S G M A R £1 L. A. Sndoveanu Q. Humu . A. Seca . . D. Nano . !. Ciocârlan I. Borcia . iR. Ctinţan . Tinereţea. Monumente antice din Roma. Palatinat. Dor (poezie). Rugăciune de Pani Verlaine. Inimă de mamă (novelă). Ifigenia în Taorida de Qoethe. Că te-am iobit (poezie). I. Rlbo .... In Maramurăş (poezie). Q. C. Ioneseo . Boerol (novelă). Cronica: . . „Trebori literare". V.Caraivan. La şezătoare. Un Doşman. Prinţii gândesc. Jodecăţile d-loi Pano. Rschii. Torneol d-loi Z. Bârsan. Ploaie de vară. — Bibliografie. __ Ilustraţi ani: Palatina! „Io sopt paza loi Argus pândit de Mercur". Palatul reconstruit al lui Tiberio şi Caligola. „Casa Liviei". Coliba loi Romul. Vedere din Forul Roman. Casino Farnese. „Podul lui Caligola". JlvY\\v :;V. Sili ABONAMENT: Gustro-îilngaria: 1 an................12 cor. Ed. dc lax ... 20 cor. 6 lani...............6 „ „ .............io „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor. România şi în Străinătate: 1 an................16 cor. Ed. dc lax ... 25 cor. 6 lani...............8 „ „ ............13 „ Ediţia pcntra preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor. licchtmaţiile sunt a se face in curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci postule. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: ■ ‘ Adm. rev. „Luceafărul”, Sibiiu (Nagyszeben). jjt. A apărat în editară revistei „Luceafărul* A. O. Maior Biblioteca Copiilor Voi. II numeroase ilustraţiuni. Cel mai potrivii dar pentru - -M- copii. -<*- Preţul: Cor. 1.60, Cei 2.- Omer ILIADA 12 cânturi traduse în versuri tic George /Aurnu ca ilustraţii admirabile. — Primul volum din Biblioteca scriitorilor Străini. Preţul: Cor. n.-, Cei 5.— plus porto postai 20 bani. www.dacQromanica.ro _ LUCEAFĂRUL REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea dlor: Octavian Goga şi Oclavian C. Tăslăuanu. Cu colaborarea dlor: I. Agârbiceanu, I. Al. Bassarabcscu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, I. Ciocârlan, V. Cioflec, Al. Ciura, Maria Cunţan, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, M. Sadovcanu, C. Sandu-Aldca, /A. Siniionescu-Râmniccanu, I. U. Soricu. ORICE REPRODUCERE OPRITĂ. » Tinereţea. 9 Stăteam într’un balcon încununat de rournscă, într’o uliţă liniştită, în lumina schimbătoare a amurgului. Grădinile din împrejurimi, în începutul acela de Iunie, strecurau mirezme de trandafiri şi rozete: le simţeam foarte desluşit, îmi pătrundeau în nări cu răcoarea înserării, îmi umpleau tot trupul pană in cele din urmă fibre cu bucuria sălbatică de a te simţi că trăeşti şi că te bucuri de viaţă. Eram mai mulţi. Vorbea însă numai cucoana Victoria Giurgea. Ei nu i se putea împotrivi nimeni: eră mai bătrână, deşi despre lucrul acesta dumneaei nu vorbeâ niciodată; după aceea ştia atâtea lucruri despre viaţă şi vorbeâ cu atâta însufleţire, încât de multeori, prin întunerec, uitai de zbârciturile feţei ei, de stratul gros de pudră, de roşaţa din umerii obrajilor, — de toată munca dureroasă de a înşela pe alţii, de a se înşela mai ales pe sine, în faţa prevestirilor morţii, care vin neînduplecate şi-şi pun pecetea zi cu zi, clipă cu clipă. Cucoana Victoria trăise din belşug şi-şi povestea de multeori cu mândrie isprăvile. Atunci îşi îndrepta trupul înalt şi i se umpleau ochii de o întunecime adâncă, prin care ca într’o depărtare lucea o clipă un roiu de flăcări. In sfârşit în faţa ei toţi trebuiau să tacă, căci povestea foarte frumos. Pe marginea uliţei, pe lângă trandafirii grădiniţă, trecu o femeie tinără. In dreptul nostru întoarse o faţă luminoasă şi-şi mişcă cu gingăşie capul de sus în jos. Subţirică şi mlădioasă, trecu tropăind uşurel; şi repede foşnetul rochiilor ei se depărtă. Gazda, cucoană groasă şi greoae, mormăi nemulţumită : — Hm 1 Unde se duce ea acuma, seara?... Iar vre-o aventură... Cucoana Victoria stătu câteva clipe pe gânduri; apoi se întoarse spre mine: — Cucoane Matei, dumneata nu şti cine-i co-coniţa care a trecut... Eu am cunoscut şi pe maică-sa şi pe bunică-sa ... Apoi cu bunică-sa, cu »ţaţa Adela* cum îi ziceam noi a fost un adevărat roman... Se întoarse spre cucoana groasă şi greoae: — Cum, iar vre-o aventură, Mărie?... Copii n’are, bărbat nu mai are, — las-o, — săraca, să trăiască şi ea, să se bucure... Aeunia-i vremea ......Ce vrei să facă?... Se întoarse spre mine şi se îndreaptă in jâlţ, dar acuma nu-i mai vedeam nici faţa pudrată, nici sprâncenele făcute. Umbra înserării umpluse balconul. Avea însă o voce plăcută şi caldă cucoana Victoria, vocea tinereţelor ei trecute. — Vezi dumneata, femeile mai ales nu vor să priceapă că viaţa trebue trăită... Adecă ar pricepe ele, multe, c’o condiţie, să nu fie vorba de altele... Ai văzut pe fata ceea care a trecut?... Ai văzut-o ... Maică-sa a fost aşa ş’aşa . .. Mie nu mi-a plăcut: a fost foarte liniştită şi umbla de ici colo prin gospodăria ei. Poate n’a avut ocazie să păcătuiască, adecă să-şi înşelo bărbatul, nu să păcătuiască ... Ei, dar Eugeniţa aceasta care a trecut seamănă cu bunică-sa... Tot aşa eră şi ţaţa Adela ... Eugeniţa aceasta vrea şi ea să simtă că a trăit, greşeşte cine o judecă şi-i cântăreşte faptele fără să zimbcască. ♦ www.dacQFomanica.ro 20-1 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1907. Ţaţa Adela n’a păcătuit, a fost curată şi frumoasă, şi nenorocită, — dar de aceea zic eu că seamănă nepoata cu bunica ... A, să vedeţi cum a fost. E un adevărat roman! Eră ţaţa Adela cea mai frumoasă femeie din târg de aici, — dar asta nu însemnează nimic. Pe lângă frumseţe avea farmecul acela ciudat pe care nimeni nu şi-l poate lămuri, lumina aceea in faţă, puterea aceea în ochi, mişcarea aceea care nu se poate imită, glasul acela, — toate care fac şi pe o femeie urâtă stăpână pe bărbaţi. Dar femeia aceea eră aşa de frumoasă, parc’o văd, subţirică, tare şi mlădioasă ca o vargă de criţă, aşa cum aţi văzut pe nepoată-sa, cu obrajii moi ca puful piersicei, şi cu doi ochi negri sprâncenaţi, plini de lumini şi de umbre nesfârşite. N’am s’o uit cât voiu trăi, — şi par’că ş’acuma îi aud glasul: te învăluia glasul ei cum te învălue mireazma unei flori. Asta-i rar, — te naşti cu aşa comori cum te naşti cu talent, ori cu geniu. Şi daruri aşa nu trebue să le laşi, să le prăpădeşti. Eră fată de târgoveţ, fără stare, din mahalaua veche. Şi are parte de dânsa, dragă, un negustor, un om voinic, puţin mai frumos decât dracii, precum zic bărbaţii că se cuvine, nici prea deştept, nici prea cu carte, — un bărbat, pe vremea aceea tare bun. După ce o ia, — abia atunci bagă de seamă omul ce a luat, şi începe a şi zulipsî femeia. Mă rog acu eră nevastă, şi se desvălise şi ea ca o floare. Nu trecea ciocoiu, ori boier, ori slujbaş, pe lângă dânsa fără să-i zimbească, fără să-i strecoare o vorbă, fără să se uite după dânsa... Femeia n’are displăcere pentru aşa ceva ; aşa se preţueşte tot ce are ea pe lume; — aşa şi ţaţa Adela, lăsă să treacă lumea pe dinaintea ei, prin farmecul acela, de puterea căruia nu prea îşi dădea socoteală: pe atunci astfel eră lumea. Aşa azi, aşa mâni. Eră ca o nebunie. Veneau boieri şi din alte târguri să vadă aşa minune. Umpleau acuma dugheana lui Dumitrache Boiu şi cumpărau ba una, ba alta; dar mai ales se apropiau de nevastă. Bărbatul vedea şi nu prea înţelegea. Şi nu înţelegea anume că are nevastă cu credinţă. Poate la dânsul nu ţinea pănă pe departe, dar făcuse jurământ la biserică şi eră femeie păti- maşă în hotărîrile ei. Aşa era, — aprigă şi in sufletul ei. Şi de aceea socot erau şi mai aprinşi ceice umblau în juru-i. Ş’atuncea, pentru frumseţa ei, pentru credinţa ei şi pentru uimirea oamenilor, — Dumitrache Boiu începu s’o ciocnească. Începu a răcni cu disperare intr’o bună zi: »Ce are lumea cu tine?» o apucă de cozi ş’o trânti la pământ, şi o bătii cu pumnii. Ţaţa Adela plângea şi gemea: »Nu mă bate, Dumitrache... Ţi-s cu credinţă, — de ce mă baţi ? ...« A lăsat-o o vreme. Dar lumea nu s’astâm-părâ. Vine şi ispravnicul asupra ei într’o zi şi 0 apucă, nechezând, de bărbie. Ea se fereşte, îl priveşte drept şi-i zice zimbind: — Lasă-mă, boierule... Ce ai cu mine?... — Am cu frumseţile tale, zice boierul cu umilinţă. Şi mult aşi da pe ele ... — Eu nu-s bucuroasă de ele... A răspuns ţaţa Adela şi i s’au întristat ochii. Dar când 1 se întristau privirile, eră parVă mai frumoasă. Se duce ispravnicul, — ese Dumitrache Boiu şi zice: »Ce are ciocoiul cu tine?...« Femeia ştia ce-o aşteaptă. Se duce după dânsul. Şi o apucă bărbatul de cozi şi o târâie prin casă, după aceea, răcnind şi spumegând, se zvârle asupra ei cu pumnii. Şi ea gemea şi-l întrebă zvârcolindu-se de durere: — Cu ce ţi-am greşit eu, Dumitrache? Cu ce sunt vinovată? Cu credinţă-ţi sunt, — de ce mă sdrobeşti ? Aşa a bătut-o omul acela pentru frumseţea ei o vreme. Şi într’o bună zi, se hotăreşte femeia să se ducă la episcopie şi să ceară despărţenie. Se duce. Vine şi bărbatul. Se înfăţişază la vlădică. Spune femeia ce are de spus. Spune, şi bărbatul. Iar episcopul sta în jâlţul lui cu cotul pe genunchi, cu barba pe palmă, şi se uită ţintă la femeie. — De ce vrei să te despărţeşti, femeie? — Mă bate, sfinte părinte, zice ea, nu mai pot răbda, îmi zdrobeşte trupul. — De ce o baţi, jupâne? şi se întoarce vlădica spre Dumitrache Boiu. El tace. — Ai prins-o cu ceva, cu cineva? de ce o zulipseşti ? — N’am prins-o, înaltpreasfinţite ... Eu nu vreau să mă despart de dânsa ... www.dacQFomanica.ro Nrul 13, 1907. LUCEAFĂRUL 265 — Bine, dar cum să trăiască ea cu tine? N’auzi ce spune? — N’am s’o mai bat... Dar femeia nu voia: ea îşi cunoştea bărbatul. Atunci zice un călugăr care eră în sfat, acolo: — Trebue să vorbesc cu dumneaei, s’o sfă-tuesc .. . Şi-o ia în odăiţa de sfat, cum eră pe vremea aceea. Ceilalţi aşteaptă. Iar bărbatul, cum sta răzimat lângă uşă, auzeă foarte desluşit cum călugărul îşi muiase glasul şi căută să şăguiască cu femeia. Dar glasul ei eră limpede şi lămurit. S’au înţeles în sfârşit — să se împace. S’au împăcat acolo, de faţă cu vlădica. Dar acasă Dumitrache Boiu închide uşa, îşi pune mânile în şolduri, îşi sbârleşte mustăţile şi sprâncenele, şi zice: — Ce are călugărul cu tine? Ce are lumea cu tine? ... Şi iar începe s’o stâlcească. Aşa parte de frumseţea ei a avut ţaţa Adela. Şi a început să-şi plângă cu amar soarta. Se născuse zădarnic pe