Anuli UI
                                   Sibiia, 1 August st. y. 1907 wWw.daCOromamca.ro
Nr. 15
s a n a r a l.
r
Oct. C. Tăslăuana t Nicolae Ion Grigorescu.
I. U. Soricu . . I. Agârbiceana . A. Seca . . . Dr. Alex. Bogdan
A. Conţan . . G. C. Ionesco .
Dor (poezie).
Doi bătrâni.
Departe (poezie).
Limba literară şi limba poporală.
Doină (poezie).
Boierol (novelă).
1. Borcia . . . Ifigenia în Taurida de Goethe. Cronică: . . înmormântarea leii Grigo-rescu. Cum cinstesc alţii şi cum ştim noi cinsti memoria bărbaţilor mari ai neamului. Răspunderea celor ce scriu faţă de publicul cetitor. Ştiri. Bibliografie.
                 I lu st raţiuni: N. Grigorescu. Casa pictorului. O dimineaţă de vară. Car cu merinde. Cârcimă
                                                             la drum.
                            ABONAMENT:                              o             v//: iy. 
. lî'li'. ■’* ■' y          Gtustro*£Ingaria:                                              
                   î an . .                 .... 12 cor. Ed. de lux . . . 20 cor. iilii    
                   6 luni . • • • • ^ n i» i» »»                    ... 10 „               
                     Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi:  l an 7 cor.            
V.S'v:!:;:::                                                                               
ii                                       Pomânia şi în Străinătate:                        
**Vî«v*î**vî       1 an . .              . . . . 16 cor. Ed. de lux ... 25 cor.            
                   6 luni . • • • • 8 |j >) »» »»                   ... 13 „               
                     Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi:  1 an 12 Cor.  Ş|§$§i   

                    Reclamafiile sunt a se face in curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani in mărci poştale.
                          Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa:
                               Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben).
A apărut în editura revistei „Luceafărul'
A. O. Maior
Biblioteca Copiilor
                                           Voi. II
                                    numeroase ilustraţiuni.
Gel mai potrivit Har pentru —copii.
Preţul: Cor. 1.60, Cei 2.—
                                Omer
   ILIADA
                                                12 cânturi traduse în versuri
                                  de
                             George Aurnu
                                                   cu ilustraţii admirabile. —
                                                 Primul volum din Biblioteca scriitorilor Străini.
                                                    Preţul: Cor. t».—, Cei 5.—
                                                      plus porto postai 20 bani.
www.dacoromanica.ro
                 LUCEAFĂRUL
           revistA i*entru literatura şi artA. aeare de douAori ee lună
              sub îngrijirea dlor: Oclavian Goga şi Octavian C. Tăslăuanu.
Cu colaborarea dlor: I. Agârbiccanu, I. Al. Bassarabescu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia,
I. Ciocârlan, V. Cioflcc, Al. Ciura, /Auria Cun|an, Dr. I. Lupaş, Dr. G. /Auriiu, /A. Sadovcanu, C. Sandu-Aldca, /A. Simioncscu-Râmniccanu, I. U. Soricu.
                                                          ORICE REPRODUCERE OPRITĂ.
                         ; Nicolae Ion Grigorescu.
   Cel mai mare pictor al Romanilor, moşneagul uscăţiv, cu ochii cuminţi şi aprinşi, s’a stins în Cămpina, orăşelul liniştit din valea Prahovei. Departe de zgomotul lumii, acolo, în sihăstria luminoasă şi curată a aerului de munte îşi depănă el bătrăneţele spornice.
   In viaţă tot aşa de original, ca şi în artă, se mulţumea cu prietinia alor foarte puţini, câţiva artişti cari îl înţelegeau şi-l iubeau. Trăia numai pentru arta sa şi numai cu lumea pe care a înviat-o în pânzele sale.
Om, cu o fire distinsă şi inimă curată, care se putea împrietini tot aşa de mult cu formele convenţionale ale societăţii ca şi cu teoriile despre artă Eră uuul dintre aceia, cari străbat drumuri neumblate, trăiesc în deplină libertate şi lasă în urma lor culmi luminoase în viaţa popoarelor.
      Pentru noi e singurul pictor al secolului trecut, care stă alături cu talentele artistice ale literaturii. Toată pictura românească pănă la dânsul se mărgineşte la zugrăveli de biserici, sau la opere mai mărunte, cari nu s’au ridicat la înălţimi artistice neperitoare. Grigorescu e cea dintâi personalitate puternică a noastră în pictură.
El va rămânea poetul în colori al ţăranilor români şi a naturii din ţărişoara lui. In lumina geniului sau, în minunatele lui pânze, vor trăi deapururi ciobanii şi ciobăniţele noastre, carele cu boi, farmecele primăverilor
şi seninătatea verilor din Ţara Românească, *
   Grigorescu a trăit o viaţă sbuciumată şi grea. Şi-a cucerit nemurirea prin o muncă uriaşă şi prin o stăruinţă uimitoare.
   S’a născut la 15 Mai 1838, din părinţi săraci. Copilăria şi-a trăit-o in mahalaua Cărămidari din Bucureşti. Predispoziţiile pentru pictură îl făcură să intre la un meşter zugrav, la care învăţă doi ani. Pe urmă zugrăvea singur icoane şi le vindea la bâlciuri. La vârstă de 10 ani se prezintă la un concurs pentru o bursă, dar fu respins, neavând certificate şcolare. In curs de şapte ani zugrăveşte iarăşi sfinţi la mănăstirile Căldăruşani, Zamfira şi Agapia. Trei ani a lucrat la zugrăvirea acestei din urmă, împodobindu-o peste aşteptările tuturora. Aici îl cunoscu Mihail Cogălniceanu şi-i făgădui o bursă. La 1861 plecă la Paris, unde urmă şcoala mai înaltă a artei sale. Studie peisagiul la Fontainebleau şi satul
www.dacQFomanica.ro
312
LUCEAFĂRUL
Nrul 15, 1907.
Barbizon, unde erâ cuibul celor mai vestiţi peisagişti francezi. în 1868 expune la Paris pauza: «Corturi de ţigani«. La 1869 se întoarse în ţară, unde voia să fie profesor la şcoala de bele-arte, dar nici acum nu avu noroc. Mai târziu făcu călătorii prin Italia şi Grecia, îşi deschise un atelier la Paris, unde în 1887 făcu o expoziţie mai mare, despre care presa franceză vorbi cu multă admiraţie. însoţi statul major pe câmpiile Bulgariei, în războiul de independenţă, urmărind vârtejul luptei şi admirând vitejia do-
publicat în această revistă la începutul anului 1905, când i-am închinat un întreg număr. Arta lui a fost deci admirată şi de-ai noştri. Iar dacă muzeul nostru naţional din Sibiiu s’ar bucura de un sprijin material mai larg, nu ar fi greu să-şi împodobească păreţii cu câteva din pânzele lui. Acesta ar fi cel mai demn prinos de înţelegere al marelui artist.
   Operele lui Grigorescu a cucerit lumea dela noi şi din străinătate prin originalitatea lor. Pentru priinaoară răsare din sinul neamului nostru un talent, care vede şi redă
Casa pictorului.
robanţilor. După războiu se retrase la Câm-pina, unde, după o muncă îndelungată şi bogată, spre jalea nemâiigăiată a artei româneşti, va şi durmi de veci sub crucea mormântului.
                                                           *
   La noi opera artistului Grigorescu nu e necunoscută. Tablourile lui n’au pătruns în casele bogaţilor noştri; după cât ştim în întreg Ardealul se găseşte un singur tablou de el. Dar ceice au vizitat expoziţia generală din anul trecut îşi aduc aminte cu o anume cucernicie de frumoasele pânze luminoase, văzute în Palatul artelor. Unii îl cunosc din reproducerile, pe cari le-am
poezia vieţii ţăranilor în câmp, la munte şi în războiu. Subiectele şi feliul lor de prelucrare, în colori, constitue originalitatea pânzelor lui Grigorescu. El a înţeles şi văzut, ca nimeni altul, poezia şi melancolia naturii dela noi. Acea lumină care înseninează tablourile lui e lumina ţării româneşti, ca şi ceriul albastru nemărginit, curat şi adânc. Inzadar încerci să le găseşti în operile străine; ele sunt specifice pământului românesc, ca şi drumurile de ţară, scăldate într’un praf auriu, ca şi apusurile de soare, însângerate de lumina ce se pierde, ca şi câmpiile închise, şterse de lumină, sau munţii prăpăstioşi de o coloare cenuşie verde.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 15, 1907.
LUCEAFĂRUL
519
    Pe plaiuri cu flori sau pe răpi stâncoase pasc turme de oi albe, iar în zările dealurilor stă culcat sau razi mat in bâtă un cioban voinic, cu privirea pierdută, stăpâni-toare a frumseţilor ce-1 înconjoară. Pe câmpuri leliţe zvelte, cu genele lungi de-asupra ochilor melancolici, mână la păşune un cârd de viţei, sau stau aşezate pe iarbă cu gândul departe. înfăţişarea ciobanilor şi ciobăniţelor e aproape aceeaşi. Toţi uscăţivi, sulegeţi şi graţioşi, cu privirea visătoare. Poezia naturii cerea idealizarea ţăranilor.
    Pe drumurile de ţară scârţăe cară încărcate, deasupra cărora zăreşti câte un cap de ţăran măsurând zările întinse; boii se mişcă a lene, aţipiţi par’că de căldura dogoritoare a soarelui.
    Sunt însă tablouri, în cari poezia nu ascunde mizeria pentru ceice vreau s’o vadă. Boii slabi şi ţăranii subţiri o desvălesc. Pe unele pânze zăreşti atmosfera plumburie şi carul înfundat în ţărâna cleioasă, boii se opintesc încovăindu-şi spinarea ca şi stăpânul lor care îi îndeamnă, împingând cu umărul la leucă. Alt ţăran apasă din greu de coarnele plugului pănă în preajma nopţii. Aceste tablouri ale pictorului simbolizează îndărătnicia în năcazuri a visătorilor de pe
coaste. Lupta asta cu natura şi viaţa e cea mai măiastră în pânzele lui Grigorescu. Atmosfera, lumina, pământul, toate întunecate, sunt în deplină armonie cu stările sufleteşti ale ţăranilor.
   Pe aceiaşi ţărani fericiţi şi năcăjiţi i-a eternizat pictorul şi în avântul luptei de independenţă, Pictorul nu redă lupta, zu-grăviudu-ne învălmăşala de oameni, ci din vijelie alege un episod. El nu o pictează privită de departe, ci ne înfăţişează »bătâlia în bătălie«. în lupta dela Zmârdan dorobanţii în mărime naturalii umplu întreg tabloul, restul luptei se întrezăreşte numai. Iar sălbătăcia luptei, vitejia armatei se sintetizează în avântul de atac al soldatului din faţă, Feliul acesta de a zugrăvi războiul e ingenios, fără păreche şi desigur se datoreşte dragostei lui pentru acei ce poartă lupta mare în războiu ca şi în viaţă.
   Opera întreagă a măiestrului e o istorie pitorească în colori a ţăranilor din România în a doua jumătate a secolului trecut. Ei au fost daţi eternităţii de unul dintre cei mai mari artişti ai noştri, aşa dupăcum i-a văzut, înţeles şi iubit sufletul lui de poet.
   Pierderea lui Grigorescu e un doliu pentru
întreaga Eomânime.
      °                   Ocl. C. Tăslauanu.
Din afund de zare Luna sus răsare, Luna şi c’o stea Ştie jalea mea.
Soră întristată, Noapte fermecată, Lângă caldu-ţi sin, Firea doarme lin, Numai eu stau iar Stâncă la hotar.
                                                                                                                                     D O
Gândurile mele Pribegesc prin stele,
Ce păcat mă fine, Lutule, de tine?
Visul codrilor,
Dorul călător Cu ispita-i vine larăş pe la mine Ochi-mi umezeşte Sufletu-mi robeşte.
R.
Şi străbate ’n zări Peste mun^i şi fări, Draga mea, şi vine 5ă ti se închine.
Zare înnoptată, Lasă-I să străbată Peste lumea’ntreagă La icoana-mi dragă, Şi să-i ducă ’n dar Jertfă pe altar
împletit frumos Versul meu duios.
L-o primi sfioasă Cea a tot frumoasă La chip şi gândire, Că-i dar dela mire, Şi-o să înfeleagă Cât îmi e de dragă...
                                                                                                                                        I. d. Soricu.
                                                                                                                                                     1
www.dacQFomanica.ro
314
LUCEAFĂRUL
Nrul 15, 1907.
                                  Doi bătrâni.
