o să faci vre-o treabă? întrebai pe Iorgu. — Trebue să fac la un fel! Ca să-mi treacă vremea m’apucai să vorbesc cu băieţii. Dar nu putui află dela ei alta decât că pe unul îl chiamă Ion şi pe altul Tudor. Foarte încet se sculară dela locul lor, porniră spre uşă şi ieşiră afară. Aşâ că ramaserăm singuri, ceeace îndemnă pe Iorgu să-mi zică: — Nu mai e de trăit cu ei. Nu mai poţi avea azi încredere în nimeni şi de aia e mai bine să nu mai dai nimănuia pe datorie. Că dacă dai, pe lângă că nu-ţi mai vezi banii, dar mai umbli şi pe la judecată şi-ţi faci şi duşmani. Tii! câte daraveri şi cât sânge rău am avut eu de pe urma lor, nici duşmanii mei să dea Dumnezeu să n’aibă. Ştii dumneata? Uite, i-arn dat porumb să nu moară de foame şi acum poftim! Şi barem de s’ar pricopsi, domnule, dar tot calici rămân. Eu, să-ţi spuie cine mă cunoaşte, când am venit aici n’aveam nimic, şi am muncit şi am strâns de am astăzi un ban doi. Şi n’am mai înşelat pe nimeni; cui am avut să-i dau, i-am dat. De aia mi-a ajutat Dumnezeu. Dar ei... — Uite-1 că vine! zisei eu. Şi tot mai aşteptarăm o bucată de vreme până să între Mazăre. Acesta erâ un om mărunt, îmbrăcat într’un vechili mintean tivit cu găitane. 2 www.dacQFomanica.ro 510 LUCEAFĂRUL Nrul 23-24, TJ07. Avea o păreche de pantaloni dintr’o materie neagră, lucitoare; în picioare nişte botfori plini de praf şi din cari se răspândi numai decât în odaie un miros greu. Cum intră, zise un »Bună vremea* vesel, îşi scoase căciula şi o puse pe sobă. Câteva şuviţe de păr cărunt i-se revărsară pe frunte. Faţa lui era arsă de soare, sprâncenele şi mustăţile aveau o coloare galbenă spălăcită, ochii verzi, iuţi, obrazul drept, de lângă ochiu până sub nas dimpreună cu buza de sus, era crestat de o dungă adâncă, roşie. Ne strânse vesel mânile şi zise: — Să mă iertaţi c’aţi aşteptat. Fusei niţel prin sat să mă înţeleg cu oamenii, că de mâne, dacă o vrea Dumnezeu, începem treeratul. Dai-ce vânt? — Mai întrebi ce vânt? rosti Iorgu. Mazăre începu să se scarpine în ceafă. Apoi zimbi a râde şi: — De ! Ştiu eu, nu crede dumneata ... dar ce dracu să-i faci? Nu vezi cum merg vremurile astăzi? Când să zici »Doamne ajută*... tranc! vre-o belea... — Lasă vorba asta, îl întrerupse Iorgu. Spune la un fel, ce ai de gând cu banii mei ? — Ce gând să am? Am de gând să ţi-i dau, că n’am mâncat paralele nimănui, păcatele mele. Dar mai crede şi dumneata. — Dar bine, măi omule, n’am aşteptat destul ? Doi ani, gândeşte-te! Acuma, doar nu-i mai zice că n’ai, că grâu s’a făcut, slavă Domnului. — S’a făcut unde a avut ce să se facă, dar la noi? Trei pogoane de grâu, treabă mare! — Trei, netrei, e vorba că ai şi cată să-mi plăteşti, că altfel îţi pui secfestru. D’aia am venit, să-ţi spui, să nu zici că sunt românu dracului. Dacă nu-mi dai de bunăvoie, o să-mi dai de frica gendarmilor şi tot o să-mi dai! Mazăre îşi pusese bărbia în palme şi-şi priviâ vârful botinelor. Sprâncenele-i făceau o singură dungă de-asupra ochilor şi rana părea mai roşie. — Vezi-bine că tot o să-ţi dau odată şi-odată, dar acuma n’am şi pace! Yrei să-mi iei bucăţica dela gură? Şi-apoi uite ce e: Ţi-oi da jumătate când oi vinde grâul şi la porumb îţi dau şi jumătatea ailantă şi să isprăvim. Se uită drept în ochii lui Iorgu. Acesta însă: — Eu nu ţi-am dat cu ţârâita. Şi-apoi ce să mai aştepţi să vinzi grâul. De unde ştii până atunci dacă are vre-un preţ ori nu. Mai bine dă-mi mie grâu. Să facem socoteala cât vine, uite şi domnii notar aici, şi să facem cum e bine. Mazăre căzu pe gânduri. — Ia să vedem! Iorgu începu: — Ai să-mi dai 64 de lei. Cu cât să preţuim chila de grâu ? La oraş e 58, dar fă socoteala, cât cheltuieşti de chilă ca să-l duci acolo? Cel puţin trei lei, prin urmare 55. Haide fie 56. Mai rămân 8 lei, cari fac tocmai cinci duble. Prin urmare o chilă şi cinci duble, patruzeci de duble peste tot. Mazăre se ridică repede în sus şi aţintindu-şi privirea în ochii lui Iorgu, începu să zică răspicat, rânjind: — Patruzeci de duble de grâu pentru 30 de duble de porumb, cât mi-ai dat, nici o chilă deplin ? — Nu mi-erai dator de mai nainte preţ de cinci duble? Mazăre strânse pumnii şi începu să se învârtească prin cameră cu paşi repezi. După-ce ocoli de câtevaori, se opri in loc şi fără să-şi întoarcă capul, se răsti: — Nu-ţi dau nimic! Fă de vino cu jandarmii! Şi iarăş începu să umble prin odaie. — Auzi dumneata, zicea el uitându-se Ia mine, îmi dă treizeci de duble de porumb încins şi-mi cere patruzeci de grâu nou, abia ieşit din maşină. Dar asta-i hoţie pe faţă! — Cum hoţie? zbieră Iorgu. După-ce că m’ai făcut să umblu pe la judecată, să cheltuiesc bani ca să-mi iau dreptul meu, care te-am ajutat la nevoe să nu mori de foame, asta-i hoţie? Şi judecătorul care te-a condamnat să-mi plăteşti 64 lei e tot hoţ? Amândoi erau faţă ’n faţă şi se uitau pe supt sprâncene unul la altul. — Ba bine că nu! Sunteţi nişte hoţi cu toţii. Vă ’mbogăţiţi din sărăcia noastră, asta-i! Nu-ţi dau nimic! — Am hotărîrea la mine! — Poţi să ai o mie de hotărîri, nu-ţi dau nici un bob de grâu, că-mi trebuo să cumpăr o pereche de boi să dau fetii. Iorgu căscă gura. — Da, zise Mazăre, că trebue să ne mărităm şi noi fetiţele, nu numai dumneavoastră. www.dacQFomanica.ro Nrul 2ÎÎ-24, 1907. LUCEAFĂRUL 511 Mă mai uitai înc’odată prin cameră, apoi la Mazăre. Faţa lui era nepăsătoare acum. — Dumneata mai poţi aşteptă, zise el, dar eu nu, că nu vreau să dau de ruşine, ştii dumneata? Dacă vrei aşa cum am zis, bine, dacă nu, voia la dumneata. Dar să ştii bine că nu-ţi dau nici un bob de grâu. Când l-oi vinde. — Şi dumneata să ştii că am să viu să-ţi pui secfestru. — Şi eu am să zic jandarmilor: li plătesc eu, cu bani, că nu-mi dă mâna să dau pe lucru de nimic bucatele muncite de mine. Şi dacă nici ei n’ar vrea să ’nţeleagă, ţine minte, iau lopata şi asvârlu grâul în toate părţile şi-apoi să vie să-mi ia din casă! — Bine, om vedea! zise Iorgu. — Om vedea! răspunse dârz Mazăre uitându-se după sobă. Şi se întinse o tăcere adâncă. Mazăre măsură într’una odaia în lung şi ’n lat dând mereu din umeri. Iorgu se gândea răzimat de sobă. Deodată îl văzui zâmbind. Se apropie de mine, se aşeză iar pe laviţă şi după ce-şi mai răsuci de câteva ori pălăria în mână. începu, foarte blând : — Zici că vrei să-ţi măriţi fata? — Fireşte că vreau! răspunse înţepat Mazăre. I-a venit şi vremea. Şi se uită cu coada ochiului spre Iorgu. Acesta se gândea. — Şi nu poţi să mi-i dai acum ? — Ţi-am spus odată! Ce atâta vorbă ? — Ştii ce ? de ce să ne mai certăm ? Să facem cum e bine, ca oamenii de ispravă, că nici eu nu vreau să te asupresc, nici dumneata să mă înşeli. Hai să facem altă învoială şi să dea Dumnezeu noroc la ce-ai pus de gând. Mazăre se uită la el înviorat — Ce ’nvoială? — Să te mai aştept până vei ti şi dumneata mai înlesnit. Acuma mărită-ţi şi dumneata fata şi mie să-mi dai înscris că ai să-mi dai o chilă şi opt duble de grâu. Şi eu uite, de faţă cu dumnealui, mă leg să nu te mai supăr până la anul. Dar atunci să ştii că nu te mai las! — Şi opt duble ? întrebă Mazăre strâmbând u-se. — Ei, lasă că ne ’nţelegem noi, numai să nu mai fie ceartă. Când o fi să târgueşti de nuntă n’o să vii pe la mine să mai târgueşti una şi alta? — Aşa e... grăi încet Mazăre. Unde-o să mă duc? — Ei, vezi? Aia e! Unde-o să te duci? Ai venit vre-odată să-mi ceri ceva şi am zis ba? Dar dacă dumneata o iei prea repede, vezi bine că şi eu ... om sunt! — Iartă şi dumneata acum, că, zău, dacă-mi mai ştiu capul. M’am rugat de ea, doar că nu i-am căzut în genunchi să mă lase in pace anu ăsta, să mă mai întremez niţel. Dar de unde să înţeleagă? Mi-a zis că fuge şi pace. Am, n’am, trebue să fac nuntă. — Nu-i nimic, nu-i nimic! Lasă că toate se fac bune cu voia lui Dumnezeu. Şi ce ţi-o trebui, vino la mine ... U.t * Când ajunserăm afară din sat, nu mă putui opri de-a râde: — Unde dai şi unde crapă! — Ce vrei ? îmi zise Iorgu. Să-i iau grâul, să n’aibă cu ce face nunta? Câine să fii şi ţi-s’ar face milă! Nu mai zisei nimic. Iorgu începu să mângâie cu codiriştea spinarea cailor, şuierând încet un cântec vesel. Iar lanurile de porumb se mişcau ca o mare în bătaia vântului; miriştile scânteiau. Care încărcate cu snopi străbăteau câmpia şi din toate părţile se auzeau huruituri grăbite de maşină Erâ atâta belşug pe câmp! D. M. Teodorescu. Din popor] lnimuţa mult mă ’ntreabă: ’ . De ce mi-s tristă şi slabă? Tristă, slabă m’oi topi Ce-am pierdut n’oi mai găsi.. Că cu cin’ mi-am dat cuvânt Şi-o pus faţa la pământ, • ; N’o pus-o să înflorească . ../.-c Şi-o pus-o să putrezească. Rimeţ-sat. Culeasă de Vas. Bula, paroh gr. ur. 2* www.dacQFomanica.ro 512 LUCEAFĂRUL Nrul 23-24, 1907. 1 u d i t a. (După I. Kiss.) La ovreiul Simon, an de an aproape Un sicriu de scânduri duc încet să ’ngroape: Mititel sicriul — de vre un cot e doară, Biet copil sărmanul, i-a fost scris să moară! Pletele Iuditei fac o ’mpărăţie. Cu mânile ’n tremur ea şi le mângâie Şi le prinde ’n foarfeci... Ce păcat săracă ... Mânecând în taină ea la popa pleacă. — , Fruntea mea azi plete vezi că nu mai poartă, ,Eu mi-am plâns, părinte, frumuseţa moartă; , Spune- mi tu aievea, spune-mi să se ştie ,Un copil să-mi crească, nu mi e dat şi mie?’ — îşi ridică ochii din bătrâna carte Şi privind-o popa — grea osândă ’mparte: ,Un copil alături ţi-ar vrea căpătâiul ,Un copil Iudito — unde ţi-e dintâiul?