lume. Bărbatu-său nu ştiâ s’o preţuiască nici pe ea, şi nici frumseţea ei. O sdrobeâ ca pe o roabă. Ce folos de norocul acela: de ochi frumoşi şi de gură mititică, de glas moale şi de toate farmecele — dacă din pricina lor a ajuns la aşa de grea osândă; dacă nu poate trăi în gospodăria ei, din pricina lor, dacă pentru ele nu-i o rază de bucurie în viaţa de atunci, şi nici nădejde în zilele care vor veni. A mai bătut-o bărbatu-său, au mai roit o vreme în juru-i tineri şi bătrâni, — pană ce într’o bună zi, înebunită, a pus mâna pe o sticlă de vitriol, şi a turnat-o toată pe obraz şi pe piept, — şi a rămas aşa, într’o odae plină de umbră, cu dinţii strânşi, scrâşnind de durere, cu ochii arzători, — şi aşa am văzut-o eu pe ţaţa Adela in ziua aceea şi m’am spăimântat ca în faţa morţii. Intr’o clipă nu mai rămăsese nimic din ce fusese o minune! Şi ea gemând m’a apucat de mână şi tremură ca în frigurile din urmă; totuşi par’că voia să zimbească, îşi schimonosea obrazul ars, şi zicea încet: — De-acu poate voiu avea linişte... A avut linişte. îndată Dumitrache Boiu s’a înfăţişat la vlădică şi a cerut despărţenie. Şi i-au dat cu uşurinţă despărţenia. A rămas sin- gură, umilită, sdrobită, fără părinţi şi fără fraţi, — pănă şi fetiţa pe care o avusese i-o luase bărbatul, — şi steteam la căpătâiul ei, o vedeam slutită şi bolnavă, îmbătrânită şi plângând cu disperare ... Ş’atuncea, din bocetele ei, atunci în tinereţa mea, am înţeles eu multe lucruri, căci ţipetele morţii ei, îmi tăiau sufletul! Acuma se tânguiâ şi blăstema: »Vai! de ce n’am înţeles că viaţa mi-i dată s’o trăesc, şi tinereţa şi frumseţa ca să mă bucur de ele!« Uite, vedeţi, vorbele astea le rostea. Şi a murit blostămând lumea. Mi-a apucat mânile într’ale ei şi a murit oftând şi tremurând. Mă gândesc eu. Tinereţa-i plină de prostii. Tinărul nici de frumseţe nici de tinereţe nu se bucură. Ce sunt nebuniile dela douăzeci de ani? La vârstă aşa fragedă nu este iubire. Toate sunt prostii. Ce sunt hotărîrile tinereţii? Intr’o ho-tărîre a tinereţii te poţi ucide, — şi-ţi iai tu singur ceva ce nu ţi-a fost dat ca să o sdrobeşti,— căci viaţa trebue trăită... Viaţa trebue trăită la vremea ei. Vine vremea când trec copilăriile, când începi a pune preţ pe ce începi a pierde, când fiecai'e zi, fiecare ceas, fiecare clipă fuge mai iute, când simţi că le pierzi pentru totdeauna, dacă nu le trăeşti din plin, cu toată puterea... De aceea m’a durut sufletul că atuncea, de mult, biata ţaţă Adela s’a ucis în tinereţa care nu înţelege .. . Trebuia să sfarme lanţurile, să ajungă vârsta cea plină, când guşti plăcerile vieţii în toată dulceaţa lor, — ca şi o pară când se coace şi când ii simţi tot parfumul şi tot gustul ei cel adevărat! Eu cred c’ar fi ajuns vremea aceea şi ea, zise încet cucoana Victoria, căci nu degeaba i-a fost dat să fie aşa de frumoasă. Şi acuma a venit vremea nepoatei, a Eugeniţei, — lăsaţi-o să trăiască! Voi nu înţelegeţi, voi nu înţelegeţi cât de grea e amărăciunea când pricepi că toate s’au dus! ... . Eu am trăit viaţa!......... sfârşi pătimaş, cu glasu-i melodios, cucoana Victoria, pe când cineva aprindea lampa în întunerecul balconului, — şi în lumină o văzui de-odată pe bătrână în jâlţul ei, stând nemişcată, c’un zimbet trist încremenit pe buze,, cu ochii mari privind fix în trecut. r Mihail Sadoveanu. 1 www.dacQFomanica.ro 260 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1907. Monumente antice din Roma. Palatinul. I. Roma quadrat; .coliba lui Romulus». Palatinul pe timpul republicei. Case particulare. Palatul lui Tiberiu. »Casa Liviei«; cryptopoiticul; area palatină. La 21 Aprile din fiecare an, ziua de serbare a zeiţei Pales, ocrotitoarea păstorilor, dela care se zice că se trage numele de Palatin, se serbează astăzi aniversarea întemeierii oraşului Roma. Anul acesta — după socoteala obişnuită •— a fost al 2660-lea »ab urbe condita*. Toată po- tăiate în piatră dela »scara lui Cacus», care şi acum duce spre platou din valea »Marrana« ce desparte Aventinul de Palatin, se văd temeliile unui zid străvechiu ce aminteşte felul de a clădi al Etruscilor imitat de Romani: sunt blocuri mari prismatice de piatră moale, aşezate unul deasupra altuia, fără ciment şi pe rând, când dealungul, când dealatul. Tradiţia spune, că coliba lui Faustulus se afla la marginea de sus a scărei lui Cacus, uriaşul căzut jertfă lui Ercule. Vechimea acestor ziduri ne face să le punem în Palatinul. »Io supt paza lui Argus pândit de Mercur», frescul din «Casa Li viei». pulaţia şcolară din Roma, condusă de membrii corpului didactic şi asistată de autorităţile şcolare, se întruneşte pe platoul Palatinului şi proslăveşte prin cântece, cuvântări şi petreceri însufleţite (dela cari nu lipseşte nici vinul gratuit) această zi neuitată în cartea istoriei omeneşti; pe platoul acestei coline, căci in marginile ei se întindea sâmburele cetăţii eterne, ale cărei ziduri fură hotărîte de brazdele trase de plugul lui Romulus, »Roma quadrata», numită aşa după forma aproape pătrată a Palatinului. Şi nu e ştearsă orice amintire pipăită din această vreme sură. Aproape la colţul dintre apus şi meazăzi al colinei, deasupra treptelor legătură cu această tradiţie şi să privim temeliile pătrate din faţă ca rămăşiţă vrednică de cinste a locuinţei lui Romulus (»casa Romuli«). Aici dar au crescut şi au stăpânit feciorii zeului llarte şi ai preotesei Rliea Silvia, expuşi de Amuliu şi găsiţi de păstorul Faustulus la »Lupercal«, la vizuina lupului, dela poalele Palatinului, pe lângă izvorul umbrit de un smochin, devenit apoi smochinul sfânt (ficus rumina-lis). Toată vremea asta primitivă, începuturile rustice ale Romei le vedem printr’o limpede şi repede intuiţie în faţa noastră. Vedem fumegând colibele rotunde sau pătrate »clădite din trestie, învălite cu pae« ale păstorilor şi plugarilor, lo- www.dacoromanica.ro Nrul 13, 1907. LUCEAFĂRUL 267 cuitorii cei dintâi ai Romei: erau de bunăseamă în felul capannelor de acum de pe eampagna romana. In această parte, lângă noi, se ridica o colibă ceva mai cu vază, şi în ea era «scaunul* celui dintâi «rege* roman. Alăturea de colibele răsleţe vedem staule şi ocoale largi pentru turme de oi şi de vite. Peste zi acestea se revarsă la păşuni, pe văile şi câmpiile din apropiere, iar seara sunt mânate spre cetate. Despre meazănoapte eră poarta M u g o n i a: pe ea treceau alene mugind taurii adăpaţi în sghiaburile dela izvorul ce şi acum curge din plin la poalele nai, din faţa despre meazănoapte a Palatinului, şi apoi cu veneticii Etrusci. In vremea asta femeea împacă pe Romani cu Sabinii, şi, pentru mulţumirea amânduror părţilor, scaunul domniei sau centrul puterii politice nu mai e pe Palatin, nici pe Quirinal, ci în valea dela mijloc, in Forul Roman şi pe Capitol. Urmează lungile veacuri ale republicei, în care »Roma quadrata*, încetul cu încetul, atrage big helite-ul capitalei şi devine cartierul aristocraţiei — un fel de city a cetăţii; negreşit, nu întâmplător, ci printr’un instinct firesc sprijinit de gândul pururea viu, Palatinul. Palatul reconstruit al lui Tiberiu. şi Caligula, văzut despre mează-noapte, din Forul Roman (în faţă la stânga templul Castorilor; la dreapta Casa Vestalelor şi templul rotund al Vestei). acestei părţi ale colinei. Oameni arşi de soare, aspri şi vânjoşi, răpitori şi prădalnici, îmbrăcaţi abia cu o piele de fiară, — iată contemporanii lui Romulus, iată străbunii împăraţilor lumii! Câtă vreme a ţinut această gospodărie patriarhală, această stare ce aminteşte cel mult epoca chinezatelor româneşti, e foarte cu greu s’o ştim după cele câteva tradiţii întunecate de poveştile născocite mai târziu. Lucru sigur e, că cetatea lui Romulus n’a crescut în întindere şi în tărie decât, cum se întâmplă de obiceiu, prin necontenită, sângeroasă trudă şi răsboire. întâi cu colonia sabină de pe «muntele* Quiri- că aici a fost scaunul întâiului rege şi altarele cele mai vechi şi scumpe ale poporului roman. Intre familiile mari şi avute, cari îşi avură curţile pe această colină, scriitorii ne numesc pe a lui Q. L u t a ti u s C a t u 1 u s, care a bătut pe Cimbri; în vecinătatea lui şedea M. T u 11 i u s Cicero, in casa ce o cumpărase dela Crassus, moştenitorul lui M. Livius Drusus. Pe undeva, pe aproape, locuia fratele său Q u i n t u s Cicero. Urmau casele altora: a lui M. Aemilius Scau-rus, a oratorului Hortensius, a Liviei şi a lui Claudius Nero, părinţii lui Tiberiu, precum şi casa părintească a lui August Octavian. Un www.dacQFomanica.ro 208 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1907. vecin neplăcut al lui Ciceron eră tribunul Clodius, duşmanul său înverşunat, care a cumpărat casa lui Scaurus cu patru milioane şi jumătate sesterţii (un milion de lei), ca nu cumva nesuferitul său vecin să-i strice vederea prin ridicarea casei lui. Mărimea sumei nu trebue să ne mire, căci fiecare palmă de pământ se plătea cu aur — atât de scump erâ locul pe Palatin. Şi erâ drept: Oraşul crescuse, cumpărătorii cu- dafiri ai gradinei »Casinului Farnese». De aici, în adevăr, ai o privire din cele mai frumoase asupra părţilor oraşului, pomenite de marele orator. Nenorocita-i vecinătate însă nu l’a lăsat să guste liniştit farmecul acestei privelişti. Pe vremea zilelor de răstrişte suferite de el în surgun, Clodius a hotărît poporul să decreteze dărâmarea casei lui şi înlocuirea ei printr’un templu al Minervei. Dar Ciceron n’a rămas nemângăiat, Palatinul (vedere despre Apus). La stânga, în faţă, ruine despre sud ale palatului lui Tiberiu; apoi »Casa Li vioi* (cu trei odăi deschise spre nord; la mijloc »tablinul«); după ea ruinele palatului lui August. In fund vila Mills cu grădina ei. La stânga (după cea dintâi ruină) restul «Colibei lui Romul». prinşi se înmulţiseră şi centrul erâ căutat de toţi, dar mai ales acest cartier de frunte şi cel mai bine aşezat al oraşului. însuşi Ciceron se lăuda, că locuiâ »in pulcherrimo urbis loco«. Spusele lui, că dela el se vedeâ toată Roma, Forul Roman, Capitolul, liotăresc aproape cu siguranţă partea ce ocupă locuinţa lui: erâ înspre capătul despre meazănoapte al colinei, pe terasa răcorită acum subt umbra stejarilor pururea verzi şi îmbălsămată de tufişurile de trăn- căni Senatul, la întoaroerea-i din pribegie, i-a pus la îndemână două milioane