   Căsuţa mică, zgribulită de frig par’că sub co-perişul mare de paie, nu ar şamanii să fie dintr’un at cu cele două case de peatră, ce-i stau una de-o parte, una de alta. între cele două zidiri frumoase, aproape nouă, căsuţa pare şi mai mică, şi mai umilită Curtea-i strâmtă, mai numai cât o grădiniţă de flori, şi in curte creşte iarbă măruntă şi tânără. O tot rătează un purcelaş ş’o ciupără câteva ciocuri de găină. Sub streşină, la umbră, un podmol luciu, ca o umflătură învechită, razimă păretele, din care abia mijeşte o ferestuţă cu vederi slabe, ca ochiul înpăingenit al unei bătrâne. Uşa e veche, cu brezde adânci, ca lustruite. Pe sub uşe, pe lângă pragul ros, poate întră găina in voie bună la ouat în tindă. Ba şi cocoşul. Atâta numai că el se strâmto-reşte puţin. Dar când intră şi cocoşul, din lăuntru, din căsuţa ce s’ar părea pustie, se aude numai:
   —      Hâş, hâş, cocoş, mâncaţi-ar ciorile creasta!... Hââş! Apoi un alt glas, mai gros, s’aude mai din lăuntru.
   —      Da ce-i, babo? Doar n’a fi venit iar cocoşul ?
   —   Ba venit, mâncal’ar frigarea să-l nmnânce.
   —   Apoi iar a venit pe sub uşe?
   —   Vezi bine că iar a venit pe sub uşe.
   Glasurile se opresc apoi amândouă, şi cocoşul
se zbate, se frământă sub uşe. Din mijlocul curţii cucurigă tare ca un învingător.
   —      Acum îi vine să cânte, bată-1 puterile de pintenat.
   Glasul gros nu răspunde îndată. S’aude numai o tuşă cu innecuri ca la bătrâni, de astădată în tindă, şi după un răstimp de tăcere s’aude glasul gros.
   —      Acum poate cântă, că iar a mâncat din cucuruz. Ţi-am tot spus, tu babo, să astupi c’o râză gaura aceea.
   —      Bine, omule, da atunci nu pot veni găinile la ouat.
   —   Dacă nu pot eu ce să le fac?
   —   D’apoi eu ce să le fac?
   —   Tu s’astupi gaura şi pace!
   —   Bine, omule, d’apăi găinile?
   —      Găini, negăini. Bine-i c’a mâncat iar din cucuruz?
   —    Ba nu-i bine.
   —    Dacă nu-i bine astupă gaura şi taci!
   Se vedea cum se vâră din lăuntru un şorţ negru sub uşe. S’auzeâ tusa iar mai în spre fundul căsuţii. Apoi liniştea se aşeza iar asupra căsuţii ce părea părăsită.
   Dar nu peste mult din tindă găina începea să eotcodăească.
   —    Acuma pe unde iasă găina?
   —    Treaba ta, că tu ai zis să astup gaura.
   —    Am zis, da acum găina a ouat.
   —    D’apăi!
   —      D’apăi trebue să-i dai drumul că de nu s’apucă şi ea de cucuruz.
   Uşa dela tindă se deschide, şi acum amândoi bătrânii răsar în uşe.
   —    Azi iar va fi năduf, tu babo!
   —    Văd eu bine că iar.
   —    Poate să-i roiască Iui Ion vr’un stup!
   —    Vezi bine că poate.
   încet, încet se aşază amândoi pe podmol. în faţa lor, din sus, stă casa lui Ion. înaltă, cu tencuiala nouă, cu coperiş de ţiglă.
   Bătrânul se uită mult, ca în vis la casa aceea, şi zice apoi mulţumit:
   —    Ce-i frumos îi frumos tu muiere:
   —    Vezi bine că ce-i frumos îi frumos!
   Cum stau ghemuiţi pe podmol par nişte pitici
cu căsuţa lor cu tot. El cu părul şi mustaţele de colie ninsă, cu sprâncenele înţepoşate la mijloc, cu ochii de un verde şters-şters, ea cu bărbuţa ridicată, cu gura căzută în lăuntru, cu ochii mici, cufundaţi pe ci’ncolo, — păreau îmbrăcaţi în haine de oameni mari numai ca să nu-i cunoască lumea că-s nişte copii îmbătrâniţi înainte de vreme.
   Aci pe podmol e bine că-i răcoare, da in curte soarele arde tot mai tare. Purcelul s’a vârât bine lângă gard cu nasul în buruene. Găinile, cu aripile slobozite îşi tot lasă peliţa pe ochi şi iar o ridică.
   —      Vezi, tu babo, şi eu era să fac o prostie. Era să nu-1 las pe Ionu nost să-şi zidească casă de cărămidă. Da vezi că eu mă temeam de gerul iernii. Când colo, iarna, la ei mai cald ca la noi.
   —      Ion a făcut cărămidă cumu-i legea. A ars’o în foc. Ştii ce foc şi ce jar, de par’ c’ar fi ars o casă.
www.dacQFomanica.ro
Nrnl 15, 1907.
LUCEAFĂRUL
315
   Nu mai zic un răstimp nimica ci privesc duşi la casa din naintea lor. 0 mândrie şi o mângâiere mare ieşiâpe feţele lor vecuite, când vedeau ce harnic a fost ficiorul lor Ion, care şi-a zidit o casă de piatră ca asta.
   Portiţa dela curte se deschide grabnic şi o fetiţă de vr’o şase ani strigă de-acolo, tare ca la ceva foarte depărtat:
   —     Buno-o! A zis mama să veniţi şi d-voastră să mâncaţi.
   —   Haida, tu babo să mergem dar!
   —     Nu ştiu ce să fac, că mie nu mi foame, da ţie?
   —   Nici mie, da tot mă duc.
   —   Atunci aşa pot veni şi eu.
   Şi încet-încet să sculară amândoi şi porniră spre portiţă.
   —     Doamne, tu babo, da puţin pot eu mânca acum.
   —   Las’ c’ai mâncat tu odată destul!
   —     Mâncat da! Dar tu n’ai mâncat? spunea dârz moşul şi nu mai zicea nimic.
   Afară moşul dă să plece la vale spre casa lui Petru.
   —     Nu acolo, bătrânule, hehei, nu acolo! Acuşi nu mai ştii pe ce cărări să umbli. Şi baba se opri cu mânile in şolduri gata să râdă.
   Bătrânul zise năcăjit: Da bine, n’a fost asta Mărie?
   —   Ba Mărie a fost.
   —   Mărie, copila lui Petrea nost?
   —   Ba Mărie copila lui Ionu nost.
   Moşul clătină din cap că nu crede. Atunci bunica îi zise scurt:
   —   Nu face pozne. Unde-am mâncat ieri?
   —   La Petrea nost.
   —   Bine, aşa dar azi la cine mâncăm ?
   El nu mai zise nimic ci se întoarse spre casa lui Ion.
   Amândoi erau ficiorii lui, şi cum bătrânii nu mai puteau să muncească acum, îi ţineau ei. Azi unul, mâne celalalt. I-au rugat pe bătrâni amândoi ficiorii să locuiască la ei, dar moşnegii nu s’au învoit. Cum să le rămână casa lor pustie? Şi mâţa li s'ar sălbătăci acolo. Din curte şi de-oparte şi de alta au cuprins mult ficiorii cu căsile şi acareturile lor, dar bătrânilor şi aşa nu le mai trebuia. Odată curtea ce-i acum numai cât o grădiniţă de flori eră mare, căci moşul a stat destul de bine: car, plug cu doi boi şi
două vaci. Şi bunica de-acum pe-atunci eră o nevastă sprintenă ca o şopârlă.
   Aşa s’au învoit cu tinerii că ei îi ţin cu mâncare, dar să rămână în casa lor pănă la moarte.
   Când intrau în curtea lui Ion, copiii mai mărunţi săreau grămadă în jurul lor.
   —   Bunică, câte ouă aveţi acum?
   —   Zece!
   —   Şi ieri ai zis că zece.
   —     Acum avem zece şi încă cu zece, se mestecă în vorbă moşul.
   —     Şi pănă la Paşti nu le mâncaţi, aşa-i moşule ?
   —     Nu, dragă, nu. Că noi acum ne înecăm cu ouăle, da vi le înroşim vouă. Ştiţi voi bine.
   Blidul cu lapte, larg şi afund, stă în mijlocul mesei şi vr’o şapte linguri pescuesc înlăuntru să prindă şi câte un glonţ de mămăligă. Ochii copiilor privesc ţintă la blid. Ochii moşului ş’ai bunicii se uită mai mult la copii, şi mânile ce duc lingura la gură tremură, de parc’ar face lingurile tot aşa: »na şi ţie, na şi ţie.«
   Pe bătrân îl îneacă de multe-ori tusa cu hor-căeli acolo la masă. Copiii cei mai mici rămân cu lingurile in mână şi privesc speriaţi la moşul ce stă să se înece, cei mai mărişori râd înfundat sub masă.
   0 fetiţă s’apropie de bunica şi-i şopteşte in taină:
   —   Bunico, de ce face moşul aşa de urât?
   —     Are o maşină acolo înlăuntru şi aceea cântă aşa, tu fată. Pe bunica o umflă râsul câtu-i de bătrână când bagă de samă că moşul a auzit vorbele ei.
   —     Am pe mama zmeilor, zice el şi se duce dela masă, să tuşască afară.
   Bătrâna a fost o femeie rea de gură în vremea ei, — ca toate muerile harnice. îi plăcea ş’acum să-l mai zgâdăre pe moşu. A şi rămas mai în putere ca el. Copii n’a avut numai pe aceştia doi, şi n’a avut poveri grele în viaţă. Moşul se trecuse mai tare. Când da vreme de ploaie auziâ greu ca pământul.
   Sta atunci cu baba în casă şi nu ştiau ce să se mai facă.
   —     Auzi, moşnege, că trage clopotul, zicea baba într’un târziu.
   Moşul avea cinste mare de clopot »oare împrăştie tunetele, trăznetele şi toate furtunile
www.dacQFomanica.ro
luceafărul
Nrul 15, 1907.
31 fi
scormolite de şolomonari*. Asculta cât putea mai tare. Dar nu auziâ nimic. Totuşi ca să nu s’arete babii că-i chiar aşa de surd, zice:
   —      Îmi pare şi mie c’ar suna. Par’că cel mare încă!
   —      Vezi bine cel mare. Spun c’a murit Gheorghea Melentii.
   —      Nu mai spune, tu soro! Că n’am auzit să fi fost bolnav.
   —   Ei nu. Şi eaca s’a stins.
   —      Sărac de el, şi încă avea o fată neaşezată. Noi ce să zicem, tu babo, ne-am aşezat copiii, şi cum încă! Bine. Tare bine. Pe noi ne poate luă Dumnezeu când vrea. în pace ne ducem, ca şi când n’am mai fi fost în lume de cându-i veacul. Iacă Ion de pildă. Are casă de piatră, are tot ce-i trebue. Numai noroc să-i dee D-zeu deci încolo. Şi Gheorghe tot aşa. Au ei şi copii, dar au şi din ce să-i ţie.
   Când se întâmpla să se întâlnească apoi cu Gheorghea Melentii, ori cu altul de care i-a spus baba c’a murit, moşul se mânia foc, dar nu-i spunea babii de ce-i mănios. Destul că două trei zile eră înţepoşat la obraz şi la privire când trecea pe lângă babă, şi nu i-ar fi spus o vorbă legănată pentru bunătăţile din lume.
    în zile de-acestea moşul eră între nepoţi, când la Ion când la Gheorghe, şi-i plăcea să le spună atunci poveşti cu mama pădurii şi cu vrăjitoare. Şi când da s’arete cum a fost mama pădurii totdeauna zicea astfel:
    —   Cunoaşteţi voi pe bunica?
    —   Cum să nu, moşule
    —      Ei, apoi chiar aşa a fost şi mama pădurii lei t-poleit.
    Iară când se culca horcăeâ îndată, să-i pară bătrânii că doarme fără nici o grije, că-i în duşmănie cu ea.
    Dar de se punea în cale vr’o Duminecă, vr’o sărbătoare, moşul îşi puneâ mânia de-oparte şi cerea dela bătrâna haine curate pentru praznic.
    Porneau apoi amândoi deodată la biserică cu calapăr şi busuioc în mână.
    —     Aţi plecat la sfânta biserică, ziceau drumeţii. Dumnezeu să v’ajute.
    —     Ce să facem ! Plecăm de vreme s’ajungem, că-i departe.
    —     Vi lesne Dumnilorvoastre, c’aveţi doi ficiori harnici şi de treabă.
    —     Avem, mulţam Doamne, să dee Dumnezeu şi la alţii tot aşa ca nouă.
    Şi bătrânii păşeau tăcuţi mai departe cu ochii umezi de lacrămi, oftând din când in când.
