Anul UI.         Sibii«y^Jflaeoraiiia*tica»rtS07. Nr. 22.
                                            s a n a r a i.
      O. C. T...........Bjilrnstjerne Bjornson.
      A. Seca . . . Cântec (de Hinna Urbant» schitsch).
      Tlihail Sadoveano Copilul nimănui, flaria Cunţan . Fragmente din „Fecioara de Orlean“ (de Schiller).
      O. C. T. ... Tatăl de Bjornstjerne Bjornson (traducere).
      Oct. Go ga . . . Poezia vieţii (de Fr. v. Schiller)
G. C- lonescu 1. Ciocârlan . Liliac . . . I'. Agârbiceanu G. B. Duică .
Red. şi adm. .
Dela ţară.
Inimă de mamă (nuvelă). Cântec (poezie).
Nepotriviri (nuvelă).
Dări de sea mă: „Aevea"de I. B Hetrat.
Abonaţilor noştri- Premiile revistei „Luceafărul".
               Ilustraţiei ni: Bjornstjerne Bjornson la masa de scris. Ţărani şi ţărance norvegiane. Port din Bilbor (corn. Ciuc) Bjornstjerne Bjornson (portret).

                                         ABONAMENT:
                                        (îustro.lslngaria:
    l an..............12 cor.      Ed. de lux ... 20 cor.
    6 luni................6        „ „       „ „ ...    10  „
       Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor.
                                     România şi în Străinătate:
    1 an..............16 cor.      Ed. de lux ... 25 cor.
    6 luni................&       ,, ,,,,,,     ...     13 ,,
       Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor.
                Reclamaţiile sunt a se face in curs de 15 sile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale.
                      Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa:
                                                      Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben).



                                    AVIZ.
A apărat în edit. revistei noastre, ea colaborarea •. \. Pv\. Brătescu-Voineşti, Aihail Sadoveanu, O. Goga, A aria Canţan, I. Bassarabescu şi A. Tăslăaana,
                                A. O. Maior:
                      „Biblioteca Copiilor şi a Tinerimii”.
                              Ool. 111.’
           Acest voiam, alcătuit şi îngrijit de redactorul revistei noastre Oct. C. Tăslăuana, conţine foarte frumoase ilastraţiani; este anal dintre cele mai reuşite, având, pe lângă an cuprins educativ şi recreativ, şi o valoare literară şi artistică. Ca oricine să şi-l poată procură cu uşurinţă, formatul e mai mic ca la primele 2 voi. iar preţul numai 1 cor. în Austro-CIngaria şi Lei l .30 în România ■v şi străinătate.
    ^----------------------------------------------------s
www.dacQromanica.ro
       LUCEAFĂRUL
                REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ
                              sub îngrijirea dlor: Octavian Goga şi Octavian C. Tăslăuanu.
Cu colaborarea dlor: I. Agârbiceanu, I. Al. Bassarabescu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, I. Ciocârlan, V. Cioflec, Al. Ciura, Maria Cunţan, Elena Farago-Fatma, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu,
              M.  Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, Simioncscu-Râniniceanu, I. U. Soricu.
                                                           ORICE REPRODUCERE OPRITĂ.
                        Bjornstjerne Bjornson.
   Numele acestui uriaş dela miazănoapte, cucereşte tot mai mult inimile în văile Carpaţilor. Cetele celor necăjiţi îşi îndreaptă, cu tremurul nădejdii in suflet, privirile spre lumina acestui soare norvegian, care biciueşţe fără cruţare nedreptatea.
   Bjornstjerne Bjornson e unul dintre cei mai mari poeţi naţionali pe cari i-a avut vre o ţară. »Er ist der grosse Sămann Nonvegens» — cum îl numeşte criticul danez G. Brandes. E un poet-erou care, întreagă viaţa, a luptat pentru întruparea idealurilor poporului norvegian. A luptat eu mijloacele artei pentru regenerarea culturală şi politică a Norvegiei, care până la începutul secolului trecut nu însemnă aproape nimic in istoria universală, n’avea nici măcar o limbă literară proprie. (Holberg, cel mai mare scriitor şi reformator al Danemarcei din jumătatea primă a secolului al XVIII-lea, când Norvegia aparţinea Danemarcei, eră norvegian). Abia la 1814, când Norvegia se rupe politiceşte de Danemarca, începe şi literatura norvegiană. Bjornstjerne Bjornson şi H. Ibsen sunt dioscurii Norvegiei, cari au cucerit ţării lor un loc de cinste în literatura universală. Bjornstjerne Bjornson e însă mai naţional decât Ibsen; el e expresia specifică a poporului norvegian, în el se manifestă firea, temperamentul ţăranului norvegian, cu toate defectele şi calităţile lui.
    Bjornstjerne Bjornson e fecior de popă, născut la 8 Decemvrie 1832 in Kvikne, o comună situată într’un ţinut stâncos şi sterp, cu o climă aspră. Când erâ în vârstă de şase ani, tatăl său a fost transferat în Naesset, ţinutul Romsdalen, renumit ca frumseţe. Pe când urmă şcoala din
orăşelul Molda, infiinţă între elevi o reuniune şi trecea ca şef al lor. Ca universitar, in Cristia-nia, tiăi o viaţă foarte intensivă. Incurând (în 1852) îşi începe activitatea publică, mai ales ca critic, îndreptându-se îndeosebi împotriva actorilor danezi, cari stăpâneau scenele norvegiene şi cari erau mai mult măscărici decât artişti.
    Mai târziu se simţi atras tot mai mult spre povestirile ţărăneşti, cunoscând din copilărie viaţa poporului norvegian. Aceste povestiri, cari formează partea cea mai însemnată din epoca primei lui activităţi, sunt cele mai reuşite, cele mai artistice din întreaga lui activitate.*) Synnove Solbakken, Arne, Tatăl, Cuibul de vulturi i-au câştigat mulţi admiratori în Norvegia şi Danemarca. Noutatea limbei, căreia a căutat să-i imprime nuanţele dialectale ale liin-bei norvegiane, şi sobrietatea formei, l-au ridicat repede în slava celor mai mari scriitori ai Nordului. în tratarea subiectelor ţărăneşti se deosebeşte fundamental de ceilalţi contimporani ai săi din alte ţări. El e un mare artist al ţărănimii, zugrăvind concepţia ei proprie despre lume şi viaţă. Nu împrumută ţăranilor concepţiile şi ideile lui, cum face de pildă Auerbach ia nemţi sau, cum face, astăzi, Gorki cu vagabonzii lui ruşi. Astfel se explică şi îngustimeu ideilor şi stilul sobru, rupt, sgârcit şi expresiv al povestirilor lui.
    A mai scris drame şi poezii. E cunoscut ca unul dintre cei mai buni lirici ai Norvegiei, deşi forma versurilor e cam aspră. Poeziile lui
   *) Având autorizaţia autorului, aceste poveştiri vor apărea, rând pe rând, şi în româneşte, traduse de dl Oct. C. Tăslăuanu.
                                              ♦
www.dacQFomanica.ro
472
LUCEAFĂRUL
Nrul 22. 1907.
patriotice au devenit cântece naţionale. Dintre dramele lui din prima epocă amintim: Sigurd Slembe, Arnljot Gelline, Harţe Hulda etc., cari sau nu sunt pentru scenă sau n’au avut un deosebit succes. Cele mai bune dintre piesele lui din această epocă sunt M a r i a S t u a r t şi Noii căsă tori ţi .*)
   Pe la 1870, in Norvegia se începe o nouă epocă. Se porneşte o mişcare intelectuală şi literară modernă, sub influinţa culturei daneze, franceze şi engleze. Bjornstjerne Bjornson insuş câştigă »ochi cari vedeau şi urechi cari auziau», — cum scrie într’o scrisoare particulară. Cetise istoria ţării sale, operile filozofice contimporane, îndeosebi pe John Stuart Mill, călătorise prin ţările civilizate ale Europei.
    După o tăcere lungă, prima operă modernă, prin care începe epoca a doua a activităţii sale e »Un faliment», căreia îi urmează «Redactorul», apoi »Regele«, «Magnhild», «Căpitanul Mausana», «Noul Sistem», »Leonarda«. Apoi două mari romane, cari cu toată tendinţa lor moralizătoare, sunt bogate şi în frumuseţi artistice.
   Urmară apoi cele mai puternice piese ale lui : «O mănuşă», «Peste puterile noastre», «Laboremus», cari fac din Bjornstjerne Bjornson unul dintre cei mai mari dramaturgi ai Norvegiei şi ai timpului nostru. Dramele lui sunt din multe puncte de vedere vulnerabile, unele sunt deadreptul teziste, pentru cari nici
   *) Va apăreii în curând în »Luceafăiul«. Au mai apărut în «Biblioteca de popularizare» a lui Samitca.
n’a fost scutit de atacurile compatrioţilor săi, cai apărau >arta pentru artă», în înţelesul falş, care e bine cunoscut şi publicului românesc. Vom avea altădată prilej să ne ocupăm cu dramele celor doi poieţi mari ai Norvegiei, Bjornstjerne Bjornson şi H. Ibson, de astădată reproducem o caracterizare a criticului danez, O. Brandes, care ne pare nimerită.
   »H. Ibsen e un judecător; sever ca vechii judecători ai lui Israil. Bjornson e un profet, prevestitorul înflăcărat al unor vremuri mai bune. Ibsen în adâncul sufletului său e un mare revoluţionar. în «Comedia i u bir i i«, »N ora» şi «Strigoii» biciueşte căsniciile, în »B rând» biserica, în «Stâlpii societăţi i« burghezia conducătoare. Tot ce atacă e ţăndurit de critica lui bine gândită şi ] ătrunzătoare, şi ruinele stau să cadă făr’ a se zări însă în dosul lor nouă forme sociale. Bjornson e un spirit împăciuitor; el poartă război fără ură. Creaţiunile lui sunt înseninate, ici-colea, de raze primăvăratice, pe când ale lui Ibsen, cu seriositatea lui posomorită, apar într’o umbră adâncă.
   Ibsen iubeşte ideea, consequenţa în viaţa sufletească şi raţională, care alungă pe Brand din biserică şi pe Nora din căsnicie. Dragostea de idei a lui Ibsen corăspunde dragostii de oameni a lui Bjornson.»
   Această iubire de oameni îl face pe Bjornson un poet erou al întregei lumi civilizate. Şi la sărbătoarea Norvegienilor, cari în curând vor prăznui împlinirea alor 75 de ani dela naşterea lui, aducem şi noi prinos de dragoste şi admiraţie acestui Messia al Norvegiei. O. C. T.
                                                                                 fi.1.     ^7
                                        CÂNTEC
                                    de Ainna Urbantschitsch.
$fară eerne ea prin sită Şi uântu ’n uoe se răsfaţă, Ci eu, în easâ fericită,
^e ţin înlănţuită 'n braţe.
Dar ştii de ee uueşte-afară 0 ureme-aşâ de mânioasă?
Vezi tu, întreaga primăuară B îneuiat’ aci în easă.
                          fl. Seca.

www.dacQFomanica.ro
Bjornstjerne Bjornson Ia masa de scris.
W
www.dacQFomanica.ro
Nrul 22, 1907.               LUCEAFĂRUL
474
LUCEA I-'ĂKUL
Nrul 22, 1907.
                          Copilul nimănui.
   Cura ara ajuns în sat, rai-am găsit gazdă la nişte moşnegi foarte cumsecade. Băbuşca eră mărunţică, numai un pumn de femee, dar iute ca şpirtul. Moşneagul lucră la roatele lui în şură, cu părul alb şi cu ochii albaştri. Numai nasul îi eră rumân.
   A-doua-zi araşi pornit, cu puşca, în prundurile Moldovei, iar mătuşa Maria îmi zise:
   »Dupăce treci dumneata balta, ai să dai de lunci. Acolo, intre lunci, este o colibă de nuele, a văcarului, unu’ lorgu Badea... Acolo te poţi hodini, mai stai de vorbă cu omu... li cam intr’o ureche el, ş’are să-ţi spue vrute şi nevrute... Da’ tot ai cel puţin cu cine vorbi...*
   Moldova curgeă împrăştiată în albia-i largă. Satul rămăsese departe, în urmă, şi pe prunduri, in singurătatea zilei, în căldura lui August, domneâ o tăcere nesfârşită. Eră zi de sărbătoare, nu se zăreâ nicăeri ţipenie de om. Apele verzui curgeau repezi, sprintene. Printre buruenile rare, prin prundul fierbinte, săreau ici-colo lăcuste verzi. Rar, un pescăruş vânăt fâlfâiâ pe deasupra: parcă pierduse ceva pe Moldova, şi acuma umblă cercetând cu luare-aminte faţa undelor:
   M’am desculţat. Pietrişul fierbinte îmi frigeâ tălpile. Când intrai în râu, apa începu să sune spintecându-se în gleznele mele. Apoi iar nisip alb şi pietre lucii se întinseră înnainte-mi; după aceea intrai in altă vână repede de apă.