* Buzele nevestii par ca de zăpadă, Fruntea albâ-şi lasă în palme să cadă; Graiul i se frânge — geme greu cuvinte: ,L’a curmat săracul, mâna mea părinte I .Tatăl lui în lume a fugit de mine, ,Fatâ fără sprigin — şi-mi era ruşine... ,Erâ noaptea neagră, bună de ’ngropare. ,De mi-ar da odată — groapa alinare 1* — Popa ’ncet întoarce foile din carte, Cată fiecare ce canon împarte: ,Scoâlă-te Iudito, — haina ta de jale , Nu se potriveşte greşurilor tale. .Deslegareai alta — şi-i grozavă plata.,. ,Vei avea putere să ţii judecata? .Buza ta păcatul altui să nu-1 deie. ,Să-ţi săruţi copilul te opresc femeie) ,Stânge-te cu zile sub povara cruntă — ,Te scapă copilul — în ziua-i de nuntă 1* La ovreiul Simon e ’n fereşti lumină Prăznuind botezul veseli toţi închină; Cânt-un psalm din carte, — toţi au prins s’asCQlte, Genele Iuditei — lacrimi varsă multe. Un copil ea strânge — la inima mută, Cum o ’ndeamnă gândul — şi tot nu-1 sărută. La ovreiul Simon toţi tac în ogradă Nu mai pot drumeţii prin fereşti să vadă. Tremurând Iudita — gertie greu şi plânge: ,Scapă-mă de-osândă, Doamne nu mă frânge!* ,Mamă cum mă arde — fruntea mi-e ca jarul, .Doar’ o sărutare mi-ar curma pojarul 1* ,Fii pe pace dragă — dormi şi nu te doare. ,Doamne, sfinte, Doamne — ţi-e povara mare!* ,Mi e uscat de boală cerul gurii mamă, ,Şi buzele mele — nu simţi cum te chiamă?* Pe Simon ovreiul un fior îl sapă: .Gândul tău Iudito din păcat s'adapă . .. ,Au mai zis şi alţii şi una şi alta: .Adevăr e una — adevăr e alta. .Cine-i rea de mamă — nu-i de-a sta la masă — .Astfel să-mi trăiască cum te-alung din casă!* Anii trec şiraguri. — Iat’un an nou vine La ovreul Simon — praznic nou se ţine. Vatr’au pus în curte — om spre om se ’ndeasă: E-a lui Simon fată — lui Natan mireasă. Intr’un colţ pe-o babă o împing nătângă, Când spre mâna dreaptă, când spre mâna stângă, Grabnic cerşitoarea din mulţime iasă: .Vreau o clipă numai s’o văd pe mireasă!* O aduc acuma — rabbi cartea ţine. — .Oameni buni vă fie milă azi de mine! .Draga mea copilă 1* ... Şi pe nesimţite I-a atins miresii — buzele iubite! — Ştiţi acum povestea jalnicei Iudite? Octavian Goga. www.dacQFomanica.ro Nrul 23-24, 1907. LUCEAFÂRUL 513 Inimă de mamă. Dela Vinerea Mare, din ziua aceea când Yoicu desprinsese năframa din cingătoare Dochiţei, trecuse câteva sărbători la rând, fără ca fata Radului să s’arate la joc... Leica Sultana îşi păzea jurământul, ţinându-şi odorul acasă, gândind că doar, doar a putea rămâne cu Dochiţa măcar în iarna aceea. Fete erau multe în sat şi feciorul Răzăşului, putea pune ochii şi pe alta... La început s’o părea cine ştie cum, dar o juca odată în horă fără Dochiţa ei, o juca de douăori, şi la urma urmei, când nu i-o mai sta în ochi fata ei, avea să se lipească de alta. Iar la anul, poate la celalalt, s’o mai găsi el vre-un fecior de măsura Voicului, şi pentru Dochiţa. Şi astfel cu nădejdea în suflet, în fiecare sărbătoare pe inserate, scoborâ coasta la portiţă, eşind în calea vecinelor, întrebându-le ce a mai fost pe la cel joc... Dar cum îşi mai simţiâ inima strânsă când, cele femei îi spuneau aşa din vorbă in vorbă, că Voicu Bogdăniţei nici nu fusese zărit pe la horă. Cum însă îşi închipuia, că Voicu lipsiâ dela joc numai din întâmplare, cine ştie ce treburi şi interese: Dochiţa tot nu mai aveâ drum spre hora, iar leica Sultana, sara în sărbători, tot s’abâteâ în cale după iscoadă. In sara de sfinţii Voevozi, care nu-i fu mirarea, când se pomeni în portiţă cu mama Voicului. Deodată nu-i venea să-şi creadă ochilor, dar când ii dădură »bună vremea* aşa râzând cu dulce, nu se mai îndoi... Erâ ea, dar nu singură, ci cu Sava Răzeşu, cumnatu-so. Cum nu-şi putea închipui însă, ce caută Bogdăniţa şi cu cumnatu-so, pe aşa vreme la ei, stătu o clipă nedumerită. Adică vorbind la dreptul bănuia; totuş, cum nu s’aşteptâ să dea în sara aceea cu ochii tocmai de ei, credea că nu au ce să caute... Şi acum stătu la îndoială, gândindu-se dacă trebue să-i poftească să intre, ori să scurteze repede vorba şi să-şi facă cale prin vecini. N’avîi însă vreme ca să hotărască într’un fel sau altul, căci la spatele lor aud gura lui Potecă... — E hei, măi tată, va să zică îmi stau cuscrii de vorbă la portiţă şi Radu păci să ştie...! Atunci fiindcă v’am călcat din urmă, bună vremea la Dumneavoastră... — Bună să dea D-zeu bade Radule...! Ia, după cum vezi, stăm de vorbă,... grăi Sava (Urinare.) ferindu-se mai la o parte, în vreme ce Sultana steteâ aşa nedumerită privind când la unii, când la alţii... Gândul vecinilor de peste vale, îl pricepuse chiar dintru început; acum nu se mai îndoia însă, că la mijloc erau tot planuri de-ale Radului. Va să zică tot cu el aveâ să se lupte...! Dându-şi samă deci, că duşmanul cel mai puternic îi eră în casă, nădejdea începu să se depărteze tot mai mult de sufletul ei duios de mamă, iar ochii înnouraţi de lacrimi, s’ar fi pornit de-a binele pe plâns, dacă badea Radu, care-şi cunoştea bine tovarăşa, n’ar fi luat vorba înnainte. — Ia pofteşte-ţi vecinii în casa, măi babă...! De ce crezi că ne-a dat D-zeu patru păreţi? Să ne bucurăm de orice oaspete străin care ne-ar cădea în prag, dar mai ales de cei vecini...! — Poftim, surată Zamfiră, poftim Savo, şi ni-ţi intră în casă!... îndeamnă atunci Sultana cu vorba înnecată, îndreptându-se spre deal în-naintea tuturor, ca orice gospodină cu grijă. Dar nu erâ nevoe de nici o grabă, căci leica Sultana aveâ doar fată mare. In faţa lor, printre ramurile albe şi desfrunzite ale măsteacănului, se desprindea din amurg, chipul căsuţei bătrâne care-şi tremură sfioasă, lumina celor două ferestre mici, iar la dreapta se ridică chipeşă »casa cea niare«, casă nouă şi mândră, care dela o vreme încoace, numai ea primiâ oaspeţii cei mai de samă. In vremea aceasta, Dochiţa, ca fată simţitoare, stând tot în preajma măicuţii, auzise sfatul dela poartă şi, ca să facă cinste vecinilor de peste vale, aprinsese lumină în casa cea mare; aşâ că din mijlocul ogrăzii, Radu şi cu peţitorii se îndreptară spre casa cea nouă, care cu ferestrele ei mari luminoase, s’arată par’că bucuroasă de aşâ oaspeţi de cinste ... Ajunşi în prag, uşa se deschide larg în lături trimiţându-le un sul de lumină în cale, şoptindu-le par’că »bine-aţi venit*... Se opresc o clipă în prag... In casă, numai zestrea: scorţuri alese pe toţi pereţii, paturi şi laviţe acoperite cu cadriluri în ozoare, clituri de cergi albe şi pro-coviţi vărgate, cari bat până în grindă, şervete cu isvoade mândre atârnau de pe trestiile prinse în cue, până peste ferestre, perdeluţe de in cusute numai în ibrişin şi atârnate la icoane, şi ’ntind www.dacQFomanica.ro Expoziţia de copii din comuna Ilimbav: mamele cu copiii premiaţi. 514 LUCEAFĂRUL Nrnl 23-24, 1907. aripile ocrotitoare până împrejurul candelei din preajma căreia sticlele de busuioc împrăştie un miros ce îmbată, dar mireasa căutată, nicăiii. Păşesc innăuntru, se uită, dar când s’ajungă cu odiii după uşă, odorul cu pricina, face zmac şi dă să se strecoare afară. Cum Sava prinde însă de veste din vreme, şi păşind, o prinde de mână... — Da unde-mij fugiai căprioara? Ia vino încoace la lumină, să vedem sameni cu leica Sultana ... ? Unde eşti soacră mititică, ia abate spre noi, de ne arată cu cine samănă cod’aniţa asta, cu badea Radu mândrul, ori cu leica Sultana chipeşa? Dar învârtind u-se Sava cu Dochiţa de mână, nu zăreşte nicăiri pe Sultana, — soacra cea mititică — cum îi zicea. — Ei apoi tot cu leica Sultana, cea care dă bir cu fugiţii samănă căprioara, de aceea eră să ne scape printre mâni... ? . Fata, roşie ca un bujor şi ruşinoasă, se zbate în mânile de voinic ale peţitorului şi cearcă să scape, în vreme ce mama Voicului râdeâ mân-găind-o par’că într’o privire duioasă de mamă. — Şi aşa — începu Sava iar cu gura — voiai să ne scapi ? Ia vino mai bine şi sărută colea mâna mamei soa- www.dacoromanica.ro Nml 23-24, 1907. LUCEAFĂRUL 515 ere, căci de, mai ştii ca toate nurorile îi cântă cântecul: Soacra, soacră poamă acră I)e te-ai coace cât te-ai coace Dulce tot nu te-ai mai face. De te-ai coace-un an şi-o vară Tot eşti acră şi amară! Fata îndemnată, râde, şi cu capul plecat in jos, s’apropie de sărută mâna Bogdăniţei, care la rândul ei sărutând-o pe frunte, o mângăe certând pe cumnatu-so. — Bine că îţi aduseşi aminte tocmai de cântecul acesta, căci altul nici nu se potrivea. Grăind apoi fetei cu glas dulce adause: — Las’ maică, că doar cântecele nu-s pentru toţi oamenii... Ăsta do pildă, nu-i pentru noi. Şi Bogdăniţa, ar ti mai lungit incă vorba cea dulce, dacă cumnatu-so Sava nu ar fi zărit în prag pe Sultana şi n’arfi luat-o înnainte cu vorba. — Ehe, leică Sultană, d’apoi soacră de acestea mi-ai fost? Când îţi cad peţitori la fete, mi-o iei la sănătoasa, în loc să joci de bucurie? Dar cum nevasta Radului, stătea nehotărîtă în pragul uşei, Sava dădu drumul fetii, care se furişă afară, iar apoi încinse mijlocul gazdei şi indemnând-o spre laviţa unde steteă ceialaltă soacră, luă vorbă domoală. — Ia stai colea, frate, lângă cea cuscră, şi om grăi o leacă, că doar o vorbă două nu ne-o fi de prăpădenie capului! Nu-i aşâ bade Radule? adause Sava, dupăce văzu pe leica Sultana aşezată pe laviţă... — Ai cuvânt, frate Sava. De o vorbă nu se prăpădeşte lumea ... dar se porneşte plânsul femeilor ... răspunse badea Radu din pragul uşii, unde rămase. Dar Sultana lui, tăceâ privind aşâ în neştiro la teancul de scorţuri alese, din faţa ei, caro ii mângăiâ privirile cu florile