de sesterţii (patru-sute de mii de lei) pentru clădirea ei din nou. Această sumă ne arată ce costâ pe Palatin o casă mijlocie — dat fiind că altele, cum e cazul cu cea răscumpărată de Clodius, preţuiau milioane. Risipa aceasta nu o cunoscuseră Romanii înainte de epoca lui luliii Cesar. Mai pănă pe atunci — în parte chiar pănă la Neron — oraşul erâ simplu www.dacQFomanica.ro Nrul 13, 1907. LUCEAFĂUUL 269 şi smerit; uliţele erau întortochiate, înguste şi nepietruite, piaţa eră împrejurată de prăvălii în chip de magherniţe şi şetre. Casele private erau durate din lemn şi cărămidă uscată la vânt şi acoperite încă cu pae. Piatra, mai mult stuf negricios din munţii Albani şi travertin din Ti voii, se întrebuinţa mai numai pentru clădirile publice, pentru temple; marmura era încă necunoscută. Dar cu deosebire dela începutul podobise porticul cu patru coloane de »marmură din Hymettos*. Dar de acum in lux boerii Romani se puteau asemănă cu satrapii din Orient; materialul solid, cu care îşi clădeau casele, lucrările de artă mare, decorativă sau industrială, cu care şi le înfrumseţau, ii costau în adevăr sume de necrezut. Dar unde sunt urmele lor? înlocuirea regimului democratic cu cel monarhic le-a fost fatală; căci în locul caselor particulare Palatinul: Vedere despre nord, din Forul Konian. La stânga Casino Farnese; la dreapta grădina vilei şi terasa cu ruinele palatului lui Tiberiu şi Caligula (unde a fost casa lui Cicero). veacului întâi dinainte de Hristos' stricăcioasele înrâuriri orientale introduc luxul şi necumpătul in Roma republicanilor de fier, şi cu el, viermele care prinde să roadă rădăcina falnicului copac al hărniciei şi vitejiei romane. Carierele marmurei din Grecia, din Asia şi din Africa înc9p a se deschide noilor trebuinţi. Dintâi moda asiatică eră întimpinată cu împotrivire şi respingere din partea spiritelor conservative. Crassus, bunăoară, era luat în râs şi poreclit -sVenera palatina«, pentrucă îşi îm- au răsărit, dela August încoace, măreţele clădiri împărăteşti, cari au prefăcut o mare parte din cuprinsul acestui deal in palatul Cesarilor: cuvântul şi idea (palat, cesar) le datoresc popoarele europene Palatinului. Pe locul caselor lui’ Ciceron, alui Clodius şi a celorlalţi s’a ridicat palatul lui Tiberiu, donnis ti beri a na, care cuprindea toată marginea despre meazănoapte şi apus a colinei. Arcadele înalte, puternice, ridicate una peste alta despre For şi Capitol, cu şirul nesfârşit de încăperi lipsite de orice podoabe, www.dacQFomanica.ro 270 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1907. ^semănătoare mai mult a peşteri decât a locuinţi şi în care odinioară se adăpostea garda imperială sau sclavii, sunt rămăşiţele dela caturile de jos gle reşedinţei lui Tiberiu, aşa cum ea fu schimbată şi reînoită pănă pe timpul lui Sept. Sever şi Caracalla. Ştim, că numai decât după Tiberiu, Caligula a mărit şi prelungit acest palat spre For şi a făcut vestibulul său din templul Castorilor, în care el — ne spune Sueton — se azezâ între statuile zeităţilor ca să fie proslăvit de popor ca un zeu. . Smintitul acesta încoronat nu s’a mulţumit Palatinul. Ruine din substruoţiile palatului lui Tiberius şi Caligula. Aşa zisul »pod al lui Caligula». au atâta: pentru a putea sta la taifas cu »fratele său Jupiter* a aruncat un pod, care avea palatul său cu Capitolul trecând peste templul lui August, spre a se pune în nemijlocită legătură cu templul lui Jupiter de pe Capitol. E cu putinţă ca păturile de desubt ale caselor particulare să fie ascunse subt aceste dărâmături ale reşedinţei lui Tiberiu; căci oamenii de atunci aveau un obiceiu bun, când întemeiau zidiri nouă: ei nu înlăturau ca astăzi temeliile caselor mai vechi, ci clădeau deasupra lor acoperindu-Ie; aceasta e pricina, că de nuilteori nivelul pământului la ei s’a înălţat, în loc să scadă ca la noi. Dar nu toate casele au fost expropriate şi surpate de împăraţi. La capătul dela sud-est al colinei, la dreapta cum ne coborâm pe scara lui Cacus, se văd şi acum ruinele unora din ele. Dar dacă acestea sunt prea micşorate şi schilodite pentru a ne putea face o idee despre o casă romană din acele vremi, din fericire săpăturile au scos la iveală una — singură în Roma — mai bine păstrată, care atât prin felul clădirii cât şi prin podoabele-i artistice, datate cam dela sfârşitul republicei sau începutul epocii imperiale, e una din curiosităţile de căpetenie ale Palatinului: e casa apărată acum de o înveli-toare de tablă, care se află la capătul de sud al palatului lui Tiberiu, aproape de »coliba lui Romulus«. Pe câteva tuburi de plumb ce au slujit ca conducte de apă, găsite într’ânsa şi atârnate pe unul din păreţii ei, e întipărită inscripţia: Iu li a e August a e. Numele acesta, care trebue să fie cel purtat de stăpâna casei, a fost împrumutat, precum se ştie, de cătră Livia, soţia a treia a lui August, femeia atât de iubită şi cinstită de el; de aici şi părerea predomnitoare, că aceasta e locuinţa, în care ea s’a retras după moartea marelui ei soţ, ca să-şi plângă umilinţele şi amarul ce a suferit din partea fiului ei Tiberiu. Cruţarea acestei case printre uriaşele clădiri din preajmă din partea tuturor împăraţilor ce s’au perândat pe scaunul lui August, nu e dar întâmplătoare: zidirea era prea strâns legată cu obârşia şi viaţa întemeietorilor monarhiei pentru a fi urmat soarta celorlalte locuinţi particulare. Nu a fost numai cruţată, ci chiar şi reparată şi locuită şi mai pe urmă, precum vădeşte numele lui Domiţian nemurit pe acelaşi fel de tuburi de plumb. Intrarea se face pe la o uşă dela stânga: dacă coborâm câteva trepte şi străbatem gangul mic şi îngust al vestibulului, dăm de o curte năuntrică, de un atriu, încunjurat de patru săli — trei în faţă paralele şi una la dreapta — cu rămăşiţi de mozaicuri iscusite şi cu frescuri de-o nespusă măestrie. Pe păreţii sălii mai largi dela mijloc (aşa numită tablinum) deosebim două tablouri mai mari, cari înfăţişază scene mitologice. Cel de pe păretele din fund e'acum mai mult sau mai puţin şters de soare şi abia mai putem recunoaşte pe bietul ciclop Polifem, pe jumătate scufundat în apă şi dus de frâu de un sâcâitor amoraş ce-1 poartă călare cătră frumoasa Galatea, zeiţa fără suflet, care în loc să www.dacQFomanica.ro N nil 13, 1907. LUCEAFĂRUL 271 aibă milă de patima-i oarbă, de rugile-i fierbinţi, îl ocoleşte călare pe un cal de mare şi râde de dânsul împreună cu tovarăşele ei. In schimb frescul din mijlocul păretelui dela stânga îşi păstrează încă proaspete colorile vii şi armonioase şi no lasă săi cetim limpede subiectul: Argus, însărcinat de geloasa Junonă cu paza frumoasei Io, preoteasa ei iubită de Jupiter, stă la dreapta acestuia răzimat de o stâncă, având o suliţă în mână şi pe genunchi o piele de panteră, ale cărei pete înlocuesc cei o sută de ochi ce-i atribue povestea. In faţa unui stâlp, încoronat cu idolul zeiţei drumului Hecate, şnde lo, a cărei ţinută distinsă şi plină de drăgălăşie nu e deloc tulburată de neliniştea ce-i însuflă pe de-oparte teama ei de Argus, pe de alta ascunsa nădejde ce-i aduce sunetul abia simţit al paşilor zeului Mercur, care, trimis de Jupiter, s’apropie pe furiş, cu gând să doboare pe neadormitul ei păzitor. Execuţia largă, tălmăcirea fericită a naturii, simţământul gingaş al formei, coloritul deschis şi înviorător împreunate cu ştiinţa înaintată a orânduirii întregului dau acestei compoziţii un loc de frunte între puţinele picturi păstrate din vechime. Şi totuş acest tablou nu e decât un reflex, cel mult o copie după o concepţie clasică elină, poate a lui Nikias, contemporanul mai tânăr al lui Praxitele. Dar el nu are aici o poziţie neatârnată, ci serveşte ca un mijloc de viaţă, ca un fel de sta va j al decoraţiilor obişnuite în această vreme. Trebuinţa de a mări spaţiul strâmt al încăperilor antice a introdus în pictura murală imitarea formelor arhitectonice, aşa cum ele se îmbiau ochilor artistului, mai ales la faţadele palatelor şi scenelor de teatru, cu coloane, cornişe şi grindişuri şi cu toate elementele lor decorative: prin mijlocul umbrii şi luminei de colori acestea reeşiau plastic din fundul roşu al păretelui, iar deschizăturile şi fereştrile lor, spre mărirea efectului de perspectivă, erau rezervate pentru reprezentarea unor vederi de strade sau — precum a fost cazul descris mai sus — pentru tablouri cu fond de peisaje. Aceste frescuri, aceste picturi lucrate în stuc trainic, nu se mărgineau în »tablinum«, ci se întindeau şi în celelalte săli, ba chiar cuprindeau şi păreţii atriului şi ai vestibulului. Dar în locul lor nu se mai vede decât o mâsgălitură de colori topite şi nimicite de umezeală; numai în aripa dreaptă a »tablinului« şi în presupusa sufragerie, în tricl ini um, ne surprinde o ghirlandă de ramuri cu fructe şi flori, cu măşti şi cu instrumente muzicale hachice atârnate de coloane, toate lucrate virtuos, par’că cu o tehnică de astăzi. Asemenea lucrări de artă înaltă ne întăreşte credinţa, că în adevăr domni mari au locuit în această casă mică. Nu e mirare ca aici să fi copilărit şi trăit o parte din viaţa fatală a pră-silei Liviei, odraslele Clauzilor, dela Claudiu, tatăl lui Tiberiu, pănă la cel din urmă membru al acestei familii — Neron ; printre ele un singur idol al poporului, Germanicus, şi doi monştri: Caligula şi Neron. Aşa fiind, am înţelege mai uşor ceeace un istoric ne povesteşte despre moartea lui Caligula. Dacă eşim din »Casa Liviei* şi cotim o bucată la stânga printre ziduri ciuntite, dăm de un lung coridor subteran, un cryptoporticus, care merge dealungul laturei despre sudost a palatului lui Tiberiu; el eră deplin acoperit, luminat abia prin unele deschizături făcute în ta-vanu-i arcuit. Pe alocuri putem vedea încă urme din mozaicul pardoselii şi din reliefurile alese ale stucului ce-i îmbrăcau păreţii şi boltitura. Dacă presupunem, că acesta e cryptoporticul în care conjuraţii au pus capăt zilelor primejdioase ale lui Caligula, când el intrând pe poarta Mu-gonia se suia pe Palatin şi se îndreptă spre palatul său (care, cum am văzut, erâ şi al lui Tiberiu), lesne, ne închipuim atunci, cum conjuraţii, de teama gardei germanice care însoţise pe împărat pănă la acest portic, n’au mai cutezat, după omorul ce au săvârşit, să iasă pe unde veniseră