S CI M A K G L Oct. Qoga. . . Străinul (poezie). G. Marna . . . Monumente antice clin Roma: Capitolul astăzi. I. G. Soricu . . Târziu (poezie). I. Ciocârlan . . Inimă de mamă (nuvelă). Dinu Ramură . Reîntors (poezie). I. Secula . . . Dinlr’o călătorie. P. Dulîu . . . Caprele popii. Dări de seamă: Georgicele, trad. de Coşbuc; Dragoste cu toane de Goethe, trad. de St. O. losiî; O şedinţă comunală de G. Stoica; Nuvele de E. Lovinescu; Sa-lomea de Vilde, trad. de Z. Bârsan; Isprăvile lui Păcală. Bibliografie. Hustraţiuni: Capitolul de astăzi, Statua lui Marc Aurel, Galul murind, Spinario. ABONAMENT: Gtustro-îingaria: l an.................12 cor. Ed. de lax ... 20 cor. 6 lani................6 „ „ „ „ ... 10 „ Ediţia pentra preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor. Pomânia şi în Străinătate: 1 an.................16 cor. Ed. de lax ... 25 cor. 6 lani................8 „ „ „ „ ... 13 „ Ediţia pentra preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor. licclamaţiilc sunt a ne face in curs ele 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se cor trimite 20 bani în mărci poştale. Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). A apărut in editura revistei „Luceafărul* A. O. Maior Biblioteca Copiilor Voi. II numeroase ilustraţiuni. Gel mai potrivit clar pentru —copii. -•*- Preţul : Cor. 1.60, Cei 2.— Omer ILIADA 12 cânturi traduse în versuri dc George Mumu —**■ ca ilustraţii admirabile. -<*— Priimtl volum din Biblioteca scriitorilor Străini. Preţul: Cor. tf. , Cei 5.- plus porto postai 20 bani. www.dacQromanica.ro REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea dlor: Octavian Goga şi Octavian C. Tăslăuanu. Ca colaborarea dlor: I. Agârbiceanu, I. Al. Bassarabescu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, I. Ciocârlan, V. Cioflcc, Al. Ciura, Maria Cunţan, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldca, M. Simioncscu-Râinniccanu, I. U. Soricu. ORICE REPRODUCERE OPRITĂ. STRĂINUL. Eră Duminecă ’ntr’amiază. Noi stăm pe prispă strânşi la sfat, Când s’a ivit pe drumul ţării Un om la marginea de sat. Din pulberea învolburată Abia puteai să-l desluşeşti Cu paşii largi grăbindu-şi mersul Deneâ în hainele-i nemţeşti... La cruce ’n deal, noi îl văzurăm Cum s’a oprit deodată ’n pas Şi s’a ’nchinat adânc drumeţul Când a făcut în drum popas. Privea ’ndelung, ca dus pe gânduri La zidul zugrăvit cu sfinţi. Şi sta cu capul gol străinul în ploaia razelor ferbinţi. Când s’a pornit încet la vale, Noi ne uitam dela zaplaz, Şi nu ştiu ni s’a părut nouă Dar avea lacrimi pe obraz. Când ne-a ajuns — a dat bineţe, Cu glas domol, şi-apoi a stat Şi ne-a ’ntrebat de sănătate Şi de nevoile din sat. Ne-a zis c’ar vrea la sfânta slujbă Bă vie-alăturea cu noi Şi s’a uitat cu-atâta jale, Când a trecut un car cu boi. Iar la vecernie străinul Stătea cucernic şi supus Şi-a sărutat duios icoana Cu răstignirea lui Isus. Când a plecat ne-a spus poveţe Cu grai înduioşat şi blând Şi ne ’ncălzeâ atâta ’n suflet Că lăcrimam toţi ascultând. Spunea că nu-i păcat mai mare Decât să-ţi lapezi legea ta Şi vezi îi tremură cuvântul Pe buze, când ne cuvântă! Apoi s’a dus... Ne eră jale, Când s’a pornit la drum pe grui... Dar uite ’n ţintirim, pe noapte, Spun că văzură umbra lui. De-atunci tot despre el ni-e vorba Şi-atât am vrea cu toţi să ştim Anume lângă care cruce A ’ngenunchiat în ţintirim ... Oclavian Goga. ♦ www.dacQFomanica.ro 240 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1907. Monumente antice din Roma. ii. Capitol u 1 astăzi. Pe o seară monumentală, deschisă spre apus, ne suim acum pe Capitolul nou; la stânga noastră, la capătul de sus, printre frumoşii palmieri ce împodobesc grădina, unde în chip întunecat de bronz gesticulează energic tribunul Cola di Rienzo, vedem două cuşti: într’una, în fond, sunt doi vulturi, într’alta din faţă, e un lup; sunt semne vii şi evlavioase în legătură cu trecutul colinei. Dioscurii cu caii lor făcuţi din marmoră, în epocă târzie romană, păzesc intrarea pe Capitol. Pe locul unde odinioară erâ Azilul lui Romulus acum e o piaţă mică, piazza del Campi-doglio, mărginită de trei clădiri mari: în fundpalazzo del Senator e, la stânga muzeul Ca pi toii n, la dreapta palazzo dei Conservatori. Dacă dimensiunile nu impun, liniile lor netezi şi armonioase arată urmele unui maestru de frunte: se străvede desemnul lui Michel Angelo — ex ungue leonem. in mijlocul pieţii se 'nalţă statua equestră de bronz —odată aurit întreg — a lui Marc Aurel: martor nedoborît de cele vr’o şaptesprezece veacuri ce au trecut peste dânsul, el stă aici neclintit ca o întrupare a lumii din care s’a născut, vestiudu-ne că nu numai pieptul acelor vremi erâ de oţel, ci că şi meşteşugul lor ştia să prindă adevăr etern şi să dea tărie fără de moarte. După el vestitul Verroechio a făcut pentru Veneţia pe falnicul, nedomolitul său condottier C o 11 e o n e, fala Renaşterii. Din alăturarea acestor două statui equestre — cele mai renumite din lume — răsare limpede asemănarea şi contrastul: asemănarea in motiv, contrast în concepţie. Pe de o parte simplitatea, liniştea nobilă, sănătatea echilibrată a lui Marc Aurel, pe de alta expresia «teribilă» (vorba lui Vasari), încordarea înfrigurată, conştienţa covârşirii fizice şi sufleteşti dusă aproape pănă la teatralism — simptomele artei moderne. Pe cel dintâi îl căutăm dela stânga — e partea cea mai cu perspectivă. Ni-i ca şi când îl vedem cum face revista trupelor şi le ţine o «allocutio»; suflet bun şi visător, el e atât de potolit, încât dreapta-i ridicată ne pare mai mult un semn de binecuvântare decât un gest de poruncă. Ne insuflă atâta dragoste şi încredere privirea-i blândă, nepătimaşă, încât bucuros ne-am fi jertfit alăturea de ostaşii lui. Cu părere de rău ne despărţim de dânsul. Ne îndreptăm spre palatul Senatorului, numit aşa după titlul ce purta mai de mult întâiul magistrat al oiaşului din vremea nouă: într’una din sălile lui a fost încoronat ca poet amorosul Petrarca. Temeliile şi o parte bună din zidurile acestei clădiri (pănă la catul întâi) sunt antice: ele sunt restul măreţului Tabularium, văzut de noi din Forul Roman. Gangurile şi cămările-i boltite, cari au slujit ca arhive pentru statul roman, au fost mai târziu şi mai ales din veacul de mijloc încoace întrebuinţate ca depozit de sare; de aici şi stricăciunile ce au suferit păreţii, pe cari stau zugrăvite încă şi acum urmele sării. Tabulariul fu zidit în 78 a. Hr. de cătră D. Lutatius Catulus, învingătorul Cimbrilor. La cele două caturi de sus a fost aplicat întâia dată sistemul arcadelor ce am întâlnit la Coloseu; ele încheiau măestos laturea Forului Roman despre Capitol. Intrând în Tabularium din Via del Campidoglio, dăm de un coridor lung, în care sunt aşezate resturi de sculpturi şi de bucăţi arhitectonice; din singura arcadă antică necuprinsă de zid avem o vedere deplină asupra Forului. Dacă de aici ne urcăm pe o scară înaltă de vr’o 160 de trepte, ajungem în clopotniţa ce se ridică deasupra palatului senatorial; din balconul de pe vârful ei avem una din cele mai minunate panorame: dela această înălţime ne putem călăuzi asupra oraşului de acum. Punctul lui de plecare a fost Capitolul, pe care îl vedem la picioarele noastre; acesta geme astăzi sub greutatea caselor particulare moderne. O lege votată cu vr’o patru sute de ani înainte de Hristos a oprit pe patricieni de a clădi case de-ale lor pe această colină. Ce bine ar fi fost de s’ar fi reînoit mai de mult această măsură! Scaunul gloriei romane, deşi de veacuri despoiat de orbitoarea-i strălucire, ar fi rămas un altar pentru ceice poartă cinste şi evlavie faţă de trecutul mare şi roditor al omenirii. Dar înzadar s’aude gâgăitul gâştilor, înzadar veghează cu setea răzbunării Stânca Tarpeiană. Nimeni nu se deşteaptă din somnul veciei... Zeiţa Junona Moneta www.dacQFomanica.ro N ml 12. 1907. LUCEAFĂRUL 241 a fost mai norocoasă: locul templului ei l-a luat biserica Benedictinilor S. Mari a Araeoeli, pe a cărei lăture despre mează-noapte se ridică acum, uriaş, monumentul lui Victor Emanuel, cel mai măreţ al Italiei moderne; în schimb nici o urmă nu se păstrează din locaşul sfânt al zeiţei. Monetăria statului, alipită în vremea veche de sanctuarul ei, i-a veşnieit insă numele: ceeace pe atunci însemna «povăţuitoare* |mo-neta), cu timpul a căpătat, din această pricină, înţelesul ce-1 are şi azi la noi. Templul lui Ju-piter Optimus Maximus zace acum, cu puţinele-i rămăşiţe dela temeliile lui, zdrobit sub palatul »Caftârelli«, în care astăzi e sălăşluit ambasadorul german — solul strănepot al Teutonilor, cari se cutremurau odinioară de dânsul. Tempora mutantur ... Cu inima strânsă ne întoarcem dela cercetarea monumentelor antice ale Capitolului; prin grădini şi pivniţi cu jale mai descoperim urmele zidurilor străvechi ce-1 încunjurau, ale sanctuarelor ce-i sfinţiau slăvită ţărână. Ai crede că regăseşti urmele mădularelor rupte şi risipite în războiu ale unei fiinţe preţuite de tine. Zăbranicul negru ni-1 înlătură de pe ochi o privelişte plăcută: intrăm în muzeul capitolin. Mâni cucernice şi slăvitoare de trecut au strâns aici amintiri scumpe din viaţa antică: vedem întruchipate in marmoră gândurile şi simţirile celor vechi; privirea noastră le ceteşte cu drag şi ne răpeşte într’o lume mai îndrăgită de frumos decât aceea de azi. în fruntea acestui popor de sculpturi stă o regină: e»Venera capitolină«, al cărei trup neprihănit, de marmoră albă, scăpat ca prin minune de biciul vremii, răsare desgolit din fundul roşietic al unei încăperi singuratice. Zeiţa se pregăteşte de bae şi şi-a aruncat cel din urmă văl pe un vas ce stă alături de dânsa. Dar tocmai când ea stă gata să se scalde, un fior gingaş femeesc o face să tresară: temându-se să nu fie pândită de un ochiu străin, ea îşi pleacă puţin boiul mlădios şi svelt şi repede îşi aduce nainte mânile din care îşi face scutul goliciunii, în această ispititoare clipă de nedumerire a prins-o şi a nemurit-o artistul in plăzmuirea-i fermecătoare. Motivul e al marelui Praxitele; forma cea mai apropiată de originalul, care a vrăjit întreagă lume antică, o vedem în »Venera din Cnidos* (Vatican). Un sculptor iscusit de mai târziu (după Alexandru cel Mare) a reluat moţi vul şi l-a prefăcut întru câtva modernizându-1; în prelucrarea-i potrivită gustului vremii zeiţa a pierdut, dar a câştigat femeia. Concepţia atât de măreaţă, dar impersonală, abstractă a celei dintâi, e supusă aici unei revizuiri, care a făcut mai multe concesii modelului viu : capul e aproape individualizat şi îndeosebi partea dela spate arată un realism mai crud decât ar fi îngăduit Praxitele. Ce putea dalta acestei vremi pătimaş îndrăgită de adevărul naturii, ne mărturiseşte un alt giuvaer al acestei colecţii: «Gladiatorul sau — cum se vede cu deosebire după salba dela gât — »G aiul m u r i n d*. Agonia lui c un epos înfiorător. Rănit de moarte în coaste, el se retrage în lături din luptă, dar slăbind, lasă să-i alunece la pământ cornul, sabia şi scutul, şi in urmă cade şi el peste scut sprijinit pe mâna-i dreaptă. Nici un murmur, nici un gemet nu tulbură ciasul din urmă al eroului; cu o cerbicie vrednică do sălbatecul, războinicul său neam, el se supune sorţii fatale, şi resignarea-i pare un imn de triumf al puterii omeneşti asupra puterii supreme. Elinul stăpânit de dragostea vieţii şi deci de teama morţii, a ştiut să fie drept în reprezentarea barbarului nesocotitor de primejdii. Deosebirea de rasă o vedem cu tărie rostită in toată făptura murindului. Artiştii şcoalei din Pergam, cărora se atribue crearea tipului de Gali, nu l-au născocit, ci l-au redat aşa cum a fost aevea; doar’ îl văzură deaproape cutremuraţi când cu năvălirile pustiitoare ale Galilor în Azia mică şi înfrângerea ce au suferit ei, pe la sfârşitul sec. al 3-lea a. Hr., sub regele Atalos I. al Pergamului. E, negreşit, frumos acest trup, dar el nu ne apare ca trupul elin — o floare frumoasă, desăvârşită a culturii, ci ca un gorun drept şi gigăt, crescut şi întărit din spornicele sucuri ale ţărnii din pădure. Pe când aici Galul îşi dă sufletul, alăturea de el «Satirul in odihnă* (cea mai bună copie rămasă după un satir celebru creat de Praxitele), răzimat alene de un trunehiu de copac, îşi urmează în vis ademenitor idila ce abia o cântase din naiu. De n’am luă seama că are urechi ascuţite de animal, nici n’am bănui că e vorba de un geniu păduratic — atâta nobleţă şi farmec e in ritmul formelor moi şi rotunzite curat praxiteliene, prea puţin acoperite do pielea de panteră ce-i atârnă de pe umăr. Firea sburdătoare, ue- 1 www.dacQFomanica.ro 242 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1907. înfrânată, buiacă de satir ne-o trădează însă dusa-i privire topită, umedă, a cărei licărire tulbure vesteşte par’că flacăra ce-1 arde mocnit şi-i lasă întredeschise buzele-i cărnoase. O modelatură înrudită admirăm la un frumos cap de marmoră ce se află în păretele din faţa Satirului; el înfăţişează un Baclms tinăr, ale cărui trăsături aproape femeieşti i-a dat numele popular de »Ariad ne*. Un clasic trup de tinăr cu un cap nu mai puţin frumos ne dă, în aceeaş sală, chipul lui sare şi se supune voios îndemnului ce-i dă zeul sburdalnic, pe când cel bătrân se frământă şi se încoardă dureros la loviturile de biciu ale chinuitorului său stăpân. Tâlcuirea-i străvezie; noi zimbim şi trecem înainte. O Amazoană rănită, cu braţul drept răzimat odinioară de o lance, ne atrage cu deosebire privirea în aceeaş sală: e o copie după născocirea fericită a lui Cresilas, un mare artist din vremea lui Fidias. Expresia durerii ce o vedem pe faţa înclinată a voinicei femei măreşte interesul lu- Capitolul de astăzi. »Antinou«, mândrul favorit al împăratului Adrian, vestit pentru multele statui ce i s’au închinat în vechime, toate după lucrări din epoca Iui Fidias şi Praxitele. Trecem în sala Faunului: un satir de marmoră roşie se desfată privind la ciorchinele ce ţine ridicat în mâna dreaptă; e o drăgălaşă lucrare ce înveseliâ minutele de răgaz ale neodihnitului Adrian, la a cărui bogată vilă din Tibur ea s’a găsit. Doi Centauri de marmoră închisă sură din sala cea mai mare sunt minunate inspiraţii decorative eleniste, găsite în ruinele aceleiaşi vile. Amoraşii, pe cari trebue să ni-i închipuim călare pe spatele lor, le dau zor să meargă înainte. Centaurul tinăr crării: ea e un contrast faţă de figurile aceluiaş veac, când în genere artistul nu ştia încă să pue în armonie expresia feţii cu acţiunea corpului. în afară de două desfătătoare bazoreliefuri — «Endymion adormit*, «liberarea Andromedei de cătră Perseu* — vedem în cele două camere din urmă un lung şir de portrete, din care ne bucurăm că putem cunoaşte de aproape fiziog-noniia atâtor bărbaţi mari din vechime — cu deosebire a împăraţilor romani. E o istorie în chipuri de marmură; ea dă viaţă cunoştinţelor noastre nepipăite despre aceşti oameni şi totodată aruncă o bogată lumină asupra treptelor de des- www.dacoromanica.ro Nrul 12, 1907 LUCEAFĂRUL 243 făşurare a artei portretului antic, mai ales a celui roman, ale cărui plăzmuiri de frunte nu sunt de mai puţin preţ decât capetele unui Velasquez. E păcat că locul şi mijloacele nu îngădue să dăm aici măcar unele din aceste portrete! Ne grăbim dar să aruncăm în treacăt o privire asupra muzeului al doilea de pe Capitol: palazzo dei Conservatori. Aici e o altă lume încântătoare de marmore şi bronzuri. La mijlocul unei săli mari e prea cunoscutul grup de bronz: Lupoaica dela care sug cei doi gemeni Romulus şi Remus Capitolul: Galul murind («Gladiatorul»). Capitolul: Statua lui Marc Aurel. (aceştia sunt un adaos din veacul al 16-lea). E o lucrare vrednică de cinstea şi mirarea noastră prin vârsta ei de aproape douăzeci şi patru de veacuri. Deşi deplin romană în înţeles, ea totuş se socoteşte ca unul din cele mai bune exemplare de artă ioniană de pe la sfârşitul sec. al 6-lea a. Hr. Stilul ţapăn arhaic cu linii exagerate, convenţionale în parte, nu numai nu-i micşorează viaţa, ci dau — mai cu seamă capului de fiară — un relief şi o energie, care explică fiorul de nelinişte ce-1 simţim la întâia noastră aruncătură de ochiu. Mai mult decât în toate sălile acestui muzeu zăbovim în camera bronzurilor. Pe lângă un foarte drăguţ, virtuos lucrat «Camillus* — un copilandru care slujea la ceremonii pe lângă preotul roman — şi pe lângă un maestru cap sever şi viguros, caracteristic roman, presupus că e a lui Iuniu Brutus, întemeietorul republicei romane, luarea aminte ne-o pironeşte Spinario: un băeţel gol — prin urmare un alergător la jocuri publice — stă pe o piatră şi-şi scoate spinul ce i-a întrat în picior cu prilejul alergărilor. Artistul l-a prins par’că din natură: atâta adevăr plastic a nimerit în fonnele-i subţiri, mlădii, colţuroase de copil, în mişcarea-i naivă copilărească lipsită de orice poză, de orice gând tulburător din afară. Stilizat în chip arhaic e numai capul: părul cu linii paralele sever orânduite şi buclate la capăt, faţa deplin ovală cu contururi ascuţite şi neînviorate de expresie — însuşiri de artă, care ne coboară cu câteva zecimi de ani dela crearea «Lupoaicei* şi amintesc Capitolul: Spinario. www.dacQFomanica.ro 2*14 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1907. epoca de înaintea lui Fidias, epoca în care atelierele sculptorilor elini, luând ca bază modelul viu, luptă din răsputeri spre a smulge cu totul arta de înrâuririle rutinei şi convenţiilor. Cu toate acestea drăgostosul profil al acestui căpuşor ca şi întreg motivul acesta graţios nu încetează, de veacuri întregi, să farmece pe artiştii cei mai pretenţioşi ca şi pe privitorii nepricepuţi in tainele meşteşugului mare. E unul din acele chipuri dragi, impuse dela sine prin adevăr şi graţie neprefăcută, care lasă întipăriri adânci în simţirea noastră şi, odată văzute, nu se mai deslipesc uşor din minte. Celce a vizitat cândva Capitolul, se va gândi cu drag şi la acest S p i n a r i o. G. Murnu. tArziu. ... Şi e târziu. Pe umedele gene S’apleacă somnul blând să te sărute; Duioasă caii în ochii mei, frumoaso, Şi par’c’ai zice: Du-te. Ce greu se ’ndură pasul să pornească, Par’că ne despărţim pentru vecie, Par’că ’ntre noi, cu noaptea ei, uitarea De-acuma o să vie ... Dar lângă ea, ca îngerul de pază, E sufletul, e viaţa mea întreagă, Mă chiamă înapoi, şi m’aş întoarce Să-i spun cât mi-i de dragă. Şi mă opresc. Pe cer aceleaşi stele, Aceeaş dulce, tainică lumină Revarsă în tăcerea nopţii luna 5fioasă şi blajină . . . O fire, prea mărită Născătoare, Mă lasă să-ţi îngenunchi înainte — Un preot nebunit de-a lui credinţă In faţa celor sfinte. De ce nu pot să te cuprind la sinu-mi Cu dragostea, cu focul şi cu teama, Cu care ’nstrăinatul fiu, cucernic, La piept îşi strânge mama! Îmi vine să mă plec cu duioşie, Cu inima ’ncălzită de lumine, Şi să sărut cu dragoste fiască Ţărâna, ce mă ţine. Odată... Hă vei coperl pentru vecie. Pe buzele, ce-ţi dau azi sărutarea, Da împietri cuvântul, ce te cântă, Da amuţi cântarea. Dar n’o să piară raza de lumină. Aprinsă ’n piept de blânda mea Destală, Ci va trăi să lumineze gânduri Cuprinse de ’ndoială. Şi ’n nopţi de vraja dorului aprinse, Ea va trăi în veacul, ce-o să vină, Şi voi simţi plutind peste mormântu-mi A dragostei lumină ... Iar tu ... Rămasă singură, iubito, Poate c’acelaş gând te înfioară, — O, lasă-mi mie zbuciumul şi ’n suflet Tu liniştea-fi coboară. Adormi, adormi. Pe cer o stea s’aprinde, O rază se îndreaptă cătră tine: E sol trimis din cerurile 'nalte Ca visul să-ţi lumine! 1. (1. Soricu. www.dacQFomanica.ro Nrnl 12, 1907. LUCEAFĂRUL 245 Inimă de mamă. (Urmare.) Feciorul Bogdăniţei, ce-i drept, tinăr eră; dar din toată vorba lui badea Radu începuse să prindă ceva din firile planului ce simţiâ că se urzeşte şi surată bucuros, văzând că eră luat în seamă şi preţuit tocmai la casa aceea unde în atâtea rânduri gândul i se abătuse cu multă nădejde... Pănă atunci numai ochii Stăncuţei îl îndemnase să creadă că ea ar vrea să fie nora Bog-dăniţei; acum însă vedea bine că chiar şi badea Potecă s’ar prinde bucuros să-l aibă de ginere, între ei insă mai eră la mijloc lcica Sultana, care cu toată vorba cumpănită, pare să spună că s’ar pune de-a curmezişul drumului ce tovarăşul ei stătea să croiască. Dar cum inima tânără îl îndemnă să nădăj-duiască tot spre bine, cu toată firea lui domoală, uită că-i venit ca meşter butnar şi s’aprinde la vorbă, ca şi cum ar fi stat să peţiască chiar atunci. Gospodarul Potecă îi arată o parte din zestrea Stăncuţei, iar el întreabă de altele şi astfel zăvorind »căsoiţa« cea cu butoaele de ţuică; şi începând urcuşul spre vie se iau in vorbă despre funiile de pădure, despre stânjinii de cosite, despre vadurile de moară de pe pârău şi despre câte alte moşii, cari dacă nu le puteau vedea şi călca cu piciorul chiar atunci, apoi tot trebuiau pomenite aşa în drumul acela spre cramă, di urn pe care badea Radu îl lungeşte mereu, ba oprindu-se ici în coastă şi arătând cu mâna peste dealuri încotro veneau pământurile despre cari eră vorba, ba mai odihnind puţin căci bătrâneţele nu-i îngăduiau să se măsoare cu cei tineri la mers şi tot aşa cu popasuri, s’au pomenit deasupra Podeiului. Cum însă nu puteau să înceapă butnăritul pănă când n’ar fi văzut meşterul cel tinăr că în adevăr avea pontruce să lucreze, pornesc întâi pe potecuţele înguste cari in cotituri abia simţite se