Bmmm Anul VI, 0ibiiu, 15 Septembre st. v. 1907 Nr. 18. www.dacQFomanica.ro s ci n a r a l. Octavian Qoga . . Sonet (poezie). Elena Farago • I. L.......Bogdan Petriceica-Hasdea. D. Nana .... Aihail Sadoveana . Ispita. D. Nana .... I. (J. Sorica . . . Cronică rimată (poezie). Vasile Alba . . I. Borcia.Ifigenia înTaaridadeGoethe. Zoe Gârbea . . Act. V, sfârşit. A. Lapeana ... Un sfârşit (schiţă). Cronică: . . . I Io str a ţiu n i: Bogdan Petriceica-Hasdea. Port din Corba. Familia din comuna Corba. Familia primarului din Corbu. Interior de . Amintirea (poezie). . Sentinţe (poezie). . Pegas (poezie). . O noapte de vară (poezie). Expoziţia de artă din Veneţia (1907). ,,Asociaţiunea‘‘. Adevăr. Ştiri. învăţătorului din Corba. Port casă din Pianul de sus. .jyyjs i'.vX'V.v:: ABONAMENT: dustro-Mngaria: 1 an................12 cor. Ed. dc lax ... 20 cor. 6 luni...............6 „ „ „ „ ... 10 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor. Komânia şi în Străinătate: 1 an...............16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. 6 luni...............8 „ „ „ „ ... 15 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor. lieelamaţiile sunt a se face in curs de 15 zile, după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). AVIZ. în curând va apărea în edit. revistei noastre, cu colaborarea: I. Al. Brătescu-Voineşti, Aihail Sadoveanu, O. Qoga, Aaria Cunţan, I. Bassarabescu şi A. Tăslăuanu, A. O. Maior: „Biblioteca Copiilor şi a Tinerimii“. Voi. 111. Acest volum, alcătuit şi îngrijit de redactorul revistei noastre Oct. C. Tăslăuanu, va conţinea foarte frumoase ilustraţiuni şi va îi unul dintre cele mai reuşite, având, pe lângă un cuprins educativ si recreativ, si o valoare literară si artistică. Pentruca oricine să şi-l poată procură cu uşurinţă, formatul va îi ceva mai mic ca la primele 2 volume, iar preţul numai l cor. în Austro-~ Gnqaria si Lei 1.30 în România si străinătate. I&jL—___________________________:___________:_________Ş www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea dlor: Octavian Cioga şi Octavian C. Tăslăuanu. Cu colaborarea dlor: I. Agârbiccanu, I. Al. Bassarabcscu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, I. Ciocârlan, V. Cioflcc, Al. Ciura, /Aaria Cunţan, Elena Farago-Fatma, Dr. I. Lupaş, Dr. G. /Aurnu, /A. Sadovcanu, C. Sandu-Aldea, /A. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu. ORICE REPRODUCERE OPRITĂ. SONET. Tu tainică, curată Poezie, Biserică cu porţi neîncuiate, Tu neamurile gândurilor toate Cu drag le laşi la pragul tău să vie. Tot sufletul la poarta ta când bate Drumeţ slăbit puterile-şi învie, îşi spovedeşte patimile ţie Si ele-adorm de tine alinate. } Păcate vin sub bolta-ţi milostivă, Tu le asculţi pe toate deopotrivă Şi le opreşti neghina şi amarul. Dar tu rămâi deapururea senină, Căci nu-i pribeag ce ’n îaţa ta se ’nchină C’o lacrimă să nu-ţi spele altarul. Octavian Goga. www.dacoromanica.ro 384 LUCEAFĂRUL Nrul 18. 1907. Bogdan Petriceieu-Hasdeu. în acest început de toamnă domoală s’a mutat la cele eterne celebrul muncitor în ogorul literaturii ţi ştiinţii române: Bogdan Petriceicu-Hasdeu. Rămăşiţele lui pământeşti şi-au aflat acum ho-dina de veci, lângă fiica sa lulia, în acel mau-zoleu plin de misterii, pe care îndureratul părinte îl zidise »în marmură şi ’n flori, în fier şi fluturi, în luminile artei şi ’n lacrimile înduioşătoare ale iubirii şi eternei amintiri*. Spiritul, care de două decenii aproape se munciâ să des-lege tainele nepătrunse ale morţii, şi nu-şi afla mângâiere decât in iluzia, că petrece împreună cu măreţele umbre ale înaintaşilor săi, pe ţărmii râului Lethe — va fi ajuns, în sfârşit, după atâtea sbuciumări, la locul doririlor sale, unde sălăşluesc cei cu »tâmplele încinse* în gloria nemuririi: •Nobili poeţi, ce cântară tot numai ce-i vrednic de — A polo Inventatorii şi-acei ce prin şcoli luminează poporul, Ceico prin meritul lor au lăsat amintire prin veacuri» (Aeuois. VI. GU2—4) * Bogdan Petriceicu-Hasdeu a fost cel din urmă descendent al unei vestite familii basarabene — vestită prin vechimea îndepărtată a trecutului, ca şi prin variatele şi strălucitele talente ale odraslelor sale, mâna cărora a învârtit, generaţii dea-rândul, sabia, iar mai târziu condeiul — cu deopotrivă dibăcie şi ispravă. Nu mai puţin decât patru generaţii de scrii-tori^s’au succedat în această familie: Tadeu (1769—1820) care a scris în limba polonă poezii de samă; Alexandru (1811—1872) iuristul poliglot şi literatul, care visa de »antica glorie a Moldovii*; Bogdan (1836—1907) şi fiica acestuia lulia (1869—1888), care s’a stins în floarea tinereţii, în timpul de înmugurire al ta-lentului'său mult promiţător. * Dintre toţi aceştia adevărata glorie a numelui Hasdeu o întemeiază Bogdan, care se născu în Basarabia, la moşia Cristineşti în apropierea Hotinului, primi în botez numele moşului său, şi învăţă şcoală rusească, făeându-şi chiar tirociniile literare în această limbă. Sentimentele sale prea puţin rusofile şi cam revoluţionare i-ar fi pregătit, cu siguranţă, calea spre pustiurile ghe- ţoase ale Siberiei, dacă nu s’ar fi refugiat de cu vreme (1856) în Moldova. La trecerea sa în această ţară a glorioaselor amintiri strămoşeşti se desbară de numele Tadeu, luându-şi istoricul nume: Bogdan. Prin puterea de muncă, prin spiritul său extraordinar de vioiu şi feroce, prin vastitatea cunoştinţelor şi dorul de progres, care îl caracteriza, atrage în curând asupra sa atenţia lui Kogălniceanu şi Odobescu, cari nu pregetară a-i da mână de ajutor în studiile grele ce întreprindea. Ca profesor de istorie şi director la biblioteca universităţii din Iaşi, mai târziu ca director al arhivelor statului şi profesor de filologia comparată la universitatea din Bucureşti, Hasdeu avu prilej să îmbogăţească cu o serie întreagă de publicaţii valoroase, ştiinţa română, mai ales principalii doi râmi ai acesteia: istoria şi filologia. Dupăce s’a aşezat la Iaşi porni foaia săptămânală jRomaniai (1859) pe care o schimbă peste câteva luni în »Foaie de istorie română*, apoi la 1862 scoase revista »Din Moldova*, care fu iarăş curând înlocuită cu alta: »Lumina«. Spiritul său multilateral, dar cam impulsiv şi neastâmpărat, nu-i dădea răgaz să muncească cu statornicie într’o singură direcţie, ci îl îndruma spre toate domeniile ştiinţei şi poeziei în acelaş timp. Hasdeu în toate s’a încercat şi pretutindeni a izbutit. începând dela cercetările istorice făcute »în sudoarea feţii* pănă la cele mai anevoioase teorii linguistice şi pănă la prăpăstioasele sisteme metafizice, cari »toarnă şi răstoarnă gândul*; sau in domeniul poeziei dela drama Răsvan şi Vidra, ale cărei calităţi încep a fi recunoscute şi apreciate favorabil — şi pănă la satirele usturătoare, pănă la »Philippidiotismele« efemere, dar pline de venin — în toate se reoglindeşte acelaş spirit scânteietor, aceeaş putere de invenţie şi un subiectivism acerb. Cu mai multă stăruinţă a cultivat la început istoria. Cu firea sa aprinsă, el nu putea să rămână însă cercetătorul rece, molia de arhivă, redând numai cuprinsul hrisoavelor colbuite. Ci în lucrările sale istorice, pe lângă o profundă analiză, se găseşte şi o bună parte de combinaţiuni îndrăzneţe, de creaţiune proprie, pe care am pu- www.dacoromanica.ro Nrul 18, 1907. LUCEAFĂRUL 385 teâ-o numi poetică. Uneori şi pentru Hasdeu pare să fi fost istoria mai mult un fel de c a r m e n s o -lutum, cum o definise odinioară Quintilian. Paginile scrise cu puternic avânt şi stăpânite de un adevărat lirism nu sunt tocmai rare în opera lui istorică. Aşa d. e. in «Monografia lui Ioan Vodă cel Cumplit* (1865) e surprinzător §. 48, pg. 159: »Scriind aceste rânduri in singurătatea nopţii, când misteriul na-turei şi tăcerea oamenilor duc ima-ginaţiunea departe — departe: la ce-eace nu mai este sau nu este încă, uitând prezentul şi confundând într’o rază trecutul şi viitorul — mă cutremură bătaia inimei, mă arde focul capului, mă furnic prin sânge fluvii de forţă, mă electrizează o şoaptă, ce vine nu ştiu de unde, din mine sau din afară: »mare e Românul* !... etc.» Sau frumoasa exagerare poetică din introducerea (§. ll)aceleiaşcărţi, unde cearcă să ni-l prezinte pe Ioan Vodă cel Cumplit într’o aureolă mai presus de fire: Germania, în Italia Bogdan Petriceicu-Hasdeu. »în Spania în Anglia, în în Şvedia, în Danemarca, în Polonia, în Rusia, în Turcia ... vedem scep-trurile mânuite de popi, de copii, de zero, de nebuni, de beţivi sau de muieri. Tocmai atunci într’o ţerişoară română apare un principe, pe care numai cea mai neagră trădare îl putu opri de a nu da o altă faţă Europei, fundând pe tronul Bisanţei un nou imperiu latin...* Dar acest entuziasm al unei opere din tine- reţe se moderează treptat cu vârsta ce înaintează, rămânând insă pentru viaţa întreagă îndemnul puternic şi pentru aşa numita muncă subterană a istoriei (Niebuhr: »Arbeit unter der Erde«.) în Arhiva istorică a Ro,mfiii iei (1865—67) aduse preţioase contribuţiuni la istoria României, al cărei început sistematic avea să-l facă la 1873 prin vestita sa lucrare de sinteză: »ls-t o r i a critică a Românilor din ambele Dacii*, lucrare pornită cu un plan foarte vast şi într’un spirit modern, filosofic, neobişnuit in literatura noastră istorică de pe acele vremuri. Fireşte nu în chestiunile de amănunt, cari au provocat inepţiile de criticaştrii ale (Hui Gh. Pa nu şi îndelungatele po-lemii pătimaşe, ce s’au urmat ani întregi în revista de istorie maghiară: Szâzadok — trebue căutată valoarea acestei opere, ci în concepţiunea istorico-iilosofică, în erudiţia uimitoare a autorului şi în argumentaţia logică ingenioasă Dintre istoricii noştri puţini s’au încumătat a se avânta la înălţimea metodei istorice comparative, 'luată de Hasdeu ca bază la construirea acestei opere. Mai ales capitolul, in care tratează despre «Acţiunea naturii asupra omului*, despre legătura strânsă dintre pământ şi popor, arată, cu câtă măestrie, cu ce dialectică biruitoare clatină teoriile altora, înlocuindu-le cu raţionamentele sale, pe care cearcă a le stabili chiar prin formule matematice. înt r’un loc (pag. 181) faţă de teoria influenţei 1 www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nral 18. 