atrăgând în cursă pe tiran, ci şi-au urmat drumul adăpostit al porticului, pănă la locul »unde se află casa lui Germanicus*. Nimic nu ne împedecă să gândim că această casă a lui Germanicus e tot una cu aceea a Liviei, bunica lui. Ne plimbăm dealungul gangului tăinuit sub pământ, şi tăcerea-i mormântală, umbrele cari luptă cu lumina sub bolţile-i întunecoase no umplu de nelinişte: ni se năzare par’că şovăind, scăldată în sânge, năluca lui Caligula. înainte de a sosi la capătul gangului, eşim la dreapta; răsuflăm la aerul îmbătat de mirosul florilor şi a verdeţii ce acoper area palatina, ograda largă din faţa dărâmăturilor celui dintâi palat al Cesarilor. G. Murnu. www.dacQFomanica.ro 272 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1907. DOR. Miros de primăvară. Din cer cad calde ploi Dau florile ’n grădină şi mugurii ’n altoi. Pe sus tot vin în şiruri cocor după cocor, De ce n’am şi eu aripi cu ei în rând să sbor, Deasupra unei case să mă opresc pe loc: Solie de iubire, solie de noroc. Mi-aş face cuib cu grijă pe vârful casei lor, Cel mai tihnit, pe lume mai fericit cocor. Şi n’aş mai avea lipsă spre cer să mă avânt Puteri nebiruite mă leagă de pâmânt, Nici toamna spre ţări calde să rătăcesc pe drum Căci mi-aş avea odihnă statornică de-acum. Şi aş avea norocul cel sfânt şi-atât de rar Să pui mâhnirii capăt şi dorului hotar, 5’o văd mereu, şi glasu-i ceresc să’ 1-1 ascult Cum ascultau poeţii pe muze mai de mult, Când va cântă cu furca stând singură ’n pridvor Cântări pline de jale, cântări pline de dor. Dar paserile ’n zare se duc, se pierd, se stâng Şi eu rămân iar singur cu dorul meu să plâng, Aleargă numai gândul pe urme de cocori, Cărare străbătută de el de-atâteaori, Aleargă şi să ’ntoarce înfrânt şi aiurit, l-a stat atât deaproape, dar ea nu l-a simţit. A. Seca. Rugăciune. Din Paul Vcrlainc. O Doamne, cu iubire m’ai rănit Şi sângeră adânc rănile mele, O! Doamne cu iubire m’ai rănit. . Tu m’ai cutremurat cu frica Ta Şi ’n pieptu-mi încă fulgeră arsura, Tu m’ai cutremurat cu frica Ta. Dăzui că totu-i josnic pe pământ, Şi Slava Ta o Doamne mă pătrunse, Dăzui că totu-i josnic pe pământ. lnneacă-mă în Dinul Tău curat Şi viaţa mea în Pâinea Ta frământă, lnneacă-mă în Dinul Tău curat. la-mi sângele, ce jertfă nu l’am dat, Şi trupul meu nedemn de suferinţă la-mi sângele, ce jertfă nu l’am dat. la-mi fruntea, ce atât s’a ruşinat Drept perină sub sfintele-ţi picioare, la-mi fruntea, ce atât s’a ruşinat. la-mi mânile, ce n’au ştiut munci, Drept smirnă şi tămâe pe altare la-mi mânile, ce n’au ştiut munci! la-mi inima cu sbuciumu-i deşert Să sângere pe-a spinilor cunună la-mi inima cu sbuciumu-i deşert. Primeşte şovăelnicul meu pas Să sboare la chemarea milei Tale, Primeşte şovăelnicul meu pas. la-mi glasul în minciuni ticăloşit, Spre rugă şi mustrarea Pocăinţii la-mi glasul în minciuni ticăloşit. la ochii mei — făclii de rătăciri — In lacrimile rugii să se stingă, la ochii mei, — făclii de rătăciri. Tu eşti numai ertare şi prinos — Ce ocnă-adâncă e a mea orbire! Tu eşti numai ertare şi prinos... Înfricoşate Doamne, Doamne Sfânt Prăpastia nelegiuirii mele, Înfricoşate Doamne, Doamne Sfânt, Al fericirei nesecat isvor, — Neştirea mea şi temerile mele — Al fericirei nesecat isvor, Tu toate le cunoşti o Doamne, toate... Că sunt cel mai sărac din cei ce n’au, Tu toate le cunoşti o Doamne, toate... Dar câte am, O! Doamne, ţi le dau... D. Nanu. www.dacQFomanica.ro Nrul 13, 1907. LUCEAFĂRUL 273 Inima de mamă. Nu spune nimic, dar întorcându-se şi ară-tându-şi chipul în roata de lumină sta aşa nedumerită, cu ochii aţintiţi in pământ. Ar li plecat devale şi singura, căci doar nu odată bătuse ea cărăruşa crămii pe aşa vreme...; acum însă par’că nu-i venea să scoboare fără tovarăş: — Nopţile cu liniştea şi întunerecul lor, n’o înfiorau niciodată, aşa că ea nu ştiuse ce-i »urâtul«, închipuirea aceea de care se feresc atâtea firi plăpânde; dar pănă acum nu ştiuse se vede nici ce era dorul şi dragostea, cari îndeamnă chiar şi pe fetele cuminţi să caute tovărăşii ocrotitoare, in serile cele frumoase, cu lună plină cum era aceea de atunci. Simţiâ fata că se petrece ceva în sufletul ei, dar nu pricepea nimic lămurit; nimic care s’o poată hotărî să vorbească. Badea Potecă pricepuse. — Pe cât îmi pare ţi-i urât, mă tată, să te laşi singură devale ... Ai şi dreptate, căci doar porţi grija căldăruşei ... — Nu că mi-ar fi urât... da vezi, taică, credeam că scoborâţi şi Dumneavoastră..., răspunse fata aşa încurcată, în vreme ce păşeşte iar pragul, voind să dea a ’nţelege că n’ar fi la mijloc nimic care să-i ţie calea... — Stai, mai stai, Stăncuţo, c’atunci om merge şi noi... Apoi întorcându-se spre Voicu: vorba fetii, pritocitul l’om face şi altădată, nu-i aşa nepoate ? — Cum vrei, bade Radule, răspunse flăcăul, care de altfel nu stătuse mult la cumpene, ci păşise şi el pragul în urma Stăncuţei pentruca să-şi adune sculele. — Să mergem atunci, nepoate, căci numai sănătate să dăruiască cel de sus şi treburile s’or face fieştecare la rândul lor. Un lucru numai: Să laşi sculele aici, ca să te am eu arvunit cum s’ar prinde, ca să vii nepoftit la lucru. — Bucuros, bade, bucuros. — Ei dacă te prinzi, atunci luaţi-o binişor pe cărare înainte; uite dau şi eu zăvoarele şi vă ajung ... Dar să aveţi grija căldăruşii, să nu prăpădiţi vre-un galbăn că-s trecuţi pe răboj. — N’ai teamă nu, căci doar nu ne-or sta hoţii în cale, răspunse Voicu, care, cum se văzu scăpat, dădu fuga pe urma fetii. (Urmare.) In creasta dealului sub umbra nucului care se ’ntindeâ pe pajişte ca o pată de întunerec, Stăncuţa se oprise şi priviâ în vale, unde satul odihnea ascuns de-oparte şi de alta în desişul celor două coaste. Plecase cu gând să dee fuga, să ajungă singură devale, ca să le arate lor că nu i-a fost urât, iar maieă-si să-i dovedească că-i cuminte ca ’ntotdeauna şi se fereşte din preajma flăcăilor... Dar frumseţa sării senine, care stăpânea satul cu pacea ei liniştită, o ademeni să poposjasoă o clipă, o clipă numai ... Din depărtările nemărginite venea domol un viers duios de cântec, iar pe coaste undeva mai pe aproape un fluer se ’ngânâ cu freamătul uşor al frunzelor de plop ... Şi-a stat, a stat se vede mai multişor, căci de alături din umbră răsare chipul flăcăului rămas în urmă. Tresare atunci ca muşcată de spaimă şj făcând u-şi vânt cearcă să fugă devale... Braţul flăcăului îi prinde însă mijlocul şi fata domolită, scoboară alături, în tovărăşia îndrăzneţului pe care pănă în clipa aceea, par’că îl dorise, îl aşteptase chiar; acum însă când îl vedea lângă dânsa, când îşi simţiâ mijlocul strâns de braţul lui voinic, o frică neînţeleasă îi stăpânea sufletul indemnând-o să-şi facă mustrări că s’amăgiso să zăbovească in cale... Ar fi vrut să se desprindă de lângă el şi să fugă repede spre casă, devale, pentru ca să se adăpostească la sânul ocrotitor al maică-si, dar fără să-şi dea samă de ce, tremură şi se apropie tot mai mult de Voicu, care asemeni nu găseşte nici un cuvânt să spună, măcar că înainte de a da fuga in urma ei, îşi pusese în gând s’o întrebe câte şi mai câte. Lipiţi unul de altul' şi tăcuţi, păşesc aşa încetişor pe poteca care scoborând devale spre căsuţa cea bătrână abia coteşte ici şi colo pe sub poala vre-unui copac ce-i răsare în cale. La jumătatea drumului, unde cărarea tăia ocol mare înspre rămurişul unui tei bătrân, Voicu strânge mai cu putere mijlocul tovarăşii lui şi se opreşte sub adăpostul cel bogat de frunze. Stăncuţa nedumerită, priveşte in ochii lui ca şi cum ar fi voit să-l întrebe ce gând avea. www.dacQFomanica.ro 274 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1907. Flăcăul, încurcat de stângăcia, care părea să nu mai fugă departe în pustiul liniştit al nopţii, rupe o frunză din crănguţa plecată pănă in faţa lor şi mototolind-o intre degete începe graiu tremurat: — Doamne, Stăncuţo, tu nici nu ghiceşti nimic? — Şi ce anume să ghicesc? întrebă fata privind aşa într’o parte spre strălucirea bănuţilor din căldăruşa pe care o învârteâ între degete? — Că uite... am pus de gând să-ţi fur... galbenii iştiea sorociţi ţie de zestre. — Ba nici nu-ţi mai trudi atâta mintea, că uite ţi-i dau eu chiar de bună voe; şi zicând fata îi întinde vasul mic de aramă, privindu-1 aşa ispititor ... încurcat de răspunsul neaşteptat, Voicu întinde mâna şi ia căldăruşa îngânând: — Şi iacă... am să ţi-o iaii; să văd cum ai să-ţi dai samă de ea? Stăncuţa uşurată de povară tace şi ridică mâna spre negura crăngilor de sus de unde ciuguleşte câte-o frunză, pe care o lasă apoi să cadă, urmărind-o cu ochii în tremuratul ei uşor; iar Voicu priveşte lung şi nedumerit când la comoara din căldăruşă, când la tovarăşa de-alături. — Dar dacă ţi-aş mai fură... îngâimează Voicu într'un târzior, purtându-şi privirea după aceeaşi cădere de frunze?! — Ce adecă ai mai putea să-mi furi?... răspunse fata la rândul ei, fără să-şi ia măcar ochii din cernerea foilor cari cădeau acum unele după altele, ciupite repede ca de-o mână ciu-doasă... — Ce să-ţi fur... ? adecă n’am ce... ? O guriţă!... Vorba din urmă,spusă de flăcău aşa cam cu sfieală, o făcură pe fata să tresară şi să privească în jos fără să zică măcar o vorbă. împrejurul lor se făcu tăcere. Din depărtările senine, şoapta de fluer s’auzi atunci tot mai încet, tot mai departe, iar pe unda tremuratului de vânt s’apropiâ tot mai mult versul unui cântec desluşit: Foileanii trei văsdoace Fân’ la mândra care-mi place Trei zile de drum aş face; Trei zile şi-o săptămână, Că guriţa j-a fost bună ... înfioraţi, ascultă amândoi tăcuţi, iar când versul din urmă se topeşte în foşnetul tremurat al plopişului din preajmă, flăcăul oftează, şi strângând mijlocul fetei de să-l frângă, îi fură săru-tatul dorit de atâta vreme! Stăncuţa deşteptată din visarea aceea ispititoare, sare ca muşcată de şarpe şi smâncindu-se din cingătoarea braţului voinic, fuge nălucă pe potecă la vale...; iar Voicu rămâne drept în umbră, privind pierdut spre strălucirea batjocoritoare a banilor mărunţi de aur. In urma lor sus la crama, badea Radu a zăvorit uşile repede; dar cum n’aveâ! nici un zor de grabă, mai ales când ştia că Stăncuţa era in tovărăşia lui Voicu, tocmai dupăce închise uşile îşi luă de samă să se întoarcă îndărăt şi să caute prin ţărna de unde scormonise