îmbinate în toate culorile... Şi de altfel la toate vorbele lor nici n’ar fi ştiut ce răspunde. Din toate pricepeâ atât că ea trebuia să rămână prea curând fără fată, şi la asta nu s’ar fi învoit în ruptul capului. Ţinea să-şi mărite fata cu gustul ei. Asta ştia şi asta o spunea ori-şicui. Dar cum gândul şi dorinţa ei nu se potrivea cu a celor care-i călcase pragul în sara aceea, şi cum ştia că vorba despre măritişul fetii i-ar răni iar sufletul, a crezut că mai bine ar face, nici să nu mai intre in vorbă. Iată de ce dar s’a furişat dintro ei, când au intrat in casă. Şi chiar acum dacă a venit, apoi a fost adusă mai mult de făgă-duiala lui Potecă al ei, care i-a mărturisit că era de aceeaş părere cu să mai amâie cu măritişul fetii'... Şi ea l-a crezut... Dar vorba în-ţăpătoare aruncată adineauri din uşă, o făcu să bănuiască că la mijloc nu fusese decât]’o şiretenie. Neîncrezătoare îşi purtă o clipă privirea întrebătoare, când la tovarăşul ei de trai, când la oaspeţii peţitori... Atunci Sava ştiind că nu venise în casa lui Potecă, pentruca să tacă, rupse iar fir de vorbă: — Şi va să zică, să nu-ţi mai peţim fata, leică Sultană? — Poi nu ... Poate că nu ţi-i pe plac şi după inimă flăcăul, ori casa mea surato... ? întră Bogdăniţa în vorbă. Dacă e aşâ, spune-ni-o şi noi om bate cărările în altă parte ... — Nu zic asta, căci mi-ar fi păcat... răspunse Sultana, ştergându-şi ochii cu mâneca Primul premiat la expoziţia de copii din Uimbav. www.dacQFomanica.ro 516 LUCEAFĂRUL Nrul 23-24. 1907. cămeşii... Flăcăul ni-i pe plac şi nici de casa D-tale, n’avem de spus cuvânt legănat măcar;... decât atâta numai, că nu pot mărită fata acum. E prea tânără şi mai poate aşteptă... Doar tot una mai am ... Dacă şi DV. aşişderi vi-i pe plac fata şi casa noastră, de ce n’aţi mai îngădui adecă câtva timp? Ce-i a trece un an ori doi dacă dă D-zeu cu sănătate?! Uite aşa dacă vă potriviţi la gând cu mine, nu zic ba, ne putem în cuscri ... — Ei cuscră Sultană, căci doară cuscră ai să-mi fii, pe cât văd eu, răspunse Sa va, cum bag seamă D-tale nu ţi-i de grahă, ţi-se pare fata prea tânără. Dar oare D-ta când te-a peţit badea Radu, erai mai stătută de cum ţi-i fata? Şi ia spune-mi dacă ar fi zis ai casei, că nu te dă atunci noră lui moş Manea, ce-ai fi zis? Aşa-i că fugeai cu Radu cel voinic şi mândru, ori dacă nu fugiai, ar fi mai stat feciorul lui Manea la gânduri şi nu te-ar fi furat? — Cum, să mă fure?. . răspunse de astădată Sultana ca înţepată... — Ia bine, cum se fură o fată... — Va să zică, pe cât bag samă a-ţi venit să-mi spuneţi chiar în casă la mine, că aveţi să-mi furaţi fata? grăi cu grijă leica Sultana, sculându-se în picioare şi privind pe rând la toţi cei de faţă... Dar văzând că nu răspunde nimeni, adause privindu-şi bărbatul: — Cum vine asta Radule? — Cum să vie nevastă, răspunse el îngrijat oarecum, apropiindu-se de cei din casă... De o fi să păţim şi ruşinea asta, n’ar fi atât de vină D-lor, cât ai să fii tu, cari ţii morţiş »la anu« şi »la anu«. într’o clipă cuvintele Radului, au stârnit iar furtuna. întunecată la faţă şi cu ochii în lacrămi, cuscra neînduplecată, fără să mai zică o vorbă, dă să plece pe uşă. Sava îi tăie însă calea sărind cu vorba. — Las, cuscră, nu te speria, că doar n’avem noi aşa flăcău îndrăzneţ... Şi poate că nici Do-chiţa D-tale, nu s’o lăsa să fie furată, ci s’o îngădui binişor cu flăcăul, şi o merge şi aşa nefurată, numai cu amăgeala câtorva sărutări... — Cum, să fugă fata mea, Dochiţa mea, îngână biata mamă, deschizând ochii mari şi privind împrejur... — Nu zice cumnatu, de Dochiţa noastră, dragă şurato, sări Bogdăniţa cu vorba, ca să mai li- niştească grija Sultanei, dar vine vorba aşa cum s’ar întâmplă cine ştie unde .. . — Aşa, aşa, cum zice Zamfira, cuscră dragă, nu cum ai luat D-ta vorba, răspunse iar Sava. — Las, am priceput eu ... îngână în cele din urmă Sultana, privindu-i printre lacrimi, am priceput. Vinovaţii nu sunteţi D-voastră, ci numai omul meu. Asta-i gustul lui, şi n’are decât să şi-l facă. Da, eu nu vreau; să ştiţi că nu. Şi cu cele din urmă vorbe, ieşi pe uşă lăsând pe cei din casă, uitându-se unul la altul... într'un târzior, Sava rupse tăcerea de isnoavă: — Va să zică n’am făcut nici o ispravă, bade Radule?.. — Ei, da grabnic mai eşti frăţioare; stai, mai îngădue, că n’avem de ce să ne spăriem . .. — Bine, om mai îngădui, dar o vorbă hotă-rită tot ar trebui s’auzim, zice mama flăcăului ca cea cu grijă. — Că chiar aşa, cum zice cumnata, adause Sava, ce spunem noi băietului când ne-o întreba fân ori paie? — Fân, fân, acesta-i cuvântul cel bun, iar grijă să n’aveţi. Baba mea aşa a fost întotdeauna, când a trebuit să mărite, ori să însoare. Treaba se face, o plânge o leacă, şi apoi îi trece. — Atunci cu noroc să dea D-zeu şi să trăiască tinerii, zise peţitorul vesel, intinzând plosca cu vin, care până atunci, nici nu se zărise de sub poala contăşului.. . — Cu noroc, răspunse socrul cel mic, ducând plosca la gură; iar ca să se întărească legătura vorbelor făcute, scoate şi el plosca cu vin vechili, pe care o ţinuse sub aripa cojocelului înflorit, şi o întinse soacrii celei mari, în vreme ce Sava adaugă: — Te calcă rândul cumnată: "■ Bogdăniţa veselă, ia şi ’nchină: — Noroc, şi traiu bun să le dea D-zeu. — Amin, amin răspund cei doi, şi apoi plo-scile trec din mână ’n mână. Şi astfel chezăşia cuvântului dat s’a tocmit. Cu sufletul amărît şi fără nici o nădejde de sprijin din partea cuiva, Sultana cum a scăpat dintre gurile cele cu ascuţite tăişuri de vorbe, s’a înfundat în căsuţa bătrână, cercând să-şi moaie năcazul tot în lacrimi, singurile mângă-etoare pentru inima ei neînduplecată. Până la un timp s’a tot înşelat cu gândul că nu era numai singură aceea care să distrame firul www.dacQFomanica.ro Nrul 23-24, 1907. LUCEAFĂRUL 517 planurilor ce urziâ Radu al ei. Şi-ar fi pus chiar capul la mijloc, că are de bună tovarăşă şi pe Dochiţa, care întotdeauna îi dăduse să ’nţeleagă că nu s’ar despărţi de lângă dânsa, pentru nimic în lume... Acuma însă, simţiâ bine că fata ei, [încetul cu încetul, fusese ademenită, ca din potrivă să petreacă sorţ de dragoste în urzeala cea momitoare a măritişului. O văzuse cu ce ochi priviâ la horă pe feciorul Răzăşului, iar sara de câte-ori n’o prinsese stând aşa uitată şi cu ochii pierduţi de cea parte a dealului. Dar în sara aceea, cum ştiuse ea să iese în calea peţitorilor, ba încă să potrivească şi aşa fel, ca să le cadă în mâni şi să le dea pricină de vorbă?!... Şi acum, stătea în preajma ei, răzimată c’un umăr de părete şi cu faţa gânditoare, mai mult îngrijată par’că... Vedea bine că fata ei cea cuminte, ar fi vrut să s’apropie de mama cea duioasă şi să-i spună cine ştie ce vorbe de mângăiere, dar nu îndrăznea. Se simţiâ oare vinovată? Simţiâ oare că-i încolţise în suflet o dragoste streină şi pe care acum nu cuteză s’o mărturisească? Şi ce eră de vină? se gândi Sultana în cele din urmă, oftând şi useându-şi ochii... Dar cum steteâ nehotărîtă, între gândurile dacă trebuia ori nu să ocrotească buruiana cea streină..., zări două lacrimi, cari fulgerară tocmai atunci în umbra de întuneric a ochilor ei mari... Inima de mamă simţind acum că aveâ de luptat cu inima cea crudă a odorului ei scump... se muiâ... şi îndemnă pe neînduplecata Sultană, să dea binecuvântarea. — Hotărîtă, se sculă de pe laviţă şi apropi-indu-se de Dochiţa, îi luă capul între mâni şi-o sărută cu drag pe frunte. Cum însă fata, se înăbuşi de plânsul cu suspin al dragostei în-grijate, mama i-aduse capul pe piept şoptindu-i cu dulce... — Şi tu ce ai Dochiţo, maică? de te-ai pornit aşâ pe plâns? De ce taci?! Hai, spune, stărui Sultana din nou, văzând că fata nu-i dădeâ nici un răspuns. — N’am nimic, grăi în cele din urmă, suspinând şi împletindu-şi braţele de după gâtul mamei... — Nu te cred..., de ce nu spui maichii, tot, tot ce ai pe suflet?... Iar apoi apucându-i capul între mâni şi privind-o cu dulce ii şopti din nou: — Spune maichii, spune!... — ... Nimic, maică ... aşâ pentrucă te-am văzut iar plângând din pricina mea..., îngână fata plecându-şi ochii în jos... — Ei lasă, fata mea, că am înţeles tot.... A fost sorocit de sus, să vede, să fie aşâ şi nu altfel. E Voicu la mijloc, e dragostea;. .. dar fie-vă cu noroc. Şi îngânând vorbele din urmă, Sultana neputându-şi stăpâni lacrimile, îşi răzimă fruntea de creştetul feţii, şi le lasă să curgă în voia lor... Dochiţa care înţelesese tot, nu atât din vorbele maicăsăi, cât din dragostea cu care i-le şoptise, nu spuse nimic, ci numai îşi îmbrăţişa măicuţa cu toată dragostea, care in clipa aceen i-o dăruise toată, toată.... Şi-ar fi rămas poate multă vreme aşâ îmbrăţişate, dacă Sultana n’ar fi auzit afară sfatul celor pe cari cu câteva clipe mai înainte îi lăsase singuri în ceea casă. ... Aducându-şi atunci aminte cum plecase dintre ei şi ce vorbe le spusese, se desprinse din braţele Dochiţei şi dădu fuga afară.... Ce grăise şi cât anume, nu-şi aducea aminte şi cum se temeâ ca nu cumva să se fi supărat Bogdăniţa. Ca să-i strige, să-i cheme înapoi, nu-i veneâ, dar se gândeâ să spuie măcar lui Radu al ei, că vrea şi ea. Şi-apoi el s’o repede în urma lor şi le-o duce cuvântul cel de pace... Dar cum prinsese veste de vreme, iar peţitorii lungise vorba fără grabă şi afară, nu se depărtase cine ştie cât. Când Sultana ajunse supt măstacănul din mijlocul bătăturei, zări prin ceaţa de întuneric cum pricinaşii