   într’un târziu, intr’o singurătate desăvârşită, intrai în luncile cele mari de dincolo. In urmă, o pâclă de arşiţă învăluise zarea. Iar sălcile mari, plopii, mestecenii şi arinii deodată îmi deschiseră cărări, prin cari curgeau parcă valuri de răcoare, ca prin nişte albii. Un braţ părăsit al Moldovei, bahnă adâncă, verde, se întindea între plopi deşi. N’avea niei-o înfiorare pe luciu, numai în adânc, pe cerul boltit al fundului, tremură neîntrerupt, fără liodină, frunzişul bogat, mărunt, al plopilor cu trunchiuri alburii.
   Câteva turturele tresăriră, zvâcniră in zbor iute; în sălcii, de-asupra unui şipot, o mierlă începu o frântură de cântec. Eu mergeam singur, aşa, nu mă gândeam la nimic, uitasem de puşcă.
   Auzii apoi, într’un târziu, tălăngile dela vite şi la marginea unei poeni mari, in capătul luncilor, dădui peste coliba văcarului.
   Mă gâdeam: Mă odihnesc aici o leacă, şi pe urmă o să cutrier luncile acestea. Poate tot găsesc ceva... lorgu Badea mă zărise: eşi din colibă, scund, spătos, cu căciula pc ochi.
   Mă apropiai. El îşi scoase din cap cuşma şi-mi pofti bun-venit. Avea plete. Avea ş’o mustaţă groasă, bălae, în spicul grâului. Doi ochi blajini, albaştri păreau şterşi pe faţa arsă de soare şi de vânturi. Mă privea cu luare-aminte şi zimbeâ; apoi îşi vârî amândoauă manile in brâu 1 verde şi mă întrebă cu un glas gros, dar foarte limpede.
   »Ai mai venit, pe-aiei, pe la noi?*...
   Un cal mărunt, care păştea cu şaua pe ol, lângă colibă, în nalţă capul şi mă privi, apoi îşi scutură coama. Badea se apropie şi-i puse mâna pe gât, mângâindu-1. De undeva, din tufişuri, dintr’odată se zvârli ca o sălbătăciune, fără să latre, mârâitul numai, un câne alb, flocos.
   »Ho, Albă! ho!« strigă gros văcarul, făcând un pas spre mine dela locul Ini. Apoi îmi zise:
   »Haita asta nu se teme nici de lup*...
   Urinprejur, in poiană, păşteau vite; tălăngile picurau ici-colo. Un timp se ridică înnăbuşit în văzduh boncăluitul taurului.
   »Stăi dumneata o leacă aici, zise Badea. Eu mă duc să trag o raită*...
   încalecă pe murgul pitic şi slab. Dela oblânc desprinse ghioaga, apoi fiu eră cânele. în câteva clipe dispăru în trapul mărunt şi scuturat al calului. îi auzii departe, printre copacii luncii, gla sul ameninţător:
   »Nea, Jidanca, na! fă ’napoi!*...
   Eşi iar în luminiş. Calul fugea mărunt. Căţeaua sărea pe de lături. Păreau micşoraţi, in fund, departe. O vacă fugea, răgleţită, cu coarnele înnăl-ţate. Badea învârti ghioaga şi-o trimise ca intr’o linie neagră. Vita lovită se opri scurt, Albaoa-junse din urmă şi i se puse in cale, o întoarse şi prinse s’o alunge îndărăt. Văcarul, din trapul calului, prinse ghioaga cu măciucăriţa dela pământ, se intorse, şi venea acuma liniştit, săltând în şaua-i de lemn.
   Dupăee descălecă, zise cu vocea-i groasă:
   »Cu câteva vaci mai nouă am o leacă de năcaz. Se cam răzleţesc din când în când, ş’apoi dacă se răzleţesc o apucă prin holde şi prin pă-puşoaele oamenilor... Da’ le simt eu numai decât...
www.dacQFomanica.ro
Nnil 22, 1907.
LUCEAFĂRUL
475
   »Vacile sunt ale satului?» întrebai eu.
   «Sunt şi omeneşti; dar cele multe-s aleciocoiulni.
   Ăla aşezai pe iarbă, la uşa colibei de nuele. Se lăsă şi Badea jos, mai la o parte.
   «Iaca, eu pe-aici îmi petrec viaţa,» zise el, şi zi miri.
   îl întrebai:
   »Vânat este pc-aiei ?«...
   «Este. Tot văd păsărghii de toate felurile... Pe urmă sunt. epuri... Sunt şi lupi, şi vulpi... Sunt dihănii.. Eu le văd, că tot pe-aici stau vara toată, da' dumneata mai greu ai să dai peste ele... Da’ eu, să-ţi spun dumnitale, nu le-aş puşca. Dacă vrui, iaca, tot vine un lup la stână, nu departe de-aici, şi tot cearcă la oi, şi eu ştiu pe unde trece... Da de ce să-l omori? Las că mâni-poi-mâni au să-l omoare ciobanii, da eu nu l-aş omorî .. Mie nu mi-a stricat nici-o vită... Tare-i slab, săreul. El, acu mima lut mănâncă, pân’ ce i se face pântecile ca plumbul.
   «De ce? dacă mănâncă oi şi vite, să-l laşi? Lupu-i fiară primejdioasă»...
   »Aş! ce fiară, domnişorule?... Vezi pe Alba asta? Alba-i mai voinică... Eu îl văd pe-acela: slab, de-i numeri coastele. Parcă ce, dacă ia şi el câteodată o oaie ori un miel ?... Parcă boierul căliceşte din pricina asta? Nu mai caliceşte el! Da’ boieru’ nu mănâncă miei ?, nu mănâncă tot felul de păsări?... Să vezi dumneata, are nişte curcani, şi-i chinueşte, le vâră, săracii, ia aşa nişte boţuri de mămăligă, cu melesteul, pe gât, şi pe urmă îi îmbată cu rachiu, ii fugăreşte, ii taie şi-i mănâncă... încaltea lupul nu mai chinuieşte aşa, el îi flămând: găseşte, mănâncă; nu, rabdă!«...
   «Bine, bine, bade Iorgule, aşa-i, da’ mielul şi oile-s animale blăjine, dece să le mănânce o jivină?»...         -
   Badea Iorgu nu răspunse. Ălă privi drept şi începu a clipi din ochi. Apoi clătină din cap şi rosti repede:
   «Bine... mielul şi oaia-s nişte biete dobitoace... Ca’ vra să zică tot le tae oinu’ şi le mănâncă... Dacă nu Ie mănâncă lupii’, le mănâncă oinu’, şi tot nu scapă ele.»
   Şi iar mă privi clipind din ochi. Se vedea că are o nedumerire.
   Apoi se întoarse: prin luncă se simţea mişcarea; sălcile se clătinau.
   «Vine nevasta cu mâncarea«... zise Badea.
   In poiană, întră o femee voinică, rumenă, de-
sculţă, îmbrăcată cu cituri trandafirii, legată la cap cu grimea albă. Aducea mâncarea, într’o mână o oală, în alta strachina, legate în ştergare albe.
   «Ce mai veste pe-acasă, Ileană?», zise Badea cu zimbet de bunătate.
   «Bine, răspunse femeia. Apoi privindu-mă pieziş, se chinei lângă bărbat, desfăcu legăturile şi-i aşeză mâncarea dinnainte: nişte borş cu bu-ruene şi cu cartofi, şi-o leacă de brânză în strachină.
   «Poftiţi cu noi la masă»... mă îndemnă Bndea rupând din mămăligă.
   Răspunsei după cum se cuvine: «Ospătează sănătos» ... şi mă ridicai, pornii, ca să-mi cerc norocul din ziua aceea.
   în altă zi, sosind la colibă, îl găsii pe Badea Iorgu cu gust de vorbă. Se bucură şi de tutunul pe care i-1 adusei şi începu să-mi spue multe lucruri:
   «Dumneata, domnişorule, ai văzut pe muierea mea . . . Acu tot ziceau oamenii că ce să mă însor eu ? Că-s un liaidău, acolo, şi n’am nici-o trecere... Numa’ un om gospodar să însoară... Eu tată n’am avut, numai mamă am avut, şi-am crescut la curte. Ălămuca slujea acolo, la boeri... Nu ştiu cu cine m’a făcut... Am fost şi eu un băiat de izbelişte şi-am crescut cum a dat Dumnezeu... Şi iaca, dupăce moare mama, mă chiarnă boem’ şi zice-aşă: Măi Iorgule, tu eşti băiat sărac, meşteşug n’ai învăţat şi eşti cam prost... Da’ eu am milă de tine... Iaca, am să te fac văcar... şi-ţi dau trei sute de lei pe an şi îmbrăcăminte, şi tain, şi pe urmă am să te însor, şi-am să-ţi dau loc de casă, da’ să fii om cu credinţă; aici la curte te-ai născut, aici să te oploşeşti şi tu cât îi trăi... Dacă-i avea vre-un năcaz, la mine să vii... — Eu i-am sărutat mâna şi-am zis: Bine, am să slujesc cu credinţă... — Trei sute de lei la vremea asta sunt multe parale, şi s’au mirat oamenii că boeru-i aşa de darnic, da’-i vorba că cunoştea că i-s om cu credinţă... Şi iaca, de zece ani îs slujbaş aicea... Acu doi ani, mă chiarnă boom’ şi zice iar: Iaca, Iorgule băete, să te însori... Ţi-am găsit o fată... Şi m’am însurat... Ăluierea, nu zic, bună, harnică... Am făcut o leacă de gospodărie... Da’când îi grăesc ei aşâ: Fa Ileană, în noaptea asta eu rămân la colibă, tu să vii acolo, la mine, — muierea nu vra... Zice că
www.dacQFomanica.ro
470
LUCEAFĂRUL
Nrul 22, 1907.
se teme să vie aici . . . Da’ ziua cum nu se teme?... Şi i-am spus ş’alaltăeri:—Eu pe tine am să te bat ş’ai să-mi ştii de frică... Tot zice lumea că-s cam prost eu ... Las’ să fiu : Aşa m’a lăsat D-zeu« . . .
   Dupăce încălecă şi dădu o roată prinprejurul poenii, cu Alba după el, Badea Iorgu se întoarse şi începu iar a vorbi. Vorbea fără oprire.
   »Acîi, cât de tâmpit oiu fi eu, da’ tot înţeleg câte-o leacă... Mi se pare mie că muierea umblă cu vechilul, de-aceia nu vrea să vie la mine, la colibă, sara... Aprind, colea, focul, şi de-a mai mare dragul să stai in poiană... Da’ eu nu ştiu multe, eu, când oiu pune mâna, are să se cutremure până’n măduva ciolanelor... Pân’acîi nici n’am împins-o, nici: fă-te’ncolo! nu i-am zis... Eu nu ştiu multe. Acu doi ani, când m’am însurat, tot dădeam câte-o fugă până ’n sat, c’atnncea pusese boeru’ să-mi clădească casa... Şi numa-’ntr’o bună-zi mă întâlnesc cu feciorul cel mare al boerului, cu cuconaşii’ Nicu. Eră dincolo de Moldova, pe prund...— Und’ te duci? zice. — în sat, zic. — Da’ vitele,cui le laşi? — Am eu un băitonaş, zic, şi eu îs cu calul, îndată mă in-
Port din Bilbor (Com. Ciuc.)
                                                         Ţiiiance norvegiene.
torc... Mă duc, zic, să văd ce face nevasta cu casa...— Aşa? zice, şi începe să mă sudue. Eă’nnapoi şi-ţi caută de treabă!... Şi numa’ ce s’alătură de mine şi-mi şterge două palme... Atuncea, să vezi dumneata, am discălicat, l-am apucat pe băetan de după cap, l-am dat jos de pe cal, l-am pus înnaintea mea, şi l-am plecat până ce i s’au întins bine nădragi, colo, şi i-am tras câteva până ce-a început să urle, cu capătul cel subţire dela ghioagă l-am bătut... Mi-a fost frică să-l bat mai rău... Vra să zică-i fecior de boer... Şi iaca, mă chiamă, sara, boerul cel bătrân. — Cum a fost? zice. Iaca cum a fost, zic eu, şi-ispun cum a fost...— Apoi îmi dă ol doi lei bacşiş, şi spune: Asta să n’o mai faci, da’ nici cu palma n’are să te mai atingă nimeni, zice. Acu, eu i-am sărutat mâna, şi m’am dus. Da’ m’am mirat şi eu de asta... Pe semne, unde-am crescut la curte supt ochii lui... Da’ el vra să zică ţinea la mă-muca, că eră harnică, şi-i eră de folos la gospodărie. . . Boeru-i văduvoiu de multă vreme ... Şi eu i-s om cu credinţă: şi asta o ştie... La vaci a zis să mă duc, la vaci m’am dus« . . .
