r'
Octavian Goga . C. Sandu-Aldea Octavian Goga . C. Ardelean . . George Aurnu .
Asfinţit (poezie).
Pe drumol Bărăganului. Fecunditas (poezie). Cântecul morţii (poezie).
Aonumente ant.din Roma. Forori imperiale: Columna
s ci n a r a l.
             Dinu Ramură I. Agârbiceanu Zoe Gârbea .
Toamna (poezie). Nepotriviri.
Expoziţ. din Veneţia (1907).
lui Traian.
                                                                                         Ilustraţii: Reproduceri după Columna lui Traian
Cronică: .... Ştiri. Bibliografie. Poşta admnistraţiei.
wy.v.'îv.V



                                         ABONAMENT:
                                        Gtustro.&ngaria:
    I an . •............12 cor.     Ed. de lax     ... 20  cor. _
    6 lani...............6   „       „   „ „       ...  10  „
                       Ediţia pentra preoţi, învăţători şi stadcnţi: 1 an 7 cor. Komânia şi în Străinătate:
    I an................16 cor.     Ed. dc lax     ...  25 cor.
    6 lani...............8   „       „  „ „        ...  13  „
                       Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor.
                Reclamaţiile sunt a se face in curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani in mărci poştale.
                      Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa:
                                                      Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben).






                                   AVIZ.
    h apărat în edit. revistei noastre, ca colaborarea-. \. Pv\. Brătescu-Voineşti, Aihail Sadoveanu, O. Goga, Aaria Cantan, I. Bassarabesca si A. Tăslăaana,
                                   J\. O. Maior:
                        „Biblioteca Copiilor şi a Tinerimii".
                                      Voi. 111.
    Acest voiam, alcătait şi îngrijit de redaetoral revistei noastre Oct. C. Tăslăaana, conţine foarte îramoaşe ilastraţiani; este anal dintre cele mai reuşite, având, pe lângă an cuprins educativ si recreativ, si o valoare literară si artistică. Ca oricine să si-1 poată procură ca uşurinţă, formatul e mai micea la primele 2 voi. iar preţul numai l cor. în Austro-CIngaria şi Lei 1.30 în România si străinătate.
www.dacQromanica.ro
REVISTĂ RENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. ARARE DE DOUĂORI RE LUNĂ
sab îngrijirea dlor: Oclavian Goga şi Octavian C. Tăslăuanu.
Ca colaborarea dlor: I. Agârbiccanu, I. Al. Bassarabcscu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcla,
I. Ciocârlan, V. Cioflec, Al. Ciura, Maria Cunjan, Elena Farago-Fatma, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu,
             M.  Sadovcanu, C. Sandu-Aldea, M. Simioncscu-Râmniccanu, I. U. Soricu.
                                                           ORICE REPRODUCERE OPRITĂ.
                            ASFINŢIT.
Crai bătrân pornit spre rugă Dine-Amurgul de pe munte, Împărţind cernite-odăjdii Brazilor cu bărbi cărunte. Umiliţi se ’ndoaie brazii I se ’nchină, i s’apleacă Şi cu zvon de surle-l lasă Pe Măria Sa să treacă.
Stărue domol moşneagul Hai coboară, mai se suie Şi ’n spre marginea pădurii Stă la colţ de cărăruie. Ostenit pe-un sghiab s’aşează Şi clipind tremurătoare Genele lui argintate, —
Ce mi-şi vede, ce mi-l doare?
Măre colo, mai departe Se îmbină două creste Şi ’n poiană, ce s’arată E aievea, nu-i poveste.
Părul galben răsfirându-şi Răsturnat peste răzoare,
De huzur i-s roşi obrajii, Doarme leneş craiul Soare.
Se încruntă greu bătrânul, Murmurând încet în barbă,
De sfială se cutremur’
Firicelele de iarbă.
Îşi spun taina la ureche:
Crai de glume stai ş’adastă Moş Amurg aleanu-ţi poartă, Nu-ţi dă fata de nevastă.
Craiul tânăr sus pe creste Simte-a ierbilor povaţă Şi de jale biet voinicul Se întunecă la faţă.
Cătră casa lui din peşteri Necăjit moşneagul pleacă Brazii ’nfioraţi îl lasă Pe Măria Sa să treacă.
Se zbat frunzele ’n mesteacăn Tremură în crâng alunii Şi deodaf’ pădurea ’ntreagă A ’nfeles durerea Lunii...
Biată Lună tremurată lnzadar fe-arăţi în cale,
Toate florile surate Plâng de dorurile Tale.
                                                                                                         Oclavian Goga.
♦
www.dacQFomanica.ro
448
LUCEAFĂRUL
Niu] 21, 1007.
                            Pe drumul Bărăganului.
                                      — Fragment. —
   Omul să tot ti avut patruzeci de ani; femeia, vre-o treizeci. Şedeau în faţa hanului, sub umbrar, şi vorbiau despre vreme: porumbul avea nevoie' de ploaie.
   De jur împrejurul lor Bărăganul pustiu şi prăfuit se întindea tainic şi amăgitor, mohorît şi tăcut, sub marea limpede a cerului albastru. Miriştile galbene şi uscate se pierdeau în depărtările nelămurite şi numai câteun pâlc de salcâmi însemna ici-colo o insulă mai verde in nemişcătoarea mare ruginie a câmpului pârlit. Pe-alocuri soarele lui August potopiâ întinderea liniştită în valuri de ape fantastice, cari îşi tremurau necontenit orbitoarea lor sclipire.
   Nu departe de han se ridicau trei movile cari dădeau şi numele hanului: hanul dela trei movile. Se zicea că într’una din aceste movile, în cea din mijloc, ar fi ascunsă o comoară. Mai toţi drumeţii ştiau că uneori, noaptea, joacă în vârful ei o flacără albăstrie.
   Aci, la hanul acesta eră cea mai însemnată dejugătoare pe drumul Bărăganului. Afacerile hangiului Cristea Mocanu mergeau de minune, căci el eră vrednic, nevasta lui ştia să se poarte cu toată lumea, iar drumeţii numeroşi plătiau cinstit. De zece ani ţineau cu chirie hanul acesta şi nici-odată nu rămăseseră in urmă cu plata.
   Aveau acum cinci proprietăţi de câte zece pogoane de pământ, pe cari le arândau sătenilor, aveau vre-o şaptezeci de capete de vite mari, pe cari le ţineau în baltă şi pe deasupra, Mocanu mai învârtiâ şi un mic negoţ de bucate.
   Şi cum n’aveâ nici un copil, hangiul simţiâdin ce în ce mai mult nevoia unei slugi harnice şi credincioase. El se mai zbăteâ ba după una, ba după alta şi Iana lui rămânea zile şi nopţi de-arândul singură-singurică în pustiul Bărăganului...
   O trâmbă de care răsări în depărtare, abia lămurindu-se prin mreaja luminii şi pulberea albă.
   —   Ne vin drumeţi! — zice Iana.
   —     Vie sănătoşi! — răspunse Mocanu şi intră în han.
   îşi luă un scaun şi se aşeză la tejghea. Priviâ înaintea lui, dar vedeai bine că privirea lui aluneca peste lucruri ca pe o apă şi nu se putea opri pe nimic.
   De două luni depănă aceleaşi gânduri: logofătul Stoian, îngrijitorul moşiei hoerului Răsmiriţă, îi ceruse plata chiriei pe un an înainte. Ei îi spusese întâi că n’are bani, apoi îl amânase că i-o dă ba mâne, ba poimâne şi în cele din urmă se ascundea ori de câteori îl zărea venind la han. Dacă îi da chiria, se temea că pierde banii, căci logofătul nu i-ar fi înmânat boierului. Dacă nu-i da suma cerută, se putea pomeni într’o noapte cu hanu ’n flăcări.
   Niciodată n’aveâ poate mai nmltă nevoe Mocanu de un ajutor credincios ca in zilele acelea.
   Zgomotul căruţelor ce ajunseseră in faţa hanului îl făcu să se scoale dela tejghea şi să iasă în calea drumeţilor.
   —   Noroc! Noroc!
   —   Bă dee Dumnezeu! Ce aveţi în care?
   —   Grâu nou!
   —   Şi ’ncotro?
   —   La Călăraşi!
   Erau şapte Români, şapte voinici plini de praf şi un flăcău cam tras la faţă. Mocanu cunoştea pe cei şapte drumeţi. Pe flăcău acum îl vedea întâia oară şi se uita'la el cu băgare de seamă, căci el avea trăsuri frumoase şi ochi negri în cari ardea o flacără ciudată.
   —     Dă-ne un chil! — porunci un Român, aşezându-se la o masă.
   —     Că bine ziseşi, măi Stoico ! — vorbi unul din tovarăşi.
   Flăcăul puse mâna pe un scaun şi se aşeză şi el la masa drumeţilor:
   —   Cine zicea că nepoftitul n’are scaun ?
   —     Tu te-ai şi înfiinţat, hai? — îl întrebă un ul.
   —   Picior de dropie, se apropie ! — glumi altul.
   —     Martie din post să lipsească?! un al treilea.
   Hangiul aduse oala cu vin şi o puse pe masă. Apoi întrebă:
   —   Câte pahare?
   —   Câţi inşi! — răspunse flăcăul.
   Mocanu se uită la el, cam şiret, şi-l întrebă:
   —   De unde eşti, flăcăiaş?
   —     Din satul cu oameni! Adu pahare aci şi ţi-oi spune eu.
www.dacQFomanica.ro
Nral 21, 1907.
LUCEAFĂRUL
449
   —      Cam chisnovat flăcăul nostru, hai? întreabă un drumeţ. Hangiul aduse paharele şi întrebă pe Români :
   —    Da unde l-aţi găsit, bre?
   —    Sub un lipan! — răspunse repede flăcăul.
   —    Aşa' zău?
   —    Aşa!
   —    Şi ce făceai tu acolo?
   —      Ce să fac ? Mă uitam la un ţânţar care gonia un lup.
   —    D’apoi? Care pe care?
   —      Cât pe aci să mănânce ţânţarul pe lup, dar lupul dracului s’a aruncat în spinarea unei ciocârlii şi tiva cu ea în nori.
   —    Dar ţânţarul ce a mai făcut?
   —    A ’nceput să-şi pilească dinţii cu pila.
   —      Ptui! Fir’ai al naibei, papac'ocule! — sbucni hangiul, râzând cu hohote.
   —      Asta-i marfă, neică, nu glumă! zise unul din oameni.
   —    Al cui e? — întrebă hangiul.
   —    Al dracului! răspunse repede flăcăul.
   —      Nici noi nu ştim bine al cui e! — răspunse unul din drumeţi. Se zice că ar fi al unei ţigance care s’a avut bine cu un boer. A venit de doi ani la noi, în Rainic, slujind la unul şi la altul.
   —    De câţi ani e? — întrebă iar hangiul.
   —    Merge pe nouăsprezece!
   —    Munceşte aşa la câmp?
   —    Cum nu!
   —    Şi mănâncă! — adause tânărul.
   —    Mă, dar vrednic mai este! se miră hangiul.
   —      Vrednic, neică, vrednic! Să ştii d-ta! Mă scol singurel de jos.
   —    Vroi tu să rămâi la mine?
   —    Da’ ce să fac eu aci? Să dau muştele afară?
   —    Da!
   —    Ce-mi dai pe lună?
   —      Eu nu te iau cu luna, te iau cu anul. Dacă eşti muncitor şi te porţi bine, îţi sporesc simbria la fiecare cap de an. Deocamdată îţi dau zece poli pe an şi două rânduri de îmbrăcăminte. Opinci cât vei putea rupe.
   —      Să-mi faci şi o pereche de cizme cu creţuri.
   —    Ţi-oi face dacă vei fi ascultător.
   fana crezu că-i bine să pue şi ea o vorbă:
   —      Dacă te vei purta cum se cade o să te avem ca pe copilul nostru.
   —   Dacă laşi să-ţi zic mama!
   —   Şi de ce nu ?
   —   Ba mai bine ţi-oi zice eu stăpână!
   —      Zi-mi cum vrei, numai om de treabă să fii.
   —      De Mitrea Cazacu ştie tot Bărăganul, stăpână !
   Şi tânărul aduse mâna dreaptă roată ’mprejur, arătând linia albăstrie şi nedesluşită care linia la orizont cerul cu pământul.
   — Am argăţit şi ’n Rasa şi ’n Coada şi ’n Valea-Rusului şi ’n Dor-Mărunt şi ’n Rainic şi la boeri şi la târlaşi.
   —      Aşa-i! Aşa-i! — întări un Român. Ştiu eu că a slujit cu credinţă în Rasa, Ia un cu-mătru de-al meu. E el cam rău de clanţă da ’ncolo e băiat bun.
   Tura-vura, băiatul se împăcă aşa cum spusese hangiul.
   Drumeţii plecară, iar Mitrea se uită după ei vreme de un minut, apoi se întoarse către stăpâni:
   —   Ce treabă ’mi daţi să fac până diseară?