1907. Î18C climaterice a lai Montesquieu face următoarea obiecţiune: «Ilustrul Montesquieu explică toate prin climă şi iarăş prin climă... Intr’un loc el zice: «Popoarele insulare sunt mai liberale decât popoarele continentale. Insulele sunt în general mici, încât o parte a poporului nu poate fi întrebuinţată atât de bine la asuprirea celeilalte*. Montesquieu observă el singur în notă, că Japonia e foarte despotică, dar pentruca este o insulă mare, iar nu mică! Ce ar fi zis însă cu câţiva ani mai în urmă despre Statele-Unite ale Americei, atât de liberale, deşi foarte spaţioase, şi cari nu sunt nici măcar o insulă ca Japonia? De ce tace despre Elveţia? Generalizări pripite de această categorie, deochind adevărul teoretic prin eroarea aplicaţiunilor, n’au putut să nu provoace din partea cercetătoarei semiştiinţe alte generalizări tot atât de pripite şi nu mai puţin eronate in sens diametral contrar*. Asemenea generalizări, fiind aproape inevitabile oricărei opere de sinteză istorică, e natural, că nici Hasdeu nu s’a putut feri de lunecuşul lor ispititor. Reţinut ulterior prin studii şi cercetări mai mult de natură filologică dela continuarea Istoriei critice, el totuş n’a încetat a cugeta îndelung asupra problemei de căpetie a istoriei Român i 1 o r, pe care la 1892 credea, că a izbutit a 0 lămuri definitiv prin studiul Strat şi Substrat, despre care spune, că e «ultimul său cuvânt asupra unor măreţe nedumeriri, cari 1 - au zbuciumat pr este un pătrar d e s e-col...* Teoria lui Hasdeu, construită aşa de admirabil, e cunoscută. Tot aşa cunoscut este şi punctul ei vulnerabil, călcâiul lui Acliille: acel loc însemnat din scriitorul veacului VI. Jor-danes, unde e vorba de S1 a v i n o R u m u nense şi care, dacă n’ar lipsi din cele mai multe ediţii critice, ar fi rămas cel mai puternic şi autentic argument al continuităţii (»d as glănzendste Zeugnis fur die A u tocii to n theorie*, cum scrie Jagic)! ♦ Studiile istorice trebuiau sprijinite pe temeinice cunoştinţe linguistice, mai ales fiindcă acolo, unde glasul cronicarilor şi al hrisoavelor se pierde, ne mai putând da nici o desluşire sigură, limba este cel mai preţios document, care poate deschide cărări nouă de cercetare şi dobândire a adevărului. De aceea la Hasdeu chiar din tinereţe se desvoltă paralel interesul pentru istorie şi pentru filologie deopotrivă, pănă când în epoca a 2-a activităţii lui, cel din urmă deveni tot mai puternic, în paguba celui dintâi. Din punct de vedere filologic sunt de mare însemnătate întâi revista Columna lui Trai an (pe care o porni la 1870, dupăce sistase ziarul politic Trai an, care purtă devisa: «Naţionalism în democraţie şi democraţie în naţionalism*) apoi volumele întitulate, «Cuvinte din bătrâni* (1878—79) in cari studiază limba vorbită de Români intre anii 1550—1600 şi cărţile poporane din acelaş secol. Despre munca uriaşă şi priceperea depusă in aceste monumentale opere s’a rostit vestitul romanist Hugo Sch uch a rd foarte elogios prin următoarele cuvinte: «Hasdeu’s Scharfsinn und Gelehrsamkeit treten liier in glănzendster Weise hervor*. Când Regele Carol «îndemnat prin dragostea, ce are pentru frumoasa şi bogata limbă r o m â n ea s că* oferi la 1884 Academiei Române suma anuală de 6000 lei pentru elaborarea unui «Mag num Etymologicum Romaniae* care să ia sub paza sa «limba veche, pe care poporul o înţelege şi o iubeşte* ; singurul bărbat de ştiinţă chemat şi ales, ca să ducă la îndeplinire această dorinţă regală şi naţională, nu putea să fie altul, decât — Hasdeu. Şi el primi această frumoasă, dar imensă sarcină, având de gând să facă din această măreaţă operă o adevărată oglindă a întreg traiului nostru din trecut şi prezent sub toate raporturile, aşa cum ni-1 înfăţişează istoria şi circulaţiunea cuvintelor poporale româneşti, cu toată comoara de bogăţie a minţii şi sufletului, care grăieşte prin ele. A muncit 14 ani, dar croind un plan cu mult prea vast şi nemărginit, în proporţie cu lungimea măsurată a unei vieţi de om, n’a izbutit să ne deie decât cele dintâi 2 litere ale alfabetului (A şi B) prelucrate în 4 volume. Câte ar fi mai trebuit ca să putem avea în întregime o atât de grandioasă şi elocventă icoană a vieţii româneşti, un adevărat «nosce te ipsum* al neamului nostru?! La 1888 prin pierderea unicei sale odrasle, Iulia, l-a ajuns o mare nenorocire zguduitoare. Se pare că îl chinuia grozav povara gândului: »u 11 i m u s tuorum mori a r i s« ! (care la Romani era un blăstem). Prin muncă şi mai înteţită a căutat să uşureze această povară; cu www.dacQFomanica.ro Nrul 18, 1907. LUCEAFĂRUL 387 o seamă de scriitori talentaţi grupaţi în jurul său, a redactat în curs de 8 ani, pănă la 1895 «Revista Nouă* şi s’a cufundat apoi tot mai adânc în acele teorii vaporoase (»Sic cogito*) despre cari credea, că îi pot deschide tainele vieţii veşnice, făcându-i cu putinţă a petrece mai mult printre cei mutaţi pe alte tărâmuri, decât în societatea celor vii. Aşa a rămas în cei din urmă ani ai bătrâneţelor. ostenite, — dupăce la 1902 îşi pierduse şi soţia, o ardeleană, — părăsit şi aproape uitat de toţi. Numărul studiilor, cărţilor şi revistelor publicate de dânsul, e mare afară din seamă. Aci abia am putut stărui asupra câtorva din cărţile cele mai însemnate ale lui Hasdeu, care scrie într’un loc («Sarcasm şi Ideal* pg. 209): «Cărţile cele mai bune nu sunt tocmai acelea, cari ne învaţă, ci acelea, cari ne fac a cugeta peste cele cuprinse în ele*. Şi — cărţile, de cari s’a făcut aici amintire, toate aparţin categoriei din urmă .. . 1. L. ISPITA. Eram de cincisprezece ani. Petreceam cu rude şi cunoscuţi la o vie a noastră, la Uricani. Eră o vie întinsă care se încovoia pe mai multe vâlcele. Prin desişul viţei şi printre ciorchinele grele de mărgăritare se deschideau cărări neîntrerupte. In toate părţile se înălţau nuci uriaşi şi meri rotaţi, prin cari, în soarele auriu de Septemvrie, se alungau toată ziua granguri şi mierle, îngânându-se. Eram un copil, nu pricepeam nimic pe atuncea. Culegătorii începuseră a lucra; seara se aprindeau focuri in jurul cramei, cântau lăutari, se frigeau pui în ţigle; şi într’un rând o rudă depărtată a noastră, — cucoana Uina, care avea un bărbat lung, slab şi bolnăvicios rămas în Iaşi, se apropie de mine şi-mi zise încet! — Mitrule, mă doare puţin capul... Eşti mata aşa de bun să mă întovărăşeşti ? ... M’aşi plimbă o leacă ... — Cum nu, cucoană Ilină ? ... zic. Cu plăcere. De departe se aud mai frumos lăutarii, şi noaptea-i foarte senină... Câteodată îi ziceam »verişoară«, câteodată-i ziceam «cucoană llină*. îmi eră o leacă de mătuşă, dar s’ar fi supărat dacă aşi fi imbătrânit-o cu cuvântul acesta. Zicea c’o doare capul, dar mă privea zimbind. In lucirile focurilor par’că îi jucau ochii. Glasul ei avea înmlădieri moi ca şi trupu-i subţirel; vorbea moale, par’că mângăiâj totdeauna. Acuma se apropie de mine cercetându-mă: mă stânjineâ căutătura ei dreaptă. Vorbi moale: — In ia-seară, nu prea am gust de petrecere .. Şi pornirăm alături, încet, coborând lin văl- cica. Trecurăm prin umbra de cărbune a unui nuc, şi cucoana Ilina domol îşi trecu braţul ei printr’al meu, apoi simţii o strângere uşoară. — Drept să-ţi spun, Mitrule, mie mi-i cam frică... Eu am început să râd: — De ce să-ţi fie frică? N’ai nici o grijă... Cântecul lăutarilor adia pe vale: două viori şi o cobză. Venea lin, prin frunzişuri ca din depărtare. Cerul erâ spuzit de stele, copacii stăteau neclintiţi şi merele părguite miroseau dulce. — Femeile-s cam fricoase, răspunse cu un râs uşor cucoana Ilina. Nu-i vorbă că şi bărbatu-meu se teme şi de umbra lui. El n’ar veni pe aici, să-l tai... Eu răspunsei c’o înfiorare de mândrie, căci eram tânăr şi nevinovat: — Ba eu de nimica nu m’aşi teme. Nu pot înţelege cum poate să-i fie cuiva frică ... Cucoana Ilina se alătură de mine şi mi se păru că-şi ridică ochii cu admiraţie spre fruntea şi spre pletele mele. O vreme tăcurăm. Apoi cucoana Ilina mă întrebă: — Azi ai fost la vânat? — Am fost. Am găsit pe deal nişte prepeliţi... — Eu nu înţeleg cum nu ţi-i milă... Dintre toţi câţi sunt aicea numai tu eşti vânător... Eu cred că trebue să fie la mijloc ceva... Nu cumva ai vre-o dragoste prin sat, pedevaie?... Trebue să ai... Te cunosc după ochi... www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Ntul 3&, 1907. 988 Port din Corbu (comit. Ciuc). Eu îmi simţii tot sângele năvălit în obraji|: — Nu-i adevărat! Şi mi se înferbântară şi ochii. Cucoana llina prinse a râde: — De ce te superi ? Eu glumesc ... Aşa-i că te-ai supărat? Spune drept, uită-te la mine... — Nu m’am supărat... Şi par’că-mi era ruşine să mă uit la cucoana llina. Ea râdea încet şi-mi strângea braţul. în urmă, la cramă lăutarii conteniseră, — şi deodată se ridică un glas prin noapte. Eră glasul mamei: — Mitrule! Mitrule! nude eşti? llină! Veniţi la masă!... Tovarăşa mea se opri scurt. Ne întoarserăm in loc, şi pornirăm iute înapoi. Subt umbra nucului cucoana llina mă apucă de braţ şi mă opri la pas. Şi din strângerea aceea înţelesei par’că, întâia oară în viaţă, că trebue să mă prefac, şi veneam acum încet, intrarăm în lumina focurilor şi ne apropiarăm de masă. — M’am plimbat puţin, dragă Eugenie .. . Vechea mea migrenă: zise cucoana llina cătră mama. Mama dădu din cap în semn de înţelegero apoi ochii ei mari, negri, căzură par’că grei asupra mea. Cunoşteam privirea aceasta: mama eră nemulţămită. — Aţi fost departe? zise ea cătră mine. Cucoana llina răspunse zim-bind: — Nu. Ne plimbam ici, po aleie... Şi eu simţii în sufletul meu o revoltă împotriva supărării mamei şi a întrebării ei. Ce? eram copil? Nu mai eram copil, ca să-mi cer voe dela dânsa pentru orice lucru de nimic. Ce? trebuia s’o înştiinţez că mă duc să mă plimb puţin cu cucoana llina ? Doar acum sunt om în toată firea. Mâne-poimânejsfârşesc liceul! Simţeam în mine o pornire de mândrie; mă simţeam şi ruşinat, şi strecurai o privire spre tovarăşa mea. Dar ea nu se uită la mine. Ea vorbea veselă, cu glasu-i mângăios, şi se mişcă gingaş, ca să-şi facă loc la masă. . # După ce mâncările se petrecură şi lăutarii îşi sfârşiră cântecele, îşi făcu loc, lângă jarul care clipea roşu prin întunerec, moş-Liţă, vierul. Eră un om mărunt, cu nasul roşu, cu părul alb şi cu mustaţa căruntă. Apucase vechi vremuri şi Familia învăţătorului dm Corbu (comit. Ciuc). ' www.dacQFomanica.ro Nral 18. 