    De multeori sara nu adurmiau decât tare târziu. Mai ales in zilele ploioase când stau mai tot în casă şi mai aţipiau. în clipele acelea de aşteptare a somnului li se părea că călătoresc pe undeva foarte departe, că se întâlnesc amândoi mult înapoi pe cărările bătute ale vieţii lor, şi in clipe de acestea numai îşi ziceau ei pe nume:
    —     Doamne, tu Mărie, de mult suntem şi noi pe lume, zicea moşul încet din păcel.
    —     De mult, Tănase, zău că tare de mult, răspundea bătrâna de pe laviţă. Uite, eu de multe nici nu mai pot să-mi aduc bine aminte.
    —   Aşa şi eu, tu Mărie! Aşa şi eu.
    Apoi dup’o altă colindare lungă cu gândurile zicea bunica : Ce-ai face tu Tănase să mă găseşti dimineaţă moartă?
    —   Hm! eu ce-aş face ?
    —   Tu ce-ai face?
    —     D’apoi aş chemă pe popa şi te-aş îngropa, ce să fac.
    De aci ’ncolo nu mai zic nimic. Poate că dorm, ori poate stau aşa pe gânduri, — uşoare ca nălucile,
uşoare şi fără dureri.          , „ .
    v r                            1. ftgarbiceanu.
Ţin fruntea ’n palme răzimată Şi ochii pironiţi în carte,
Dar gândurile mele aleargă Departe, undeva, departe.
   Departe.
Căsuţa albă din poiană Duios din neguri se desface, O! de-aş putea să ştiu, acuma Sărmană maica mea ce face!
Poate priveşte tristă ’n zare Poate-i cu acu ’n mâni şi coasă Şi cine-ar şti să-mi spună mie De nu-i ud firul de mătasăi?
                                                                                                                                    I\. Seca.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 15, 1907.
LUCEAFĂRUL
:117
                     Limba literară şi limba poporală.*)
         Doamnelor şi Domnilor!
   Numai cu puţin timp în urmă, in sala aceasta, un fost elev al gimnaziului nostru, poetul 0. Goga, repetă punctul cel mai de preţ din programul cultural pentru viitor al cărturarilor de astăzi: »Să ne apropiem cu dragoste de ţărănime şi s’o învăţăm*! Putem întregi: de toate păturile poporului nostru.
   Când astfel scriitorii caută legătura trainică cu poporul, când se simte astăzi în sinul acestuia voinţa de împuternicire din propriile puteri pe toate cărările, căci noi nu trebue să ne întemeiem o cultură, ci să continuăm numai pe cea veche, tot a noastră, pentru care scop trebue să ne întoarcem câte-odată cu mulţi ani în urmă, când se observă pornirea aceasta şi în scrisul 1 i m b ei noastre, despre ce vi-s’ar putea vorbi mai potrivit pentru o sărbare şcolară decât despre limba poporului şi despre limba cărturarilor, care a fost mai întâi, tot a poporului!
   Limba celor, cari au învăţat şi ştiu carte, limba literară se stabileşte prin învoială între acei, cari scriu, şi prin deprindere între acei, cari învaţă. Cu 600 de ani în urmă vor-biau şi boerii români şi preoţii români la un fel cu ţăranii, cari se găsiau pe moşia ori în satul lor. Şi dacă s’au găsit între acei boeri şi preoţi unii, cari să se erează datori a scrie ce gândesc şi ştiu spre folosul altora şi spre ştire urmaşilor, au scris cum vorbiau, căci n’aveau de unde să înveţe, cum au mai scris alţii. Ei învăţaseră să scrie dela alte popoare, învăţând alte limbi. Cum să scrie limba lor românească au învăţat ei de ei. Urmaşii lor aveau acum de unde să înveţe şi un scris românesc şi o limbă de carte românească. Şi au scris Moldoveni moldoveneşte, Ardeleni ardeleneşte,Munteni mun-teneşte, cum ar chiui şi astăzi în joc un Bănăţean bănăţeneşte şi nu moldoveneşte, un Braşovean braşoveneşte. Căci şi noi Românii ca şi alte popoare n’am vorbit şi nu vorbim în toate ţinuturile. locuite de noi, într’un fel, avem şi noi mai multe graiuri. Asemenea n’am scris şi nici astăzi nu scriem într’un fel. E adevărat, că se
   *) Discurs rostit la serbarea sf. Sofii iu toamna anului 1906 în sala festivă a gimnaziului român din Braşov,
pot întâlni Români de ori şi unde şi ei se vor putea înţelege şi vom găsi cărţi tipărite de Români oriunde şi cetindu-le le vom înţelege, dar de câteori nu se va auzi in vorba lor şi de câteori nu vom ceti în scrisul lor cuvinte, pe cari nu le vor înţelege decât compatrioţii aceluia, care le vorbeşte ori le scrie. Un astfel de graiu obişnuit într’un anumit ţinut şi deosebit de graiul altor ţinuturi se numeşte în ştiinţă dialect.
   Aşa a avut limba poporală românească, care este limba întregului popor român, şi aşa a avut şi limba literară românească, care e limba scriitorilor români, mai multe dialecte. Căci un cuvânt odată scris e cuvânt de carte, un graiu, în care s’a scris deja, e graiu de carte, e dialect literar.
   La începutul scrierii unei limbi se poate întâmplă să se scrie numai intr’un dialect literar şi scriitorii urmaşi se invoesc şi în şcoală deprind scrisul numai in acest dialect, ori se scrie în mai multe dialecte şi apoi după multe încercări şi întreceri şi după multă vreme se va mai scrie numai în acel dialect, în care s’au scris cărţi mai de preţ, mai multe şi mai folositoare, cari in urma folosului şi frum-seţii lor să se fi putut răspândi mai mult decât cărţile scrise într’alt dialect. Forma cuvintelor din acest dialect şi felul de aşezare al lor în vorbit şi scris se primesc apoi de toţi scriitorii şi învăţătorii şi acest dialect literar întrebuinţat în scrieri de un întreg popor se numeşte limbă literară, limba literară a acelui popor. Astfel dialectul literar, din care s’a desvoltat limba noastră literară de astăzi, este dialectul muntenesc. Clasa cultă a poporului, oamenii trecuţi prin şcoală, dupăce şi-au însuşit limba literară, o vor întrebuinţa şi în vorbirea de toate zilele şi astfel limba literară devine «limbă de conversaţie*, «limbă de salon* acolo, unde lumea mai de samă işi poate da dese întâlniri în casa unuia ori altuia, unde se ceteşte şi se discută, pe când limba de conversaţie a poporului rămân acele multe dialecte, nu scrise ci numai vorbite. Dară deoarece pătura cultă a unui popor nu se fereşte şi nu-i iertat să se ferească de atingerea cu clasele neînvăţate şi fiindcă ea va ti cetind şi va fi auzind
www.dacQFomanica.ro
318
LUCEAFĂRUL
Nrul 15, 1907.
limba literară mai puţin decât în anii de şcoală, de ceas, cetesc şi scriu, studiază şi învaţă limba este uşor de înţeles, că limba literară de con- de carte din anii lor de şcoală şi din zilele versaţie şi cea de salon, poartă, cu toată unitatea noastre. Aceia însă, cari poartă cea mai grea limbii literare, ici-colo un colorit local, îndeosebi responsabilitate pentru păstrarea unei rostiri în ce priveşte rostirea cuvintelor. Fonetica limbii frumoase a sunetelor ori pentru introducerea literare este deci influinţată în aceste ramificaţii celei mai potrivite exprimări sunt actorii, nu ale ei de fonetica dialectului poporal din ţinutul actorii noştri diletanţi, — cu toate că in unele respectiv (ca şi în lexiconul limbei). Aceste sunt centre culturale ale noastre şi acestor diletanţi numai influinţe întâmplătoare, căci in câte un le suntem mulţumitori că-şi împlinesc şi în pri-
N. Grigorescu.                                                                              O dimineaţă de vară.
oraş şi în câte un salon limba de conversaţie poate fi păstrată în curăţenia, cu care e scrisă în operile celor mai buni scriitori.
   Dar sunt autorităţi, cărora le stă in putere să hotărască felul de exprimare al limbei literare, rostirea cuvintelor, cari se cetesc; sunt actorii şi oratorii în parlament, de pe catedre şi de pe amvon. Deputaţii, profesorii şi preoţii au în stabilirea exprimării unei limbi numai întru atâta o autoritate mai mare decât alţi intelectuali, întru cât ei toată viaţa lor, zi de zi şi ceas
vinţa aceasta datoria, rostind o românească curată şi frumoasă, — nu diletanţii, ci actorii de profesiune, cari umblă la şcoală, unde capătă învăţătura unei rostiri frumoase a limbii lor. La acele popoare, unde teatrul este în plină desvoltare, unde el a ajuns a fi un factor de cultură indispensabil, de care nu se mai pot lipsi oamenii, acolo studiarea rostirei adevăratei limbi literare se poate face numai pe temelia limbii de teatru. Acolo s’ar putea întâmpla să modifice capriciul unui actor rostirea unui cuvânt şi să
www.dacQFomanica.ro
Nrul 15, 1907.
LUCEAFĂRUL
.119
introducă un alt fel de rostire. La astfel de popoare în măsura, în care s’a înălţat sfera de in-lluinţă a scenei, se coboară aceea a celorlalţi factori, cari ar fi chemaţi să poată hotărî în chestia aceasta. Se vor găsi deci, d. e. la Nemţi, chiar profesori de universitate (pe lângă mulţii profesori de liceu şi învăţători de şcoale primare), cari în bună voe îngăduiră să se strecoare în limba lor atâtea influinţe dialectale, încât ai impresia, că-ţi vorbeşte într’adevăr în dialect. Cu atât mai puţin vor căută să vorbească adevărata limbă literară cu felul ei de pronunţare deputaţii, acolo ca şi la noi, cari sunt aleşi din rândurile muncitorimii ori chiar ale ţărănimii. La noi, cărora ne lipseşte teatrul aşa, cum îl au Nemţii, pentru multă vreme de aci înainte, cum a fost atâta vreme în urma zilelor de-acum, pronunţarea corectă a limbii noastre literare trebue păstrată şi ocrotită de gura profesorului bucuros de învăţătură şi îndrăgostit de scrisul românesc. Bucuros de învăţătură, căci şi el are încă dela cine să înveţe. El poate învăţă dela aceia, caii se ocupă, după pregătirea necesară, anume cu felul de rostire al sunetelor şi cuvintelor, dela foneticiani. Lucrând cu îngrijire şi cumpătare în direcţia aceasta foneticianii (noştri ne vor aduce foloase însemnate. Lor le vom urma, când va fi să dăm limbei noastre literare o haină unitară, o scriere bună, o ortografie la un fel. Şi nu încape îndoială, că o ortografie bine şi hotărît stabilită, curat fonetică, nu numai va înlesni, ci va asigura pronunţarea limitară a limbii noastre literare. Ortografia slujeşte practicităţii şi
www.dacQFomanica.ro
Grigorescu.                                                                                Carii cu merinde.
LUCEAFĂRUL
Nrul 15, 1907.
520
corectităţii. 0 ortografie corectă, cum e cea fonetică, este din toate punctele de vedere mai practică decât oricare alta: pentru străini şi pentru ai noştri, pentru negoţuri, artă şi pentru ştiinţă, îndeosebi pentru ştiinţă. Lipsindu-ne însă decretarea oficioasă a ortografiei curat fonetice mai auzim şi astăzi Români, de altcum oameni distinşi şi la locuri înalte, cari mai rostesc -chine în loc de -ţiune, şi mai vedem tipărindu-se cu o ortografie, cu care se scria cu zeci de ani în urmă. De sigur, că o ortografie rătăcită şi o pronunţare greşită nu împiedecă, ca limba celor ce păstrează încă în vorbire şi scriere greşelile amintite să fie totuşi bogată în cuvinte, în expresiuni, în frumseţi poetice. Căci şi , noi, cari rostim f frumos şi cei cari uită, că au aceeaş datorie faţă de limba lor strămo-şască, şi noi, cari scriem corect, şi acei, cari din încă-păţinaresau lenevie nu voesc să scrie cum scriu alţii, ne însuşim şi îmbogăţim limba din acelaş isvor: din poeziile şi povestirile poeţilor noştri, din lucrările de ştiinţă ale cercetătorilor noştri şi din limba de comunicare mai uşoară a ziariştilor noştri, a ziariştilor de samă nu a jidoviţilor tipăritori de vorbe zilnice. Căci oricât de stabilită ar fi ortografia şi oricât de întinsă şi de felurită ar fi bogăţia de cuvinte a unei limbi literare, ea nu rămâne pe loc nemişcată şi neschimbată ci se îmbogăţeşte şi se schimbă cum se schimbă şi se îmbogăţeşte şi limba poporală. Deosebirea este. că în limba literară mai ales se introduc cuvinte nouă sau se face schimb cu alte vechi, iar limba poporală îşi modifică, îşi schimbă mai ales sunetele şi prin aceste forma cuvintelor.