   —      Deocamdată stai colea să te dăscălesc niţel — îi răspunse hangiul.
   Tânărul deveni foarte băgător de seamă şi zise:
   —   Te ascult.
   —      Mite, dragul meu, ce am să-ţi spun eu. La han sunt zile când mânânci de-a ’n picioare şi nopţi când dormi iepureşte.
   îmi trebue dar om de nădejde. Fel de fel de lume umblă pe drumul Bărăganului. Tu să-ţi mai ţii gura! Glumeşte cineva cu tine, tu nu te supără! Nu atinge pe nimeni! E vreunul mai aşa, tu fă pe prostul. Cumpără dela el. Nu vinde! înţelegi ? Să te uiţi în ochii mei şi să ’nţelegi dintr’un semn mic ce vreau. Vorba să nu mi-o ’ntorci, că te miruesc. Cu potlogării să nu umbli că te ’ngrop într’o movilă. Auzi?
   —   Aud!
   —   Şi ’nţelegi?
   —   înţeleg!
   —      Aşa, băiete!... Va să zică: ne-am înţeles. Acuma spune, ţi-e foame?
   —   Nu.
   —   Bine!... Hai acum să-ţi arăt gospodăria.
   Şi Cristea Mocanii ii arătă cu de-amănuntul
marfa din cârciumă, spunându-i de două-treiori preţul fiecărui fel, apoi odaia, pivniţa, apoi curtea,
                                          1
www.dacQFomanica.ro
450
LUCEAFĂRUL
Nrul 21, 1907.
grajdul, grădina, puţul cu burduf şi salcâmii prăfuiţi.^ înspre mează-zi era un rând de floarea soarelui, iar înspre răsărit, un rând de meiu tătăresc ce crescuseră de douăori cât omul. La urmă îi arată şi cânii: trei câni mari cât nişte lupi. Pe unul îl chema Lăbuş, pe altul Şoimu, pe cel de-al treilea, Leul.
   —     Te sfâşie de viu ăştia! — zise hangiul, apropiindu-se de unul din ei şi mângăindu-l uşor pe spinare.
   Iar când ajunseseră din nou în faţa hanului, Cristea Mocanu arătă cu mâna împrejur:
   —     Cât vezi cu ochii, moşia asta îi a lui Răsmiriţă. Ai auzit de el! îngrijitor pe moşie e logofătul Stoica. Ai auzit şi de el poate. Când 1-ei vedea cu pălăria pe ceafă şi cu mâna dreaptă în brâu, să ştii că-i beat şi atunci să zici cum zice el. Auzi?... Ei, acum, fugi şi adu-mi caii dela păşune... Uite-i colo!
   Cazacu pomi fuga, iar hangiul se apropie de Iana şi o întrebă:
   —   Ce zici de flăcăul nostru ?
   —   De! Ce să zic?... Sita nouă, cerne bine.
   —   Ba eu crez ca ne va fi bun ajutor la han.
   —     Să dea Dumnezeu! — răspunse nevasta, fără a-şi ridica ochii înspre hangiu.
   Soarele începuse a sfinţi şi printre firele de iarbă măruntă, treceau cele dintâi înfiorări ale însărării. Rândunelele iuţi săgetau prin faţa pământului ca nişte fulgere albastre . ..
   —     Are să ne plouă! — zise hangiul şi rămase pe gânduri.
   Iar când stelele începură a se aprinde pe cer, Mitrea Cazacu veni cu caii dela păşune, ii băgă în grajd şi, luându-şi seară bună dela stăpâni, se culcă în bătătură, fără să mănânce.
   O întrebare se ridica stăruitoare în mintea lui: oare cât va sta el la han ? îşi socotiâ în minte stăpânii la cari slugărise până atunci şi câtă vreme stătuse la fiecare: la nici unul nu putuse împlini un an încheiat. Chiar dacă stăpânul — spre a-1 face să rămâie — nu-i plătiâ întreaga simbrie, el tot pleca.
   Pribegia din sat în sat şi cea mai mare fericire a lui era să se ştie măcar o săptămână fără stăpân. Atunci mânea pe câmp, privind ciasuri întregi cerul înstelat. Şi se gândiâ că nu e om mai slobod ca el în zilele acelea: mergea unde vrea, dormiâ cât vrea, se scula când vrea. O simţire caldă îi umflă atunci pieptul şi-l făcea
să rotiască falnic ochii împrejur: cine mai era ca el în Bărăgan?
   Din viaţa lui până la opt ani ţinea minte numai că mâncase mai multe bătăi decât mămăligă, că mama lui eră ţigancă şi că aceasta-i spusese că »l-a făcut cu un boer«. Dar acestea erau lucruri vechi pentru el. Viaţa lui începe la vârsta de opt ani.
   Intr’o zi îl bătuse mamă-sa rău şi-l gonise, poate pentru a sutaoară: să se ducă dracului.
   Şi cum sta el, rănit şi plâns, vede o trăsură boerească. Fără multă şovăire, el se acăţă de ea, pitindu-se cât putu mai bine.
   Se ducea!...
   Ii veniâ să chiue de bucurie şi îi părea rău că n’o vedea pe mamă-sa, spre a-i da cu »sâc« şi a se strâmbă la ea.
   Se ducea!...
   Viaţa lui începea printr’o goană... I-se părea atât de frumos drumul prăfuit pe care el des-luşiâ, când şi când, urme de oameni şi de vite! Iar în urma trăsurii, norul de praf închidea în el toată strălucirea unei glorii... Mult timp a mers aşa... Satul lui se ştersese de mult în depărtare şi amurgul se lăsa pe pământ când trăsura se opri la un han. Inima băiatului se strânse.
   Dar frica îl părăsi repede când trăsura porni iar.
   A două zi eră în Călăraşi... Când trăsura se opri în faţa unei case, el sări jos din ascunzătoarea lui şi se pomeni pe străzile oraşului: eră alb de praf. Se scutură cât putu mai bine şi căută vreme de un cias un puţ să se spele pe ochi şi să bea un gât-două de apă. De unde să ştie el că Borcea curgea puţin mai la dreapta de unde se află! Ii eră foame de-1 luau ameţelile. Trecu pe lângă o brutărie şi mirosul de pâine caldă îl făcu să se opriască. De i-ar fi spus brutarul că-i dă o pâine, dacă-i va sluji un an, el n’ar fi pregetat să primească. Putea să-l şi omoare, dar să-l fi lăsat întâiu să mănânce o pâine ’ntreagă. Dar brutarul nu se gândiâ la astfel de lucruri şi, punând mâna pe o nuia, îl arse bine pe spate, strigându-i: »ai plecat ?«
   El plecă. Dela un timp băgă de seamă că mai toată lumea curgea într’o parte anumită a oraşului. Se luă după o ceată de oameni şi se pomeni... în bâlciu. Innemerise chiar în vremea bâlciului de Sf. Măria mică.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 21, 190?.
LUCEAFĂRUL
451
   La început era s’o croiască la fugă, speriat de atât sgomot şi de atâta mulţime de lume. Dar nu fugi. Rămase şi începu şi el... a se plimbă.
   Erau acolo fel de fel de drăcii: oameni spoiţi pe faţă şi cari mâncau foc, maimuţe, căişori, cămile, muzici, mărfuri peste mărfuri şi mai ales acadele şi covrigi, după cari sfârâiâ inima lui de copil jinduit de toate. Şi, neputând să mai sufere vederea covrigilor, întinse mâna şi luă un covrig din care începu a rupe lacom. Covrigiul ii ceru banul pe care Cazacu n’aveâ de unde să i-1 dea. Şi atunci fu luat în pumni. Un boer ce trecea pe-acolo, se amestecă. Aflând care e pricina, scoase din buzunar patru bani de câte cinci, dete Bulgarului unul şi băiatului trei. Cazacu nu-şi putea crede ochilor şi un gând luminoşii fulgeră prin minte: boerul ăsta e tatăl lui. Şi fără multă vorbă, căzu în genunchi şi întinse mânile spre el, strigându-i: »tată!«
   Această întorsătură supără pe boerul acela care nu ştia cum să se furişeze mai repede prin lumea ce făcuse acum cerc împrejurul lor. Dar băiatul nu se lăsa. 11 apucase de pulpana hainei şi ţipa cât putea: »ia-mă cu matale, tată!« Atunci boerul întoarse foaia şi, roşu de furie, izbi cu cravaşa în faţa băiatului: »piei dinnaintea mea, stârpiturăU Şi »stârpitura« căzu fulgerat în praf. Un sergent se apropie, îl luă la o parte, îl urechie bine şi-i dete două palme: »Hait! Cară-te de-aici!«
   El a plecat şi a ajuns la Borcea. S’a aşezat pe mal şi şi-a ascuns capu ’n palme, apoi s’a lungit pe pântece, privind la apă şi la corăbii. Un luntraş l-a luat şi l-a ţinut la el aproape un an. Băiatul sleia luntrea, trăgea la opăcini şi la edec şi din când în când pierea câte două-trei zile. Rămânea prin baltă, dormiâ pe la grădinile Bulgarilor ori pe grinduri şi se întorcea iar la stăpân. Dar odată a plecat şi a fost bun plecat. A luat-o pe şoseaua Bucureştilor şi, pe drum, s’a rugat de un om să-l ia în căruţă. Omul l-a luat şi l-a adus până în Coade, de unde eră el. Cazacu a rămas acolo în vara aceea, păzind viţeii. Dar pe toamnă a plecat în Bărăgan. A nimerit la o târlă şi a iernat acolo: scoteâ apă cu burduful pentru vite şi dormiâ in saivanul lor.
   In primăvară a intrat la o curte boerească unde a stat patru luni. Apoi a umblat din stăpân în stăpân, muncind din greu, neştiut,
nemiluit, bănuit, asuprit, înşelat. De mama lui n’a mai auzit nimic.
   Şi în seara aceea, în bătătura hanului dela trei movile, el adormi târziu, nădăjduind să poată plecă mai curând spre a pribegi iar prin Bărăganul tainic şi pustiu, prin Bărăganul »lui«, cum zicea el.
   A doua zi se sculă de noapte şi începu a mătura prin faţa hanului. Apoi luă hărdăul şi mulse vaca, dădu drumul viţelului să sugă, adăpă caii şi îi duse la păşune unde îi împiedecă.
   Când se sculă, Mocanu se cruci şi chemând pe lana lui îi zise:
   —   Ia te uită, ce vrednic e Cazacu nostru.
   Dar femeia, căreia nu-i plăcea acest vântură-
ţară, răspunse ca şi ’n seara trecută:
   —   Sita nouă, cerne bine!
   Cu toate acestea Cazacu părea hotărît să nu mai plece aşa de curând dela ei. Spre a-l cercă, hangiţa lăsă de mai multeori bani în bătătură, pe mese sau pe tejgheâ. Cazacu îi dădea totdeauna stăpânului.
   Zilele treceau repezi şi flăcăul câştigă, din ce în ce mai mult încrederea stăpânilor.
   Şi ’ntr’o zi luminoasă de August, pe când stăpânii şi »băiatul« se uitau îngânduraţi pe Bărăgan, o vedenie răsări din orbitoarele valuri ale apei morţilor. Eră o uriaşă făptură de om ce nu se vedea decât dela brâu în sus. Părea că pluteşte în văzduh căci între ea şi pământ jucâ tremurul undelor strălucitoare. Uneori lumina zvârlea pe ea o supţire mantie de argint ce-ţi luă vederile.
   Hangiul îşi duse mâna la ochi şi zise:
   —   E un om călare.
   Şi in adevăr: vedenia eşi din apa morţilor şi se lămuri. Eră un om călare. Călăreţul se apropie şi hangiul îl recunoscu: eră logofătul Stoian.
   Cum opri în faţa hanului, logofătul scoase picioarele din scări şi aruncând piciorul drept pe deasupra capului calului, sări jos.
   Uscăţiv, deşirat, cu mustăţile lungi, supţiri şi albe de par’c’ar fi fost înmuiate în lapte bătut, cu nişte ochi albaştri spălăciţi şi turburi, cu un semn de rană veche chiar în mijlocul frunţii.
   Acesta erâ logofătul Stoian.
   Dete calul flăcăului şi se aşeză la masă, supt umbrar.
   —   Cald!
www.dacQFomanica.ro
452
Luceafărul
Nrul 21, 190?.
    —  Straşnic! — răspunse hangiul.
    —  Vin rece ai?
    —  Pentru oameni de omenie se găseşte.
    —  Să vie un chilogram!
    Cazacu legă calul de un salcâm şi dădu fuga în beciu. Apoi aduse o oală cu vin şi un pahar mare pe cari le puse pe masă dinaintea logofătului. Acesta suflă odată pe deasupra vinului din oală şi începu a bea lacom. Se opri odată, şi bău apoi tot vinul!
    —  Mai adu una!
    Se uită aşa pe câmp şi nu zicea nimic. Din când în când încreţiâ fruntea. Flăcăul aduse vinul şi se dădu la o parte. Logofătul se uită la el şi întrebă pe hangiu:
    —  Dar ăsta cine mai e?