furişau prin umbra boltişului de viţe. Dodeiul, dealul acela care se ridică drept deasupra satului spre soare răsare, eră acoperit tot numai cu vii tinere cari în uşoara închinare a podişului se întindeau ca o pânză verde ruginie peticită doar numai de coperişurile negre ale crămilor cari se înşirau la rând pe creasta dealului ce priviâ spre sat, ori răsăriau mai pe departe prin părţile vecine cu desişul pădurii de plopi albi şi drepţi ca făcliile, în vremea aceea pe ici pe colo tot se mai auzea bocănitul cercuitului, iar dinspre poalele mărginaşe pădurii veneau chiuiturile podgorenilor, cari speriaţi de pliscurile îndrăsneţe ale mierlelor oacheşe şi graurilor galbeni, grăbiau culesul înaintea tuturor. Numai badea Potecă singur, nu dăduse semne pănă atunci că are gând de tomnat... Acum însă, când urcase şi el în deal la cramă şi încă în tovărăşia feciorului Bogdăniţei, ţinea par Vă să spună tuturor vecinilor că începutul toamnei, lui, s’arată să-i fie cu noroc. Ca gospodar mai cu stare din sat, în lumo ori la muncă chiar, de obiceiu aşteptă ca alţii să-l întimpine cu bineţe şi hiritisiri do noroc... De data asta insă, purtându-se mândru printre viţele încărcate de rod, grăia ce grăia cu flăcăul tovarăş, îi arăta bogăţia de rod cu care îl dăruise D-zeu, ori întinderea hotarelor cari mai nu le puteai prinde în zare; dar în acelaş timp nu uită să dee »noroc bun« şi celor vecini cari grăind pe şoptite s’arătau prin pragul crămilor, ori îşi iţieau capetele printre vârfurile viţelor legănate de vânt... ♦ Norocul cel bun şi mare» îi eră răspunsul frăţesc din toate părţile şi badea Potecă, încredinţat că menirile cele bune erau aruncate nu numai în calea începutului de toamnă, ci şi într’aceea a înrudirii ce o plănuia; pleca bucuros afundându-se tot mai mult în pânzişul des al viei, găsind că par’că nu arătase şi nu spusese atât cât ar fi trebuit... Târzior în prânzul cel bun, când soarele ridicase mult deasupra viilor, după atâta sfat cu incunjur pe toate cărările şi-aduc aminte şi butnarii noştri că au de lucru în ziua aceea; însă cu toată zăbava spor tot au făcut, căci Voicu sprinten şi îndemânatec cum par’că niciodată nu fusese, băteâ cu ciocanul în tact do răsunet măsurat, iar cercurile cioplite din ndădoace de mesteacăn se rânduiau unele după altele prinzând căzile şi butoaele în puternice cingători bălane. Badea Radu asemeni nu se lăsa mai pe jos, ci umblând repede cu cleştele cel de lemn, bătrân ca şi el, trăgea fundurile la loc în gar-dini, păpuriâ prin cele părţi mai uscate pe unde www.dacQFomanica.ro 246 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1907. i se părea, că cere nevoia şi-apoi dădea rând flăcăului ca să prindă cercurile cari se potriveau minunat, înţelegând par’că graiul ciocnnolor harnice. Şi astfel pănă în de ameazi, când gospodina trebuia să sosească cu merindele, toate »ciuvaele« din crama cea mare a Radului stau înşirate afară gata, întărite, aşteptând numai opăreala mirositoare făcută cu busuioc şi floare de răuruscă. De altfel, de hărnicia meşterilor, s’a minunat şi leica Sultana, dar ferindu-se ca să le spue vre-un cuvânt de laudă, le-a dat numai »noroc bun» şi apoi le-a întins masa la umbra nucului rotat, care ridicat din vremuri bătrâne acolo în creasta dealului, îşi întindea ramurile stufoase pănă spre coperişul de şindrilă al crămii. După masă cei meşteri s’au lăsat aşa puţin pe aşternutul de iarbă umbrită, ca să se odihnească puţintel, iar gospodina a dat fuga de vale să-şi vadă de cele treburi cari par’că tânjeau în lipsa ei. De obiceiu, după un prânz de muncă voinicească, orice Român goneşte toate grijile şi odată lăsat spre odihnă, cată să prindă măcar o aţipită de somn, care aduce cu el puteri proaspete de muncă pentru celalalt rest al zilei. Aşa ar fi căutat Voicu să folosească popasul amezii, dacă ar fi fost la muncă la el ori măcar în altă parte decât unde se găsiâ; iar badea Radu ar fi ştiut să preţuiască cum se cuvenea stropul de odihnă, care de altfel la vrâsta lui i-ar fi fost numai spre folos; dar nici unul nici altul n’au putut prinde clipa aţipitului minunat, măcar că au stat multişor întinşi sub poala cea ocrotitoare a nucului. Potecă se băteâ cu gândul cum ar putea să încheie mai bine ziua aceea în care pănă atunci îşi urzise planul de minune, în vreme ce flăcăul din tot belşugul gospodăriei lui Radu, nu vedea luminos înaintea ochilor decât chipul drăgălaş al Stăncuţei, care nu i-ar fi dat răgaz de odihnă, fire-ar fi fost el măcar după cine ştie câte zile de muncă ... Cu toate acestea, meşterii noştri s’au ridicat la lucru învioraţi şi cu feţele senine ca şi când ar fi avut parte de cea mai liniştită odihnă. Potecă aşteptă ceasul potrivit când să fure mintea flăcăului şi cu alte bogăţii, iar feciorul Bogdăniţei jurase în gând să facă ce-o face şi tot să prindă aşa la îndemână pe fata cea pă- zită a leichii Sultanei şi s’o sărute numai aşa în ciuda tuturor... Şi dac’ar fi gâcit nevasta Radului ce planuri urziau ei de isnoavă, de nu i-ar fi luat cu graiu înţepat cum fac de obicei unele femei când le calcă năcazul, apoi cel puţin tot ar fi tras un plâns aşa pe înfundatele de să-l ţină minte. Dar vorba ei »pas să ştii Sultană, gândurile duşmanilor», gânduri cari de bună seama că au să se împlinească cu toată paza şi plânsul ei fără folos. Pe înserate, când umbrele întunereeului se lăsau domoale asupra satului, lucrul eră isprăvit. Căzile şi butoaele cari pănă mai adineauri stăteau dogite şi uitate în painjinişul colbăit, acum întărite de opăreala cea mirositoare şi prinse in cingătorile cercurilor nouă nouţe, se înşirau mândre dintr’un capăt pănă la celalalt al crămii încăpătoare, aşteptând numai timpul culesului când să-şi umple pântecele lor largi cu mustul cel dulce. Badea Potecă mulţumit de treaba pusă la calo în ziua aceea, stătea pe pragul crămii, cu capii prins între palme şi cu coatele răzimate de genunchi . .. Priviâ departe cine ştie unde în zările împânzite de întunerec şi trăgea abia când şi când câte un fum din luleaua pe care rareori şi-aduce aminte s’o scoată din chimir. Tutunul la el eră un obiceiu de zile mari, ori de zile cu sorţi de bucurie, când amăgit de mireazma fumului uşor care-1 pufăia printr’un colţ al gurii, pe sub mustaţa încărunţită, dădea sbor şi gândurilor s’alerge tot numai pe placul inimei. Când s’aprindeâ luleaua lui badea Radu aşa pe vreme de muncă curată, pe vremuri când gospodarul făcea vre-o negustorie de vite, ori vre-o vânzare de vin, pentru leica Sultana eră semn bun. Ochii ei ademeniţi de bucuria norocului străluceau râzători şi ca şi cum şi-ar fi adus aminte din vremurile tinereţii, se apropia de tovarăşul ei şi ducându-i o mână aşa peste umeri, îl priviâ în faţă şi-l iscodea cu vorbe dulci. Pe vremuri însă, când Potecă umbla după peţit, mirosul tutunului în casă eră adevărată spaimă, căci aprinsul lulelei era semn că s’apropiâ vremea socriei, vremea când ochii Sultanei să se întunece de negura plânsului şi să tot fugă iar nu să s’apropie de Radu al ei. www.dacQFomanica.ro Nrul 12, 1907. LUCEAFĂRUL 247 Iată de ce dar Românul acum când îi venise toana fumatului şi-a aprins luleaua pe pragul crămii departe de casă, departe de iscoada cea de Sultana care cu lacrămile ei ar fi fost în stare să-i stângă luleaua înainte de a o jărui pană la fund. Aici nu-1 vedea decât feciorul Bogdăniţei, tovarăşul de muncă din ziua aceea şi el poate că nu pricepea graiul lulelii; şi Ia urma urmei chiar dacă l-ar înţelege cu atât mai bine ... în vremea aceasta, Voieu ca şi când ar fi aşteptat să înceapă lucru din nou, nici nu se gândiâ să-şi strângă măcar sculele, ci dupăce se purtă câtăva vreme prin cramă, uitându-se pe la fundul fiecărui vas şi pe la incheeturile tuturor cercurilor, de par’că ar fi vrut să se încredinţeze de a lucrat bine ori nu meşterul ce le butnărise, se duse de se aşeză aşa a lene pe fundul unui »bureac«, cel din urmă, care scă-paso din lucru şi scoţând din brâu cosoraşul mic şi ascuţit începu să cresteze fel de fel de floricele în coaja albă şi subţire a cercurilor late dela gardină. Şi de-ar fi îndopat moşul de alături cine ştie de câte ori luleaua, de-ar fi venit miezul nopţii cu cântecul cucoşilor, flăcăului tot nu i s’ar ti părut c’a stat mult acolo fără treabă... în painjinişul ce se ţeseâ printre floricelele acelea din coaja cercului de mesteacăn, el nu vedea decât doi ochi albaştri, doi ochi minunaţi cari îl urmăreau şi pe cari îi vedea aevea chiar şi atunci când închidea ochii, iar cu tăişul ascuţit al cosorului desprindea din lemnul cercului ochii mari cari sburau cine ştie unde cu florile urzite pănă atunci. însă spre norocul »buriului« ca să nu rămâie fără cercuri, tocmai când se văzuse şi el pre-menit şi încheiat de isnoavă şi spre năcazul flăcăului care se despărţea de vedenia cea mo-mitoare, tutunul s’a scrumit repede pănă la fund, iar badea Potecă, după ce scutură luleaua şi-o pune în chimir, ia vorba ca şi când tovarăşul ar fi fost în acelaş gând cu el... — Şi făcurăm pe treabă mă nepoate, aşai? — Făcut, făcut, bade Radule, răspunde flăcăul ca deşteptat de pe altă lume şi sărind de pe fundul polobocelului, unde stătuse atâta vreme, dă să-şi adune sculele, cari se odihneau mai la o parte într’un colţişor plin de întunerec. Dar moşul, pricepândn-i gândul, se scoală repede şi lovindu-1 cu palma peste umăr îi şopteşte aşa în taină: — Mai stai, mai stai, voinicule, nu te grăbi. Numai un stropuşor de treabă şi apoi am gătat. Uite colo în »oarba« asta avem de pritocit un pic de vin vechiu şi de bătut doar un cercdouă... Şi întinzând mâna arată spre fundul crămii în negura întunerecului unde s’ascundeâ uşa despărţiturei înfundate, unde gospodarul ţine lucrurile cele mai de preţ alo crămii, cum şi câteva butoae cu vin — Stau bădică, stau dacă zici. — Aşa tată, aşa; dă-te pe brazdă şi nu ţi-o părea rău, răspunse iar moşul plecându-se în acelaş timp la cheotoarea crămii de unde scoase o cheie de lemn, pe care o dete flăcăului. — Ţine, măi nepoate, şi pănă oi strigă pe Stancuţa să ne aducă o lumină, cearcă să descui cel zăvor. Moşul ese şi se ’ndreaptă spre creasta dealului de unde-şi chiarnă fata, iar flăcăul luând cheia se sprinteneşte pentru ca să descuie. Şi cum încuietori de lemn, cam la fel aveau şi ei pe la vii, nu trece multă zăbavă la mijloc şi zăvorul scapă din încleştarea căţeilor, iar uşa se dă încet la o parte. Cum însă afară întunecase de-a binele, iar cămăruţa aceea ascunsă într’un capăt de cramă eră în adevăr »oarbă« fără nici o deschizătură, nu se vedea nimic. întunerecul acesta însă i se părea mai cu priinţă, căci îi ajuta să se întoarcă cu gândul iar spre lumea vedenii de cari se despărţise mai adineauri