1007. LUCEAFĂRUL HI itiă multe istorii din trecut. Tot printre boeri îşi făcuse vacul, şi din sălăşlui rea aceasta îndelungată, se alesese el şi cu ştiinţa unui cântec străin: M a r s i 1 i e z a. Dar eră o mar-silieză a lui deosebită, pe care o cântă pe nas ca un fel de doină trăgănată: Lo zofa (li la patrelu ... Indi ghidi tanivelu ... După ce o mormăia cu ochii la foc, se întorcea cătră cei ce-1 ascultau: — Cântecul ista îl cântă Franţujii când se întartă ... Acum în noaptea aceea porni iar moş-Liţă a istorisi ceva de pe vremea lui Mihalache Port din comuna Corbu. Sturza... — Şi pe vremea ceia eram eu vierj... dar atun-cea se chiamă că eram tânăr ... Şi se tâmplă un mare năcaz la Eş. Trăia acolo (m boier bogat, unu’ Cuciuc. S’aveâ doi feciori. Dar boemi se chiamă că era bătrân tare ... Eram şi văduvoiu. Şi se însoară la bătrâneţă c’o duducă tânără şi frumoasă, s’o sorbi într’nn pahar de apă... Acum, după ce se însoară el, trece un an, şi nu ştiu cum s’a făcut că cucoana lui cea tânără se dă în dragoste cu feciorul cel mai mare ... Aista, se chiamă, e păcat mare... Nu le-ajută Dumnezeu. Simte bătrânul şi începe a pândi... Dar şi cucoana l-a simţit pe bătrân, şi nu trec două zile la mijloc de când se pândeau ei aşa, şi iaca moare boierul... A murit aşa, în scurt... II plâng feciorii, îl plânge cucoana cea tânără, şi pe urmă îl îngroapă. A fost la prohodul cela lume de pe lume. Cioeoiu mare, ce socoţi ? — Dar un Ţigan, unul Toader, vezeteu, simţise că feciorul cel mare trăeşte cu maştihă-sa, şi întră el la banat că boierul a murit otrăvit. Intr’o bună zi întră în odaia lor şi spune aşa: Eu ştiu, zice, că boierul nostru a murit de otravă... Ş’odată sar ei asupra lui cu vorba, şi-i dau o pungă de parale, şi-i zic să tacă dacă ţine la viaţa lui... Tace Ţiganii’ ... Dar se chiamă că simte dela o vreme şi mezinul că nu-i lucru curat între frate-său şi cucoană. Şi cade la banat. Iar asemenea femeie ca aceea, nu ştiu dac’a mai fost pe lume. A simţit ea îndoiala bătrânului, a simţit-o acum şi pe a feciorului mezin... Şi ce să facă? Se fereşte să n’o vadă cu cel mare, — şi începe a-1 ademeni şi pe istalalt... începe a râde şi a şugui cu el, pănă ce-1 scoate din minţi ... Şiţiaca vine şi la el Ţiganul şi www.dacQFomanica.ro 390 LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1907. zice aşa: Cucoane, eu ştiu că te ţii cu duduca... Şi se sfătuesc boierii şi-i dau parale... Pe urmă trece o bucată de vreme şi Ţiganul iar se înfăţoşează ... Atuncia iar se gândeşte ce se gândeşte cucoana, şi pune la cale pe băeţi. Era straşnică muiere, ce socoţi dumneata? Şi într’un rând zice mezinul: Măi Toadere, pune caii, să mergem la vie... Eră noaptea. Pune Ţiganii caii, pornesc la vie. Şi dupăce ies din târg, şi merg o bucată bună de loc, se uită fraţii unul la altul, scot pistoalele, şi tranc! — tranc! puşcă pe vezeteu ... îl zvârl de pe capră şi-l lasă pe câmp, iar ei se_________________________________ întorc acasă. Iar despre plecarea lor nimeni n’a ştiut. Noaptea au pornit, noaptea s’au întors. Dar Ţiganul nu murise. Aude un cioban vaiete într’un târziu, spre ziuă, cum ieşise cu oile în porneală, încep a bate cânii, şi dă de om ... îşi da sufletul. Şi spune ciobanului: Iaca, m’au puşcat cu pistoalele boerii, feciorii lui Cuciuc, că iaca ei trăiesc cu maştiha lor, şi iaca, cucoana a înveninat pe bătrân ... Ş’odată, cum se află asta în târg la isprăv-nicie, pornesc dorobanţii şi ridică pe sus şi pe fraţi şi pe cucoană. Şi-i munceşte la stăpânire, pănăce spun ei cum a fost dela început pană la sfârşit. Se face, se cbiamă, judecată şi dau boerii osânda morţii... Iar cucoana cea tânără avea rude, aveau şi băeţii, se cbiamă, rude ... E mare ruşine să sue nişte boeri la spânzurătoare... Şi încep a intră boierii la Vodă, şi cucoanele la Domniţa, şi prind a suspină ş’a se rugă ... Eră mare necaz atuncia: Stiâ tot târgul Eşului... Dar Vodă Mihalache Sturza, se uită crunt şi dădea din cap: Nu se poate! zice; pentru aşa faptă nu este altă răsplată decât ştreangul ... Iar Domniţa, ca femeie ce eră, mai milostivă, a venit in genunchi la Vodă şi l-a rugat să-i ierte. Dar el dă din cap, se uită la dânsa pe sub sprâncene, şi zice aşa: Nu putem! Şi se şi ’neuie acolo, în odaia lui. Iar Domniţa plângeâ pe la uşi . .. Ş’aşa trei zile a stătut închis Vodă şi n’a vrut s’asculte. Domniţa acum se rugă numai de feciori, că zice că ei nu-s vinovaţi... Femeia, zice, a fost căpetenia răutăţilor... Şi în ziua a treia, pe sub seară, se strânge lumea unde se ridicaseră furcile ... Vine Gavril Buzatul, vine popa, vin soldaţii, şi iaca, le trece ştreangul şi-i ridică în sus... Ş’atuncea — că Vodă ştiă ceasul,— a pornit dela domnie solul cu hârtie de ertare . . . Dar când a ajuns în fuga calului, pe flăcăii lui Cuciuc îi legănă vântul ... Iar pe Cuci uceasă au dus-o la Doro-hoi, că de acolo eră. Totdrumul au purtat-o într’un car cu spini. Ş’acolo în târg, au ingropat-o pană la ţâţe în pământ, şi trei zile au ţinut-o aşa, — şi care treceâ, eră porunca dela stăpânire s’o stupească, pentru nelegiuirea ei... Ş’aşa, după trei zile, au spânzurat-o... Şi trei zile a gemut ea cu jale, se rugă de o picătură de apă şi de o fărmătură de pane, şi strigă să n’o omoare aşa, în tinereţă ... Frumoasă muiere! sfârşi încet moş Liţă, şi dădea din cap minunându-se, par’că vedeâ în-naintea lui, în fumegarea focului, pe Cuciuceasa. * După povestirea moşneagului, oaspeţii începură a vorbi. Cei mai bătrâni îşi aduceau şi ei aminte de unele împrejurări, pe cari moş-Liţă le uitase, şi prinseră a spune una, a adăogi alta, şi a sorbi păhărele de vin chilimbarju. Iar vierul Interior de casă din Pianul de sus (comit. Sibiiu). www.dacQFomanica.ro Nml 18, 1907. LUCEAFĂRUL 391 sta la foc şi fuma tacticos şi, dupîicum ştia că le place boierilor, mormăia cântecul pe care-1 zice Franţuzul când se întartă, şi scuipa din vreme in vreme la o parte, în spuză .. . — Ce zici, Mitrale? zise deodată lângă mine cucoana Ilina. Şi pe nesimţite pornirăm la vale spre intunerecul nucilor şi spre mirodeniile merelor coapte. Eu nu cutezam să mă uit îndărăt. Nu ştiam dacă mă vede mama ori nu. Apoi mă simţii îndârjit, c’o pornire de bărbăţie, care răsăriâ deodată din adâncul fiinţei mele. Neliniştit totuşi, păşiam încet, după mersul tovarăşei mele. Mi se părea că trebue numai decât să vorbesc, şi căutam in mine ceva de spus. Şi deodată mă simţii turburat, pe când cucoana Ilina mă strângea uşurel de braţ. Glasul ei dulce mă făcu să tresar: — Ce zici dumneata despre cucoana cea tânără de care a vorbit moş Liţă? — Şi-a meritat pedeapsa, zisei eu deodată, încruntând din sprâncene. — Aşa? şi-a meritat pedeapsa? răspunse râzând tovarăşa mea. Povestea-i poveste. Ce eră să facă ea, dacă-i eră drag băiatul cel mai mare? Ce putea să facă? A fost o fiinţă nenorocită, aşa zic eu. A luat-o un bătrân. Ce era pentru ea bătrânul? Ea simţea nevoie de iubire, de un suflet tânăr... Asta a fost greşala ei... Pe urmă, celelalte au venit după asta ... Dacă începuse, nu se mai putea opri ... A fost o nenorocire mare... — Cum o nenorocire? zisei eu intorcându-mă spre ea. * Cucoana Ilina râdea: — Nu te-aprinde, nu te-aprinde... Zic şi eu aşa, o nenorocire... dar poate n’am dreptate... Dacă dumneata ai şti ce însemnează lucrurile acestea, ai fi altfel, ai iertă multe... — Ştiu, înţeleg, ce? crezi că eu nu înţeleg? zisei repede, rumenindu-mă. — Aşă? va să zică ştii? Bine, — eu atât voiam să aflu ... E păcat să nu ştie cineva... Dumneata eşti om mare acuma... Ca mâne-poimâne te faci un filosof... Ce n’ai să ştii ? Am auzit că ceteşti pe Kant şi pe Schopenhauer; şi dumneata nii-ai spus ... Ai să-i ştii din scoarţă în scoarţă ... Ai să ştii şi pe alţii, toţi filosofi urâţi şi spâni... Dar dacă nu-i ştii ce-i aceea un botgros, ori o privighetoare, n’ai făcut nimica ... Şi deodată se opri. în deal, la cramă, eră tăcere deplină. Via dormea intr’o linişte desăvârşită. înaintea noastră, la câţiva paşi, un licurici» scânteia ca o luminiţă verzuie prin iarbă. Cucoana Ilina, lângă mine, tăcea, — şi eu simţeam cum mi se strecoară ceva în lungul trupului, par’că din pământ, din livada şi din via adormită purcedeâ o înfiorare caldă, care mă stră-băteâ din tălpile picioarelor pănă la ochi. Deodată avui o vedenie de fericire. Aşi ti vrut să fac o mişcare, să spun o vorbă, şi eram ameţit de ruşine. Eram tânăr, numai de cincisprezece ani, şi eram foarte nevinovat. Mihail Sadoveanu. Cronică rimată. Negreşit, e foarte Iusue într’un stil corupt, barbar S:i ’nşiri pravilile toate şi câţi sfinţi în câlindar, Scuturând ca după mâneci a scripturilor volume, — Susţinut de-un X, de-un Y, în curând îţi creezi nume. Astăzi nu se mai întreabă: ce ai vrut şi ce ai zis, In balanţă ţi se pune: cât in viaţa ta ai scris. Tu, ce cumpăneşti cu anii in metal turnata frază, Din a soarelui lumină vrând să-i împrumuţi o rază, Şi căldura ta din suflet s’o strecori în gingaş vers, Să cuprinzi în şiruri calde farmecul din univers, Toată viaţa ta muncită dup’ o tainică chimeră, Tot avântul unui creer, care cugetă şi speră, Şi durerea ’ncremenitâ s’o ’mpleteşti în jalnic cânt, Să dai dorului suspinul valului bătut de vânt, Când se turbură adâncu-ţi în zăgaz încătuşat, Să dai versului puterea uraganului turbat, — Au gânditu-te-ai vr’odată, stând în nopţiţe pustii, Pentru cine-ţi dai căldura, pentru cine vrei să scrii?... In zadar adâncu-ţi tainic limba versului o chiaină, Nu uită că orice marfă are lipsă de reclamă, Iar de vrei să ieşi în public ca un tânăr cu pretenţii, Caută de mi te pune întâi bine cu agenţii: Mănuşază-ţi necioplitul vers precum cere bontonul, Yre-unui curent la modă mârâie-i pe nas isonul, www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nrn! ÎS. 1907. 