    —   Băiatul meu.
    —   Do prăvălie?
    —   Da!
    —   Cine te-a mai procopsit şi cn ăsta?
    Cazacu eră cât p’aci să răspunză: »dracu«
dar se opri.
    —   E un nepot de-al meu! — minţi hangiul.
    —     Aşa? — se miră logofătul şi rămase pe gânduri.
    Apoi îşi bău vinul, nu zise nimic şi plecă, fără să plătească.
    Iar Cazacu se uită mult timp după el şi o întrebare se ridică deodată în mintea lui: »cum pleacă ăsta aşa, fără să plătească ?«
    La început crezu că logofătul nu va fi avut bani la el. Dar el văzuse bine că hangiul nu însemnase nicăiri. Atunci?...
    La o săptămână logofătul iar pică. Şi de astădată stătu mai mult. Luă pe hangiu la o parte şi vorbi cu el pe şoptite. Cazacu se căzni să tragă cu urechea, dar nu prinse nimic. Vedea numai că hangiul se posomorise la faţă iar logofătul rânjea. Şi, ca şi rândul trecut, Stoian bău şi plecă fără să plătească. Elăcăul se uită ţintă în ochii hangiului şi la urmă întrebă:
    —  A plătit?
    —     Plătit, neplătit, asta nu-i treaba ta! se răsti stăpânu-său la el.
    Dar după câteva minute hangiul îl chemă aproape de el şi îi vorbi domol:
    —     L-ai văzut?... De şase ani de când mă fierbe aşa fără apă. Vine, bea, pleacă. Ce-i pot face eu? .Să mă pun de pricină cu el, dau de vre-un năcaz. Mai bine-1 las în plata Domnului.
   Cazacu nu zicea nimic... Trecutul lui îl atrăgea spre acest hoţ de Bărăgan şi nu odată ii trăznî prin cap să se ia după el şi să-i spue: »hai să hoţim împreună!» Dar când se găsiâ în faţa lui, un gând de vrăşmăşie îl sguduiâ şi-l făcea să fiarbă de mânie.
   Iar într’un amurg, pe când se întorcea cu caii dela păşune, logofătul îi eşi in cale. El îi dădu bună seara şi vru să treacă înainto dar logofătul îl opri. Se uită lung la el, luându-1 din jos în sus cu privirea, apoi îl întrebă:
   —   Al cui eşti tu, măi flăcăule?
   Cazacu stătu câteva clipe fără să răspunză. Vorbele stăpânului său îi veniră în minte: »Ce-i pot face eu?« Apoi, ridicând capn ’n sus şi punându-şi dreapta ’n şold răspunse răspicat:
   —   Al cui m’o lua!
   —   Da’ cum te chiamă?
   —   Cum mi-ei zice.
   Logofătul făcu ochii mari. Apoi îi închise ca un om ce vine dela lumină într’o odaie întunecoasă. Cazacu făcu la fel şi se dădu mai aproape de el.
   Câteva clipe stătură aşa unul lângă altul, sfre-delindu-se din ochi. Ai fi zis că sunt două umbre, două pasări de pradă pe care se lasă pe nesimţite tainele înserării. Apoi logofătul rânji:
   —   Ştii că nu eşti prost?
   Flăcăul rânji şi el:
   —   Asta o ştiu eu de mult.
   —   Cât îţi dă ţie pe lună Mocanu?
   Cazacu ghici că logofătul vrea să-l ia cu el, dându-i mai mult şi răpunse:
   —   Cinicizeci de poli pe an şi cât oi putea fura.
   Logofătul se încruntă:
   —      Ia ascultă, măi piciule: cu mine să nu vorbeşti în doi peri, că te trăznesc.
   —      Mâne, logofete! — răspunse Cazacu şi, dând călcâie calului, o rupse la goană, râzând cu hohote.
   Ajuns la han, flăcăul povesti întâmplarea cu logofătul. Hangiul zgâi la el nişte ochi de om speriat, iar hangiţa avu un adânc fior de bucurie: s’a găsit, in sfârşit, un om care să răspundă logofătului. Şi acest om nu era altul decât Mitrea Cazacul! Ea îndreptă asupra flăcăului ochii ei frumoşi în cari se îngemănau mirarea şi mulţumirea şi-l puse să mai pove-stiască odată.
   Dar hangiul nu râdea...
www.dacQFomanica.ro
Nru! 21. 1907.
LUCEAFĂHI't,
453
   S4i vremea curgea... Drumeţi prăfuiţi poposiau la hanul dela trei movile, beau ceva şi plecau, se ştergeau in depărtările Bărăganului. Hangiţa rămânea uneori pe gânduri, urmărind norii ce plutiau încet pe sus. Şi atunci ii veniâ să plece, să fugă departe de hanul în care-şi îngropase tinereţele. I se urâse cu pustietatea aceea, cu liniştea mare a câmpului. Ii era urât şi-i eră teamă. Nici ea nu înţelegea de ce o tot cerca o teamă dela un timp încoace. Peste pustiul vieţii ei de roabă şi de schimnică plutiâ în roate mari de pasăre de pradă chipul logofătului Stoian.
   Şi iată că ’ntr’o zi, pe când hangiul nu eră acasă, pică şi logofătul. Eră beat şi avea ochii turburi. Hangiţa îngheţă. Vru să fugă dar nu putu să se ridice de pe laviţă. O ţintuise frica acolo.
   Logofătul descălecă şi-şi legă singur calul de salcâm, apoi începu a bate cu codiriştea harapnicului in masă.
   Cazacu alergă şi strigă:
   —   Porunciţi!
   —   Unde-i stăpânu-tău?
   —   Nu-i aici!
   —   Da’ unde-i?
   —   Nu ştiu !
   —   Adu un chil.
   Flăcăul fugi în beciu şi se întoarse repede cu vinul. Logofătul îşi dase pălăria pe ceafă şi se apropiase de Iana.
   —   Cum a rămas cu vorba aia a noastră?
   —      Care vorbă? —întrebă femeia roşindu-se până ’n vârful urechilor.
   —   Vorba aia a noastră! — repetă logofătul.
   —   Eu nu ştiu de care vorbă pomeneşti d-ta!
   —   Da eu ştiu !
   —   Să fii sănătos!
   —      Mersi... Toarnă vin, mă!.. Ce te uiţi aşa la mine?
   Cazacu însă nu se mişcă.
   —   Toarnă vin mă, că spăl cuţitu ’n tine!
   Hangiţa se sculă de pe laviţă şi vru să intre
în odae. Dar logofătul o prinse de braţ.
   —   Stăi, turturico, nu sburâ!
   —   Dă-mi drumul, logofete!
   —   Aş!
   Şi Stoian se plecă spre ea s’o sărute. Dar în acelaş timp Cezacu îl coprinse dela spate şi eşi cu el afară din cârciumă-
   —   Dacă eşti beat, cată-ţi de drum!
   Logofătul îndreptă spre flăcău nişte ochi scăpărători, apoi ridică biciul spre a izbi.
   Dar Cazacu se dete un paş îndărăt şi-i spuse:
   —   De nu te-astâruperi, te leg!
   —   Ce?
   —   Te leg!
   —   Tu?
   —   Eu !
   —   Pe mine?
   —   Da!
   —   Să te văd!
   Şi logofătul se năpusti spre Cazacu, Acesta fugi spre cal. Logofătul după el, Şi cum trecea pe lângă butoiul cu păcură, îngropat în pământ, în faţa hanului, flăcăul scoase felesteul plin de păcură şi unse pe logofăt pe obraz. Acesta rămase trăznit. Pare un drac. O clipă se pipăi la brâu spre a da de cuţit. Dar flăcăul pusese acum mâna pe o manelă de stejer şi ameninţa să vie asupra logofătului. Acesta înţelese că a rămas bătut şi, încălecând, se făcu nevăzut.
   Săptămâni de-arândul n’a mai dat logofătul Stoian pe la hanul la trei movile dar hangiul albise in acest timp.
   Trecuse vara şi începuseră ploile de toamnă. Bărăganul era acum plin de o tristeţă fără seamăn. Secase apa morţilor de pe ogoarele lui şi soarele se arătă rareori prin câte-o spărtură de nor. Drumeţii se inpuţinaseră de tot şi drumurile pustii te îndemnau la pribegie. Cârduri de ciori croncăneau prin văzduh, se abăteau pe câmp, ca nişte uriaşi fulgi de funingine.
   Şi într’o seară tristă din toamna aceea, Cazacu se întâlni deodată cu logofătul în cale. Par’că răsărise din pământ.
   —   Stai niţel, flăeăule.
   Flăcăul se opri. Logofătul rânjiâ:
   —   Tot la han eşti ?
   —   Totl
   —   Adevărat că tu eşti nepotul lui Mocanii ?
   —   Adevărat!
   —   Hm!... De ce nu vii tu cu mine?
   —   Unde?
   —   Ce-ţi pasă?
   Cazacu tăcea. Părea că se gândeşte. Vântul şuerâ voiniceşte. Bărăganul eră mohorît. Tufe de burueni uscate se plecau, se ridicau, iar se plecau, parc’ar fi zis! »hai, vinoD
   —   Unde? — întrebă a douaoară Cazacu.
www.dacQFomanica.ro
454
LUCEAFĂRUL
Nrul 21, 190V.
   — Să hoţim!
   Logofătul spuse încet cuvintele acestea, dalele răsunară în sufletul flăcăului ca o chiuitură prelungă şi puternică. Şi vântul părea că le re-
petâ şi el, le luă pe aripile lui spre a împânzi cu ele tot Bărăganul: »Să hoţim! Să hoţim!»
   — Hai! — răspunse flăcăul şi porni în spre han să-şi ia zeghia.
                               C. Sandu-rtldca. =*9
                                  Fecunditas.
5e ’ndoaie coapsa plopului pe culme, Iar frunzele de-o nevăzută mână Atinse cad, — şi una câte una Sburând domol se ’ngroapă în (ărână. Le văd în drum şireaguri aşternute,
Un val de vânt le spulberă ’n risipă,
— Viaţa mea, la tine-acum mi-e gândul Cum te fărâmi tu, clipă după clipă I...
Trec zilele în goana lor pripită,
Şi fiecare mai sărac mă lasă, în orice clipă, minţii zbuciumate Câte-un drumeţ îi pleacă dela casă.
Nu au popasuri gândurile mele, Sămânţa lor se zbate veşnic nouă Şi fărâmat pe drumuri nesfârşite Se risipeşte sufletul meu vouă!
în alergarea clipei călătoare Atâtea-s date ochilor să vadă,
Şi câte-mi trec fugare pe la poartă Le chiamă toate sufletu ’n ogradă.
Cu ele ’mpart eu darurile mele,
Las inima comoara să-şi desfacă Şi, când pornesc în calea lor pribege,
Cu ele duc podoaba mea săracă . . .
Nu sus în cer! Vă birue înaltul, Curmaţi-vă cărările spre stele,
Rotind răzleţe ’n praful de pe uliţi Vă vreau acolo gândurile mele!
Cădeţi, cădeţi voi frunze deslipite,
Pe câmpul larg în zbor vă poarte vântul Şi vă ’nfrăţească rostul cu ţărâna:
Pe urma voastră va rodi pământul.
(„V. R.“, Nr. 10—1907).       Octavian Goga.

                                                                                           Cântecul
O, moarte, mângăiere-a suferinţei
în versurile închinate ţie
Eu te slăvesc, fecioară aşteptată,
Tu eşti iubita credincioasă mie.
Şi ochi-mi stinşi, secătuiţi de patimi,
De lăcrămează încă astădată,
E,  că li-i dor de tine, dor de pace, Fecioară făr’ de gânduri, prea curată!
morţii.
   Aărire şi ’nchinare îţi aduce Făptura unui bulgăre de humă,
   O moarte, mă sărută ’n somnul vieţii Pe ochii ’nchisi!
                                                                                     Tu eşti copilă bună
   Şi împlineşte ruga ce ţi-o 'nalţă Un cântăreţ îndrăgostit de tine,
   Un cântăreţ ce şi-a ’nchinat fiinţa în alte lumi, deapururea senine.
                              O, moarte, mângăiere-a suferinţei, în cântecele înălţate ţie Eu te slăvesc, fecioară aşteptată Tu eşti iubita credincioasă mie.
                                                                  C. Ardelean,
www.dacQFomanica.ro
Nrul 21, 1907.
LUCEAFĂRUL
455
                Monumente antice din Roma.
                                               Columna lui Traian.