   Badea Iorgu mai bău o ţigară. Eu voiam să plec. Se sculă şi el:
   »Uite, zice, mai nainte, pân’ a nu veni dumneata,
www.dacQFomanica.ro
Nrnl 22, 1007.
LUCEAFĂRUL
477
Ţărani norvegieni.
mă duc eu spre şipot să beau o leacă de apă... Acolo, la şipot. au cuib două mierle... Mă mir eu de ce le-aud cârâind... Când mă uit pe cărare, iaca doi căţei de vulpe, da’ erau roşii ca para focului... — Cuciu, cuciu! îi chem eu. Da’ ei tot făceau : cliiau ! cliiau! şi se văitau la mine... De urmă s’au dus prin tufe...
   »Da pe lupu’ cela l-ai mai văzut, lorgule?*
   »Care? cel slab? Da’ şi dimineaţă l-am auzit. A dat iar la stână, pe deal, şi oră acolo un chiot, şi-o larmă, şi se stricau cânii bătând ... Iaca, el la mine nu vine... L’am întâlnit eu de vre-o două-ori...
Avea nişte ochi crunţi... Nici nu l-am tiohăit, nici nimica, mă uitam aşa, la el... Crezi că n’a văzut el că nu mă tem de dânsul?... Ii frică şi de mine şi de Alba... Pe urmă, vitelor cornace n’are ce le face*...
   Iar am pornit să-mi cerc norocul, şi Badea Iorgu m’a petrecut o vreme prin luncă, apoi am apucat-o singur spre Moldova, pe poteci umede.
în urmă picurau lin tălăngile, iar Badea Iorgu. aşteptându-şi nevasta, începuse a zice, domol şi tremurat, din trişcă.
   într’o Duminică am ajuns la colibă, în poiană, tocmai la vremea prânzişorului. Ileana Iorgului eră acolo, şi se învârtea măturând şi aşezând prin colibă, pecând bărbatul mâncâ.
   AIi-am scos şi eu din torbă friptura rece şi m’am pus pe iarbă să ospătez.
   ■»Am fost la curte, zice deodată femeia aşezân-du-se lângă Badea. Am spus boerului: Cucoane, zic, Iorgu e de-atâţia ani acolo, in pustietatea ceia... Acu are şi el cu ce trăi, slavă Domnului, are gospodărie, de ce să nu-i dai drumu’ să vie în sat?... Iaca, ne năcăjim, unu’’ntr’o parte şi unu’n alta...
   »Şi cea zis boemi ? întrebă Badea fără să ridice ochii.*
   »A zis că păn’ ce n’a muri el, asta nu se poate*...
   Badea se gândea. Femeia îi puse dinnainto strachina cu găluşte:
   »Iaca, Iorgule, ţi-ant făcut şi găluşte, spuneai că ţi-i poftă*...
   Badea dădu din cap, în semn de mulţămire.
   » Deseară, zice femeia, când oiu veni, am să-ţi aduc cerga cea bună*...
   Şi se uită la Badea, cu ochii ei căprii, mici şi lucitori.
   Când sfârşi Badea do mâncat, ea-i întinse ştergarul; apoi se repezi până la izvor, să-i aducă cofiţa cu apă proaspătă.
Port din Bilbor. (Corn. Ciuc.)
www.dacQFomanica.ro
478
LUCEAFĂRUL
Nrul 22, 1007.
   După ce plecă ea, Iorgu începu să sfătuiască cu mine.
   »Iaca, eu îs cam greoiu la minte, grăi el, eu nu pricep de ce mă ţine el aici... boerul... Aşa am ajuns de nici nu ştiu ce-i prin sat. pe oameni nu-i cunosc... Da ’ntr’un fel, mi-i bine... M’um învăţat, intr’atâţia ani... Vara şed aici, iarna, dincolo, la ocoale... Iaca, acii mai stau de vorbă cu dumneata, da’ altfel numai nevasta vine pe la mine...
   »Da’ să vezi ce mi se’ntâmplăcu muierea... Acu ea nu voia nici în ruptul capului să vie la mine, la colibă, sara... Eu duc în amurg vacile la câşlăriă, pe urmă mă ’ntorc aici... Au vitele ocolul lor mai încolo, ş’oleacă de perdea... Măi! ce dracu’ are ea, de nu m’ascultă? Şi mă iau eu acu vre-o două zile cu calu’ şi ’n scurt mă duc până acasă... Eră pe sub sară... Lăs calul la poartă, intru în ogradă, deschid şi zic: măi femee, să vi cu mine, că tu eşti nevasta
mea!_____ — Pe urmă n’am mai zis nimica: aşâ
cum îs eu, cum m’a lăsat Dumnezeu, da’ tot am văzut că mişcă ceva sub laiţă... Atuncia m’am plecat şi când am pus mâna, am scos pe vechil de sub laiţă, şi l-am pus înaintea mea în picioare, roş ca racu’... Măi veehilule! zic, eu nu ştiu multe, eu ţie am să-ţi farm ciolanele! — Şi când l-am ridicat în sus, şi când l-am trântit, mima’ icnind l-am auzit... Nici of! n’a zis, nici valeu! — Şi pe urmă mă ’ntorc cătră muere : Vină ’ncoace! — Da’ ea tremură ca varga. —
Vină ’ncoace ! zic. — Da’ ea începe-a plânge: Vai de mine şi de mine, da’ eu nu te ştiam aşâ! — Vină’ncoace! zic. — Atuncia văd odată că se lipeşte de mine plângând; şi plângea de tremură carnea pe dânsa. Că ea nu mă ştia aşâ! vai de dânsa şi de dâusa! — Bine, zic. de-acîi să mă ştii şi de bun şi de rău...
   Pe urmă mă duc la curte. Sărut dreapta boeru-1 ui, şi zic: Cucoane, am prins pe vechil la mine acasă... — Boeru’ s’a uitat spăriet la mine. — Şi ce i-ai făcut? zice. — L-am trântit, zic; i-am rupt ciolanele. — Atunci boem’ strigă la credincioşii’ lui, unu’ cueouu’ Leon, care scrie prin condici. Zice: Leon. fă-i socoteala vechilului şi să-i dai drumul, să-l trimeţi la spital... Pe urmă vorbeşte cătră mine: lorgule, du-te şi-ţi caută de treabă, şi fii cuminte*... *
   Badea lorgu tăcu. Apoi mă petrecu prin lunci. »Iaca, zise el, dimineaţă, am văzut pe Moldova un cârd de gâşte... Şi căţăii cei de vulpe i-am văzut... Da’ ei de mine nu se tem*...
   Dupăce-1 lăsai, mă cufundai în singurătăţi, până ce nu mai auzii tălăngile. Şi mă lăsai in iarbă, mă’ntorsei cu faţa la cer, şi stătui mult aşâ. gânduindu-mă. Prin văzduh, pe deasupra, trecu o rândunică, ca o săgeată; pe urmă se zbătu un fluture; apoi lunecă un cârd de raţe. Şi după aceea numai fiorul frunzelor de plopi rămase, tremurând tainic, necontenit pe limpezimea cerului.
                                                                                                  Mihail Sadovcanu.

              Fragmente din „Fecioara din Orlean“
                                                                                                                         de
             Din prolocj
Dealuri iubite, rămâneţi cu bine,
Rămâi cu bine vale şi islaz;
Colnice, n’am să vă mai trec cu turma. Dragi luminişe de pe culmi, vă las. Copaci pe cari v’am sădit şi ierburi,
Să creşteţi şi mereu să ’utineriţi.
Peşteri adânci, fântâni răcoritoare, Răsunet care-mi răspundeai din stânci Şi vesel mă’ngânai de pe colină,
Ioana pleacă şi n’o să mai vină!
Schiller.
        Poiene, cuiburi fericitei mele,
        Mă duc şi n’am să mai revin la voi! imprăştie-te tristă pe vălcele,
        Te las cu bine, turma mea de oi, Căci altă turmă-i dată grijei mele,
        S’o păstoresc pe câmpul de răsboi. Dorinţele lumeşti îmi sunt străine, Cel care m’a ales va ti cu mine *
        Precum a coborit odată ’n munte La Moise şi, din rugu ’nflăcărat, l-a poruncit pe Faraon să ’nfrunte;
www.dacQFomanica.ro
Nml 22. 1907.
LUCEAFĂUUL
479
Şi cum pe Isaia l’a chiemat,
Blând cum eră, să ducă lupte crunte;
Cel care de păstori s’a îndurat,
Din crengile stejarului şi mie,
Tot el mi-a zis: »Te-aleg, să-mi fi solie.
                                                             *
Arei îmbrăcă cămaşa cea de zale,
Peptarul de oţel te va scuti.
Coiful va coperi pletele tale,
Iubirea pământească n’ai s’o ştii!
Nu te va ferici pe a vieţei cale Cununa de mireasă — nici copii —
In schimb, vei fi aleasă ’ntre fecioare Ce câmpul cel de luptă ’nvingătoare!
                                                             *
Când cei mai tari vor pierde din credinţă. Şi cei din urmă se vor clătină,
Vei duce oştile spre biruinţă Curtând în fruntea lor flamura mea.
Nu-ţi va lipsi putere şi voinţă!
Din nou va răsări a Franţei stea;
Crin scutul tău se va sfinţi o lege Căci regele prin tine va fi rege.»
                                                            *
Un semn vădit azi cerul îmi arată Şi coiful ce-mi trimite i-al său dar,
Mă simt de vraja lui înfiorată Ca heruvimii de cerescul bar.
Acolo — pe câmpia sângerată,
Mă duce-o dragoste fără hotar S’aude sgomot — cetele s’adună,
Nechiază roibul — eornurile sună.
                                                    Din actul al -t-lea.
                                                           Scena I.
E pace . . . dorm ale fortunei focuri Uitate azi în val de veselii,
Ce drumuri, numai cântece şi jocuri, Biserica străluce de făclii.
Corţi triumfale — şi, pe alte locuri, Columne ’mpodobite . . . feerii.
Oaspeţii curg, de nu-i cuprinde zarea, Căci prăznuiesc acum neatârnarea.
                                                               ♦
Un singur dor, un vis, o bucurie.
Un gând avântă sufletele ’n sbor,
Azi e uitată ori-ce duşmănie,
Bolnavii uită chinurile lor.
Ţăranul e mai strâns legat de glie, Numele şi-l rosteşte mai cu dor,
S’a ridicat coroana strămoşească Şi cel chiemat veni-va să domnească. Dar eu, care-am adus izbândă, care Am dreptul, ţara mea să mi-o iubesc, Sunt zguduită azi de o mustrare...
Pe fraţii mei de arme-i ocolesc.
Îmi sboară gândul dus peste hotare Departe., unde ’n cortul duşmănesc îl ştiu pe el... Smerită ochii-mi plec... Păcatul greu, în lacrămi să-l înec!
                  *
Cum, cine? Eu, în al meu gând Icoana unui om ...? ... iubesc Ca ori şi care pe pământ Şi mai am dreptul să trăiesc?
Eu luptătoarea celui Sfânt,
Să-mi uit curatul jurământ Şi să-mi iubesc duşmanul? Oare Cum voi mai îndrăzni — o soare —
Să mai primesc lumina ta!
                  *
            [(S’aude muzica.)
O, ce sunet — ce cântare Mă răpeşte pas cu pas,
De-1 zăresc în depărtare Şi-i aud doritul glas.
Valul luptei de m’ar prinde,
Lănci asupra mea să cadă,
Ah, în val de bătălii Poate iar m’aş regăsi.
Aste cânturi, aste glasuri Inima mi-o prind în lanţ Şi puterea ’ncet mi-o scade;
Sufletul îşi pierde sborul,
Mă cuprinde jalea, dorul...
                  *
O toiag, la ce cu spada Păstoria ţi-am schimbat,
Şi la ce-am visat în umbră-ţi Stejar binecuvântat!?
Pentru-ce, o Preacurat-o,
Dintre turme m’ai adus? la-ţi coroana ce mi-ai dat-o,
Pentru mine, e prea sus.
                  *
Cerul şi-a deschis mărirea Ca să văd chipul tău sfânt, înzadar, căci fericirea Vieţii mele-i pe pământ.
www.dacQFomanica.ro
480
LUCEAFĂRUL
Nrul 22, 1907.
          Trebuia oare jertfită,
          Straniei meniri să fiu ?
          Cum eră să-ţi dau credinţa
          Şi iubirea să n’o ştiu !
                        *
          Să vesteşti a ta mărire,
          Nu prin cei născuţi din fire. Solia să le-o fi dat Celor fără de păcat.
          Cei cari nu ştiu să suspine, Poarte lupte pentru tine;
îngerii fără prihană.
Nu copilă pământeană.
            *
Ce ştiam eu de războaie De-ale crailor urgii . . . ? !
Pacinică treceam cu turma Peste culmi în zori de zi.
Ca să ştiu ce-i rătăcirea Tu la luptă m’ai chiemat,
M’ai orbit cu strălucirea,
Ca prin vis — de ţi-ain urmat.