de peţitori stăteau la portiţă în roata de lumină împrăştiată de luminarea pe care Radu al ei, vinovatul cel mare, o ridică sus, deasupra capetelor, ca să se vadă mai bine la ochi şi de bună samă, ca să mai vadă şi cei vecini ori drumeţi că el are peţitori... Dar fie, şi vadă-i ori-cine, căci tot una-i erâ acum... Ba încă bine că nu plecasă pentrucă să le spună şi ea cuvântul cel de ’ngăduială... Dar se gândeâ cum să facă să vestească Românul ei, căci acolo între dânşii, nu-i veneâ să se scoboare.... Rupse o crangă uscată din poala măstacănului, o frânse pe rând în fărâmi mărunţele, cu gând că doar o ajunge trosnetul lor până la urechile celor dela portiţă, dar când cei peţitori ieşiau pe portiţă părând c’au isprăvit de vorbă, păşiâ pragul dincolo Radu al ei şi-o www.dacQFomanica.ro 518 LUCEAFĂRUL Nrul 23- 24, ]‘J07. începea de isnoavă; iar când acesta îşi lua de samă să intre in ogradă, păşiau ceilalţi pragul inlăuntru, şi-aşâ păreau că n’au să mai isprăvească. In timpul acesta însă, Radu auzindu-se chemat pe nume din spre casă, şi înţelegând vocea Sultanei, dădu fuga spre deal, după-ce mai intâiu— cu şi când ar fi ghicit de ce eră chemat — rugase pe tovarăşii do voi hă să mai îngăduie puţinteluş.... Ca ’n vremurile de tinereţe, Badea Radu so pomeni într’o clipă supt rămurişul copacului băUn, şi cum dădîi cu ochii de tovarăşa lui, desprinse luminarea din găvanul manei apărătoare şi îndreptă lumina ca să-i zărească ochii şi să ghicească mai din vreme ce veşti ii aducea. Dar cum Sultana ş’ascunse repede faţa in dosul manei ce şi-o adusese repede ca apărătoare, Radu luă vorbă cu drag.... — Ei măi babo ... veste bună? — Ce-o vrea Dumnezeu, şopti ea cu glasul tremurat şi înecat par’că de lacrimi. Spune-lo să mai vie.... Decât să se întâmple cine ştie ce ruşine ... mai bine să-mi plece fata cu cinste din casă.... — Ei, iacă aşa to vreau măi babă, zise atunci Potecă cu glas tare şi întinzând o mână ca şi când ar fi voit s’o mângăie pe supt bărbie, cum avea el obiceiul să facă când dădea la pace cu leica Sultana; dar cum ea se feri pornind cu grabă spre căsuţă, Radu scoboară spre cuscrii rămaşi în portiţă, şi cari îl întâmpinară într’un glas... — Ei ce veste, bade Radule? — De bucurie, cuscrilor, altfel cum putea să Ho. Nu vă spuneam eu că după furtună vine şi vreme bună? — Atunci să zicem cu noroc şi să cinstim in sănătatea băeţilor să ’ndesă Savu cu vorba, scoţând plosca in lumină.... — Cu noroc şi ceasul cel bun să dee stântu... adause Bogdăniţa.... — Amin, amin adause socrul cel mititel şi ploscuţele se închinară tot cu meniri de bine şi fericire. Iar cuscrii nu so despărţiră de acolo, din portiţă, decât abia târzior, când ziua logodnei fu sorocită, iar ploscuţele deşertate până la fund. (Va urmă.) I. Ciocârlan. Nepotriviri. I)ar de ceeace ştia oraşul, şi de ce dânsa numai acuma află, Ana se îngrozi. Bărbatul ei cercetează populaţia cea mai de jos a oraşului, intră în bordeie cu mirosuri grele, vindecă in cinste o mulţime de necăjiţi, pe cari mai bine i-ar lăsă să moară. Se întoarse acasă ca o furtună. Odaia de consultare eră plină. Aşteptau pe Crainic. Aparii între ei ca o furie, verde de venin. Vorbe urâte, grele, ucigătoare arunca asupra acestor nenorociţi. Ii scotea cu grămada pe uşe, când se ivi doctorul. El înţelese în grabă totul. — Stai doamnă. Oamenii aceştia m’aşteaptă pe mine. Cu D-ta n’au nimic, nimic pe lume. Binevoeşte a trece dincolo. Şi o conduse în odaia vecină. închise uşa, şi-şi chemă clienţii inlăuntru, apoi începu vizitele, vr’o două ceasuri, liniştit, ca şi când nu s’ar fi întâmplat nimic. După ce termină, intră să prânzească. Ana nu (Fino.) putea zice nimic. Şi doctorul, de data asta, de cum intră se văzu că are de vorbit. — Pentru ce eră să-mi alungi clienţii? Ana făcu o sforţare. — Pentrucă nu vreau să-i mai văd în casa mea. — Cum, în casa ta? E a ta casa asta? şi doctorul ziinbi iarăş. ^ Ana îşi prinse buza din jos în dinţi şi începu să o strângă până o învineţi. — Crainic o întrebă din nou, privindu-o fix: — Pentru ce era să-i alungi? Nu ţi-a fost păcat, ori nu păcat, nu ţi-a părut sub demnitatea ta să-i ocăreşti aşa de urât? Şi erau între ei oameni bătrâni, şi femei de-atale, adecă femei ca şi tine? Ana se zbuciumă puţin, ca şi când ar fi vrut să scape de ceva, apoi zise: — Nu vreau, ştii, murdari de aceştia să-mi umble prin casă. Nu! — Numai cât aicea eu poruncesc, şi nu tu. www.dacQFomanica.ro Nrul 23-24, 1907. LUCEAFĂRUL 519 Şi după mine o mână de-a unui murdar de acesta care sufere, o mână murdărită de muncă, are mai mare preţ decât gâtul alb plin de auri-turi, a unei doamne, care în toată viaţa ei n’a simţit altă lipsă decât să-şi îngrijească trupul. Acela-i om, voi sunteţi nişte păpuşi fără viaţă. Hei! dar las. Tu de altfel n’ai spus drept. Nu de aceea ai voit să-i alungi. De multă vreme vin ei la mine şi gândul acesta încă nu ţi-a dat prin cap. Tu te-ai maniat pentru că ştii că-i caut gratuit. Vezi, am avut dreptate când ţi-am spus că n’am bani. O, şi nici n’oi avea vrc-o-dată. Atâta cât să putem trăi numai. Rodul ştiinţii, rodul nopţilor nedormite, nu-i iertat să se schimbe în pălării de modă, în vestminte fără înţeles, în prânzuri îmbelşugate, preserate cu vorbele de spirit al celor ce n’au nici un spirit. Nu, nu, rodul ştiinţii trebue să aibă ceva cores-punzetor de înalt în viaţă. Da bine, ce-ţi spun eu ţie de acestea! Tu nu ’nţelegi! Tu ’nţelegi numai un lucru: »Nu-s bani.* Pe tine acestea două vorbe te ucid, pe mine mă lasă rece, ba încă îmi cad bine. Şi adânc, în liniştea lui de moarte, simţiâ în-tr’adevăr o mulţămire pentru asta. Nu era fericire, ci numai mulţămire. Dar Ana încă nu putea să trăiască astfel. Cuvintele din urmă ale lui Crainic o făcură să vadă că dânsul o ureşte, că i greu de ea. Dar asta n’ar fi fost nimic. Mai greu însă ii eră traiul ce trebuia să-l ducă. De-o vreme părea că se tot gândeşte la ceva. Sta ceasuri întregi pe divan, ori la fereastă. Apoi, serile, începu să stee mereu la fereastă. Crainic şi când era acasă n’o lua în samă, dar de cele mai multeori nu eră acasă. La câtăva vreme un domn între bărbat şi bătrân, se plimbă mult pe sub fereasta ei. Din sară in sară erau mai intimi, vorbe, bilete, semne. Ana, se vede, se gândise la ceva. » Intr’o sară când veni Crainic acasă, se miră văzând că Ana-i dusă. N’a mai fost de mult in vizite, ce să-i ti venit oare? Dar Ana nu veni în noaptea aceea, nici ziua următoare. Doctorul rămase totuş foarte liniştit. Prin oraş începuse a se zvoni, a doua zi ştia deja toată lumea. Crainic rămaso tot cel vechiu. A treia zi veni mătuşa Anei, doamna cea mică şi adunată, îmbrăcată în negru. Auzise şi ea do veste, şi veni eu faţa arsă de ruşine. — Pentru Dumnezeu, d-le Crainic, ce-a fost să se întâmple, zise frângându-şi ctl desnădejde manile. — Are să vină iară. 1 se ureşte ei cât de cu râmi. Bătrâna să zmânei îndărapt ca arsă: — Ba, asta nu mai vine. Dac’a plecat odată nu mai vine. Acum se tot duce până se prăpădeşte. Vezi, păcatele noastre, samănă cu mumă-sa ca două picături de apă. Aşa a perit şi mumă-sa. S’a dus şi nu s’a mai întors. Şi aceea şi-a lăsat copiii acasă. Asta-i un blăstăm, da un blăstăm! Bătrânuţa începu să plângă cu sughiţ. Crainic cercă s’o îmbune. .— Ce să-i faci? Dacă-i aşa, n’ai ce face. — N’ai! Şi erâ şi mumă-sa ca şi Ana: o icoană. Când te uitai la ea, gândeai că-i o sfântă. Curat cum erâ şi Ana câteodată. Mătuşa îşi plânse apoi plânsul potolit, ca a oamenilor ce şi-au lăsat astupaţi în groapă pe iubiţii lor. Iar Crainic se gândiâ la povestirile deodată ale bătrânei. Şi abia acum înţelege silinţa ei de-a îmbrăcă în neînţeles, în taină, moartea surorei sale, care a fost mama Anei. Când erâ să plece bătrâna, Crainic îi zise: — De-o veni, am să-ţi scriu. — Ea întoarse palma în semn de negare. — Ba. Nu se mai întoarce. Ştiu cu bino că nu se mai întoarce. Şi Crainic rămase tot liniştit. El n’a pierdut nimic, căci nu mai aveâ ce pierde. I. Agârbiccanu. www.dacQFomanica.ro 520 LUCEAFĂRUL Nrul 23—24, 1907. Cronica. Aproape toate cronicile de mai jos cran s’apară înainte ca o tmui. Pid/liearea lor a intdrxiat din canxa grevei tipografice. Cetitorii să ierte deci anaehronismid unor părţi din cronici. „ Teatrul nostru. Zilele aceste s’a ţinut în orăşelul Cohalm adunarea generală întârziată a «Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român» S’au cetit rapoartele obişnuite, s’au ales coniisiuni de cenzurare, s’a reales comitetul, etc..., s’a cântat frumos şi s a toastat pentru diferiţii «reprezentanţi», cu un cuvânt au rămas toate în matca cunoscută a adunărilor noastre culturale. Tipicul acestor adunări e atât de cunoscut incât nu se mai cere ca să-l repetăm şi noi. Vom înregistra însă unele date cari privesc desvoltarea teatrului nostru, pe baza «Anuarului X» primit zilele aceste. Din însemnările acestuia să vede că în anul 1906 s’au dat mai bine de 138 reprezentaţii teatrale. Negreşit e un număr prea disparent acesta. Intr’o ţară întreagă de oameni, cu toată întinderea ei largă, nu se joacă teatru decât pe jumătate cât înde-stuleşte un orăşel săsesc de provincie. Repertoriul acestor reprezentaţii e alcătuit din piese lipsite în cea mai mare parte de ori-ce rost artistic. Cu escepţia pieselor lansate de artistul Z. Bârsan, cari se apropie de trebuinţele noastre, — aproape toate sunt sau din multele naivităţi originale, sau traduceri fără gust. Nu se