  Dacă te cobori de pe Quirinal şi arunci, din Via Nazionale, o repede privire asupra văii, în care vestita columnă stă biruitoare înfruntând optsprezece veacuri, simţi numai decât ca o părere de rău, că columna reală nu răspunde icoanei ce ţi-ai închipuit-o, poate, după descrieri şi vederi ce le cunoşti din vârstă crudă. Adâncimea locului şi colosurile de clădiri ce o înconjoară ii fură par’că o parte din mărimea şi deci din măreţia ei, şi numai dacă te cobori în incinta-i de acum şi o priveşti dela bază, iţi dai seama de cei treizeci şi trei de metri de lungime ai monumentului, care — cum o înţelegem din inscripţia-i veche — arată înălţimea pătnrei de pământ ce s’a dat la o parte spre nivelarea terenului, înălţime — zice-se — egală cu aceea a dealului vecin. Trunchiul coloanei care, pe vârful ei, purtă statua de bronz aurit a împăratului înlocuită acum cu aceea a sfântului Petru, e alcătuit din optsprezece suluri de marmură din Păros; el îşi razimă baza pe un mare şi puternic piedestal cubic, ale cărui feţe sunt acoperite cu reliefuri multe şi iscusit meşteşugite ce reprezintă trofee, insignii, felurite arme şi unelte ostăşeşti, mai ales barbare. Pe partea despre for o uşă, deasupra căreia e tabla cu inscripţia purtată de Victorii înaripate, duce întâiu într’o încăpere mică, din care la stânga
   intri în cămăruţa mortuară, unde odinioară eră aşezată urna de aur cu cenuşa împăratului; la dreapta dai de o scară lungă tăiată în blocurile de marmură ce te duce în vârtej pe balconul format din capitolul doric al coloanei, care se prelungeşte rotunzindu-se şi slujind astfel ca bază pentru statua pomenită.
     Temeinicia şi tăria lucrării o vezi cu ochii din starea columnei: ea stă in fruntea monumentelor vechi cari s’au păstrat mai bine. Chiar reliefurile, cari îmbracă de jur-împrejur trunchiul coloanei, deşi atât de expuse intemperiilor, păstrează în mare parte neatinse contururile lor şi dau ochilor prilej să guste una din cele mai delicate plăceri procurate de arta romană. E un brâu care înfăşură coloana pe rând, de douăzeci şi trei de ori pe o lungime de vr’o douăsute de metri; în cele vr’o sută şi patruzeci de scene scobite în marmură e veşnicită istoria celor două războaie dacice, cari au încins cu lauri neperitori fruntea eroică a marelui Traian.
   Cu o curiositate din ce în ce mai mare urmărim expediţia dela început şi vedem desfă-şurându-se în faţa noastră, nu născociri mitice sau plăsmuiri ale frumosului ca în arta elină, nu simbolizări sau panegiricul plastic al monarhului, ca în arta egipteană, ci scene în cari e zugrăvită realitatea directă a războiului, a luptelor şi a teatrului în care se petrec aceste lupte. Războiul e împărţit în o serie de tablouri ca într’un fel de capitole şi uneori chiar paragrafe, cari nu ne dau numai fapte generale, încăierări de masse, ci şi cu deosebire amănunte din durata războiului şi epizoade din cele mai mişcătoare.
   întâiu şi întâiu, dela baza coloanei în sus, avem în faţă vederi dela hotare, de lângă apele Dunărei, care joacă un rol atât de mare în această îndrăzneaţă întreprindere a lui Traian. Vedem pe mal întăriri romane făcute din piatră, cari slujesc ca un fel de pichete; ele sunt în-cunjurate cu o palancă, alăturea sunt stive de
www.dacQFomanica.ro
456
LUCEAFĂRUL
Nrnl 21, 1907.
lemne aşezate ca astăzi de-alungul şi de-alatul, stoguri sau căpiţe de fân pentru nutreţ, grăniceri cari stau păzind pe mal, cu scutul în stânga, cu lancea în dreapta. Urmează un alt tablou: apele Dunărei gem sub corăbii; soldaţii trans-poartă din ele provizii, butoae pline; oastea trece Dunărea. Peisajul cu plopi reprezintă castele, cetăţi romane. Bătrânul »Danubiu«, turburat de neobişnuita mişcare şi larmă stârnită de trecerea armiei, îşi scoate din undele lui capul şi trunchiul gol, şi aruncă o privire curioasă în preajmă: Vede o coloană de ostaşi romani trecând apele-i pe un pod de corăbii. Acum suntem in Banat pe pământul Dacilor.
                                                                      Traian îşi strânge statul major şi ţine sfat de război u : se trimit soli cătră regele Decebal.
  Solia rămânând fără rezultat, oştirea înaintează spre Tibiscum, spre Sarmisegetuza.
In faţa noastră avem un lagăr roman făcut din ziduri de piatră; între corturi răsare unul mai mare şi mai luxos: e cortul Cezarului. Duşmanul nu este de rând — o arătase umilinţa ce au suferit armele lui Domiţian. Ajutorul zeilor trebue deci invocat: Traian, îmbrăcat în toga lungă şi cu vălul de pontifice, aduce jertfe zeilor; pe flăcările unui altar aprins el toarnă din cupă libaţii. Un berbece, un porc, un taur stau gata să fie junghiaţi pentru dobândirea bunăvoinţei zeeşti. După ceremonie, Traian ţine cuvântare cătră oastea care trece cu alaiu în faţa sa. Urmează un şir de lucrări de întărire pe drumul cătră adâncul ţării. Legionarii, desarmaţi, se opintesc ridicând ziduri, netezind drumuri, doborând păduri. Străbatem văi, trecem peste râuri, urcăm înălţimi păduroase: răsuflăm aerul Daciei. Ne oprim la întâia întăritură dacă făcută în chip de stobor. Barbaria poporului cu care se dă războiul o simţim numai decât: Din zidurile cetăţii lui se
ivesc ţepe, în cari sunt împlântate mai multe capete jupoiate de ale vrăjmaşilor. Romanii ştiu că nu află milă şi cruţare, când cad in mâna Dacilor. Mai la vale ne-o vădeşte în chip înfiorător o scenă ce înpildueşte furia răsbunării: Mai multe femei dace, poate din cele văduvite în urma luptelor, schingiuesc pe prinşii romani; îi despoae, le leagă mânile la spate, şi cu o mână ii apucă de umăr sau de păr, şi cu alta ii ard cu tăciunii aprinşi.
   Oştirea romană pătrunde tot mai adânc înlăun-trul ţării. Zadarnic Dacii trimit solie Ia împărat; învoclile de pace sunt neprimite. încep întâielo hărţueli. Cete romane cutreeră împrejurimile şi dau pârjol satelor, pustiesc şi pradă Dacia. Pe drum Romanii pun mâna pe femeia.unui fruntaş dac şi o
trimit in corabie spre a împodobi alaiul triumfal al împăratului. Un grup de femei dace cu copiii în braţe, poate înrudite cu cea robită, o însoţesc la mal, unde o aşteaptă corabia, şi îşi iau rămas bun deladânsa: durerea despărţirii rostită în chipul lor o simţim şi noi, ne înduioşează sufletul.
   Vin apoi încleştări între Romani şi Daci sprijiniţi de tovarăşii lor, de Sarmaţi, buni călăreţi şi arcaşi meşteri. Pe aceştia îi deosebim uşor de Daci. Pe când cei din urmă poartă nădragi şi opinci, o tunică încinsă la mijloc, manta cu cănăfiori atârnată de umăr, şi au capul gol sau acoperit cu o cuşmă, scutul oval; Sarmaţii se cunosc după haina cu solzi ce le acopere întreg trupul, după părul lung şi căciula lor ţuguiată; aceiaşi solzi se văd şi la îmbrăcămintea cailor lor.
   In sfârşit se dă o bătălie mare, hotărîtoare. Dacii, cotropiţi de puterea potrivnică, fug în risipă. Traian, mulţumit de vitejia ostaşilor săi, spre încurajare, chiamă pe cei mai vrednici dintre dânşii şi le împarte daruri. Ostaşii se perândă în faţa lui, îi sărută mâna şi primesc răsplata, desigur în monete.
   După asta asistăm la o expediţie făcută din
www.dacQFomanica.ro
Nrul 21. 1907.
LUCEAFĂRUL
457
Soldaţii Romani aduc două capete de Daci înaintea lui Traian.
  altă parte, dinspre Drobetae, pe la Turnu-Severin.
  Şi aici un pod de corăbii înlesneşte trecerea legiunilor. Marşuri, lagăre, primire de soli daci. jertfe şi cuvântări de ale împăratului, înaintare spre munţi, deschiderea şi oblirea de drumuri-treceri pe poduri, ridicări de întăritori, părţi caracteristice din ţara Dacilor, atacuri de cetăţi duşmane se înşiră în faţa noastră ca o panoramă variată şi ne ţine luarea aminte încordată până la marea scenă din urmă, cea mai interesantă din toate. în care poporul dac, înfrânt, se vede îngenunchind în faţa lui Traian, cerând »un semn de mila Măriei-Sale«. Smerenia, durerea Dacilor la capătul cărora stă Decebal, şi părerea de bine, mulţumirea ofiţerilor romani, cari înconjoară pe împăratul aşezat la stânga pe un Ioc mai înalt, sunt redate cu o măiestrie din cele mai '              adevăr care nu are
lăsate pradă vrăjmaşilor! E un cântec jalnic, zdrobitor de inimi, care se repetă de veacuri, cu aceeaş cruzime, cu aceeaş nepăsare, ca o fatalitate inexorabilă. Cei ce-l trăesc, se deprind cu el; şi iată, însuş bunul Traian, care într’un episod al acestor ilustraţii do marmură a desaprobat pe unii soldaţi ai săi, când, veseli şi satisfăcuţi îi aduceau două capete de Daci — fără a aruncă o privire îmblânzită asupra victimelor războiului, se îmbracă în haină de călător, mulţumeşte oştirii sale pentru bărbăţia arătată şi ia drumul spre capitală: îl aşteaptă triumful, aclamările sutelor de mii de cetăţeni din Roma.
   Dar gloria aceasta o trecătoare, pe când faptele lui sunt vrednice să fio nemurite de istorie. De aceea şi vedem, în cel din urmă tablou, printre grămezile de trofee, pe zeiţa biruinţelor, Victoria, cu un condeiu ascuţit într’o mână şi cu un scut intr’alta, stând gata să scrie, spre a împărtăşi generaţiilor viitoare, isbânzilo împăratului asupra unui neam barbar care jignise adânc ambiţia poporului fruntaş din lume Aşa se încheie întâiul războiu dacic.
   Cam dela mijlocul coloanei încep scenele ce zugrăvesc fapte din războiul al doilea dacic.
   Acum vedem pe Traian pornind din Ancona, trecând prin mai multe porturi din Dalmaţia, între cari Salonae. lJe mal deosebim aceste cetăţi romane, cu zidiri, cu arcade, cu porţi şi cu tot
rari, cu un
  seamăn în arta antică.
     Tabloul ce urmează ne atinge mai mult decât toate: el ne în-făţişază soartea populaţiei dace. care e silită a-şi părăsi locuinţele din ţara ocupată de duşmani. Familii întregi, femei cu pruncii în braţe, cu copiii de mână (un bătrân şovăitor, cu capul plecat, îşi duce de mână un copilaş, de sigur scumpul său nepoţel) iau calea tristă a pribegiei jălindu-şi bărbaţii căzuţi în războiu, averile jefuite, casele
Traian jertfind în faţa podului de peste Dunăre.
www.dacQFomanica.ro
458
LUCEAFĂRUL
Nrul 21, 1907.
felul de monumente publice — mărturii de stare bună şi de timpurie romanizare a provinciei.
   Traian însoţit de suită şi marinari e primit de autorităţi şi de cetăţenii din faţa locului, cari îi ies in cale cu femei şi copii, toţi respectuoşi, toţi curioşi să vadă chipul aceluia, despre care a mers vestea în lumea întreagă; ci îl aşteaptă cu altarul gătit pentru jertfiri, cu tauri gata de junghiat, ridică manile, îl salută şi-l aclamă.
   Ştirile rele ce vin din ţara duşmanului silesc pe neadormitul Cezar să apuce iute calea pe uscat prin Dalmaţia; trupele lui înaintează şi el urmează călare. în curând apare dincolo de Dunăre; pe la Tapae, în apropiere de Tibis-cum, la ceremonia oficiată în cinstea zeilor de cătră împărat, vin să asiste cete de
   cetăţeni Romani şi de Daci paşnici cu familiile lor — document preţios pentru noi, căci vedem prin aceasta că nu toţi Dacii dispar, ci că parte din ei se împacă şi, încetul cu încetul, se contopesc cu Romanii localnici, colonizaţi după războiul întâi — lucru cu înţeles, dacă ştim cât de repede şi cu ce tărie puteau Romanii să asimileze popoarele străine.
   Un alt tablou interesant: Dacii se pregătesc de războiu în fortăreţele lor făcute din careuri de piatră, negreşit de ingineri romani. Printre dânşii vedem o figură ce ni-i acum cunoscută, un bărbat mare, bine legat, cu barbă, cu veşminte dace, cu trăsături blânde, liniştite şi demne, dar pline de energie şi îndrăsneală răsboinică: e mândrul rege al Dacilor, e Decebal.