                                Marin Cunţan.
                                          TflTflL
                             de Bjornstjerne Bjornson.
   Omul, despre care se va povesti aci, era cel mai puternic în întreagă parohia şi-l chemă Thord Overnas. Iată-1 în-tr’o zi in odaia de lucru a preotului, stând drept şi serios.
   —     »Mi s’a născut un copil, zise dânsul, şi vreau să-l botez.
   —  »Cum să-l cheme?
   —     »Fin, ca pe tatăl meu.
   —   «Nănaşii ?
   îi spuse,—erau cei mai
de seamă oameni, bărbaţi şi femei, din sat. toţi din neamul lui Thord. . .
   —   »Mai ai vre-un păs?
— întrebă preotul, ridicăndu-şi privirile spre dânsul. Ţăranul stete o clipă la îndoială. — «Aş vrea să fie botezat debaşca*, adaugă dânsul. Adecă, într’o zi de lucru ? — «Da, Sâmbăta ce vine, la amiazi.* — «Altcevajnimic?* Ţăranul îşi învârtiâ căciula, caşicând ar vrea să plece. Atunci popa se ridică. — »înc’o vorbă, zise dânsul, se apropie de Thord, îi strânse mana şi-l privi drept în ochi: «Să dea Dumnezeu, ca băiatul să-ţi fie spre binecuvântare!*
   Şasesprezece ani dela această zi, Thord se găsea iarăş în odaia preotului': — »Ei, te ţii bine, Thord*, zise preotul, găsindu-l cu desăvârşire neschimbat. — »Nici nu mă paşte nici o[grije«,
răspunse Thord; iar preotul tăcu. DupăJJ o clipă zise: — «Dar astăzi ce păs ai ?« — «Azi vin
pentru flăcăul meu, care mâne are sii fie confirmat.« — «E un băiat vrednic.* — «Aş vrea să plătesc Domnului părinte, dar mai întâiu aş wea să ştiu al câtelea va fi în biserică?* — «Va fi cel dintâiu.* — «Bine, am înţeles — iată zece taleri pentru Domnul părinte.* —«Altceva? «întrebă preotul, uitându-se la Thord. — «Altceva nimic.* — Thord plecă. Iarăş mai trecurăopt ani,când într’o zi se auzi înaintea casei preotului vuet mare; sosise o. ceată' de bărbaţi cu Thord in frunte. Preotul îşi ridică privirea şi-l recunoscu.— «Astăzi vii cu mare alaiu !« — «Vreau să se facă strigările in biserică pentru ficiorul meu ;e vorba să se însoare cu Karen Storliden, fata lui Gudmund, pe care uite-l aci cu noi.* — «Asta-i cea mai bogată fată în judeţ.* — «Aşa se zice*, răspunse ţărantd, netezindu-şi părul cu mâna. Preotul rămase o clipă pe gânduri, nu zicea nici o vorbă, însemnă numele în cărţi, şi la urmă chemă oamenii să iscălească. Thord puse trei taleri pe masă.— «Mi se cuvine numai un taler*, zise preotul. — «Ştiu ^rea bine, dar e
Bjornstjerne Bjornson.
www.dacQFomanica.ro
Nnil 22, 1907.
LUCEAFĂRUL
481
singurul meu copil, şi-aş vrea să fietoate din belşug. Preotul luă banii. — »E a treia oară, Tbord, că vii pentru ficiorii tău la mine.»—«Dar acu am şi isprăvit-o cu el», răspunse Tbord. îşi strânse punga, îşi luă rămas bun şi plecă. Oamenii îl urmară încet.
   Patrusprezece zile în urmă, tatăl şi fiul vâsleau, pe vreme liniştită, cătră Storliden, ca să pună la calo nunta.— «Laviţa nu e destul de înţepenită», zise fiul şi se sculă să o aşeze. în aceeaş clipă alunecă scândura pe care stătea; el întinde braţele s’apuce ceva, dă un ţipet şi cade în apă — «Apucă vâsla!», strigă tatăl, sări în sus şi i-o întinse. Fiul, dupăce încercă decâtevaori s’o apuce, amorţi
   — «Aşteaptă, aşteaptă!», strigă tatăl şi văslî mai aproape de dânsul. Dar fiul se prăbuşi pe spate, aruncă tatălui său o privire lungă, şi se cufundă.
   Lui Tbord nu-i venea să creadă;opri luntrea şi încremeni cu ochii pe petecul de apă, care-i înghiţise băiatul, aşteptând parcă să răsară iar dintre valuri. Câteva beşici se înălţară deasupra apei, încă căteva, apoi numai una singură, mare, care se sparse şi lacul se făcu iarăş ca oglinda.
   Vreme de trei zile şi trei nopţi, vâsli tatăl in jurul acelui loc, fără a mânca sau a dormi; voia
să-şi găsească ficiorul. Şi in dimineaţa zilei de-a treia îl găsi şi-l duse singur peste deal, acasă.
    De atunci să fi trecut un an. într’o seară de toamnă, târziu, preotul auzi afară, la uşa tindei pipăind pe dibuite, cu grije, după clean ţa uşii. Preotul deschise. în casă întră un om înalt, adus de spate, slab şi cu părul alb. Preotul se uită lung la dânsul până să-l recunoască; eră Tbord.— «Aşa târziu, Tbord?», zise preotul şi rămase faţă în faţă cu dânsul. — «Da, târziu, de bună seamă», zise Tbord, aşezându-sc. Se aşeză şi preotul, aşteptând; multă vreme tăcură însfârşit începu Tbord: — «Aduc şi eu ceva, ce-aş da bucuros săracilor; aş vrea să fie darul în numele fiului meu.» — Se ridică, puse banii pe masă şi iarăş se aşeză. Preotul îi numără. «Sunt mulţi bani», zise el.— »E jumătate din gospodăria mea; azi am vândut-o.» Preotul tăcu o vreme; la urmă îl întrebă cu blândeţe: «Şi acum ce ai de gând să faci Tbord ?« — «Ceva mai bun.» — Iarăş stătură o clipa. Tbord cu ochii în pământ; preotul cu ochii la Thord. Şi zise apoi preotul încet şi rar: «Vezi, acuma cred că ţi-a adus fiul binecuvântare.» — «Da, acuma cred şi eu», zise Thord; îşi ridică ochii, şi două lacrămi îi alunecară încet pe faţa brăzdată.
                                 Trad. de O. C. T.

                                                            Poezia V7ie|ii.
                                                             De Fr. v. Schiller.
„Eu să mă ’nchin la umbre tremurate,
La străluciri ce mint împrumutate
Şi ’n drum s’abat nădejdea să-mi înşele?...
Daţi adevărul pradă minţii mele!
C’un vis deşert şi raiul meu să piară,
Iar sufletul ce ’n lumi fără hotară Şi-avântă dârz rotirile pribege,
Porunca vremii ’n lanţul ei să-l lege.
Eu mă supun şi mă înfrân Cu-al datoriei sfânt cuvânt,
Şi ’n zbuciumul ce mă frământ Îmi sunt pornirilor stăpân.
Cine-adevărul nu vrea să-l asculte,
Cum poartă jugul lipsurilor multe?"
Astfel din pragul zilelor trăite,
Tovarăşe, cuvântul tău mă ’nvaţă Strivind în drum vedenii şi ispite ... înfricoşaţi de cruda fa povafă
Toţi zeii dragostii s’ascund ...
Se stinge-a Muzelor cântare, iar horele tot mai încete Mor în prăpăstii fără fund,...
Când Graţiile îşi desprind, jelind cununile din piele; Apollo lira lui şi-o sfarmă,
Iar' Hermes scheptrul şi l-a frânt,
Uiafa trudnică-şi destramă Seninul viselor vestmânt;
Nu mai e farmec în poveste Iar’ lumea noaslr’ aşa cum este,
5’arată, prietine-un mormânt! îi smulge Amor vălul ei vrăjit Şi dragostea a începui să vadă Şi ’n rostul cel din ceriuri hărăzit Ea desluşeşte-a lutului dovadă;
Pe buza ta sărutul ei înghiaţă,
Bătrân frumosul piere din viaţă Şi ’n clipa de nebun avânt:
Tu vezi deschisul tău mormânt.
                                                                                                                         Octavian Goga.
www.dacQFomanica.ro
482
LUaîAFĂI.TL
Nrul 22, 1907.
                                        Dela tară.
                                        9
   Cum vezi, dragă prietine, mă ţin de făgăduială.
   Ieri am ajuns aici. Tata îmi spunea că la început poate u’o să-mi placă, mai ales că arân-daşul pe care-1 avusesem, n’ar fi pus o petricieă căzută la loc. Se stricase straşina la conac şi el nu puse s’o dreagă, îngălbenise varul pe păreţi şi el nici nu se putea gândi la văruit, poarta nu -se mai învârtea în ţâţâni, trebuia s’o mişti cu umărul, eleşteul se astupase cu nămol, grădiniţa de florio înfundaseră bălăriile ... pe tata îl cuprindea mila când îmi spunea de toate astea şi mie oricât îmi eră de drag să mă duc la ţară, mi-se părea totnş că viaţa în gospodăria aceea, pe care o ştiam prietinoasă şi de dărăpănarea căreia auziam acuma, o să mi-se pară un fel de surghiun, ori de călugărie.
   Şi n’a fost aşa ...
   Am ajuns şi m’am aşezat vesel şi bucuros, ca un om ce începe într’o dimineaţă limpede şi răcoroasă o faptă, de al cărei bun sfârşit nu se îndoieşte. De departe conacul nostru nu era de fel schimbat. Faţa albă înaltă, răsăriâ din frunzişul negru al aninilor tot aşa ca în copilăria mea, când veniam aici. llăear de departe eră într’adevăr o curte boierească şi ai fi crezut că cine ştie ce mândreţe de ziduri grele sunt în locul casei aceleia înalte de lemn, cu pivniţă, cu încăperi pentru sluji jos, cu cele trei odăi ale noastre sus, cu balconul din care priviam, cu straşina-i largă, cu coperişul ascuţit şi ferestrele mici, cum ii plăcuse lui moşu-meu. Când am văzut am răsuflat odată adânc şi-mi venea să-mi frec manile cu mulţămirea omului ce luptă şi birue.
   Aninii încă erau neschimbaţi: înalţi, negri, zdraveni, oruga neschimbată, cu aceleaşi răgălii, în care căutam eu peşte când eram copil, poteca care ducea la moară, moara, toate ca acum câţiva ani înainte... şi ce-mi mai pasă mie mai departe? Că eră în neorânduială curtea şi odăile şi grădina, iţi spun drept că pe deoparte mă bucură: aveam să le rânduiesc pe toate după gustul meu, să fac pretutindeni un rost, care mi s’ar fi părut mie potrivit — de multe-ori e mai uşor de făcut din nou decât de prefăcut.
   Ştii, dragă prietine, de câte-ori ne munciâ pe
noi întrebarea că ce se va fi petrecând în sufletul unui cerşitor. care nu oftează după trecut, pentrucă de mic copil a cerşit la colţul stradei şi care nu vede nimic în viitor pentrucă mereu, mâne şi poimâne, ca azi o să cerşească. Ducuria lui stă numai în clipa în care trăieşte, el mai departe nu vede, nu se încearcă să vadă şi de aceea el îşi rabdă viaţa, fără să i se pară o povară. Iar nouă, cari trăiam in inleznire, cari ne îmbătăm de bucurie povestind întâmplări din trecut, cari priviam înainte o ţintă, cari pricepeam viaţa din juru-ne şi o vedeam în toate nesfârşitele ei feţe ni se părea această viaţă o povară, pentrucă ne întrebam pentru ce ? şi cu ce scop final? şi dacă nu-i de prisos poate să mai muncim, să mai suferim, să ne mai desfă-tăm. Ne uitam cu neîncredere, din colţul nostru de filosofi, la această viaţă, rânjiam la ea batjocoritor, în loc s’o trăim spre bucuria noastră, spre binele nostru, ca pe cel mai mare dar, care ni s’a hărăzit.
    Acuma m’am vindecat. Acuma trăiesc ca cerşetorul nostru numai în clipa de faţă, nicicând n’am vreme să mă întreb »pentru ce?«; lucrez şi asta mi-e bucuria. Văd crescând sub manile mele, in jurul meu, din dărăpănături o viaţă nouă. Curtea, moşia, mi-se par o fiinţă, care primeşte suflare dela mine. Şi fac o mare jertfă pentru tine că ies din starea obişnuită şi mă răscolesc iarăş ca să te fac şi pe tine să înţelegi starea mea sufletească. Iacă, nu mă mai gândesc nici la petrecerile noastre din oraş, nici la călătoriile plănuite — crezi? — numai in lucrul de fiecare zi şi de fiecare clipă îmi stă mulţămirea, o mulţămire oarbă, îngrădită, inconştientă, care mă face rumen la faţă, mă face vesel, mă face să dorm buştean fără visuri. Şi să nu crezi cumva că mi s’au tocit simţurile, că am zvârlit dela mine idealismul vremilor de altădată, că mi-am pus pur şi simplu în gând să-1 pun în mirare pe tata, ori pe vecini, dintr’o ambiţie de suflet zvânturat, ori că mi-ar fi întrat în cap să mă îmbogăţesc, ca să am ştiu şi eu când o viaţă mai uşoară.