cu părere de rău. O clipă fii ispitit de gândul să iasă afară să vadă dacă în adevăr vine Stăncuţa, ori poate se ridică la deal gospodina cea iscoditoare...; găsi însă că tot mai bine-i s’aştepte acolo în păcura întunerecului, de unde ar fi putut s’o vadă de-odată în plină lumină, dacă din întâmplare ar fi venit ea şi nu mă-sa. Hotărât, bâjbăe aşa prin întunerec şi dând de-un vas, dintr’o săritură s’aruncă de-asupra lui. Şi-acolo în singurătatea aceea i se părea că Potecă plecase cine ştie de când şi că prea întârziau. Asta nu eră semn bun şi în gândul lui începu lupta... Ba vine Stăncuţa, ba nu vine şi ca să nu şadă de geaba întinde mânile spre fundurile butoiului ca să numere cercurile. De-or fi cu soţ vine ea; de-or fi fără soţ vine măsa. Şi hotărând sorţii www.dacQFomanica.ro 248 LUCEAFĂRUL Nrui 12, 1907. norocului in gântl, începu să numere; dar când s’apropie cu socotitul spre vrană se opreşte. I frică să nu cadă sorţ fără pereche. Mai bine să-i schimbe şi să înceapă numărătoarea din nou. N’are vreme însă s’arunce sorţii din nou, căci de afară s’aude câţiva paşi şi sfat care s’apropie. I s’a părut să fie gura fetei... S’au apropiat, au întrat în cramă, nu mai grăise nimic. Dacă ar fi fost ea ar grăi, ar spune ceva aşa mai mult ca s’audă el, căci doar ştie că-i acolo... De bună samă că venise maică-sa, de aceea era şi moşul aşa morocănos. Un chibrit scapără şi în sâmburile acela de lumină care se ’ntinde în tot cuprinsul crămii zăreşte ochii aceia cari îl ispitise şi pe care el îi aşteptă. înaltă şi frumoasă păşiâ încet, purtând lumina înainte par’că l-ar fi căutat înadins. Când a dat cu ochii de el, l-a privit o clipă, înflorind în cele două colţuri ale gurei ei fragede, abia un început de râs şi apoi cătând spre tatăl său întreabă sfioasă. — Eu mai stau taică? — Puţintel de tot, Stăncuţă, căci doar nici noi n’o să stăm toată noaptea aici, răspunse Potecă, luând lumânarea din mâna fetii şi lipind-o deasupra unui vas. Stăncuţă, care de altfel nu s’arătâ cu părere de rău de zăbava ce avea să aibă în tovărăşia celor doi meşteri, îşi aruncă iar privirea spre flăcău, dându-se în acelaş timp mai la o parte ca să-i facă loc să treacă de ceea parte, ca să-şi aducă sculele. Păşind şi badea Potecă după el se întoarseră în curând cu ciocanele de butnărit şi Voicu cu deja de pritocit pe care o întărise de cu ziuă. — Uite, Stăncuţo, tată. avem să pritocim le-cuţa de vin ce bruma a mai rămas, în văsu-şoarele ăstea; din trei l-om adună în unul, iar mâine tu să le grijeşti bine ca să putem face in ele vin bun ca pentru nuntă, ştii tu. — Ue-oi curăţi, taică, răspunde fata, ruşinân-du-se, fără să uite în acelaşi timp s’arunce şi-o privire furişă spre flăcăul de alături care n’avii vreme să se uite în ochii mult aşteptaţi, căci glasul meşterului bătrân s’auzi de isnoavă. Dta nepoate ia sapa asta şi ciocăneşte ici de-desuptul gardinei ăstui buriaş ca să facem loc dejii, să nu risipim la pritocit că-i păcat; e un roş ravac de când era Stăncuţă numai aşa de-o şchioapă. De atunci fata a crescut şi vinul din aprins cum era s’a mai ros, a ajuns ruginiu, numai bun de făcut chef pentru socrii la masa cea mare... Şi vesel badea Potecă grăeşte mereu privind cu drag spre cuibul de lumină unde se găsesc în treabă cele două odrasle. Apropieţi unul de altul şi cu capetele plecate spre pământ, flăcăul lucră cu zor lovind cu colţul sapei drept subt gardină în locul arătat, iar fata cercând să potrivească lumina tot pe placul tovarăşului, poartă mucul de ceară când spre o parte când spre alta. Tăcuţi şi cu privirile aţintite spre bulgării uscaţi cari se desprind cu greu din locul lor, par nişte tovarăşi visători, cari scormonesc pământul in singurătatea nopţilor, nădăjduind să nimerească locul cu noroc, locul cu comorile acelea despre care se spun atâtea poveşti. Dar deodată fierul isbeşte în sec şi un mă-nunchiu de scântei şi-arată lumina lor viorie... Tinerii se privesc o clipă miraţi, iar apoi îşi întorc feţele spre badea Radu care arătându-se în lumină luă vorba cu grijă: — Umblă cu băgare de seamă, măi tată; te pomeneşti e’om fi nimerit cu săpatul tocmai unde n’ar fi trebuit. — Aşa aveam şi eu de gând, răspunse flăcăul, trăgând încetişor târna la o parte; dar n’apucă să mântue vorba şi din fundul gropii se desface o lespegioară de piatră care descoperind marginile unei căldăruşi de aramă, îngădue bănuţilor de aur să râdă stăpânului în strălucirile lor ispititoare ... Flăcăul ameţit o clipă de arătarea aceea neaşteptată, rămase neclintit şi cu ochii holbaţi în fundul gropii, iar fata mirată şi ea, priviâ când spre tată-so când spre Voicu, care nu credea par'că ochilor. Şiretul de Potecă, dupăce căută iscoditor spre chipurile iubite ale tinerilor, ca şi cum nici n’ar fi bănuit arătarea minunată a căldăruşii îngână aşa mai mult pentru el: — I-i-ra măi băeţi..., se vede că aici am fost pus cei gălbănaşi şi eu am uitat. Umblă încet Voicule, tată, să nu se spargă arama, căci mai ştii o fi mâncată de rugină. E-he, de mult i-a fost aşezatul aici şi... eră sorocită să mai adăpostească bănuţii măcar pănă la iarnă încolo, dar cum întâmplarea făcură ca www.dacQFomanica.ro Nrnl 12 1907 T.TTCEAFĂRUT, 249 ei să fie scoşi la lumină de mână de flăcău cuminte, hai să le fie arătarea cu noroc şi să le mutăm locu devale, în cea căsufă bătrânească, căci poate acolo şi-or mai găsi tovarăşi... Şi moşul, pentruca să încredinţeze oarecum pe flăcău de temeiul celor spuse, grăeşte rar şi răspicat, în vreme ce ca cel cu grijă, se iţieşte, când pe o parte când pe alta, şi ia seama să nu sară cumva vre-un ban, din culcuşul de aramă, care pe cât i se pare prea se saltă în bufnitul săpatului. Dar Voicu simţindu-i păr’că grija, sapă tot cu băgare de seamă, iar când lutul a fost dat la o parte, se pleacă încetişor, apucă căldăruşa de toarta subţiată de rugină şi ridicându-o aşa pănă sub ochii tuturor aşteaptă cuvântul stăpânului. — Stăncuţei, dă-o tată, Stăncuţei, că doar a ei are să fie..., grăeşte badea Potecă ferind u-se câţiva paşi mai la o parte şi arătând cu mâna spre fată. Flăcăul supunându-se bucuros, râde şi-şi îndreaptă mâna spre Stăncuţa, caro primindu-şi comoara sorocită nu uită să mulţumească tovarăşului măcar aşa c’o privire, care pentru Voicu totuşi preţuia mai mult decât toate comorile pământului. Aşa, Stăncuţă taică, ia-o şi scoboară cu ea spre casă . . grăi Potecă din nou, ca şi când n’ar fi luat in seamă încrucişările privirilor pline de dragoste. Trezită ca din vis, fata tresare, lipeşte capătul de luminare între cercurile buţii de alături şi se îndreaptă spre uşă petrecută cu drag de ochii meşterilor cari rămân în urmă. In prag se opreşte însă, o clipă ca şi când ar fi voit să spună ceva. l. Ciocârlan. (Va urma.) Reîntors. Codrul mi l-am luat tooarăş Şi-am plecat. Ţi minte oare? Călăuză mi-a fost raza Unei stele căzătoare; Am rugat izooru ’n oale Suferinfa să-mi aline, Şi m’am dus, departe 'n lume Ca să nu mai ştiu de tine. Am făcut în oremi de trudă Chinuit de gânduri rele Pe pristolul desnădejdei Jertfa oisurilor mele, Şi supus ca totdeauna Unei soarte blestemate, Am prioit la risipirea Dorurilor sfărâmate. Astăzi, obosit şi singur Mă întorc din nou la tine, — lartă-măl, dar nicăirea Nu-i mai dulce şi mai bine,— Doar prioirea ta mi alină Vremurile suferite, — Par’că numai tu ştii rostul Sufletelor amăgite. Şi când ochii mei se ’ncearcă Iar, prioirea ta s’o 'nfrunte Tu îmi mângâi, iar, şuoija Părului căzut pe frunte, Şi-atunci simt, de-afâta farmec, Sufletul cum se ’nfioară Ca în oremurile-apuse Prea curând, de-odinioară. Dar, în suflet niciodată Nu sunt rănile închise, — S’au născut atunci din jale Alte doruri, alte oise; Mi te-ai zămislit din ele Şi ioindu-te în pripă, Ochii tăi, în nopfi de trudă, Nu m’au părăsit o clipă. Sufletul întinereşte, Uită oeşnica lui jale, Sub înrâurirea sfântă A săruturilor fale, Şi precum înoie floarea Dupăce se scaldă ’n rouă, Simt, că lângă tine 'ncepe Pentru mine-o oiafă nouă. Mai 1907. Dinu Ramură. www.dacQFomanica.ro 250 LUCEAFĂRUL Nrul 12. 1907. Dintr’o călătorie. Pe Marea-Neagră. — Bosforul. — La Constanţi no pol. — Furtuna (la întoarcere). I)e S. Secula. I. • I’ontus Euxinus». Peste un cias e miezul nopţii. Ne îmbarcam în mândrul vapor «Regele CaroD. Vaporul du un chiot de plecare, prelung şi răguşit, apoi, desprins de malurile scumpei Românii şi ale mândrei Conştiinţe, porneşte, brăzdând valurile etern vuitoare, supărate parcă, de îndrăzneala omenească, de a-şi croi drum peste trupul lor pururea mişcător. Străbatem drumul de apă prin întunecimea nopţii, la a stelelor slabe licăriri luminoase, in-drumându-ne după iscusita arătare a busolei, spre... vestitul Stambul. Dar nu mergem cum altedăţi, in grele vremuri, mergeau din ţările creştine, ceice duceau «peşcheş» sânge din sângele lor, pentru ienicerie ori haremuri, — ci pentru a duce vestea înfrăţirii Românilor de pretutindeni, pentru a vedea locurile de martiriu ale atâtor figuri strălucite, dintre strămoşi, ca neamul lui Constantin Bran-eoveanul, ca frumosul Petru Cercel..., — pentru a vedea întruparea frumoaselor podoabe ale firii în însoţire cu decrepitudinile firii şi întocmirilor omeneşti. Dar pănă a ajunge la ţântă, — în calea pe valuri, clipitul somnoros al ţintelor de lumină din bolta cerească şi vântuleţul desfăcut din mişcarea de valuri, prin adiarea lui, îmi provoacă pornirea, do a căuta odihna, odihna cerută do trupul obosit, nopţii. In încăperile vaporului, adâncite sub nivelul apei, pe un pat de sârmă îmi aştern căpătâi şi mă aştern la culcare. Deşi pleoapele obosite îmi cad peste luminile ochilor, mă cuprinde un cutremur deşteptător din piroteală, la legănatul când în lung, când in lat, când adâncitor, când săltător al «Regelui CaroD; dar totuşi... o moleşială plăcută mă cuprinde, — pe urma oboselii de peste zi. Şi somnul, decât legănatul mării, mai tare este !... * Sunt cinci ore din zori. Privesc, de pe bord, nesfârşitul de valuri. Soarele se ridică incet-încot, la orizont, voalat de o diafană pânză de ceaţă. Din ce în ce mai intensiv în lumina ce împrăştie el se desface din două emisfere, ale răsăririi şi reflectării în apă, alăturate una alteia in zare; iar roşaţa îi păleşte, pentru a pluti tot mai clar, tot mai sus, rotunzit şi măreţ, luminos şi falnic, in plinătatea sa, aruncând făşii de lumină, ce strătaie, nemişcate, mişcătoarele valuri, venind dela astrul in plină lumină şi înfocare, spre noi. Cerul aprins în răsărit e tot mai albastru, în nemărginirea îutinderei boltite. întinderea falnicei ape, legănate de ale vântului adieri fără popas, o armură de solzi, oglinditori de foc şi lumină pare, — reflectând in ondulările de valuri tot atâţia