   Dupăce se perândă câteva scene de atacuri şi încleştări pe la ziduri, artistul ne poartă în altă parte. Venirea iernii din anul 105 opreşte
războiul pe loc, şi Traian se retrage ca să ierneze la Dunăre, pe la Turnu Severin, la oraşul Dro-betae.
   Scena întâi se petrece lângă uriaşul pod de piatră al lui Apolodor, unde Traian, înconjurat de câteva căpetenii şi asistat de un slujitor preoţesc, de un »Camillus«, şi de un flautist, face libaţii pe un altar scund de piatră împodobit cu coroane şi încărcat cu tot felul de fructe, din mijlocul cărora pâlpăe o flacără. Da stânga un sacrificant, pe jumătate gol, ţine de căpăstru un taur şi aşteaptă semnalul pentru jertfirea lui. In fund se văd alunecând unduioase apele Dunării, deasupra căreia se înalţă arcadele marelui pod sprijinite pe cinci pilaştri tari de piatră şi isprăvite pe amândouă malurile cu mari porţi arcuite, din care artistul, din lipsă de spaţiu, abia ne dă o părticică la stânga.
   Nu mai puţin interesantă e scena ce urmează: Traian primeşte laDrobetae diferiţi soli trimişi din partea domnitorilor vecini; pe lângă figuri nordice, înrudite cu Dacii, recunoaştem tipuri şi porturi aziatice păstrate aproape aidoma până astăzi. In fund răsare cetatea cu ziduri şi turnuri înalte, cu un teatru şi colonade de origină romană — dovezi destule de romanizarea şi marea înflorire a oraşului urmată numai decât după războiul cel dintâi dacic şi după zidirea măreţului pod.
   Primăvara anului 106 vine, şi Traian cu oşti-rea-i pleacă dela Dunăre, străbate câmpiile Olteniei, apucă Valea Oltului şi se îndreaptă cătră inima Transilvaniei, năzuind spre Sarmisegetuza. Capitala lui Decebal încunjurată cu ziduri romane, înlăuntrul cărora se văd case de lemn, se află pe un podiş înalt, pe alocuri prăpăstios, împrejmuit de munţi. După zadarnice împotri-
www.dacoromanica.ro
Nml 21, 1907.
LUCEAFĂRUL
459
viri şi ciocniri sângeroase în faţa porţilor cu avangarda romană, Dacii se închid in zidurile lor, şi acum începe impresurarea lungă şi crâncenă, care e ca şi sbuciumul de moarte al poporului dac. Romanii grămădesc maşinele lor de asediu şi caută să spargă şi să urce murii cetăţii. Dacii, înghesuiţi la ziduri, se încaeră cu ei, îi lovesc cu armele, îi răstoarnă cu pietrile şi-i abat în tot chipul cu maşinele lor ciudate. Romanii însă dau tot înainte, dărâmă ziduri cu casmale şi răsbesc tot mai mult. In sfârşit ei asaltează o parte slabă a zidurilor, şi aici se încinge o luptă nebună. Impresurarea devine tot mai primejdioasă, şi Dacii sunt siliţi să între în tratative de pace. Dar condiţiile grele ce le impune Traian îi face să-şi ia inima in dinţi şi s’apuce calea celor fără nădejde.
    Urmează dar scena arderii cetăţii de înşişi locuitorii ei. Cât de dureros a fost acest pas al lor, ne arată chipul unui bătrân care, pe când merge pe drum, îşi şterge cu poala hainei lacrimile ce-i scaldă obrajii. Şi acum iată scena cea mai vestită, cea mai mişcătoare din toate. Ea se petrece în cetate, într’un loc deschis, râpos: Câţiva fruntaşi Daci, poate preoţi, umplu cupele cu otravă dintr’o căldare ce se află înaintea lor, şi le întind la toţi bărbaţii, cari se hotărăsc să moară. Aceştia aleargă din toate părţile şi, fără cutremur, apucă cupa fatală şi o golesc.
    E un moment sărbătoresc. Urmările faptei lor se văd numai decât. Unul din ei, cu pieptul gol, ridică mânile spre cer şi chiamă zeii într’ajutor; altul întinde stânga şi dă rost durerii şi desnădejdii. O seamă cad fără simţire la pământ, alţii poartă cu sine pe morţi şi-i duc să-i îngroape. Unul mai ales, care stă în faţa unui mort, poate fiul lui, cu capul plecat şi sprijinit pe o mână, arată atâta jale în profilul său puternic desinat, încât ne mişcă până la lacrămi. Scena aceasta, în care nu vedem decât numai bărbaţi venerabili, energici, gravi unii cu scufie, alţii cu capul gol — ne înduioşază în realismul ei cu atât mai vârtos, cu cât tunica Dacilor ne aminteşte ceva care vieţueşte şi azi, cămaşa scurtă a
www.dacQFomanica.ro
Dacii se închina lui Traian (acesta şade pe o înălţime la stânga, iar Decebal la capătul (lela dreapta).
luceafărul
Nrul 21, 1907.
46o
ţăranului român din Ardeal. Cu ochii nesăţioşi, uimiţi, ne uităm Ia această icoană sublimă a eroismului şi a dragostei de patrie şi libertate, care nu e numai una din cele mai mândre podoabe ale columnei, ci şi o dovadă de nespusă nobleţă şi mărinimie a aceluia, care a îngăduit astfel îndumnezeirea duşmanilor săi.
   După această întâmplare urmează catastrofa. Carte din Daci fug din cetate şi înfundă pădurile, parte se predau Romanilor.
   Şi iicum începe jaful şi prădarea cetăţii: Ostaşii romani îşi umplu sacii cu prăzi şi le cară in lagăr. In vremea asta Traian triumfătorul e aclamat de oaste cu însufleţi re: împăratul stă drept, în picioare, şi ascultă aclamările cu mulţumire. El dă poruncă de urmărire a celor fugiţi. Pe undeva, poate spre partea despre mează-noapte a Transilvaniei, se vede Decebal pe culmile munţilor, unde se adăpostise cu suita sa; de aici el priveşte pe ai lui şi aşteaptă cu încordare sfârşitul retragerii. Tot aici îl vedem mai târziu stând sub un stejar la sfat cu oamenii săi, până când, împresurat fiind de vrăjmaşi, ia fuga prin desişuri şi-şi dă cea din urmă silinţă ca să scape prin stejăriş. Dar călărimea romană ajunge în sfârşit pe fugari, şi pe când ea, turbată, se aruncă asupra lui Decebal ca să-l prindă de viu, in minutul când acesta căzuse ,de pe cal, el îşi scoate pumnalul şi-l împlântă în beregată, şi astfel cade pe genunchiul stâng şi moare eroicul rege, al cărui cap îl vedem în curând expus şi admirat în tabăra romană. Restul fugarilor e urmărit mai departe până pe cele mai înalte vârfuri ale munţilor, pe unde apar locuitorii sălbateci ai codrilor seculari, singurateci câte un cerb, un mistreţ şi un taur. Acolo mor sau sunt prinşi Dacii rebeli, acolo cad robi feciorii marelui rege. Urmează apoi transportul prisonierilor din munţi, la caro azistă însăş zeiţa nopţii; încăierări răsleţe dintre Romani şi Daci, arderea şi dărâmarea locuinţelor acestora, şi in urmă împrăştiarea şi pribegia poporului dac, din care cete vedem bejănărind ca şi după războiul cel dintâi, cu arme, cu turme, cu tot avutul lor mişcător. O idee fericită a artistului inchee tabloul cu un şir de dobitoace, cele mai mari urmând pe cele mai mici, în deplină armonie cu spaţiul ce mereu se îngustează la capătul spiralei.
   Acesta e cuprinsul figurai al coloanei. O parte
din el îl ajungem de jos şi-l descifrăm şi acum cu ochii liberi. In vechime galeriile din preajma monumentului înlesneau cunoaşterea de aproape a bazoreliefurilor, cari şi aşa se puteau vedea mai desluşit, căci erau colorate şi prin urmare mai bine scoase la iveală. Cercetarea lor amănunţită astăzi n’o putem face decât după reproducerile în ghips făcute de mai multe zecimi de ani din iniţiativa lui Napoleon al III-lea (în trei exemplare, unul e în Roma, la Lateran, al doilea la Saint-Germain lângă Paris şi al treilea la Londra). Pe temeiul lor căpătăm o idee deplină despre starea şi valoarea acestor podoabe plastice. Interesul artistic ce ne deşteaptă ele nu-i mai prejos decât cel istoric; execuţia insă nu e pretutindeni la aceeaş înălţime, lucru ce nu se explică decât numai dacă admitem ca autori cel puţin doi artişti.
   Superioritatea unuia e vădită. O putem pricepe îndeosebi comparând chipul lui Traian, care se repetă de peste cincizeci de ori în rolul lui de general şi mare pontifice. Pe când unul din sculptori redă cu un adevăr necruţător trăsăturile cunoscute după multe portrete vechi ale Cezarului, celalalt nu e in stare să ne dea decât cel mult îngăimarea fiziognomiei lui.
   Dacă pe alocuri găsim desenarea tipică a legionarului roman, în genere însă ceeace caută dalta acestor artişti e să prindă realitatea, viaţa petrecută într’un anumit loc şi timp in momentele ei cele mai solemne şi dramatice. De aici scrupulul in păstrarea caracterului şi portului naţional al feluritelor neamuri, din cari se alcătuia oştirea romană şi dacă — ceeace face ca columna lui Traian să fie un monument etnografic de cea mai mare însemnătate, dat fiind mai ales, că literatura istorică cu privire la domnia acestui împărat e una din cele mai sărace din epoca imperială. De aici asemenea şi nizuinţa artiştilor de a da portrete, când e vorba de personajele de frunte. Mai vârtos figurile de căpetenii cari înconjoară pe Traian ori stau în capul legiunilor sunt de cele mai multe ori prea individuale ca să nu vedem în ele contimporani cunoscuţi şi distinşi în urma luptelor cu Dacii; dacă-i putem privi ca atari, dar nu-i putem numi, căci ne lipseşte orice mijloc de identificare.
   Această artă expresivă şi pitorească cu subiecte istorice nu e o izbucnire neprevăzută a epocei lui Traian, ci numai o vârfuire a iscu-
www.dacoromanica.ro
Krul 21, 190?.
LUCEAFĂRUL
401
sinţii artistice fireşti a poporului roman, anunţată încă cu câteva veacuri înainte de Hristos, bunăoară de un Fabius pictor. Realismul italic înăbuşit întru câtva sub înrâurirea şcoalei elineşti pe timpul lui August se întăreşte pe încetul sub împăraţi şi, ajutat de marile însuşiri tehnice ale Elinilor, dă naştere acelei arte naţionale romane, din care fac parte şi mărgăritarele de marmoră incrustate par’că pe Columna lui Traian. Dar nici idea coloanei ca mijlocitoare între piedestal şi statue şi a formării astfel a unui monument onorific sau funerar, nu este un împrumut nemijlocit dela Elini; moda ei s’a răspândit sub împăraţi. Columna noastră e cea mai desăvârşită întrupare a acestei idei, dar nu şi singura păstrată din vechime. A doua şi cea mai însemnată după ea e C o 1 u m n a I u i M arc Aurel, care împodobeşte Piazza Colona din Roma, în apropiere de Forul lui Traian (pe câmpul lui Marte de odinioară).
   Aceasta e făcută întocmai după modelul celei dintâi, numai că aici locul statuei de bronz a lui Traian l-a luat chipul lui Marc Aurel, înlo-
cuit astăzi cu acela al sfântului Pavel, şi locul războaelor dacice, războaele purtate de acest din urmă împărat cu Marcomanii şi cu Quazii, cu Sarmaţii şi Iazygii. Dar cea mai mare deosebire stă în materialul din care-i făcută coloana şi în lucra-rea-i artistică. Marmura ei, din Luna (Carrara), crăpată în câteva rânduri, a trebuit să fie cârpită ca să reziste. Contrast isbitor însă prezintă bazoreliefu-rile: ele arată decăderea sculpturei romane sub Marc Aurel, decădere începută îndată după domnia lui Traian şi urmată repede sub împăraţii do mai târziu. Zadarnic căutăm într’ânsele frăgezimea conturului, desăvârşirea modelării, zadarnic căutăm viziunea instantanee şi unitară a adevărului real, adecă procedeul constatat deja ca i 1 u z i o-nistic sau impresionistic dela reliefurile Columnei lui Traian. Lipseşte aici studiul naturii, simţământul vieţii şi locul lor îl ia academismul sau manierismul sec care schimbă grupurile de figuri intr’o păpuşerie, a cărei înţepeneală şi meşteşugire fac să ne gândim mai puţin la dalta unor artişti decât la meseria unor îndemânatici cioplitori de piatră.
                                                                                  Gcorge Murnu.
                             Toamna.
fu eodpule, tu numai, poate, — Ştii cât de mult am suferit, Găei dorurile mele, toate,
    Gândea ţi le-am destăinuit.
