SUMARUL. Q. fturnu . . . P. Dalfa . . . IM. Ciura . . . * * * ♦ • • • • Z. Bârsan . . . I. Constantinescu Monumente antice din Roma. Tocmeala (poezie). î\ducer\ aminte. Din popor (poezie). Un vis (poezie). Din lumea celor mici. 1. Borcea • . . lfigenia în Taurida de Goelhe. (ftctul III. Scena Ut.) A. Cunţan . . . Fraţi de cruce. Dări de seamă: Omer: lliada, Episcopul Rta-nasie al Râmnicului. Cronică: . . Domnii petrec, Fum, Un turneu de teitru, Hermania, Ştiri. Ilustraţiuni: Vederi din Capitolul din Roma, Satirul în odihnă după Proxitete, Venera capitolină, Lupoaici cu Romulus şi Remus. iY&SSJSvi ;«*:av.vî: ABONAMENT: (3 u s t r o» tlngaria: 1 an................12 cor. Ed. dc lax ... 20 cor. 6 Ioni...............6 „ „ „ „ ... 10 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor. Pomânia şi în Străinătate: 1 an................16 cor. Ed. dc lux ... 25 cor. 6 luni.............8 „ ...................13 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: i an 12 Cor. lieclamafiile sunt a -c face in curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentni tirux schimbare de adresă se cor trimite 20 bani in mărci postate. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). A apărui in editura revistei „Luceafărul* A. O. Maior Biblioteca Copiilor Voi. n numeroase /lustraţiuni. doi mai potrivit dar pentru - copii. preţui: Cor. LM, 2. - Omer ILIADA 12 cânturi traduse în versuri de George Murnu -m- cu ilustraţii admirabile. ■- Primul volum clin Biblioteca scriitorilor Stră5ni. Preţul: Cor. n.-, Cei s. „ plus porto postai 20 bani. •§■«*- www.dacQromanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea tllor: Oclaviun Goga şi Oclavian C. Tăslăuanu. Cu colaborarea dlor: I. Agârbiccanu, I. Al. Bassarabcscu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, I. Ciocârlan, V. Cioflcc, Al. Ciura, Maria Cunţan, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Mumu, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldca, M. Simioncscu-Râmniccanu, I. U. Soricu. ORICE REPRODUCERE OPRITĂ. Monumente antice din Roma. i Capitolul in vechime. Ci-că pe vremea regilor, când pe unul din dealurile de lângă Tihni s’a pus temelia spre a se zidi templul lui Jupiter, s’a găsit capul încă proaspăt al unui om cu numele To 1 u s. Augurii, întrebaţi de această întâmplare, ar fi răspuns, că acest cap înseamnă eumcă locul unde s’a găsit el va fi odată capitala lumii. De aici, dela capul lui Tolus, s’a tras numele de Capitol, care s’a dat dealului. Aşa spune povestea, şi trebue s’o credem, căci prorocia ei s’a îndeplinit. Capitolul a fost odinioară Olimpiii împărăţiei romane, înainte de n-l cercetă în starea lui de astăzi, să-l vedem în splendida-i haină de sărbătoare. Să ne închipuim pe câteva minute, că avem norocirea să trăim în vremea lui Traian, când Capitolul căpătase cea mai de pe urmă deplină a lui înfăţişare de mândrie; când razele lui, razele gloriei romane, cuprindeau o mai mare întindere pe rotogolul pământului. Să ne închipuim că împăiatul intră în cetate triumfător şi se îndreaptă spre culmile dealului. Pe Calea Sacră din Forul Roman, cunoscută acum de noi, ne alăturăm la strălucitul, nesfârşitul alaiu. în fruntea lui păşesc, gravi şi demni, strălucind în togele albe, senatorii şi magistraţii. Vin după dânşii bogatele prăzi luate dela duşmani, modelele în miniatură ale cetăţilor cucerite, »barta« ţărilor supuse, în urma lor se mişcă alene, sclipind la soare, un şir de tauri albi, ale căror coroane de panglici atârnate de coarnele aurite ne arată că sunt jertfele cerute de biruinţă. Vin apoi, cu capetele plecate, cu inima frântă de amar şi de ruşine, legaţi în lanţuri fruntaşii robiţi ai neamului doborît; se vede după lăsatul păr zburlit, după barba multora, după portul străin şi mai ales după nădragi, că sunt «barbari«. în urma lor merge la pas o ceată de oameni cu tunica roşie; după fascele — mănunchiul de vergi cu securea dela mijloc — ce poartă dânşii înţelegem că sunt 1 i cto ri i, aprozii triumfătorului. Privirile tuturor sunt aţintite asupra acestui din urmă. El, un nou Jupiter pe pământ, în stânga cu sceptrul de fildeş împodobit cu un cap de vultur, în dreapta cu o ramură de palmier, pe frunte cu coroană de laur, stă într’un car strălucitor, care-i tras de patru mândri telegaii cu părul de zăpadă: mantia-i grea şi lungă de purpură brodată cu aur ca şi tunica de desubtul ei se lasă plină de falduri de pe umeri la vale dându-i un nerde nespusă vrednicie. Un rob frumos îi ţine deasupra capului coroana de aur a celui mai de frunte zeu. în urma carului vin generalii, vin tribunii ostăşeşti. Cohortele ce-i urmează, bete de veselie, cântă imnuri de preamărire, zic cântece de războiu. Şi răsună pământul, fierbe văzduhul de atâta tropot, de atâtea uraleşi osanale de »Io triumplieU ce însoţesc alaiul: e poporul, e furnicăria de oameni, care umple uliţele, mişue la porţi, pe balcoane, la fereştii, pe terasele caselor. Cor-tejul coteşte domol pe drumul ce şerpue pe suişul Capitolului şi în sfârşit ajunge pe înălţimea lui. Vedem în faţa noastră un tăpşan lung, acoperit cu clădiri impunătoare şi înconjurat cu ziduri părăsite şi pornite spre cădere; sunt zidurile lui Ronnilus şi Servius Tullius, de care acum nu mai au nevoe stăpânitorii lumii, căci acum Galii * www.dacQFomanica.ro 210 LUCEAFĂRUL Nrul 11. 1907. lui Brennus, cari ameninţaseră de mult Roma cu peirea, luptă îmblânziţi sub aquila romană. La mijlocul tăpşanului, în partea ceva mai turtită a dealului, ascunsă despre Forul Roman de cele două rânduri de arcade cu care se isprăveşte uriaşul Tabularium, vedem rămăşiţele umile ale începuturilor: un loc închis, împrejmuit cu zid, arată Azilul lui Romulus, sălaşul în care el, în lipsă de ostaşi, a adăpostit pe toţi nemernicii din aceste meleaguri, străbunii legionarilor, de care acum tremură întreg pământul. La dreapta noastră, la capătul mai înalt despre meazănoapte şi răsărit, e cetăţuia: printre altarele şi sanctuarele mai mari şi mai mici, care înfrumseţează această parte, se vede covârşind templul J u n o n i i Moneta. Pe ziduri fâlfăe o flamură roşie: semn că feciorii romani, după cum li-i obiceiul pe fiecare an, s’au jurat sărbătoreşte şi s’au pus sub steag. La stânga, spre partea Tibrului, pe Capitolul propriu zis, se înalţă orbitor de marmură şi aur măreţul templu aiul Jupiter Optimus Maximus în mijlocul podişului întins, cu meşteşug făcut încă din vremea Tarquinilor. Spre altarul ce fumegă în faţa templului gătit de sărbătoare se îndrumă întreg alaiul. Acolo începe ceremonia jertfelor, mulţumită adusă de triumfător părintelui zeilor, care l-a ajutat spre a se învrednici de aceasta neîntrecută cinste şi fericire, de această coroană de laur, pe care acum o închină zeului împreună cu cele mai alese şi scumpe prinoase făcute din prăzi. S’aude un glas adânc, răsunător de preot: pontificele cu cupa libaţiilor în mână, cu capul învăluit, rosteşte solemn versuri rituale: cuvintele bătrâne şi întunecate măresc taina şi fiorul înălţător al momentului. Măruntaele boilor junghiaţi sunt aprinse pe altar şi ard în cinstea zeului. Ele au fost cercetate de auguri: semnele sunt bune, şi triumfătorul fericit îşi poate mulţumi pe oaspeţi cu un praznic desfătător, pe ostaşi cu împărtăşire de daruri. De acum începe vuetul şi tămbălăul celor trei zile, în care cetatea de pe şapte coline sărbează biruinţa asupra vrăjmaşului şi lăţirea hotarelor sale. Teatrele şi circurile se deschid şi dau privelişti, care seceră aplauzele miilor do oameni; din curţile frumos împodobite de pe Palatin se împrăştie valurile melodiilor ce încântă pe curteni, din tavernele mahalalelor şi mai ales din mult împoporata Subura s’aude sgomot asurzitor de tobe şi surle şi de chiotele norodului de rând sghihuit de puterea roadelor lui Baclnis, culese din belşug de pe coastele aurite de soare ale muntelui Albanilor ... Astfel sunt zilele de mărire şi de veselie ale Capitolului. Şi au fost multe, nesfârşit de multe în cursul sutelor de ani, de când el îşi întinde tăria sceptrului peste lume! Martor de veacuri stă acest neasemănat templu, care de atâtea ori — ca pasărea Fenix — a răsărit mai strălucitor din cenuşa focului şi a trăznetelor. Lacomi ochii noştri se minunează de cea din urmă restaurare a lui, pe care evlavia şi cinstirea vremii a făcut-o cu câteva zecimi de ani înainte, sub Domiţian. cheltuind două mii de talanţi ivr’o şaizeci şi şapte de milioane lei). Privindu-l de jur-împrejur, ne uimeşte prin mărime şi cuprins: el se întinde pe o suprafaţă de trei mii şi trei sute de metri; porticul lui din faţă e de douăori atâta cât al Partenonului. Dar mai mult ne uimeşte materialul scump din care-i făcut: marmora din Pontele cu răsfrângeri