potrivesc aceste nici pentru ţăranii noştri şi sunt un prilej de constatări dureroase pentru lumea cărturărească. Când numai bunăvoinţa escesivă e singurul criteriu în judecarea unor prestaţii artistice, atunci a ajuns rău de tot biata artă... — Averea societăţii, nefiind împiedecată de nimeni, creşte — se ’nţelege — şi se sporeşte... A ajuns în anul 1906 suma de cor. 385-816. Numărul membrilor balansează, scade şi creşte; în anul trecut au fost «410 vii şi 61 morţi». Potrivit unei hotărîri din trecut, comitetul a publicat concurs pentru piese originale. Rezultatul concursului din anul ultim a fost foarte slab. Au întrat 12 piese, comedii, tragedii etc... cari au fost cenzurate de dnii Dri I. Blaga, Val. Branişte şi G. Dobrin. După-cum ne convingem din dările de seamă piesele sunt în adevăr nule ca valoare artistică. Acest rezultat poate servi ca o îndrumare pentru comitet. Eră un lucru de prevăzut. Unde sunt scriitorii de piese originale aici la noi? Dacă ar fi, ar răsări şi fără cele 300 de coroane. Cu mult mai potrivită ar fi angajarea unora dintre scriitorii noştri de seamă cari să ne traducă operele potrivite ale literaturilor străine. Ar fi o muncă do mare însemnătate aceasta şi comitetul ar da dovezi de o adevărată înţelegere a trebuinţelor noastre. Să ne închipuim cum ar putea fi răscolite su-lletele de avântul unui Wilhelm Tcll 1 Aceste deocamdată despre progresul mişcării teatrale la noi. Cu bucurie înregistrăm apropierea comitetului de fostul său bursier Z. Bârsan, a cărui activitate de actor şi scriitor e vrednică de recunoştiuţa societăţii noastre. * încă odată „Puterea întunerecului." Ce ţi-e şi cu temperamentul combativ al gazetelor noastre. E destul să scrii câteva cuvinte cari se pare a nu aranja pe cineva, ca să te pomeneşti cu o ploaie de atribute. Poţi fi drept, poţi fi calm: e înzădar. Există la noi încă acel soiu ignobil de îndărătnicie care ne îndeamnă de atâteaori să devenim apărători. Expansiunea temperamentului nostru ne urneşte îu pripă. Iute şi degrabă ne răsfrângem mâneca şi haide la apărare! Că apărăm o greşeală, că apărăm o prostie, — nu im poartă! Noi apărăm! Şi-o să se vadă că nouă nu ne pasă! Ehei! Suntem şi noi — slavă domnului — cineva şi dacă-i la adică avem şi noi condei, avem şi noi gazetă. Şi una. două... poftim articolul ... Tare ni-e teamă că tot pe urma acestui ingrat proces sufletesc a răsărit şi foiletonul supărat al gazetei «Unirea» din Blaj. Căci ce anume motiv putea îndemnă pe orice om cuminte să nu iscălească rândurile cronicei în care se osândea epistolia părintelui «ieromonacu basilitan» din Blaj ? Greşelile bietei «Filotee» erau atât de evidente, încât oricine îşi dădea seama că nu se mai poate mântui. Oricare cetitor putea spune: Vedeţi prostia nu moare aşâ uşor... Deaproape o jumătate veac, de când o proho-dim şi-o îngropăm şi tot mai scoate capul din sicriu... Iar’ acei puţini, firi slabe, cari nu pot privi moartea unui gândac fără ca să se înduioşeze, n’aveau decât să exclame cu îndurerarea lor obişnuită: 0 filoteo, draga mea! Ce păcat că n’ai nici un haz!... Şi se putea aruncă la o parte înţelepciunea gâtuită a celor 500 de pagini... Dar nu! «Unirea» se supără, «Unirea» se enervează! »Unirea« apără şi dă lecţii 1 Ei bine, să ne lămurim. Vom înşiră pe rând argumentele foiletonului năcăjit cu liniştea cu care am înşiră bobiţele de chiparos ale unor mătănii. Să vedem ce spune. Spune următoarele: «Pecât ştim noi, traducerea aceasta s’a publicat într’un număr foarte restrâns de exemplare, câteva sute. Am aliat deasemenea, dela înstiş traducătorul, că lucrarea nu s’a trimis la nici un jurnal. Nici chiar în coloanele «Unirii» nu s’a amintit nici cu un şir măcar apariţia acestei lucrări.» «Am văzut-o şi noi şi am rămas surprinşi de limba ei dar nu ne simţeam în drept a ne exprimă asupra oi, dupăce nu ni-s’a trimis redacţiei.» «Să spună «Luceafărul»; i-s’a trimis? Şi dacă nu i-s’a trimis cum vine să se exprime asupra ei?» etc... — Nostime sunt aceste împrejurări atenuante. Şi curioasă e interpretarea datoriilor gazotăreşti din partea nobilului apărător. Va să zică o carte apare la Blaj. Cartea e o grozăvie. Grozăvia aceasta loveşte în bunul simţ. Dar cartea s’a tipărit numai în «câteva sute de exemplare» şi autorul hoţoman şi îndărătnic nu vrea s’o trimită la redacţia »Unirii«! Inchipuiţi-vă acum nenorocire. Criticul «Unirii» se plimbă enervat... Simte omul, că ar trebui să scrie, să spună lumii să se ferească. Dar pacostea e că «nu s’a trimis redacţiei» şi deci «nu se simte în drept» 1... www.dacQFomanica.ro Nrul 23—24, 190?. LUCEAFĂRUL 521 — Noi ne cruţăm de astfel de situaţii tragice. Noi judecăm că orice operă publicată se adresează publicului, prin urmare trebuie înregistrată de aşii zişii: publicişti. Tribunalul criticei nu se poate încunjură aşii de uşor şi drepturile bieţilor scriitori sunt mai mari. Foiletonul zice: «Noi credem, că orice jurnal are a se estinde numai la lucrările ce i-se trimit la redacţie.» Deşeartă este această credinţă venerat foileton! Să fim iertaţi dacă nu-i urmăm reţeta şi ne mai «estindem* câteodată... Mai departe cetire: »Ce mă im poartă pe miiip, dacă cutare monah solitar îşi tipăreşte lucrarea cu ortografia etimologie şi in limbajul veacului a XVlI-lea.» DVoastre nu, — dar nouă ne pasă, păcatele noastre. Nouă ne pasă şi de greşelile gramaticale ale DVoastră. Aşa suntem noi, simţitorii. Şi mai departe: »Cum vine atunci cineva să conteste dreptul autorului de-aşi tipări cartea cu litere cirilice sau turceşti chiar!* Va să zică «turceşti* cu aprobarea «Consistorului de Alba-Iulia şi Făgăraş*. DVoastră glumiţi. Nu-i aşii că glumiţi ? ... Din nenorocire şi mai departe: «Mai credem apoi, că con z istoarel e noastre nu sunt foruri literare, cari să judece forma literară a unei lucrări*... Durere, «eschisiv* aici aveţi dreptate. In altă cronică dovedim şi noi aceasta. Suntem deci lămuriţi frumuşel... Ar mai rămânea chestia cu «cărturarii blăjeni*. Veneratul foileton se enervează de geaba. II lămurim deci: noi sub «cărturarii blăjeni* am avut imprudenţa să înţelegem pe domnii cu al căror cuvânt s’a dat brevetul de «aprobare consistorială*. Suntem deci în curat. Ce priveşte bobârnăcele şi săgeţile le primim bucuros. Declarăm cu multă seninătate sufletească că nu avem «cunoştinţe în ale teologiei* şi ne simţim relativ bine. împrejurările topografice încă nu influinţează scrisul nostru. E adevărat că plătim dare aici în Sibiiu, dar gândurile noastre trec de obicei periferiile acestei cetăţi. Ele călătoresc departe îmbrăţişând cu aceeaş dragoste dieceze şi arhidieceze... Ele socotesc întregul neam românesc, o singură parohie,'care trebuie grijită şi apărată de duşmani, între cari alături de lăcuste se numără şi cărţila slabe. Primiţi, Venerat foileton, crezul nostru şi atunci şi Sibiiul şi Blajul şi Braila şi Mizilul etc. împreună cu cetitorii Luceafărului, vor începe a nădăjdui că condeiul DVoastră se va apropia de cărări mai prielnice... «Laudetur*... * Solidaritate interconfesională. Dacă Sibiiul şi Blajul în atâtea alte privinţe nu se pot uni nicidecum, din când în când se niai iveşte totuş câte un semn de solidaritate între aceste două centre româneşti. Aşa acum la anul 1907 această solidaritate se manifestă pe terenul limbii româneşti. Zilele acestea a apărut la Sibiiu 6 foiţe de tipar întitulate «Instrucţiune pentru executarea art. de lege XXVII din 1907*. Tot în aceeaş materie a pu- blicat şi consistorul din Blaj un «Cer cu Iar cătră întreg clerul arhidiecezan*. Nu vom atinge aici defectele pedagogice, surprinzătoare şi dureroase, ale acestor hfirtiuţe ... Lăsăm chestiunea aceasta în grija «Vetrei şcolare* din Sibiiu şi a «Foii şcolastice* din Blaj, ori a «Pedagogiei Române* din Gherla (dacă nu va fi răposat?) Aici ne vom mărgini a da. aşa »columnatim« (cum zice «cercularul*) câteva specimene de limbă românească. Credem, că din ele va putea detrage oricine învăţătură, privindu-le şi ca un «index verboruin prohibit o r u m«. „Cercularul" din Blaj: «Ne împlini rea lor se pedepseşte cu inulctă până la 500 coroane*. «...pruncii, ceice vor sfârşi c u rs u 1 a n n a 1 al patrulea, să ştie esprimâ cu graiul şi îu scris cugetele sale ungureşte în chip in-ţelegibil. ...«constituirea iuvâ-ţătorului confesional atârnă dela aprobarea Ministrului instrucţiunii... Dacă Min. pe baza legii ori din conzi-derare politică nu-1 aprobă, atuncia cei competenţi au să-i subştearnă în termin de 60 zile alt învăţător spre aprobare. «Spre rebonificarea pluserogatului, care etc... «capabilitateadefee-t u o as ă a învăţătorului etc. „Mulcta, ce inspectorul şcolastic reg. poate să o dicteze pentru neimplinire dispoziţiunii acesteia, poate să se urce până la 20 cor. «Dar susţinătorul şcoaiei are dreptul de a umplea acestea (atestatele şcolarilor) pe lâugă limba maghiară columnatium şi în limba statorită de propune r e*. lată ce solidaritate admirabilă între «sub-ş temeri le* blăjeneşti şi sibiiene. Cum se vor bucură »i ncurcam e n tele* traducătorului «Fi lotee i* de»lăr-gămintele* sibiiene. Nu ştim, s’a blăjenit Sibiiul ori e pe cale a se «sibiienizâ* Blajul. Tot vorba veche: magna iugenia... „Instrucţiunea" din Sibiiu: «să ridice din mijloacele proprii salarele recerute delege şi hotărîrile aduse să le subştearnă Consistorului spre aprobare*... (pg. 5.) «consemnarea auten-ticată de antistia comunală despre toţi pruncii (re- 7.) «Toţi indiv izi i, cari nu au cvalificatiune învăţăto-reascâ, sunt eschişi dea mai funcţiona ca învăţători de aci înainte* «să depună jurământul oficios (hivatalos eskiit le-tenui) să-şi câştige convingere (ung: nieggyozodest sze-rezni) exerciază control (elleuor-zest gyakorolni). . în sfârşit următoarea zicere dela pg. 13 e un nonsens: »în urmaaeeleia face dispoziţie inspectorul regesc pentru încassarea restanţei. «Dar nu se socotesc: ret in u n e r a ţ i a (şi alt subiect nu mai urinează 1) «Atestat oficios dela antistia comunală despre lărgăniintea (încăperea) şcoaiei, respective a şalelor de învăţământ etc.