GeFând o mângâiere slabă Ge n’o pot eere nimărui, frunzişul, mândra ta podoabă, Jfl'a mângâiat în şoapta lui.
jfczi uântul toamnei suflă reec, fu, codrule,-ai îngălbinit;
Şi frunzele pe unde tFeee Se-aştern pe drumul ruginit.
"Durerea nu mai am cu cine Să mi-o alin şi să mi-o 'mpae Gâ nu ’ndrăsncsc să uiu la tine, Eşti uâduu astăzi şi sărae.
                                   Zadarnic murmură în oale Izuorul eând se-asuârlă ’n uad;
                                   Jifli-e sufletul eopFins de jale în dorul frunzelor ce cad.
                                 Octomvrie 1907.                Dinu Ramură.

www.dacQFomanica.ro
4G2
LUCEAFĂRUL
Nrul 21, 1907.
Nepotriviri.
                        iii.
   Vasile Crainic umbla acum mai bine îmbrăcat: părea scos din cutie. De multeori eră grăbit să plece undeva. Dar Ana până nu se uita la el cu deamăruntul şi nu-i tocmea ba cravata, ba gulerul dela haină, nu-1 lăsa. Crainic nu prea se bucură, că pentru câte-o nimica făcea pe oameni să aştepte. Dar nu putea să se supere pe Ana. Avea, se vede, şi ea o dorinţă, să fie bărbatul ei totdeauna neted. »Va trece ea grija asta mai încolo* se gândiâ Vasile.
   El, înainte, cu două rânduri de vestminte se ajungea un an. Acum tot la trei luni trebuia să-şi facă haine nouă. Şi pentru el era un chin să alerge de atâtea-ori pe la croitor, să stea drept înaintea lui să-i ia măsură şi să-i audă complimentele.
   Dar nu ar fi cutezat, pentru aceste mici neplăceri, s o supere pe Ana nici c’o vorbă, nici c’o aluzie. El se bucura şi era fericit că poate s’o vadă, c’o poate simţi aproape.
   Treceau aşa de îngrabă zilele şi săptămânile, încât lui Crainic îi părea rău de fiecare clipă.
   Când ieşiau la preumblare ar fi voit s’o arete la toata lumea. Eră mândru de femeia tânără şi frumoasă ce-o are. Uneori i se părea lui că-i prea zburdalnică, dar îndată se gândiâ la tinereţii şi indestulirea ei, şi trecea cu vederea.
   în oraş Anaşi-a făcutîn grabă cunoştinţe. Mergea des în vizite şi primea asemenea de multeori.
   Se ’ntâmplâ să vină Crainic acasă şi n’o afla. Dar află vr’un bilet îngust şi lung, scris cu litere mărunţele: »Vasile dragă, sunt dusă la doamna... Aşa-i că nu te superi? îmi erâ urât şi nu ştiam când ai să vii. Te sărut.*
   Crainic surâdea de multeori, şi, cetind prin cărţile lui aşteptă să vină.
   Dar, alteori, veniâ mai supărat. Atunci, de nu era Ana acasă, privea numai biletul de departe încruntându-şi uşor fruntea, şi s’apucâ de cetit, ori aranja câte ceva prin casă. Căci Ana când făcea vizite, lăsă împrăştiat prin casă tot ce-i trecea prin mână, până să fie gata. Şi Vasile, pând erâ rău dispus, se gândiâ: »Hm ! asta nu se vede decât pe sine când pleacă undeva.*
   Dar când sosiâ Ana acasă, totdeauna îmbrăcată foarte frumos, ii trecea orice gând, orice supărare.
                                                                                                                      (Urmare.)
   Cinau veseli, pe când Ana-i spuneâ o mulţime de nimicuri despre ce-a auzit şi ce-a văzut. Cu acestea nu se puteâ împăcâ Vasile. îi zicea de multeori:
   —   Bine dragă, da-ţi plac ţie săcăturile acestea?
   —      Plac da. Nu-s săcături. E adevărat. Iacă de pildă sunt sigură că doamna Marcu şi-a pierdut brăţara ?
   —   Şi ce însemnătate are asta.
   —      Are ’nsemnătate. Cum nu. Vorbeşte doar’ tot oraşul.
   Dacă vedea că ţine la ceeace-i spune, Crainic nu mai ziceâ nimic, ci o ascultă, gândindu-se alt undeva. în sfârşit, femee nu-i? se gândiâ dânsul.
   Ana veniâ de multeori indignată dela vizite. Auziâ că cutare ori altul au vorbit rău de ei, de Crainic şi Ana. Că-s oameni fără cultură şi câte altele.
   —      Trebue să-i înveţi la omenie pe mizerabilii aceia. Auzi tu! Ce să cuteze să zică.
   —      Dacă n’au învăţat omenia de-acasă eu cum să-i învăţ? S’ar plăti aşa ceva?
   —      Cum să nu se plătească. Dar aşa că scot vorbe şi le poartă in lume, e bine?
   —   Las’ să le poarte. Ce ne pasă nouă.
   —      Ei da, dac’ar fi toţi ca tine. Tu nu prea mergi între oameni decât la bolnavii tăi. Dar eu? Eu cum să mă arăt în lume?
   —      Dar, dragă Ano, tu ştii că nu-i drept ce se spune. Nu ţi-e de-ajuns conştiinţa că n’ai nimic pe suflet? De pleava clevetirilor omeneşti nu trebue să ne pese.
   Ana se supără de multeori că Vasile nu vrea s’o apere.
   —      Da bine, soro, îi ziceâ, ce vrei să fac? Să mă duelez? Asta una n’am învăţat-o, dar chiar de aş şti, n’aş face o astfel de prostie. Atunci dar să-i pârăsc. Dar unde sunt martorii?
   —   Sunt destui. Ţi-i aduc eu.
   —      Nu cred. Când ar fi la adecă toţi s’ar retrage şi numai ne-am face de râs.
   îi erâ tare greu s’o liniştească în astfel do chestii, dar dacă vedeâ că nu poate, o lăsâ în pace.
   Altădată veniâ aproape plângând acasă. Nu i-a stat bine vr’o haină ori vr’o pălărie, i-a spus-o vr’o prietină şi acum erâ nenorocită. Şi
www.dacQFomanica.ro
Nrul 21, 1907.
LUCEAFĂRUL
403
s’a întâmplat ca, desbrăcându-se repede, s’o sfâr-tice în manie. Asta apoi n’o pnteâ suferi Crainic de loc. Dase bani mulţi pentru rochiile ei, dar poate că i-ar fi uitat şi n’ar fi zis nimica. însă Ana, în mănia mare, aproape furie, eră aşa de urâtă, aşa de respingătoare, încât el n’o putea suferi astfel. Părea că vrea să strivească, rupând haina, pe femeea care i-a hulit-o.
   Atunci Crainic luă haina ş’o aruncă mănios de-oparte.
   —     Asta-i prea mult, să strici tu o haină, pentrucă nu i-a plăcut cuiva, zicea dânsul.
   —      Da, e prea mult, pentrucă tu ai da tbani. Ţi-s scumpi banii. Asta-i! Că de nu, mi-ai angaja o altă croitoreasă. Asta-i o proastă, o nepricepută.
   Crainic nu-i spunea însă vorbe aspre nici acum. Vedea că Ana-i prea iritată şi poate nu ştie ce vorbeşte.
   Ce-i eră însă şi mai greu lui Vasile, erau zilele când aveau oaspeţi la masă. Atunci trebuia să observe atâtea nimicuri, încât la sfârşit, avea sensaţia că masa a ţinut o veşnicie. în câteva rânduri a fost mai slobod în vorbe ori mişcări, erau adecă fireşti, aşa cum s’a pomenit el de cându-i om pe lume. Dar a văzut că Anei ii cade greu, că nu se simte bine.
   —     Aşa ne facem de râs. Dacă nu merg toate după regulă, vor crede toţi că suntem nişte oameni de rând, — îi ziceâ dânsa, făcându-i observări.
   Atins de cuvintele acestea, Vasile îi răspundea trist.
   —     Eu nu cred. Dacă însă tu afli o fericire într’asta; voi fi mai cu băgare de seamă.
   De se pregătea in oraş vr’un concert, vr’un teatru, Ana avea lipsă de multe. îl costau sume mari pe Dr. Vasile Crainic. Dar când o vedea aşa de strălucitoare în frumseţea sa şi a gătelilor, omul uită tot. »Ce să faci, aşa-s nevestele până-s tinere».
   Dar ceeace-1 umplea mai mult de grije, eră după concert ori după teatru. Acasă, in căldura bună din odaie, Crainic ar fi dorit să vorbească cu femeia despre reprezentaţie. S’o întrebe c6 păreri are, ce a impresionat-o mai mult?
   Ana, ori nu răspundea la astfel de întrebări, ori dacă ziceâ ceva, spunea nişte lucruri, încât Vasile eră convins, că n’a înţeles nimic.
   în schimb ea nu mai termină cu observările ce le-a făcut la o doamnă ori alta. Haină, pălărie,
ţinută, purtare, nimic nu rămânea necriticat Şi-şi făceâobservările cu o vădită bucurie şi răutate. Asta, când se credea pe sine cea dintâi în sala teatrului ori a concertului. Dar când a băgat de seamă, c’un junghiu la inimă, că alta are haină mai frumoasă, spunea, culcându-se în grabă, că nu mai merge in veci la concerte ori teatre, că nu s’alege cu nimic din ele.
   Iarna la ceaiuri, la câte comedii, adună lume multă in casă, în toată săptămâna.
   Crainic îi zise odată:
   — Ano, eu cred că-s prea dese lucrurile acestea. Tu n’ai ideie cât se cheltuieşte. Mai rar nu zic, dar chiar aşa des, e prea mult. Atunci ea plângea şi se bocea, că ea trebue să iese din lume, să nu mai meargă nicăiri.
   Dac’a văzut Crainic i-a dat pace. O vedea că se simte foarte bine la astfel de întruniri, că-i voioasă, şi-i stă, tot ce face atunci, aşa de bine.
   Simţea insă şi greutatea tuturor oheltuelilor ei, dar pentru aceea în gândul său tot bună, tot curată o vedeâ. Pentru el, om care munciâ, eră o recreare, odihnă, când veniâ acasă să-şi poată privi nevasta tânără şi frumoasă.
   îl mai neliniştea pe Crainic şi faptul, că pe Ana n’a văzut-o, de când erau laolaltă, cetind altceva, decât jurnale de modă. Nu se aşteptă să cetească în cărţile lui de ştiinţă, dar avea reviste de literatură frumoasă, avea ziare. Şi i-ar fi plăcut mult să-i spue ea de pildă vr’o nuvelă ori altceva de prin reviste. Ar fi simţit o adevărată mângăiere să-i audă glasul curat îmbrăcând şi alte cuvinte, decât tot de acelea uşoare, cari nu lasă nimic în urma lor.
   Dar zădarnic. Pentru aşa ceva Ana nu simţea nici o plăcere.
   Câteodată, mai ales când eră necăjit, cuge-tându-se la Ana îi veniâ gândul uscat şi rece, ca un sol al desnădejdii: »Dar dacă tot ce-i femeia asta se mărgineşte la ceeace se vede, şi ’n suflet n’are nimic? Dar dacă Ana e o păpuşe numai?»
   Dar asta nu putea s’o creadă. O vedeâ aşa de plină de viaţă, aşa de vie în toate mişcările ei, încât înţelegeâ că tot ce face acum e mai mult o zburdălnicie, un avânt prea mare al tinereţii şi al nepriceperii.
                                                               *
   într’o zi dau un prânz mare. Erâ invitată o mulţime de lume. Din două odăi trebuiră să facă prân-zitor. Veniră oaspeţi aleşi, fruntaşi de ai oraşului.
www.dacQFomanica.ro
464
LUCEAFĂRUL
Nrul 21, 1907.
Erâ cel dintâi prânz, adevărat mare, ce-1 dădeau. Şi erâ animaţie, erâ veselie. Şi Ana erâ foarte muiţămită.
   Cătră sfârşit veni servitoarea şi merse dea-dreptul la doctorul. Ii spuse ceva la ureche şi ieşi.
   Crainic, îngrijat, se sculă în grabă şi zise cu glasul foarte scăzut:
   —     Veţi face bine să mă scuzaţi. Trebue să plec numai decât. E bolnav greu frate-meu.
   Şi voi să iese.
   Ana, păreâ c’ai opărit-o. Se întunecă la faţă şi toată strălucirea ii pieri din ochi.
   —      Ei lasă şi tu. Cum să pleci chiar acuma? Strici toată voia bună. Nu, nu to las eu să pleci acum îndată.
   Crainic o privi deodată înmărmurit?
   —     Ha da, să plece, ziseră mai mulţi, îl scuzăm pe dl doctor. Aici sunt două datorii!
   —      Nu. Mai aşteaptă doctorul puţin. Ţăranii-s mai tari de fire, nu mor aşa în grabă, zise Ana şi se apropie de Crainic să-l ducă la loc. Dar când întâlni ochii lui Vasile, se dete înapoi îngrozită. Păreâ că vrea să scape prin ei un suflet înebunit. Iar faţa lui erâ de cadavru.