   O limbă literară se îmbogăţeşte prin formarea de cuvinte nouă. Revenind la cuvintele, ce le spusei în rândurile începătoare
ale vorbirii mele, că mişcarea de împuternicire din propriile puteri, se observă astăzi îndeosebi şi în scrierea limbii româneşti, am căutat să scot pildele, cu cari voiu ilustra ce voiu zice, din numerii de ieri-alaltăieri ai revistelor de azi, cari au păşit mai întâi cu o puternică conştiinţă de ideal pe calea aceasta şi cari se găsesc în mâna celor mai multora din dumniavoastră: sSămănătoruU şi »Neamul românesc«. Dacă aceste răsleţe comunicări asupra îmbogăţirii limbii literare nu vor mulţumi pe oricine, în ce priveşte exactitatea lor, păcatul este al meu, care n’am cercetat destul trecutul limbii literare de astăzi, dar este mai mult al nostru al tuturora, căci n’am ajuns să avem un dicţionar complet al limbii noastre, cu ajutorul căruia să poţi urmări la ce dată se găseşte un cuvânt întâia oară în limba literară.
   Poate cele spuse aici vor întări atenţiunea acelora, cari pregătesc un astfel dedic-ţionarşi asupra acestui punct. Deci drept
cuvinte nou formate în limba literară pot trece următoarele: dacă nu cu siguranţă cuvântul vio rar, (cum zice scriitorul Boteni) format dela vioară în înţelesul de lăutar căci el poate fi şi un provincialism, adecă un cuvânt întrebuinţat numai în dialect, cu toate că pentru un cititor, care cunoaşte pănă la data când citeşte »viorar« numai cuvântul lăutar, vorba viorar trebue să fie privită ca una nou formată în limba literară, dacă nu acest cuvânt, apoi d. e. verbul a pumni (dela pumn), cum zice Sadoveanu odată »îl pumneau* şi verbul a pi e trăi ui (dela piatră), cu care se alungă din limba noastră literară cuvântul neromânesc a pava, şi viitura (Vâlcelului) dela verbul a veni (Boteni). ţ
Dela joben şi frac alcătueşte Iorga, care, mai ales in articolele sale politice, dovedeşte a avea o deo-
N. Grigoresou.                                          Câroimă la drum.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 15, 1907.
LUCEAFĂRUL
521
sebită putere de creaţie, jobenaţilor şi fră-cui ţii or. înspinat (dela spin) se introduce prin «Sămănătorul* pe lângă cuvântul pană acum obişnuit spinos, şi în aceeaş revistă se formează un cuvânt dela vârtej şi se zice despre un râuleţ, că «vârtejeşte* ... Asemeni cuvintele: pământiu şi tutuniu, tăios (dela a tăia), usturoieţ (=cu usturoi), îl argăţi pe moşneag (dela argat) =îl sluji şi se îm burii en ea ză, dela buruiană (Eminescu). De sigur, că astfel de cuvinte nu le observă fiecare, deşi ar fi de dorit, că în timpurile aceste de cuceriri înseninate în limba noastră literară, cei cu ştiinţă de carte şi cu dor de a-şi îmbogăţi, a-şi înfrum-seţâ, a-şi romaniza limba, să citească cu creionul în mână munca acelora, cari ne conduc spre bine şi tot mai spre bine. Aşa am învăţat noi mulţi, în cărţile cărora se găsesc pe fiecare pagină cuvinte subtrase şi alte însemnări, să ne iubim şi admirăm limba şi poporul din bogăţia căruia ne îmbogăţim cu toţii.
   Şi nesecat se revarsă astăzi bogăţia limbii poporale, a dialectelor, peste limba noastră literară. Toţi aceia, cari jură astăzi pe steagul noii direcţii în mişcarea noastră culturală, folosesc în scrisul lor p r o v i n ci a 1 i sm e, cuvinte cunoscute pănă în clipa, când le scriu ei, aproape exclusiv numai in dialectul lor. Din clipa aceea însă ele devin proprietatea limbii literare a tuturor şi se cuvine să devină. Aceste provincia-lisme însamnă odată lucruri cunoscute numai în cutare sau cutare ţinut şi pe acestea le vom încorpora limbii literare fără zăbavă. Ele sunt cuvinte referitoare la industria şi economia de ţară, la ocupaţiunile, lucrurile şi mediul plugarului, lucrătorului, grădinarului, ciobanului, vânătorului, pescarului, meseriaşului etc. (d. e. sprosini, politir, a cenătuî). Nu mă gândesc la cuvinte, cari însamnă lucrurile de absolută necesitate şi ocupaţiunile principale, ci la astfel de vorbe, cu cari se numesc mărunţişurile lor şi lucrări întâmplătoare sau un fel de lucrare şi muncă cerută de împrejurările nnturale-locale. Observarea fină uneori, alteori deosebită a unei întâmplări specifice ori a unui lucru specific numai cutărui ţinut duce pe locuitor la formarea de cuvinte nouă, căci limba poporală nu este nici dectim stearpă. Dacă de pildă în munţii noştri s’ar întâmplă o erupţie vulcanică, atunci ţăranii noştri îi vor da cu timpul nume, un
nume, o vorbă nouă pentru ei şi pentru toţi. Gând.iţi-vă mai departe, că zăpezii i se zice în alte ţinuturi nea, dar iarăş în altele alba, unde vei auzi zicându-se: »a venit alba ’n sat*. Bine că cuvântul este format dela adjectivul alb (iată acest mijloc de modificare a limbii şi în limba poporală !), dar este un cuvânt nou, pentru timpul când s’a format, cu el se înseamnă cu totului tot altceva decât ce se înseamnă cu adjectivul alb, un lucru, nu o însuşire. Aici trebuesc amintite şi »braşoave« = fleacuri şi braşovenie = articole de industrie ardeleană. Se va putea, ca în atâtea ţinuturi să se găsească alte însemnări pentru vâjâitul vântului, pentru susăittil apei ori pentru fâşăitul frunzelor, cum se şi zice în unele locuri a liojbăi pentru a bâjbăi, a se descotorosi pentru a se descurcă, a se desface frazele >Dunăre de mare* şi »01t de mânios«, a căror origine e arătată de numele proprii; apoi acele foarte multe idiotisme pentru a fură: într’un loc se zice a pişcă ceva, într’alful a piştoli ceva, şi iarăşi în alte locuri când a pili ceva, când a pi chiri ceva ori a şterpeli ceva, a şterge ceva, a pune mâna pe ceva, ori umblă să fluero ’n biserică, cumpără cu cinci degete şi-o fugă repede, trage la stânga, trage pe mânecă ’n jos ş. a. m. d.
   Se găsesc astfel în dialecte vorbe, cu cari se dă nume unor lucruri şi noţiuni cunoscute şi de mine şi de al treilea, cunoscute şi aflătoare şi aici şi într’un sat din celalalt capăt al Ro-mânimii. Aceste vorbe, aşa numite sinonime, trebuesc folosite în limba literară şi ca ea să fio bogată, învăţate, pentruca în timpul desvoltării noastre să avem la îndemână, când ar fi de făcut o deosebire, de numit o variaţiune a noţiunii, mai multe cuvinte, între cari să alegem, ori, cum, aceasta se face fără a fi întrebaţi noi, oamenii de carte, să se stabilească prin deprindere din partea massei poporului, d. e. cărui fel de cârpe săi se zică p el ce le şi căruia zdrenţe, când să se zică a boi şi când a văpsi, sau care cocioabă să se numească h a r d u g h i e, când să fie vorbele de clacă palavre, când taclale, când fleacuri, când braşoave. Asemenea poate ar alege poporul, poporul limbii li-erare, între motocel şi ghemuşo r, năzbu tie şi bazaconie, vâlnic şi cretinţă, bobină şi mosor, cotolan şi ştiulei, cearşaf şi
www.dacQFomanica.ro
322
LUCEAFĂRUL
Nrul 15, 1907.
prostire, năsălie, pătaşeă, catafalc şi patul mortului. Ori prin întrebuinţarea consecventă numai a unuia din cuvintele de acest fel, peste motivele cărei întrebuinţări trecem la locul acesta, va scrie dela un timp numai unul şi pe celelalte le va uită. Asemeni va alege cu vremea între rostirea năduf (cu f) şi năduli (cu li), între nă-clăios (= lipicios) şi năclăiat, hojbăi şi bâjbăi, cor-oiogar şi corcitură, chiar între milrmurul şi murmura, frumseţe şi frumuseţe, şi între vultur ori vultur, dtişman ori duşmân, bârbar ori barbâr, la cari cuvinte va putea decide şi ritmul poeziei. Mai departe îşi vor stă faţă ’n faţă expresiunile: »nu se mai ştiâ de bucurie» şi »nu mai ştiă de bucurie», »se încape vorbă» şi »încape vorba», »se băgă ucenic» şi >se vârî ucenic», »pe murgite» şi »pe amurgite».
   O adevărată idee de folosul, ce-1 avem din primirea provincialismelor în limba literară ne putem face, când ne gândim, că se găsesc în dialecte cuvinte, cu cari se numesc astfel de lucruri, pentru însemnarea cărora noi în limba literară folosim mai multe cuvinte: astfel seva putea zice de toţi Românii cu carte povarnă unei fabrici de făcut spirt, sbârciog ciupercii uscate, cor liană unui clin de munte bun de
arat şi polog, troscot şi porcină unei anumite ierbi.
   Cu alte cuvinte, cari îşi fac intrarea în limba literară vom alungă vorbe de origine străină, neologismele, fie că cuvintele ori expresiunile româneşti sunt creaţiunea poporului, deci provineialisme, fie că ele sunt ale scriitorilor. Astfel vom primi expresiunea deosebit de fericit şi potrivit alcătuită »să-i ţină în coardă» pentru a acompania, şi pentru balustradă cuvântul păli mar, după cum vom primi vorba priveală în expresiunea «chioşc de priveală» şi cuvântul rafturi, care se aude în România, pentru al nostru stelajuri.
   Aici e la locul ei observarea, care se poate spune în zilele de astăzi cât mai des Ardelenilor şi Ungurenilor, că de aci înainte vom avea foarte mult, mai mult de primit decât de dat celor din România. Şi deci şi în limbă să primim fără întârziere ce s’a stabilit şi s’a înrădăcinat în limba literară a fraţilor de dincolo. Căci cuvinte, despre cari n’arn fi crezut să-şi schimbe vre-odată în limba noastră literară sunetele, azi le găsesc scrise («Luceafărul» V, p. 344) de unul, care le-a rostit odată ca şi mine, în forma aceasta : citiam şi dispreţul pentru cetiam şi desprpţui.
  (Va urma.)           Dr. Alexandru Bogdan.
                                                             «**===**?
                        Doină.
Cântă-mi doină călătoare Dela răsărit de soare Pănă seara la apus,
Când se urcă luna sus.
Atunci doină taci că vine Din alt sat... badea... la mine De mă ’ntreabă şi mă ceartă ... Că sunt slabă şi deşeartă,
Şi că inima mi-o dau Celor care milă n’au. l-au spus badi nu ştiu care Că trec seara pe-o cărare Şi că noaptea când e lună Ocolesc ca o nebună Casa, cu ulcioru ’n mână De-mi scot apă din fântână.
Că-mi pierd serile prin lunci... Că-mi dau ielele porunci...
C’am prăsit în holde — spini Şi că — dorm pe la vecini... Un tăciune şi-un cărbune Ce ţi-am spus tu nu mai spune Nici la mamă nici la tată Dacă ţii să-mi fi surată,
Doară — mustrările lui —
In poveste să le pui...
Ne vom mângâia cu ele Hai târziu în vremuri grele ... Când vom rămânea noi două Şi-o cădea atâta ... rouă De s’or umezi din ea Ochii mei şi faţa mea.
                       M.  Cunţan.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 15, 1907.
LUCEAFĂRUL
323
                        Boierul.
                         IV.
   Iarna trecea în amorţirea oamenilor cari stau cu manile în sân, după lunile de muncă aprigă ale verii şi ale toamnei. îşi uitaseră par’că şi ei că erau nemulţumiţi şi că nu-i aşteaptă pentru viitor bucuriile; dar la pâlpăitul focului, mân-găindu-şi copiii, privind la fulgii mari ce se roteau puzderie in văzduhul şters, în sgomotul suveicii şi brâglei războiului, li se părea că toată viaţa lumei acesteia se mărgineşte la cei patru păreţi ai casei. Nu aşteptau decât sărbătorile, de care copii întrebau în fiecare zi, cu Steaua, cu Vicleimul, cu o masă mai îmbelşugată, ca la o zi mare. cu petrecere între rude, între moşi şi nepoţi, între naşi şi fini.