viorii dela şirurile de coloane înflorite la capătul de sus ce-1 încing de treiori din faţă şi din cele două laturi lungi; bronzul aurit cu care e îmbrăcat acoperişul şi tavanul lui, aurul fără milă presărat în toate părţile. Comorile de frumseţi şi bogăţii din afară, din năuntru şi de desuptul lui, podoabele arhitectonice, înfloriturile în piatră şi în colori sunt atât de multe şi felurite, că ne ameţeşte numărul şi strălucirea lor. în triunghiul faţadei întoarse spre meazăzi, deasupra frizei cu capete de boi şi cu ghirlande, vedem reliefuri minunate: la mijloc stă Jupiter cu sceptrul în mână, alături regina zeiţelor Ju-nona şi războinica Minervă; Soarele şi Luna mână câte un car cu telegarii îndreptaţi spre grupul dela mijloc; în dosul lor două cete de Ciclopi bat cu ciocanul peilău; Tibrul întrupat şi zeiţa pământului stau culcaţi la cele două unghiuri. Pe vârful din faţă a clădirii se vede un car cu patru cai de bronz, la cele două capete câte un car cu doi telegari, statuile lui Marte şi a Minervii, şi la colţuri câte un vultur. Trei porţi mari de bronz duc în locaşurile sfinte. Două altare, unul pentru zeiţa tinereţii J uven tas in pronaos, altul înăuntru pentru zeul hotarelor Terminus, au înţeles adânc: aceste două zeităţi au fost singurele cari, la întrebarea făcută de auguri, n’au vrut să-şi lase locul acesta, când Tarquiniu pentru întâia dată www.dacQFomanica.ro Nrul 11, 1907. LUCEAFĂRUL 217 a hotărît a clădi aici templul lui Jupiter. Au-gurii au priceput din aceasta, »că hotarele statului vor fi nestrămutate şi că nimic nu va putea slăbi vânjoasa tinereţă a Romei*. Aruncăm o privire pe porţi: în fundul celor trei săli sfinte ale templului răsar chipurile mari, maestoase ale celor trei zeităţi de frunte: Jupiter, Junona, Minerva, cele mai strâns legate de sufletul Romanilor. La poalele lui Jupiter, care stă în sala mai mare dela mijloc, se văd grămezi de pri- Mauritanilor, se cutremură la glasul poruncii sale, se închină cu smerenie sceptrului său cel înfricoşat, căci măritul său vultur pluteşte în văzduh ameninţând cu ghiarele-i ascuţite, şi fulgeri le îi doboară şi spulberă pe ceice ridică fruntea semeţ. Feciorii săi, Erculii romani, cari prin trudă eroică strunesc şi răpun puterile vrăjmaşe şi măresc hotarul împărăţiei sale. au deschisă calea gloriei spre el, mult râvnita lor ţintă: Olimpiii său îi primeşte jubilând şi le împarte noase de mulţumire, sute de coroane de aur şi de laur; în preajmă o pădure de chipuri de marmoră şi de bronz şi de alte metale nepreţuite, daruri aduse de biruitori, de generali şi de toţi dregătorii înalţi, cari îşi iau în primire slujba, sau de popoarele străine, cari vor să câştige mila zeului ce tronează pe Capitol. Şi-i mare, puternic, neîmpăcat acest zeu de pe Capitol! Stăpânire mai întinsă n’are nimeni peste ţări şi mări. Patru unghiuri ale pământului, din ostrovul aspru al războinicilor Britani pănă în ţara sălbaticilor Părţi şi pănă la Nil, de pe malurile înverzite ale Rinului teuton pănă în pustiurile bântuite de arşiţă ale Numizilor şi coroana nemuririi. Titanii răzvrătiţi, trădătorii şi nelegiuiţii sunt, ca şi Manlius Capitolinul, prăpastuiţi de pe stânca Tarpeii ce se înalţă ruptă la poalele palatului său. Şiruri, şiruri de preoţi cu mantia pănă la pământ vin în tot anul să-i facă jertfe şi rugăciuni pentru a se împlini oracolul ce răsună din vremea lui Tarquiniu cel mândru, că »deapururi va domni peste lume Roma şi Jupiter de pe Capitol*. Şi totuş — abia curg două sute de ani dela Traian, şi Capitolul păgân se sgudue, stăpânirea-i e în primejdie. înzadar fulgeră şi tună atotputernicul Jupiter; înzadar el sdrumecă mii şi mii de vieţi nevinovate ce proslăvesc pe noul zeu, 1 www.dacQFomanica.ro Templul lui Jupiter. Tabularium Cetăţuia şi templul Junonei Moneta. Forul Roman. 218 LUCEAFĂRUL Nrul 11,' 1207. pe Dumnezeul dragostii răsărit din Iudeia. Acesta rămâne teafăr şi nevătămat ca şi prorocul Daniil în mijlocul leilor; arma şi focul nu-1 pot atinge, căci el este Duh, şi Duhul e mai presus de toate tăriile pământeşti: a Iui este biruinţa din urmă. înainte de a-şi părăsi locaşul străvechii!, Jupiter încearcă asupra duşmanului cea din urmă lovitură de moarte: El înarmează braţul lui Diocleţian împotriva creştinilor şi mai vârtos a celor din Roma. Atunci îi sclipeşte pe frunte bucuria asfinţitului; în mijlocul clericilor păgâni ce vin cu alaiu spre Capitol păşesc umiliţi şi galbeni de durere trei creştini : llarcelin, episcopul oraşului Roma, şi diaconii săi Straton şi Casian. Un minut de vinovată şovăire in faţa morţii i-a făcut să se lepede de credinţa lor; lepădarea aceasta trebuia să se facă acum sărbătoreşte în faţa lumii întregi. Ajuns pe Capitol, episcopul se rupe din mulţime şi aduce zeului păgân prinosul de tămâe cerut de proslăvitorii lui. Totodată în curtea mare de înaintea templului se ridică un rug: sunt cărţile sfinte ale creştinilor. Cei trei apostaţi pun evangeliile cu manile lor pe rugul, cu care şi-au răscumpărat viaţa. Jupiter va fi râs atunci în hohot; dar râsul lui a fost scurt, triumful lui a fost o nălucire. Marcelin, îmbărbătat şi pocăit de fapta-i ruşinoasă, cade iar la picioarele lui Isus şi-şi plăteşte vina cu pedeapsa mucenicului. Zece ani după aceea împăratul Constantin, zdrobind cea din urmă împotrivire a păgânismului la porţile Romei, se urcă triumfător pe Capitol şi împlântă semnul biruinţei sale, simbolul credinţei noi. Zeul învins se întoarce în noaptea din care s’a ivit şi lasă pradă pustiului şi barbariei locaşul strălucirilor sale. Furtună şi întunerec în-vălue veacuri întregi Capitolul; toate bogăţiile şi frumseţile lui s’au risipit, şi peste rămăşiţele jalnice ale măririi lui au crescut tufişuri şi mărăcini. Păstorul îşi păştea caprele pe costişele capitoline, şi din fluerul lui doiniâ cântecul uitării. www.dacQFomanica.ro Nrul 11, 1907. LUCEAFĂRUL 219 Când mai apoi drumeţii evlavioşi ai veacului nou întrebau de trecutul îndepărtat al Capitolului, Cartea minu naţiilor (»Mirabilia urbis Romae») le răspundea în poveste zicându-le: »Se chiamă Capitolul: «Satirul în odihnă» după Praxitele. eră un palat împodobit mai mult cu aur şi cu pietri scumpe, care preţuia cât a treia parte din lume. în el erau tot atâtea statui ca şi ţinuturi pe pământ şi fiecare avea câte un clo- Capitoiul: Venerea capitolină. Capitol, căci el a fost capul lumii întregi, căci poţel atârnat de grumaz. Cu meşteşug vrăjit ele consulii şi senatorii locuiau acolo spre a cârmui erau aşa făcute, încât dacă se răsculâ vre-un cetatea şi lumea. Partea din afară a muntelui ţinut al împărăţiei romane, începea chipul lui eră acoperită cu ziduri înalte şi tari, cari pre- să se mişte. Atunci suna clopoţelul dela grumaz, tutindeni erau îmbrăcate cu sticlă şi aur şi de şi prorocii Capitolului, cari veghiau acolo, vestiau minune încadrate cu lemn. Iar înlăuntrul cetăţuii Senatul de primejdia împărăţiei». Capitolul: Lupoaica cu Romulus şi Remus. www.dacQFomanica.ro 220 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1907. Tocmeala.*) Când se pomeni Păcală Pe pământ iar... s’a ’ncliinat; Apoi s’adânci ’n desimea Unui codru neumblat. — «Hei!* un moş oftă cu jale. «Popă ca al nostru... nu-i, »Poate ’n toată ţara, altul... «Bată-1 Maica Domnului!... Şi sub cetini verzi, la umbră, Fără grije de nimica: Stă, zicea cu drag din fluer, Cât de niare-i ziulica. »Câţi moşneni, cu starc-odată, «Azi cerşesc din sat in sat; »Căci prin uneltiri, hainul, «De avere i-a secat! Brazii, auzindu-i cântul, Rannirile-şi clătinau; Pasările, fermecate. Pâlcuri prin văzduh săltau... »Doar’să ia !.. de dat: în viaţă-i, «N’a dat unui om, o pâine!.. «N’are de creştin durere: «Nici cât’ ar avea d’un câine! Dar s’a săturat la urma Prin păduri de hoinărit Şi ’ntr’o zi, din munţi porneşte Cătră şesul înflorit. Tot coboară, pe-o potecă, Merge... pănă dă d’un sat. Iar acolo, ce ’ntâlneşte? Oameni mulţi, în drum, la sfat. Tulburaţi grozav în suflet După faţă se vedeau; Şi, cu vorbe aspre, tocmai Despre popa lor vorbiau. — »I-am muncit!.. şi ’n loc. de plată: «Bice-mi dete, peste spate!..* (Se plângea amarnic unul) * Aţi văzut aşa dreptate?* — »Nu-i plătii* zicea un altul, »Niştc bani, la timp... şi-acum: «La mezat îmi pune casa! »Yoiu fi scos, cu-ai mei, în drum !“ D’al de-acestea, multe încă, Oamenii spuneau de-a rândul, — Văi cărând u-se de popa Şi cu toţii blăstămându-l... Auzind aşa Păcală, Se apropie şi el: — «Bună vremea!.. Cum?., se poate?.. »Popă?.. şi aşa mişel?..