392 Şi de lipsa de cultură lumea ca să nu te ’nculpe, Schimbă vorba mintii clare în schelălăit de vulpe. Când se 'ncaeră paiatii, — suveranii peste artă. Dela mahala ’mprumută limba gata pentru ciartă, In credinţele «contrare* tu aruncă cu piciorul, Preamărind numai ideia, ce-o susţine matadorul. Ca o umbră îl urmează cu crâcnit de papagal, Uită, că în tinereţe ai avut un ideal, Şi, cum suveranu-i gata să-şi ridice ’n cer oştenii. Te trezeşti fără de veste cocoţat şi tu la genii. Şi-o ’nchinâ ’nainte-ti proştii ca la orişice momâie Craii speculanţi vor arde împrejurul tău tămâie, In imperiul sfânt al artei tu vei deveni ’mpăratul, Tinerii sfioşi, naivii vor veni sa-ţi ciară sfatul. Cu un aer de protector le vei spune tot ce crezi, Te fereşte cât să poate ca să nu-i încurajezi. Nu cumva să-ti ia ’nainte cei cari astăzi ţi să ’nchină, Din întreaga-ţi strălucire să vezi mâne o ruină. Cu dojană de măestru fă putină teorie Şi-apoi las’ de vor mai pune pana ’n viată pe hârtie. Tar ca sfatul să-şi aducă de cu vreme al său rod, Le arată cam cum vine sfântul artei calapod. Aurul curat, ideia. astăzi nu are valoare, Dacă n’are forma, glasul de monetă sunătoare. In zadar mai spuiu că alta-i calea, care-ti place {ic, Vezi magistrul îti pretinde o stupidă modestie. Poate îti aduci aminte c’acel meşter fără samă. Când văzu că peste noapte zidul sfânt i se dărâmă, Şi-or ce ridicau cu trudă pricepuţii lucrători Din măiastră lor zidire un morman gfisian în zori, Hotărî ca ’n zidul umed fără milă să îngroape Ce-a avut. mai drag pe lume şi de suflet mai aproape, Ca să isprăvească templul şi să-i meargă vestea ’n lume, Prin jertfirea fericirei să ajungă la renume. Astăzi? Ca s’ajungi o clipă candidat la nemurire, Astăzi alta ti se cere: Ră-ţi îngropi în umilire Cel mai sacru duh din tine. tot ce ti-a dat mai sfânt cerul: Să te lepezi de fiintă-ti, să-ti îngenunchi caracterul, Să arunci cu tină ’n cei buni, să loveşti în cei curaţi, Şi ca fariseul mândru pieptul la altar să-ti baţi. Pe când numele-ti atârnă pe la colturi, pe placate, N’o să afle vulgul taina şi-ale tale mari păcate. Sau purtând cu fală haina celui drept şi urgisit, Să fii sigur că strigarea-ti vr'un răsunet a găsit. Astăzi laurul cel verde nu să mai câştigă ’n luptă, II cerşesc nenorociţii, arătfindu-şi spada ruptă. Te ’nfiori? De-ai simţi duhul, ce-i stăpân între culise, Din avântul lor cel tânăr s’ar opri atâtea vise! Setea gloriei uşoare pentruce te-ar stăpâni? Dup’ o rază de lumină pentru ce te-ai târăi? Tăinuit în umbra-ti dulce, singur multămit de tine, Pentru ce te chiamă dorul şi nădejdea de mai bine? Pentruce ti-a* da căldura .adunată ’n al tău piept, Pentru recile recensiil... Oare nu-i mai înţelept, Pe când focul arde ’n vatră în duiosul tău cămin, Să-ti descoperi numai t*e pânza gândului senin, Neştiut de şarlatanii ce cu pizmă te ’nconjoară, Să-ti aduni în al tău suflet scumpa visului comoară, Ca avarul ce se ’mbată de bogatul său tezaur, Să presări pe ici pe colo din nisipul greu de aur, Şi cu prietina ta dulce visul să-ti împărtăşeşti.. . Te vor râde. Dar ce-ti pasă! Tu la ei să nu gândeşti. Pe când ei şi-or sparge capul pentru hârbul ce-au ajuns, Cupa ta cea aurită grije ai s’o fi ascuns. InăRa-vor păn’ la ceruri o poveste sunătoare ... Tu, ştiind a lor prostie, treci cu fata zimbitoare, Şi, de vrei, să râzi în tine de tot roiul de mişei — Eşti convins că tu eşti totuşi mult mai sus decât sunt ei... I. (1. Soricu. ‘ Ifigenia în Taurida de Goethe. Actul al cincilea. Scena a patra. Oreste (înarmat). Cei de mai ’nainte. O r e S t e (întors spre scenă). a Vă îndoiţi puterile! Opriţi-i Vre-o câteva clipite! Apăraţi Cărarea spre corabie surorii Şi mie. (Câtrft Ifigenia, fără să vadă pe regele.) Vino, că ne-au dat de urmă. Abia de mai putem fugi. Grăbeşte! (Zăreşte pe regele). T O a S (punând mâna pe spadă). în faţa mea, nu poartă nimeni spada, Nepedepsit, în mâni. Ifigenia. Nu pângăriţi Cu groază şi omor lăcaşul zânei. Opriţi ostaşii voştri, ascultaţi Pe preoteasa şi pe sora. www.dacQFomanica.ro Nrul 18, 1907 LUCEAFĂRUL 393 Or este. Spune-mi! Cine ne-ameninţă? Ifigenia. Cinsteşte ’ntr’însul Pe regele ce-mi fu ca un părinte! Mă iartă, frate! Inima-mi copilă A ’ncredinţat întreaga noastră soartă în mâna lui. I am spus ce aveaţi în gând, Să-mi mântui sufletul de ’nşelăciune. Oreste. Ne ’ngădue, în pace să ne ’ntoarcem? I fige nia. Răspunsul mi-1 opreşte spada ta, Oreste (vârând spada ’n teacă). Vorbeşte 1 Iată că ascult de tine. Scena a cincia. Cei de mai ’nainte Pylade. (Curând după el) Arcaş. (Amândoi cu spadele tn mâni.) Pylade. Nu zăboviţi! Ai noştri îşi adună Puterile din urmă; dar duşmanul Mereu spre malul mării îi împinge. Ce sfat al crailor găsesc aicil Aceasta-i faţa regelui cinstită! Arcaş. în linişte, cum se cuvine, o rege, Tu stai în faţa duşmanilor tăi. Curând li-i pedepsita îndrăzneala; Ei scad şi fug, corabia-i a noastră. O vorbă numai, şi e ’n flăcări. Toas. ' Du-tel Şi porunceşte să ’ncetezel(Nimeni Să nu se lupte, pănă când vorbim, (Arcaş pleacă). Oreste. Aşa-i. Te du, prietene, şi-adună Câţi vor mai fi ’n viaţă; aşteptaţi Ce-or hotărî asupra noastră zeii. (Pylade pleacă.) Scena a şasea. Ifigenia. Toas. Oreste. Ifigenia. Scăpaţi-mă de grije, pănă nu începeţi. Teamă mi-e de grea urgie, De nu vei vrea s’asculţi, o rege, glasul Dreptăţii bune, iară tu, o frate, Să-ţi potoleşti văpaia tinereţii. Toas. îmi stăpânesc, fiind cel mai bătrân, Mânia ’n piept. Răspunde mi! Ce dovezi Ai tu că eşti născut din Agamemnon Şi frate cu aceasta? Oreăte. Iată spada Cu care-a ’nvins vitejii dela Tyoia. Am zmuls-o dela ucigaşul lui Şi m'am rugat de zei să-mi hărăzească Puterea şi norocul craiului Şi să-mi găteasc’ o moarte mai frumoasă. Alege pe-un viteaz din oastea ta Şi pune-mi-1 pe cel mai bun în faţă, Ori-upde ’n lume vieţuiesc războinici, Se ’ngăduie-acest drept străinului. Toas. Străvechea noastră datină nu-1 dă Bărbatului străin. Oreste. începe deci Acum cu mine datina cea nouă! Urmând-o, un popor întreg sfinţeşte De lege fapta mare a regelui, îngăduie-mi, nu numai pentru noi, Ci pentru toţi străinii să mă lupt. De cad, să fie osândiţi ca mine. Dar dacă îmi va ajuta norocul Să ’nving, atunci să nil mai calce nimeni Pe-aceste ţermuri, fără să ’ntâlnească îndată dragostea deaproapelui, Şi mângâiat să plece ori şi cine! Toas. Nu pari a fi nevrednic de strămoşii Cu cari mi te mândreşti, o tinere. E mare numărul vitejilor Ce mă ’nsoţesc; dar, şi în anii mei, www.dacQFomanica.ro 304 LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1907. Mă mai măsor cu duşmanul şi-s gata Să ’ncerc norocul armelor cu tine. I figenia. O nu, nu-i trebuinţă de dovada Aceasta crunt’, ascundeţi spadele! Gândiţi la mine şi la soarta mea. Pe un bărbat îl veşniceşte lupta: Şi de-ar cădea, cântărea i preamăreşte, Dar lacrimile, nesfârşitele, Ale femeii părăsite, nimeni Nu le mai ştie, cântăreţul tace De nopţi şi zile petrecute 'n plâns, Când vre-un suflet singur se ’nfioară Să-şi cheme înzadar prietenul Pierit cu zile şi, tânjind, se pierde. Şi eu am fost muncită de o grije, Să nu mă zmulgă vr’un amăgitor Din locul de-adăpost şi să mă ducă în grea robie. Deci i-am ispitit, I-am întrebat şi le am cerut dovezi, Siacum mi e inima încredinţată. Priveşte aici, la mâna i dreaptă, semnul Ca de trei stele ce s’a arătat în ziua chiar când s’a născut şi care, Ne tălmăcea preotul, prevestea Că ea vţL săvârşi o faptă cruntă. Apoi mă ’ncrecfinţează rana asta Ce i taie-aici sprânceana. Ca copil, Electra, fără grije şi grăbită, Cum e din fire, l-a scăpat din braţe, Şi el căzu pe un triped — e el! Să-ţi mai aduc dovezi şi mărturie Asemănarea dintre el şi tata Şi-a inimei ne ’nşelătoare voce, i Toas. Şi de-ai împrăştia ori ce ’ndoială Şi eu mi-aş stăpâni mânia ’n piept: Tot armele ar trebui ’ntre noi Să hotărască; chip de pace nu văd. Ei au venit, chiar tu mărturiseşti, Ca să mi răpească icoana sfânt’ a zânei. Cum aş putea să-i las nepedepsiţi f Ades, Eţinul lacom pune ochii Pe sculeţe popoarelor barbare, Pe lâna de aur, cai şi mândre fete; Dar nu fntotdeauna au ajuns Cu prada norocoşi acasă iarăşi. Oreste. Icoana nu ne învrăjbeasc’, o rege! Acum vedem greşala ce un zeu Ne a aşternut pe faţă ca un văl, Când ne-a ’ndrumat ca să venim aici. Eu l-am rugat de sfat şi să mă scape De goana Furiilor; el grăi. Când vei aduce iar acasă sora De pe-a Tauridei ţermuri unde ’n templu Petrece fără voie, eşti scăpat. Noi tălmăceam că-i sora lui Apolo; El tea ’nţeles pe tine! Legământul E desfăcut şi iarăşi eşti a noastră, Tu, suflet sfânt. Atins de mâna ta, M’am vindecat; la pieptul tău mă prinse, Ce i de pe urmă oară, nebunia în ghiare, zguduindu-mă grozav Pănă ’n adâncul oaselor; apoi S’ascunse ca un şarpe ’n vizuină. Mă bucur iarăşi de lumina zilei Prin tine Minunată-i voia zânei! Asemenea unei icoane sfinte, De care, din porunca unui zeu, Pe veci legată-i a cetăţii soartă, ■ Te-a dus pe tine, ocrotitoarea casei, Şi te-a ţinut aici în taină sfântă Spre fericirea noastr’ a tuturor. Când se părea că nu e chip pe lume De mântuire, iată, tu ne mântui, întoarce-ţi sufletul spre pace, Doamne! Şi n’o opri să ’ndeplineasc’ acum Sfinţirea casei părinteşti, să-mi pună Pe frunte, ea, coroana strămoşească! O, răsplăteşte binecuvântarea Ce ţi-a adus şi dă-ne-o iarăş nouă! Puterea, viclenia, toată slava Bărbaţilor, făcută-i de ruşine Prin sufletul acesta preacurat, Şi ’ncrederea frumoasă de copil într’un om vrednic îşi găseşte plata. Ifigeni a. Gândeşte la cuvântul tău şi lasă Să te înduplece aceste vorbe Din gura lui! Priveşte-ne! Tu n’ai Ades prilej de-o fapt’ aşa frumoasă. Nu poţi să n’o faci; fă-o mai curând! . Toas. Plecaţi deci! www.dacQFomanica.ro Nrul 18, 1907. LUCEAFĂRUL 395 Ifigenia. Nu aşa, o Doamne! Nu vreau Să plec fără de binecuvântare. Nu ne alungâ! Frumoasă ospeţie Să fie între noi: aşa nu suntem Pe veci înstrăinaţi. Iubit şi scump. Cum mi-a fost tata, astfel îmi eşti tu; Şi tot aşa-mi vei rămânea în suflet. Când cel din urmă din poporul tău îmi va aduce la ureche graiul Ce m’am deprins s’aud la voi, ori când Un cerşetor veni-va ’n portul vostru, îl voiu primi ca pe un zeu, eu însămi îi voiu aşterne patul, l-oi pofti Pe scaun lângă foc, şi-o să-l întreb Numai de tine şi de soarta ta, Să ţi răsplătească zeii din belşug Pentru ’ndurarea ta şi-a tale fapte! Rămâi cu bine! O, întoarce-te Şi dă-ne-un drag cuvânt de bun rămas! Mai dulce-atunci umflâ va vântul pânza, Mai line picurâ-vor lacrimile Din ochi atunci. Rămâi cu bine! ’ntinde mi, în semn de veche prietenie, dreapta. T o a s. Plecaţi cu bine! (Sfârşit.) Trad. de 1. Borcia. un Un sîârsit. > — Schiţă. — în casă la popa Gheorghe e tot mai rău. Preoteasa Anica nu mai dă pe afară; nu-i mai vede lumea ochii arşi de focul lacrimilor şi chipul galbin-galbin, ca de filimină. Numai popa Gheorghe o mai vede — o vede şi trece în altă odaie şi plânge de i se umezeşte barba şi se înmoaie foile ceaslovului, in bielşug de lacrimi. Şi au trecut luni întregi de când d-şoara Aniţa apasă perina înflorită cu mâna ei. ... 