comoara, să vadă de nu cumva sărise jos vre-iin bănuţ ştirbindu-i astfel cele crestături de pe răboj... Descuie deci din nou, scapără de-aprinde luminiţa de ceară, ş’apoi răvăşeşte toţi bulgăraşii întrebându-i par’că din nou de n’ascund cumva vre-unul din bănuţii sorociţi Stăncuţei de zestre. Golul întunecos al gropii îi spunea însă că nu ştie să fi rămas ceva din comoara păstrată de ea atâta vreme şi moşul eră încredinţat de asta, căci privirea lui doar acolo fusese în timpul săpatului; decât tot şi-a făcut de zăbavă, atât cât şi-a ’nchipuit el că ar fi de nevoe inimilor tinere ca pe o sară aşa de mândră să-şi poată înodâ firul amăgitor al dragostei. Şi astfel badea Potecă şi-a abătut paşii în cotitura teiului tocmai când Voicu stătea singur şi nedumerit, neştiind încotro s’apuce cu bănuţii care pentru el n’aveau nici un preţ fără tovărăşia Stăncuţei... Cum nu bănuia însă de lipsa fetii, ca să-şi vestească sositul încă dela câţiva paşi din urmă, de unde zărise pe Voicu, îşi drege glasul şi grăeşte: — Iaca aşa! Mă năcăjiră uşile celea cu încuiatul, ca niciodată, aşa că avui puţină zăbază;... dar fie că tot vă ajunsei cu toate bătrâneţele care se ţin mereu de mine. Dar cum ajunse sub teiu şi văzu pe Voicu singur, făcu ochii mari şi mirat întreba: — Da bine voinice, aşa-mi purtaşi de grija fetii... ? Unde-ai prăpădit’o ? — Uite bade Radule, i s’a părut c’o strigă www.dacQFomanica.ro Nrul 13, 1907. LUCEAFĂRUL 275 leica Sultana devale, şi-a rupt’o de fugă lăsându-mi mie işti bănuţi de cari ea spunea că n’ar şti ce să spună ... răspunse Yoicu aşa pe’ncurcatele. — Aşa, bine taică, bine... Adă atunci încoace şi Sultanei mele m’oi pricepe eu ce să-i spun. Si bucuros că întâmplarea făcuse aşa fel ca să nu zărească Sultana pe cei doi tineri scobo-rând singuri spre casă, Potecă îşi luă cuibul de aramă, îl drămălui cu ochii aşa pe de-asupra şi apoi plecă devale în tovărăşia flăcăului, care gânditor abia păşiâ când şi când în urmă. Sosit în ograda mare şi bătută în troscot des, Yoicu, mulţumit că scăpase cu obraz curat îşi luă sara bună aşa cu glas tare de să-l mai audă şi altcineva, nu numai badea Potecă care de altfel era lângă dânsul. Gospodarul îi mulţumeşte, şi-l petrece pănă la poartă; dar pe cât i s’a părut flăcăului a mai auzit un şoptit uşor de sară bună şi a mai zărit par’că doi ochi cari din colţul ascuns de lângă războiul cu şorţuri alese, l-au petrecut pănă departe în uliţi. (Va urma.) I. Ciocârlan. Ifigenia în Taurida de Goethe. Actul al patrulea. Scena întâia. Ifigenia. Arcaş. Ifigenia (singură). Zeii menindu-i Unuia din muritori Vajnice chinuri şi griji, Şi-aruncându-1 mereu Din plăceri în dureri Şi:din dureri în plăceri, Zguduindu-i, tot sufletul; Ei în taină îi cresc, Lângă el, în oraş, Ori pe vr’un ţerm depărtat, Ca, în ceas de grea cumpănă, Să găsească un razim, Un prietin cuminte. O, binecuvântaţi-1 pe Pylade Şi tot ce-ar întreprinde, zeilor 1 El este braţul junelui în luptă Şi ochiul treaz al moşului la sfat; Căci sufletul său liniştit păstrează Comoara nesecat’ a cumpătului, Şi celor prigoniţi le ’mparte sfat Şi sprijin din belşugul ei. Pe mine M’a smuls de lângă frate; îl priveam Şi-l tot priveam şi nu puteam pricepe Atâta fericire, nu-1 lăsam Din braţe şi uitasem cât de aproape Ne-ameninţă primejdia grozavă. Acum se duc, să-şi împlinească gândul, La mare, unde-aşteaptă ’n ascunziş Corabia cu bunii lor tovarăşi. Şi mi puseră cuvinte înţelepte în gură, mă ’nvăţară ce să spun Când va trimite Domnul, poruticindu mi Să mă grăbesc cu jertfa. Ah, eu văd Că trebue s’ascult ca un copil. N'am învăţat s’ascund să mă prefac Şi să înşel. Vai de minciună, vail Ea nu ne uşurează sufletul, Ca orice altă vorb’ adevărată; Ea nu ne linişteşte, ci ’nspăimântă Pe-acela care o făureşte ’n taină, Ea cade, ca săgeata aruncată Şi ’ntoarsă de un zeu asupra celui Ce-i dete drumul Temeri peste temeri Se sbat în pieptu-mi. Furiile, poate, Vor năvăli asupra fratelui Din nou când va eşl din sfântul crâng. Ori poate-acum îi prinde? Mi se pare C’aud ostaşi venind 1 — Aicea 1 — Solul Trimis de Domnul vine ’n grabă mare îmi bate inima şi sufletu-mi Se tulbură, privind în faţa celui Ce trebue să ’ntimpin cu minciuna. Scena a doua. Ifigenia. Arcaş. Arcaş. Grăbeşte jertfa, preoteasă 1 Domnul Aşteaptă şi poporul o doreşte. Ifigenia. Aş asculta: făcându-mi datoria, De nu s’ar pune, iată, fără veste, O stavilă în calea ’ndeplinirii. Arcaş. Ce stă poruncii craiului în cale? www.dacQFomanica.ro 276 LUCEAFĂRUL Nrui 13, 1907. I fi gen ia. Ce nu-i sub cârma noastră: întâmplarea. A rea s. îmi spune deci ca să-l vestesc îngrabă! Căci el vrea moartea celor doi străini. I fige n ia. Dar n'o vrea încă sfatul zeilor. Pătat e cel mai mare dintre ei De sângele de frate ce-a vărsat. Şi Furiile-i urmăresc cărarea, Chiar şi în capişte l-a apucat Deodată răul şi e pângărit Lăcaşul sfânt. Iar eu alerg acum în grabă cu fecioarele la mare, în unde vom spăla icoana zânei Şi ’ndeplini-vom tainele sfinţirii. Să nu ne tulbure deci nimeni slujba ! Arcaş. Mă duc să dau de veste Domnului De noua piedecă; dar tu nu 'ncepe Cu slujba pănă nu-ţi va porunci. I figenia. Aceasta-i datoria preotesei. Arcaş. Şi Domnul trebue să aibă ştire. I fige n i a. Porunca lui nu va schimba nimic. Arcaş. Ades’ se ’ntreabă pentru ochii lumei. I fige ni a. Nu-mi cere ce n’ar trebui să fac. Arcaş. îţi spun să faci ce-i bine şi cuminte. Ifigenia. Te-ascult, de nu vei zăbovi prea mult. Arcaş. Curând voi fi în tabără cu vestea Şi ’ndatâ iar la tine cu răspunsul. O, de-aş putea să-i duc şi altă veste Ce-ar deslegâ tot ce ne-a încurcat: Căci n’ai luat în seamă sfatul meu. Ifigenia. Tot ce-am putut, făcut-am, bucuroasă. Arcaş. Mai este vreme, gândul să ţi-1 schimbi. I fi ge n i a. Aceasta nu e în puterea noastră. Arcaş. Fiindcă-i greu, tu crezi că nu e chip? I fige n i a. Tu crezi că e, fiindcă o doreşti. Arcaş. Vrei tu să ’ncerci, cu nepăsare, toate? Ifigenia. Eu le-am încredinţat celor de sus. Arcaş. Dar ei ne scapă prin noi înşine. I figen ia. De îndrumarea lor atârnă totul. Arcaş. Dar eu îţi spun că e în mâna ta. Căci singură mânia Domnului Le-aduce moarte celor doi străini. De mult s’a desvăţat acum oştirea De jertfă şi de slujba sângeroasă. Şi mulţi, pe cari o soartă vitregă îi azvârli pe ţărm străin, simţiră Cum le răsare celor rătăciţi O faţa prietinoasă în străini Asemeni unei arătări de zeu. Fă pentru noi, fecioară, tot ce poţi 1 Uşor îndeplineşti ce-ai început; Căci, nicăiri, blândeţa ce pogoară în chip de om din cer, nu cucereşte Aşa curând, ca unde un popor Puternic şi sumeţ şi tinăr poartă, Neştiutor ce cale să apuce, Povara grea a vieţii omeneşti. Ifigenia. Nu-mi răscoli zadarnic sufletul, Nu-i chip să mi-1 mai schimbi precum ai vrea. www.dacQFomanica.ro Nrul 13. 1907. LUCEAFĂRUL Arcaş. Cât este timp, nu cruţi nici osteneală, Nici vorbe bune spuse cât de des. Ifigenia. Zadarnică ţi-e toată osteneala, Iar mie-mi faci printr’însa numai chinuri. Arcaş. Eu chiem într’ajutor aceste chinuri, Ascultâ-le, căci sfatul lor e bun. Ifigenia. îmi răscolesc puternic sufletul Şi totuşi nu pot să-mi alunge sila. Arcaş. Ţi-e silă, suflete frumos, de darul Pe care ţi-1 aduce un om vrednic? Ifige n ia. Da, dacă ’n loc de mulţumire, cere Ce nu i se cuvine, mâna mea. Arcaş. Celce nu vrea, găseşte ’ntotdeauna Destule vorbe de îndreptăţire; Voi spune Domnului ce s’a ’ntâmplat. O, de ţi ar spune ţie inima Ce bun şi milostiv a fost cu tine Dela venirea ta şi pănă azi 1 I fi gen ia (singura). De vorbele acestui om îmi sunt Deodată inima în piept schimbată, Şi chiar în clipa asta. Mă cutremur 1 Ca marea, când se 'nalţă repede Şi-acopere nisip şi stânci şi ţărm; Aşa îmi revărsase bucuria Tot sufletul. Ţineam acum în braţe. înţelepciunea visurilor mele. Părea c’un nor s’aşterne iarăşi lin în jurul meu, ca să mă ’nalţe iarăşi De pe pământ şi să mă legene în somnul dulce ce mi-1 puse-atunci, în jurul tâmplei, zâna milostivă, Când mă cuprinse ’n braţ, scăpându mă. Tot sufletul mi s’a legat de frate Şi sfatul lui Pylade mi-a fost tot; Şi orice gând mi-erâ să i scap pe ei. Cum părăseşte, vesel, marinarul Ostrovul cel pustiu, — aşa zăcea Taurida ’n urma mea. Şi-acuma, glasul Prietenului m’a trezit din nou Şi mi-a adus aminte că eu las Aici şi oameni. îndoit mă doare Minciuna. O, te-alină, suflete! începi să te ’ndoieşti şi să te datini? Tu trebue să părăseşti limanul Singurătăţii tale! Luntrea ta Se leagănă pe valuri, tulburat Te uiţi şi nu ştii încotro s’apuci. Trnd. de I. Borcia. Că te-am iubit... Că te-am iubit, o simt de câteori Cobori — pe-aripa viselor senine — hă pierd atunci pe câmpul plin de flori, Şi stau în luncă de poveşti cu tine, Că te-am iubit... tu poate nu ’nţelegi, Deslegi mereu enigme numeri stele ... Dar resemnarea viefii mele ’ntregi, Amarul meu şi lacrimile mele Nu le cunoşti... şi poate nici nu ştii... C’a rătăci... e soartea celor, care N’au nici un drept în lume de-a trăi . . . Nici aripi n’au să se ridice ’n zare . . . M. Cunţan. în Haramurăş. Arini pletoşi pe malul Tisei, Doi sfetnici câmpului cu flori, De ce privi{i spre codrii falnici Atât de trişti şi gânditori? Când doamna ceriului albastru Visează ’n patul său de nori Şi vântul mângăie-vă frunza, Dă tânguiţi adese-ori. Eu vă ascult, moşnegi cucernici... Şi-mi pare jalnicul şoptit, Că-i o poveste ’ndurerată A unui neam desmostenit. V. Albu. www.dacQFomanica.ro 278 LDCEAFĂRDL Nrul 13, 1907. Boierul. i. Ce viaţă, ce voie bună, ce pace, ce rân-duială domnia odată in gospodăria asta pe vremea bărbăţiei fără preget şi bătrâneţelor albe a Roşului. Tot satul de clăcaşi se uită Ia el cu dragostea şi cuviinţa, cu care îi puteau răsplăti vorba lui aşezată, omenia şi cugetul curat. Boierul »cel mare», pe moşia căruia eră satul, trăia, ori în Craiova printre multele rude de sânge domnesc, ori la moşia din Făget, unde avea rosturile şi desfătările din oraş. Moşia din Văleni o lăsase pe seama Roşului, om cu ştiinţă de carte ceeace eră mult pe vremea aceea, om in cinstea căruia avea o încredere de frate şi pe care şi l-ar fi socotit prietin, dacă nu l-ar fi oprit umbrele strămoşilor, cărţile de boerie şi obrazul rudelor. Nici Roşul nu eră din norodul de clăcaşi, — frate-său eră chiar boierănaş mai de mâna a treia în satul vecin, — dar vezi rămăsese fără pământ şi