    Nimic din toate acestea. îmi simt sufletul neprihănit şi neştiutor ca al unui copil, nu mă munceşte nici o lăcomie, nu mă roade nici o
www.dacQFomanica.ro
Niul 22, 1907.
1.1'CEAFĂKIJL
483
dorinţă. Lumea întreagă e pentru mine moşia, curtea, argaţii şi oamenii din sat. Xu număr zilele, nu mă întreb ce o să fac la anul viitor, nici cât o să stau aici, trăiesc ea ori şi care din porumbeii mei, ca ori şi care din aninii din zăvoi; simt şi mă bucur când văd în juru-mi răsărind viaţă... şi mi-c bine, mi-e nespus do bine.
                          II.
    M’am făcut ţăran. Ce răi am fost! Trăiam in mijlocul oamenilor acestora, din munca lorni-au trăit strămoşii, din munca lor s’au zvârlit bogăţiile pe toate vânturile, in toate părţile lumii. Şi dacă mi-ar fi căzut in mână o carte de cum trăiesc Piei le-roşii din America, aş ti cetit-o eu lăcomie, să mă apropii insă de oamenii aceştia nu vream, mă ţinea ea in fiară obiceiurile înrădăcinate, orbirea rea, prejudecata, creşterea. Acuma m’am desrobit. Şi nti-i fericire mai mare ca aceea de a stâ in mijlocul unor oameni ce te iubesc, ce ţi se uită cu încredere in ochi. ce vin la tine ca la un călăuz şi sfătuitor.
    Am fost odată la horă. Eram cam stânjenit, dar lepede m’am dedat, am şezut la umbră pe un buştean alăturea eu cei bătrâni şi am ascultat cum îmi povesteau nenorociri şi năcazuri vechi şi nouă. Dar când a început lăutarul cu capul plecat pe vioară să joace cu arcuşul pe coarde şi când băieţii au prins fetele de brâe şi au început să frământe pământul intr’o pornire de voinicie nebună, li s’a înseninat şi bătrânilor faţa şi au tăcut, iar eu nu mă mai simţiam în apele mele. Vezi, dragă prietine, bucuria horei acesteia a fost izvorul celei dintâi mâhniri ce am simţit aici la ţară. Să nu crezi că cu asta mi s’a schimbat cumva sufletul; nu, dimpotrivă am primit lucrurile aşa cum s’au petrecut, cu seninătate şi fără murmur, pentrucă nu sta în puterea mea să le schimb.
    Bătrânii tăceau, privindu-şi odraslele, tinerii se bucurau de viaţă jucând, glumind, copiii se jucau gălăgioşi, lăutarul îşi privia cu dragoste dipla şi paharul ... şi eu tăceam şi o ceaţă grea mi s’a coborit în suflet deodată năpădin-du-mă, de nu mai ştiam de mine. M’am simţit singur, dragă prietine, întâiaoară singur după luni de singurătate. Simţiam în mine putere multă să fac vârtej o lume întreagă, vream să joc, să râd, să prind o fată, să glumesc, să chio-tesc... şi totuş stăm ţintuit, tăcut, ca un în-
temniţat în cătuşe. Când n’am mai putut răbda, m’am sculat şi am intrat în cârciumă. Şi ce crezi c’am văzut? In odaia din fund, într’un aer greu de-ţi veniâ să leşini, se îndesuiau la o masă o ceată întreagă: galbeni, cu cearcăne la ochi, cu sudoarea pe frunte, jucau cărţi, auzi dragă prietine, jucau cărţi pe bani şi pe beutnră. M’am îngrozit şi m’a cuprins o nespusă milă Credeam că cel puţin se va sinchisi careva din ei când am intrat, dar nici nu s’au clintit măcar, erau patima întrupată, aici ca şi în oraşul unde o mai văzusem.
   — Arezi, domnule, iacă cine are cel mai drăcesc noroc din noi toţi, iacă javra asta de Cbiriţa — şi-mi aiată cu capul un copil aproape, palid, cu fruntea ieşită, eu faţa palidă prelungă, eu părul crescut pe urechi, cu spatele adus de să li crezut că-i cocoşat. M’a durut, dragă prietine, de durerea oamenilor acestora, pe care-i rodia păcatul, de durerea copilului acestuia, care mi-se părea ca se stinge în faţa mea.
   Şi-am ieşit iar din cârciuma, în care îmi mai aşezasem o piatră pe inimă. în faţa mea mi-a răsărit un chip, care m’a înseninat. M’am dat deoparte şi am început s’o privesc aşâ de lung şi de atent, că-mi erâ şi mie frică să nu stârnesc ciuda şi neîncrederea celorce mă vedeau. Erâ negreşit cea mai frumoasă fată din sat, cea mai frumoasă fată, pe care eu zvântură-ţară o văzusem in viaţa mea. Ştii cum ne căzniam noi odată să refacem frumseţea tipică a trecutului nostru, frumseţea care fermeca pe voevozi, frumseţea pentru care se vărsă sânge şi pentru care luptătorii luau calea pribegiei. Ce să-ţi mai spun? tu ai în minte liniile generale ale chipului aceluia. închjpueşte-ţi-o voinică, ceva mai voinică decât plăzmuirea închipuirii noastre, care căută prea multă gingăşie, şi mlădioasă şi fragedă, o frăgezime dela şeptesprezece ani, de-ţi părea că-i păcat s’o ntângăie însuş vântul, ori lumina soarelui; o buclă desprinsă de păr, îi cădeâ pe ureche şi pe jumătatea frunţii; şi râdea, râdea mereu; când nu râdea ţineâ un deget pe buze şi privea tăcută cu naiva seriositate fermecătoare a copiilor. Vorbele mele sunt grele, uscate şi nu pot schiţă nici pe departe ceeace aş vrea, te pot insă încredinţa că închipuirea-ţi încă nu va putea fi mai norocoasă
   Dintre flăcăi îmi rămase la inimă încă din cele dintâi zile ale venirii mele aicea: Mitretp
www.dacQFomanica.ro
484
LUCEAFĂRUL
Nnil 22. 1907.
Cu el mă împrietinisem cel dintâi. Cu el mă duceam la vânătoare. Când eră ceva greu de făcut, când eră ceva de priveghiat, unde nu-mi puteam trimite oamenii din curte, pe el îl trimiteam. îmi erâ nespus de drag pentru îndrăzneala lui, pentru vrednicia lui bărbătească, pentru braţele lui, cu care ar fi putut frânge fierul, pentru gluma lui sănătoasă, vorba lui botărîtă şi încrederea, pe care o aveam în el. De atâtea-ori îmi vorbise de Anicuţa lui:
   —     Domnule Cică, dacă ai şti dumniata, aş fi in stare să trec prin foc pentru ea. Jlă vezi pe mine câtu-s de zdravăn, să mă bat cu şeapte; ei, când sunt cu ea nu mai ştiu de mine, sunt ca un miel, şi ce crezi mata, erâ un copil până mai ieri alaltăieri.
   Şi începea să-mi povestească cum are do gând să se însoare cu ea, cum au pus ei la cale, cum au să trăiască ei ca două turturele, in casa lui cea nouă, cum o să facă ei o lume întreagă să râvniasca după traiul lor.
   —      Şi mai şti ceva, domnule Cică, dacă mata zici că mă ai pe mine la inimă, apoi vrei să mă cununi? Naşu-meu s’a stâns şi copiii lui s’au mutat de aici la apele vii, cum o să mai fac eu pe unul din ei naş? Gândeşte-te, domnule Gică, că tată-meu a slujit douăzeci de ani aici in curtea d-voastră. O să facem o nuntă să se ducă poveste şi o să-i tragem o petrecere cum n’a mai fost de când lumea.
   Negreşit că i-am făgăduit.
   Şi acuma la horă, vine la mine, mă ia dc braţ :
   —   Te uiţi la fina matale? Aşa-o că nu mai
o alta ca Anicuţa mea?
                                                             *
   Tot ce aveam în suflet: toată mâhnirea singurătăţii, toată durerea ce-mi adusese în suflet patima ce o văzusem rozând în fundul acela de cârciumă, îmi pieriră din suflet ca printr’o fer-mecătorie, şi în locu-i mă năvăli o mare', o nespusă bucurie. îi învăluiam pe amândoi intr’o neţărmurită dragoste, vedeam în ei întrupată tinereţea, frumseţea, poezia iubirii adânci din firea întreagă, întruparea visurilor noastre după curate vremi patriarhale.
   Vream să le fiu un ocrotitor, cum nici n’ar îndrăzni ei să nădăjduiasoă. Vream să le fac de nuntă un dar împărătesc Vream să privighez
să fie oameni, pe cari mulţumirea de a trăi să nu-i părăsiască o clipă, vream să fac din gospodăria lor o pildă pentru satul întreg... erâ întâia-oară în viaţa mea când simţiam o porniro nebunească de a face bine.
                                                            *
   Ce să-ţi mai spun, dragă prietine? Sfârşitul e dureros. Ajunsem să mă leagăn in visul acesta ca în propria mea fericire. îl întrebam mereu: Ei, când aveţi de gând să faceţi nunta?
   Până când, într’o seară, Mitrea veni la mine abătut, frânt, cu glasul înecat.
   —  Ce-i cu tine, Mitreo?
   —   Să mărită Anicuţa!
   _ ?
   —     Da, să mărită, mâne e logodna, de mâne în două săptămâni e nunta. Simţeam că-1 îneacă plânsul pe bradul acesta, pe care nu-1 bătuseră durerile. Când se mai linişti urmă:
   —   Ştii cine o ia? Chiriţă.
   —   Care Chiriţă?
   —     Chiriţă... par’că mata nu-1 ştii: ăla care joacă cărţi, iacă o dau părinţii cu sila, dle Gică, pentrucă Chiriţă e singur la tată-său; moşteneşte două pământuri: pe al lui şi pe al lui unchiu-său, i-au dat zor... nici nu l-au lăsat să se mai intemee, e un copil prăpădit, dle Gică.
   în clipa aceea n’am fost mai puţin nenorocit decât cel ee-şi desvăliâ durerea mie, eram în stare să fac pentru el o jertfă, care să preţuiască cât un pământ al celuilalt.
   —     Mitreo, aseultă-mă pe mine, trebue s’o iei, ai să fugi cu ea, m’ai înţeles? Chiar astă-seară.
   —     Of, Doamne blastă-mă, nu se poate, dle Gică, plânge de s’omoară, dar nu vrea, zice c’o spânzură tată-său şi o scuipă lumea pe drum.
   —   Cum?
   —     Iacă, domnule Gică, moşu popa a găsit că suntem rudă de-a şeasa spiţă, şi până la a şeaptea spiţă nu ne putem luă.
   Am rămas împetrit.
   Nu ştiu cum se va fi mângâiat tovarăşul meu de vânătoare, niciodată nu vreau să-i mai răscolesc durerea. Eu insă sunt mereu nemângăiat. Par’că ar fi pierit o lume pentru mine, par’că mi s’ar fi prăbuşit propria mea fericire.
   E cea dintâi a mea mare mâhnire, dragă prietine.
                                                                                                          G. C. loncscu.
                     -
www.dacQFomanica.ro
Nrul 22. 1907.
LUCEAFĂRUL
•185
                                                                                                   Inimă de
                      V.
   într’o grădină, mândră-i orice floare lăsată de D-zeu, dar printre toate, dacă iei sama binişor, tot trebuie să fie una, care să placă ochiului mai mult. Aşa, în Mândreşti, do când s’a pomenit satul pe valea aceea liniştită, boia a fost încinsă tot numai de fete frumoase şi flăcăi voinici... Dintre ei însă întotdeauna s’a ales o floare intre flori, voinicul intre voinici, care trebuia să poarte oricând jocul în frunte, să porunciască lăutarilor ce jocuri să zică şi din voia căruia să nu s’abată nimeni.
   Şi, ca să fi fost cineva vătaful horii, doar nu erâ lucru puţin... De se certau flăcăii în horă, cine altul făcea pacea decât vătaful ? De scotea un flăcău, afară din joc, pe vre-o fată cu care cine ştie ce sfadă avea, tot fruntaşul horei trebuia să facă pacea; iar de rămâneau fete mai fără căutare, pe care nu le luă nimeni la jocul de doi, tot vătaful le juca pe toate la rând, pentruca să nu fie nimeni cu tânga în suflet tocmai dela liotă, de unde, de altfel, oricine se cuvine, să plece cu veselie şi voie bună.