0 umbră uşoară, ca o vedenie din alte lumi, cu faţa albă ca de giolgiu, uscată, sub cununa de păr negru, încâlcit, cu ochii mari, afundaţi sub dunga frunţii, stinşi, împăinjeniţi, cu lumina slabă, pierdută, par’că în depărtări necuprinse. Stă aşa înlemnită, învăluită în hainele uşoare, mândre cum se cade unei fete de popă, croite in clipe de fericire, de visare, de nădejde a traiului de flori ce avea să vină cândva, — avea să vină... Şi nu spune o vorbă. Buzele uscate — foiţe de floare atinse de brumă — stau strânse şi nu se desfac numai pentru pă-harul cu apă răcoritoare. Se topeşte aşa pe încetul, se sfârşeşte sub ochii preotesii, — se sfârşeşte.... — Aniţă maică, Aniţă, te duci, te du-u-u-ci... şi se înăduşă; ochii i se aprind bobotaie şi cade cu capul pe perină alături de capul Aniţei . . . — nu mai poate plânge, simte cum i se desface inima în două... . — Părinte, Gheorghe, dragă, adă cartea, părinte, ceaslovu şi te roagă să ţi-se desfacă inima şi-ţi mântuieşte fata ... şi preoteasa ... Aniţa se mişcă, roteşte ochii mari şi un picur de mărgăritar se desface din colţul ochiului, do sub pleoapa de hârtie. Popa Gheorghe alături ca de piatră, cu patrafirul după cap, cu barba căruntă proptită pe ceaslov se roagă... Glasul nu i se aude, bu-zele-i sunt de lemn ;... ochii de pară, să-i treacă prin ceaslov la vale. — Te roagă, părinte, to roagă de-ţi mântuie fata şi preoteasa, părinte ... Şi Anica, preoteasa, geme ... Părintele-i de piatră. Domnişoara se stinge ... O undă lină de vânt aduce glas de foi ce tremură... O rază de lumină dela soarele ce asfinţeşte se topeşte pe ochiul ferestrii din faţăi se duce — s’a dus. O frântură din glas de clopot de vecernie ce moare... Mâne sunt Sânzienele. Maria lui Gligor Florea din vecini aruncă cununi de flori galbine, pe coperişul casei. Aruncă şi ascultă. — Măi Gligore, e rău la popa Gheorghe, e rău tare. Se stinge şi domnişoara Aniţa... www.dacQFomanica.ro 396 LUCEAFĂRUL Nrul 18. 1907. Săraca preoteasă, n’are noroc la copii. Aurel doarme de doi ani împliniţi in străini şi Aniţa se duce acum. Te omoară jelea, mă Gligore... domnişoara Aniţa se duce. Şi plânge lelea Mărie cu hohot şi Gligor Florea vecinul, trece spre şură, ştergându-şi ochii cu mâneca cămăşii... rt. Lupcanu. Tu, ce-adaugi clipei lanţul Uremilor ce nu mai sunt, — Straniu adăpost de forme Ce n’au umbră pe pământ. Cad mereu mai marii lumii Senii şi viteji pe rând; — Ci tu dai puteri gândirii Să-i deştepte ori şi când, Şi ne ’ngădui tatnic sfatul Cu-orice suflet strălucit, Cum ne ’ngădui şi pe-al celor Ce-au fost mici, dar ne-au iubit. — Foc de pae ni-i prezentul, Pân’ s’aprinde-a şi trecut, — Dar tu poţi să-i dai văpaia Flăcărilor din trecut; Şi poţi da slabului geamăt Ce abea simţit s'a stâns, Tot suspinul care doarme lntr’al vremurilor plâns. Morţii nu-şi mai au fiinţă Dorm de veci, şi totuşi ştii Să le dai o vieţuire Ne ’nţeleasă celor vii. Simte-se trăind prin gându-mi Tata, când îl chem? — ori eu. Făr’ să ştiu îi simt chemarea, Şi-i răspund fără se vreu? Amintirea. (După Sully Prudhomnie.) Când hotarul ce-i desparte E de veci nestrăbătutul Zid, - cum pot să stea de vorbă Ziua de astăzi cu trecutul? Din noi doi care-i acela Care chiamă pe celalt?... Cearcă sufletul să ’ntrebe, Dar se-opreşte ’nfricoşat... * Ci prin haosul de veacuri Cât privirile-fi pătrund, Coborî-voi, amintire, Cât de mult, cât de afund, — Iscodind ruini şi biblii, Răscolind străvechiul scrum, Doi află izvorul căii Ce-am fost mers-o păn’ acum. — lnălţându-şi lampa de-aur Viaţa-şi merge drumul ei Şi pe-acelaş drum se ’ndreaptă Fără preget paşii mei, — După ea, de-alungul unui Negru coridor, păşesc, Dară nu privesc ’nainte Ci în urma mea privesc. Din cotro vine nebuna, Şi ’ncotro şi-o fi ’ndreptând Lampa galbenă ce-şi arde Focul veşnic tremurâd? In eternu-mi drum prin haos, Luminat de ea nu sunt Decât doar în scurta cale Dintre leagăn şi mormânt. Ci ’naintea vieţei de-astăzi Alte vieţi am fost trăit, Şi ’nceput nu-mi am în lume Cum nu pot avea sfârşit. — Te ’ncordează, amintire, Şi întreabă ’n stâns trecut: — Câtor seri le ştiu lumina, Şi câţi ţărmi am străbătut? Ce-am ştiut din taina sorţi-mi Pănă nu m’am fost născut? — lntrebărei ăştia, veşnic Graiul tău rămâne mut, — Şi privirea-ţi visătoare Rătăceşte ’n zări mereu, Ne ’ncercând să cate firul Din colo decât văd eu. Cercetând zadarnic taina Sorţilor uitate 'n drum Simt cum mi se ’ncheie ’n noapte Lanţul anilor de-acum. — Şî... istoria nu-mi spune Din cotro am fost venit... Şi nicicând n’a spus pământul Unde merg cei ce-au murit... Elena Farago. i www.dacQFomanica.ro Nrul 18, 1907. LUCEAFĂRUL 397 Sentinţe. Nu-ţi răzimâ gândirea pe putredele arme Ce-şi făureşte ’n noapte şi ’n taină, gândul rău în care nu-i iubire şi nu e Dumnezeu: — Cetatea lor măreaţă, în praf o să se darme. Tu lupji, te vezi atletul de adevăr în lume, Şi crezi că din cuvântu-ţi străfulgerează legi Dar inima ji-e seacă şi nu poţi să ’nlelegi Că frământarea urei atât culege: spume! Ostaşilor minciunei. întoarce-ţi conştiinţa spre Cela ce pe cruce Şi-a pironit durerea ca să te facă bun, 5au smulge-}i toga iarăş Kaiafo, zi-i nebun. Striveşte adevărul, — el tot mai viu străluce. A! Ochiul ce se ’nvajă în besnă să privească E orb privind lumina? îl doare raza ei? — Strecoară-atunci prin gene, divinele-i scântei, Iar inima, - învat-o cu ’ncetul, să iubească! Pegas Din mila ta? — sărmane! Din mila ta crezi oare Că muza se hrăneşte c’o laudă deşartă? Crezi tu, — când are cerul senin, — măreţul soare Mai cere oglindirea în ciob d’oglindă spartă? Crezi tu frumosul Pegas când dorul îl avântă, în cale se opreşte de-o piedecă năroadă? El are pentru stele doi ochi, lumină sfântă, — Iar pentru musculiţe şi viespi, — stufoasa coadă! detractorilor şi ispititorilor sai. El are piept de stâncă duşmanii să-i răstoarne Copite de oţele să-şi scapere mănia, Din rătăciri — ideia drept pinten să-l întoarne, Iar frânele-i de aur le strânge Poezia. Zadarnic te apropii de-acest fugar sălbatec Ca să-l îmbii spre tine c’o amăgire ’n palmă Căci hrana-i, e văpaia din sorii de jaratec Iar setea, şi-o adapă sorbind din marea calmă. Friveşte-I cu ’ngrijire de vreai să-l vezi mai bine: Nu suferă, oricine să-i stea ’n apropiere j Iar dacă te loveşte, — fii fericit în tine, Că mâne sboară ’n veacuri, te lasă în tăcere. D. Nanu. Dorm afară în grădină, .Supt o streşină de şură ... Firea e de farmec plină, — Valea basmul şi-l murmură. Noaptea-i lină; Şi întinde peste mine înstelate aripioare Cu dulci visuri să m’aline Printre frunze-o caldă boare Mulcom vine ... Pe coline da ocoale — Spice aurii prin lazuri Leagănă cu braţu-i inoale, Le desmeardă lin cu glasuri Dulci, domoale. O noapte Hoinărind aşa pribeagă Preste lanuri şi pădure, Tot doineşte-o doină dragă, Pănă somnul o să fure Firea ’ntreagă. Sus pe deal, pe scărişoară, Cânt de fluer se 'nliripă... Viersul jalnic se strecoară, Geme frunza, codru ’n pripă Se ’nfioară. Luna ’n cer, bălaia fată, I)up’ a norilor peidele, Sta şi-ascultă ’ngândurată, — Scăpărând diu ochi mii stele Plâng de-odată. de vara. Iar î n cortul tufei, frântă De dor, zbuciuinare multă, O pnvighitoare cântă; Florile sfioase-ascultă Doina sfântă. Plopi cu frunza argintată Tainic freamătă în cale, Umbra lor întunecată Oglindindu-se în vale Se desfată... A tăcut privigliitoarea; Valea şoapta-şi domolise, Doarme dusă şi cicoarea Cu pleoapele închise ... Plânge zarea; Căci acum e ’n văduvire, l-a murit prin ţări străine, Soarele, iubitul mire, Nu o cine să ’nsenine Trista-i lire. Tace /.vanul dela moară; Zboară suiletu-mi la tine. — Pe aripa sa uşoară Pe furiş şi somnul vine, Mă ’mpresoară. Vasilc Albu. www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1907. 998 Expoziţia de artă din Veneţia (1907). Sala Emiliană. Printre multele tablouri, cari nu-mi plac, admir «Doctorul satului* de Discovolo. îmi aduc aminte de tabloid expus de dânsul la Milano: «Casa suspinelor*, o casă albă bătută de lună în miezul nopţii. Nimic mai simplu şi cu toate astea nu pot uită impresia ce am avut privind această lumină albă, plutind în aerul violet peste casa adormită ! Aceeaşi impresie am avut acum. Parecă figura este iluminată de o lumină internă sau de reflexul unei lămpi puse înapoi. Divizionismul, bine interpretat, dă efecte noi, neaşteptate. Graziosi e şi sculptor. Picturile lui sunt uniforme ca culoare deşi de un realism extraordinar. Miti-Zanetti iar cu peisage fantastice, Giusti un portret cu bună technică dar curios ca atitudine. Sala Lombardă (mică). Un fel de pasaj în care sunt câteva tablouri adevărate bijuterii. Toate peisagele pline de aer ale defunctului Gignous, tainice luminişuri de păduri, sau râuleţe pierzându-se prin tufişuri, câmpuri smălţate de flori, sau călugăriţe târân-du-şi plictiseala şi urâtul pe poteci şerpuite pe sub arbori seculari... Un nud de Emilio G o I a şi admirabilele monotipii ale lui Pompeo Mariani. Pe plăci de metal, pe pânză, sau pe hârtie, în acvarelă, ulei sau incisiune Mariani prinde cu aceeaşi delicateţă de contur, cu aceeaşi eterică tineţă toate tipurile femenine, fie ele în restaurant, la teatru, în studiu, pe stradă, în pădure, în btiduar, pe ploae sau pe zăpadă, pe soare sau sub lumina felinarelor! Tot cliicul parisiane-lor cu frufru-urile de mătăsuri îl etalează in câteva atingeri cu penelul, toată graţia bolnavă a unui profil sub voalul străveziu o evoaeă cu două linii! Impresionism, da, dar de o impecabilă siguranţă în desemn, în colorit, în alegerea atitudinilor l Şi totul e vechili, e spus de mii de ori dar şi în pictură ca şi în amor, aceleaşi vorbe rostite de mii de ani au un nou farmec, aceleaşi sensaţii par altele, par noi pentru fiecare suflet, acelaş cântec vibrează altfel dobândind noi armonii! Ce a rămas oare neexprimat pe pânză?... Insă fiecare «impresiuno* este şi cea intimă in- (Unnarc.) terpretată de artist. în fiecare tablou ghiceşti un sentiment, un mod propriu de a vedea şi de a înţelege natura, un fel invidual de a simţi. Şi Pompeo Mariani, Ugo Valeri, George Belloni simt modernitatea, simt viaţa actuală vibrantă agitată, nervoasă, complexă! George Belloni, pictorul sentimental şi visător, căruia M. S. Regele ii cumpărase la Milano: .Cosa bella mortal passa e non dura**) şi «Toamna*, i-a arătat din nou deplina sa admiraţie, cumpărându-i colecţia de monotipii: «marine* — «Splendori Alpestre* şi «Viaţa în port*, cari sunt adevărate splendori! In sala cea mare sunt şi nume cunoscute dar afară de Chiesa care în tabl. «Pietas« simbolic, şi «Odihna Vagabondului* arată că deşi imită oarecum pe Mentessi totuşi îşi păstrează originalitatea