* *) Din «Isprăvile lui Păcală*, ediţia II, prelucrată din nou, ce va eşi în curând de sub tipar. «Sufletul din trup ţi-l scoate, «Când la muncă te tocmeşte; «Şi să nu crâcneşti o vorbă, «Că şi trupu ţi-l ciunteşte... «Uite, dela el din slujbă, «Chiar şi-aseară au eşit «Doi flăcăi... ciuntiţi, săracii, «Nu se poate mai cumplit. «Pentru o nimica toată, «Intr’ntât s’a ’nverşunat: «Că la amândoi, cu briciu, «Nasul!., nasul le-a tăiat!.. «Fraţi erau, în satul nostru «De curând veniţi acu!..« Lui Păcal’ un fier d’odată Inima i-o străbătu. — «Fraţi?.. Şi unde-s?.. — In căsuţa «Babei Stana... vezi?... colea!... «Ca să-i lecuiască, baba »I-a chemat din drum la ea. «Că e mare doftoriţă! «Pentru ori ce fel de rană «Are ’n cap câte-un descântec, «Şi prin lăzi vr’o buruiană.* — «N’or fi doar’ ai mei!* Păcală Se gândiâ îngrijorat... Şi ’nspre casa arătată Pasul iute şi-a ’ndreptat. * www.dacoromanica.ro Nnil 11. 1907. LUCEAFĂRUL 221 Când întră ’n căsuţa joasă, Tresări.. Acei flăcăi, Ciumpăriţi de briciul popii, Crud, erau chiar fraţii săi. — »Doamne!.. Voi?., in starea asta?... »Cum ajunserăţi aci?..» — »Yai de noi!« oftară fraţii, Şi incepur’ a-i povesti: De tâlhari, — ştii tu, atuncea, Noaptea ’n codru ? — urmăriţi: Furăm prinşi, bătuţi amarnic, Păn’ la piele jefuiţi. Am scăpat... abia cu zile. Şi venirăm, pe un drum, Păn’ ajunserăm în satul Unde ne aflăm acum. — »Ce ne facem, dragă frate, »Făr’ un ban, şi nemâncaţi, »Prin străini?.. Să cerem milă? »Haide, să intrăm argaţi.» Când ziceam aşa, în calc lat’ un popă ne eşi: Popa chiar din satu-acesta... El, in slujbă ne primi. Insă... ştii cu ce tocmeală? — Bată-I Precista să-l bată! — De ne-om supără pe dânsul: Să ne taie nasu ’ndată. — Ai mai auzit ca asta? — Iară de s’o mânia El pe noi vr’odat’... atuncea: Noi să-i facem tot aşa... Şi-am eşit la câmp cu plugul. — »Iaeă!« popa ne grăi. »Să-mi brăzdaţi azi locu-acesta. »La ameazi, voiu fi aci... »De mâncare voiu aduce ...« — »Bine!... las’ pe noi!» grăim. Şi pe lucru ne aşternem, Şi arăm vârtos,... muncim !.... Dar ameaza ... vine, trece ... Iar cu prânzii, el, să vie: Ţi-ai găsit!... nici pomeneală !... A sosit... pe la chindie ! . — »Cum ? ... aşa târziu, stăpâne? ... — »Cam târziu... V’aţi supărat?... — »Nu!... dar... ne veniâ sfârşeală, »De flămânzi». — »De! s’a întâmplat!..« »N’a fost gata de mâncarea .. .< Iar în ceealaltă zi, Popa şi mai pe ’nserate Cu-ale prânzului veni. — »Vai!... da ce-ai de gând, părinte? »Să ne ţii tot nemâncaţi ? ... »N’a fost gata nici azi prânzul »Mai la vreme?...« — »Nu, argaţi.» »Sunteţ.i supăraţi pe mine?...* — »Ei!... ba bine că n’om fi!...« — »Da?...« Şi p’amândoi, cu briciul, «Uite cum ne schilodi!... — »Hai, plecaţi unde stăpânul »Mai la timp cu prânzul vine! »Nu fac ou de voi» ne zise, »Şi nici voi, cum văz, de mine.» Iată-ne povestea, frate. — Cât no bucură ’ntâlnirea!... Dar tu ... ce faci ?.. . Lui Păcală, Flacără-i eră privirea. — »Va să zic’ aşa cu popa?... »A!... lăsaţi, lăsaţi pe mino, »Că mi-1 joc eu d’azi încolo! — îS’auzim băieţi, de bine!» Şi zicând, porni spre uşe. — »Ce fel?... pleci... abia sosit?... »Unde mergi ?«-l întreabă fraţii. — »Plec!« răspunse el grăbit... »Să mă bag şi eu la popa.» Ei stătură ’n loc miraţi: — »Cum, măi frate?... nu eşti zdravăn?... »Vrei şi tu ca noi să păţi?» Dar el nici că-i mai ascultă. Ese ’n drum şi hai, nainte. Iată mi-1 în curtea popii. — »Bine te-arn găsit, prea sfinte.» Popă, — nalt, c’o barbă roşe, La privire ’ntunecat — De pe scaun, din cerdacu-i, In picioare s’a sculat. www.dacQFomanica.ro 222 LUCEAFĂRUL Nrul 11. 1907. — »Bun sosit, măi băietane. «Ce te-aduce pe la noi?* — «De vr’o slugă, n’ai nevoie? «Sau de vr’un cioban la oi ?. .. «M’aş băgă, de-acum, cu anul.» — «Ei, ba cum nu?... Şi cioban, »Şi argat îmi trebueşte... »Spune, cât îmi ceri pe an?...« — »0, cât pentru asta, lasă, — «Lesne-ajungem la ’mpăcare. »Ţiu mai mult la casă bună «Decât Ia sâmbrie mare. »Nu-ţi cer nici un ban, părinte; . »Las’ — la buna-ţi chibzuială, »Ce-i vroi să-mi dai«. — «Prea bine. »Te primesc!... Dar ... c’o tocmeală: »Tu pe mine vre-odată «Dacă te vei mânia, «Să-ţi jupoiu cu cosorelul »De pe spate o curea. »Dimpotrivă, eu pe tine »De m’oiu supăra, să ai «Drept şi tu de pe spinare >0 curea atunci să-mi tai.« — »Aş!.. . te văd om bun, prea stinte; »Nu-s nici eu... cum ţi se pare; »S’ar putea s’ajungă treaba «între noi la supărare?...* Aduceri IV. Toamna, când zarea se posomoriâ şi vântul spulberă prin livadă frunze uscate, băieţii ne adunam cu toţii în preajma focului, şi ascultam poveştile posnaşe ale baciului Gherasim. Mare meşter eră el, săracu ! La adunatul cucuruzului, stăm sgrebulit pe oiştea carului, cu biciul in mână, să ţin paza boilor, mândru de Încrederea pusă în mine. îmi eră frig, şi de câteori vântul trecea mai înteţit prin frunzele răsucite ale păpuşoiului, îmi venin totdeauna în minte povaţa mamei: «bagă de seamă, să nu răceşti.* îmi era însă — »Nu,... dar... asta mi-e ’nvoiala «Cu argaţii... Vrei?... te-opresc. »Nu voeşti ? ... e largă lumea !« — «Vreau!... de ce să nu voiese?...* — «Iară anul, băietane, »Ţi se va ’mplini, ştii când? «Prin frunzişul verde cucul «Când s’o auzi cântând.* — «Bun!... s’a isprăvit tocmeala?...* — »Ineă nu... mai stai, rumâne, «S’o şi scriem. Vorba, sboară. »Numai ce e scris rămâne*. Şi luând condei, cerneală, Se aşează popa, scrie ... — «Iac’ aşa!... s’avem la mână «Amândoi câte-o hârtie«. »A !« — scriind, gândiâ. ’ntru sine, »Bine-mi merse astăzi treaba. »E puţin folos adică. »S’ai argat... doar pe degeaba ? ...« «Şi-l legaiu, sărmanul, zdravăn, «Cu înscrisul... ce-mi mai pasă ? ...« — «Hai, băiete, na!« Păcală, In şerpar hârtia ’ndeasă. Iar în gându-i, vesel şi el: — «Stai, părinte prea cinstit! »Nu-ţi găsiseşi păn’ azi omul, «Dar acum... ţi l-ai găsit!* P. Dulfu. aminte. ruşine să zic ceva. Visasem vara întreagă să vin acasă în carul încărcat, deasupra tuleielor proaspete şi a bostanilor. Cum eră să-mi prăpădesc acest vis frumos, de teama unui vântuleţ mai rece? Boii păşteau alături, ţisnind pe nări suluri albe de aburi, privindu-mă, din vreme în vreme, cu ochii lor mari, de o adâncă îndurerare... Alături Valea Cerniţii curgea, cu un clipocit molcom de unde, rece şi limpede, de-i puteai numără toate petricelele. Prin valul cernit al inserării, abia mai vedeam pe tata, stând de marginea porumbiştii şi dând www.dacQFomanica.ro Nrul 11, 1907 LUCEAFĂRUL 223 zor lucrătorilor. Vedeam îmlădierea lucrătoarelor, risipite prin foile cari foşniuu uscat, au-ziam, tot mai puţin desluşit, frânturi de cântece, glume şi chiote, cari periau în grabă, pier-zându-se în pacea măreaţă a înserării. Aţipiam ghemuit pe oişte. Din când în când mă pomeniam, când boii suflau prea aproape de mine, sau când veniâ vr’o lucrătoare să descarce sacul peste vraful de lângă căinţă. — Hai, domnişorulo, să te duc. acasă, in braţe. — Nu vreau, mă duc cu carul. — Du-te, domnişorule, strigă un flăcău din porumbişte, dacă te duce în braţe... — Du-te, zău, — zicea baciul Gherasim — că-i mai bine ca în car. — Dar D-ta de unde ştii, de-ţi umblă gura, — zise fata, cu ciudă — că eşti bătrân acum. — Bătrân, bătrân, dar tqt îmi mai aduc eu aminte... Heeei, draga mea, dacă tocmai vrei să-ţi spun drept... Şi în vreme-ce el începea să croiască vre-o păcăleală pentru fete, flăcăii râdeau cu capul pe spate, nevestele cu capul în piept, iar fetele se strecorau care în cătrău, înjurându-1 cu multă ciudă. Târziu, când stelele tremurau in văzduhul de vrajă, carele porniau a lene, cu un scârţiit de povară multă. Luna într’argintâ câmpul şi valea, prin frunzişul căreia întrezăriam scăpărări de lumină. îmi săriâ somnul, nu-mi mai eră frig nici la mâni, nici la picioarele înrourate, şi priviam de sus, cu o bucurie amestecată cu teamă, la lumea de jos, la trecătorii, cari mi se păreau aşa de mici şi de piperniciţi. Când carele întran în curte, mama mă luâ în braţe, mă certă de ce am rămas atâta vreme, prinzindu-mi mânile reci ca de ghiaţă. întram în culină şi căldura mă cutropiâ cu totul. Sim-ţiam cum iese răceala din mine, cum trupul meu deveniâ din ce în ce mai uşor, cum flacăra luminii se întinde şi se comprimă, împodobită într’un păinjiniş roşietic. Când mă pomeniam dimineaţa, lucrul cel dintâi eră să văd, dacă lucrătorii se apucaseră de desfăcutul porumbului, Încă de cu seară. Şi cum, cel desfăcut era deja cărat în pod, mă mulcomiam, gândindu-mă, că lucrul acesta nu s’a săvârşit în lipsa mea. Spre înserat, când se apucau de lucru, eram şi eu acolo, cu câţiva prieteni de seama mea. Cocoţaţi de-asupra grămezii de tulei, desfăceam şi noi foile cu mare zor, asvârlind tuleii într’un colţ. 0 lampă mică atârnă de grindă, răspândind o lumină somnoroasă. Şi glumele se porniau şiroi; fetele adunate într’un loc cântau de dragoste, bărbaţii pufăiau din pipele lor cărămizii, slobozind fumul pe nări, în aţe subţiri şi alburii. Din când în când, câte un tuleu îşi greşiâ calea înadins, lovindu-1 pe baciu Gherasim. Mai ales nasul şi pipa îi erau mai primejduite. La început se făcea că nu bagă în seamă. Pe urmă mormăia cu luleaua între dinţi: — Haide — hai, fetelor, că mă ridic eu la voi... Când gluma se prea îngroşa, ori când vre-un tuleu mai bine îndreptat îi svârliâ pipa cât colo de săriau scântei în toate părţile, el se ridică mânios, pornind înspre fete. Eră o gălăgie şi un chiot, să-ţi plesnească urechile. Fetele ţipau fricoase, revărsându-se care încătrău peste grămada tuleilor, ca un stol de paseri speriate. Dintr’o aruncătură punea mâna pe cosiţele vr’uneia. — Baciule, zău n’am fost eu, să mă iee dracu! — Ce, n’ai fost tu ? Apoi de ce fugi, că omul de omenie stă pe loc, când n’a făcut nimic? Şi o cuprindeâ peste mijloc, sărutând-o cu puterea. Fata se sbăteâ în braţele lui, cu inmlădiori de şerpe, scăpându-i cât ai clipi din ochi. — Să-ţi fie ruşine, om bătrân... — Să vă fie şi vouă, dacă nu vă mai astâmpăraţi... — Zeu, baciule, eşti bătrân — ii ziceâ un flăcău — şi-ţi stă gândul la fete. — Ce bătrân, mă, ca la un adică nu mă dau eu pe voi. Dacă sunteţi nişte mămăligi nefierte — tăceţi din gură! Nici nu eră bătrân baciu Gherasim, dar cum îl ştiau holtei cam tomnatic, nu-1 mai slăbiau din vorba asta, că nici el nu prea cruţa pc nimeni, când apucă odată pe gura lui! — Ian mai ziceţi, măi, din glăjuţa aia... care aţi şterpelit-o? Şi glaja cu rachiu trecea din gură în gură şi toţi închinau în cinstea tatii, ori a copiilor, cari erau acolo. www.dacQFomanica.ro 224 LUCEAFĂRUL Nrul 11. 1907. — Să trăieşti, dotnnişorule, să te vedem mare şi voinic ... — Să te vedem popă la noi, pe când o fi domnii bătrân ... Şi glaja trecea din mână în mână şi glumele se porniau mai cu nădejde. Intr’un târziu când chiotele se mai potoliau şi ochii clipeau din ce în ce mai des, Gherasim începea vorba: — Să vă spun, oameni buni, ce groază m’o mâncat mai în iarnă ... — Lasă, nu mai spune, strigau femeile într’o gură, cunoscându-i năravul, de a iscodi lucruri grozave, ca să le bage în boală şi să tremure, când s’or duce acasă, pe întunerec. — Spune numai, îl rugau bărbaţii. — Ce să mai spună... nu vedeţi că minte... — Ba să fie a dracului cine nu minţeşte — răspundea el, trăgând cu ochiul — că asta ce vă spun s’a chiar întâmplat... Că doar n’am fost singur. Şi, cum zic, l-am văzut pe Batăl-crucea aşa cum îl văd aci pe Ionuţ de lângă mine, cu pipa in gură, şi par’că şi cam sămănâ puţin... — Ba cu tine sămănâ, Gherasime. — Ba cu tine, mă, că avea aşa un nas lung şi roşu, de par’că scotea schintei din el. Şi povestea curgea înainte, din ce în ce mai îngrozitoare; vedeam cânele, cu ochi de flăcări, care se schimbă în om dupăee se da peste cap de trei ori, vedeam pe baba din capul satului călare pe o mătură, sburând peste coperişuri, vedeam pe Batăl-crucea cu limbă de pară şi cu picioare de cal, scuipând foc şi cătran. O adiere do groază plutiâ deasupra capetelor noastre, strângându-ne inima, ca intr’un cleşte. N’ar fi îndrăsnit nici unul să-şi caşte gura; ascultau cu toţii înmărmuriţi, cu ochii ţintă la povestaşul, a cărui gesturi se desemnau, in proporţii uriaşe, pe păretele de alături. Un tuleu isbit din greşală în crucea ferestrei ne făceâ să ţipăm de groază, şi să ne apropiem mai tare in deolaltă. A doua zi, după nişte visuri îngrozitoare, îl întrebam, dacă l-a văzut aevea pe Necuratul. — L-am văzut, domnişorule, cum să nu-1 văd. Vezi că eram cam beat şi Batăl-crucea trage la mirosul de beutură ... în serile lungi de iarnă, când sfârmiâ cucuruz pe cornul vetrii, spunea poveştile cele mai frumoase. Nu mai pomeniâ de strigoi şi de pricu-lici acum, căci nu mai erau fete şi neveste, să le bage în groază. Cum stăm aşa pe genunchiul lui, vedeam desprinzându-se din vâlvătaia focului: feţi-frumoşi şi Cosinzene, balauri cu şapte capete şi cai ce mănâncă jăratec... Ascultam cu groază povestea copiilor pierduţi în pădure, cum mama pădurii îi încuiase într’o cuşcă de fier, ca să-i mănânce; vedeam pe Pipăruş Petru lup-tându-se voiniceşte cu smeul şi asvârlindu-şi buzduganul cale de trei poşte; vedeam pe Cenu-şotca, minunata fată de crai, cum Făt-frumos o ia de nevastă, dupăee cutrierase lumea întreagă, să-i dea de urmă... vedeam împărăţia de sub apă ... ostrovul cu palatul de glajă ... şi ţara împietrită de un vrăjitor fără inimă. Vedeam — vedeam ori visam eu oare? Căci vedeniile aceste de vrajă mă mângăiau şi în somn şi nici astăzi nu-mi pot da seama de limita care despărţiâ atunci povestea de vis, visul de viaţă... Al. Ciura. DIN POPOR. Mult mă ’ntreabă inima, Doru mi de cineva? l-am spus că mi dor şi jele, De tinereţele mele. Că le port cu mult năcaz Şi cu lacrimi pe obraz. Dar de lacrimi nu fin seamă, Că le-oi şterge c’o năframă, Ci mi milă de obraz, Că rămâne fript şi ars. www.dacQFomanica.ro Nml 11. 1907 LUCEAFĂRUL 225 Un vis. Ce moli urât a fii şi noaptea ceea!... Do prin zaro Nori grei steteau să cadă Pe pământ... Iei-colo câte-un fulg de zăpadă Pe la lumini de felinare... Sau câte-un geam se clătină de vânt... încolo... nimeni; uliţa pustie... — Eră târziu ... veniam încet acasă Simţind cum peste sufletu-mi se lasă A anilor pierduţi zădărnicie .. . Veniam încet... şi nu pe calea dreaptă; Ştiam că nimeni... nimeni nu m’aşteaptă. — Văzduhul tot părea încremenit Şi de desubtul lui cetatea moartă... Ajung târziu înfrânt şi ostenit, Iar plopii, cei doi paznici dela poartă Priviri dojenitoare îmi aruncă... Ce ostenit eram ... dar nu de muncă, Denniltă vreme pierdută... — Urc scările, trei rânduri, la mansardă... O lampă ameţită ’ntr’o firidă De-abia, de-abia se mai ţinea să ardă, înviorând răceala ’ntunecată ... Ajung ... iau cheea de sub cărămidă Şi dau în lături uşa ... Şi deodată O revărsare de lumină vagă Ca ceeace pătrunde prin fereşti In dimineţile de iarnă Mă pironi în prag; odaia ’ntreagă Era o peşteră Şi peste tot o linişte adâncă... Jur împrejur, erau păreţi de stâncă Cu dungi săpate ’n ei şi înegrite De vremea meşteră ... In mijloc, înainte-mi se ridică O lespede de piatră ’ntunecată ... Era ca de pe vârfuri prăvălită... Pe ea deschisă sta o carte marc ... — Şi cum steteam în prag prostit de frică Din umbra unui unghiu se desluşeşte încet şi tot mai mult o arătare Alunecând spre mine tot mai albă Cu fruntea ei brăzdată, Cu ochii mari şi plini de bunătate, Cu faţa ei duios îngândurată... Zimbindu-mi trist spre lespedo mă chinină Şi ’mi zice: »Vino fără nici o teamă, Alungă-ţi de pe ochi pustiul ceţii, Căci zorii zilei de-astăzi se coboară!... De când te-aştept! Pe updo umbli tu De- ţi prăpădeşti avântul tinereţii Nepăsător de vremea care sboară?!...-. Suntsoartea eu... şi-aceasta-i cartea vieţii, De-apururea bătrână şi cuminte... — Sfios întreb şi zic: ->de-i drept aceea Că vieţi le-s urzite dinainte, Indură-te ... îndură-te de mine Şi-arată-mi pagina vieţii piele!» — Ea nemişcată ’n faţa mea rămâne Şi-mi zice ’ncet: »Aprnpie-te dar!» Şi ’ncepe-apoi cu degete bătrâne Să răsfoiască murmurând amar; «Vezi... fiecare filă e o viaţă Şi fiecare viaţă e o lume...» Şi tot aşa... cu vorbelc-i domoale O văd numai oprindu-se deodată In faţa unei foi curate, goale In negru încadrată: «Aceasta-i pagina vieţii tale!» — «Şi nici o slovă nu e pentru mine?» — 0 întrebai atunci pătruns de jale — — «Dintru ’nceput ţi-am dăruit putinţa De-a te ’nălţâ din lanţurile Inimii, De-aţi alungă prin cântec suferinţa Şi de-a simţi adânc durerea lumii... Dela ’nceput ţi-am îndulcit cuvântul Şi minţii tale datu-i-am avântul De-a colindă pe ’ntinsul cel senin, Iar cântecului tău i-am dat căldura De-a potoli durerile şi ura!... In cartea asta insă nici un rând N’am îndrăznit să scriu; nici rău, nici bine Tu eşti copilul zărilor senine, Eşti răsfăţatul imnurilor sfinte, Tu fericit copil al libertăţii, Ce valul vremii vecinie nu te frânge, Tu n’ai nimica scris de mai nainte ... Eşti dintre cei puţini ce-şi scriu cu sânge Viaţa lor în cartea asta mare!... Te-am aşteptat... te-nştept de vreme multă... La muncă dar!... şi sufletul ţi-ascultă!!...