   Dar pentru mulţi zilele acestea nu mai aduceau inima bună şi bucuria fără sfială de altă dată. în ziua de sfântul Vasilie începură să se adune în casa Roşului, toţi finii şi nepoţii, cari alergară să-şi facă din el un ocrotitor. întrau cu temerea pe care le-o da grija că poate naşul n’o fi mulţumit cu ploconul, cu temerea pe care le-o insuflă ochii încruntaţi şi căutătura, cu care Roşu le întindea mâna să i-o sărute.
   La masă nu cutezau să vorbească, nu cutezau să pună mâna pe furculiţa, care le arăta că naşul e boier, nu cutezau să golească paharele pănă in fund. îi apăsă conştiinţa amară şi dureroasă, că ei sunt robii meniţi să muncească şi să se bucure de raza de îndurare a aceluia, oricare ar fi el, care a ajuns în tăria şi puterea de a-i stăpâni. Şi nici măcar raza asta de zâmbet nu se ivea pe faţa Roşului. El îşi descleştâ gura numai pentru vorbe aspre şi grele:
   —      Mă, mie nu-mi pasă de nimenea, mă. Ce să uită învăţătorul şi popa la mine aşa cruciş. Eu să vreau şi-i asvârlu togma ’n Dobrogia. Şi lasă, că pe ăia de se scaldă în apele lor am să ţi-i joc eu. Auzi, mă fine Constandine, mi se pare că-ţi cam faci veacul pe la popa, furi cu urechea de pe aici ori de pe Ia conac şi te duci de-i spui.
   —   Ba, naşule, vai de maica mea, Doamne.
   — De, mă fine, dacă eşti al meu, bine, dacă nu, eu nu mă uit, să ştii, eu îţi svârl pe spinare odată câteva părechi de ciomege şi pe urmă te potoleşti.
   Bietului om i se părea că mănâncă iască. Se
                                                                                                                  (Urinare din Nr. 13.)
căzniâ să înghită şi nu putea. Lacrimile îi umflam pleoapele zbârcite de om năcăjit şi îmbătrânit de tânăr. îi veni în minte Sfântul Vasile de acuma doi ani, când petrecuse pănă noaptea la bătrâna naşi-sa, care-1 cununase, şi care l-o fi blăstămând acuma fiindcă o lăsase şi alergase la Roşu sâ-i boteze copilul.
   La sfârşitul mesei le spuse că pe primar l-a scos, că o să fie alegere şi că să nu-i muşte şarpele să aleagă pe altul decât pe Pascu.
   Pascu fusese nici mai mult, nici mai puţin, decât pândar pe moşie, ar fi fost în stare să sărute tălpile Roşului. Când a auzit învăţătorul că Vălenii o să îndure atâta ruşine să fie pe mâna unui om ca acela, le-a fost spus câtorva oameni într’o Duminecă că n’ar trebui să rabde să fie făcuţi de râs. Dar în ziua alegerii Roşul a venit acolo cu toată ceata de argaţi şi de pân-dari ai moşiei, cu gura mare, înjurând şi învârtind bâtele şi s’a făcut atâta zarvă. încât învăţătorul şi popa au trebuit să plece. Iar pe ceice nu voiau să voteze cu Pascu, Roşu i-a svârlit în palme afară din primărie, răcnind la ei ca la nişte tâlhari de codru.
   De acum primarul era sluga plecată a celui ce-1 alesese.
                                                                  *
   Când în primăvară plugurile fură scoase pe brazdă, în toate părţile Roşu tăia slogurile şi întră cu o palmă în pământul vecinilor moşiei. Unii îndrăzniră să cheme pe primar, să-i facă proces la judecătoria comunală, dar la urma urmei, tot ei au trebuit să plătească cheltueli de judecată. La clacă îi strigă prin sat toboşarul comunei, tot acela care-i mână să-şi facă »şu-şeaua», sau îi vestiâ să-şi plătească birul.
   Pănă când într’o bună dimineaţă, învăţătorul însuşi se pomeni că-i lipsesc jumătate din copiii şcoalei. Boierul îi luase la plivitul grâului. învăţătorul s’a tot plâns, dar în oraş se ştia că Roşu din Văleni e om cu vază şi vărul bun al advocatului Roşpscu, care ajunsese şeful unui partid în judeţul Iui.
   S’au tot sfătuit Vălenii, cum ar face să se cureţe de omul acesta, cu care nu erâ de trăit şi într’o bună zi au apucat drumul Craiovei. Boierul, stăpânul moşiei, le-a vorbit dela fereastra
www.dacQFomanica.ro
LUCEAFĂRUL
Nrul 15, 1907.
:!2I
casei, sfStuindu-i cu mândria-i batjocoritoare să asculte de Roşu, că el n’are de fel gândul să pună pe altcineva acolo. Iar în cugetul lui se bucură de străjnicia omului lui dela moşie.
   Şi bieţii soli ai Vălenilor s’au întors obosiţi, nemâncaţi, amărîţi, gata sa se plece şi mai departe sub călcâiul celui ce eră de un sânge cu ei, gata să-i primească palmele şi ocările, împotriva cărora nu eră dreptate să-i ocrotească.
                          V.
   Lanurile de grâu ale moşiei de abia îşi mai purtau spicele grele de boabe tari, coapte. Roşu îşi scosese toţi clăcaşii la secerat. De departe, să fi văzut unduerile acestea ale grâului galben, ce făcea ape, ape în adierea caldă a verii, să fi văzut şirul de secerători în albul veştmintelor, vârstat de roşul fotelor femeeşti, ai fi crezut că e icoana fericitei vieţi patriarhale de muncă rodnică, de veselie curată în mijlocul firii bogate şi darnice. Dar în urma lor sta «boierule, încruntat cu batjocura mândră şi dispreţuitoare în faţă, cu pălăria pe ochi. cu puşca pe spate. în preajma lui fetele îşi posomorau privirile, bătrânii simţiau oboseala spatelui lor încovoiat şi glumele muriau pe buzele ce nu mai puteau râde. Iar vântul se înfiora de ocara neruşinată cu care-şi pripin la muncă necurmată gloata, pentru care sufletul lui nu găsiâ omenie, cinste şi dragoste.
   Pe miriştea uscată se întindea şirul de pletiţii, ai căror snopi trebuiau căraţi şi făcuţi stog la arie. Fiecare dintre cei învoiţi trebuia să care după învoială atâtea pletiţii. înainte de a se fi început căratul s’a fost pus însă o ploae de vară tare şi repede— şi «boierul* şi-a vestit învoiţii să vină să-şi întindă grâul pe care îl au de cărat.
   —      Bine, boierule, dar pentruca să-l desfac, să-l întind, să-l întorc ca să se uşte şi pe urmă să-l fac iar la loc, îmi trebue trei zile mie şi ne vestii, astea nu stau scrise la învoială.
   —      Zău, n’o fi stând, dar ce vrei să-mi aduc oameni cu plată, ca să-mi întindă grâul, ori ai vrea să mi-1 bagi ud în stog? Ştiu că voi dacă aţi putea mi l-aţi da pe gârlă tot.
   A început treeratul.
   în bubuitul şi vâjăitura treerătoarei, în praful inecăcios şi pleava usturătoare, Roşu îşi zoriâ cu harapnicul, cu palmele şi cu înjurăturile clăcaşii, pe obrazul cărora curgea sudoarea prefăcută în noroi. Fete, cărora numai ochii miloşi
şi răbdători li se vedea din broboada ce le in-văleâ şi le apăra capul de praf, depărtau cu furcile paele ce ieşeau din treerătoare, îşi sângerau mânile goale pănă la cot deslegând snopii, cărau saci în vălmăşagul acesta de muncă înfrigurată şi silnică, pe care n’o uşura o vorbă de mângâiere.
   După treerat a început căratul, hotărît de învoială, al sacilor de grâu pe piaţa oraşului. Nu i-a fost îngăduit nimănuia să încarce pănă nu-şi trecea prin vânturătoare grâul hotărît să-l ducă. Şi de data asta au fost siliţi cu ameninţări, să facă pe deasupra zilelor hotărîte prin învoială, încă două boierului. Şi de ai fi putut aduna tot focul năcazului, ce mocniâ în sufletul fiecăruia din ceice vedeau că învoiala se făcea, prin gustul boierului, mai grea chiar de cum văzuseră că e pe hârtie, ai fi ars în el tot cuprinsul Roşului cu casă, cu conac şi cu toată haita de pândari şi de argaţi, care sub mâna lui, ajunseseră mai răi decât Turcii, pe care un arendaş vecin şi-i adusese de pază pe moşie.
   Dar răbdau. Să te miri de unde atâta răbdare. Să te miri cum putuse câştigă omul acesta asupra Vălenilor puterea, pe care o au şerpii de a îmbăta cu ochii lor pasările care le cad in gură, par’că vrăjite şi fără putere de apărare. Putea să bată în drumul mare, nimeni nu cuteză să crâcniască, putea să spună că mâne soarele o să răsară dinspre apus, bieţii oameni trebuiau să creadă că aşa e.
   începuse să-i munciască o frică neînţeleasă, o groază ca de un om, care are puteri necurate:
   —     Soro, de ce n’o veni niciodată a lui Roşu la biserică ?e
   A început a umbla prin sat svonul, că rătăceşte noaptea pe morminte, că are în casă o mână uscată de copil nenăscut şi că de când o are nu-i nimic pe lume ce să vrea şi să nu poată face. N’ar fi îndrăznit să-i strice un fir de păr, n’ar fi îndrăznit să se tânguiască cuiva, să meargă la judecăţi pentru crunta ocară şi nedreptate ce li se făcea zi de zi. Se mângăiau cu nădejdea că de casa şi de copii lui o să se aleagă şteamătu.
   Orlea nu se putea împăca cu nădejdea asta, care da altora pedeapsa decât făptuitorului:
   —      Doamne iartă-mă, mă bagă în primejdie, eu scap odată lumea de el.
   Dar cei ce-1 auziau clătinau din cap cu groază şi-i puneau mâna pe gură, care urmă să le spună:
www.dacQFomanica.ro
Nrul 15, 1907.
LUCEAFĂRUL
925
   —     O să ne-aducă în sapă de lemn. Staţi că incă nu ne-a ajuns cuţitul la os.
                                                                 *
   Toamna adusese culesul porumbului, pe care Vălenii îl dejgheoraseră de foi şi-l împărţiseiă în câte două grămezi deopotrivă, din care boierul trebuia să vină să-şi aleagă una. Dar boierul nu voia să vină să-şi ia dijma pănă ce oamenii n’or ieşi cu plugurile să întoarcă pentru sămă-natul grâului. După două zile de arat însă ploile de toamnă înţepenise plugurile pe brazdă, peste sat şi peste moşie se lăsă jalea şi pustiul rece şi tăcut.
   La poalele dealurilor de humă cleioasă, pe care creşteau petece de pădure chircită şi pruni mărăcinoşi cu crăcite rupte, se întindea pănă in zăvoiul apei, lunca netedă cu pământul desfundat de ploile ce nu mai conteniau. Când sta ploaia, văzduhul rămânea încărcat într’o ceaţă groasă, umedă, friguroasă, ce te făcea să doreşti soba caldă şi nâlpăitul focului pe vatră. Pe drumul nepetruit îşi îneca picioruşele goale în tina mocirloasă şi rece, un copilaş cu un ţol trenţăros în spate, in săcuiul atârnat de gât el duce de mâncare fraţilor mai mari cari păziau plugul şi grămada.
   Şi grămezile aceste se întindeau de-alungul drumului ca şetrile cutărui neam fără stea, fără noroc şi fără pământ. Deasupra porumbului dejgheorat de foi se chitiseră în chip de covercă braţele de coceni pentru a se scuti de ploaie pe ei şi rodul muncii de un an. De două săptămâni culeseseră, de două săptămâni aşteptau să fie dijmuiţi. Ploaia pătrundea pe sub mănunchiurile de coceni şi în covercă răsufla aerul greu al porumbului încintat de umezeală.
                        VI.
   Ci boierul par’că îşi uitase de ei. El se îmbuiba in mâncări şi beuturi, în cafele şi ţigări scumpe în casa lui cea nouă din sat. In toamna aceea o isprăvise. Vrusese să facă ceva care să nu mai fie la nimeni. Şi alăturia de casa albă, cu pridvor a bătrânului se ridica acuma casa de zid cu înflorituri de meşteri bulgari pe la fereşti, cu coperişul de tinichea roşie a Roşului de azi. înăuntru îşi adusese scumpe lucruri deoraş.
   —     Eu vreau să-mi fac casă boierească, mă caliciile, spunea el pândarului ce nu-1 slăbiâ cu linguşirile.
   Paturi de tablă cu zugrăveli, soba de tuci,
plapome în loc de scoarţe, aşternuturi de târg pe jos, cadre cu vânători pe păreţi, pe masă nimicuri de acelea de care nu-i mai trebuia lui văru-său, advocatul, fotografii de ale acestuia, ceşti de cafea, cărţi poştale ilustrate.