sa artistică, ceilalţi se mărginesc a zugrăvi apusuri şi răsărituri, colţuri de păduri, canale şi mări infinite! Şi dacă toţi ar avea retina lucidă şi simţul euloarei just ar fi delicios, dar cei mai mulţi... - Longo n i pictează numai gheţare,Le ona rdo Bazzaro deşi pictor mare se repetă cu scene din Chioggia Carcano, cap de şcoală prezintă lucrări slabe, obosite. Mă opresc mult în faţa peisagelor lui Carozzi care pune un ce mistic şi vaporos în «Văile Credinţei« — «Bambina* lui Alebardi e cu faţa arsă de o prea precoce durere. .. Sala Toscană. Şi aici sunt mulţi buni dai- şi mulţi pe cari e inutil să-i numesc. Vreau să fac cunoscute operile frumoase şi să caut a impune întru câtva numele pictorilor de valoare. Luigi Gioli cu «Bătaia grâului* şi «Târg de vite« îmi atrage imediat atenţia şi modul lui de a picta îmi place mai mult decât al fratelui seu Francesco, care e prea minuţios. G. A. Lori a prins admirabil lumina in: «Brădetul înainte şi după soare*, —Marzi Ezio, cu o «Bătrână* adormită pe scaun, m’a încântat. E perfectă din toate punctele de vedere. Raţele lui «Tommosi* sunt vii. Viner în «Marmura galbenă din munţi*-a ghicit tonul auriu, just. *) Lucru frumos, muritor, trece şi nu durează... www.dacQFomanica.ro Nrul 18, 1907. LUCEAFĂRUL 399 Sala internaţională. Arta visului. Acest nume pompos s’a dat unei săli în care au expus toţi tinerii cari fac parte din noua societate numită «Giovane Etruria*. Toţi aceşti pictori au rupt-o cu toate manierele de a picta. Ei sunt sensibilişti, simbolişti ocultişti, intimişti, puntinişti, divizionişti, impresio-nişti, mistici, sintetişti... atâtea şi atâtea nume ce s’au dat sutelor de aberaţii a celor ce, osteniţi de a crea ceva de artă sau incapabili de a se reînoi, s’au amuzat a minuna publicul profan şi indulgent! »Arte del sogno« ar fi o artă de viziune, de fantazie, de idealizare, de simbol etc. Şi când întri in sală te aştepţi să vezi ceva eteric, fantastic, ceva care să înalţe spiritul în regiuni necunoscute, să te exalte, să vezi visuri aievea dar... e greu. Ar trebui o vastă cultură, o sensibilitate extraordinară şi o extraordinară imaginaţie pentru a putea fixa pe pânză necunoscutul, nevăzutul. Aici sunt numai producţii bolnave, schimonosiri de forme şi culori, negaţiuni ale simţului estetic. Parecă «arta visului* ar fi bună numai să sperie pe copiii neascultători cu gogoriţe şi cu Joimăriţe !... Cu toate astea şi aici îmi place «Garibaldi* de PI in iu Nomellini. Compoziţiunea şi atitudinea lui eroică şi inspirată sunt înemerite. Găsesc însă că acest pictor foarte talentat reuşeşte mai bine în picturi sănătoase ca «Anime e fronde* unde petele de soare făcute de razele tremurânde prin frunziş sunt aievea. Toate celelalte ale aceluiaşi de aici sunt monotone, prolixe, subiectele variate, dar modul acelaş. «Călugării cu orbitele goale*. «Câmpul osândiţilor* şi «Curiozitate* de M a r i us de Mari a sunt foarte bune. Coloritul pare a fi antic; imaginaţia puternică şi străină. Pare a fi inspirat de poemele lui Baudelaire şi Edgar Poe. Renumitul Walter Crane expune un «Pro-meteu* prea ticluit, germanul Stuck o »Salom6« (care e acum la ordinea zilei) prea cadaverică. Zwintscher idilic, M a r u s s i g suav şi armonios în tabloul «Salcie plângătoare*. Salvino To-fa nari expune un tablou colosal, «Esenţa vieţei*. Nu prea am înţeles de ce «esenţa»! Două mâni colosale cari ar fi mânile Destinului strivesc un furnicar de oameni strânşi între spini pănă le dă sângele! . Poate că ar fi ceva dacă n’ar ti tot intio-coloare galbenă, desemnate groaznic, toate corpurile pocite! Dar e «arta del sogno* şi se vede că sunt creaturi visate! Macchiati, ilustrator la Paris, e bun în «Originea fiicei* deşi nu se prea înţelege... Dar «Cliarlotte Corday* a belgianului DeGroux? o compar cu cele vechi de Duchesne şi Aviat! Desvallieres, Denis, etc... Divagări aşternute pe biata pânză răbdătoare!! Pavilionul Belgiei. Belgienii au ţinut să fie separaţi şi au construit un pavilion pe stânga cum intri in grădină. Foarte simplu, cu liniile corecte şi sobre, de departe recunosc stilul arhitectului L6on Sneyers pe care l-am mai lăudat şi la expoziţia din Milano. înăuntru un mic »fet d’eau* strâns intre lespezi de marmură galbină (chimică) răcoreşte atriul. La intrare iar faimoasele statui «Dâbardeur* sau descărcător, şi «Sămănătorul* de C. Meuiner, opere deja celebre precum şi «Plantatorul drapelui* de simpaticul sculptor Van Bisbroeck, modelat cu multă vigoare. Comisarul general, prof. Fierens Gevaert a avut dela guvern permisiunea de a alege tablourile celebre din Pinacoteci, astfel încât această expoziţie să dea o idee de arta belgiană. în sala dela mijloc colosala pânză a lui Ciamberlani: «Să onorăm pământul*. Cam acelaş subiect ca in «Viaţa senină* expusă la Milano. Pictează în genul lui Puvis de Chavannes, dar mai plin, linia maestoasă, figurile mai cărnoase, coloritul mai pierdut. Admir mult această nouă direcţiune a artei decorative rurale, şi cred că ar fi timpul să se cultive iarăşi acest gen pe care Giotto, Ghirlandaio, Palma, Tintoretto, Tiziano, Veronese, Luca Giordano, în timpuri glorioase îl ridicase pe culmi neatinse de artă neperi toare! «Danţul* de Fabry destinat teatrului dela Mormăie din Bruxelles e energic, impetuos, de un colorit viu. Cel mai splendid peisaj este «Desgheţul la Gând* de Baertson deja vândut la Luxemburg. Pe un canal se desghiaţă apa... Nimic mai simplu! Dar ce fineţe, ce transparenţă vitroasă are apa, ce simplicitate ca tehnică! E un adevărat cap de operă! Şi mai sunt multe peisagii dela Ostende, Bruges, Lonvain, Gând. Victor Gil soul «Ora vespertină*, Del vin «Iarna*, M a rce tte «Spre zori*. Adevărate rc- www.dacoromanica.ro 400 LUCEAFĂRUL Nrul 18, 1907. velări sunt tablourile lui Evenepoel care a murit la Paris acum 5 ani. Se expune celebrul: Spaniol la Paris, Moulin rouge, Omul în roşu şi «Taverna Soleil d’or*. în fundul sălei «Lectura* de Th6o van Rysselberghe. Tehnica di-vizionistă minuţioasă, modul de a lucră numai în puncte verzi, galbine şi roşii te uimeşte văzând extraordinarele efecte de lumină şi umbră ce se dobândesc cu orice manieră dacă e executat de un artist! Poetul Verhaeren ceteşte transportat versuri; împrejurul mesei stau în diverse atitudini, ascultând cu atenţie poeţii: Maeterlinck, KOnâon Vi616 Griffin, Gh6on, Andr6 Gide toţi simbolişti şi de cari am avut norocul de a ceti versuri inedite în revista internaţională «Boesia* a poetului Marinetti, care revistă apare regulat la Milano in 4—5 limbi, astfel încât ai avantajul de a gustă fiecare poezie nescălciată de traduceri şi acela, de a vedea reunite într’a-celaş fascicol numele cele mai celebre din Europa. Tabloul Lectura a fost expus şi la «Salon* la Paris. James Ensor, un simpatic «Aprinzător de lămpi*, Knopff «Bruges* cu catedralele; gotice obscure, Op şomer în tabloul «Cumetre* se revelă fin observator, de o ironie muşcătoare, amintind oarecum pe spaniolul Zuloaga. Aquarele şi acqueforte de Rops, Rasenfosse, Delville etc. Sala franceză. Nume mari, tablouri elegante, şcoală care denotă imediat o cultură veche, mult artificiu şi multă artă. Caro 1 us Duran, celebrul maestru, a ajuns la acel «artificiu de calcul* — de l-aşi putea numi astfel — care împins mai departe, cade in superficial. Portretul in care par’că i se ceteşte pe frunte cugetarea e bun de tot dar nudul «Voluptate* prea alb, prea voit, prea «recherchfi* — J. Blanchc cu «Cherubin* atât. de graţios şi de rafinat şi cu seducătoarea «Călătoare*. Charles Cottet pictorul care a plimbat pe toţi cu dânsul prin încântătoarele peisage ale Franţei şi ale Spaniei, expune de data asta un portret sugestiv. Fantin Latour atât de recunoscut acum după moarte, şi care pe vremuri, pe când eră sărac şi picta splendori ca «Scena finală din Rheingold*, era discutat, pe care Zola l-a descris în romanul l’Oeuvre, figurează aici cu o curioasă «Eva* şi cu un portret de femee. Hoffbauer foarte pretenţios şi cu mult fast în «Triumful Condotierului* prinde bine ambientul. La Oandara subtilul portretist modern care a întrunit farmecul, perversitatea şi frivolitatea parisianei, pictorul, atât de răsfăţat la «Salon*, prinde pe o pânză toată graţia elegantă a unei femei blonde. Albert Besnard a pictat pe Exc. Sa Ambasadorul Franţei la Roma, Camille Barrere. C1 e m e n t i n a Dufan sugestivă în tabloul «In grădinele An-dalusiei*. Câtă seducţiune şi câtă perfidie în ochii languroşi ai Spaniolei! «Tânăra mamă* de Ga-ston La Touche, adorabilă. «Zi de vară* împrumutat de Luxemburg, graţie stăruinţelor directorului L6onee B6n6dite, revelă arta gingaşă a lui Lucien Simon şi «Dragonul* lui Roii reaminteşte tablourile eroice de după 1870! Raffaelli idealizează pănă la extrem şi el, pictorul «tipurilor din Faris* devine cam fad în portretul femeii blonde de aici. Şi încă mulţi ca M 6 n a r d gentil, Laurens, B i 11 o 11 e V u i I -lard, Lebong Lepere etc. Bijuteriile create cu atât gust, cu atâta fantazie, pieptenii de fildeş sculptat, salcâmul «rose* diafan, împletit pe broşi sau diademe, toată originalitatea pe care a pus-o Lalique în bijuterii pare a fi inventat-o doar pentru figuri cu trăsuri perfecte distinse şi ma-iestoase! (Va urma.) Zoe Gârbea. Cronica. „Asociaţiunea11. Frumoase prilejuri de serbători culturale sunt pentru noi adunările generale ale »Aso-eiaţiuniU şi ale «Societăţi pentru crearea unui fond de teatru romfiu«. Aceste două instituţiuni culturale în fiecare an colindă din oraş în oraş, lăsând în urma lor viaţă şi însufleţire. «Asociaţiunea» anul acesta şi-a ţinut adunarea generală în oraşul Bistriţa, în care astăzi e o foarte frumoasă cunună de cărturari români, conştii de chemarea lor. Or. O. Tripon, Dr. V. Onişor şi protopopul G. Domide sunt oameni însufleţiţi pentru cultura românească şi împreună cu ceilalţi fruntaşi ai acelui oraş desfăşură o fru- www.dacoromanica.ro N ral 18, 1907. LUCEAFĂRUL 401 moaşă muncă pentru luminarea poporului. Despărţământul Bistriţa e unul dintre cele mai harnice ale »Asociatiunii« şi dorim să se facă tot mai vrednic de stima lumii româneşti. Dela dânsul ar putea luă pildă şi cel învecinat al Năsăudului. Adunarea generală din acest an nu prezintă momente mai importante. Raportul general al comitetului e mai mult o expunere de planuri decât de fapte împlinite. Şi pană când »Asociaţiunea« va fi lipsită de mijloacele materiale necesare nici