« — Şi pleacă-apoi alunecând uşoară, www.dacQFomanica.ro 226 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1907. Privindu-mă cu ochii buni şi vii Şi ’n locul uşei cade piatră mare Şi-o linişte de moarte mă ’mpresoară Ca liniştea din temniţe pustii... Descurajat... perdut... pe panduri dus Privii la uşa împietrit închisă, Sunându-mi încă rece la ureche Ecoul vorbelor ce mi le-a spus ... Dar cartea mare ’n faţă mi sta deschisă! — Ce să scriu eu in cartea asta veche? In care colţ de suflet să cobor Ca să găsesc cuvânt de sărbătoare, Cuvântul cel nemuritor şi sfânt! ? Prin lume eu am fost un călător Ademenit de razele de soare Şi le-am cântat... când mi-a venit să cânt, Cum pasările cântă Scăldându-şe ’n lumina nesfârşită ... •Sau dac’ am plâns vre-odat’... şj plânsul iară A fost un plâns uşor... cum se jeleşte Privighetoarea ’n nopţile de vară .. . O, doamne, cum o să găsesc cuvântul! ? Ori ce-aşi cercă e slovă pe nisip Şi vorba de copil o suflă vântul... * Un plâns amar atunci m’a podidit Şi capul îmi căzu pe cartea mure Şi... nu mai ştiu ... eram pnin altă zare Când m’am trezit Pe foaia cea curată dinainte Cu litere frumoase ’n strălucire Eră ’nsemnat cuvântul... unul singur: t Iubire. , Z Bârsan. Din lumea celor mici. Se crăpă de ziuă. Negura nopţii, încet, încet, îşi adună vălul cernit în spre miezul pădurilor dela marginea satului, lăsând zorile, îmbrăcate în vestminte albe şi strălucitoare, să se reverse în tihnă. Suflă un vânt uşor. Satul păreâ învălit într’o linişte adâncă. Doar păsările, prin crânguri. îşi dregeau glasurile. în ograda lui Vlad Neacşu, linişte. Totul dormiâ. în fundul ogrăzii, pe un nnişuroiu mic de pământ, îşi aveau locuinţa: o furnică şi cu trei furnici mai mici — copiii ei. Acolo îşi aleseseră locul mai bine de-o lună. Şi, cum, cum nu, dar o duceau bine. Mă rog, furnica eră feniee harnică, îi plăcea grozav, să muncească. Şi, ce eşiâ din mâna ei, eşiâ făcut bine şi cu chibzuinţă. Alergă de colo, colo, de aduccă de-ale gurii copiilor ei, încât copiii nu strigau nici-odată, cu lacrimile de-alungul obrajilor: — Mi-e foame, mamă! — Mi-e foame, mamă! — Şi mie, mi-e foame, mamă! Că »li-i foame», nu mai puteau zice. Mă rog, aveau de-ale gurii din belşug. Şi ei creşteau mari, frumoşi şi voinici. în astă zi, furnica se sculă mai de dimineaţă ca de obiceiu. Privi dragostos spre pătuceanul copiilor, unde ei dormiau aşa de frumos, şi, innecându-i-se ochii de lacrimi, zise, c’un râs, ce numai la mame se vede: — Ce fericită sunt! Se îmbrăcă frumuşel, şi mai uşor. Mă rog, eră in luna lui Mai. Şi ’n Mai e cald. Şi fiind cald, de ce să se ’mbraeegros? Şj s’a’mbrăcat mai uşor. Apoi se apropie încet de patul copilaşilor, şi sărutându-i pe fiecare pe frunte, între cârlionţii bălăiori de păr, îi deşteptă. — Vedeţi, mamă, să şedeţi binişor, şi băgaţi de seamă, să nu vie cineva pe-acasă, că eu mă duc, să v’aduc de mâncare. — Să ne-aduci de mâncare? — Să v'aduc de mâncare! — Hi, hi, hi, hi! — Aţi auzit? — Ce? — Să fiţi cuminţi! — Da, mamă! Şi, dupăce mai sărută odată pe fiecare pe frunte, între cârlionţii bălăiori, să duse, să caute de mâncare. — Merse ea, merse, tot urcând dealuri şi scobo-rând văi (căci unei furnici, o ridicătură de pământ de-o palmă i se pare cât un deal, şi o gropiţă de-o palmă, cât o vale), zic, tot urcând www.dacQFomanica.ro Nrul 11, 1907. LUCEAFĂRUL 227 dealuri şi scoborând văi, ajunge pană ’n celălalt capăt al ogrăzii lui Vlad Neacşu. Dar, pare c’auzi o vorbă? Aşa de dimineaţă? Cin’ s’o fi sculat aşa de dimineaţă? Şi privi spre ulucile din fundul ogrăzii. Dintr’aeolo par Vă s’auziâ vorba. Şi ce să vezi ?.. Ilinca, fata lui Neacşu, sta cu coatele pe uluci în ogradă, şi Niţu, băiatul popii, afară din ogradă... Furnica se opri în loc şi ascultă: — Tare-mi eşti dragă, Ilinco! — Şi? — Şi... şi tare-mi eşti dragă! — Ei şi?... Ce-mi spui mie?... — Ei, ei! — ? — Aş vrea şi eu să-ţi fiu drag ţie, cât îmi eşti tu draga, mie! — Păi, nu-mi eşti? Şi gurile lor se uniră, se sărutară cu foc. Furnica, cu larimile ’n ochi, oftă, şi-şi văzu de cale. — Bat-o tinereţe, s’o bată! Ei, he! Şi eu eram tot aşa, când eram tânără! Tot pe la uluci in zori de zi, şi seara! Numai să le dea Cel de sus noroc! In ogradă începuse oarecare mişcare. Câinele lătra leneş la câte-un copilaş, ce mâna vre-o vacă la iarbă, viţelul începuse, să ceară lapte mume-si, şi ’n sfârşit Neacşu eşise afară, cu sapa la spinare, şi cu copiii după el. ji — Mă iei şi pe mine, taică? — Da, ce să fac cu tine? — Păi, pe Floarea de ce-1 iei? — El îi mai mare ca voi! — Şi? — Poate să-mi ajute mai mult! — Da! o fi putând să-ţi ajute mai mult! Intr’acestea, furnica se ’ntorcea spre casă-i cu două paie de orz în gură. Şi luptă, luptă din greu, să ajungă mai repede acasă. Pe drum se întâlni cu popa furnicilor, a cărui barbă albă, vântul o despărţiâ in două părţi lungi, ca două aripi albe. — Sărut mâna, părinte! — Bună dimineaţa, taică! Da do unde-aşa de dimineaţă? — Ia, am căutat şi eu de-ale gurii, pentru ai mei! — Bine-ai făcut, taică! Se ’ntâlui cu doinnu ’nvăţător al furnicilor, care avea pe lângă el vre-o 20 de furnici mai miei: se duceâ in excursiune cu şcolarii... — Bună dimineaţa, dom’le învăţător! — Bună dimineaţa, lele! Dar de unde-aşâ de dimineaţă? — Ia, am căutat şi eu de-ale gurii pentru ai mei! — Bine-ai făcut, lele! Se întâlni cu dascălul bisericii, care vorbiâ cam gângăvit: — Bună dimineaţa! — Bu-bună dimineaţa! Da... da... de... de unde aşa de... de dimineaţă? — Ia, am căutat şi eu de-ale gurii pentru ai mei! — Bi... bine-ai făcut, le-leliţă! Se ’ntâlni cu crâşmarul: — Bună dimineaţa, jupâne! — Buni dimineaţă! (Eră Ovreiu, cum adesea sunt crâşmarii şi prin satele noastre). Şi tot dând bună dimineaţa, mai avea puţin pănă acasă. Veselă, că va potoli foamea copiilor ei, săltă, şi lăsa să i se vadă un surâs de bucurie. — Mamă, ce bun e! — Iţi place? — Da! — Zău, mamă, ce bun e! — Iţi place? — Da! — Şi mie-mi place, mamă! — Ei, bravo! Se vedea la masă, cu copiii ei, dându-le de mâncare... In ogradă eră gălăgie mare. Copiii lui Neacşu sbierau care de care mai tare. Se jucau »de-a hoţii*. — Prinde-1, mă! — Pă el, mă! — P’acolo a luat-o, mă! — Pă ei, mă! Furnica, pentruca s’ajungă acasă, trebuia, să treacă prin locul pe unde se jucau copiii. Frica, c’o păţi ceva, o făcu să-i bată inima cam tare. Dar, fie, ce-o fi, şi merse înainte. In drum, vedea cu groază cum se apropiau şi so depărtau picioarele copiilor, cari alergau, unele aşa de aproape, că o trecea mii de fiori. Se strecură ce se strecură, dar Ghiţă, ăl mai mic dintre copiii lui Neacşu, îşi făcu păcatul: www.dacQFomanica.ro 228 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1907. strivi sub picior biata furnică, pc când alergă. Aceasta se sbătîi puternic, căscă gura, să strige ajutor, sau şi dacă nu i-ar mai ti de folos nici un ajutor, să spuie barem cuiva, ce să facă cu iubiţii ei copilaşi... Dar, durerile o doborîră, se mai clătină odată. Şi strângând cu lacrimile ’n ochi hrana copiilor la sân, îşi dete sufletul, pe când în fundul urechilor ei, tocmai în fund, se auziau, ca nişte glasuri din depărtare, pierdute, plânsetele copilaşilor ei, că ea nu mai sosiâ: — Mi-e foame, mamă! — Mi-e foame, mamă! — Şi mie, mi-e foame, mămicule!.. Bucureşti, rtaiu 1907. I. Conslantinescu. Ifigenia îp Taurida de Goethe. Actul al treilea. Scena a treia. Oreste. Ifigenia Pylade. Oreste Venit-aţi şi voi? Ferice, soră, De tine! Mai lipseşte Electra. De ne-ar trimite-o un zeu milostiv, Cu blânde săgeţi, şi pe dânsa aici. Pe tine te plâng, sărmane prieten! Ci haide cu noi la tronul lui Pluton, Ca oaspeţi stăpânului să ne ’nchinăm. I fi gen ia. O fraţilor ce, sus pe ’ntinsul cer, Aduceţi oamenilor, ziua, noaptea, Lumina dulce, iară celor morţi, Nu luminaţi, o înduraţi-văl Mai drag ca toate pe pământ şi ’n cer îţi e, Diano, luminatul frate. Şi faţa feciorelnică ţi-o ’ntorci, Cu tainic dor, spre veşnica-i lumină. O, scapâ-mi-1 din noaptea nebuniei, Pe singurul, târziu găsitul frate! Şi dacă voia ta, când m’ai ascuns Aici, s’a ’ndeplinit acum, şi vrei Unul printr’altul să ne mântuim: Desleagă-1 de blăstămul cel cumplit, Să nu ne treacă ceasul mântuirii! Pylade. Nu ne cunoşti pe noi şi sfântul crâng, Lumina asta care morţi n’o văd ? Simţi braţul prietenului şi-al surorii, Cari te cuprind cu drag? Cuprinde-ne Şi tu pe noi! Nu suntem nişte umbre. Ascultă-mi graiul şi te ’mbărbâtează! Căci fiecare clipă este scumpă, Scăparea noastr’ atârnă de un fir, Dar prietenă ni i Parca ce ni-1 toarce. Oreste (cStrâ Ifigenia). O, lasă-mă să simt întâia oară, In braţul tău, curată bucurie, O zeilor puternici, ce porniţi Să mistuiţi în flăcări norii grei Şi ’ndurători vărsaţi dorita ploaie, Cu tunete şi vuiete de vânt, în râuri zgomotoase, pe pământ, Dar, în curând, a oamenilor groază, O preschimbaţi în binecuvântare Şi teama lor în rugi de mulţumire, Când stăluceşte soarele cel nou în stropii frunzelor împrospătate, Şi când, cu mână gingaşă, desparte Vioaia Iris vălul sur de nori: Lăsaţi-mă, în braţele surorii, La pieptul prietenului, să mă bucur Şi să vă mulţumesc de tot cerni daţi! Blăstămul piere, inima mi-o spune. Şi Furiile pleacă spre Tartar; Le-aud trântind în urma lor, cu vuiet De tunet molcom porţile de fier. Pământul dă miros învietor, Mă chiamâ, în cuprinsul lui cel larg, Să caut iar plăceri şi fapte mari. Pylade. Nu pierdeţi cu zăbava timpul scump! Cu vântul care