   Cine nu-1 cunoştea acum pe domnul Roşu din Văleni? Cine putea trece prin sat, fără să se bucure de belşugul casei lui ? Toţi acei pe care vântul urâcios al datoriei îi aducea spre statele de care se plângeau că »n’ai, Domnule, un loc unde să-ţi pleci capul, la puturoşii noştri de ţărani*, toţi aceştia se duceau la el ca la un prietin vechiu.
   —      Vezi cu casa dumitale mi-ar plăcea şi mie să trăesc la ţară. domnule Roşu, dar cum vezi pe la unii popi şi învăţători,. .. închizi ochii şi fugi de atâta calicie şi sărăcie.
   Şi nimenea nu plecă, fără să-şi încarce trăsura cu oale de unt, cu vin, cu pasări, cu vânat.
   —      Ei, domnule Roşu, să avem noi în fiecare sat câte unul ca dumniata, ce ţară fericită am fi noi. Vezi dacă vii pe la oraş treci şi pe la mine, îmi place să ne mai întâlnim.
   Şi cine nu vedea deşertăciunea de om ajuns, cu care îţi spunea Roşu la orice prilej.
   —   Ăla, a fost la mine, mi-e prietin.
   Şi cum eră să nu fie belşug în casa Roşului ? Doar stăpânul moşiei n’a dat şi par’că eră jurat să nu dea prin Văleni. El ştia asta că venitul lui acuma e de două ori mai mare, decât arânda din anii trecuţi şi atâta îi eră de ajuns. Apoi în catastiful datornicilor din sat Roşu ţinea însemnate capetele şi dobânzile, dar cine mai ţinea socoteala zilelor făcute pentru amânarea sorocului, roadele luate de pe câmp: mierea, păsările, ouăle şi toate bunătăţile luate dela gura copiilor, căci cine ar fi îndrăznit să-i calce pragul — măcar numai pentru a-i aduce o veste — cu mâna goală?
   Nu-şi mai împodobiau femeile cămăşile cu fluturi şi mărgele, bărbaţii îşi purtau mintenile cele vechi pănă cădeau petecile de pe ele, împrejmuirile curţilor şi grădinilor putreziau şi cădeau, din coperişurile ce nu se mai puteau reînoi sburau şindrilele, nimenea nu-şi mai văruiâ casa, cu toate că pentru asta eră poruncă straj-nică. Cine apucă să-şi vândă boii cu credinţa că-şi va cumpăra alţii, rămânea negreşit pentru totdeauna fără boi în bătătură.
   —   Ce s’o fi calicit aşa Vălenii, domnule in-
www.dacQFomanica.io
LUCEAFĂRUL
Nrul 15, 1907.
320
văţător, strânge dumniata toţi banii dela toţi oamenii din sat şi vezi ca nu poţi înclierbâ cincizeci de lei.
   —     îi rnântue moşia şi dobânzile boierului, cinstite Părinte. Şi într’o bună zi învăţătorul a venit dela oraş însufleţit, ca un om care a găsit o comoară şi nu ştie cum să ajungă cu ea mai repede acasă.
   —      Cinstite părinte, un lucru mare, să facem amândoi o treabă, care au făcut-o şi alţii şi le-a mers bine. S’aducem, părinte, bogăţia iar în Văleni şi să-i scoatem din datorii pe bieţii creştinii ăştia.
   Când a auzit Roşu că învăţătorul cu popa au să facă bancă, par’că l-a trăznit cineva din chiar senin. După întâiele clipe de nedumerire a început să râdă:
   —     I-auzi dumniata cine să facă bancă? Poi ştiu ei ce-i o bancă. Poi, cu ce-o face, nene, cu petricele? Poi, cine să ţină atâtea condici, atâtea socoteli, atâţia bani pe mână, chiar dacă i-ar avea? Zmintiţi curaţi, poi, dacă s’a făcut treaba asta la Romaneşti, au s’o facă ei aici ? Ei, domnule, acolo-s oameni, nu fleac, toţi au averea mea.
   Când a văzut insă, că într’o Duminecă s’a fost strâns tot satul la şcoală şi că s’au hotărît să aducă pănă săptămâna cealaltă toţi câte doi lei, iar pe urmă toţi câte un leu ori doi pe lună şi că popa şi învăţătorul pun dela început câte două sute de lei l-a apucat furii de turbare:
   —     O să-i bag în puşcărie, fură banii oamenilor. Mă, orbilor, nu vedeţi voi că vă ia şi ce bruma aveţi.
   Dar era de giaba. Auzi, că învăţătorul a făcut hârtii in regulă, care aşteaptă numai să fie întărite. Atunci alergă la văru-său să se jeluiască A ieşit plouat de tot.
   —     Nu-1 mai înţeleg nici pe ăsta. I-auzi că nu pot să fiu împotrivă, că se supără iii mari, că în toate părţile se face aşa, că n’ai ce te face, că dac’oi putea chiar să sprijin afacerea asta, c’am să văd eu ce-o să iese de aci.
   —      Ce o să iese? O să mi se strice mie socotelile şi o să-i obrăznicească pe mocofanii ăştia împotrivă-mi.
   în sufletul lui nu-şi putea face loc altă simţire decât ciuda şi ura. Viaţa lui, lăcomia şi bogăţia lui îl depărtaseră de omenia curată şi aşezată de ţăran chibzuit; iar puţina lui învă-
ţătură şi prietinia lui cu anumiţi oameni ai oraşelor nu-1 putuseră ridica pănă la priceperea nevoilor vremii în care trăia. Pentru el nu putea fi ţintă, nu putea fi mulţumire sufletească în afară de avutul şi de poftele lui.
   în cele din urmă a văzut că nu merge decât cum îl sfătuise văru-său: a pus o miie de lei în bancă spre uimirea de o clipă a învăţătorului, care vedea în Roşu pe cel mai mare duşman al ei. Miia lui de lei şi glasurile umilite ale linilor şi nepoţilor l-au făcut căpetenia şi a acestui mijloc de a stăpâni pe ceice o clipă i se păruse că-i vede găsindu-şi o portiţă de scăpare.
   —     Domnule învăţător, aş vrea să mă împrumut la bancă să-mi fac o casă, că a de o am, cade pe mine de dărăpănată.
   —      Cu toată inima, dragul meu, dar du-te la domnu Roşu să-ţi iscălească hârtiile, răspundea învăţătorul muşcându-şi buza şi de abia ascun-zându-şi amarul omului, căruia i se zădărnicesc străduinţele... Şi domnu Roşu iscăliâ, dar iscălitura lui însemnă să-i faci atâtea zile de lucru, ori să-i duci atâtea cară de fân, de lemne, de gunoiu.
                        VII.
   ... Iar în oraşul, capitală de judeţ, domnul advocat Roşescu scrisese pe flamura partidului său: «Democratism, domnilor, în el stă mântuirea noastră, să ne întoarcem spre poporul care sufere, căci acolo e adevărata noastră tărie*.
   Şi când a fost alegeri pentru cameră, dl Roşescu eră ocrotitorul Cârmuirii. Primarii aveau poruncă pe cine să trimită şi ce să înveţe pe ceice vor merge la vot. Boier Roşu străbăteâ stradele oraşului în capul Vălenilor lui, adecă în capul finilor şi pândarilor moşiei, mândru că poate sprijini cu puterea lui, cu înrâurirea lui, cu mulţimea prietinilor lui izbânda vărului său.
   A isbutit. Şi când s’a deschis adunarea cea mare, în care ar fi trebuit să plutească jalea şi durerea amară a mulţimei, advocatul Roşescu rosti în tunet de aplauze vorbe strălucitoare asupra «chestiei ţărăneşti», asupra nevoilor ţăranilor, pe care nu-i cunoştea decât dela procese şi din înjurăturile şi ocările vărului din Văleni.
   Iar în Văleni sărăcia nu se îndura să se despartă de gospodăriile, celorce munciau tren-ţăroşi din noapte pănă în noapte, celorce muriau de friguri, se smintiau de pelagră, celorce se
www.dacQFomanica.ro
Nrul 15, 1907.
LUCEAFĂRUL
327
întrebau în rugăciunile lor, că ale căror păcate le ispăşesc şi cât vor mai avea putere să rabdeatâta urgie.
   Ci boierul îşi priviâ frecându-şi mânile de mulţumire, şirul buţilor pline din pivniţa boltită de sub casă, îşi priviâ jicnitele umplute pană sub straşină cu grâul boieresc, care prisosii! acum peste ce adusese moşia în alţi ani, îşi priviâ caii din grajdul conacului, turma de oi ce rădea izlazul învoit oamenilor, pătulele cu porumb, clăile de fân şi încreţiturile dintre ochi ale frunţii par’că se desfăceau o clipă, o umbră de bucurie îi treceâ pe faţă.
   Apoi iar cădea în obişnuita-i înfăţişare mo-horită de om ce nu ştie decât să porunciască. De abia îşi legănă pe picioare trupul greoiu, cu pântecele mare, cu mânile lungi, cu unghiile stricate. în pielea obrazului se intreţeseau ca o reţea vine roşii, ceeace-i da veşnic înfăţişarea că-i aprins de furie ori de beutură. Când vorbiâ îşi arătă dinţii galbeni şi-şi umflă nările ca fiara când simte prada.
   Se bucură şi nu se bucura de averea lui. El simţea că într’o vreme când, Doamne fereşte, n’ar mai puteâ fi la moşie, toată averea s’ar strecură in scurtă vreme printre degete cu cheltuielile multe şi mari ale casei şi ale lui, de care acuma nu s’ar mai puteâ desvăţâ. El vrea să fie bogat, dar vrea să aibă bogăţia trainică şi statornică a pământului ce nu fuge, ce nu se iroseşte.
   (Va urma.)                    G. C. lonescu.
                                                 lîigenia în Taurida
                                                        de Goethe.
                                              Actul al patrulea. Scena a patra.
                                                     Ifigenia. Pylade.
                                                         P y 1 a d e.
   Dar unde-mi este? să-i aduc mai iute Solia dulce — a mântuirii noastre 1
                                                         Ifigenia.
   Aicea iată-m' aşteptându-te Să vii, cu vestea ta mângăitoare.
                                                         Pylade.
   Oreste-i vindecaţi Mergeam alături Şi-ajunserăm la ţermul nisipos Şi, povestind, nici nu luarăm seama Că rămăsese ’n urmă sfântul crâng.
Şi iată, tot mai falnic şi mai falnic îi joacă iarăşi focul tinereţei în jurul pletelor, şi ochii lui S’aprind din nou de talâ şi nădejde C’o să ne mântuie pe amândoi.
                                                         I figenia.
Fii binecuvântat; să nu s’audă Din gura ta care-a grăit cuvinte Aşa de dulci, vr’un glas de tânguire.
                                                          Pylade.
Nu-i încă tot; căci, cu alaiu bogat,
Asemeni unui craiu, norocul vine.
Găsit-am şi tovarăşii iubiţi.
Ei au ascuns corabia ’ntre stânci Şi ne-aşteptau cu inima ’ntristată.
Zărind pe frate-tău, săriră toţi,
Voioşi, dând chiote de bucurie,
Şi ne rugară să grăbim plecarea.
Sunt dornice de vâsle braţele,
Şi, de pe ţerm, un vânt, simţit de toţi, Pornind încet, îşi fâlfăiâ aripa.
Să ne grăbim, deschide-mi capiştea,
Să intru şi s’ating cu ’nfiorare Râvnita ţint’ a năzuirii noastre!
Eu singur sunt de-ajuns să duc îndată,
Pe umerii deprinşi, icoana zinei;
Ce dor mie de povara cea plăcută!
(La vorbele din urmi, el merge înspre templu, fără sil ia seamă că Ifigenia nu-i urmează; în sfârşit se întoarce.) Tu stai pe gânduri 1 — Spune. — Cum.tutaci! Pari îngrijată! ori căzu vre-o nouă Năpastă ’n calea fericirii noastre?
Trimis ai, spune, vorbele ’nţelepte,
Precum ne sfătuirăm, craiului?
                                                         Ifigenia.
Eu le-am trimis; dar tu mă vei certă, înfăţişarea ta mi-a fost mustrare!
Venit-a solul craiului şi eu
I-am spus aşa precum m’ai învăţat.
Părea mirat şi stăruia mereu Să dea întâi de veste craiului Şi s’aşteptăm ce-i hotărîrea lui;
Şi-acum aştept să-mi vie cu răspunsul.
                                                          Pylade.
Vai nouăl Iarăşi ne ’nconjoar’ acum Primejdia! De ce nu te-ai ascuns,
Cuminte, ’n taina preoţiei tale?
www.dacQFomanica.ro
328
LUCEAFĂRUL
Nrul 15, 1907.
                                                         I fi gen ia.
Nu m’am ascuns într’însa niciodată.
                                                         P y 1 a d e.