   Crainic ieşi in grabă, fără să mai zic’o vorbă, se sui îu căruţă şi porni îndată. Dar nu ştia unde merge. Păreâ că-i noapte in jurul său, şi în noaptea asta cineva-i batea la urechi tobe asurzitoare. Apoi se făcea deodată linişte ca de moarte, şi apoi iar sunau tobele. Şi sunetele acelea îi pătrundeau în întreagă fiinţa, dar aici nu rămâneau sunete ci se schimbau în zguduiri puternice. Şi departe în noapte vedeâ o închipuire grozavă, un dobitoc cu ochii de jar şi ’n loc de gură cu nişte colţi ca de piepteni cu cari scarmeni câlţii. Veniau apoi răstimpuri când nu mai auziâ, nu mai vedeâ nimic, când îi păreâ că-i mort.
   Nu se trezi decât când se opri trăsura. Privi speriat în jur, apoi, ca deşteptat din somn, se frecă grăbit la ochi şi sări jos. De tot s’a trezit insă numai lângă patul fratelui său Petru.
   Nu mai puteâ să-i dee însă nici un ajutor. Abia-i putu pricepe cele din urmă cuvinte, ce se desprindeau cu greu, şoptite, de pe buzele lui moarte.
   Dintr’o nebăgare de seamă Petru căzuse, ve-
nind din fânaţ, în coasa lucie, care-i străpunse spatele şi pieptul.
   Crainic rămase in sat până după înmormântare. Când se întorcea dela groapă simţeâ că dânsul a avut deodată doi morţi: frate-său Petru şi fericirea sa.
   Da, aceasta a început să tragă de moarte de când a plecat de-acasă. S’a zbătut cu desnă-dejde să scape, să învingă, dar n’a izbutit. Căci o turtiâ mereu la pământ gândul, convingerea, ce acum nu se mai puteâ clătină, că Ana e o păpuşe. Frumoasă, cu mlădieri atrăgătoare, dar fără suflet. Ceeace-I nelinişteâ uneori, gândul că femeia sa e dintre aceia ce formează spuma uşoară şi ridicolă a vieţii, acum i s’a descoperit.
   Şi ah ! el a cercat vreme de trei ani de zile să scuze tot ceeace-i păreâ fără înţeles, de râs, în viaţa Anei. Atâta amar de vreme el a cercat să se înşele pe sine, şi i-a împlinit dorinţe de acelea, cari pentru el n’aveau nici un preţ, nici un rost. Da, da! El a luat, de-o vreme încoace, taxe mari, şi dela oameni săraci, când trăgeau de moarte, ca să aibă cu ce-i cumpără ei rochii şi pălării, ca s’o poată vedeâ muiţămită. Căci în viaţa lui părăsită, de care nime n’a purtat grije, Ana aceasta, cu toată fiinţa ei caldă de tinereţă, venise ca o mângâiere dintr’alte lumi. Şi iată el s’a închinat trei ani de zile unei păpuşi, care în loc de inimă aveâ o maşinărie tainică, blă-stămată, fină, care-i purtă mânile să-şi aşeze hainele, pălăria, frizura, care-i trezeâ glasul de ceremonie la ospeţe şi toate purtările de maşină a saloanelor răci şi năbuşitoare.
   Cu ochii ficşi, speriaţi, Crainic le vedeâ toate acestea şi inima le simţiâ cu durere.
   Şi dragostea lui ş’o vedeâ par’că închipuită intr’o femee tristă, tăcută, care în haine de doliu, se pogoriâ, cu ochii în pământ, singură, de bună voe, în groapa deschisă.
   I s’a aşezat apoi o linişte grea pe piept, de care însuş se temeâ. O ură adâncă, cum i-a fost şi dragostea, a luat loc în inima Iui. 0 ură, care cerea răzbunare nesfârşită. Şi totuş se simţeâ aşa de liniştit, ca şi când ar fi fost o statue, deşi ştiâ, că orice răzbunare nu l-ar puteâ face fericit.
   (Va urma.)                     I. Agârbiceanu.
Pfcsi:. S*1
www.dacQFomanica.ro
Xnil 21, 1907.
LUCEAFĂRUL
405
                Expoziţia de arta din Veneţia (1907).
                                                    Sala englezâ.
   John Sargent. Nume ilustru, răsunător! Portretistul oare a înţeles bine sufletul omenesc, starea psihologică a modelului în momentul când fixează definitiv privirea sau surâsul, pictorul sugestiv care rezumă diferitele atitudini intr’una singură, care e cea adevărată, diferitele caracteristice ale fiecărui individ, cari formează nota predominantă a unui temperament. El nu vrea numai ca cutare să semene ci vrea să vorbească, să gândească, să reprezinte o anume stare sufletească. Sargent este american şi elevul lui Carolus Duran, al cărui portret l-a şi făcut pe la 1880. Acum toţi, urofesori, elevi se întâlnesc în sălile expoziţiei. Intre portrete Contesa de Warwick şi d-nele Acheson sunt false şi decorative, sunt voite. Par’oă Sargent vrea să imite pe Gainsborough şi Reynolds dar lordul Ribblesdale, gen. Hamilton, prof. Pen-rose şi mai cu seamă d-na Hunter cu su-râsu-i enigmatic sub umbra pălăriei, cu ironia şi persiflarea ce i se citesc in ochi, cu relieful de par’că iese din cadru, trăesc, respiră, există!
   John Lavery visătorul, totdeauna distins şi de o remarcabilă fineţe expune: «Chou bleu»,
•  hamacul roşu», «Seara» etc. în modul lui de a picta e o simţită evoluţie spre orizonturi mai luminoase, spre afirmări mai viguroase ale talentului său. East Alfred: «Londra nocturnă». Ţi se pare că auzi formidabila respiraţie a colosului, ţi se pare că vezi mişuiala mulţimei sub lumina tremurată a felinarelor... Grosvenor expune «O moară». Hrown »o muzicantă» toată în roşu, Monal Londan
•  Orologiul solar», Mark Senior, Pepper-corn, Sa uter etc. Decoraţiunile sunt lucrate cu un gust sobru de Frank Brangwin comisarul secţiunei engleze.
                                                   Sala olandeză.
   Ce păcat că e aşa mică, aşa de băgată in colţ, aşa de trecută cu vederea! Sunt aici adevărate giuvaere, aquarele minuţioase şi nici nu poate fi altfel când sunt nume ca ale lui Israels cu interioarele-i întunecate şi cu mările-i furioase, Bosboom cu misticele-i catedrale, Mes-dag cu magistralele-i scene de port de pe la
Scheveningue şi Amsterdam şi cu tragicele-i viziuni din marea Nordului şi admirabila •Lumina Bibliei» de Bissehop Cristoffle, .în care cu adevărat pare că o lumină sacră se reflectă pe figura bătrânei, şi «Decepţie» de Miiller, în care toată amărăciunea sufletului încercat de dubiu al fecioarei i se citeşte in ochi, şi «păpuşa» de Tromp şi «Când sună clopotul morţilor»... de Vetli în care o bătrână cu ochii fixi, sticloşi, cu gura crispată, ascultă glasul clopotului, care răsună lugubru în sufletul ei aducându-i aminte de toţi morţii!...
                                                    Sala rusă.
   Imediat ce intri te vezi în alt ambient, cu lume nouă, lume cu alte gusturi, cu alte obiceiuri, cu alte concepţii de Artă. Originali, chiar prea originali, Ruşii tind spre realism. Nu mai sunt scenele romantice de odinioară cu moartea lui Puskin sau cu Pohod na Sybir! Acum toţi îşi îndreaptă privirile spre peisagele ţărei lor, toţi sunt portretişti. Străinii, cu totul străini de poporul rus, rămân miraţi de horele împestriţate, ori de arhitectura bisericilor, ori de îmbrăcămintea ţărancelor. Mal ia vine, autorul tabloului «Râsul», care la Paris a provocat atâtea discuţii şi care acum e cumpărat de Expoziţia internaţională de arte din Veneţia, se cam repetă în cele trei tablouri «Ţărancă», «Cumetre», •Sărutarea». Aceleaşi haine şi basmale înflorate, adevărate simfonii de roşu, aceleaşi figuri isprăvite, aceeaş sclerotică transparentă la ochi, aceeaş trăsătură de penel sinceră şi energică. Elisabeta Baklund, monotonă în «Patinaj», Valentin Serov, cel mai bun portretist, expune un bun «Ţar Nicolae* şi şi mai bun, ca expresie şi atitudine, un portret al pictorului Ko-rovin, iar Korovin, unul al faimosului bas «Chaliapine», idealul interpret a lui Mefistofele de Boîto. El ia Re pi ne un »Leon Tolstoi» meditativ şi recules, Kustodieff portretul «Contelui Witte» şi unul a familiei sale. Peisagele nu mai sunt legendarele sănii prin păduri înzăpezite, urmărite de haite de lupi ci cafenele, văi pline de soare, ca cele de J uon şi Grabar sau grădini din sec. XVII-lea cu dame în crinolină de Somoff sau tablouri de un manierism
www.dacQFomanica.ro
460
LUCEAFĂRUL
Nnil 21, 1907.
împins până la ridicol ca » Actriţa» de U 1 i a n o ff. Şi mai sunt multe tablouri sculptate şi pictate totodată, şi peisage de crezi că sunt palete de pictori după o zi de muncă! .
               Sala germană.                »
   Proaste tablouri, insipide! Se vede că germanii, cu toate pinacotecele şi cu tot Glas Pa-lastul, tot nu s’au rafinat, tot nu ştiu co va să zică graţia şi farmecul într’o operă de artă! Mă uit lung, caut, sunt indidgentă, vreau să culeg ceva... dar vai! Ce ariditate, ce lipsă de imaginaţie şi de gust! Dett manii, destul de cunoscut de altminteri, e sincer in tabloul »Cina câmpenească» chiar prea sincer, judecând după bonomia celor doi soţi încântaţi că au mâncat şi că au beut bine! »Portret de familie* de K ni rr poate mi-ar plăcea mai mult dacă mama n’ar avea ceva prea tragic în atitudine (parc’ar fi Duse în Magda!). Par Vă mai îmi place şi «Spre biserică» de. Nud Ier şi «Peisaj» de Hengeler şi »în Studiu» de Dorscb. Celelalte falşe, grosolane. Femeile sunt departe de a reprezenta sexul frumos al Germaniei, renumite pentru frăgezimea cărnei şi coloritul sănătos al feţei! Te miri de unde le-au găsit modelele astea slabe, fade, cum sunt cele din grupul lui Klein : »Inainte de bal mascat».
               Sala suedeză.
   Privesc cu atenţiune cele 17 pânze ale d-nei Ana Boberg şi imediat mă simt captivată de sinceritatea marei artiste, de naturalul peisagelor studiate, urmărite cu interes, abia surprinse şi ileja fixate, de adevărul cuprins în aceste tablouri. Toată gama colorilor neobişnuite (lela Nord, toată lumina difusă şi diafană care pluteşte între cer şi apă, toate reflexurile roze, gălbuo şi violete de pe zăpezi eterne şi de pe crestele munţilor învăliţi în mantă azurie, toată albăstrimea cerurilor tăiată doar de sborul albatroşilor, toate incandescenţele apusurilor reci, tot jocul luminei şi al întunerecului, toată lupta planetei noastre contra imensităţii Oceanului, toate fantasticele apariţii ale Aurorei boreale, tot farmecul şi tristeţa nopţilor albe sunt exprimate poetic, cu franclieţă şi cu mare simţământ artistic. Şi lângă atâta ideală poezie a naturei, nodurile brutale şi plastice ale celebrului Zorn! Contraste... Wilhelmson bine în
tablourile «Soare» şi »în pragul cimiterului». De sala Norvegiei nici nu vorbesc... Doar «în aşteptarea pilotului* vaporul bătut de valuri de Krohg iţi aduce aminte că eşti în Norvegia!
                                              Sala austriacă.
   Iar au ţinut să fie originali cu orice preţ! Toată sala albă, toate ramele albe uniforme, toate tablourile uniforme! Nu prea e de ales nici aici! Mai bun ca toate îmi pare »Oile« de K onopa, «Crucea din pădure» de llaar curios efect de zăpadă în colori trandafirii şi albastre! Celelalte... afectate, manierate.
                                               Sala vieneză.
   Lâszlo, ungur, cu două portrete admirabile unul al soţiei sale, unul al actorului Sonnenthal şi un studiu de cap. Adams cu un tritic trist: «Călătoria vieţei», Angeli cu două portrete. Egger Lienz «După încheerea păcei din Tirol», Poosch «Primăvară», Schiff «Biserica Leingraben» şi Kasparides sentimental şi poetic în »Nocturnă«.
                                           Sala internaţională.
                                         Pictură şi acqua forte.