umflă pânzele, Zbura-va lauda noastră spre Olimp. Veniţi să chibzuim în grabă toate. Traci, de I. Borcia. www.dacQFomanica.ro Nrul 11, 1907. LUCEAFĂRUL 099 Fraţi de cruce. i. Să obişnuise cu felul acesta de viaţă: dimineaţa să despăture pe îand valurile de pânză, să treacă cu foarfecile dealungul damascului fin, şi în zbâr-năitul maşinei de cusut să se scuture, lucrând din toate puterile pană pe la amiazi. Atunci veniau de regulă trimişii de pe la prăvălii, unii după lucrurile isprăvite, alţii aduceau comande nouă pentru ziua do mâne. După ce-şi mânca prânzul sărăcăcios începea munca din nou, şi numai seara târziu, uneori după miezul nopţii se odihnea. Astfel treceau zilele, săptămână cu săptămână, în aceeaşi încordare, în acelaş zel. Trebuia să câştige bani mulţi, eră văduvă săracă, n’avea pensie nici venite şi avea un fecior la învăţătură. Uneori o copleşea un simţ de revoltă, atunci ca să uite, lucra cu adevărată patimă şi lacrămile îi picurau pe cusăturile şi pe dantelele albiturilor. Se înţelege că veniau zile, în care n’avea nici putere nici voinţă, atunci migălea sucind albiturile neisprăvite în toate părţile. Ridică din umeri la toate mustrările şi la orice zorire din partea muşteriilor pănă când îi băteâ în uşă factorul şi îi aducea câte o scrisoare dela Andrei. Atunci faţa i se înbujorâ şi ochii stânşi începeau din nou să licărească. Manile îi tremurau şi tremura foaia de hârtie pe care o despătură. După cetirea scrisoarei rămânea cu braţele încrucişate peste piept, cu ochii ţintă la portretul de pe masă al bărbatului ei, privirile pare că-1 întrebau: ai auzit, e bine aşa — sau nu e bine? Se aşeza apoi din nou la maşina de cusut, zuruitul ei îi cânta povestea inimei: să-l facă pe Andrei profesor la gimnaziu, să-l însoare cu o fată bună dintr’o familie din loc, să se strămute cu ei într’o casă mai frumoasă, să aibă noră şi nepoţi... pentru ei să trăiască şi să se bucure şi ea de fericirea lor. Era seara de Crăciun. Doamna Brebeanu isprăvise mai de timpuriu, adunase lucrurile in două pachete mari şi le împărţise ea însăşi pe la muşterii dela cari îşi primise plata. Acum, reîntoarsă în odaia neîncălzită, ce îi mai rămânea de făcut ? Să-şi mânânee cina sleită şi să se sgulească sub aşternutul rece. Dar — eră seara de Crăciun ... Ca să-şi facă de lucru, ea deschise un scrin, scoase din el o cutie, ridică capacul şi desfăcu binişor învălişul de hârtie subţire in care dormiâ de 20 şi mai bine de ani buchetul ei de mireasă. Ce scurtă i-a fost fericirea. Şi oare a fost în adevăr fericire? E fericire să adori pe un om peste marginile firei, să trăeşti alăturea cu el 10 ani şi să nu poţi pătrunde în tainele inimii lui. Să moară sub ochii tăi şi tu să nu ştii ce i-ai fost. Femeia nu trebue să le ştie toate, erâ deviza lui. Elvira ridică cutia şi îşi apropie faţa de florile jumătate prav, respirând parfumul lor ciudat de iarbă uscată: îi vorbeau de vremuri trecute când ea, încrezătoare, făcuse primul pas spre fericirea ... visată. Deodată se cutremură şi într’un acces do durere aruncă cutia, pravul florilor mirosea a mort şi a nenorocire. Pe urmă luă florile uscate, deschise uşa cuptorului, le dădu foc. Atunci, se auzi prin curte sgomot de paşi ce s’apropiau, se ridică de lângă foc, şi rămase — ascultând — perdută. Nu ştia nimic de venirea lui Andrei şi totuş, aproape odată cu bătaia ce s’auzi în uşă, strigă: Tu eşti Andrei? — Eu sunt mamă, zise un glas cunoscut. Alergă să deschidă. Să miră ea însăşi cum a putut să întrebe, tu eşti Andrei, când îl ştia la Pesta şi nu-1 aşteptă să vină. Trecură cele dintâi clipe cu duioşia lor. Andrei scoase din geantă darurile lui de Crăciun, o carte frumoasă cu poveşti pentru cia-surile ei de odihnă şi recreare sufletească. Scoase şi mama puţinul ce pregătise, lucrând noaptea pentru el. în curând focul ardeu, masa erâ întinsă chiar şi lampa sub care şedeau povestind, lumină acum mai bine ca în sările ei de singurătate. începură să-şi spună durerile unul altuia şi să-şi zugrăvească nădejdile. Pănă când ajunseră cu poveştile acolo, unde dorea doamna Brebeanu, la viitorul lui Andrei. Mama începu să-i vorbească de noutăţile orăşelului, să-i laude pe unii şi să-i hulească pe alţii. .. Andrei ascultă dus pe gânduri fără să răspundă. Ce ai zice mamă, să nu mai urmez studiile şi să mă duc la Bucureşti? — întrebă el intr’un târziu. Maică-sa rămase înmărmurită. Vai de mine, cum iţi vin astfel www.dacQFomanica.ro 230 LUCEAFĂRUL Nra! 11. 1907. de gânduri, îngână ea. Eu sunt de vină, zise ea suspinând, ţi-am zugrăvit prea viu sărăcia cu care lupt, dar ce eră să fac, cui să mă plâng. — Nu, nu eşti tu de vină mamă, dar uite, eu nu mai pot urma filozofia, sunt născut pentru altceva. — Dar tatăl tău a hofărît aşa, îngână plângând doamna Brebeanu. Tata, când a murit eram de 10 ani, n’a cunoscut înclinările mele, azi de ar trăi, m’ar înţelege, el care iubea artele. Ce tată bun ţi-a fost, cât a luptat, cât a muncit şi n’a avut parte să te vadă maro. — Alt, răspunse Andrei trist, de-ar trăi tala acum ce bine mi-ar fi. Apoi ca să-şi îmbuneze pe maică-sa începu să cânte. Elvira ascultă cu capul plecat. Târziu dupăco isprăvise Andrei cu cântecile, să ridică, şovăind, s’apropio de el şi-i cuprinse capul în amândouă mânile, privind îngrijată tn ochii lui. Apoi îl sărută pe creştetul capului, pe ochi şi pe frunte şi-l întreabă: Ce ai tu Andrei?... Nu aşa c’ai glumit cu România. — N’am glumit, răspunse Andrei, dar vom povesti mâne. Acum suntem prea obosiţi. Ceva mai târziu lampa se stânse. Doamna Brebeanu, trează încă, ascultă, i se păreă că aude respirarea fiiului său, ce dormea dus în odaia de alături. Ar fi dorit să-l deştepte ... s.ă-l roage să-i spună tot, fără amânare... dar nu îndrăznea. Copilul, despre care visase că e suflet din sufletul ei, sămână cu tatăl său. Ce sonrte va aveâ, muncă şi viaţă scurtă... ca şi el ? îşi va află vre-un suflet care să-l iubească cum l-a iubit ea pe tatăl lui ? Ba nu, să-l iubească mai puţin, dar să-l înţeleagă mai bine. II. în dimineaţa următoare, mama lui Andrei aveâ faţa mai palidă şi dungi mari în jurul ochilor. — N’ai durmit mamă? — Nu, răspunse ea tristă. Ar fi bine să-mi spui tot ca să ne liniştim amândoi. Aduc orice jertfa pentru tine. Andrei oftă: e puţin de spus dar pentru D-ta, va fi greu de cuprins, mamă. — Aşa departe crezi tu că sunt de tine? Vorbeşte să ne lămurim amândoi. Simţea că sosise momentul, fiiul ei aveâ să plece departe într’o lume necunoscută şi neîn- ţeleasă de ea; întocmai ca şi tatăl lui, îşi va îngrădi cetatea idealelor sale cu aceeaşi încăpăţînată temere de orice atingere cu lumea reală îşi va mistui puterile cântând ... Cum va ţinea pas cu el? simţea că nu mai e în stare, ca în trecut, să dea piept cu greutăţile şi să urce pe cărări prăpăstioase. — Eu, începu în fine Andrei să spună, mi-am terminât studiile şi fiindcă îmi voiu alege altă carieră. n’am lipsă de examene. Mamă, îţi mai aduci aminte ca copil cum mă furişam printre culisele teatrului? făceam servicii la actori ca să-mi îngăduie să stau acolo, s’aud şi să văd, să râd şi să plâng împreună cu ei. Mergeam de regulă cu Sandu Dinescu, ştii, col care o acum redactor la Budureşti. Amândoi făceam toate prostiile, dar şi lucruri bune şi frumoase... visuri de lumină am plămădit împreună. Ceteam tot ce se tipărea pe atunci în limba noastră. Visam că suntem chiemaţi să eşim din umbră la lumină. Că menirea noastră e să descoperim adevăruri mari şi mântuitoare pentru omenimo, să murim martiri — tempi passati. — Pentruce mi-le spui toate acestea, mai bine vorbeşte-mi despre tine. Zise d-na Brebeanu. — Vreau să mă cunoşti mamă. Eram studenţi amândoi pe atunci, aici la gimnaziu, ştii. în casă la doamna Dinescu să făcea muzică, ba ce-i mai mult, sora lui Sandu şi eu am studiat şease ani împreună muzica, pianul şi cantul. Ea luă lecţiuni dela Korinszky, eu asistam la lecţiunile lor şi... studiam cu Eugenia. — Eugenia Dinescu, biata copilă, cum s’a stâns de iute, într’un an şi câteva luni... — S’a stâns, răspunse Andrei abătut, apoi tăcu ... tăcură amândoi. După o pauză mai lungă Andrei îşi reluă povestirea: Dupăce am terminat aici... ne-am despărţit. El a rămas la teologie eu m’am dus la Pesta, dar sufleteşte ,am rămas tot una. Prea ne potriveam în toate, aveam aceleaşi năcazuri, visam aceleaşi visuri. Eram amândoi copii săraci fără tată şi trăiam amândoi din munca mamelor noastre. Eu cât am stat la Pesta am urmat pe lângă studiile prescrise şi studii de muzică. El ca teolog şi-a început activitatea critică literară. Cetise mult mamă şi ştiâ mai mult ca toţi bătrânii deşi eră copil încă. Sincer, desbrăcat de orice patimi şi de orice interes propriu www.dacQFomanica.ro Nrul 11, 