nu va putea arătă rezultate mai mari. Ceice conduc astăzi «Asociaţiunea» trebue deci să se îngrijească mai întâiu de bani, cu cari să plătească datoriile moştenite dela abilii antecesori, pe urmă să adune bani pentru a începe o activitate sistematică: a) tipărind cărţi pentru popor şi pentru cărturari; b) aranjând prelegeri sistematice pentru popor şi cărturărime; c) înzestrând Muzeul şi îngrijindu-se de pubiicatiuni privitoare la trecutul şi la cultura noastră. Dar cum să se adune banii? Mijloace sunt destule. Deocamdată s’ar putea începe o serie de conferinţe în toate centrele româneşti, sub conducerea sărbătoritului poet Octaviau Goga. Suntem siguri că aceste conferinţe, conduse cu pricepere şi stăruinţă, ar aduce pe lângă întărirea materială a visteriei «Asociaţii! nii» şi o închegare, o apropiere sufletească a pă-turei noastre cărturăreşti. Şi aceasta e de foarte mare importanţă, fiindcă o nivelare intelectuală, o omogenitate în idei, o acţiune comună întiu a ne lumină, numai spre binele înaintării noastre poate fi. Asupra raportului general ziarele noastre n’au insistat Câteva dintre ele l-au reprodus în întregime, iar în rapoartele despre cursul adunării generale s’au mărginit la stereotipul riportagiu. Foile pentru popor s’au făcut mai vrednice de laudă. Ele au publicat articole călduroase în cari se îndeamnă poporul să se împrietinească cu «Asociaţiunea». Asta e şi chemarea lor. Ziarele cotidiane insă, pe lângă obligatoriul articol de fond sentimental, ar trebui să mai aibă şi alte îndatoriri. Ne-ar fi plăcut dacă făceau o expunere critică a activităţii de un au a «Asociaţiunii», dacă arătau lipsurile, dând soluţii nouă, arătând căile pe cari are să meargă «Asociaţiunea* pentru izbândirea idealurilor sale. Tăcerea generală sau osanalele generale — ceeace e tot una — sunt plictisitoare. N'are nici un farmec să stai în faţa mulţimii, când vezi că ai înaintea ta nişte moşnegi adormiţi sau nişte feţe rumene cari îşi manifestă energia intelectuală numai prin musculatura palmelor. La adunările noastre preţul vorbei e foarte ieftin. Vorbele curg... curg în fraze avântate, încâlcite, ajutate de gesturi şi mai încurcate... auzi glasul celui ce le trece prin toate gamele oratoriei — şi nu pricepi nimic. Fonograful ar fi o nenorocire la asemenea ocaziuni. Un fel de fonografe sunt şi riporterii dela adunările noastre, deosebindu-se de cele ale lui Edison numai prin un eufemism în reproducerea celor auzite. Regretăm din toate punctele de vedere lipsa talentului critic al ziarelor noastre în faţa chestiunilor serioase. Cu toate că nu ne socotim camarazii celor cu condeiul de aur al laudelor, nu vrem să încercăm o expunere critică a raportului general al comitetului central cătră adunarea generală, fiindcă unei asemenea încercări, s’ar putea da o interpretare falşă şi fiindcă ui-e milă de reputaţia fătului nostru propriu. II lăsăm să facă cuceriri, dacă poate. Să căutăm însă faptele mai de seamă dela întrunirea din Bistriţa, dacă ele nu ni se impun dela sine. Momentul cel mai însemnat al adunării generale a fost discursul de deschidere al d-lui Andreiu Bârseanu. In raportul general din anul trecut rostul «ASoeiaţiunii» se reducea la rolul unilateral de a răspândi cultura intre poporul dela sate. Anul acesta s’a completat programul acestei insţituţiuni, spunfindu-se: «Asociaţiunea e datoare să îmbrăţişeze viaţa culturală a poporului românesc in totalitatea ei, să se intereseze şi de înaiutarea culturală a cărturărimii. E ştiut că progresul cultural al unui popor nu se poate săvârşi numai prin popularizarea cunoştinţelor. Aceasta e numai un mijloc pentru a înlesni evoluţia poporului întreg, ridicând nivoul cultural al masselor». Dl A. Bârseanu în discursul său, ascultat cu o adevărată pietate, lărgeşte acest program, zicând: «viaţa poporului nostru, ca a orişicărui organism, nu se poate desfăşură izolat, ci stă în strânsă legătură cu mersul omenimii întregi şi este adânc influinţată de curentele, ce stăpânesc lumea împrejmuitoare». «Poporul nostru nu poate urmii alt drum, decât cel străbătut de popoarele, cari au avut norocul a ajunge mai departe pe calea nesfârşită a progresului. El trebue să încerce a se apropia de aceste în toate privinţele: pe terenul intelectual, moral şi material, şi anume trebue să-şi iuţească cu atât mai mult paşii şi să-şi pună In probă puterile, de cari dispune, cu cât împrejurările nefavorabile ale trecutului l-au reţinut mai înapoi». Acesta e un program, pe care nu ştim dacă noi, cei cu «porunca vremurilor de astăzi», visători după planuri măreţe vom avea puterea intelectuală şi morală de a-1 apropia măcar de realizare, dacă vom avea stăruinţa omului conştient de a încercă măcar ducerea lui la îndeplinire. Der Worte sind geuug gewechselt Lasst micii auch endlich Taten sehn! (Fana t.) Conferinţele, cari ar trebui să fie forţa adunărilor generale, n’au prea avut noroc. Una a fost strâmtorată într'o sală în care abia încăpeau 150 de oameni şi a fost acompaniată de probele generale ale muzicei militare şi ale solistelor dela concert. Una a fost jertfită pe altarul promtitudinei chelnerilor dela banchet, iar celelalte două s’au pierdut in zgomotul uşilor şi a paşilor publicului care întru şi eşiă — ca la comedie. Protestul conferenţiarilor şi energia aranjorilor n’au putut linişti publicul. Păcat de conferinţe I La teatru s'a adunat lume, cum desigur n’a mai avut trupa d-lui Z. Bârsan. A plăcut poezia «Clăcaşii» de O. Goga, interpretată cu mult taleut de directorul trupei. Piesa «Instinctul» a fost nepotrivită pentru galeriile de ţăraui şi pentru d-şoarele nevinovate. Deşi splendid jucată, a naufragiat în valurile râsului sănătos de pe galerii. Comedia dela sfârşit a fost unanim înţeleasă şi bine primită. Concertul cu program extraordinar de bogat — spre marea părere de rău a dansatoarelor — a plăcut şi a fost www.dacQFomanica.ro 402 LUCEAFARUL Nrul 18, 1907. tot aşa de bine cercetat ca şi teatrul. Bineînţeles doinele româneşti cântate de d-şoarele Virginia Gali, Valeria Papp şi de frumuşelul cor al reuniunii de cântări din Bistriţa au stârcit aplausele cele mai puternice. O surprindere a fost «Imnul regal* din România, executat de orchestra militară. Intr’o sală mică «Reuniunea femeilor din Hunedoara» a aranjat şi o expoziţie de cusături şi ţesături, eşite din atelierul din Orăştie. Minunatele produse ale acestui atelier de sub conducerea d-şoarei Barcianu au fost admirate de pubiic şi de ţărancele din împrejurimile apropiate, cu portul corcit de iutluinţa săsească. La serbările poporale s’a jucat «Căluşerul» şi «Bătuta» de doisprezece llăcâi zidari. Apoi «Someşana» şi «Romana». S'au împărţit mai multe sute de broşuri din «Biblioteca poporală a Asociaţiunii» şi numere din «Ţara noastră». Se zice că o nouă ordonanţă ministeriala opreşte şi aceşt mijloc de a răspândi cartea între popor şi că comitetul din Bistriţa va ti pedepsit pentru transgresiune. După adunare oaspeţii s’au împrăştiat care încătrău, iar un grup de tineri a pelerinat la Hordău, locul de naştere al poetului Coşbuc. Şi-aşa, cu bune cu rele, adunarea generală din Bistriţa a fost totuşi una dintre cele mai frumoase serbări naţionale. * Adevăr. Cronica noastră «Frăţie» din nr. IC a întim-pinat aprobări generale. Oameni cu greutate în viaţa noastră publică au găsit de cuviinţă să ne felicite pentru ideile juste spuse cu sinceritate şi chiar cu oarecare părere de râu. Cu părere de rău, fiindcă nouă ui-ar plăcea, dacă personalitatea dini lorga ar râmâueâ curată, dacă nu s’ar pulveriza iu frământările mărunte şi trecătoare ale oamenilor cari nu ştiu niciodată ce vreau. Şi dacă toţi prietinii sinceri şi adevăraţi ai dlui lorga ar avea curajul datoriei ca să-l smulgă la vreme din puhoiul torentului de patimi istovitoare, ar face cel mai sfânt serviciu ştiinţii şi lumii româneşti. A opri pe dl lorga să cutreere ca un meteor prin toate ţinuturile locuite de Români, ameste-câudu-se în zavera vieţii noroioase, e o datorie a tuturor celorco stimează şi admiră forţa de muncă a dsale. Noi ne-am împlinit această datorie, călcând peste sentimentele noastre de recunoştinţă şi riscând chiar şi supărarea dlui lorga Dovada acestei supărări e «tăcerea meşteşugită» a dlui lorga şi articolul despre adunarea Asociaţiunii în Bistriţa, pe care îl încheie: «Petrecere bună, fraţilor, şi vă rog nu vă gândiţi la mine, al vostru vechiu prietin, pe care l-aţi scos la pensie pe dreptate». La «pensie pe dreptate», în viaţa publică, nu te pot scoate decât propriile greşeli. Nimeni altul! Şi am vrea să fim profeţi mincinoşi, când ne-aşteptăm ca azi-mâue, dl lorga, urmând acelaş drum, să-şi ia adio, rând pe rând, dela Bucovina, Basarabia, Macedonia şi — în sfârşit — dela România. Soartea meteorilor o au toţi reformatorii vieţii sociale cari se lasă robiţi de inimă, căci logica inimii e capricioasă, nestatornică; niciodată nu ştii în vederea căror rezultate îţi stoarce puterile minţii. La cronica noastră «Frăţie» a răspuns, tot cu supărare, dl I. Slavici în «Tribuna» nr. 191—1907. Ne acuză de optimism şubred, susţinând că noi voim să apărăm pe cei cari «văd răul şi tac». Ferească-ne D-zeu! Am hărţuit şi noi destule rele şi dacă am avea libertatea cuvântului am şti să scormonim şi mai multe. Dar nu vom cădea în greşala generalizărilor închipuindu-ne că la noi toate sunt rele, fiindcă asta nu este adevărat. Dovadă că şi dl Slavici s’a înspăimântat de generalizările făcute în «Neamul Românesc». «Mai e apoi în darea de seamă din «Luceafărul» şi un neadevăr» — zice dl Slavici în «Tribuna». «Niciodată eu u’am vorbit de «preoţi nemernici şi arhierei vânduţi străinilor». Drept răspuns cităm cuvânt cu cuvânt scrisele dlui Slavici din «Neamul Românesc» nr. 25/1907: «Dacă e vorba de cultura religioasă, la care eu atât de mult ţiu, mă mărginesc a-ţi face mărturisirea, că mă tem să mă duc şi să-mi duc copiii la biserică aici (in România), unde toate cele sfinte sunt luate în bătaie de joc, preoţii sunt nişte ningi nemernice, iară arhiereii au ajuns unelte ale unor oameni înstrăinaţi de legea părinţilor noştri». E limpede pe partea cui e adevărul! Ne pare rău că n’am greşit noi, fiindcă vârsta noastră supoartă mai uşor poticnirile. Să mai dăm o lămurire. Admitem în parte şi noi că «lucrurile mari nu pornesc în lumea aceasta din mintea rece, ci din inimile însufleţite», dar e tot atât de adevărat că numai