mulţumit de cum trăia, nu mai râvniâ după ilicul boieresc. Purtă cu drag căciula cu urechi de piele de miel, pieptarul alb înflorat cu cusături de mătasă neagră şi chimirul de piele galbenă în care-şi ţinea călămările de alamă, împodobite cu înflorituri de pietri şi de zmalţ. Pe Boierul »cel mare» puţini clăcaşi din Văleni îl văzuseră, pentru toţi însă Boierul nu putea fi decât Roşul, care vedeă de rosturile moşiei. Dar dela o vreme, Roşul dormiă sub crucea de piatră de lângă păretele bisericii, alăturea de jupâneasa lui ţărancă. Feciorul lui, pe care îl iubiâ prea mult pentru a-i da mai multă învăţătură decât trei ani pentru scriere şi cetire şi pe care îl deprinsese în toate dara verile moşiei trebuia să-i ia locul. Muri însă şi Boierul »cel mare* şi urmaşii lui, oameni noi, cari nu se mai înţelegeau, găsiră cu cale să arendeze moşia. Feciorul Roşului, nedeprins a luă pogoane pe întreială ajunse la mare strâmtoare. Şi de aceea se dusese pacea, voia bună şi rân-duiala din gospodăria Roşului. Prunii din holda de lângă casă se ciungărise, parcă-i dărâmase Tătarii, printre ei creşteau bălăriile, mărul cel mare dela poartă de abia îşi mai purta ramurile pe trupul ciocârtit de topor şi scorburos, îngrădirea sta să cadă, grajdul gol, din coperişul casei bătrâne vântul smulgea şindrila şi o învârtea în văzduh par’că în batjocură. Iar înăuntru, Doamne, în colţuri sta păengeniş, varul păretelui îngălbenise şi se coşcovise, aşternutul roşu de pe masa dela fereastră înegrise de pete şi de praf, hârtiile din chichiţă stau răvăşite, alama călămărilor pe care nu le mai purtă nimeni la brâu, ruginise; iar candela dela icoanele afumate de vreme de abia se mai aprindea odată în an. Ci Dumitru Roşu nu se indura să se prindă cu mânile de ceva. El irosiâ strânsura bătrânului, îşi petrecea zilele în cârcimă, ori stând cu capu în palme în tinda din care sburase mulţumirea. Nu vorbiâ cu nimeni, gurile rele ziceau că din pricină că nimenea nu-1 mai agrăiâ cu »boierule«, adevărul e însă că-şi înăcriâ sufletul pe fiecare zi în ura de oameni, în des-nădejdea de ziua de mâne, în năcazul că tată-său nu-i lăsase o pâne, care să nu-i poată fi luată dela gură, nu făcuse ce făcuse unchiu-său cu văru-său, care erâ acuma advocat cu vază în oraşul in care lui Dumitru i-ar fi fost ruşine să meargă. Cu nevasta n’o ducea decât în certe; erâ singura fiinţă, pe care o putea stăpâni şi pe care îşi descărca tot veninul unei vieţi prăpădite, sărace, depărtată de oameni. I se părea că toţi îl batjocoresc Şi nu pricepea el cum pot face aşa aceia cari, sau ai căror părinţi, sărutaseră cu evlavie mâna părintelui său. »A, de-ar mai avea el puterea aceluia! — gândiâ scrâj-nindu-şi dinţii — n’ar slăbi gârbaoiul din mâna pe care vitele astea de ţărani n’ar mai îndrăzni s’o sărute.* Trecea cu capul în piept pe drumul satului, nu agrăiâ şi nu-1 agrăiâ nimenea şi privea cu lăcomie la întinderea moşiei pe care tată-său îl deprinsese să se încure călare. De-ar fi bogat, de-ar fi bogat bogăţia i-ar da putere şi puterea l-ar uşura de ciuda care-i rodea sufletul. »De-aş putea eu să arendez moşia asta, dar cum, cu ce?« Şi o furie cumplită îl cuprinse împotriva anilor de lâncezeală ce-i brăzdase fruntea cu încreţiturile grijei şi în care muncind, muncind oricum şi ori unde, punând ban pe ban, văzând ce bruma agonisise bătrânul, ar fi putut ajunge la ţintă. »Mai e vreme, am să fiu bogat, www.dacQFomanica.ro Nrul 13, 1907. LUCEAFÂKUL 279 am să fiu tare, şi am să vă joc, am să vă joc să vă usture*. > Desnădejdea şi botărîrea aceasta, mânjită în fierea sufletului lui păcătoşit, ii deteră îndrăzneala să meargă la văru-său, căruia nu-i era de lăpădat pretinia unuia, care ar fi putut fi tare printre ţăranii aceia, pe care în adâncul sufletului lui nici el nu-i iubiâ mai mult decât ca pe o vită de povară. Şi văru-său l-a ţinut de vorbă şi l-a povăţuit ce însuşiri ii trebue pentruca să poată fi mare: — Acolo la tine la ţară, mai repede ca aici. Acolo toţi sunt proşti, acolo nimenea nu te ţine din scurt, acolo nimenea nu-ţi ghiceşte gândurile, acolo e bogăţia cea mare, dar s’o ştii scoate. : .i.;î I : . . I : - II. . La o săptămână Dumitru Roşu avea cârciumă în Văleni. Nu-1 mai cunoşteai. Nu-şi mai ţinea capul în piept şi par’că i se mai descreţise brăzdaturile de pe frunte. Nu-şi mai înjura şi băteâ nevasta Nu-şi mai lăsa barba să-i crească câte o lună două. Se cruciali şi Vălenii: Roşu începuse să le dea bineţe: nu-i slăbiâdin »nene«, «verieule*, «prietine*, «moşule*. Seduceau oamenii la cârciumă cai la altă pomină să vadă pe «cucuvaia aia otrăvită de Roşu* cum le pune jumătatea pe masă. — Ştii că te-ai schimbat cu totul, îndrăznii câte unul să-i spue. — Ei, măi frate, am avut şi eu năcazurile mele, cine poate ceti în inima omului. în Dumineca mare iată-1 pe Roşu în strana pe care pusese de-o împodobise cu săpături tată-său. Şi după prânz horă în Văleni. De când nu se mai pomenise bucuria asta in sat, de pe vremuri când nu se părăduise vechiul han boieresc al moşiei. S’a fost adunat lumea din tot satul să se uite cu drag la celce se arătă a fi de acum al lor, la celce le da prilej de veselie şi voie bună. Numai bătrânii, mai deprinşi cu tot felul de oameni, nu-şi prea deslegau limba şi inima, lor li se părea că în colţul gurei Roşului flutură un rânjet de lăcomie şi de gânduri negre. — Nu vă prea pripiţi cu dragostea, că nu ştii ce e în inima omului şi ştiţi vorba că ursul pe vatra arsă începe să joace. Dar şi bătrânii, la urmă, erau aproape încredinţaţi că s’au temut zadarnic. De Sân-Petru eră praznic în casa Roşului. Chemase pe popa, pe învăţătorul, pe primarul şi pe toţi chiaburii satului. Casa se premenise într’o zi de sărbătoare ca aceea şi gospodina cu mânecile sumese de abia mai ştia unde-i stă capul de alergătură. Păhărele se ciocniau cu «Norocire bună să dea Dumnezeu», cu «Să trăiţi întru mulţi ani* şi dela o vreme toţi îşi alungară sfiala, cu care trecuseră pragul, pe care de multă vreme nu mai culcaseră oaspeţi. Vorba potolită, povestiri de întâmplări păţite, amintirea bunului bătrân, care fusese tatăl Roşului, glumele, râsul, începură să însenineze feţele. Toţi plecară ca din mijlocul unor rude iubite, pătrunşi de mulţumirea pe care o simţi în mijlocul oamenilor muncitori şi buni. * în toamnă era nouă alegere de primar. Roşul începea să stărue: — Uite ce, cinstite Părinte, dacă crezi şi Sfinţia ta, Moldovanu tot e bătrân, el spune că nu vrea să-l mai alegeţi, faceţi o încercare şi cu mine, am să fiu muncitor, oamenii au început să ţie la mine şi atâta obraz şi omenie cred că am şi eu. — Bine, frate, bine, eu tot îmi bateam capul că cine ar fi mai vrednic, am să vorbesc eu şi cu învăţătorul. — Să vorbiţi şi Sfinţia voastră, am vorbit şi eu, nu-i împotrivă. De atunci a început la cârciumă să se vândă şi pe datorie. Unii, cărora nu li se nimerea vr’un gologan, treceau pe drum dând numai bineţe. Roşu îi întimpinâ: — Da ce, eşti mânios, de nu te mai abaţi pe aici? — Ba nu, dar vezi nu se sgodeşte întotdoauna de cheltuială. — Ci, vino frate, să bem amândoi un pahar că n’o mai fi foc... do bucurie c’o să m'alegeţi primar. Două luni de zile n’a mai ţinut socoteala câştigului. înainte de alegere s’a repezit pe la văru-său, care a pus şi în oraş trebile la cale. S’a făcut primar. Nu era nici rău, nici bun. Erâ mai aspru par’că, dar pe ori şi care îl îmbuna cu: «Ce să-i faci, legea, te ţine din scurt legea, n’ai încotro*. Nemulţumirea erâ că prea se urcase plata pentru vitele aduse la oborul de gloabă şi www.dacQFomanica.ro 280 LUCEAFĂRUL Nrul 13, 1907. prea trebuia să dai bani pentru orice hârtie ce eşiâ din primărie, iar ajutorul spune adeseori tainic: — Eu nu ştiu cum îi cu banii ăştia ai comunei, că de venit tot vin mereu şi de săracă par’că niciodată n’a fost mai săracă comuna. A început primăriţa să umble pe la nedei, a început sâ-şi ţese broboade de borangic şi oprege cu alesături de lânuţa; iar primarul nu se mai luă de gât şi nu mai prindea taină cu oricine ca în vara când deschise cârciuma. îl oprea »legea«. Vălenii începură să se uite iar cu sfială la el şi nu din dragoste se duceau bărbaţii când îi chemă să-i facă un prânz de clacă la cosit şi nici femeile şi fetele când primăriţa le chemă la tors ori la dărăcit lâna. Advocatul Roşescu eră foarte mulţumit de văru-său şi-i spunea bătându-1 pe umere. — Mă, te-ai dat pe brazdă, vezi aşa, şi Prefectului îi place de tine, am să stărui să te facă Perceptor când vei eşi din primărie. Atâta aştepta Roşu. I s’a dat cinci sate pe mână. Eră prăpăd. Nu te iertă nici pentru două zile, să te fi ştiut cu mortul în casă. Când trecea el prin sate cu primarul şi cu doi vătăşei după el par’că veniâ cine ştie ce urgie din alte vremi. Vuia satul de lătrături de câni şi începeau copiii să plângă în fiecare casă unde intrau, de văicăreala părinţilor şi de asprimea mânioasă a perceptorului. — Domnule Perceptor, am un car cu grâu mă duc cu el Luni la oraş, mai aşteaptă şi dumninta două trei zile că-i vai de maica mea, îmi vine să-mi iau lumea in cap. — Te văicăreşti ca muierile de pomană, tacă-ţi lleauca, treee-i, mă, vaca. — Domnule Perceptor, îmi iei laptele dela gura copiilor. — Eu nu ţi-1 iau, stăpânirea ţ.i-1 ia... tu ţi-l iei. Şi bietul om rămânea cu capul în piept şi oftând : — Ca pe vremea Turcilor, Doamne ia-mă! Să nu fi zis ceva cu nesocotinţă, că-i sărea ţandăra. înghiţeau bieţii oameni în sec, ca să-şi înăbuşe năcazul şi mâhnirea, ca să nu-şi iese din vorba lor aşezată şi plecată, c’altfel vuia văzduhul de înjurături şi nesocotitul putea rămânea şi cu obraji roşii de palme şi cu ochii umezi, împetrit de ruşine în faţa nevestei şi a copiilor. începuse lumei din cele cinci sate să i se pară că om mai mare şi mai tare ca domnu Perceptor nu poate fi. Cei slabi de îngeri îşi părăsiau naşii părinţilor care-i botezase şi cununase şi veniau la el chip şi samă să-şi afle un ocrotitor. — Domnule Perceptor, faci bine să-mi botezi un copil, ne-om căzni şi noi din ce-om putea să facem mai altfel... şi vezi eu sunt al dumnitale, măcar de mi-ai zice să întru în pământ. Şi-şi irosiâ strânsura să facă un ziafet cât o nuntă şi să ducă naşului un plocon cât un peşcheş împărătesc. Alţii strânşi cu uşa de belele: — Domnule Perceptor, s’apropie şi la mine sorocul