   Dar cu toate aceste griji pe cari trebuia să le poarte orice flăcău de frunte, Voicu n’a stat mult în cumpene şi, acum câţiva ani, după însurătoarea unui voinic înnaintaş, el a prins locul în frunte, şi bun prins a fost, fără să aibă cineva cuvânt de bănat, căci a ştiut purta jocul cu atâta meşteşug şi bunătate încât flăcăii toţi nu-i cşau din cuvânt, fetele îl prăpădeau din ochi de drag, iar mamele lor, in gândul tainic şi totdeauna cu nădejde, tocmeau încuscrirea cu Bogdăniţa Răzăşului care steteâ mândră în preajma horei privindu-şi odorul de fecior.
   Şi astfel, ani dearândul, feciorul Bogdăniţci a purtat hora în frunte, jucând fetele la rând şi privind cu drag pe oricari ar fi vrut să-i prindă mijlocul în jocul de brâu...
   In toamna aceea însă, dela o vreme, oricine luase sama că Voicu începuse să dee rând în fruntea horei unui alt voinic, iar el din toate fetele să joace, aşâ pe-alesul, numai cu unele.
   Mult n’avea să mai treacă deci şi Bogdăniţa trebuia să-şi vadă noră ’n casă.
   *) Vezi «Luceafărul» Nr. 13, 1 Iulie 1907.
mamă.*)
                                                                                                                   (Urinare.)
   Şi cum semnul acesta îl pricepea, nu numai mama flăcăului, ci şi toată hora, tot satul chiar, multora din fete le şi căzuse ghimpele în suflet, iar mamelor grija cea mare, căci, în cele din urmă, cine ştie pe cine avea să puie ochii voinicul cel râvnit al horei, şi-atunci multe inimi aveau să lămână jinduite______
   Dar se vede că celor cu dorul maro nu le-a fost să poarte mult grija norocului, căci dela sărbătoarea Sfintei Cruci încoace Voicu şi-a spus gândul tuturor: Dintre toate fetele cari îi încinsese mijlocul atâţia sui dearândul, şi-alesese acum numai pe una, pe Dochiţa Radului.
   In jocul săltăreţ »de doi« in cari poţi vrăji multe inimi jucând multe fete la rând, el numai pe fata lui Potecă o juca, numai în ochii ei pri-viâ, iar gurile lor pornite pe tăinială, nu mai găseau capăt vorbei. Ba ce e mai mult, chiar când flăcăii aburiţi de osteneala jocului nebun, dădeau drumul fetelor de lângă ei şi s’adunau în mijloc ca să mai răsufle, singur Voicu rămase în tot largul bătăturei, purtându-şi aleasa înnainte, de parcă ar fi fost în horă plină şi fără să prindă măcar de veste că din toate părţile îi săgetau priviri iscoditoare!...
   Târziu, când au luat sama că rămăsese numai singuri în joc, s’au despărţit şi ei, dar nu ca de obieeiu din orice joc de rând...
   Flăcăul păşind mândru spre mijlocul horei, unde feciorii ceilalţi l-aşteptau cu drag, purta năframa aleasă cu fir de ibrişin, pe care, în văzul tuturor o desprinsese din cingătoarea tovarăşoi de joc... Atunci flăcăii i-au sărit în cale înconju-rându-1, iar chiote de bucurie au făcut să răsune valea până pe departe, vestind a nuntă.
   Şi-atât a fost (le-ajuns... Satul, care de obi-ceiu aude şi şoapte ce abeâ apuci să ’ngâni, ori vede de multeori şi eeeace nu este, acum
vedea multe, ştia multe şi încă cu temeiu_________
Sara pe la şezători, dimineaţa la fântâni; pe drum ori în prag la portiţe, întâlnişul tuturor erâ doar mai mult un prilej să’nceapă vorba despre feciorul Bogdăniţei şi fata Radului.
   La horă, mai ales, altă vorbă nu erâ. Ici câteva surate, socotesc zestrea fetei lui Potecă de-a fir-a-păr, şi găsesc că nu poate duce în casa Bogdăniţei cine ştie ce lucru mare, colo, o
www.dacQFomanica.ro
480
LUCEAFĂRUL
N ral 22. 1907.
mână de cumetre, sorocesc ziua logodnei şi pe cea a nunţei, iar dincolo, câte-va guri de babe,
şoptesc, Doamne, lucru mare........ Ele îşi dau cu
gândul c’ar fi la mijloc şi farmeci, pe cari numai Sultana Radului a ştiut să le poarte, pentruea să suciaseă capul unui flăcău ca Voicu ; alt-fel de bunăsamă că găsea el altă fată mai potrivită.
   Şi ast-fel vina cea mare eră aruncată tot asupra leicbii Sultanei, care dacă ar ti ştiut face farmeci, apoi le-ar fi menit, nu să grăbească nunta cea cu măritişul Dochiţei, ci s’o tot amâne măcar peste câţiva ani... Dar. acum farmecile nu mai puteau vrăji şi îndupleca nici sufletul lui badea Radu, darmite pe cele tinere. De mulieori însă, sta să bănuiască dimpotrivă, ca nu cumva Bogdăniţa să fi umblat cu farmeci; — de-a ti fost să fie aşâ lucruri diavoleşti pe lume — căci alt-fel nu-şi da sama, cum de n’a putut, să fie mai tare, şi dacă nu să facă alt-eeva, dar să-şi ţină fata mai din scurt, ca să nu joace atâta de mult şi să stea la taifas cu cel fecior al Bogdăniţei... Dar nu ştie cum şi ce-a fost la mijloc, atunci, chiar la Vinerea Mare, când Voicu îndrăsnise să-i ţină fata atâta vreme la joc şi să-i desprindă chiar şi năframa dela cingătoare; îi venise, aşâ nu ştiu cum, să se repeda în horă şi să desprindă fata de lângă el... dar s’a pomenit atunci cu Bogdăniţa alături şi, ca nici odată, i-au pierit toate puterile. . . Ba, din potrivă, ea care de obiceiu nu prea făcea sfat cu vădana Răzăşului, atunci,— aşâ fără să-şi dea sama, — a prins vorbă cu dânsa. Toată lumea din horă i s’a părut că se uită în clipa aceea numai la dânsa şi la Dochiţa ei, şi că vorba toată le eră numai de ele, dar nu puteâ să facă nimic, nu puteâ măcar să se mişte, să plece spre casă, ca să scape odată de ochii şi gura satului.
Abiâ în spre sară târziu, când a pornit Bogdăniţa de lângă dânsa, a putut să plece şi ea cu fata dela horă.                '
   Şi, dacă se simţise ea atunci aşâ de slabă, aşâ de nehotărîtă, cum să nu bănuiască că lucru curat n’a fost?... Pe drum spre casă, e drept, s’a desmetecit şi, dându-şi sama de tot ce se petrecuse la jocul din ziua aceea, şi-a certat fata. a plâns, şi apoi, spunând cuvânt mare, cu jurământ a hotărit, să nu-i mai calce piciorul la horă ..
   Dar dacă în ziua aceea leica Sultana şi-a simţit sufletul încleştat de grijă şi neastâmpăr, badea Potecă din potrivă erâ aşâ de vesel şi mândru, cum nu fusese de multă vreme.
   Aşezat mai de-oparte la marginea horei, nu se mai sătura privind, cum flăcăul Bogdăniţei jueâ numai pe Dochiţa lui şi cum toţi cei cari îi trăsese nădejdea, dar mai ales ai Popii, se topiau de năcaz, nu alta... iar de-acolo din marginea lui singuratică, aveâ grijă să-şi poarte privirea, nu numai spre jocul celor două odoare, ci. din când în câml, şi spre partea cealaltă a horei, unde stcteâ de obiceiu Sultana lui, şi unde trebuia să s’arate şi Bogdăniţa. Pusese la cale un sfat între ele, şi-acum vroiâ să vadă, cum o să se îngăduie şi cum o să le şadă în lume celor două cuscre. Şi-a văzut...! Sultana lui fusese cuminte, cum o ştia el, a vorbit cu Bogdăniţa aşezat, cum se cuvine, să grăeşti cu orice femee de cinste şi s’au despărţit cu voie bună, cu râsul fluturând pe buze. ca nişte cuscre ce-aveau să fie. Nu-i mai rămăsese acum decât să sorociască ziua peţitu-1 ui, şi pentru asta, badea Potecă, a găsit timp nu tocmai aşâ depărtat, măcar că leica Sultana ho-tărîse mai cu străşnicie ca oricând, să-şi păzi ască fata...
   (Va urmă).                         L Ciocârlan.

                                   Cântec.
Când te-ai aplecat spre mine lntr’un ceas ce nu mai vine, Ţintă dorului ji-ai pus Din luminile de sus.
Ce departe sunt de ele,
Cât amar şi câte rele Şi ce drum ar fi să tai,
Intre stele se răsai.
                                                                                                                     Liliac.
www.dacQFomanica.ro
Xrtil 22, 1907.
I.UCKA FĂ HUI.
48'
                                         Nepotriviri.
                                             (Urmare.)
    Când, după vr’o cinci zile. se ’n toarse acasă, Ana chiar sosise dela o vizită.
    —      Ai stat mult — ii zise ea. Chiar voiam să-ţi scriu. O, au sosit la modistă nişte pălării admirabile. Dar bine c’ai venit. Acum aşa-i că-mi cumperi tu una?
    Crainic nu zise nimic. Desfăcea poşta. Ana îl privi mai bine, şi-i părea c’a slăbit şi a îmbătrânit mult. Văzu că-i rău dispus, şi deo-dată-i trecu ceva prin minte.
    Se apropie uşoară de el:                        '
    —   Nu fi supărat Vezi, mie mi-a trecut atunci
în grabă. Ne-am distrat foarte bine, şi toţi te-au scuzat de plecarea ta grabnică. A, nici nu erâ să ’ntreb, i-e mai bine lui frate-tău ?•        •
    Erâ tot glasul acela ca o muzică duioasă, ce-l fermeca altădată, dar acum îi deşteptau nişte senzaţii ciudate, neplăcute.
    Nu-i răspunse nimic. Ce are femeia asta cu frate-său? S’ar bucura să ştie c’a scăpat? Ho-tărît că nu. S’ar întrista să ştie c’a murit? O, nu! Doar când el a spus că trebue să plece îndată fiind frate-său greu bolnav, a spus simplu de tot, ca şi când ar face o glumă după ce-a îmbucat dintr’o prăjitură, «ţăranii mor mai greu, tu poţi să mai stai*. Înaintea ei a avut preţ mai mare răuşita unui prânz, decât viaţa unui om, care erâ frate cu bărbatu-său. Ce erâ dar întrebarea aceasta? O vorbă spusă în vânt, o încercare, poate, de a se apropia de Crainic.
   Nu-i răspunse dar nimic. Ana se făcu acum mănioasă, se aşeză in fundul divanului, cu faţa ascunsă in palme şi tăcea.
   Crainic dupăce desfăcu poşta, se opri la câteva bilete: nişte bolnavi îl chemau la locuinţele lor. Îşi luă bastonul şi plecă.
   Şi făcea, în drumul acesta spre bolnavi, o cale pe care încă n’a făcut-o in viaţă. Căci, până a fost singur, mergea cu gândul ţintă la boala ce i se va desfăşura înaiutea ochilor plini de cercetare; dupăce se căsătorise vedea mai mult pe Ana, cum a lăsat-o, cum va afla-o la reîntoarcere. Acum nu mai vedeâ nimic din toate acestea, ci se simţiâ par’că pe sine insuş, greu şi rece ca plumbul, dar tare şi neînfrânt. Singur cercetarea, examinarea bolnavilor, a rămas
   la dânsul totdeauna aceeaş: cu dragoste, cu interes, cu dorinţa de a însănătoşâ.
    Numele de doctor bun, nu i s’a umbrit, din-potrivă se lumină tot mai tare. 11 vedeau oameni veşnic tăcut, cu faţa ca împetrită. dar la mulţi le mai plăceâ aşa de el.
    Ana îşi continuă felul ei de viaţă, neturburată de nimeni. Numai dânsa se turbură de si ne-şi. Căci de multeori vorbea mult de nimicurile sale, şi Crainic nu mai cercă să-i spue nimic împotrivă, nici să aproabe. Pentru el viaţa de acasă se mărgineă acum la cărţile şi studiile sale. Şi Ana nu.se putea împăca nici într’un chip cu tăcerea lui veşnică.
    Ii spunea aceasta de multeori. El o privea rece, ca pe un obiect fără viaţă. Câte-odată-i zicea:
    —      Ce să vorbesc? Ce pot eu povesti cu tine? şi nu mai ziceâ nimic oriee-i spunea dânsa.
    Crainic, din notiţele ce-şi făcuse în întreaga sa carieră de doctor, începu să scrie articole, pe cari le tipărea in reviste de medicină, li părea că-i o datorie pentru dânsul.
    Pe tot exteriorul său începu să nu mai pună nici un preţ, ca şi înainte de a se însura.