cu însufleţirea nu s’a rezolvat nici o problemă de viaţă a vre-unui popor diu lume. Că vom strigă României noi ardelenii de ici, bucovinenii şi basarabenii de dincolo: «Grăbiţi rezolvarea chestiunii agrare!» «Grăbiţi rezolvarea chestiunii religioase!» desigur că nu vom ferici România. Asta e numai o paradă de vorbe, naivă şi inutilă! * Ştiri, f Sully Prudhomme. In Franţa s’a stins poetul filosof, poetul sincer al dragostei veşnice, al libertăţii şi al dreptăţii, Sully Prudhomme. Activitatea literară şi-a început-o cu o traducere din Lucretius, care pare a fi un fel de introducere a operilor sale. Intre altele a scris poemele: Dreptatea (Justice), pe care o caută în tot universul şi n’o găseşte, în cele din urmă, decât în conştiinţa omului, apoi Fericirea (Bonheur) pe care o află numai în jertfă. In scrierile sale se arată întocmai cum eră în viaţă. Nimic nu e minciună, nimic uue scris ca să placă, să seducă. Eră sincer in toate creaţiunile lui. Toată viaţa şi toată filosofia lui a fost numai dragoste. Dragoste de oameni, de toate vieţuitoarele, dragoste de artă şi dragoste de bine. * Traducătorul cărţii «Educaţia voinţii» despre care am vorbit în Nr. 16, ne anunţă că a prezintat Teatrului Naţional din Bucureşti o dramă originală, Ultimul Vlăstar, care va apărea în curând şi în editura «Minerva». * Domnul M. Montandon publică în «Bulletin .de l’Art ancien et moderne» un articol din prilejul morţii lui Gri-gorescu. Cunoscutul critic de artă apreciază în termini elogioşi talentul nemuritorului pictor român. Dl Montandon şi dl W. Ritter, alt critic de artă — care în voi. său «Etudes d’Art etranger» şi în revista «La Cronique des Arts» are ar- www.dacoromanica.ro Nrul 18, 1907. LUCEAFĂRUL 403 ticole despre Grigorescu — se ocupa de multă vreme cu publicarea unui Album Grigorescu, însoţit de un eoineutar critic. — Aşa ne spunea în anii trecuţi un prietin intim al pictorului. — De ce u’ar aduce România un asemenea prinos unuia dintre cei mai mari fii ai săi? * La adunarea cercuală a despărţământului Cluj al Asociaţiunii, ţinută iu comuna Dezmir, unul dintre cărturari, într’o discuţie, a spus un memento caracteristic: •Nu Vă arătaţi colţii !• Iar un flăcău mai scuturat, în joc, le-a strigat domnilor cari se desfătau pe ’mpivjur: Mult mă mir, Că în Dezmir Mai toţi câţi au învăţat Colţii şi i-au arătat. — In »Gazeta de Duminecă» din Şimleu cetim de aristocratismul domnilor noştri, cari cred că fac un saciificiu când se »dimit« să stea de vorbă cu poporul şi să-i dea poveţe. Şi câte nu s’ar mai putea adăuga la aceste păcate ale •inteligenţii» noastre! * P r o g r e s şi d r e p t a t e. La universitatea din Yiena a fost numită docenţă pentru filologia romanică d-ra Elisa Richter. Cu această numire, Austria răscumpăra întârzierea cu care, abia după Rusia, România, Spania, Olanda... s’a hotărît a deschide femeilor universitatea şi dă o strălucită dovadă de progres şi dreptate. Sora d-rei E. Richter a tradus în versuri metrice Pro-meteul lui Eschil. — Tot o femeie a scris o carte, un studiu cât so poate de clar şi interesant despre Leonardo da Vinci. Aceste toate, după multele succese femenine din timpurile mai apropiate nu ne pot decât bucură; şi noi înţelegem femenismul înţelept şi cumpătat, dar dorim din suflet româncelor noastre mai bine o întrecere în a fi mame cât mai bune şi mai înţelepte. Noi de aceste avem lipsă. * Pentru înfiinţarea «Institutului biblic românesc», de care am pomenit în numărul 16, dl C. Alimănăşteanu diu Bucureşti a dăruit — priu «Neamul românesc», — suma de 5000 Lei. Necesitatea acestui institut va găsi echou şi în sufletul celor dela noi? Donatorii marini moşi ar putea trimite sumele la Asociaţiune, care e cea mai chemată să tipărească şi să răspândească între ţărani Biblia. * In acest număr se sfârşeşte traducerea Ifige-niei de Goethe, făcută de dl I. Boroia. Asupra acestei însemnate opere, pe care o avem acum într'o traducere aşa do bună, vom reveni în numerile viitoare. * Atragem atenţiunea cetitorilor asupra poeziei «Cronică rimată», in care poetul I. U. Soricu satirizează moravurile literare de astăzi. Revistele literare de clică din ţară ar putea-o reproduce pentru protejaţii cu «schelălăit de vulpe». * Atragem atenţiunea Onor. noştri cetitori asupra volumelor din editura noastră de pe ult ima pagină. Sperăm că toţi binevoitorii revistei noastre vor căută să le recomande cunoscuţilor, ca ele să. se răspândească. Volumul Poexii de Octavian Goga a fost premiat de Academia Romană, iar volumele Dela Ţară de Ion Agârbiceanu şi Ramuri de Zaharie Bârsan au fost distinse cu premiul Andrciu Muvcşianu, pe care Asocia-ţiunea noastră il dă in flecare an celor mai de seamă cărţi apărute la noi. Cine comandă toate volumele, primeşte un raliat de S0°/0. Arând sprijinul publicului vom continuă editura, pe care am fost siliţi să o intrerupem. Aviz. Intrând în ultimul quartal, rugăm pe abonaţii noştri rămaşi în întârziere cu achitarea abonamentului să binevoiască a ne trimite cu întoarcerea poştei suma ce ne datorează, altfel vom fi siliţi a o încasa pe altă cale. Totodată aducem la cunoştinţa cetitorilor că cererile pentru schimbarea adresei, dacă nu cor fi însoţite de taxa de 20 fileri, nu vor fi luate în considerare. * La administraţia noastră se găseşte de vânzare Cristos de pe cupola Catedralei din Sibiiu pictat de Octavian Smighelschi, reprodus în colorile originale. încadrat în rame aurite costă . . Cor. 2.50 iar cu passe-partout în rame mai fine . „ 4.— expediat franco. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. Biblioteca Copiilor. Volum. T şi TT din „biblioteca Copiilor şi a tinerimei“ se vinde, dela 1 Septembre st. n. cu 1 cor. 10 fii. în loc de 1.60 în Ungaria iar în Romania 1.50 în loc de 2 lei. în Octombre va apare şi voi. UI. cu numeroase ilu-straţiuni şi minunate poveşti pentru copii de toate vârstele şi istorisiri pentru tinerime. Grigorescu. La administraţia revistei noastre se află de vânzare stampe după tablourile cele mai renumite ale decedatului pictor N. Grigorescu. Aceste stampe, puse în rame cu passe-partout, pot împodobi ori ce salon. Se vând: Car cu boi............................cor. —.20 Visul unui cioban..................... » -.25 O dimineaţă de vară................... ' —.20 Scobrâtul oilor....................... • —.20 şi 10 fileri porto. Cei ce comandă toate 4 stampele, le primesc franco trimiţând numai 80 fileri. www.dacQFomanica.ro ' - tn editura noastră au apărut şi se pot comanda dela administraţia noastră: T. Brediceanu: Muzica „Seratei etnografice’1, Caetul I Cor. 3.— , Lei 4.— | » II » 3. — , » 4.—^împreună Cor. 10.—, Lei 12.— » III » 5.—, » 6.— I loan Agârbieeanu: Dela Tară . . Ion Bârsanul: Primele Versuri Zaharie Bârsan: Ramuri . . . Ioan Ciocârlan : Traiul Nostru Alex. Ci ura: Icoane . . El. Farago (Fatma): Versuri . . . Oct. Goga: Poezii . . . Ed. pe hârtie olandez. A. O. Maior: Biblioteca Copiilor, Voi. I Cu o poveste inedită de Carmen Sylva. 21 ilustraţi „ „ Biblioteca Copiilor voi. II G. Murnii: Iliada, 12 cânturi traduse in liexametre, cu ilustr Ioan Slavici: Mara (roman) . . . Maxim Gorkii: Nuvele............... Ilustrate româneşti (heliogrnfii) 12 bucăţi Numărul iubilar Carol.................... Din edituri străine: Alex. Vlaluiţă: România pitorească......................... Minerva Cosma: Album (le brodării si ţesături româneşti > 7 7 Cărţile se pot comanda sau dela administraţia noastră sau dela librăriile: In România: Bucureşti: Librăria naţională, Socecu et comp., L. Alcalay, C. Sfetea, I. Vasluianu; în provincie: laşi, l’loeşti, Craiova: Socecu et comp.; Caracal: Librăria cooperativă; Brăila: Dumitru Ionescu; Calaţi: Negoescu et Maniţiu; Bârlad: N. Petroff; Botoşani: Librăria cooperativă. In Austro-Ungaria: Suceava: Şcoala română; Blaj: Librăria arcbidiecezană; Braşov: A. Mureşianu, I. Ciurcu; Sibiiu: W. Krafft, Librăria arcbidiecezană; Oraviţa: I. Ţierean; Caransebeş: Librăria diecezană; Năsăud: M. Onişor. cor. bani . 1.50 Şi 10 porto -.60 71 10 11 2. --- 11 10 11 1.50 11 10 11 1.20 n 10 11 1.50 ii 10 11 2.--- ii 10 11 3.--- ii 20 11 1.--- ii 20 11 1.--- 71 20 11 4.--- 11 20 11 2.50 ii 20 11 1.--- ii 10 11 1.60 ii 10 V 1.--- ii 10 11 3.50 ii 20 11 16.--- ii 72 11 uşgşş; •‘Av.*;*/;.*-’ Administraţia şi redacţia: Sibiiu (Nagyszeben). /?- ==- -= Mu se mai întâmplă o astfel de ocassic 600 Obiecte numai pentru ti. 1.9S. 1 superb ceasornic aurit cu lanţ, mergând cu pre-ciziune, garantat pe 2 ani; o cravată modernă de mătase pentru domni; 3 batiste fine; un încântător inel bărbătesc cu imitaţie de piatră preţioasă; o fermecătoare garnitură de podoabe pentru damă, constând dintr’un superb colier de perle orientale, foarte modern cu închizători bune, patentate; 2 elegante brăţare; o păreebe de cercei; o minunată oglindă de buzunar) pentru toaletă; 1 portmoneu de piele; o pereche butoni de manşete; 3 butoni dublu auriţi; un sublim album de cărţi poştale ilustrate; cele mai frumoase cărţi ilustrate din lume; 3 cutii de jocuri foarte distractive, pentru tineri şi bătrâni; o foarte practică carte de scrisori de dragoste pentru domni, doamne şi domni- | şoare; 20 obiecte de corespondenţă şi încă vre-o 500 obiecte utile de întrebuinţat în casă. Toate, împreună cu ceasul, care singur valorează toată suma, costă numai tl. 1.95. Se trimite cu ram-burs, sau avansându-se suma, de către casa centrală vieneză de expediţie: F. LC1ST, Krakau. In caz de nemulţumire se înapoiază banii. ■ ^ — r~~ ■■ — ■=£> Cumpăraţi numărul jubilar Carol I. Preţul 1 cor. 10 bani. Mare Surpriză. Jt ÎL Colecţiile „Luceafărul" complete. Legaturi elegantă Tn pînză. Anul 1, epuizat. Anul II, (1903)........................... 40 cor. Anul IH, (1904)........................... 30 „ Anul IY, (1905)........................... 40 „ Anul V, (1906) Ed. simplă.................16 „ Anul V, (1906) Ed. de lux..................25 „ Toate colecţiile împreună ed. simplă G. 120; ed. lux C. 130. Colecţii incomplete. Sein. II, 1903, (nrele 9—23).................3 cor. Sein. II, 1904, (nrele 11—24)................3 ,, Sem. II, 1905, (nrele 11—24)................3 „ Cumpărăm „Luceafărul". Anul 1, (1902), complect sau numerele: 2, 3, 6, 8, 9, 10. (In deosebi nrele 3 şi 9—10.) Anul II, (1903), 2, 4, 7 şi 24. Anul HI, (1904), 2 şi 5. Anul IV, (1905), 1, 2, 4, 6, 8 şi 10. Ir fl se adresa administraţiei noastre. r www:dacoromamoa:roN smnu.