« „Die Karpatlien“. Sub acest titlu, a început să apară, de douăori pe lună, la Braşov, o revistă literară şi culturală germană, îngrijită de profesorul şi nuvelistul Ad. www.dacQFomanica.ro 522 LUCEAFARUI. Nrul 2:4—24. 190?. Jfescheudbrfer, unul dintre cei mai talentaţi scriitori ai generaţiei tinere săseşti. Revista are şi pentru noi un deosebit interes, deoarece nu se mărgineşte numai la viata şi cultura Saşilor, ci vrea să dea lumii,care citeşte nemţeşte o icoană culturală a Ardealului întreg şi a neamurilor cu care această mică, dar trainică şi importantă fărâmă a marelui popor german trăieşte, de atâtea veacuri, împreună. Urmând acest frumos program cultural cu obiectivitatea şi interesul sincer pe cave-l arată mai mulţi bărbaţi de valoare din generaţia tânără a Saşilor pentru arta noastră poporală şi pentru câteva personalităţi ale literaturii noastre, în special pentru Emineseu, revista va putea contribui mult la darâmarea regretabilei judecaţi ce aveau, din cauza necunoaşteiii desăvârşite, generaţiile trecute ale Saşilor pentru tot ce se chiamă cultura românească. De aceea indemnăm şi publicul nostru să sprijinească tânăra revistă săsească, care, prin prietenia şi interesul ce ne arată, va aduce folos şi culturii noastre, făcând-o cunoscută publicului german. Cele şeapte numere aparute ale revistei se prezintă foarte bine atât ca cuprins cât şi ca execuţie tehnică. Alăturea de tinere talente săseşti, printre cari se remarcă talentul de povestitor al editorului, întâlnim cunoscute nume de scriitori din Germania; găsim pe urină articole privitoare la viaţa şi cultura săsească, câteva traduceri din ungureşte, iar, cu privire ia noi, un bun articol despre «Lexicografic românească» de dl Dr. C. Laeea. Iii începutul .sau la sfârşitul fiecărui număr se dau reproduceri foarte frumoase după tablouri originale săseşti. Dintre cele apărute până acum, pe noi ne interesează îndeosebi frumosul tablou de Fr. Miss, care înfăţişează un tip caracteristic, pictat cu o deosebită îngrijire de amănunte, al unei Românce diu Braşov, venind, cu lumânarea aprinsă în mână, dela biserică. li. * Expoziţia de copii tlio llimbav. încurajată de frumoasele rezultate ale primei expoziţii de copii, aranjate în comuna Apoldul român. «Reuniunea română de agricultură din comitatul Sibiiu», în toamna anului 1907, a aranjat a 2-a expoziţie în comuna llimbav (cerc. No-crich). La această expoziţie au fost expuşi 74 copii, din cari 41 fetiţe şi 33 feciori de eâtră 51 exponenţi. Premiaţi au fost 37 copii: cu menţiune onorifică şi cu premii în bani, în suma dela 3—5 cor. Nu se pot în deajuns lăuda străduinţele acestei reuniuni conştiente şi harnice, care se apropie cu sinceră dragoste de ţărănimea noastră dm comitatul Sibimlui. Bibliografie. «Der Haiduci;», Roman von Bucurn Dumbravă, Regensburg, Nr. 492. Asupra acestei căiţi, importante în mai multe privinţe, vom reveni. Se află de vânzare la librăria \V. Kraft't. în Sibiiu. Preţul 7 cor. 20 fii. \V. Schakespeare: «Femeia îndărătnică», comedie îu 5 acte, tradusă de 11. G. Lecca în «Biblioteca pentru toţi* Nr. 284. In editura «Minerva» din Bucureşti apare dela 1 Oct. 1906 «Revista Tinerimei» sub îngrijirea dlui I. Moisil. Abonamentul la această revistă costă numai 5 coroane pe an şi conţine fel şi fel de poveşti, glume şi învăţături pentru copii şi tinerimea şcolară. Observăm mai ales preţioasa colaborare a dlor: Coşbuc, Dulfu şi Strajan. 0 altă revistă de felul acesteia nu există nici în Ardeal nici în România, ar fi deci de dorit, ca toţi cei cu înţelegere să o sprijinească dând dlui director posibilitatea de a o îmbunătăţi şi perfecţiona, fiind aceasta in interesul tinerimei noastre, deci al nostru al tuturor. j Poşta Redacţiei. I Vom răspunde tuturor în numărul viitor. ! Poşta Administraţiei. Teodosiu Moţiu, Kuvin. DVoastră aţi plătit mai mult cu cor. 3‘50. Deci vi s’a trecut această sumă ca abonament pe 1908 Trimiţând încă 4 cor. aţi fi achitat pe întreg anul 1908 şi aţi avea dreptul la premiile ce le oferim abonaţilor noştri. C.N.Mihăilescu,Câmpina. Neîncredem în cuvântul D-V. Rugarea Vi s’a luat în seamă. Rom. Jună. După regularea afacerei cunoscute Vă vom răspunde asupra favorului pe care ni-1 cereţi. V. fdu, Almaşul-mare. D-V. aţi plătit in 16 Nov. 1906 numai K.. 3'50 prin urmare ca să fiţi achitat şi pe 1908 Vă rugăm să ne mai trimiteţi încă K. 3'50. Sini. Stana, Arad —Credem că acum Veţi cunoaşte cauza pentru care n’aţi primit N-rii cei trei din urmă. Vasilie Cosma, cantor Nicula. Colecţia complectă din «Ţara noastră»o puteţi comanda dela «Asoeiatiunea română pentru lit. şi cult. pop. rom.,» trimiţând suma de K. 4. — * Onor. abonaţi cari nu trimit cheltuielile poştale de 50 bani nu vor primi premiile. Spre a se putea da curs repede reclamaţiunilor ■şi a nu se face întârziere în trimiterea revistei,''în caz de schimbări de adresă Ou. noştri abonaţi sunt rugaţi a trimite cu orice cerere sau recla-maţie cum şi pe cuponul mandatelor, fâşia pe care este imprimata adresa sau cel puţin numărul acelei fâşii. Administraţia. t Redactor: OCT. C. TĂSLÂUANU. www.dacQFomanica.ro Nrul 23 -24, 1907. LUCEAFĂRUL 523 Premiile revistei „Cuceafărul": Cu începerea anului 1908, ne-ani hotărît a face toate sacrificiile posibile ca revista noastră — care este singura revistă literară şi artistică la noi — să străbată în toate colţurile locuite de Români. în scopul acesta vom face însemnate îmbunătăţiri atât în ce priveşte partea literară cât şi cea artistică: am câştigat pe cei mai de seamă scriitori dela noi şi din România ca colaboratori regulaţi ai revistei; vom publică articole informative, însoţite de reproduceri, asupra artei apusului şi artei româneşti; vom avea corespondenţe regulate despre momentele mai importante ale vieţii culturale din România, din Bucovina şi dela noi, şi, pentru ca să dăm o notă de veselie revistei, vom publica în fiecare număr caricaturi literaro şi politice de Murnu şi Iser, cei mai buni caricaturişti din ţară. Pe lângă aceste îmbunătăţiri dăm gratuit, acelora dintre abonaţii noştri, cari vor plăti abonamentul întreg pe anul 1908 până la 10 Februarie 1908: a) celor cari plătesc ediţia de lux (20 Cor., România 25) şi ediţia simplă (12 Cor., România 16 Cor.) trei volume, pe ales, dintre cele mai jos înşirate sau cele trei caiete din „Serata Etnografică“ a d-lui Tib. Brediceanu; b) iar celor cari plătesc ediţia de 7 Cor. (România 12) două volume, pe ales, dintre cele mai jos înşirate sau caietul I şi II sau caietul 111 din „Serata Etnografică1' de Tib. Brediceanu. Volumele dintre cari abonaţii noştri îşi pot alege sunt: Ioan Agârbiceanu Ion Bârsanul . Zaharie Bârsan . Ion Ciocârlan . Alexandru Ci ura Oetavian Goga . A. O. Maior . . A. O. Maior . . Ion Slavici . . Maxim Gorkii . Alex. Vlăbuţă . Coşbuc Gyorgy . . . . Dela Ţară (schiţe şi novele, premiate de »Asociaţiune«). . . . Primele Versuri. . . . Hamuri (schiţe şi novele, premiate do ^Asociaţiune*). . . . Traiul Nostru (schiţe şi novele). . . . Icoane (schiţe şi novele). . . . Poezii (premiate de Academia Română). . . . Biblioteca Copiilor (voi. I.) ... „ „ (voi. II.) . . . Mara (roman). . . . Novele, trăduse de Horia Petra-Petrcseu. . . . ltomâuia, Pitorească (ediţia de Lei 3 50). . . . Koltemenyek forditotta, Revai Kâroly. Numărul iubilar Caro] sau Serata Etnografică de Tib. Brediceanu (3 caiete). Clieltuelile, împreunate cu înpachetarea volumelor şi porto, fiind mari, rugăm pe On. noştri abonaţi a adăugă la abonament suma (le 50 tileri. Cei ce nu vor adăuga această sumă de 50 bani nu vor prhm volumele. Adm. revistei „Luceafărul". www.dacoromanica.ro 524 LUCEAFĂRUL Nrul 23-24, 1907. Scoarţe pentru Luceafărul orice an cor. 2.—. Gazeta de Duminecă ce apare la Şimleu de patru ani a obţinut un adevărat triumf în ziaristica noastră cu n-rul său 51 — 52 din anul acesta. E redactat în mod cu totul original, având materie enciclopedică foarte bogată, aranjată după cel mai practic sistem. Cine n’a văzut acest număr să grăbească a-1 cere şi va rămânea foarte mulţumit. Gazeta sorţeşte şi 417 premii (cărţi de valoare şi două viţele de Şviţera) în preţ de 1114 cor. Tuturor abonaţilor le dă câte un tablou al colaboratorilor, iar învăţătorilor separat biografia şi chipul marelui nostru pedagog V. Gr. Borgovan. Abonamentul e 6 cor. pe un an. Pentru România şi străinătate 14 franci. Adresa: Gazeta de Duminecă, Szilăgysomlyo. -------------— -----=* Colecţiile „Luceafărul14 complete. Legătură elegantă în pînză. Anul I, epuizat. Anul 11, (1903)....... . . 40 cor. Anul III, (1904)....... . . 30 „ Anul IV, (1905)....... . . 40 „ Anul V, (1906) Ed. simplă . . . . . 16 „ Anul V, (1906) Ed. de lux . . . . 