de plată şi n’am cum să mă învârtesc acuma, nu eşti dumniata bun să mă împrumuţi, îi fac eu banii şi ţi-i dau. — Ce să mai faci banii, mai faci tu banii, par’că ţie îţi vine dela moşie. Să-mi dai prunele din ogradă, câte o fi paguba mea de o fi mai puţine, le scutur eu n’ai nici o grije şi să-mi faci şi două zile la cosit. — Bine, Domnule Perceptor, vă sărut mânile, dară treceţi d-voastră acolo în condică când o fi. — Lasă că am eu grije. La judecăţi veniau la el: — Ştii că eu am încurcătură cu Niţă al Eloarei, că zice că i-aş fi furat eu porumbii şi pe urmă din aia m’am sfădit şi m’am încăerat cu el, dumniata ai oameni... Corni Iorgu Roşescu .. . n’oi putea eu să scap? — De mă, şi de s’ar putea, vezi tu, cheltuială multă. — Facem noi ce facem, mie juncii tot îmi sunt de dat, nu-i mai pot ţinea. — Bine am să vorbesc eu cu văru-meu. Au început sătenii să nu se mai uite cu încredere nici la popa, nici la învăţătorul, nu mai veniâ nimeni la ei nici pentru o înlezniro, nici pentru un sfat: »îs oameni de treabă dar ce pot ei ? Moşnegii satului se bucurau de amara bucurie că nu se înşelaseră, şi-şi sfătuiau copii şi nepoţii: — Ei, feţii mei, nu v’am spus eu ? Mai lă-saţi-1 în plata Domnului că uite v’a pus genunchiul pe grumaz. III. în vremea asta arendaşului de pe moşie i se împlinise sorocul. O nădejde nouă, o lăcomie gâdilitoare iar îl cuprinse pe Roşu. A pornit la Craiova la noul şi singurul stăpânitor al moşiei. I-a vorbit de întinderea pe care tinărul cu alte www.dacQFomanica.ro Nrul 13, 1907 LUCEAFĂRUL 281 griji nu avusese vreme să vină s’o vadă, i-a spus că dă atâta grâu, atâta porumb, atâta vin, atâta ţuică, că are atâta pădure, că poate avea atâţia muncitori, i-a socotit venitul para cu para şi i-a arătat că moşia poate aduce de două ori mai mult decât dacă o arendează. — Şi pentru asta cucoane, n’ai trebuinţă dum-niata să iei osteneala în picioare, eu îţi învârtesc toate acolo şi dacă n’o merge un an de zile, cum îţi spun eu, sunt în stare să mă bag slugă la curtea d-tale. A ieşit din casa marelui proprietar beat par’că. 1 se părea că nu atinge piatra stradei cu piciorul, i se părea că fuge pământul cu el, i se părea că o să se înece de bucurie, îi veniâ să alerge. Se uita lumea după el, cum îşi freca mânile şi zimbiâ şi-şi făcea socotelile aproape cu glas tare : 150 de lei pe lună, asta nu-i nimic; dar să pun zece pogoane în moşie, şi să le muncesc cu oameni de clacă şi să treer cu maşina moşiei, să aduc lemne cât vreau, să-mi ţin caii în grajdul conacului, care tot stă gol, să ţin vite câ*e vreau şi să am două sate pe mâna mea să le învârtesc cum ştiu ... tot a vrut Dumnezeu cu mine. I-a fluturat prin cap gândul să se ducă într’o crâjmă şi să bea, să bea acolo de bucurie, de cea mai mare bucurie, pe care a avut-o el în viaţa lui, care după moartea lui tată-său îi fusese o povară amarnic de chinuitoare; dar nu s’a dus. S’a gândit să plătească popii un sărindar, să cumpere toate luminările ce s’or arde în noaptea Paştilor, dar »ce să mai zvârlu eu banii; i-oi zvârli când nu s’o cunoaşte că iau din grămadă* — şi îndată începu să-l roadă îndoiala că oare e de vr’un folos să-ţi risipeşti banii măcar şi atunci pentru o biserică şi pentru un Dumnezeu care-1 lăsase să piară într’o vreme şi care nu poate fi — dac’o fi — mai tare ca oamenii care-1 ridicau acuma. * Ferbeâ satul. Mulţi se învoiseră că n’aveau încotro. Unde eră să-şi pască amărîtele de vite? Imaşul comunei eră o năsâpişte, pe care nu creştea decât pălămida. Şi cele două trei pogoane puteau ele hrăni zece guri de casă? S’au găsit şi de aceia cari s’au încăpăţînat să nu se în-voiască. La atâta neobrăzare nu se aşteptase Roşu: — I’auzi dumniata să vaită că le-am îngreunat învoiala, am să-i las să moară de foame, poama dracului de putori. A întâlnit pe Florea Stancului: — Ce mă, nu vrei să te învoeşti? — Nu vreau. — Nu vrei? Las’ că te fac eu de vrei. Ce, pică copitele boilor tăi de-or mai face încă două zile la cărat peste ce a fost anul trecut, ori ţie ţi se îngroaşe mânile de-ai mai face încă trei ? Ori pe nevastă-ta o ţii la gherghef nu vrei s’o ardă soarele, bunătate de muiere. Şi doi pui do găină nu-i poate da boierului ? Să vezi cum ai să te mai învoeşti. într’o noapte pândarii boiereşti sparseră gardurile, descuiară porţile încăpăţînaţilor, le luară vitele hoţeşte, a doua zi era plină de ele curtea boierească. — Le-aţi dat drumul în ţarina boierească, ţipă Roşul, tâlharilor, în ce codru vă socotiţi voi aici ? O să ajungeţi să puneţi foc conacului boieresc, hoţi de drumul mare ce sunteţi. Un pol de cap, ori aici le putrezesc oasele, să vă duceţi cu jalba în proţap şi la Vodă, nu le scoateţi. O zi şi o noapte au stat vitele nemâncate şi neadăpate; mugiau de-ţi eră mai mare mila. Dimineaţa Florea Stanului eră din zori în curtea boerească. — Boer Roşiile, ştii ce m’am gândit eu, m’nm sfătuit şi cu nevasta, văd eu. am să mă învoesc. — Aha, rânji Roşu de bucuria sălbatecă şi mândră pe care i-o trezia vorba: »Boierule« pe care nu şi-o mai auzise din vremuri când în casa lui tată-so eră »boierul cel mic*, ori »boierul cel tinăr* — vezi acum iţi mai vii de acasă, să sgâeşti, băete ochii mari, să te gândeşti şi apoi să faci pe al dracului. — Nicolae, dă-i boii ăstuia. Şi rând pe rând au venit cu toţii şi şi-au scos vitele cu preţul învoelii, unii galbeni de ciudă, alţii roşii de furie, cei mai mulţi cu nepăsarea răbdurie a năcazului înecat în: »E, par’că o să împărăţesc pământul* ori: *Mai mult de o piele nu-mi poate luâ*. Roşul le spunea la toţi: — Să veniţi mâne să vă măsor pogoanele pentru arat. S’au dus; — dar îşi băteau oamenii capul să ştie că: cum ce-au arat anul trecut într’o zi, ară acuma într’o zi şi jumătate. — Mă Niţă, uitatu-te-ai tu, bun îi stânjenul din mâna hiarei ăleia de Roşu, mă, mie mi se pare că-i cu două palme mai lung decât cel adevărat. www.dacQFomanica.ro 282 LUCEAFĂRUL Nrul 13. 1907. — Am să mă duc să cer stânjenul la popa şi să-l măsor de o probă. — Ce să te mai duci, surda, nu vezi mă nene Petrache, tot pe lungimea asta, aveam anul trecut patruzeci de paşi drept pogonul şi acuma îmi dă cincizeci. — E cu ochi şi cu sprâncene. Barem de le-ar face şi pe ale noastre de porumb la primăvară tot aşa n’ar fi nici o supărare. — Da de! (i. C. loncscu. (Va urma.) Cronică. •Treburi literare». Nu putem aprobă în nici un chip ieşirea vehementă a «Sămănătorului» împotriva dlui V. Cioflec, colaboratorul de deunăzi al acestei reviste şi colaboratorul actual al «Luceafărului». Socotim că o judecată în materie literară nu se poate strivi cu nici un fel de injurie, ci numai cu puterea argumentelor. Osândim terminii asprii ai «Cronicei» îndrâsne{e, in cari dl V. Ciclice e tratat dela o înălţime prăpăstioasă, şi nu găsim cuvinte de justificare pentru mândria ultraolimpică a rândurilor cari contestă «chemaiea» de a discuta a dini V. Cioflec. Nu admitem decât răzvrătirea mândriei îndreptăţite, şi nu putem aprecia spiritul cu «valetul». Suntem pe deplin convinşi că dl Vlabuţă nu «va luă cuvântul», şi ar fi o bucurie pentru noi dacă nu am mai avea prilejul să înregistrăm astfel de... «treburi literare». * V. Caraivan: ba şezăloare. Bucureşti, ii inerva, 1907. Lei D50. Dragostea de literatura populară, după cel dintâi avânt, care s’a ridicat la trezirea ei, a scăzut destul de curând. Pricina se va găsi nu uumai în numărul restrâns al celor cari s’au ocupat de genul acesta acum cincisprezece — douăzeci de ani, ci şi in domolirea ce urmează oricărei aprinse manifestări sufleteşti. Astăzi însă, semne multe arată că preţuirea materialului folk-loristic se face după sentimente îmbucurătoare. Studiarea obiceiurilor poporului, colecţii de poezii, descântece şi poveşti, pagini de reviste cari se adresează claselor culte, pline de isprăvile Feţi-Frumoşilor sau de scurte versuri eu «Frunză-verde» la început, — aceste suut semnele. Intre purtătorii veştii nouă e şi dl V. Caraivan. D-sa a înţeles să scrie «poveştile şi snoavele» după cum şi-a adus aminte că i-au fost povestite. A păstrat doar faptele şi numele proprii. Tot ce se mai găseşte într'un basm, în afare de acestă elemente, este al culegătorului. Felul acesta de a strânge creaţiile poporului nu e nou. Se găseşte la Creangă, Odobescu, Slavici. Eminescu, in strălucitul «Făt-Frumos din lacrimă», n’a urmat nici ele altă cale, iar dl Delavrancea, în lumea dintro «vis şi viaţă», a pus tot meşteşugul lui artistic ca să îmbrace scheletul popular. Alţii, mai noi şi mai puţin talentaţi, au păstrat tradiţia marilor îuaintaşi. Deci, dl Caraivan a făcut bine când a scris cum am văzut. Felul d-sale de a povesti e limpede şi foarte plăcut. Stilul uşor, colorat, semănat cu moldovenisme al căror înţeles se ghiceşte fără multă bătao de cap. Cele două snoave, două lungi poveşti şi bucata după AV. ltaufT se cetesc cu deosebită uşurinţă atrăgătoare. Unii vor găsi că sunt în cartea aceasta momente cari amintesc pe Creangă. Foarte adevărat. Dar e o cinste să ai... «cusurul» de a semăna cu autorul lui Harap Alb, şi anevoie va fi scriitor de poveşti din Moldova, care să nu aducă împrejurări, zicale şi cuvinte întrebuinţate de Cieangă. Volumul dltii Caraivan are in frunte o prefaţă sugestivă şi foarte justă, scrisă de dl N. loiga. » Un duşman. Cel mai nimerit tip pentru a ilustra psihologia vulgară a parvenitului e de sigur dl Ovid Dens uşi a nu, directorul celei mai necetite din spuza de reviste literare ale Ţării româneşti. Nepot de ţărani din comuna Densuş, din Transilvania, dânsul e, fără îndoială, în toată ţara cel mai aprig duşman al transilvănenilor şi al «iţarilor îu literatură». Lupta noastră politică, năzuinţele noastre culturale, toată munca şi toate îndemnurile noastre sunt primite cu aiere de batjocură şi zeflemea bizantină de cătră mititelul neputincios. «Căciula de oaie» şi «opincile rupte» sunt nesuferite înnăditului critic care nu pierde nici o ocazie de a lovi în «eroii literaro-naţionalişti». Noi de mult nu mai suntem dispuşi să tratăm serios cuvintele dltii Densuşianu, ale cărui păreri şi judecăţi critice pe lângă banala răutate cunoscută a naufragiaţilor literari mai poartă şi pecetea urâtă a unui parvenitism ridicol, care la noi în Transilvania nu se cunoaşte. Această impresie jalnică ne-a lăsat-o şi cel mai recent strigăt de