O, inimă neprihănită, tu
Te pierzi pe tine şi ne pierzi pe noi.
De ce nu m’am gândit să te învăţ Cum poţi scăpa şi de ispita astal
                                                        I fig eni a.
A mea e toată vina, ştiu şi simt;
Dar nu puteam să ’ntimpin altfel omul, Care-mi cerea ce inima mi spunea,
Ca este dreptul lui de a-mi pretinde.
                                                         Py 1 a d e.
Ne-ameninţă furtuna; dar şi-aşa Să nu ne temem, nici să ne pripim Ca să ne pierdem din greşala noastră. Aşteaptă să se ’ntoarcâ crainicul,
Şi-apoi, orice-ar aduce, tu fii tare:
A rândul o astfel de serbare,
E dreptul tău, iar nu al craiului,
Şi dacă vrea să vadă pe străinul împovărat de nebunie grea,
Opreşte-1 ca şi când ne-ai ţine ’nchişi în capişte. Aşa ne dai prilej Ca, ’nstrăinând poporului nevrednic Comoara sfântă, să fugim în grabă.
Apolo ne-arată semne bune,
Nici n’am îndeplinit porunca sfântă,
Şi iată prorocia-i s’a ’mplinit.
Oreste-i mântuiţi — O, du ne-acum,
Tu, vântule prieten, la ostrovul De stânci pe care locueşte zeul;
Pe urmă la Mycena, ca să învie Din nou, ca din cenuşa vetrei stinse Să se înalţe zeii casei iarăşi,
Şi ’n jurul lor să salte vesel focul 1 Şi mâna ta să le aprindă ’ntâi Tămâie ’n vas de aur. Tu aduci Viaţă şi noroc în casă iarăşi,
I-i mântui de blestem şi ’mpodobeşti Pe-ai tăi cu mândre flori de viaţă nouă. '
                                                         Ifigenia.
Te-ascult, o scumpul meu, şi cum spre soare Se ’ntoarce florea, astfel sufletu-mi,
Pătruns de raza cald’ a vorbei tale,
Se întoarce înspre dulcea mângâiere.
Ce-alinătoare-i vorba prietenului,
Dar celui singuratic îi lipseşte Puterea ei cerească, el se pierde;
Căci gândurile lui, închise ’n piept, Răsar încet; iubirea unui prieten Uşor Ie ar face să se desfăşoare.
                 Py Iade.
Rămâi cu binel Eu mă duc acum Să liniştesc tovarăşii ce-aşteaptă.
Apoi mă ’ntorc în grabă şi pândesc. Ascuns în tufa deasă, semnul tău. — Ce te gândeşti? O umbră de mâhnire S’aşează peste fruntea ta senină.
                 Ifigenia.
Ca nori uşori pe faţa soarelui, îmi trec pe dinaintea sufletului Uşoare griji şi temeri.
                 Pylade.
                                                                                                           Nu te teme!
înşelătoarea frică a ’ncheiat Tovărăşia cu primejdia.
                 Ifigeni a.
Nu e nedemnă grija care-mi spune Să nu înşel şi să despoi, vicleană,
                                                                                Pe Domnul ce mi-a fost ca un părinte.
                 Pylade.
Pe frate-tău el vrea să ţi-1 omoare.
                 Ifigenia.
Dar mie mi-a făcut atâta bine.
                 Pylade.
Ce faci numai de silă, nu e vină.
                   I fi gen i a.
O poţi ierta; dar tot rămâne vină.
                 Py 1 a d e.
Şi zei şi oameni te-or ierta pe tine.
                 I fi ge n i a.
Şi totuşi nu mi-e inima ’mpăcată.
                 Pylade.
A cere prea mult, e trufie-ascunsă.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 15, 1907.
LUCEAFĂRUL
329
                 I fi gen ia.
Nu vreau sA cercetez, eu numai simt.
                  P y 1 a d e.
Atunci nu poţi decât să te cinsteşti.
                 I fi gen ia.
Numai senină-i inima ’mpăcată.
                  P y I a d e.
Aşa putut ai să rămâi în templu;
Viaţa ne învaţă ’ngăduinţă Cu noi şi alţii; şi tu o s'o ’nveţi.
Aşa e neamul omenesc urzit Şi-atâtea fire-1 împletesc şi-l leagă,
Că nimeni nu rămâne ’n veci senin Şi împăcat cu sine şi cu lumea.
Nici eşti chemat ca să te judeci însuţi. Mergând, să cauţi la cărarea ta, Aceasta-i datoria cea dintâi.
Arare ştii să judeci ce ai făcut,
Ce vrei să faci, aproape niciodată.
                 Ifigenia.
Aproape mă îndupleci să te cred.
                  Pylade.
Mai stai la gânduri, unde nu-i de-ales? Un singur drum de mântuire-avem;
Şi mai întrebi de mergem pe acela?
                                                       I fi gen i a.
O, las’ să stau la gânduri! că tu însuţi N’ai face nedreptate unui om Ce ţi-a făcut în viaţă numai bine.
                                                        Pylade.
De vom pieri, mustrare şi mai aspră Te aşteaptă şi cumplită desnâdejde.
Tu nu ştii cât de-amară-i pierderea,
De nu vrei să jertfeşti, spre-a ne scăpă De grea năpastă, un cuvânt viclean.
                                                       Ifigenia.
O, de-aş avea un suflet bărbătesc,
Să nu se clatine de nici un gând în faţa unei fapte îndrăzneţe 1
                                                        Pylade.
N’ai încotro; nevoia porunceşte,
Şi un semn tăcut din mâna ei de fier E legea legilor, de care-ascultă Şi zeii înşişi. Mută, stăpâneşte Ne’ndurătoarea sor’ a soartei crude.
Tu poartă sarcina ce-ţi dă şi fă
Ce ţi porunceşte! în curând mă ’ntorc,
Ca să primesc din mâna ta sfinţită încredinţarea mântuirii noastre.
                                                                                                       Trad. de I. ISorcia.

                      Cronică.
   înmormântarea lui Grigorescu. Ca toată viaţa lui a fost foarte simpla şi patriarhală. Câţiva prietini intimi, doetul Vlahuţă şi nuvelistul Delavrancea, apoi ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, dl Spiru lfaret, au petrecut la groapă pe seninul poet al ţărănimii. Coşciugul a fost ridicat de ţărani şi aşezat într’un car cu boi, amâ-surat obiceiului străbun românesc. Câtă armonie şi pietate! Mulţi artişti tineri, cari se îndeletnicesc cu zugrăvirea şi dragostea vieţii ţărăneşti, ar putea ascultă pove-ţile acestei vieţi sincere şi curate. Ar putea învăţă dela acest măiestru dragostea adevărată faţă de arta lor şi faţă de lumea creată de dânşii.
   Averea rămasă pe urma lui Grigorescu a moştenit-o soţia şi copilul lui. A lăsat şi o fuudaţiuue de 50.000 Lei pentru a se da două burse tinerilor cari vor învăţă pictura.
   De-ar li norocos în ucenici!
                                                                       *
   Cum cinstesc alţii şi cum ştim noi cinsti memoria bărbaţilor mari ai neamului. Cititorii ardeleni ai revistei
noastre îşi aduc, de sigur, aminte de moartea romancierului ungur Jokai: a fost evenimentul sâptămânei pentru toată presa ungurească, toată lumea maghiară parcă îmbrăcase doliu naţional. Unii şi-or ti amintind—deşi a trecut mai multă vreme — de aceeaşi sărbătoare de jale naţională a societăţii ungureşti, când s’a stins, în străinătate, bătrânul pictor Munkâcsv, pe care, în tinereţe, îl chemase totuşi Lieb.
   Să ne mai uităm — spre a ne ruşina şi mai tare — cum ştiu Germanii să preţuiască po bărbaţii lor de artă sau de ştiinţa. Ceice obişnuiesc a răsfoi revistele germane, n’au uitat, de bună seamă, că chiar în anul acesta s'a serbat aniversarea de 50 de ani a marelui sculptor şi pictor german Max Klinger: câte numere de reviste consacrate lui şi nenumărate articole de ziar.
   A murit Grigorescu, cel mai mare pictor român şi singurul pictor mare român. — Şi acum răsfoiţi ziarele noastre şi număraţi pe degete câte i-au consacrat, un articol de frunte, din care se poate vedeii o înţelegere
www.dacQFomanica.ro
330
LUCEAFĂRUL
Nru! 15, 1907.
pentru însemnătatea lui Grigorescu; apoi faceţi lista lungă a acelora cari au înregistrat ştirea morţii lui la cronică, printre -noutăţi», -accidente-, şi -sinucideri* şi nu s’au sfiit să copieze articole slabe din alte ziare, — şi la urmă scoateţi singuri, dintr’o comparaţie cu exemplele citate mai sus şi cu altele ce vă vor veni aminte, concluziile triste pentru cultura noastră naţională cu care mi se pare că prea începusem, în timpul din urmă, să ne fălim.
                                                                      *
    Răspunderea celor ce scriu faţă de publicul cefitor.
Un ziar de frunte dela noi (nu-i spunem numele, ca să nu creadă că scriem din duşmănie) publică, in foileton, traducerea câtorva -Aforisme inedite ale lui Goethe* din cele 171 ce s’au descoperit nu de mult în -Goethe- und Sehiller-Archiv* din Weimar. Faptul în sine este, de sigur, foarte lăudabil şi o dovadă că ziarele noastre urmăresc cu atenţie ştirile literare de interes general ce se pot aflu în foile germane. Dar ceeace nu se poate îngădui nici la noi intr’un ziar mare, mai ales fiind vorba de un scriitor de autoritatea universală a lui Goethe, este că traducătorul schimonoseşte şi falşifică cu totul înţelesul celor mai multe din aceste cugetări, încât cetitorii români de bună credinţă, cari u’au dat, din întâmplare, în vre-o foaie germană, de aforismele originale, în adevăr admirabile, demne de geniul lui Goethe, trebue să-şi fi făcut o ideie foarte ciudată despre -marele literat şi filosof german».
    Lăsăm să urmeze, fără comentar, cele mai libere din aceste traduceri, puse alăturea de aforismele originale, pe care, spre înlesnirea comparaţiei, le dăm şi în traducere românească cât mai fidelă:
    Der liebt nicht, der die Fehler des Geliebten nicht
fur Tugenden halt.
    (Iu traducerea ziarului:) Nu iubeşte acela, care nu consideră defectele amantei sale de calităţi.
    (Traducerea corectă:)
    Nu iubeşte acela care nu ia drept virtuţi scăderile celui ce iubeşte.
    Die Deutschen der alten Zeit freute nichts, als dass keiner dem anderu gehorchen durfte.
   Germanii antici nu iu-biau nimic mai mult decât libertatea şi d’a nu se subordona nimăuuia.
    Germauii din timpurile vechi nu se bucurau de nimic mai mult decât că n’aveau s’asculte unul de altul.
    Die Deutschen der neueren Zeit haben nichts anderes fiir Denie- und Pressfreiheit gehalten, als dass sie sich eiuauder offentlich missachteu diirfen.
    Germanii moderni nu ţin Germanii din timpul mai la nimic atâta, cât la a-şi nou n’au înţeles îutr’alt arăta prin presă şi viul graiu chip libertatea cugetării şi
dispreţul reciproc.            a presei decât că au voie
                                a-şi arăta public unii altora cât de puţin se preţuiesc.
    Bescheidenheit gehbrt in gute geschlossene Gesell-schaften. Schon in grosserer Sozietăt steht das Unbe-scheidene immer im Vorteil, abor Derbheit, ja Grobheit gehort in eine Volksvorsammlung, \vo der Pobel mitreden
will und den inan iiberschreien oder selbst sehweigen und sich nacli Hause driicken inuss.
   Modestia nu stă frumos decât numai într’o societate aleasă. încolo e dăunătoare. (Va să zică, toate observaţiile minunate, pentrucare lui Goethe îi trebuesc atâtea cuvinte, meşterul nostru traducător le da gata în trei! Curat: scurt şi cuprinzător! Nu vrem să-l bănuim că ar ii Mib.-tituit propriile sale idei despre modestie -marelui literat şi filosof german*).
    Locul modestiei e în societăţi bune şi restrânse. Deja îutr’o societate mai mare, lipsa de modestie e totdeauna în avautagiu, e nevoie însă de duritate, ba de grosolănie într’o adunare a mulţimii, unde plebea vrea să se amestece în discuţie şi trebue sau să strigi mai tare decât ea sau să taci însu-ţi şi să te strecori frumuşel acasă.
    Când relevăm acest fapt, am vrea să nu i se dea altă importanţă decât aceea pe care o merită ca uu mic, dar totuşi caracteristic exemplu de superficialitatea şi uşurinţa de care pătimeşte nu presa noastră, ci o bună parte dai viaţa noastră publică. Mai multă seriozitate însă şi mai mult simţ de răspundere faţă de public, în chestiuni mari şi mici, se impune absolut tuturor celor ce nu vor să piardă încrederea şi consideraţia acelui public, care să sperăm că va eşi odată din vârsta de minor şi nu va mai suferi să fie — îmbătat cu apă rece.               B.