sori. Ghirlande de spumă albă împodobesc urcările valurilor, cari reflectă în recăderea lor coloritul cerescului senin nuanţat prin umbrele de noruleţi trecători... Legănatul de apă, cu valurile umflate împotri-vitoare brazdei ce taie în drumul său «Regele CaroD răscoleşte vietăţi din apă. în largul depărtat fac salturi mortale, la suprafaţa apei, vioii delfini. Apoi apar mai aproape, tot mai aproape, singuratici şi în grupe, de câte doi, patru, şase, opt... şi cadenţat săitând, no urmăresc vaporul, aceşti «purcei de mare», aşteptând şi căutând fărâme, dela masa vaporului. Ce minune! Vaporul mic, un strop, domină uriaşa şi eterna forţă a mării. O celulă din univers, s’a făcut stăpână peste zăgazele firii! Sufletul ţi-1 cuprinde admiraţiunea şi uimirea, în faţa eternităţii mişcătoare şi a destoiniciei omeneşti — în faţa sublimului şi energiei. Dar iată şi pe cei frânţi şi istoviţi! ... Bordul e plin de odihniţi, cu ivirea ceasurilor de lumină a zilei, plin de odihniţi, dar mai ales de istoviţi de noaptea petrecută nu pe... pământ (nici în cer). * Palide figuri, cu ochi pierduţi, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, istoviţi de puteri văe-tându-se, cu mânile duse la cap, se tăvălesc pe bord, se acoper cu mantale, în bătaia soarelui www.dacQFomanica.ro Nrnl 12, 1907. LUCEAFĂRUL 251 dogoritor, în ungheţele vaporului scutite de răcoritorul Notus. Vântul adie părul desordonat al unei suave blonde, palide, plecate peste gratiile ţărmuritoare ale vaporului, sub privegherea a doi ochi aprinşi de focul tinereţii... Şi câte alte victime ale »vânturilor, valurilor...»! Dar ochii mei caută farmecul crâmpeiului nemărginirii, iar in suflet mi se deşteaptă imagini şi fantazii: Văd «Venera din valuri scoasă* ... Ş’atâtea legende şi mituri ... Când unii admiră şi contemplcază, alţii sufer pe urma simţământului că «sunt pământ» — în împărăţia valurilor... * întâlnind în Constanţa, după 15 ani, pe un coleg şi prietin, ajungem împreună pe bordul «Regelui Carul* şi ne adâncim in aduceri aminte... — Ţi-aduci aminte de anii studenţeşti, iubite? — «Vai, când mă gândesc la anii, când visam în academii» ... vorba ... — Ştii, vorba ăluia: «Domnilor, aci avem un hatişerif dela (cutare!) să-i vedem cuprinsul, foarte important». Şi cetiâ de ne ameţiâ, în aşteptarea părţii importante. Ce putea să fie ? Dn... — Bietul bătrân, Dumnezeu să-l ierte, că se ştia însufleţi şi la un păhar de apă, şi la sala goală. — Şi mult îi erau dragi băeţii. — Tare era bun, mai ales dacă te vedea că te interesezi de chestia naţională ... — Şi iată, frate, c’o să ajungem în ţara batic u m a i u m ului! — Ţara cânilor, nene! — Da, a Grecilor, cari n’au moştenit dela strămoşi decât... cânizmul (cinizmul)... — Fost-ai, lele ... — Ca şi Turcul. — (Recitativ): »Şi iată, un alt anzmazar...» — Tot aşa au să râdă şi de noi, oare, elevii, du pace vom îmbătrâni la catedră? — Dacă vom ajunge a vorbi despre ochelarii lui Atila .. . — Mai ales noi, hamali culturali, cari lucrăm in ţara Ardealo-Ungară... — Măi, e patria ta, şi ea trebue să devină a realilor autohtoni, întăriţi în concurenţa vieţii... Haz, sentimentalism, povestiri, reflexiuni, revolte, resemnări, — toate, toate le birueşte frum-seţa, farmecul mării sburdalnice, cerul senin şi aerul înviorător! Un vapor în stânga... — Potemkin ? — La comedia e finita! — Merge spre Odossa. îşi are dârele sale şi drumul de apă. Sunt opt ore în zarea depărtată a răsăritului, spre care ni-e ţinta, se zăreşte uscat: Gura Bosforului. Tot mai aproape, mai aproape se vedo pământul ... O puternică stâncă se ridică, alături de drumul nostru, din mijlocul valurilor, dârză şi neînfrântă, sub izbiturile eterne. Nu aici va fi fost oare legat Brometeu ? Ori nu este în tainele stâncii locaş de ademenitoare Sibille, pentru luntraşii rătăciţi? în spre dreapta zărim un sat turcesc, clădit din lemn, întortochiat, dărăpănat, îngrămădit, parcă fără strade şi... fără suflete, fără viaţă; doar un turn de moschee şi o bisericuţă grecească se sufăr alături. Oare se vorbeşte acolo despre ... iubirea dea-proapelui? ... Ruine de veche cetate stau încremenite în malul european. Un far doar’ mai veghiazâ la căpătâiul pustiului. Să comparăm prezentul, cu trecutul oare? Nu vom zăbovi! Trecem înainte, — in urmă ne rămân şi gândurile ... Ne apropiem de Bosfor. Trecem pe marea împestriţată de bărci, vapoare şi luntri, mânate cu vâsle, aburi ori cu pânze. Se resfiră vasele mărunţele pe mişcătoarele ape, culcându-se câte una, ba pe o lăture, ba pe alta — de te uimeşte siguranţa cârmuirii, prezenţa de spirit şi revenirea la atitudinea dominatoare asupra valurilor, ce îşi cuceresc, în lupta cu ele, vâslaşii Turci! — dupăce au fost prinse de valul puternic ridicat de «Regele Carol», care parcă vrea să răstoarne în abiz pe cei mărginiţi la viaţa de un cot, dar cari au subjugat nesecata fluctuare a veşnicului sbucium de valuri. Sunt orele KR/g. întrăm în curentul bosforic. Bosforul. în sus e senin şi lin ; jos se sbuciumă albastrul mişcător, legănând trecătoare vase, pe eternele valuri. www.dacQFomanica.ro 252 LUCEAFĂRUL Nrul 12. 1907. La dreapta sunt dealuri, împodobite cu ghirlande de viu-verdo şi presărate caleidoseopic ou minunate clădiri; iar printre fermecătoarele elin ii ri şi înălţări de dumbrăvioare se pitesc, sfioase, palate pitoreşti, — ca din poveşti. .. în stânga încremenit intr’o verzuie spoială, nesimţitor o malul aziatic; nesimţitor la isbi-turile deşteptătoare ale cântecelor valurilor... Dar in grabă se ivesc, se desfac şi se revarsă podoabe din bogăţia firii. întreţesute cu popasuri de tignă şi aşezăminte minunate, ridicate de mâni omeneşti. Două continente se despart, două mări se leagă aici... şi lung e drumul de tânguiri şi patimi, ce-şi şoptesc valurile, deJa Bizanţ la Constantinopol, la Stambul şi peste - Scutari...! ... In drumul nostru de apă suntem în mijlocul unei feerice privelişti, ce se deschide în faţa ochilor noştri, printr’o iluzie de sugestiune, datorită distanţelor; dar totuşi... privirea ni-e răpită şi sufletul se resfaţă într’o estatică admiraţii! ne a solemnelor frumseţi reale ale Bosforului. Dintre canaluri, alee şi parcuri, dintre palate şi splendide clădiri, iată, pe rând cum se desfac toate, singuraticele frumseţi, ca să «defileze* în faţa noastră Paznici de oţel, ce se vor fi cumpărat după Plevna! — veghiază la intrarea in Bosfor, în-dreptându-şi gurile, din două maluri, spre cei ce ar veni, îndrăzneţi, in Bosfor, cu gând de a străbate la largul mediteraneu din strâmtul Euxin... lată controlul sanitar, cav ac, că ne opreşte în drum vaporul.— Apoi se apropie de noi, cu steagul românesc fălfăind, barca «poştei române» din Stambul! O privelişte măreaţă se desvăleşte în raza privirii noastre. Trecem cu «Regele Carol* prin inima Bosforului, admirând când palatele sumptuoase, când grădinile, ca din poveşti arabe, când ruinele unor timpuri trecute de mult, de mult... Bosforul despărţitor al capitalei europeo-aziatice a sultanilor se lărgeşte şi se strâmtează în vuetul ca de bătaie al neastâmpăratelor sale valuri albastre, scăldând malurile împodobite cu privelişti măreţe, ce-ţi înfăţişează şi amintesc şi o lume sbuciumată... şi o lume pierdută... Dar iată că ’n rând urmează, în calea ochilor noştri, falnicele podoabe ale vestitei cetăţi. Buiuc-Dere (valea largă) e o parte a oraşului, presărată cu grădini minunate, cu vile drăgălaşe de vară, aruncate, par’că po coasta de deal împodobită cu frunziş. într’o poetică dis-ordine se răsfaţă, în colori şi forme variate, căscioare întemeiate pe clinii ri de dealuri, ce se sfârşesc într’un frumos bulevard, po malul Bosforului. Te râpe este locul aşezărilor marilor puteri garante. Aci se resfaţă sub cerul senin şi în alintările vuetului de valuri, măreţele palate ale ambasadelor Austriei, Angliei, şi alte pompoase clădiri. In colosul do clădiri minunate, pitoreşti, ce se resfaţă în bătaia soarelui sub ochii noştri, se înalţă măreţe, strălucitoare, sutele de moschee cu minareturi şi minunate cupole, reflectând sclipiri ca de argint. Iar sveltele turnuri aminte mi-aduc de... catedrala din Sibiiu. în Azia, din loc în loc vezi case 'nalte, cu etaje, clădite primitiv, din lemn. Dar ş’aci apar grupe de palate, in aureola unor grădini şi copaci minunaţi, vii în verdele lor sănătos, sporit de adierile suflului mării... I e n i c h i o i (satul nou) din partea Europei, se ridică tot mai aproape, cu frumoase palate şi strade — veneţiene. Ne apropiem, cu «Regele Ca rol», de Cetatea veche, din timpul «romeicului* împărat, Constantin Paleologul. Sunt triste ruine... mărire apusă... nu sub isbiturile forţei cuceritoare, ci pe urma decrepi-tudinei bizantine. în stânga e palatul, in care un an a trăit, după detronarea sa, iubitorul ţăranului român, Alexandru Ioan Cuza, atât de marele român, părtaş de o atât de tristă soartă...! N’avem răgaz de a ne fixă îndeajuns privirile asupra măreţelor privelişti ale marelui oraş. Pe rând ne trec prin faţa ochilor: Moschea Tofane, unde la zile mari Sultanul îşi faco rugăciunile; «Doina Bace«, cu un minunat palat al lui Abdul-Aziz; palatul Ceragan, locul de închisoare a fratelui actualului Sultan, care a crezut că este sosită vremea unei «Turcii june*, care să întrupeze ideile moderne în locul aşezământului putred al împărăţiei... Ocupând un teritor imens, într’o izolare, în mijlocul unui potop de vile şi palate presărate printre grădini orientale şi încunjurat de posturi www.dacQFomanica.ro Nrul 12, l'J07. LUCEAFĂRUL 253 militare înarmate pană în dinţi, suflet pustiu, tângueşte in palatul imperial, în ... «sublimitatea* sa, — Sultanul. Per a de-alături e o Vienă a Orientului . . . fără vienezi. Priveliştea ce se desface ochilor noştri, cu colinele cu parcuri, clădirile minunate, palatele măreţe şi «bisericile* impunătoare, nu se mai sfârşesc. E un şir de frumseţi fermecătoare, peste cari se pierde ochiul, iar sufletul se leagănă în reverie ... Iată, iarăşi ruine, chizeşuitoare despre trecut! — Urmele forturilor minunate, genoveze. în veacul al XlII-lea intraseră Genovezii — ca un cui al lui Pepelea — harnici negustori, în inima Bizanţului, moştenit prin contrabandă dela împărăţia Romei de pseudo-grecii intriganţi şi imbecili. Şi-şi făcuseră tărie, cetate, Genovezii, în inima putredei împărăţii. Dar. .. toate le-a trecut prin sabie şi foc de tunuri, Mohamed al 11-lea! Iar astăzi ? ... »Cu adevărat deşertăciuni sunt toate...* Galata urmează, centrul comercial turco-grecesc, amăgitoare, privită din depărtare ... Din largul priveliştii măreţe, iată-ne de-odată, printre sute de vase ajunşi în mărginirea — portului. Altă lume! Sunt ll’/j ore, înainte de ameazăzi. —s*9 Caprele popii.