alarmă al D-sale, în care cere dela Corpurile legiuitoare o mântuire de «literatura ţărănească». D-sa poate striga sănătos, noi urmăm mai departe calea noastră făcând literatura osândită de D-sa, pe deplin convinşi că cu îngăimări de «erviniade» ne prăpădim cu tot neamul nostru. Şi asta nu vrem, peutrueă noi ţinem la traiul nostru. Ţinem la datinile strămoşeşti, ţinem şi la Densuş, şi uu vrem să-l pierdem, domnule Ervin Densuşianu I * Prinţii gândesc... Ce neam oropsit şi fără noroc suntem şi noi ardelenii!.. Un popor de opincari aspri, de plugari săraci. Nobila noastră aristocraţie ne-a părăsit îu mersul vremilor vitrege. Ne-au părăsit blazoanele, şi cari ne-au mai rămas le-am sfărmat noi de bună voie. Am aruncat în foc pergamentele, povăţuiţi de proasta noastră mândrie ţărănească, şi în pornirea trufiei am aşezat www.dacQFomanica.ro Nrul 13, 1907. LUCEAFĂRUL 283 pe tipsie pe cei câţiva subţiri ce mai rămăsese între noi şi i-am dus bucuroşi străinilor: »Uite, nu sunt de noi, păcatele noastre! Să-i primiţi şi să-i încălziţi D-voastră. Noi suntem cu prostimea şi nu ne pricepem»... Şi astfel noi am rămas de capul nostru. Am rămas săraci: plugari şi ciobani. Am rămas fără tradiţii, fără strălucire: un neam do ţăraui. Toate însuşirile cari ne-au mai rămas sunt doar atribuţiile vulgare ale ţăranului muncitor. Avem o trezvie a minţii, avem pedanteria chinuitoare a omului simplu şi cinstit, avem sănătatea rumenă a codrilor de brad. Copiii noştri au învăţat carte cari au putut, şi prin minune, cei mai mulţi au păstrat şi mai departe aceste însuşiri vulgare. Dragostea tindei ţărăneşti nu s’a stins în sufletul lor, a rămas acolo. Mintea a pornit în alcătuirile lor tot dela pragul căsuţei de unde ei înşişi s’au tras la oraş. Şi ca o dovadă a îndrăsnelii noastre fără păreche chiar şi scriitorii noştri, poeţi şi prozatori, şi-au muiat condeiul numai în durerile şi bucuriile acestor suflete de ţărani... Au fost şi ei de credinţa naivă că această mulţime nenumărată de oameni buni şi muncitori e singura comoară de sănătate şi premenire a neamului românesc... Negreşit că aceste însuşiri nu sunt un noroc şi nu pot clădi un temei pentru căpătuirea unui om muncitor. Ce fericire însă că neamul nostru a câştigat în altă parte ce a pierdut la noi. Peste munţii cari cuprind ca o cingătoare uriaşă gloata noastră do ţărani, e o ţară unde lumea bună nu s’a stins încă, unde n’a copleşit totul prostimea. Acolo putem şi noi să mergem să învăţăm câte ceva. Acolo numai ţăranii sunt reduşi la adevărata lor valoare de slujitori fără plată, încolo e bine. Sunt şi acolo mulţi naivi şi îndrăsneţi de seama noastră, cari visează acelaş vis, cărturari cu năzuinţe nesocotite cari vor să fericească pe cei mulţi, dar strigătul lor e strivit de implacabilitatea unei tagme cu putere şi mândrie tradiţională. Creduli şi naivi cum suntem, noi socoteam îndreptăţită răsvrătirea visătorilor de-acolo cari se aseamănă nouă, dar uite, ni se dă des prilejul de a ne convinge că judecata noastră e neîntemeiată. Ce să mai lungim vorba? Zicem cuvenitul «pater peceavi» şi recunoaştem greşala noastră. Înregistrăm cu pocăinţă în tiparul acestei reviste ardeleneşti neperitorul merit al providenţialului bărbat Mihalache Dragomirescu, omul tuturor literelor, a cărui străduinţă a descoperit un principe care gândeşte. Abil cum ni se spune că ar ti acest domn Mihalache, a deslegat taina apropierii de măreaţa singurătate prinoiară, şi norocos, cum încă ni se dovedeşte că e acest cuminte domn Dragomirescu, a reuşit să «culeagă din gura» principelui mai multe ... «cugetări»... Cu dreapta a cules «cugetările», cu stânga nu se ştie ce a cules. Niscai desluşiri am putea primi doar dela Administraţia Domeniilor Coroanei, unde încă se pare a ii cules cu stânga. In orice caz, convingerile noastre vor trebui să se schimbe. E prea evidentă nenorocirea noastră. Cu înduioşare ne gândim la blazoanele înstrăinate, cari ar putea întări în înţelesul dragomiresc al cuvântului şi revista noastră, a «gongoriştilor»... Felicitând călduros pe luminosul estet, nu ne putem suprimă avântul unui lirism care trebue să prindă: Alei coane Mia- (?) laclie, Noi o ducem în nevoi, N'ar mai li vr’un prinţ pe-acolo 8ă «cugete» şi la noi? Aşteptăm nota la «revista critică» a «Convorbirilor», şi din acel prilej şi lămuririle necesare pentru ciselarea desăvârşită a celui dintâi vers. * Judecăţile d-lui l’anu. Eclectismul d-lui Pa nu dela «Săptămâna» dă foarte multe greşuri. îndeosebi judecăţile literaro nu par a fi punctul de forţă din variatul «confetti» al «Săptămânei». Ne aducem aminte cum în articolele cari tratau chestia ţărănească din prilejul răscoalelor dl Pa nu aducea aspre învinuiri scriitorilor noştri că au falşificat rostul adevărat al ţăranului şi ca probă a acestei «idealizări» nesocotite ne îndrumă la poeziile lui... Goga. Mai trebuia să spună dl Panu: «Clăcaşii» lui Goga sunt prototipii ţăranilor cu al căror prisos de sănătate şi seninătate sufletească ne minte de zeci de ani literatura noastră. Mai trebuia să spună dl Panu : De unde puteam şti noi corpurile legiuitoare amărăciunea ţăranilor noştri flămânzi când scriitorii ne zugrăvesc numai moşneni împăcaţi şi fericiţi d. e. Coşbucîn»Noi vrem pământ» şi Goga în «Omul» lui? Cam în acelaş diapazon de justă apreciare e ţinută şi lauda adusă de dl Panu în nr. 47 al «Săptămânii» d-lui Densuşianu «un tinăr foarte cuminte» care «nu se ambalează nici odată». Să ne ierte dl Panu dacă pentru astfel de aprecieri literare nu ne «ambalăm» nici noi. * Aşchii. In revistele şi gazetele noastre s’a discutat de mai multeori nevoia de a populariza autorii vrednici să străbată în păturile largi ale cetitorilor. «Organele» de zi şi de altă măsură a timpului pentru apariţia lor au şi făcut câte ceva în direcţia aceasta. Fiecare a înţeles să-şi împlinească datoria după vederile vr’unui «colaborator intern», iar uneori după lipsa de altă materie. Dar nici un ziar de al nostru n’a găsit taina de a hăcu'i opera unui scriitor aşa cum face astăzi «Tribuna» cu scrierile dlui Al. Vlahuţă. Căci, dacă avem să fim mulţumitori celor cari scriu teze de licenţă sau doctorat, pentru orice cale cinstită, pe care informează străinătatea despre literatura română, nu putem admite să ni se aducă nouă, ciopârtite, operele dlui Vlahuţă. Această reeditare fără noimă a poeziilor nu aduce nici un serviciu autorului, nu popularizează cuminte opera unui scriitor şi nu ponte câştiga nici un cuvânt de încurajare condeiului care a alcătuit acest mozaic nesocotit. * Turneul d-lui Z. Bârsan. La ziua sf. Petru, domnul Bârsan şi-a început din nou apostolatul. Suntem informaţi că de astădata va avea şi sprijinul «Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român». In articolul «Teatru românesc», apărut în Nr. 19—20 din 1900 noi am arătat cum trebue să se înceapă mişcarea noastră teatrală, ca să ducă la sfârşit mulţumitor. Asupra acelor păreri atragem şi acum atenţiunea celor în drept şi dorim din tot sufletul triumful cauzei. Din parte-ne nu vom pregetă a lucră mână în mână cu Societatea de teatru şi cu trupa www.dacQFomanica.ro 284 LUCEAFĂRUL Nnil 13, 1907. d-lui Bârsan. Urmărim acelaşi scop: înaintarea noastră culturală. Programul turneului din acest an e următorul: I. Comedii într’un act: 1. Capriciul unui tată după Belli-Blanes. 2. Co păcat! după A. 0. Cagna. 3. Gaura cheii din franţuzeşte. 4. Dela Nord la Sud după Cav. Domenico Picciolli. 5. Prietinul Eugen după Bourdoy şi Calliot. 6. Mătase sau bumbac? după Gerolamo Mariani. 7. Cântecul cocoşului din franţuzeşte. 8. Un om nervos după Napoleon Gallo. 9. Cravata albă după EdinoDdo Goudinet. 10. Un om de treabă după lfoberto Bracco. II. Drame: Strigoii de Ibsen şi Înviere, de Zaharie Bârsan. Afară de acestea se vor mai jucă»ProstuI pricopsit» şi «Bursierul Societăţii», comedii într’un act şi poate şi altele scrise de dl Z. Bârsan. Programul bogat şi mai ales mulţimea comediilor sperăm că vor cuceri dorul publicului de a vedea reprezentaţiile dlui Bârsan. Noi îi urăm norocul şi răsplata de care e vrednic! * Ploaie (le vară. Unu, doi, trei, patru... atâtea sunt procesele intentate redactorului nostru, dlui Oct a vi an Goga, pentru «agitaţie» în revista «Ţara noastră» . . . «Viitor de aur»!... Bibliografie — asupra unora dintre aceste cărţi vom reveni. — U. Sienkiewicz, liartek învingătorul, trad. de Iosif Nădejde, Biblioteca pentru toti, nr. 258. Librăria Alcalay. Bucureşti 1907. llerbert Spencer, Progresul, Legea şi cauza lui, trad. de L. Ghips. Biblioteca pentru to{i, Nrii 2G7—268. Bucureşti 1907. Constantin Giurescu şi N. Dobrescu, Documente fi regeşte privitoare Io Constantin Brdncoreanul'. Buc. 1907. 1 voi. 8° mare, L+434 pp. Grillparzer, lin-o fi Leandru, tragedie în 5 acte trad. de Haralamb Lecca. Biblioteca pentru toţi Nr. 270. Librăria Alcalay. Bucureşti 1907. <£v iz. Ilugdin pe abonaţii mtftri restanţieri să bineroiască a grăbi eu trimiterea abonamentului pe semestrul II al anului curent, ea să nu fini siliţi a le sista trimiterea revistei. Administraţia Per. »Luceafărul«. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. 4........... % Colecţiile „Luceafărul" complete. legătură elegantă In pînză. Anul I, epuizat. Anul II, (1903)....... Anul III, (1904)....... . . 30 „ Anul IV, (1905)....... . . 40 „ Anul V, (1906) Ed. simplă . . . . . 16 „ Anul V, (1906) Ed. de lux . . . • • 25 „ Toate colecţiile împreună ed. simplă C 120; ed. lux C. 130. Colecţii incomplete Seni. II, 1903, (nrele 9---23). . . . . 3 cor. Sein. 11, 1904, (nrele 11---24). . . . . 3 „ Seni. II, 1905, (nrele 11---24). . . • ■ 3 „ Cumpărăm „Luceafărul". Anul I, (1902), complect sau numerele: 2, 3, 6, 8, 9, 10. (In deosebi nrele 3 şi 9—10.) Anul II, (1903), 2, 4, 7 şi 24. Anul III, (1904), 2 şi 5. Anul IV, (1905), 1, 2, 4, 6, 8 şi 10. fl se adresa administraţiei noastre. Biblioteca Copiilor Voi. I şi TT. Cei ce vor trimite direct oatorakii Pi. O. Maior la redacţia revistei Luceafărul, Sibiiu (Nagy-szeben), suma de 1 Cor. 10 pentru Austro-Ungaria şi 1 leu 50 bani pentru România. Pentru ambele volume sunt a se trimite 2 Cor 20 pentru Austro-Ungaria şi 3 lei pentru România. Cumpăraţi numărul jubilar Carol I. Preţul 1 cor. 10 bani. TII’AKL’I. I.Ul W. KUAFI'T ÎN SII1IIU. www.dacQromanica.ro