1907. LUCEAFĂRUL 231 el a început să spună adevărul, sfântul adevăr. S’a năpustit asupra Jui ceata celor atinşi în slăbiciunile lor mari şi în drepturile lor închipuite şi mi l-au huiduit căci puterea e întotdeauna a celor ce poartă măşti pe feţe. Andrei tăcu şi începu să măsoare cu paşi mari cele două odăi în care acum îi părea strâmt ca într’un sicriu. Doamna Brebeanu urmărea cu ochii toate mişcările lui. — Acum, ar ti mai rămas un lucru do spus. Ca să ştii tot, mamă dragă, află dar că cu in primăvara trecută am fost la Bucureşti. La stăruinţa lui Sâudu m’am dus, să mă prezint la directorul Conservatorului. M’a văzut, mamă, m’a auzit şi azi feunt elevul lui. — Dar cheltuielile, cum, de undo? — Gratuit; pentru întreţinerea mea voi munci eu mamă, n’ai frică. Doamna Brebeanu suspină adânc ca uşurată de o povară. Va să zică, tot mai avea lipsă de ea copilul ei. — Nu trebuc să munceşti Andrei, tu să-ţi vezi de cântare, voiu munci eu pentru tine ca şi pan’acum. Andrei să opri din mers: — ba nu, mamă dragă, zise aspru şi hotărit, tu să munceşti deocamdată pentru tine, şi Va veni timpul când eu voiu munci pentru amândoi, pană atunci însă e mult. Şi acum mai am 0 rugare, admise el înseninându-se, de seară să vii cu mine la concertul reuniunii de muzică, un coleg al meu cântă ca oaspe. Vii cu mine nu-i aşa? — Viu. — îţi mulţumesc,... şi acum mă duc la d-naDi-ncscu, la mama Dina cum îi ziceam noi ca copii. Doamna Brebeanu rămase singură cu gândurile ei. De seară dar avea să facă primul pas în lumea de azi a lui Andrei. Acum cunoştea situaţia. Trebuia să se desobiş-nuiaseă de lumea visurilor ei de pănă aci, să nu-1 mai caute nici pe Andrei printre muritori ci printre sfinţi. îi veniâ cu greu căci e frumoasă viaţa de toate zilele cu greutăţile şi durerile ei. Dar lumea artelor, ce le va aduce? Un lucru ar fi dorit să ştie. A iubit-o Andrei pe Eugenia? Zărise o licărire umedă în ochii lui, sigur a iubit-o. Va fi în stare să mai iubească sau părăsea lumea de toate zilele numai de dragul ei? * Concertul se începuse, sala era tixită de lume. într’una din loji şedea doamna Brebeanu cu Andrei. în dorul ei de a nu pierde nimic, femeia muncită asculta ţinându-şi răsuflarea. Trecură primele puncte, aproape tot frânturi clasice din opere mari. Sosi numărul doinelor, ce erau însemnate în program cu numele de »Compoziţiuni nouă*. Andrei se ridică dela locul lui şi zise, plecat spre mamă-sa. Acum vin doinele prietinului meu, mă duc să-i vorbesc, mamă. Rămasă singură, să uita pierdută la mulţimea de jos, la lumea de pe galerii, la damele frumoase de prin logi. în viaţa ei de acum ea nu mai vedea în oameni prietinii, binevoitorii, ea vedetî în ei stăpânii, domnii. Din graţia lor trăia, din bunătatea lor îşi creştea copilul. Cum să uită în jos la lume, un gând îi trecu ca un fulger prin minte. Poate m’a înşelat Andrei, poate cântă el însuşi. Gândul ei n’o minţise. Andrei, apăru pe scenă, ochii lui lunecară peste note căutând-o pe ea. Doamna Brebeanu eră palidă dar zimbeâ cu un ziinbet pe care nime nu-1 mai văzuse pănă atunci pe faţa ei. Cum să nu zi iubească? Line ca şoaptele zefirului dintr’o pădure de măsteacăni, curate ca izvoarele muntelui ce trec în calea lor din peatră ’n peatră, pănă ce ajung la uşa bordeiului şi ca rugăciunilo din ziua do Paşti curgeau doinele noastre. Dupăce sfârşi Andrei, în freamătul aplauzelor şi al strigătelor de »Să trăiască* — ei, înflăcărată, transportată, pierdută, îi veniâ să întindă braţele spre el, să strige lumei de jos: e copilul meu! Dar când reapăru Andrei în loje, ea şedea într’un colţ liniştită, tăcută. — Mamă, mamă dragă!.. Ea zimbi cu ochii umezi. Acum ştia ce dorise să ştie, pentru ea cântase Andrei. Târziu, dupăce se isprăvi concertul, aproape când era să plece, doamna Brebeanu îi întinse fiului ei mâna, părea că-i cere iertare pentru ceva. — E frumoasă lumea ta, Andrei, dar o sus, e prea sus pentru miile. Prăpastia se deschide între noi. — Ne ştim şi ne înţelegem cu toate acestea răspunse el. www.dacQFomanica.ro 232 LUCEAFĂRUL Nrui 11, 1907. — Cine ştie? apoi ca sub influinţa unei dureri ce o chinuia, să apropie de el, şi-l prinse de mâna. — Spune-mi, spune-mi drept, tu ai iubit-o pe Eugenia Dinescu ? Andrei tresări, uimit de întrebarea neaşteptată, apoi plecă capul şi răspunse: da. Doamnei Brebeanu îi veni să strige: daeă-i aşa, atunci la ce mai pleci, fără nădejde nici acolo nu vei ajunge departe. Dar se stăpâni de mila lui. Plecară tăcuţi spre casă. Ei îi părea rău că atinsese inima copilului iubit. Andrei se gândiâ la Eugenia, la ciasurile trăite sub scutul casei lor când ea, ca un inger alb, plutea în jurul lui şi-i umplea inima de acel fior pe caro atunci nu ştia cum să-l numească, durere, sau fericire. Fusese dimineaţa la mormântul ei. în drum cumpărase o legătură de tămâioare. Stând aproape de crucea ei, desfăcuse legătura şi împrăştiase florile pe mormânt. Trecuse prin poenile pe unde să preumblau Dumineca, ei cu Sandu, în trase în casa lor rece şi... pustie ce să mai caute el singur... aici fără ea şi fără Sandu. * Când sosiră amândoi acasă, la uşa celor două odăiţe, Andrei nu erâ în stare să-şi dea seamă pe care drum venise. După cină doamna Brebeanu ca să-i schimbe gândurile, deschise din nou scrinul şi scoase din el un pachet. Aici zise ea — punându-1 pe masă — sunt manuscrisele tatălui tău. Afară de poeziile tipărite el a mai scris mult. Tu mi-ai cerut de nenumărate ori hârtiile rămase, dar tatăl-tău liotă-rîse ca numai când vei fi matur să ţi-le dau. Acum, fiindcă pleci, a sosit ciasul, iată-le. Andrei rămase uimit. Cum te apropii de o urnă, în care ştii că e cenuşa vre-unui sfânt, aşa să apropie el de masă şi desfăcu pachetul. Erâ un teanc de scrieri. Poezia de pe deasupra purtă titlul »Fiului meu«. Andrei începu să citească: Pe cap îţi pune coiful Orfan rămas de noi... , Ia seutu ’n mâni şi spada, Căci viaţa e război. Să nu mai pleci în luptă Ca cei de păn’ acum, Neoţelit — copile — Nepregătit de drum. Ştiinţa scut să-ţi fie, Iar dragostea de neam. Să-ţi fie scut şi sprijin, — Pe tine te-aşteptam ... Acum a sosit ciasul în alte lumi voiu trece, Doar cântecele mele, Copile, te-or petrece. Cetind glasul lui tremura, câteva lacrămi picară pe hârtia îngălbenită. Plângeâ şi mama, ghiaţa să topise — văzuse lacrămi în ochii lui, era mântuit. Do afară pătrundea zarea lunei poleind marginea tereştrii. ft. Cunţan. Dări de seamă. fluier: Iliatla— trad.deOh. Murnu. Edit.«Luceafărul*, Budapesta, 1900, pp. XX + 255. Coroane 4. Traducerile noastre din clasici nu sunt atât de puţine şi atât de nouă, cum sa credo. N'am avut noroc de bărbaţi cu talent şi muncitori fără preget, cari să stăruiască în direcţia aceasta şi să no dea opere întregi, pănă târziu, aproape de vremea noastră, dar încercările nu lipsesc, fragmente s’au tradus. Amintesc numai literatura noastră omerică, probabil incomplet. încă în volumul de «Fabule în versuri sau poezii alegorice, compuse de dl Gli.SeulescuUţlaşi, 1835, pp. 44—47) găsim «o proba do traducerea lui Omer în versuri româneşti exametre«. Proba are versuri înaripate între cele multe cari sunt croite fără îndemânare. Citez pedepsirea Acheilor pentrucă au nesocotit cererea preotului Chrise: Pripnlc A polon din culmile 'nalte cobori ră, Plin de urgie şi groază, pe umere arcul purtându-şi; Cucura-i amb'astupntă erâ de săgeţi încărcată, Crâucorul cărora zeul, plecând mânios, anunţară. Furia lui se părea că-i o noapte la faţă 'negrită. Fulger de iute viind, se propî de o parte de liotă, Scoase-o săgeată, şi ’n arcul întins încordând, o îniaptă, Vâjie, şuera ţinta zvârlită din arcul cel luciu. Mulii şi cânii cei aprigi căzură întâie junghiere; După aceasta păliră cu a doua săgeată deadreptul Cliiarin oşteni. Ne ’ncetat fumegau peste rug omorîţii. Nouă, deplin, zi-noptimi săgetările una ţinură1). ') Traducerea aceasta a Ini Săitlescn a roprodns-n în întreirime tll N. lorga în «Floarea Darurilor., voi. al Il-lea, pp. 43-44. www.dacQFomanica.ro Nrnl 11. 