25 „ Toate colecţiile împreună ed. simplă C 120 ed. lux C. 130 Colecţii incomplete. Sein. II, 1903, (nrele 9—23)..............3 cor. Sem. II, 1904. (lirele 11—24).............3 ,, Sem. II, 1905, (nrele 11—24).............3 „ Cumpărăm „Luceafărul11. Anul 1, (1902), complect sau minierele: 2, 3, 6, 8, 9, 10. (In deosebi nrele 3 şi 9—10.) Anul 11, (1903), 2, 4, 7 şi 24. Anul III, (1904), 2 şi 5. Anul IV, (1905), 1, 2, 4, 6, 8 şi 10. ' « fl se adresa administraţiei noastre. Le Courrier a m 0 Europeen OKMIIP'SNII Bebdotudllrt hUntUoail Jo/f torni ta pm'll dH 0 M * AMOLUMENT INDfcFENDANT MMM PARIS 0 280, Boulevard Raspail 0 PARIS COSlTt D£ WMECTION f a BJcfMţJw»* BJffiKNSON • a 0 J. NOV1COW a 0 a Nlcolaa 8ALMERON a AbcUb PrdnidBnt da 1b RApublIqu* Etptiaal* ProL | |*\jBi*«r«ll4 da M»dHd 0 0 GabrUI StAlLLES 0 0 Praf«M«ur k 1b SorboaBB a Cb. StlGNOBOft 0 0 Protimur * la Borboana a a O. SEAOl 000 «f, k rUDlvaralt# d« Collaborateura de premier rang de tous lea pays 0 Articles sensatlonnels 0 Information» originale» 0 Actuaiitd® £chos 0 Carlcatures 0 Indlspensable 8 toute persoane ddsirant sulvre le 0 mouvement politlque International 0 o rţiANCc o o Un au ...... * s . Pr. Sis mol*...... ţ . . ‘Croi* moli... . . , . Un outoiro.......... AWNNENE0TS i Una e Union o Six moli. . Tni» mol*. Un numiro. * Courritr EuropAtnM rambaarta ISTEGRALEMENT = ia menlant da aon abona«m#*( 4'an an J- ■ - 1 M M pat dat Primat ENTltkEMEST GkATUITES 0 M . - Demandez un numdro Specimen gratuit = Cumpăraţi numărul jubilar Carol I. Preţul 1 cor. 10 bani. TIPARUL LUI 5V. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacQromanica.ro CUPRINSUL I. Poezii. Pag. Pag Albu V., In Maramurăş........ 277 Goga Octavian, Fecunditas......... 454 * 0 noapte de vară...... 397 » Poezia vieţii, de Fr. v. Scliiller 481 » Cântec ........... 411 » Iudita (după I. Kiss)..... 512 Ardelean C., Cântecul mor(ii....... 454 Liliac, Cântec ........... 80 Bârsan Z., Scrisoare.......... 42 » Cântec.......... 111 » 0 noapte de demult..... 63 » Legendă, de Hugo Salus . . . 135 » Părere........... 145 » Plec şi eu......... 185 » Boul (după Carducci)..... 145 » Cântec ........... 300 » Un vis........... 225 » Cântec ........... 486 Bujor I., Sonete ferecate....... 37 Murnu G., Din Iliada, traducere..... 12 •Cunţan Mahia, Din «Morţii mei«, de P. Heyse . 39 Nanu D., Rugăciune (după Paul Verlaine) 272 » Osânda ........... 39 » 338 » Povestea dorului....... 72 » Sentinţe..... .... 397 » Cântec ........... 185 » Pegas........... 397 » Cântecul meu........ 210 » Unei logodnice....... 436 » Că te-am iubit........ 277 Ramură Dinu, Cântec .......... 128 » Doină........... 322 » Adio........... . 178 Păsare, de A da Negri .... 367 » Scrisoare.......... 200 » Departe.......... 435 » Reîntors.......... 249 » Fragmente din «Fecioara din Or- » Toamna........... 461 lean«, de Scliiller..... 478 Seca A., Resemnare......... 210 Dulfu P., Tocmeala.......... 220 » Dor............ 272 » Caprele popii........ 253 » Departe.......... 316 Farago Elena, De vorbă cu trecutul..... 294 » Cântec (de MinnaUrbantsekitsch) 472 » Amintirea (după Sully Prud- Soricu I. U., Biruitori.......... 48 liomme) ......... 396 Un dor de viaţa toată .... 128 G, Noapte (după Carducci) .... 65 Din adâncuri........ 173 OOGA OCTAVIAN, Privigkitorişi ciocârlii (trad.după I’rivighitoarei........ 195 Petofi).......... 3 Dor............ 313 » Ion erâşmarul....... 74 » Cronică rimată........ 319 » Eu văd în vis (trad.dupăPetofi) . 97 » Cântec........... 419 » Rugăciune......... 119 » Floare târzie ........ 425 > Zile rele.......... 136 » Linişte ........... 436 Un om........... 149 » înviere........... 178 » Străinul .......... 239 Din popor. » Sonet ........... 384 Din popor .... 6, 48, 224, 511 Asfinţit........... 447 T. Gh., Cântecul Salomiei...... 70 II. Proză. a) Nuvele, Schiţe şi Poveşti. Originale: Agârbiceanu Ion, Domnişoara Linuţa . 120, 150, 179 » Doi bătrâni...................314 » Nepotriviri . . 412, 462, 487, 518 Aldea C. Sandu, Ghiocel..........................146 » Datoria.......................335 » Pe drumul Bărăganului (Fragment) 448 Pag. Berindei Nicolae A., întâlnire . . . 64 » Comoara.............................207 » Petra............................. 433 Brătescu Ioan A.- Voineşti, Puiul...............................112 Cauaivan Virgil, Ursul, Leul şi Râsul (poveste) . 420 Cazaban Al., Scarlatti...........................295 Ciocârlan I., Inimă de mamă 174, 196, 245, . 273, 485, 513 www.dacQromanica.ro II Ciura Al., CoNSTANTINESCU I., CtTNŢAN MaUIA, GEOnGALA G. Em., GrAUR I , lONKSCU G. C., » Isac Emil, Lupeanu A., Peiiiescu Hoiiia P., Barcarola Aduceri aminte (I) 4, (II) 31, (III) 105, (IV) 222, (V) . . în lumea celorunici............ Fra(i de cruce . . -........... Coana Zinca Dăscăliţa .... Popa Solomon.................... Boierul............... 278, 323, Dela tară....................... Pastel de iarnă (I)............. Un sfârşit...................... Pop Vasile, 8 a nov ea nu Miiiail, Secula S., Teodorescu D. M., Cunoştinţe vechi . Fântâna Hazului . Tinereţea . . . . Cearta............ Ispita............ Copilul nimănui . Dintr'o călătorie . Casa lui Mazăre . . 250, Traduceri: Bassarabescu I. A., Ceadin urmă lecţie (dupăDaudet) 208 Tăslăuanu Oct. C., Subprefectul la câmp, de Alfonse Daudpt........................158 » Scamatorul din Notre-Dame, de Auatole France ...... 349 » Tatăl de Bjornstjerne Bjornson 480 b) Studii şi articole. Bârsan Zaharie, Carlo Goldoni (al doilea centenar dela moartea sa)............ Limba literară şi limba poporală 317,339 Scrisori din Bucureşti: » Dislocări literare.............. 15 » Cum se face ştiinţa câteodată » «Convorbiri Literare»: Colaboratori noi............................ » Un poet nou (Cerna) .... » Trei romane, de Duiliu Zamfirescu Ciura A., Iliada in româneşte..........144 Gozmutza Otilia de, Scrisori din Paris: Rodin Boodan Alex. Diî., Bogdan Duică G., Găurea Zoe, Gooa Octavian, » » Lupaş I. Dr., » Murnit G., RÂmniceanu Simio- NESCU M., Expoziţia din Veneţia (1907)351, 376, 398, Chemarea preoţimii noastre . . O deosebire.....................110 Iosif Vulcan (un condeiu al vremi lor apuse)....................359 Din istoria şcoalelor noastre . . Bogdan Petriceicu Hasdeu . . Monumente antice din Roma: Coloseul.................101, Forul romau..............167, Capitolul în vechime .... Capitolul astăzi.................240 Palatinul........... 266, 288, Forurile imperiale . . . 420, Răspuns dlui G. Ibrăileanu . . >Propilee«artistice (o introducere la un şir de studii asupra artei Apusului)......................407 Giotto.............................495 Pag. Pag. 360 Tăslăuanu Oct. C., Asociaţiunea........ 96 » Nicolae Ioan Grigorescu . . . 211 226 » Bicentenarul lui Buffon . . . .■ 371 £29 » ' Bjornstjerne Bjornson .... 471 129 * * * Un centenar american .... 78 34 » Giosue Caiducci....... 83 345 » 0 pagină din istoria luptelor 482 pentru limba românească . . 159 71 c) Teatru. 395 10 Borcia I., Ifigenia în Taurida, de Goethe 40 6, 37, 75, 133, 179, 228, 275, 98 327, 344, 368, 392 264 d) Dări de seamă. 374 387 A. 0., Al. Ţiplea: Poezii populare din 474 Maramuraş........ 187 301 » B. Ciofleo: Doamne Ajuta-ne . 187 508 Nicolae Titulescu: Problema Res¬ ponsabilităţii juridice a statu¬ lui şi a comunelor cu privire 208 la ultimele răscoale ţărăneşti 187 » Dr. Vasile Suciu: Hipnotism şi 158 Spiritism......... 187 Borcia I., Literatură pentru tinerime (I) . 19 349 Duică, G. B., •Aevea», de I. B. Iletrat . . . 488 480 Duma I., C. Sandu Aldea: Două neamuri 56 » I. T. Mera: Din lumea basmelor 115 » M. Sadoveauu: Mormânt, unui copil 187 » Omer: Iliada, trad. de G. Murnu 232 66 » P. Yergilius Maro: Georgice, ’,339 Lupaş I. Dr., trad. de G. Coşbuc..... 257 15 Vasile Pârvan: Câteva cuvinte 44 cu privire la organizaţia pro¬ vinciei Dacia-Traiană cu pri- legiul unei cărţi noi asupra 77 acestei chestiuni...... 19 108 » N. Iorga: Scrisori şi inscripţii 191 ardelene şi maramurăşene . . 19 144 N, Iorga: «Ceva despre Ardealul 299 românesc» şi Viaţa culturală română de astăzi..... 52 465 » Dela congresul didactic .... 20 27 » Aua Konta-Kernbach: Elemente, 110 de metodică........ 20 » Friedrich Teutsch: Die kirchl. 359 Verhăltnisse Siebenburgens . 21 60 * Dr. P. Oprişa: Beniamin Franklin 52 384 » Dr. E Dăiauu: Biserica lui Bob din Cluj ......... 53 124 Tăslăuanu Oct. C., I. Al. Brătescu-Voineşti: In Iu- 201 mea dreptăţii....... 112 215 » St. 0. Iosif: Dragoste cu toane 258 240 » G. Stoica: 0 şedinţă comunală 258 362 » Eugen Lovinescu: Nuvele . . 259 455 » OscarĂVilde: Salomea .... 259 P. Dulfu: Isprăvile lui Păcală 259 80 » M. Sadoveanu: La noi în viişoara 373 P. V., Episcopul Atanasie al Râmnicului 234 * * V. Caraivan: La şezătoare . . ♦ 282 407 » Dr. Vasile Suciu: Teologia dog- 495 matică fundamentală .... 307 www.dacQFomanica.ro e) Cronica. paf;. Adevăr...............................................402 Adunările noastre...........•.....................137 Ardeleanofobii....................................... 87 Aşchii...............................................283 Asociaţiunea şi steagul tovărăşiilor.................162 Asociaţiunea naţională în Arad pentru cultura poporului român................................. . 378 Asociaţiunea.........................................400 B. P. Hasdeu........................................378 Barbarie.............................................380 Boieri buni şi boieri răi............................211 Bucovina.............................................211 Bujdeuca lui Creanga . 