    Ana nu-1 putea suferi astfel, li ziceâ cu ciudă:
    —      Iţi iasă genunchii prin pantaloni Cum poţi tu fi aşâ, cum poţi umblă aşâ în lume?
    —      In care lume? o întrebă c’o linişto rece şi amară, par’că s’ar fi strecurat glasul printr’un strat de durere şi ură.
    —      Cum, prin care lume? Intre oameni. Intre oameni cari te cunosc. Ce-or zice oi despic tine, cum te-or preţui?
    —       Şi dacă aş umblă în pantaloni veşnic călcaţi, mi-ar creşte preţul ? Ce, crezi tu că eu îs marfă? şi aveâ atunci un zimbet rău, abia văzut.
   —      Fă cum vroi, eu n’am să mă mai cert. Mă gândesc numai la vizitele ce-o să le fac cu tine.
   —      Din partea asta poţi fi liniştită N’am să mai fac vizite.
   Atunci Ana se mâniâ, şi faţă cu tăcerea şi împietrirea lui, se tulbură şi mai tare.
www.dacQFomanica.ro
LUCEAFĂRUL
Nrul 22, I2)1.
•Î88
   De câtăva vreme ’n coace se răspândi vestea că Dr. Yasile Crainic dă consultaţii gratuite şi cercetează asemenea de cinste pe cei săraci.
   De aici încolo avea muncă ca un cal de poştă.
   Cu o înfiorare mare de groază vedea acum, pe câţi nenorociţi îi ţine sărăcia departe de doctor şi de ştiinţa de azi. Crainic nu mai ajungea să meargă în câte locuri erâ chemat, şi când venea acasă, îl aştepta şi aici o groază de oameni.
   Dar în chipul acesta numai câştiga aproapo nimic. La clienţi cu stare rareori se mai putea duce. Dar el erâ îndestulit, mulţumit chiar, şi-i părea că-şi uşurează oarecum sufletul pentru taxele luate, în cei trei ani din urmă şi dela cei mai năcăjiţi oameni. De câteori se gândiâ la aceasta i se părea un păcat neiertat. Şi el luase numai cât. se cuveniâ. Zadarnic însă că îi veniau în minte cu o limpezime uimitoare toate cazurile când a scos cinci ori zece zloţi dintr’o casă săracă, ce-ar ti trăit din ei poate o lună. Căci banii aceştia zmulşi de aici şi risipiţi pe hainele, pe luxul păpuşii de acasă, îi păreau că picură stropi de sânge. De aceea-i ştiinţa, de aeeea-i zdroaba unui creer, de aceea-i concentrarea unui suflet, ca altul să-şi învălue în mătasă trupul, şi să facă complimente din capul gingaş? Ah! simţiâ Crainic că gândul acesta e grozav de disgustător, şi chiar de aceea, prin zdroaba lui do acum, cerca să-şi uşureze sufletul, deşi vinovat nu erâ acel suflet, ce uitase din dragoste pentru Ana, unele glasuri vechi şi puternice dintr’ânsul.
   Nu eercâ numai să-şi uşureze sufletul, ci cădeâ adeseori în excese, treceâ de multeori marginea jertfei ce aducea.
   Căci in casa lui începu să se aşeze aerul greu al lipsei. El nu simţiâ nimic. Dar Ana erâ
cel mai fin diapazon ca sa prinză şuerul rece al acestei boale.
   li făcea aproape în fiecare zi scene, desnă-dăjduiâ în faţa lui, îşi blăstămâ zilele:
   —     Cum el, un doctor cu renume, sa nu aibă ce-i trebue la casă? Să nu-şi poată purtâ femeea elegant îmbrăcată? Să fie în rând cu sărân-toacele?
   Dar el îşi zimbiâ nevăzut zimbetul de mulţam ire răutăcioasă, şi nu ziceâ nimic.
   li cereâ bani. El îi spunoâ că n’are, şi nu minţea. Dar Ana nu putea să creadă. Atâta clientelă ca el n’aveâ nici un doctor do oraş, şi totuş alte doctoriţe cum umblă! Chiar dânsa, cum a fost mai înainte!
   Câteodată îi aruncă vorba aşa peste umăr ei: »Ce atâtea haine! Ai ce-ţi trebue, acasă încă n’ai umblat mai bine«.
   Şi iarăş nu mai ziceâ nimic la ţipetele, la vaetele şi tânguirile ei.
   Odată Ana îi spuse mânioasă:
   —     Minţeşti. Ai bani. Dar eşti sgâreit. şi nu dai. Minţeşti.
   O umbră de încordare întunecată se ivi pe faţa lui Crainic. Ii zise rece:
   —   Nu minţesc. întreabă pe oricine şi-ţi va spune.
   Ana erâ nenorocită. De luni de zile nu mai
cuteză să iesă nicăiri. In vestmintele ce le avea, credeâ că nu poate să iasă din casă. Nu, nu erau nouă, nu erau după moda cea din urmă.
   Dar ca să se convingă că minţeşte doctorul, şi că numai din scumpete nu-i dă bani, porni in grabă, tânguindu-se pe la vechile prietine. Se făcuse urâtă cu nemulţumirea şi mânia ce-o stăpânea.
   Prietinile o priviră cu satisfacţie. »A, da, i s’au mai retezat din corniţe», îşi ziceau dânsele.
     (Va urmă).                 I. Agârbiceanu.
=s9
                        Dări de seamă.
                                                                                                            „flevea“ dc
   Un poet; mai mult: un om.
   Domnul Oh. Panii l-a denunţat, cui nu-l cunoaşte, că aro o faţă »cio)ănoasă«, nesimpatică. A fost însă atât de generos să nu adauge că nu mai este tânăr şi că este, cu toate acestea, foarte Ioquace. Dar loquacitatea îi învie faţa; iar această înviere te împacă şi cu »ciolanele«.
1. B. Hetrot.
    Poeziile din Aevea sunt rodul unui deceniu şi jumătate: la naşterea lor tinereţele au fost în floare, iar maturitatea omului care stă să se despartă de ele, a aruncat in versuri o seriozitate neclintită, care distinge volumul şi cere atenţie dela început până la sfârşit. Aici nu se mai ciripeşte, ci se caută totdeauna înţelesul sufle-
www.dacoromanica.ro
Nnil 22, 1907.
LUCEAFĂRUL
489
  tului propriu, înţelesul sufletului străin şi înţelesul lumii. Aici nu se mai lasă cetitorului voia să aleagă »ce-i place», aici poetul a ales şi are pretenţiunea să-ţi placă întreg. Aici se poate zice fără rezerve: Cetiţi-1!
   Până atunci să vă spun cum cred eu că s’a construit opera de faţă, să vă spun cu pilde.
   H6trat este un verist — cuvântul acesta îl satisface şi-l repet şi eu; observă, dar nu ţine la toată observaţia, ci alege, fără excepţie, esenţialul caracteristic.
   Odată a ghicit un suflet, dar l-a ghicit numai, nu l a cunoscut întreg; se mulţumeşte deci să-ţi deaaceeaş impresie fugară, fără a scotoci cuvinte, cari să gonească misterul adâncimii, frumseţii şi nobleţii ghicite:
          în ochii ei, pe chipu-i blând Trăeşte-un vis ce nu se spune...
          Şi jale văd din când în când In ochii ei, pe chipu-i blând.
          De-ar prinde trup duiosu-i gând,
          Nici soarele n'ar mai apune ... în ochii ei, pe chipu-i blând Trăeşte-un vis ce nu se spune.
   Altădată a zărit un cadavru, în care locuise un suflet zgârcit. A descrie cadavre este greu. A descrie urmele lăsate in ele de sufletele fugite — sit venia oerbo — este greu. Dar chipul vulpii vine în ajutor şi zgârcitul par’că reînvie:
          Pe faţa-i brăzdată de ani
          Şi stoarsă de grija de-a strânge mereu,
          Precum şi de veşnica frică de oameni,
          Mai văd ...
          Icoană în veci neuitată!
          Ca vulpea surprinsă de aprigul plumb în clipa când dânsa,
          L’rezându-se nesupărată de nimeni, în tihnă îşi sfâşie prada —
          Rânjeşte cadavrul.
   Este evident, că poetului nu-i lipseşte variaţia de coloare şi că in orice caz este la înălţimea problemei care l-a făcut să se oprească in loc. El nu trece repede, nu lasă nedeslegate întrebările sfinxei, ci le dă- formula cuvenită şi apoi pleacă, fără să fie mândru de ce a isprăvit.
                                                                 *
   Să vedem acum, pe unde-a călătorit ca să vază şi ce a văzut omul acesta?
   In ţară a picat pe timpul războiului cu Turcii. Era, mi-se pare, corespondentul unor ziare străine. Apoi a plecat: învăţase româneşte. Din sudul Franţei, din Provansa, care văzuse triumful lui V. Alexandri, H6trat începe a scrie la Convorbiri literare. Amintirile acestei călătorii se simt în operă; el a cules câteva de pretutindeni.
   Din Constantinopol:
          Stambulul doarme.-Prinsă în catene Stă ’n port corabia ca fermecată Şi Bosforul sub bolta înstelată,
          Cu şiru-i lung de maestoase scene.
.         Un vis mi-aduce pe-obosite gene
          Şi prind s’adorm. Allăh Ekhîr! deodată S’aude din giamia ’ndepărtată:
          E muezinul care ’ngânâ-a lene
          Că-i ceasul rugei. Şi prelung, a vaer Chmnarea-i tremură ’n pu-tim aer Şi tot mai rar ecoul îi răspunde...
          Şi ’n umbre rătăcind încearcă ’ntr’una Pe luciul nestatornicelor unde Apusu-i nimb să-şi prinză — Semiluna...
    Din Grecia — despre care, cine nu poate întrece pe Bvron, n’ar mai trebui să scrie şi H6trat nu-1 întrece, — din Elada răsări o elegie, care, dacă nu-i byroniană, nu-i de loc banală: Visul s’a dus, dar
          ... slabul Ecou — să-şi răzbune Pe Cronos — mai duce cu sine Departe, ’n tremur de strune,
          Crâmpee do ritmuri senine...
    !Şi apoi în Corsica şi Provansa: Acolo oamenii sunt grozavi, tot omul o patimă; aici îndrăzneţi, şi se pun cu marea şi nici nu văd că sunt şi uştira-teci; de acolo ni se dă o tragedie în Vendetta, de-aici un erou ca moş Zaune din Robii mării.
    Corsieanul din Bastia trăeşte singur, ocolit de Bastiani, e prietinos cu străinul care-i pică în casă, ii mulţăeşte că l-a făcut să mai plângă o lacrimă, dar povestea vieţii lui este sângeroasă şi de s’ar repeţi, el ar ti acelaş:
    Şi mai mă ’ntrebi de-aş mai trăi un trai, când pieptul Mi-i iad? O nu, destul! Şi-apoi, voibind de-a-dreptul. Prea crud ar fi... astfel de ani din nou să-i numeri!
    Doar, de-ar eşi cumva din groapa-i şi rivalul,
    M’aş învoi, o da!, să-i mai împlânt pumnalul Din nou, ha! ha! .. . până ’n plâst-lc, între umeri!
    Ca să mai aveţi o pildă de talentul cu care Hâtrat făureşte sonetele româneşti — forma aceasta în care la noi puţini au reuşit —, mai citez o parte din filozofia Corsicanului:
    Şi dacă-ţi pot pică un strop de mângâiere, îmi dai prilej să fâptuesc o faptă bună Şi-ţi mulţămesc Dă-mi mâna ta. Eu cu plăcere!
    Ţi-o strâng. Eşti om şi graiul tău a cinste sună.
    Nu-i nou nimic sub soare; nici a ta durere.
    Ce duce omenirea ’n lupta ei nebună Sunt două legi egale ’n oaiba lor putere:
    E dragostea şi foamea; restul e minciună.
    Şi dragostea ori te ridică pân’ la soare Şi pari un zeu, ori poate ’n iad să te coboare Şi-ajungi ocnaş. S’alegi tu singur e ’nzadar!
    în două vorbe viaţa inimei se ’ncheie:
    Nimic făr’ de femeie ’n lume nu-i amar!
    Dar nici senin nu e nimic făr’ de femeie!
                                                                     *
    în Vendetta şi în Robii măr ei H6trat a găsit forma cea mai largă în care se revarsă intuiţia sa; până aici merge el, până aici poate merge; el prinde caractere izolate, înţelese, tăl-
www.dacoromanica.ro
LUCEAFĂRUL
Nnil 22, 1907.
490
mărite ca întrupări ale unei idei, unei simţiri bine reliefate, sculptate clar.
    Să zicem că a găsit-o pe-acolo, deodată cu inspiraţiile ce le-a purtat cu sine până ce le-a scris aici. Forma aceasta a chipurilor mărginite, fără întindere epică, fără peripeţii dramatice, dar cu peripeţii sufleteşti, o aplică şi impresiunilor din ţară. Şi ’n ţară poetul cântă icoanele reale de pe Tazlău, din pădurile moldoveneşti, ţăsă-toarea, pe moşul care voeşte să vrăjascâ grindina, pe ţăranul revoluţionar apăsat de povara şi con-ştienţa vinii că a dat foc şi-a ucis şi el.