*) — «Ei, argate!* zice popa, în cerdac eşind, la scară, Ou un caş rotund în mână Şi c’o pâne subsuoară: «Mergi de-mi ad’ un car de lemne. «Din pădure vii doar mâne. «Drept merinde pentru cale, «Na!... îţi dau un caş şi-o pâne*. «Dar când vii, întregi, acasă, «Ai să mi le-aduci... ţii minte ?... «Ne ’neepute, pe-amândouă!...« — «Da, am înţeles părinte.* Şi scoţând Păcală boii Dela iesle, i-a ’njugat; Apoi: hăis, plăvani!., cu carul Spre pădure-a apucat. ■ Iar a doua zi l’amează, Când sosi cu lemne-acasă: — «Na, stăpâne, caşul, pânea . .. «Iată-le, întregi, pe masă*. Popa ia merindea ’n mână. — «Da! de ’ntregi, întregi sânt ele : «Dar de ce-s aşa uşoare?..* — «Fi’ncă... n’au miez, părinţele.* *) Din «Isprăvurile lui Păcală*, ediţia II, prelucrată din nou, ce a apărut de curând. — «Cum n’au miez?..* — «Păi, jos, în coaje, «Nu vezi câte-un dop tăiat?.. «P’acolea scosei tot miezul*. — «Vai!., aşa m’ai ascultat? — «Blăstămatule !..« — «De!., altfel, «Se putea, stăpâne dragă, «Să mă satur din merinde «Şi să ţi-o aduc şi ’ntreagă?.. «Ce? te-ai supărat pe mine?..* Popa, mai domol: — «Ei, aş!.. «Să mă supăr, eu, se poate? «Pentr’o pâne, pentr’un caş?..* «Am glumit cu tine doară. ..« Dar în gându-i: — »Las’!« zicea, «Că ţi-o fac eu ţie mâne, «Dacă mi-ai făcut aşa!* Şi în ziua următoare Mi l-a pus la treerat, Iar mâncare, toată ziua Nici să guste nu i-a dat. Seara după cină, popa, Pe la şură se abate: — «Ei, să-ţi văd acum isprava, «Ai făcut ceva, argate?..* www.dacQFomanica.ro LDCEAFĂROL Nml 12. 1907. 254 — »Cum nu?.. Ui-te, părinţele, »Cât am treerat: Un vraf, »Numai grâu ales ca ’n palmă, »N’are firicel de praf*. — »Da, nimic de zis, băiete. »Ai muncit... Dar la mâncare, »Preoteasa, să te cheme »A uitat azi, mi se pare ... »Nu-i aşa?..« — »Ba zău aşa e«. — «Şi... ce?., nu eşti supărat?..* — «Pentruce să fiu, stăpâne? «Parc’am stat eu nemâncat!.. «Se putea să rabd de foame, «Cu atâta grâu pe mână?.. »Grâul ăsta mi-ar ajunge... «Nu o zi: o săptămână!* — »Nu ’nţeleg nimic, argate!* Zise popa cu mirare. »Ce-mi vorbeşti de grâu tu mie, »Când e vorba de mâncare?..* — «Păi... am priceput eu doară — »Când trecuse meazăzi — »Ca la masă, părinţele, »Aţi uitat a mă chemă. » Pentru-atâta lucru însă «Vorbă ne mai vrând să fac: »Ce-mi trăsni prin gând ?.. Umplut-am, »Repede, cu grâu, un sac. «Seara altul iar... şi haide »Peste gard la o vecină... «Dânsa, inimă miloasă, «îmi dădu şi prânz şi cină*. — «Vai, băiete!., va să zică... »îmi mâncaşi doi saci de grâu !..« — «Ce?.. te-ai supărat, părinte?..* Popa-şi puse gurii frâu. Şi-a ascuns pe loc mânia. — »Nu, bre!... nu m’am supărat. »Dar... să fii cerut, creştine, »Că-ţi dădeam noi de mâncat!* Când ajunse ’n casă însă, Tremură. — «Of!.. nu mai pot!..* — »Ce-i?..« mi-1 întrebă soţia-i. »Ce-ai păţit?..* El spuse tot. Iar la urmă: — «Nu!.. cu ăsta, «Nu e de trăit... şi pace!.. «Am înscris p’un an cu dânsul!.. «Altfel... vânt, acum, i-aş face!..« Preoteasa... foc şi dânsa: — «Vai!.. o zi să nu mai stee! «Mâne, chiar, să-i faci de ducă!..* — «Da ! să-i fac !.. Dar cum ? femee?. « — «Ştii ce zic eu?.. Dă-i vr’o treabă, «Ce puterile-i întrece; «Şi văzând că nu e harnic «Să ţi-o facă... o să plece*. — «Bine zici!« Şi iese popa, «Merge iar spre şură ’ndată. «Ce să-i dau ? .. A !.. stai!.. Găsit-am! «0 trebşoară ... minunată!* — «Vino ’ncoace, măi argate!* (Şi ’n grădina largă-l scoase), «Uite, vezi ce stuf al naibii? «Ce mocirlă păcătoasă?.. «Când voiesc să trec, piciorul «Mi s’afund’ aici în glod. «Ştii ce?... peste smârcu-acesta «Tu să-mi faci, băiete-un pod. «Să-l începi acuma ’ndată «De cu seară, eu voiesc; «Iar când s’o crăpa de ziuă, «Mâine, gata să-l găsesc*. «Şi-apoi, ştii cum vroiu să fie «Podul?... Nu ca ori şi care!.. «Tot o călcat ură moale, «Mă ’nţelegi?... şi una tare!* — «Bine. Inţăleg, părinte*. — «Ei, atunci... pe lucru dară!* Şi-acolo lăsând u-1, popa, A intrat în casă iară. Povesti şi preotesei: — «Ui-te ce i-am poruncit!...* Veseli amândoi pe urmă S’au culcat şi-au adormit. Iar Păcală? în grădină Stă subt bolta cea ’nstelată; Mai se preumbla, pe gânduri, Cu privirea ’n jos plecată. www.dacQFomanica.ro Nrul 12, 1907. LUCEAFĂRUL 255 Smârcul împrejur, cu pasul, Şi din ochi îl măsura ... Cum? din ce să facă podul? înzadar el se ’ntrebâ . .. Păn’ odată, din grădină Când se ’ntoarce iar la şură: Dă cu ochii de-ale popii Capre multe ’n bătătură. «Iaca, mă!...« îşi zice-atuncea. »Am găsit ce-mi trebuia!... «Eu, să fiu un om cu stare, «Capre ’n curte-mi n’aş ţinea. «Nu fac decât rău la casă; . »Tot ce-i verde, strică, rod...' «Ah !... şi multe are popa!... ■*Ia să fac din ele pod.« «Tocmai bune-s pentru asta...« Apoi, haide!... e’un topor, Caprelor le taie capul Şi picior după picior. Şi târându-le ’n grădină Lângă verdele stufiş, Peste mlaştină le-aşează înşirate, curmeziş, — Trup la trup, cu burta una, Alta cu spinarea ’n sus, Ca să iasă podu ’ntocmai Cum părintele i-a spus: Tot o c ă 1 c ă t u r ă m o a 1 e, Una tare... Iar apoi, Capete, picioare,... toate: Fuga ’ngroapă-le ’n gunoiu! Ş’unde vede printre capre Câte-un gol, l’astupă ’ndată Cu pământ, să fie podul Neted, ca dintr’o bucată. Iar pe margini, pe de-asupra, Iarbă multă, flori aşează: Cum, din ce-i făcut anume Podu ’n jos, să nu se vază. Şi când totul este gata, Stă, se uită fericit: — ,Ah. când o vedea stăpânul, ,Cât o fi de mulţumit!* Pleac’ apoi din nou spre şură, La culcare, fluerând. — Popa, vine, pană ’n ziuă. — ,Gata-i podul?* Hei 1... de când?... ,Mai trăsei şi-un somn de-atuncea!* — ,Zău, argate?... nu glumeşti? — ,Zău, stăpâne! este gata!...* ,Hai să-l vezi, dacă pofteşti.* Popii nu-i venea a crede. — , Preoteaso, hăi!... ia vină!.. * .Ieşi şi tu!...* Şi se’ndreptară Toţi îndată spre grădină. Când la 'mlaştină ajuns-au: — He, ba uite-1 isprăvit!... , Insă... l-ai făcut, băiete, .Tocmai cum ţi-am poruncit?... , Ia să încerc!* .Să’ncerci, părinte*. Şi punând piciorul sus, Hai, pe pod de-alungul, popa, Pănă la sfârşit s’a dus. Iar la capăt stete-o clipă, Se uită ’ndărăt mirat... — ,Ei, îţi place părinţele?* — ,Da, argate!., minunat!...* «Chiar aşa-i, cum îţi zisesem: ,Tot o călcat ură tare, ,Una moale... Cum ştiut-ai ,Să mi-1 faci întocmai oare? — , Asta-i treaba mea, stăpâne * ... Dar viind napoi spre şură, Popa: — ,Vai! băiete!., unde-s .Caprele din bătătură?..* — .Caprele, cinstit părinte?.. ,Las’ că sunt la loc bun, toate, ,în grădină,... n’avea grije!* — ,în grădină?.. Cum se poate?.. ,Nu venim noi din grădină? ,Şi nici una n’am văzut!.. — ,Ei !.. dar peste pod de-alungul, .Părinţele, n’ai trecut?..* — ,Ce-mi vorbeşti de pod tu mie, .Când de capre eu îţi spuiu?..* — .Apoi... podul, astă-noapte, .Cum? din ce crezi că-1 făcui?..* www.dacQFomanica.ro 256 LUCEAFĂRUL Nrtil ]2, 1907. — ,Vai de mine şi de mine! .. ,Auzitu-l-aţi, nărodul?! ,Măi !. . doar nu ţi-a dat prin minte „Ca să-mi faci din capre podul?!..' — .Tocmai!., ai gâcit, stăpâne!' — .Haide! nu-mi vorbi în şagă!.. ,Cată-mi turma!..* — ,Zău, părinte! ,Am băgat-o ’n pod, întreagă. »Toate caprele-s acolo: .Unele cu burta ’n sus, ,Ca să dee culcat ura .Moale, dupăcum ai spus. .Altele sunt — dimpotrivă! — ,Cu spinarea ’n sus culcate, ,Ca să dee călcătura .Tare*. — .Eşti nebun argate?.. ,Mi-ai mâncat o ’ntreag’ avere!.. ,Tii! vrei să mă laşi sărac?..' — .Apoi, de! stăpâne: podul. .Altfel, cum era să-l fac?.. ,Ce? te-ai supărat pe mine?..* — ,Ei!.. pe dracu!.. supărat!.. ,Nu ... dar... de atâtea capre ... , De!.. mi-e milă!.. nu-i păcat? ..' Popii îi veniâ să ţipe, De năcaz ... Dar s’a ţinut. Ajungând în casă însă! — , Ei, nevastă! .. l-ai văzut ? ,L-ai văzut, afurisitul, ,Ce-mi făcu azi iar?.. îţi place?.. ,Şi eu să mă uit la dânsul, ,Şi nimic să nu-i pot face!.. ,Of!.. când mă gândesc la capre... .Năbădăi m’apucă par’că!..* — ,Dar pe mine!..* ea răspunse. ,Dă-i şi bani chiar!., mai încearcă!.. , Pe un an, simbria,... dă-i-o !.. .Numai ducă-se, duşmanul!.. ,Că de n’o plecă, ne scoate ,Şi din casă păn’ la anul!* * Alba ’n sat de mult intrase. Soarele, al zilei craiu, în deplina sa mărire Străluciâ p’un vârf de plaiu. Slugă vrednică, Păcală, Migăliâ prin bătătură; îşi cătâ de lucru singur, Mai la lemne, mai prin şură. Popa, vine iar: — .Argate, — .Treburi n’ara de-acuma ... Hai, .Pleacă... ce să faci pe-aeilea?.. .Frunză la borbeci să-mi tai?..' .Ţine, na!.. îţi dau simbria, ,Pe-anu ’ntreg... Te mulţumeşti?..' Iar Păcală: — ,Aş! părinte! ,Cum pe anu ’ntreg?.. glumeşti?.. ,Te-am slujit abia trei zile!.. ,Nu!. . oricât sunt de sărac, ' .Plată de pomană nu vroiu!.. ,Mie bani munciţi îmi plac*. — ,Măi argate!., ţine banii!.. ,Eu ţi-i dau!., ce-ţi pasă ţie?..* — .Geaba stârneşti, părinte! .Vorbă multă, sărăcie!..* ,Păn’ n’oiu auzi prin frunze ,Cu urechea glas de cuc, ,După-cum ne-a fost tocmeala: ,Păn’ atuncea... nu mă duc!..* * Preoteasa îşi scosese Şi ea capul pe fereastră. — ,Ei!* intrând, îi zise popa, , Auzitu-l-ai, nevastă ? .. .L’îmbiaiu şi cu parale, ,Să-i plătesc vrui, boereşte ... ,Tot de geaba!.. Prost e oare? .Sau vr’o doagă îi lipseşte?.. , A !.. dar d’azi... ferit-a sfântul!.. ,Cât o fi să stea la noi. ,Nu-l mai ţin pe lângă casă: ,11 trimit... pe câmp, la oi!