                                                                            *
    Ştiri. Redactorul acestei reviste, dl Octavian C. Tăslăuanu, întorcându-se din concediul de o lună, a reluat conducerea revistei. îndată după sosire a fost citat la poliţie să răspundă în două procese de presă intentate -Luceafărului*.
    *    Cu ocazia adunării cercuale a despărţământului Hida-Huedin al -Asociaţiuuii* s'a înscris de membru ordinar al acestei instituţiuni româneşti ungurul Jozsa Samu, notar cercual. In alte părţi — Ibaşfalău (Erzsebetvâros) — poliţia nu permite ţinerea adunării cercuale a despărţământului, sub cuvânt că la adunare se vorbeşte româneşte.
    *    în revista -Byzant. Zeitschrift* (XVI. 1. u. 2) Karl Dieterich se ocupă într’o dare de seamă de cartea d-lui
N.  Iorga, -Geschichte des rumănischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbilduugen*, spunând că lucrarea stă la o -inâlţime europeană* şi -ist durchaus ernst zu nehmeu*. îi împută că nu e în curent cu cele mai proaspete rezultate ale ştiinţei bizantine şi că autorului i-au scăpat mai multe scrieri de valoare neîntrebuinţate.
    E curios că, după cât ştim, tocmai dl Iorga a fost însărcinat să scrie istoria imperiului bizantin în englezeşte, cinste pe care fără o cunoaştere temeinică a întregei istorii şi ştiinţi bizantine nu o prea înţelegem, cu toate dovezile învăţatului german.
    *    Anul acesta Sălagiul a avut o întreită sărbătoare: Adunarea despărţământului Asociaţiuuii, Expoziţia de copii aranjată de Reuniunea femeilor române şi aniversarea a 72-a a naşterii dlui George Pop de Băseşli. Sufletul săr-bărilor acestora a fost bunul bătrân G. Pop de Bâseşti, care cu mâna largă varsă binefacerile sale pentru ridicarea poporului sălăgian şi nu cruţă nici osteneală nici jertfe
www.dacQFomanica.ro
Nrul 15, 1907.
LUCEAFĂRUL
331
pentru frumoasa împodobire a altarului culturii române, în numele acestei culturi, una şi nedespărţită pentru toţi Românii, au alergat la serbări şi oaspeţi din România. S’au ţinut cuvântările de rigoare, s’au cântat cântece şi s’au jucat jocuri naţionale, din partea poporului. Au fost strânşi al olaltă peste 5000 de Români, pentru disciplinarea cărora, s’au îngrijit a se trimite şi 50 de jandarmi.
   * Compoziţiunile muzicale ale d-lui G. Dima se pot comandă dela Librăria H. Zeidner, Braşov (Brassu). Catalogul acestor compozifiuni îl publicăm pe pagina ultimă al acestui număr.
   Asupra importanţei şi valoarei muzicale a acestor compozifiuni nădăjduim că vom putea reveni în nume-rile viitoare.
   îndemnăm pe cetitorii noştri iubitori de muzică să-şi cumpere minunatele compozifiuni ale măiestrului G. Dima.
                                                                    Errata.
   »Tfigenia« Nr. 13 p. 277 monologul Ifigeniei, Scena a IlI-a p. 277, rând 1, col. 2-a a se ceti: De vorbele acestui om îmi simt; rând 8 col. 2-a a se ceti: îndeplinirea visurilor mele.
                                                               Bibliografie.
   — Asupra unora dintre aceste cărţi vom reveni. —
   George Joandrea. Anuarul X. al şcoalei capitale ort. române de băieţi şi fetiţe din Lugoj pe anul şcolastic 1906-1907.
   Arsenie VI ai cu. Anuarul şcoalei comerciale superioare greco-orientale române din Braşov, pe anul XXXVIII al existenţei sale. Anul şcolar 1906—1907. Braşov.
   Virgil Oniţiu. Anuarul XLIIf. al gimnaziului gr.-orient. român din Braşov al şcoalei reale şi al şcoalelor centrale primare, pe al 57-lea an şcolar. 1906—1907. Braşov.
   Raport despre institutele de învăţământ gr.-cat. din Blaj, pe anul şcolastic 1906—1907. Blaj.
   Al. VI ah ut a. România pitorească Biblioteca pentru toţi, Nr. 272—274. Librăria Alcalay. Bucureşti 1907.
   VasilePop. Cum iubeşte o fată. Nuvele. Editura Minerva. Bucureşti 1907. Preţul Lei 1.50.
   £m. Gârleanu. Cea dintâi durere. Editura Minerva. Bucureşti 1907. Preţul: Lei 1.50.
   Camille Flammarion. Fenomenele spiritismului. Traducere de Victor Anestin. Biblioteca pentru toţi. Nr. 269. Librăria Leon Alcalay. Bucureşti 1907. Preţul 30 bani.
   G. Pop de Băseşti, Economia câmpului. Cluj 1907. 1 broşură de 32 pp. Preţul: 20 bani.
   Dr. Ambroziu Bojthor, îngrijirea copiilor, disertaţie. Şimleul-Silvauiei 1907. 1 broş. de 15 pp.
   Vasiliu Ş te fanică, Programa şcoalei civ. gr.-cat. de fete din Beiuş, pe anul Şcol. 1906/07. Beiuş 1907.
   Dr. Pavel Oprişa, Anuarul XXXI al Gimnaziului român greco-orietal din Brad şi al şcoalei primare pe anul şcolar 1906/07. Sibiiu 1907.
        Redactor: OCT. C. TASLĂUANU.
    Biblioteca Copiilor.
                                            Volum. I şi TI din
 „biblioteca Gopiilor şi a tinerimei“
se vinde, dela 1 Septembre st. n. cu 1 cor. 10 fii. în loc de 1.60 în Ungaria iar în Romania 1.50 în loc de 2 lei.
    în Octombre va apare şi voi. III. cu numeroase ilu-straţiuni şi minunate poveşti pentru copii de toate vârstele şi istorisiri pentru tinerime.
     GRIGORESCO.
La administraţia revistei noastre se află de vânzare stampe după tablourile cele mai renumite ale decedatului pictor N. Grigorcscu. Aceste stampe, puse în rame cu passe-partout, pot împodobi ori ce salon. Se vând:
Car cu boi..........cor. —.20
Visul unui cioban.................... » —.25
O dimineaţă de vară.................. » —.20
Scobrâtul oilor...................... » —.20
şi 10 fileri porto.
     Cei ce comandă toate 4 stampele, le primesc franco trimiţând numai 80 fileri.
    Le Courrier - * » * * Europeen
    Dii loaf m fa*/! mit ItbdMUfllIfl llltniliOlll Jmlt tont ci «•*(! 4H MMM ABSOLUMENT IND&PENDANT MMM
                                                PARIS 0 280» Boulevard Raapail 0 PARIS
                                                                              CONITt DE DIMECTION t
                                                                                         0 ftjnmiljfnii ftJSKNSON 0 0 m J, NOV1CQW m 0
                                                                                         0 Nicolaa SALMEAON 0 Anclan Prlildinl d* la Mptibllqui Cip»{B«li Frof. k l'Ualfmltd da Madrid
                                                                              0 0 Gabriat StAlLLE» 0 0 PrcfnNur * la Sarboana
0   0 Ch. SEIGNOBO» 0    0
                                                                                 Profaaaaur k la ftorbaant
0   0  0 O. SEAGI 000
Praf. k 1'VslMrtlU d* Aama
          Collaborateurs de premier rang de tous Ies pay» 0 Article» sensatlonnels 0 Information» originale» 0 Actualitâ» Echo» 0 Caricatures 0 Indi»pensable â toute personne dâslrant sulvre le 0 mouvement polltlque International 0
o PMNCC o e AtONNENENTS ; o e UK'OK o
Un an.....        13 • Un an.....       16 . 
Si* mol» . , . .   7 •                  «1 • 
Tron moi*. . .    • 60 Troi» mol». . .   4 • 
Un nuiutra. . .   ■ 36 Un nurairo. . .  • 30 
                                                                000
                                                 Lt ** Caurrlar Europ«*ft " nmbmrm INTtCkALCSENT li mintant 4i mn iMssranl 4'mn «a M M pmr 4ts Primit ENTltHEMENT GMATUITEJ M A
                                                                     •= Demnndcz un numCro Specimen gratuit —
www.dacQFomanica.ro
332
LUCEAFĂRUL
Niul 15, 1907.
               Catalogul compoziţiunilor muzicale
                                      de
                                  g. d i n A.
             Se pot comanda dela Librăria H. Zeidner, Braşov (Brasso).
                           I. Cor mixt a capella.
                                        A. Lumeşti.
a)   Cântece poporale şi melodii vechi romaneşti.
Nr. 22 Caiet. I. FAmână cu trei izvoară. — Copila tinerică.
        —    Cucuie cu peana sură.
Nr. 2 3 Caiet. II. Ce faci Ioană? — Cucuruz cu frunza ’n sus. — Hei, leliţă din cel sat.
Nr. 13 Caiet. III. O, ce veste minunată. — Doamne Isuse Hristoase. — Nunta din Cana.
Nr. 14 Caiet. IV. Leagăn verde de mătasă. — Trei păstori. — Astăzi prorociile.
Nr. 24 Caiet. V. Nu-i dreptate. — între piatra Detunată.
        —    înzadar alerg pământul.
Nr. 26 Caiet. VI. Hai în horă. — Plugurile. — Aşa am fost ursită.
Nr. 27 Caiet. VII. Hora Severinului. — Rămâi sănătoasă.
        —    Sărmană frunză.
Nr. 28 Caiet. VIII. Bălcescu murind. — Trăiesc in suferinţă.
        —    Scumpă, dragă copiliţă.
Nr. 42 Caiet. IX. Mândruliţă de demult. — Sub fereastra mândrii mele. — Hei, rei, măi !
Nr. 25 Caiet. X. Nu m’ar arde dorul. — Anicică dela moară. — Cărăuşul. (Cântece pop. slov.)
                                                        Preţul Partitura: ă caiet cor. 2.70.
                                                Voci de cor compl. cor. 1.—, sing. â cor. —.25 no.
                  b)   Patru cântece.
Nr. 29 Caiet. 1. Două inimi. — Păstorul.
                                             Nr. 3o Caiet. II. Dor de călătorie. — Floarea ’n câmp. Preţul Partitura: â caiet cor. 2.70.
                                                Voci de cor compl. cor. 1.—, sing. â cor. —.25 no.
        c)  Două poezii de A. Eminescu.
Nr. 3i Ce te legeni codrule?
Nr. 32 La mijloc de codru des.
                                                           Preţul Partitura: k cor. 1.80.
   Voci de cor compl. cor. —.72, sing. â cor. —.18 no.
                                    B.  Bisericeşti.
               a)   Cântări liturgice.
Nr.     33 1. Irmosul Crăciunului.
Nr.     34                      2. , Bobotezei.
Nr.     41 3.                      , Buneivestiri.
Nr.     35 4.                      » Floriilor.
Nr. 36 5.       , înălţării Domnului.
Nr.     37 6.                      , Rosaliilor
Nt. 38 7.       , Intrării în biserică.
Nr. 39 8. a) De Tine se bucură, b) Pe Arătătorul.
Futil * lr- Flit. tor. 1.80, rotile do tor compl. tor. —.72, ling. a —.18 no.
Nr. 68 b) Fericiţi sunt cei goniţi, motetă.
                                                                    Preţul Partitura: â Cor. 1.80.
    Voci de cor compl. cor. —.80, sing. & cor. —.20 no.
Nr. 77 c) Litnrgia Sf. Ioan Gnră-de-aur.
                 Preţul Partitura: â cor. 5.—.
                                                                                                     Voci de cor compl. cor. 3.6o, sing. h cor. —.90 no.
                 d)   Cântări funebrale.
Nr. 70 1. a) Bine eşti cuvântat Doamne, b) Ceata sfinţilor.
                                                     c) Plâng şi mă tânguesc. d) Veşnică pomenire.
Nr. 71 2. Ce e viaţa noastră?
Nr. 66 3. Cu adevărat deşertăciune.
Nr. 69 4. Cele ce cu adâncul Înţelepciunii (cu Bass-Solo). Nr. 67 5. Marea vieţii.
                 Preţul Partitura: â cor. 1.80.
                                                                                                   Voci de cor compl. cor. —.80, sing. ă cor. —.20 no.
                                                                                                                                               (Va urma.)
                       Cumpăraţi numărul jubilar Carol I. Preţul 1 cor. 10 bani.
                                        TIPARUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBI1U.
www.dacQFomanica.ro