    Iată o pildă — dela noi — de peripeţie psihică, iată sfârşitul Rugei spuse în seceta care a pârlit în vara aceasta câmpiile ţării:
          Ca niciodată slab şi ’nvins,
          Bătrânul iarăş, de pe margine-arăturei
          Cuprinde ’ntregul câmp întins
          Şi-o rugai tremură încet, în coltul gurei.
          Înalţă braţul, negrăbit,
          Cu capul gol,
          Se uită lung şi chinuit,
          Apoi domol,
          Cu ochii umezi şi zmerit, în presimţirea ’ngrozitoarei toamne,
          Grâeşte: »Da!
          Cumpliţi am fost, că piea ne'mpilă.
          Cuţitu-ajuns-a | tiu’ la os
          Şi ne-a stârnit... Te’ndură, Doamne,—
          De mine nu, că-s păcătos —,
          Dar de copiii fiu-meu răpus tsă-ţi fie milă!*
                                                                    *
    Schiller are o vorbă frumoasă: Dein Herz bist du selber, tu eşti inima ta, tu eşti cum simţi.
    Va’m arătat cum simte H6trat, deci cum este.
    Simţirea aceasta a născut o filozofie fără adâncimi metafizice — ceeace nu-i un cusur,— fără curajul, etic al jertfei de sine, bucuroasă de retragerea în visuri, în estetism şi în laturile pe unde lumea nu te mai ajunge, o filozofie a egoismului nobil: »Tu de mulţime te fereşte»; »Un singur om e-o lume întreagă»; de ce să mai umbli după deşertăciunea celeilalte, de ce să te mai expui răutăţii ei? Zis frumos:
    Calea-i croită; fatal te îndeamnă să mergi înainte,—
    Deci înainte te du! Şi cea mai cuminte povaţă
    Este să suferi tăcând...
    Primăvăratecul vânt, vestindu-ne luna lui Prier,
    Dulce adie şi-un gând în ritmică monotonie
    Ţese un vers dureros.
    Ce ar zice Isus, dacă ar mai veni odată pe lumea ace asta?
          ... El ar eâdeii ’n genunchi Zdrobit de trista patimă de fiară A omului stricat până ’n rărunchi,
          Precum era şi ’n timpul răstignirei.
          Şi, lăcrămând, el şi-ar ascunde fata:
          Şi de ruşine, şi de chin amar Că şi-a jertfit pentru mulţime viata Cu-atâta resemnare — în zadar —
          In numele dreptăţii şi-al iubirei!
    Va trece volumul şi peste Carpaţi ? Cred că da.
                                                                                                                           G. B. Duică.
                                  Cronica în numărul viitor.
                                                  Abonaţilor noştri.
   Ne simţim îndemnaţi să lămurim în câteva cuvinte pe cetitorii acestei reviste asupra întârzierii neobişnuite a apariţiei „Luceafărului11.
   Înainte cu şapte săptămâni lucrătorii unei tipografii de-aici s’au pus în grevă, fiind unul din tovarăşii lor dimis din slujbă de cătră proprietar. Cu aceşti lucrători nu devenit solidari şi cei din atelierul în care se tipăreşte revista noastră.
   Iu faţa acestui caz de forţă majoră, revista noastră nu a putut apare, precum nu au apărut nici alte publicaţii periodice germane din Sibiiu. Am cercat să tipărim în atelierul „Tipografiei arliidiecezane11 dar am fost refuzaţi pe motiv că nu se primesc lucrări din tipografii străine în caz de grevă. Am voit să dăm în formă de broşură o compenzaţie cetitorilor noştri, pe care doream să o tipărim la „Tip. arliid.11, dar s’an cules abia câteva pagini şi lucrarea a fost întreruptă.
   Aceste împrejurări au fost deopotrivă de păgubitoare pentru noi cât şi pentru proprietarii de tipografii.
   Greva n’a încetat încă şi abia acum sunt speranţe dc-a se putea potoli. Astfel acest număr al revistei noastre a fost cules de mai mulţi tineri studenţi, cari, în orele lor libere, — spre lauda lor — au săvârşit această muncă neobişnuită şi migăloasă.
   După potolirea grevei numerele 23 şi 24 vor apare unite într’un bogat număr de sărbători şi reducţia îşi va da silinţa să răscumpere prin mari sacrificii această intârzierc supărătoare.
   Rugăm pe abonaţii noştri să binevoiască a-şi înnoi abonamentul in cursul lunei Ianuarie pentru a se putea folosi de favorurile indicate în avizul ce li s’a trimis.
                                                                                       Redacţia şi adm. rev. „Luceafărul11.
                                                              *
   In ultimul moment, când numărul a fost aproape cules, proprietarul atelierului W. Kraift, ajungând la înţelegere, în urma unor tratative cu organizaţia centrală din Budapesta a lucrătorilor tipografi din ţară şi primind asigurări că asemeni neplăceri vor fi pe viitor evitate, a reluat lucrul, astfel că ultima îngrijire a acestui număr a fost data de persoualul tipografiei. In scurte intervale vor apare numerele restante ale revistei noastre ceeace cu bucurie anunţăm on. noştri cetitori.
   Spre a se putea da curs repede reclamaţiunilor şi a nu se face întârziere în trimiterea revistei, în caz de schimbări de adresă On. noştri abonaţi sunt rugaţi a trimite cu orice cerere sau recla-maţie cum şi pe cuponul mandatelor, făşia pe care este imprimată adresa san cel puţin
numărul acelei făsii. . . . . .              ..
                                                                                                   ' Administraţia.
                                             >
                                               Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 22, 1907.
LUCEAFĂRUL
491
                             Premiile revistei „Luceafărul"
♦
♦
         Cu începerea anului 1908, ne-am hotărît a face toate sacrificiile posibile ca revista noastră — care este singura revistă literară şi artistică la noi — să străbată în toate colţurile locuite de Români.
         în scopul acesta vom face însemnate îmbunătăţiri atât în ce priveşte partea literară cât şi cea artistică: am câştigat pe cei mai de seamă scriitori dela noi şi din România ca colaboratori regulaţi ai revistei; vom publica articole informative, însoţite de reproduceri, asupra artei apusului şi artei româneşti; vom avea corespondenţe regulate despre momentele mai importante ale vieţii culturale din România, din Bucovina şi dela noi, şi, pentru ca să dăm o notă de veselie revistei, vom publica în fiecare număr caricaturi literare şi politice de Mumu şi Iser, cei mai buni caricaturişti din ţară.
         Pe lângă aceste îmbunătăţiri dăm gratuit acelora dintre abonaţii noştri, cari vor plăti abonamentul întreg pe anul 1908 până la 10 Februarie 1908:
         a)  celor cari plătesc ediţia de lux (20 Cor., România 25) şi ediţia simplă (12 Cor., România 16 Cor.) trei volume, pe ales, dintre cele mai jos înşirate sau cele trei caiete din „Serata Etnografică:l a d-lui Tib. Brediceanu ;
b) iar celor cari plătesc ediţia de 7 Cor. (România 12) două volume, pe ales, dintre cele mai jos înşirate sau caietul I şi II sau caietul III din „Serata Etnografică41 de Tib. Brediceanu.
Volumele dintre cari abonaţii noştri îşi pot alege sunt:
Ioan Agârbiceanu Ion Bârsanul . Zaharie Bârsan . Ion Ciocârlan . Alexandru Ci ura Octavian Goga . A. O. Maior .  .
A. O. Maior .  .
Ion Slavici .   .
Maxim Gorkii . Alex. Vlahuţă . Coşbuc Gyorgy .
. .   .  Dela Ţară (schiţe şi novele, premiate de »Asociaţiune«).
. .   .  Primele Versuri.
. .   .  Ramuri (schiţe şi novele, premiate de   »Asociaţiune«).
. .   . Traiul Nostru (schiţe şi novele).
.  .  . Icoane (schiţe şi novele).
. .   . Poezii (premiate de Academia Română).
. . . Biblioteca Copiilor (voi. I.)
...          „         „ (voi. II.)
. .   . Mara (roman).
. .   . Novele, traduse de Horia Petra-Petrescu.
. .   .  România, Pitorească (ediţia de Lei    3 50).
. .   . Koltemenyek forditotta, R6vai Kâroly.
                                                             Numărul iubilar Carol sau
Serata Etnografică de Tib. Brediceanu (3 caiete).
          Cheltuelile, împreunate cu înpachetarea volumelor şi porto, fiind mari, rugăm pe On. noştri abonaţi a adăuga la abonament suma (le 50 fileri.
          Cei ce nu vor adăugă această sumă de 50 bani nu vor primi volumele.
                                                                  Adm. revistei „Luceafărul44.
www.dacoromanica.ro
492
l.l'CEAFĂ Ii UI.
Nrul 22, 1907.
 Scoarţe pentru Luceafărul
                                  orice an cor. 2.—.
   Biblioteca Copiilor.
                                     Volum. T şi TT din
 „ISibliotoca Copiilor şi a tinerimei"
se vinde, dela 1 Septembre st. n. cu 1 cor. 10 Iii. în loc de 1.60 în Ungaria iar în Romania 1.50 în loc de 2 lei.
                                     Grigorescu.
La administraţia revistei noastre se află de vânzare stampe după tablourile cele mai renumite ale decedatului pictor N. Grigorescu. Aceste stampe, puse în rame cu passe-partout, pot împodobi ori ce salon. Se vând:
Car cu boi...................cor. —.20
Visul unui cioban............ » —.25
O dimineaţă de vară.......... * —.20
Scobrâtul oilor.............. » —.20
şi 10 fileri porto.
    Cei ce comandă toate 4 stampele, le primesc franco trimiţând numai 80 fileri.
                                              Colecţiile „Luceafărul complete.
                                                         Legătură elegantă în pînză.
    Anul I.   epuizat.
    Anul U,   (1903)......................... 40 cor.
    Anul IU,  (1904)......................... 30  „
    Anul IV,  (1905)......................... 40  „
    Anul V,   (1906) Ed. simplă...............16  „
    Anul V,  (1906) Ed. de lux................25  „
                                            Toate colecţiile împreună ed. simplă C 120; ed. lux C. 130
                                                       Colecţii incomplete.
    Sem. II,  1903, (nrele 9—23)...............3 cor.
    Sem. II,  1904. (nrele 11 — 24)............3 ,,
    Seni. II, 1905, (nrele 11—24)..............3  „
                                               Cumpărăm „Luceafărul".
Anul I, (1902), complect sau numerele: 2, 3, 6, 8, 9, 10. (In deosebi nrele 8 şi 9—10.) Anul II, (1903), 2, 4, 7 şi 24.
Anul III, (1904), 2 şi 5.
Anul IV, (1905), I, 2, 4. 6, 8 şi 10.
fl se adresa administraţiei noastre.
Le Courrier - * - • • Europ6en
Dlr torni m fa’/l tali flebtfOQl&dlIn llltClIlioUl Jalt leul e* ţw'lt ălt « M A ABSOLVI MENT IND&FENDANT M A A
ARIS 0 280, Boulevard Raspail 0 PARIS
COMITt DE DIMECTÎON t
BJanutJtni* BJ(ERNSON # 0 J. NOV1COW 0          0
                                                                                         0 0 Gabrlel S&A1LLES 0 0 Profaaaaur A ta Sorbonna
   Nlcotaa SALMERON 0 Aaclea Pr4tld*nt ta la R4publlqu« Etp»|Bol« ral. A 1‘UolvarailA d« Madrid
0   0 Cb. SEICNOBOS 0       0
                                                                                     Profaaaaur A la Sorboani
----------------------i------
0   0  0 G. SERG1 000
Eroi. A l'VJalverallA d* Borna
Collaborateurs de premier rang de tous Ies pays 0 Articles sensatlonnels 0 Informations originales 0 Actualltes £chos 0 Caricatures 0 Indispensable â toute personne d6slrant suivre le 0 moutement politlque International 0
e FRANCE O o ADQNNENENTS : o o uwrON o
Un an.....      . . . Fr. 19 . Un an.....       . . Fr. 16 . 
Sic moli....    ..... 1 •.     Six moi»....              e > 
Troit moi». .   .... 3.60      Trai» mol». . .           4 » 
Un nunairo. . . ..... • 36     Un nurtiiro. . .         • ao 
    Lt “ Courrlor EuropAao’• nmboort* INTtGRALEH ENT mmb U montani dt tan abcnntmtnt d’an an A A par 40* Prlmtt ENTlt/tEMCNT GRATUITES A A
.--- Oemandez un num6ro Specimen gratuit .
                   Cumpăraţi numărul jubilar Carol I. Preţul 1 cor. 10 bani.
                                             TIPARUL LUI W. KKAFFT ÎN SIBIIU,
www.dacQromanica.ro