« P. Dulfu. Ps www.dacQFomanica.ro N ral 12, 1907. LUCEAFĂRUL 257 Dări de seamă şi notiţe bibliografice. P. Vergilins Maro: Georgice — tradusă de Gh. Coşbuc. (Biblioteca pentru toţi nrul 242. Bani: 30). După Aeneida, Georgiceie sunt al doilea volum din clasicii pe cari dl Coşbuc a făgăduit că-i va traduce. Este şi acesta din Vergii, autorul latin cel mai îndrăgit de poetul nostru, pe cât se pare, şi ale cărui scrieri le avem aproape toate in româneşte. Nu voiu face catalogul acestor traduceri, dar cred că nu va li nefolositor să amintesc, iu câteva cuvinte, îmbelşugata activitate a dini Coşbuc | e terenul acesta, mai ales că sunt anume lucruri foarte frumoase, cari s’au uitat ori n’au fost remarcate. Bineînţeles, nu traducerile din vrăjita literatură sanscrită, nu cele din Carmen Syiva, din Martin Opitz, din Românul de naştere O. C. Waldau sau din alţi autori germani ori francezi (Coppee), nu din Byron al Englezilor, ci numai pe cele din clasicii latini. Cea mai veche traducere a sa este, pe cât am putut află din Tri nu minus al lui T. M. I'lautus, în versuri rimate. E numai scena a doua din actul al IV-lea, însoţită de o lungă notă, în care se dă cuprinsul piesei (Tribuna, 1880, p. 804). tn 1890 apar vioaiele cântece din 0. V. Catul lus, cari nu sunt ajunse de traducătorii de astăzi: Tu juri că ’n lume singur eu Voiu li iubit de tine, Şi de-ar veni chiar D-zeu Cerşind iubirea ta, mereu Mă vei iubi numai pe mine. Tu juri! Dar orice jurământ Al fetelor fecioare, De-ar li el orişicât de sfânt, Eu pot să-l scriu cu mâna ’n vânt, El sta... ca apa curgătoare. Aceste cântece, vr’o şasesprezece, s’au publicat în «Amicul Familiei» (an. al XlV-lea, între pp. 28—87). După câţiva ani tipăreşte în «Familia» (an. al XXXIII-lea. pp. 205—351) pe Parmeno, comedia în cinci acte a lui P. Terentius African us. Versurile rimate au calităţile recunoscute ale dlui Coşbuc. Am amintit Aeneida, premiată do Academia română, şi mulţi cunosc faimoasa Eclogă din «Antologia» dlui I. Manliu: Titire, tu sub frunzişul boltuit al unui fag Stai cu lluerul tău dornic şi cânţi doinele cu drag, Iar noi, scoşi din ţara noastră, rătăcim ... Acum avem şi Georgicele,’) în exametrii. Cuprinsul acestora il formează poveţe economice privitoare la agricultura, pomicultură, creşterea vitelor şi îngrijirea albinelor — 1 i b r i q u a 11 u o r —: Cele ce-ţi fac secerişul bogat, subt care din zodii Câmpul să-l ari, şi când e mai bine să-l impreuni, Mecenas, *) CV»ml a ieşit cartoa «Hui Coşbuc, în vtiarul «Epoca* (lflOG, nr. 2S5, 21)1—3) a publicat şi dl A. Xaum, din Inşi, cartea 1 din (ieorgico. Vorsurilo rimate, do 15- 10 silabe, sunt îngrijite, dar fum avânt şi noîncupîitonre. Acoeaşi judccalu şi despre traducerea domnului M. Strujauu. Viţa cu ulmii, ce grijă cireada şi turma ce grijă Cere, şi ce pricepute măsuri cumpătatele-albine, — Iată ce ’ncep eu să cânt. Urmează invocarea zeilor şi zeiţelor cari sunt «paznici câmpiei», in frunte cu fraţii Febns şi Diana, ... Voi, strălucite — ale lumii Facle, cari anul pe cer rotindn-1 prin stele-1 întoarceţi şi sfârşind cu August, despre care «noi nu ştim iu care sfântă întrunire o să între ca zou«. La celelalte cărţi ocrotitorii sunt Baclius şi Pale». Învăţăturile se ’ncep dela arăturile de primăvară, dela alegerea locului prielnic anumitor plante, se urmează cu îngrăşarea solului prin arderea miriştei, cu nevoia cunoştinţelor astronomice pentru agricultori, cu uneltele plugarului ş. cl. In cărţile următoare, după cuprins, e vorba de giija ce o cer pomii, de vitele de prăsită, de locul stupinii, roire şi alte cunoştinţe ale contimporanilor lui Vergii. îndrumările acestea însă nu sunt sarbede şi fără atracţie. Ele sunt îmbrăcate îutr’o poezie senină, caldă. Fiecare lucru are suflet care interesează, lie o credinţă legată de el, fie originea lui, fie vr’o întâmplare. In ele găsim în col mai înalt grad acel «Utile cum dulci», de care ne aducem aminte cu toţii. Iată, de pildă, cum se atrage luarea aminte a crescătorilor de vite asupra strechei: Mişună ’n văi la Silar şi ’n preajma frumoşilor codri Cei de pe verdele-Alburii, o streche, şi-Asilus îi zice Graiul roman, o vorbă ce-o ’ntorc în oistron Elinii, — Numai venin, cu glas fioros, de caro ’ugrozite Turmele toate s’ascund în păduri; sfăşiată de muget Urlă şi zarea ’mprejur şi codri şi secul Tauagru. Groaznica in furia ei, în monstrul acesta găsise Iuno mijlocul cătat de-a pierde inaliica vacă. Deci şi de ea, căci sboară ’ntr’amează eu mult mai cumplită Ai să păzeşti purtătoarele vaci, şi paşte-ţi cireada Noaptea, când stelele ies, şi ’n zori, pe renaşteren zilei. Bărbaţii de ştiiuţă spun că Georgicele lui Vergii ati nu numai meritul de a ne fi păstrat şi cristalizat cunoştinţele cele mai sigure ale vremii Cesarilor glorioşi, dur au o largă parte de învăţături bune şi pentru zilele noastre. Credem. Dar opera aceasta, cu lot caracterul ei didactic, u’a trăit şi nu va trăi în sufletul celor mai mulţi cetitori pentru valoarea ei ştiinţifică, oi pentru valoarea ei literară, precum Psalmii n’au cucerit şi nu vor cuceri nemurirea prin învăţăturile dogmatice cari le cuprind, ci prin poezia lor adâncă, variată. Vergii însuşi uită câteodată de menirea şi practica lucrării, şi atunci scrie părţi curate, cum sunt acele câteva zeci de versuri dela sfârşitul cărţii intui, în cari se istorisesc semnele şi minunile din natură când a fost omorit Caesar, şi apoi se înalţă o rugăciune pentru August. Asemenea acestuia sunt şi alte episoade, cum este acela al lui Aristeu, păstorul nefericit care a legat în lanţuri pe Proteu şi l-a silit să-i spună: pentruce l-a ajuns urgia zeilor şi cum i-ur putea mulcomi. www.dacQFomanica.ro 258 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1907. Traducerea dlui Coşbuc e, cum s’a putut vedea pană acum, vrednică de numele care o iscăleşte şi vrednică de original. Mai bine se va vedea aceasta din următorul citat: Sirius, plinul de foc, ardea dogorind pe nsetaţii luzi, şi pe cerul de-nmiazi — o flacără ’n mijlocul bolţii — Soarele-ardeă, şi câmpul pierea, iar râuri secate Pănă ’n nămolul din fund, fierbeau pe subt arsele maluri, Când din adâncuri eşit-a Proteu, năzuind spre ştiuta Peşteră. Umedul neam al marilor mări împrejuru-i Pănă departe ’mproşcă din blăni scuturata-Ie rouă. Foce pe maluri s’aştern ici-colo grămadă să doarmă. Însuşi Proteu, cum face păstoiui de turme pe dealuri, Seara, când surul amurg la staule mână viţeii Turmei, şi-al mieilor glas aţiţă pe lupi, auzindu-1, Astfel pe-o stâncă la mijloc şezând, îşi numără turma... Cred că se vede ce pierdere ar îndură literatura noastră, când dl Coşbuc nu ne-ar da şi alte opere, mai întinse, din clasicii veşnici cari cer puteri cum au fost ale lor. 1. Duma. * Şt. O. Iosif, Dragoste cu toane, pastorală într’un act şi în versuri de Goetlie. Braşov 1907. 1 broş. 4° mic 47 pp. G. Stoica, O şedinţă comunală, comedie în două acte, Braşov 1907. 1 broş. 4° mic 80 pp. Ambele editate de societatea pentru crearea unui fond de teatru român alcătuind nrii 11 şi 12 din Biblioteca teatrală. in zilele trecute am primit fel şi fel de piese teatrale dela Librăria Ciurcu din Braşov. Formatul şi mica deosebire în titlu («Biblioteca teatrală» şi «Din biblioteca teatrală*) vor face pe mulţi să creadă că e una şi aceeaş bibliotecă, cea editată de «Societatea pentru crearea unui fond de teatru român*, mai ales că pe ultima pagină a copertei, broşurile Societăţii figurează sub titlul de »I)in Biblioteca teatrală*. Stăruim asupra acestor mici mistificări de formă, fiindcă am dori ca Societatea să ţină mai mult la prestigiul publicaţiunilor ei, cari sperăm că măcar în viitor vor merită şi o deosebire de fond faţă de puzderia pieselor tipărite de librăria Ciurcu. Cel puţin cele două piese din fi untea acestor şire ne fac să credem ca, în sfârşit, Societatea a apucat pe o cale bună. Amândouă piesele merită să vorbim de ele. «Dragoste cu toane* a fost terminată de Goetlie la vârsta de 19 ani, dupăce trecuse prin foarte multe modificări. EI însuşi ne spune că s’a născut din dragostea lui cu Katchen, frumoasa fată a orâşmarului Sehonkopf din Lipsea. Pe atunci când scria unui prietin: «Sie ist ein Engol und ich bin ein Narr*. Două părecki de îndrăgostiţi: Eridon (Goetlie) şi Amina (Kăthen), Lamon şi Eglea. Aceşti doi din urmă, firi cumpănite şi încrezătoare, cari ştiu că «fără libertate nu este bucurie, nimic nu te încântă*, trăesc fericiţi. Eridon şi Amina, fiind mai robiţi de sentimentele dragostii, iubindu-se mai adânc, nu se pot bucură de fericire, fiindcă Eridon e gelos pe Amina, i se pare câ-l înşală, că prea puţin ţine seama de tot ce pe el îl frământă; nu-i permite să aibă alte bucurii afară de celea pe care i le face dânsul, aşa încât dragostea ei e un jug. Eglea stăruie pe lângă Amina să nu mai sufere tirania lui Eridon. «Fă-1 ca să-ţi ducă frica şi ai să-l fericeşti* — zice Eglea. Amina cea blândă simţindu-se prea slabă ca să se poată împotrivi, se hotăreşte Eglea să cureze gelozia lui Eridon. La o întâlnire, când eră mai aprins de «trădarea afurisită* a Aminei, îl face să-i cadă în braţe, să o sărute şi prin ruşine, vinovăţie şi căinţă îl vindecă de boală, sfârşind cu următoarea morală: «Geloşi din lumea ’ntreagă Cari chinuiţi vre-o fată, gândiţi-vă la voi întâiu, şi-aveţi curajul să osândiţi apoi*. Criticii lui Goetlie găsesc că această bucată, numită de tânărul artist pastorală, se deosebeşte de pastoralele predecesorilor săi ca un om viu de o figură de porţelan. Cele patru persoane sunt bine caracterizate, doar singur Eridon e necomplet. Pe acesta nu ni-1 prezintă şi în momente de bunătate şi dragoste, prin cari să justifice statornicia în iubire şi supunerea Aminei. Explicaţia e că Goetlie în acelaş timp a fost şi poet şi model. (Cf. Biel-schowsky, Goetlie.) Traducerea dlui Şt. O. Iosif e potrivită. Sunt unele neologisme şi construcţii nenimerite. Amina zice într’un loc: «Vai inimă săraca, tu mârâi?* O inimă, care mârâel! Piesa, cu toată simplicitatea ei, nu credem că va cuceri gustul diletanţilor noştri. * «0 şedinţă comunală* a dlui G. Stoica, va fi mai gustată de publicul nostru, fiindcă zugrăveşte un colţişor real din mizeriile vieţii noastre dela sate, învălite în poleiul glumei. Consiliul comunal din Prostenii de jos desbate într’o şedinţă petiţia ovreilor Isidor şi Şloim Rosenberg, cari voiau să cumpere dela comună un loc pentru o fabrică dc funii. Iu şedinţă, vânzarea fiind «pentru unii mumă pentru alţii ciumă*, petiţia ovreilor a fost pusă la «dacta*, adecă nu li s’a vândut locul. Aici se sfârşeşte actul prim, cel mai reuşit, nu însă şi desbaterea pentru vânzarea locului, care se continuă la crâşmă, în alt ton şi cu alt rezultat. Isidor Rosenberg cumpără pe ceice erau împotriva vânzării şi astfel reuşeşte să convingă pe domnii reprezentanţi că fac un «ghişeft* bun vânzând locul. Şi-l vând, pe urmă beau aldămaşul, care se sfârşeşte cu bătăi. Piesa aşi asemăna-o cu o fotografie instantanee, în care se fixează pe neaşteptate gesturile unui grup, în care unele figuri reuşesc, unele ies cu defecte, iar altele sunt sau şterse sau caricaturizate. Cele mai reuşite figuri din piesă sunt: primarul, ovreiul, N. Ţâpuşă şi Săteanul; notarul e defectuos, iar Marius Zarvă falş, tip care nu există. Dacă piesa se concentra în jurul ideii pe care vrea s’o indice: pieirea noastră prin slăbiciunile proprii, şi dacă gluma lua caracterul satirei, autorul reuşiâ să ne dea o bucată şi mai bună, fiindcă dovedeşte a fi un bun cunoscător al graiului poporal şi al ţăranilor. In unele părţi ţesătura piesei arată neîndemânarea autorului în ale teatrului. Sunt scene în care îuvălmă-şala glasurilor e babilonică, iar în altele persoanele prea se mişcă liber pe scenă. www.dacQFomanica.ro Nrul 12, 1907. LUCEAFĂRUL 259 Amândouă piesele sunt un început bun. Dorim Societăţii teatrale bucăţi şi mai bune! * Eugen Lovinescu, Nuvele, Edit. Libr. Socecu, Bucureşti, 1907. 