   Nu se poate ca o vieneză să fie mai drăguţă ca cea expusă aici de Ioanovitch, ungur. Lăsând rochia cu bulinuri cam de prost gust, admir atitudinea naturală şi surâsul abia schiţat al modelului. Tot atât îmi place şi «Femee la toaletă» deMilIer Ric ii ard, american, «Anatomistul» de Benso n, tot american, e concentrat şi sever. Italieni dela Trieste sunt Fittke Artur cu un soare de primăvară şi Gr im ani cu o noapte lunară răuşită. Erler expune o «Veneţiană in 1907»! E poate prea elegantă pentru o popolana, dar graţia cu care ţine umbrela deschisă de mătasă bleu-marin şi cochetăria savantă a ţinutei sunt minunate. Câteva mări furioase de olandezul Mesdag, o «Debarcare» de K 1 e i n-C li e v a 1 i e r, german. «După bal», mic şi fin, de Louis Rid el; un «miez de zi» de Charles Palmi6 din care emană căldură par’că, aşa străluceşte soarele! Un portret de Schmurr şi altul de danezul Tuxen şi într’o săliţă desemnuri şi acqua foarte delicate sau energice, abia schiţate sau cu linia viguroasă, o expresie redată cu trei linii sau cu jocuri minuţioase de peniţă de Brangwin, Ea st,
www.dacQFomanica.ro
Nrul 21, 1907.
LUCEAFĂRUL
4f>7
L e v y, Martini, Alice Vivante, W r i g h t R u b i n o, C Iva h i n e E rl g a r, armean foarte talentat, Cliarles Cottet, Gnaccimanni, La Touche, Raffaelli, Zilcken, Wostry, Sureda etc.
                                                *
  Şi numai în câteva săli, atâtea temperamente atâtea feluri de a vedea aceleaşi lucruri, atâtea amintiri pe veci încătuşate, atâtea frumseţi eternizate de fantazie, atâta viaţă!...
                                            Sculptura.
  Ea re că sculptura este mai slab reprezentată amil acesta şi, deşi sunt multe opere frumoase, totuş sunt aşa de mici, de timide, încât sunt trecute cu vederea fără voe. Cu toate astea în sculptură este un cap-de-operă. »Le penseur» de sculptorul francez Rodin. In salonul central între «Maternitate» şi «Feconditate» grupuri prea monumentale de Meunier, domină statua colosală a lui Rodin. Ce operă de artă! Ce titanică musculatură! Ce profund studiu al anatomiei! Prin bronz transpiră cugetarea; capul sprijinit în palma mâ-nei virile, spinarea încovoiată într’o supremă tensiune, într’o gigantică concentrare a gândului! Proporţiile şi dimensiunile reamintesc pe Moise al lui Midiei Angelo şi ca genialitate în concepţie şi ca vigoare a execuţiei. Rodin se poate numi, fără presumţie, un Michel Angelo al timpurilor moderne! Păcat că alături de Rodin nici un nume mare al Italiei nu figurează. De ce nu expune David Calandra, autorul celebrului monument equestru al Principelui Amedeu din Torino şi care studiază de mult istoria noastră, spre a face — poate — monumentul Independenţei, de ce nu expune Leonardo Bistolfi, visătorul, sculptorul ideal, care a înţeles şi redat poezia morţii? Dar energicul Biondi, dar Tren-tacoste, dar bietul Ciffariello, care într’un acces de gelozie şi-a ucis soţia?
  Nici unul care să poată ţinea piept colosului! Principele rus Troubetzkoy, care din Italia a făcut patria-i de elecţiune, expune numai patru din micele-i comori! Două portrete şi două animale. Sculpturile sale par »impresiuni« schiţe... Chipurile femeilor sunt atât de gânditoare şi melancolice, atitudinile atât de naturale cu o notă cam indolentă, cam orientală, e atâta graţie în statuetele lui Troubetzkoy încât se recunosc dintre o mie... Şi Rembrandt Bugatti
sculptează cu fineţe animale, prinzându-le din fugă cele mai vioaie şi mai feline mişcări. Marchizul Origo, in grupul «Centaur», arată remarcabile aptitudini. «Ciclonul* lui Pozzi iţi face adevărat impresia unui ce neînfrânat, aventuros. Cai sălbatici, cu nările deschise, călăreţi cu părul vălvoiu, furie deslănţuită! Eduard Rubin o expune o «Driadă» simpatică şi nobilă şi o »Salom6« provocantă şi flexibilă prin transparenţa vălurilor. Bazzaro un «Boboc de roză», fată frumoasă, Quadrelli o «Fiică a Faraoni!or« nepotrivită în marmură trandafirie! Anton Carmi-nati. două siluete gentile. Canonica, aşa de tânăr şi deja celebru, ale cărui «capete de copii» sunt admirabile, expune copilaşi «Prinţul Amedeu do Savoia şi Adalbert de'Genova» şi grupul «Abis». Doi amanţi într’o supremă îmbrăţişare, cu privirea pierdută şi fixă sunt gata să se arunce... Pare că marmura se face carne şi că prin piatră vezi sângele fugind! In faţă este «Mama ucisului» de Petre Ciusa, un tânăr necunoscut, care expune pentru primaoară şi a cărui operă a fost cumpărată de comisie. Foarte bun. Pe faţa sbârcită a bietei mame nenorocite în ati-tudinea-i resemnată vezi toată nesfârşita-i disperare, toată umila revoltă contra destinului implacabil... «Culesul viei» de Apolloni, «Castaldi» şi «Reflecţii» de Fritz Storck, unicul din România, un bust de M arşi li, altul de Rom an el li, bune. «Bucuria de a trăi» de Ector Cadorin, sculptorul cunoscut la noi, care a lucrat bustul lui V. A. Ureche, reaminteşte oarecum «La Danse» de Carpeaux. Lucrează şi în fildeş cu multă delicateţă. «Primul pas« incert şi legănat de Ugo Anton, adorabil. Romagnoli o «Tinereţe», bust tânăr şi fraged, Del Bo «Mama». Ram bel li «Portretul Maestrului», foarte bun, Ferrarroni o «Euridice», Romanelli două portrete etc.
   Şi trecând la străini reamintesc în primul rând «Copila care se pieptenă» de o candidă simplicitate de francezul Bartholomâ (expusă şi la Milano), «Tăcerea mormântului» de Dillens, »Resurecţiune« de Gorges Minne, belgian, fragment din mon. lui Rodenbach la Gând, curioasă sculptură în piatră, busturile lui Lagae şi «Femee de 30 de ani» de Victor Rousseau, toate opere sincere. La Austriaci, mult originalele sculpturi in lemn de Barwig, care cu câteva crestături în lemn alb, dă o expresie ne-
www.dacoromanica.ro
468
LUCEAFĂRUL
Nrul 21, 1907.
nuli pomenită ironicelor sale grupuri Mai pomenesc pe suedezul M i 116s cu bustul lui Boberg, pe germanul Max Klinger cu profund cugetătorul «Nietzsehe» iar la ieşire in grădină »ldeea« de Niccolini. Ideea a tot stăpânitoare, creatoarea binelui şi a răului, urâtului şi frumosului, revelatoarei! adevărurilor eterne, creatoarea Artei şi a Expoziţiilor, cari aduc linişte patimilor, cari inspiră sentimente nobile, cari purifică şi înalţă sufletul, cari fac atât de intensă viaţa spirituală!
   1907, r\aiu.                       Zoc Ciârbca.
                                                            Cronica.
   Ştiri. Artistul nostru Zaharie Bârsan, împreună eu talentat a-i soţie în vara acestui an au dat 25 de repiezentaţii in cura de 2 luni şi lPzile. Turneul s’a început în ziua de sf. l’etru cu Făgăraşul (1 repr.). Apoi au trecut pe rând la Sălişte (2), Sângeorgiul-romftn (2), Hunedoara (2), Orăştie (2), lloltra (1), Arad (2), Lipova (1), Oraviţa (3), Dej (1). Blaj (2),, Haţeg (2), Brad |1), Abrud (2), Bistriţa (1). Repertoriul a fost următorul: Un prietin; Capriciul unui tată; Cântecul cocoşului; Nervosul; Cânele şi pisica; Ilela nord la sud; Ce păcat! Toate comedii uşoare într’un act, localizate cu mult noroc din italieneşte do Zaharie Bârsan. Din repertoriul vechiu s'au repetat: Sacrificiul, dramă într’un act de R. Bracco; Jean-Mărie, poem dramatic de A. Theuriet; Noaptea de Octombre, poem dramatic de A. de Musset.
   Această muncă frumoasă şi neobosită a d-lui Z. Bârsan e de datoria tuturor Românilor de bine să o sprijinească din toate puterile.
   Aducem cu bucurie la cunoştinţa publicului sibiian că în 17 şi 19 Noemvrie nou vom avea şi noi plăcerea să-l admirăm in reprezentaţiile ce le va da în Casa Naţională. Sperăm că sibienii nu se vor arătă şi de astădată refractaţi frumoaselor nizuinţi ale d-lui Bârsan, ci vor alerga cu toţii să-l sprijinească şi să-l încurajeze după vrednicie.
   *     Universitatea din Bucureşti a încuviinţat dlui G. Murnu deschiderea unui curs liber de archeologie. Prietinului şi colaboratorului nostru îi trimitem felicitările noastre şi-i urăm izbândă în noaua carieră.
   ♦Domnul Zaharie Bârsan începe in «Tribuna» publicarea interesantelor impresii din al treilea turneu de teatru.
   *     «Albina» din Bucureşti, singura revistă poporală de dai Doamne din România, a împlinit 10 ani de existenţă. Din acest prilej a scos un număr jubilar foarte frumos, care cuprinde bucăţi de ale scriitorilor noştri de seamă. Recomandăm revista preoţilor şi învăţătorilor noştri. Adresa: Bucureşti, Str. Mântuleasa Nr. 9.
   *     In ţinutul Devei statul a cumpărat 4460 jugăre cad., pe cari le va tmpărti la colonişti săcui aduşi din Bucovina. Iar despărţământul Deva al Asociaţiunii doarme somnul pierzării.
                                                            Bibliografie.
   — Asupra unora dintre aceste cărţi vom reveni. —
   Herz (Dinu Ramură), Domniţa Ruxanda, dramă istorică in trei acte, în versuri. Bucureşti 1907. 1 voi. 8°, 89 pp. Preţul 1 Leu 50.
   I. Slavici, Nuvele, voi. I. Edit. «Minerva». Bucureşti 1907. 1 voi. 8°, 320 pp. Preţul 1 Leu 50.
   Constantin Sandu, Selecţiunea metodică a cerealelor şi bazelo ştiinţifice ale selecţiunii. Edit. «Minerva». Bucureşti 1907. 1 voi. 8°, 177 pp. Preţul: 3 Lei.
   L. Triteanu, Noua lege şcolară, Art.de lege XXVII din 1907. Sibiiu 1907.
   Autobiografia lui Stan Tuţescu, fost primar al comunei Cătanele-Dolj. Piatra n. 1907.
   Octavian Goga, Poezii, Bibi. p. toţi, Nrii 286—87. Edit. Librăriei Alcalay. Bucureşti 1907.
   Ana Con ta- K e r n bach, Elemente de Pedagogie. Iaşi, 1907.
   V. Mihăilescu, O şezătoare şcolărească fără noroc. Craiova 1907.
   C. Şa ban, Două conferinţe şcolăreşti, Craiova 1907.
   Ştefan Hărăguş, Preoţiinea română în veacul al XVlII-iea. Sibiiu 1907.
   Carmen Sylva, Ulranda, dramă în două acte trad. de A. Steurman. Bibi. p. toţi Nr. 275. Editura Librăriei Alcalay. Bucureşti 1907.
   Anuarul Băncilor populare din România pe anul 1906. Bucureşti 1907.
   V. Alexandri, Fântâna Blanduziei, Bibi. pentru toţi Nr. 283. Editura Libr. Alcalay. Bucureşti 1907.
   I. C. Panţu, Ştiinţa conturilor sau contabilitatea în partidă duplă. Edit. Ciurcu, Braşov 1907.
   Dr. Izidor Marcu şi Ştefan Roşian. Alcoolismul, Blaj 1907.
   Un profesor, Viaţa şi faptele lui Ion Pipoş. Orăştie 1907.
   Petru Maior, Propovedanii, Edit. de Dr. Ilie Dăianu. Cluj 1907.
                                               Poşta administraţiei.
   Avram Giurgiu în Hodiş: Confirmăm primirea sumei de K 3.50 ca abonament pe o jumătate de an la «Luceafărul».        ^___
   Spre a se putea da curs repede reclamafiunilor şi a nu se face întârziere în trimiterea revistei, in caz de schimbări de. adresă On. noştri abonaţi sunt rwjati a trimite cu orice cerere sau recla-maţ.ie cum şi pe cuponul, mandatelor, fâşia pe care este imprimata adresa sau cel puţin numărul acelei fâşii.
                                                                                                       Administraţia.
                                    Redactor: OCT. C. TĂSLAUANU.
                                            TIPARUL LUI XV. KRAFFT ÎN SIBIIU.
www.dacaromamca.ro