23 Concertul «Reuniunei române de muzică* în Sibiiu 212 Convorbirile dlui Dragomirescu....................... 51 De-ale noastre....................................138 Domnii petrec........................................235 »Die Karpathen*......................................521 Elempnte mitologice în poezia poporală...............162 Expoziţia din Uimbav.................................522 •Familia*............................................ 49 Fără titlu..............•. . .....................114 • Floarea darurilor*................................. 23 Frăţie...............................................353 + Frederic Dame......................................211 Fum..................................................235 Grădina de copii..................................... 86 Grigorescu...........................................438 Greva şcolarilor din Polonia......................... 53 Hermania.............................................236 încă odată »Puterea întunerecului*...................520 încercări.....................................85, 139 Iu lumea cultă.......................................162 înmormântarea lui Grigorescu.........................329 In Mereure de France................................. 49 Judecăţile dlui Pann.................................283 La tribunal........................................ 441 Literatura pentru tinerime.......................... 437 •Lupta*............................................ 23 Moş Crăciunul literar................................ 22 Moravuri.............................................438 Neamul acăţâtoarelor ................................138 III Pag. •Neamul românesc*......................................210 Nişte lămuriri......................................... 23 Noi de noi.............................................115 0 carte folositoare....................................354 O propunere............................................162 Ornamentica română.....................................139 Ortografia Academiei Române............................137 Pamflete...............................................212 Pedagogia română....................................... 52 Ploaie de vară...............................•. . . 284 Premii............................................... 307 Premiul Academiei române...............................210 Premiul «Luceafărului*................................. 90 Puterea întunerecului..................................440 Răspunderea celorce scriu faţă de publicul cetitor 330 Rătăciri .............................................. 89 •Revista generală a învăţământului*.................... 52 •Revista noastră*...................................... 51 •Revista politică şi literară*.........................138 •Revista Teologică*.................................... 49 •Sămănătorul*.......................................... 51 Serbările meseriaşilor din Sibiiu......................440 Şezătoare românească în Budapesta...................... 50 Scandal universitar....................................163 Sculptorul Brâncuş .................................... 87 t Simeon Florian Marian................................212 Sinoade ...............................................211 Solidaritate interconfesională.........................521 Ştiri................. 54, 236, 330, 380, 402, 442, 468 Teatrul nostru........................................ 520 Treburi literare.......................................282 Tulburările din România................................137 Turneul dlui Z. Bârsan.................................283 Un îndrăzneţ...........................................380 Un institut biblic românesc............................355 Un sobor al unor nedreptăţi . 22 Un turneu de teatru....................................235 •Vatra şcolară*........................................ 21 •Viaţa literară*....................................... 23 •Viaţa literară şi artistică*.......................... 51 t Vincenţiu Babeş...................................... 50 Zaharie Bârsan şi I. Agârbiceanu.......................439 III. Ilusîratiuni. 9 a) Pictnr ■«, sculptură, arhitectură. Pag. Pag. Brâncuş C., Studii, Copilul......67, 68 Mimcssi Alesandro, Giosue Carducoi....... 85 Cimabue, Madonna de Rucellai . . ; . . 497 Păcttrariu D., Copertă . •........ 141 Giotto, Madonna din Ognisanti. Florenţa PlSANO GlOVANNI, Omorârea pruncilor..... 497 (copertă) ......... 493 Pisano Niccolo, Prezentarea în templu .... 496 » Renunţarea Sf. Francisc la ave- Spaf.te 0., Dor timpuriu........ 5 rile pământeşti...... 499 a Satir (bronz), Bacanta (marmură) 340 » loachim la păstori...... 502 » Bustul arhitectului Clovel şi » întâlnirea Măriei cu Elisabeta . 503 Joiţica (marmură) ..... 341 » Plângerea lui Isus...... 504 a Evlavie (Bas-relief în marmură) 343 » NaştereaSf. Ioan şi darea numelui Rodin, •Le Panseur* în faţa Panteonului 302 de cătră 'Zaharie...... 505 » Din atelierul lui Rodin .... 303 » * * Căsătoria lui Sf. Francisc cu să- * Coloseul restaurat: lupta cu gla- răcia.......t . . . 506 diatorii.......... 102 www.dacQFomanica.ro Pag. Coloseul (vederea actuală diu- spre nord-vest...................103 Coloseul sau amfiteatrul Flavilor restaurat........................104 Coloseul reconstruit: Lupta eu fiarele..........................120 Coloseul văzut din laturea sud-ost 127 Forul roman actual, văzut dinspre Capitol .......................169 Forul roman în starea de acum cu vederea câtră apus spre Capitol..........................170 Forul roman actual cu vederea spre nord........................171 Forul roman reconstruit cu vederea câtră apus, spre Capitol 204 Forul roman reconstruit cu vederea spre nord-ost câtră palatin .......................... Capitolul: Templul lui Jupiter reconstruit. Tempulu! lui Jupiter,Talmlarium, Forul roman, Cetâţuia şi templul J nonei Moneta.......... Capitolul: «Satirul în odihnă» după Praxitele, Venerea ca-pitolină, Lupoaica cu Romulus şi Remus..................... Capitolul du astăzi............. Capitolul: Statua lui Marc Aurel, Galul murind. (Gladiatorul), Spinario..................... Palatinul: »Io sub paza lui Argus pândit de Mercur»............ Palatinul: Palatul reconstruit al lui Tiberiu şi Caligula . . Palatinul: vederea dinspre apus » vedere dinspre nord, din Forul roman.............. Palatinul: Ruine din substruc-ţiile palatului lui Tiberius şi Caligula (aşa zisul palat al lui Caligula).................... Palatiuul.......................289 » vedere dinspre nord-vest 290 Palatinul: vedere dinspre nord-est 291 Palatinul: Arcade din substruc-ţiile palatului lui Septimiu Sever ....................... Palatinul: vedere dinspre Aventin » vedere de pe colţul nordic ' Palatinul: CircusMaximus cu laturea despre Palatin (reconstruire) .... • . . . . P.'g. Forul lui Traian (starea de astăzi) 422 Forul lui August: Templul lui Marş Ultor şi zidul încunju-rător cu »Arco dei Pantani» . 4.3 Forul «transitoriuin» sau al lui Nerva »Colonacoee« cu restul zidului încunjurător .... 423 Lupta dela ziduri..............453 Traian întimpinat de cetăţenii Romani şi Daci..............456 Soldaţii Romani aduc două ca-petedo Daci înaintea lui Traian 437 Soli străini înaintea lui Traian 459 205 217 218 219 242 243 266 267 268 269 270 292 364 365 366 b) Portrete. lljornstjerne Bjornson la masa de scris..........473 Bjornstjerne Bjornson............................480 Bogdan Petriceicu Hasdeu............................385 Bulion...........................................371 Carlo Goldoni.................................... 66 Constantin Brâncuşi.............................. 87 Giosue Carducci.................................. 83 Henry Wadswort Longfellow........................ 73 N. Grigorescu.......................................311 Rodin cu soţia, dna şi dl Cozmutza...............299 » c) Vederi, porturi, etc. Bojdeuca lui Creangă din Ţicău (o mahala din Iaşi) 12 Cară cu merinde.....................................319 Cârcima la drum....................................- 320 Casa pictorului N. Grigorescu....................312 Darul Austriacilor Regelui Carol din prilejul iubileului 16 Expoziţia de copii din Ilimbav: mamele cu copiii lor 514 Familia învăţătorului din Corbu (comit. Ciuc) . . 388 Familia primarului din Corbu ...... ...... 389 Interior de casă din Pianul de sus (comit. Sibiiu) 390, 415 O lae de ţigani..................................... 17 O dimineaţă de vară.................................318 Port din Bihor (corn. Ciuc).................. 476, 477 Port din comuna Corbu (corn. Ciuc)............ 388, 389 Primul premiat la expoziţia de copii din Ilimbav . 515 Ţărance din Ardeal...............................153 Ţărance norvegiene..................................476 Ţărani norvegieni...................................477 Ţărance din România..............................153 Ţărani din Yalea-Buzeului........................197 Teiul lui Eminescu (din grădiua Copoului, Iaşi) . . 414 Tip de Româncă................................... 45 Un botez în comuna Şugag.........................196 Un flăcău din Turdaş, Mireasă din Sereca .... 9 Vederi din România..................... 32, 33, 44, 152 * Bibliografii. Poşta Redacţiei. Poşta administraţiei. Inserate. www.dacQFomanica.ro