1 voi. in 8° de 134 pp. Autorul acestor nuvele e cunoscut cetitorilor acestei reviste după cele două volume de critică, »Paşi pe nisip», de cari ne-am ocupat într’o dare de seamă apărută in Nrii 19—20 din 1906. Nuvelele sunt tot un fel de dibuire pe nisipurile literaturii. Dacă autorul va reuşi vre-odatâ să calce pe pământ solid, prin cercetările ce le va face asupra literaturei, nuvelele aceste din tinereţă vor avea importanţa la care desigur nu s’a gândit când le-a dat la tipar. Ele vor fi icoana unui suflet care tâl cueşte sufletele şi viaţa omenească în operile de artă. Impresiile subiective ale criticilor cari trebue să se obiectiveze în analiza operilor de artă sunt tot atât de interesante ca şi mărturisirile critice ale artiştilor. Şi unele şi altele trădează câte un secret. Deocamdată notele de călătorie ale dlui Lovinescu, îmbrăcate în forma «exotică» de nuvele, interesează numai pe cei cari vreau să cunoască sensualismul d-sale. Cele câteva fapte de interes şi unele pagini de descrieri reuşite nu îndreptăţesc apariţia volumului în formă de nuvele. * Uscar Wilde, Sal om ea, dramă într’un act, traducere de Z. Bârsan. «Biblioteca pentru toţi», Nr. 261. Editura Librăriei L. Alcalay, Bucureşti, 1907,1 voi. 8° mic, 78 pag. In primăvara anului 1895 modernul «arbiter elegan-tiarum», Uscar Wilde, a fost osândit de curtea cu juraţi din Londra la muncă sâlnieă pe doi ani. Săvârşise fapte imorale, de care se scandaliză toată lumea. Piesele lui fură oprite în Londra, iar cărţile lui arse în pieţele publice. Un cetăţean revoltat dădu expresie indignării şi aversiunii generale, scuipându-l în faţă. «Craiul vieţii» îmbuibat de odinioară, răsfăţatul saloanelor aristocratice, care nu ştia cum să-şi bată mai drastic joc de morală, — în temniţă cetea biblia cu cea mai cucernică credinţă. Suferinţa i-a adus aminte că e om, l-a învăţat că talentul nu da nimănui dreptul de a călca în picioare legi izvorîte din firea normală a oamenilor. El care pretindea că natura are să se supună artei, încrezându-so în strălucirea talentului său, s’a lăsat robit de patimile perverse eu cari l-a înzestrat natura. Dar pocăirea a venit prea târziu. Din temniţă a eşit numai umbra artistului Oscar Wilde. In iarna anului 1900 câţiva prietini au petrecut la groapa dela marginea Parisului pe celce şi-a bătut joc de viaţă şi de sine însuşi. In vremea din urmă lumea a început să-i sărbătorească creaţiunile. Germania şi-a făcut un adevărat cult din proslăvirea lui. Compozitorul Kiehard Strauss a făcut un turneu de glorie cu opera Salomea. Zvonul acestui artist la modă a pătruns până la noi. In «Familia» se începuse traducerea dramei «Lady Windermere«, iar unul din poeţii noştri impresionişti, dl Z. Bârsan, a tradus «Salomea». Directorii unora dintre revistele noastre au început să-l aducă de exemplu, ilustrându-şi vederile estetice ori înrudirea sufletească cu feliul de a li a lui Wilde. «Salomea» a fost scrisa in franţuzeşte la 1893, în Paris, când autorul ei îşi trăia cele mai senine şi mai frumoase zile. El, care trăia «viaţa pentru viaţă» şi făcea «artă pentru artă», a întrupat îu această piesă imoralitatea şi sensualismul bestial al curţii lui Irod, caro e in deobşte cunoscut din biblie. Ceeaee a adăugat Wilde dela dânsul textului vechili, dragostea Salomei de Ioan Botezătorul, nu s’a întâmplat numai de dragul artei pentru arta ci e şi o ilustrare a pornirilor lui. Sensualismul din întreaga piesă trădează şi înclinările omeneşti ale artistului. Dar să presupunem că ii’am cunoaşte viaţa destrăbălată a autorului şi am avea in faţă numai opera lui, pe care trebue să o judecăm din punct de vedere curat estetic. E incontestabil că e una dintre cele mai bune şi mai reuşite opere a lui Wilde. Salomea nu şi-a găsit păuă la el artist care să-i justifice mai bine cererea de a i se da capul lui Ioan pe o tavă de argint, ca răsplată pentru jocul celor şapte văluri, jucat in faţa lui Irod. Wilde a făcut din ea un tip patologic, o bestie sensualâ, care nu cunoaşte piedeci pentru a-şi împlini poftele. E foarte bine zugrăvit şi mediul în care se petrece acţiunea. In unele locuri îmi pare însă că acţiunea e prea aibitrar condusă, iar in uncie părţi sensualismul prea exagerat şi căutat, de ex. monologul Salomei dela sfârşit. Dacă dl Bârsan a făcut bine că a tradus piesa aceasta cu caractere imorale şi mai ales că s’a publicat într’o bibliotecă de popularizare — e o altă chestiune. Noi credem că nu a făcut bine, fiindcă maturitatea culturală a publicului nostru n’a ajuns încă la acel grad ca să i se poată da astfel de bucăţi. Complexitatea vieţii noastre sufleteşti nu e încă aşa de desvoltată casă poată înţelege şi gustă asemenea creaţiuni, fără a fi indus în rătâciro. Traducerea de asemenea nu e impecabilă. * P. Dulfu, Isprăvile lui Păcală, ediţia a Il-a, prelucrată din nou, cu numeroase ilustraţii. Editura «Librăriei naţionale». Bucureşti 1907. 1 voi. 8° 367 pagini. Preţul: Lei 1’75. Literatura noastră e foarte bogată în subiecte, cari ar merită o prelucrare artistică. încurcări s’au făcut. Coşlnic plănuise întro vreme să cânte în cicluri toate momentele mai însemnate ale vieţii ţărăneşti. Din acest ciclu fac parte: Nunta Zamfirii, Moartea lui Fulger, Fata Craiului din Cetini otc. Anton Pann, Vasile Aron şi Barac dela începutul secolului trecut asemenea au încercat să prelucre subiecte din popor «dela lume adunate şi iarăş la lume date« — cum spunea A. Pann. în aceste încercări sunt insă foarte puţine reuşito din punct de vedere al trăiniciei artistice; aproape toate, afară de ale lui Coşbuc şi câteva ale lui Şt. O. Iosif. Vom avea prilej să mai vorbim de aceste încercări, când vom face o ru-privire amănunţită asupra tuturor încercărilor de acest fel şi vom analiza pe cele reuşite. •Isprăvile lui Păcală» de P. Dulfu e una dintre aceste încercări: Din acele ce-auzit-am Pe bătrâni de mult spunându-nii Prin8-am şi eu cu urechea Una ca s’o spun la rându-mi. www.dacQFomanica.ro 260 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1907 Ediţia a doua a Isprăvilor lui Păcală fără îndoială că u mult superioară celei dintâi. Versul e mai neted, mai curgător, multe din asperităţile primei ediţii au dispărut, dar nu pretutindeni. Cu toate îndreptările şi cu toate prelucrările, dl P. Dulfu n’a reuşit însă să ne dea o operă artistică. Mai întâi forma şi avântul poetic lasă foarte mult de dorit, deşi în unele părţi Zorile ’nroşit-au bolta, Şi Păcală tot mai sue, Prin a codrului tăcere, Pe-o ascunsă cărăruie Scăpătase mândrul soare... Popa se plimba ’noruntat Pi in cerdac, pt iu largul curţii Tot cu gândul la argat. Dulce-i viaţa de flăcău; — Ca o pasăre prin crânguri Să trăeşti de capul tău; găsim strofe frumuşele: Nimeni grija să ţi-o poarte, Nici tu grija nimănui; Noapte unde te apucă Mâna căpătâiu să-ţi pui. >Ce-o mai fi făcând sătuţul, Unde-am fost copil odatăV« L-apucase dor de vatra De atâta timp uitată. Satul tot ca şi pe vremuri. Casă mică lângă casă, Răsăriau adiind din umbra Pomilor cu frunză deasă. Aceste şi altele câteva sunt însă prea puţiue ca să facă din «Isprăvile lui Păcală» o carte de valoare artistică. Apoi acest fel de prelucrare al suoavelor poporale nu ne face să Vieţuim o clipă două într’o lume mai senină, fiindcă multe părţi sunt brutale şi de-o perversitate morală, cari nu pot plăcea. Ele sunt uu capitol din psicho-logia poporului nostru, dovedesc talentul de a face haz şi satiră al ţăranului, dar nu ne încântă. Păcală o adevărat că în cele mai multe cazuri moralizează, dar mijloacele sunt aşa de drastice şi de neomenoase, încât nu se justifică. Din isprăvile lui se puteau alege numai cele cari se susţin prin un comic de situaţie, pe cari autorul le putea prelucra, înobilându-le şi făcându-le mai de spirit. La asemenea subiecte se cere un talent iuvenţios de umorist, care nu numai utilizează şi versifică cele auzite — ci le perfecţionează. Am reprodus în numerile din urmă ale acestei reviste două capitole, cari, credem, sunt îndestulitoare, pe lângă aceste observaţii, ca cetitorii să-şi facă o idee dreaptă despre valoarea cărţii dlui P. Dulfu. O. C. T. Bibliografie — asupra unora dintre aceste cărţi vom reveni. — Alex. Lăpădatu, O nouă naraţiune a luptelor dintre Mort Ieşti, 1606 — 1607, şi Sigiliile Romanului şi Câmpulungului Muntean, extras drn Convorbiri Literare an. XL. Bucureşti 1907. 1 broş. de 13 pag. Sofia Nădejde, Părinţi şi copii, roman. Ed. Il-a. Editura «Biroului Universal» Atanasie I. Niţeanu. Bucureşti 1907. 1 voi. 8°, 361 pp. Preţul: Lei 2—. Di. Daniil Ionescu şi Alexandru I. Daniil, Culegere de descântece din judeţul Jlomanaţi, cu o prefaţă de N. lorga, voi. 1 Bucureşti, 1907. 1 voi. S°, 2-10 pp. Preţul: Lei U50. Vasile Caraivan, La şexătoare, poveşti şi snoave. Editura «Minerva». Bucureşti 1907. 1 voi. 8°, 266 pp. Preţul: Lei 150. Ion Boteni, Casa din Muscel, nuvele şi schiţe. Câmpulung 1907. 1 voi. 8°, 132 pp. Preţul: Lei P50. N. Dunăreanu, Chinuiţii, nuvele şi schiţe din viaţa de port. Editura «Minerva». Bucurpşti 1907. 1 voi. 8°, 242 pp. Preţul: Lei P50. V.- Alexandri, Teatru IV, Opere complete, voi. V. Biblioteca scriitorilor români. Editura Minerva. Bucureşti 1907. 1 voi. 8°, 318 pp. Preţul: Lei P50. I. Corbii, Nouă teorie cosmogonică, Ediţia 2-a revăzută. Bistriţa 1907. 1 voi. 115 pp. Preţul: Cor. 1-40. I)r. L. Colescu, Progresele economice ale României independente sub domnia M. S. Regelui Ca rol 1866—1906, cu tablouri figurative şi notiţe explicative. Bucureşti 1907. 1 voi. 4°, 110 pp. Preţul: Lei 5'—. Dr. Vasile Găină, Admisibilitatea căsătoriei a doua a preoţilor. Editura «Viitorului». Cernăuţi 1907. 1 voi. 8°, 42 pp. N. lorga, Prin Bulgaria ta Constant inopol. Editura «Minerva». Bucureşti 1907. 1 voi. 8°, 282 pp. Preţul: Lei 2.50. Ludovic Dauş, Doamna Oltca, poem dramatic. Bucureşti 1907. 1 voi. S#, 62 pp. Preţul: Lei 1'—. C. Flamniarion, O călătorie in cer, trad. de Iosif Nădejde. Biblioteca pentru toţi. Nr. 266. Librăria Alcalay. Bucureşti 1907. Iletco Peter, Goethe Egmontja, tesă de licenţă. Ko-lozsvâr, 1907. Ion Nieorescu, Proporcdanii la îngropăciunea oamenilor morţi de Samuil Clain de Sad izvodite. Arad 1907. Preţul: Cor. 2. Plutarc, Viaţa lui Pcricle, trad. de N. Băuescu. Bucureşti 1907. 1 voi. 8°, 82 pp. Preţul: Lei l-—. Alex. Lăpădatu, O nouă publicaţiune de documente slavo-române, recenziune. Estras din Convorbiri literare. Bucureşti 1907. Poşta Administraţiei. fl v i z. On. noştri abonaţi cari doresc schimbare de adresă sunt cu insistenţă rugaţi: mai întâi să ne spună exact dacă doresc această schimbare numai pe 3 luni de vacanţe sau pentru totdeauna; al doilea, dacă doresc schimbarea de adresă pentru totdeauna să binevoiască a trimite suma de 20 fileri, căci altfel suntem în imposibilitate de a le satisface cererea. Adm. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. Cumpăraţi numărul jubilar Carol I. Preţul 1 cor. 10 bani. TIPARUL LUI V. K RAF KT ÎN SIBIIU. www.dacQFomanica.ro