1907. LUCEAFĂRUL 203 Doi ani uiai târziu, la 1837, în tipografia lui Eliad apar întâile şase >rapsodii< ale Uiadei, traduse de C. Aristia. Editorul, pe vremea aceea mare preot al literaturii, pune în fruntea volumului o critică, în care apără şi laudă încercarea lui Aristia: «îndrăznesc a zice că trebue să ne fălim mai mult decât oricare altă naţio cu traducea dlui Aristia». Urmează «precuvântarea», adecă apologia lui Omer, cu citaţii din o groază de autori clasici, moderni şi bisericeşti, apoi «disertaţia» plină de mituri şi naivă «asupra naşterii şi vieţii lui Omer», acestea amândouă de Aristia. La sfârşit sunt notele explicative şi două «însemnări», vrednice să fie amintite. Amândouă sunt polemice cu un «curios», adecă cu omul care «dă ocol unui lucru şi va să fie pe dinlăuntru, dar apururea rămâne pe dinafară». Eră vorba de criticile cari se porniseră, cu multă dreptate în jurul atâtor «ziceri imitative şi omerice, unor epitete create» de traducător. însemnarea întâie face etimologia cuvântului curios, în a doua Aristia numeşte pe acei nedoriţi adversari ai lui deadreptul Tersiţi. Supărarea insă eră fără temeiu, căci traducerea, în vorsuri albe, e fără putere, cu foarte multe cuvinte şi forme pe cari limba noastră nu le-a primit. Dau şi aici, pentiu putinţa unei comparări, versurile cu răsbunarea lui Apolon. Jos din Olimp, din vârfuri, de ură plin coboară, Având săgeţi pe umeri şi tolbă ferecată. Săgeţile pe umeri grozav au clăncănit, Săltând el în mânie, ca noaptea ’ntunecat. l’ăşeşte, se aşează de nave ’n depărtare Sloboade o săgeată şi moartea lor vesteşte; Râsclâncă clâucăirea din argintatul urc, Răpune ’ntâi catârii şi cânii rari la păr. La urmă dă, repede săgeată de molitf în tabăra-Acheană: omoară, prăpădeşte. Ardeau neîncetate altarele de morţi. Dearândul nouă zile săgeţile zeeşti Sburau prin toată oastea ... Acesta este, poate, cel mai curat pasaj în traducerea întreagă a lui Aristia. în Ardeal a tradus, din Odisea, în versuri scurte, 1. Barac (Albina Carpaţilor, 1, 102 şi 117). Dar, afară de împrejurarea că n’aveam pe Omer întreg, mai eră şi altă considerantă, formulată de chiar Aristia: «Nici cel dintâi traducător nici acel de al doilea tot nu se mulţumeşte; toţi îl mai traduc şi tot îl vor traduce», l’rin urmare când a venit activitatea bogată a «Junimii», din Omer a dat mai întâi cântul al Vl-lea al Iliadei (Conv. lit. IV, 53), apoi Odisea şi Batrocliomiomacliia, toate în proză curată, populara, de I. Caragiani. O traducere însă în versuri, completă, a vr’unoi epopei omerice, se aşteaptă cu toate acestea. în timpul din urmă se părea că îşi împlineşte făgăduinţa din prefaţa Aeneidei dl Oh. Coşbuc, dar până azi nu s’au publicat decât puţine fragmente, traduse în superbe octave, din Odisea. Prin 1900 au început a apărea cântece din Diada, în «Convorbiri literare». Traducătorul dl Gh. Murnu, eră cunoscut pentru versuri originale şi pentru o traducere din lloraţ (Tribuna, 1892), şi altele din autori germani. în urmă a dat idila a XXVlI-a din Teocrit, în exametri foarte frumoşi (Dragostea intre Daphuis şi o fată), studii despre monumente antice şi preţioase cercetări istorice. Astfel, la apariţia in volum a celor dintâi douăsprezece cânturi în anul trecut, cunoşteam in parte puterea de muncă şi talentul d-sale. Traducerea se înfăţişează în condiţii bune. Prefaţa despre importanţa lui Omer şi despre greutăţile traducerilor din clasici, introducerea la faptele povestite în lliadă, resumatul («argumentum») fiecărui cânt şi explicările scurte, concise din note, vor face cu putinţă celor mai largi cercuri înţelegerea lui Omer. Principiile, de cari s’a călăuzit dl Murnu în traducere, sunt cele mai sănătoase. Pentru poezia uriaşului tată al poeţilor mari «singurul organ mai nemerit mi-s’a părut limba poporului român în toată curăţenia ci». Concepţia aceasta se poate înfăptui numai prin «contactul direct cu poporul şi cu cele mai bune scrieri alo noastre, începând cu înşişi cronicarii*. Dar limba populară cuprinde şi vorbe cari nu pot întru în poezie, prin urinare «am ales ce mi-s’a părut mai estetic». Neologismele nu s’au putut întrebuinţa decât foarte rar, căci s'ar fi ştirbit caracterul de bătrâneţii, s’ar fi turburat armonia atâtor părţi, înrudite cu poezia poporului, din lliada. Cu un cuvânt traducerea s’a făcut după canoanele poeziei «omerice româneşti». Chiar şi multele epitete ornative, apa fără pod în care s’au înecat traduceri mai vechi, s’au supus acestor porunci. Rămânea însă întrebarea: ce vers poate cuprinde mai mult din bogăţia de frumseţi a poveştii despre Ilios? Cu toată dureroasa experienţă a altora, dl Murnu a ales exa-metrul. «Idealul meu de a vedea pe Omer aşa cum mi-a răsunat auzului aproape din copilărie, a făcut să ţin cu sfinţenie la exametrul lui, ritmul pliu şi larg, singura matcă încăpătoare, în care poate curge liniştită şi înde-mânatecâ Dunărea poeziei omerice». Aşadară avem lliada în forma de versificare a originalului şi în cel mai popular stil. Un citat ne va arătă cât am progresat, pana la traducerea aceasta nouă, în limbă, în vers, şi pune în evidenţa deosebirea de talent dintre traducători. E tot povestea de mai sus, cu Apolon. Şi mânios s’a grăbit să coboare-a Olimpului vârfuri, Arcul pe umeri având şi tolba cea bine ’nvălită. Lung zingăniră pe umăr săgeţile, când supăratul Zeu a pornit, aiătftndu-se ’n mersu-i asemenea nopţii. Stete departe de vase şi 'udat' azvârli o săgeată: Vuetul arcului cel de argint aşa groaznic răsună! El mai întâi a lovit în catârii şi cânii cei sprinteni, Dar mai pe urmă şi ’u oaste lăsat-a săgeţi ascuţite, Şi astfel în şir îndesite ardeau ale morţilor ruguri. Nouă mari zile zburau săgeţile lui prin oştire. însă calităţile de foarte bun traducător, ale dlui Murnu se văd în oricare parte. Opera nu e inegală. lata, de exemplu, cum îşi treceau vremea oştenii lui Abil, câtă vreme n’au luat parte la luptă: Cete din armia lui petreceau lângă marginea mării, Unii cu discul zvârlind şi alţii cu lancea şi arcul. Iară la carăle lor acuma stăteau telegarii Şi la trifoiu tot rodeau şi la (elini crescute prin smârcuri. Carăle bine ’nvălito stau trase ’n domnoştile corturi, Si doritori do viteazul lor craiu, rătăciau căpitanii Unde şi unde prin tabără, singuri, departe de luptă... www.dacQFomanica.ro 2:54 LUCEAFĂRUL Nml ÎL 1907. Este, în adevăr, de mirat cât de puţine construcţii nefireşti i-au scăpat dlui Murnu în munca aceasta uriaşă de tălmăcire. Sunt numai câteva cazuri. Aşa este forma, întrebuinţată şi de alţii: de douăori zece şi două corăbii (II. 748). aşa este, «nemeri în de piele puternicul scut al lui Ajas< (VII, 245) şi altele puţine. Mai sunt două-trei pleonasme (I, 29 şi 330; V, 510), şi genitivul cuvântului corabie dat, pentru nevoia versului, ca nominativul plural: >înaintează, vâslind spre mal, la popasul corăbii»... Pe urmă. mi-a părut că e o nesocotire a principiului estetic amintit mai nninte, întrebuinţarea acestor calificative: Ochioasa Climene (III, 144), şi lebezi gâtoase (II, 460). Line înţeles, greşelile acestea se răscumpără printr’o mare bogăţie de termini şi de fericite expresii populare, prin vigoarea şi bărbăţia exametrilor şi prin amplitudinea ritmului. Dl Murnu a realizat mult, prin traducerea aceasta, din gândul d-sale de traducător: »A căută în Omer miezul fiecărui cuvânt, a 1 tălmăci vers cu vers redând cât se poate mai multe din nuanţele lui şi în genere a-i da poezia în graiul nostru pe înţelesul tuturor fără parafrazare şi fără pedantism». I. Duma. * Episcopul Athanasie al Râmnicului şi alţii, Sfânta episcopie a eparhiei Râmnicului — Noul Se-verin în trecut şi acum, in al XLI-lea an a|l] Domniei Maiestăţii Sale regelui României C’nrol I, [cu titlul pe copertă: istoricul eparhiei Râmnicului — Noul Seve rin, alcătuit in anul jubilar 1906], liucureşti, Joseph Ciobi, 1906, 1 voi. de CXXX1V + 695 pp. în 8° mare.1) Episcopia de Râmnic e înfiinţaiă de Radu-cel-Mare la începutul veacului ăl XVl-lea. Are dară în urma ei un întins trecut istoric. Expunerea acestui trecut in legăturile lui cu vremile Şi mai vechi şi cu împrejurările de faţă, din punct de vedere religios-bisericesc, politic şi administrativ formează obiectul întinsei scrieri a episcopului de Râmnic şi colaboratorilor lui. Cartea se compune din două părţi bine deosebite, atât ca cuprins cât şi ca valoare ştiinţifică. Anume, întâi o introducere asupra împrejurărilor politice, religioase şi bisericeşti din părţile oltene dela Trai im şi pănă azi, — scrisă nu după izvoare ci după lucrările altor istorici. Ce-i dreptul I*. S Sa şi-a ales bine conducătorii folosind mai ales rezultatele d-lor Iorga şi Onciul şi ţinându-se aproapo peste tot strâns de ele. Apoi expunerea propriu zisă, istorico-ndministrntivu, lucrată aproape totdeauna după izvoare. Această expunere cuprinde: 1) o cronică a episcopilor de Râmnic, îngrijită ca informaţie şi interesantă ca povestire; 2) o înşirare istorică a clădirilor sacre şi profane ale episcopiei şi a diferitelor odoare sfinte mai de preţ ori de un interes istoric deosebit; 3) vechile proprietăţi şi metoace ale episcopiei cu privilegiile domneşti respective *) Vozi Cronicii istoricii (Stuilii il o istorio liisoricoascii) în - Viata Ronnlncască» po Aprilie 11107, p. 141, alin. 3. date în regeşte; în legătură cu acest capitol, trei pomelnice episcopeşti, pe care sunt însemnate şi diferitele daruri făcute de ceice voiau să fie pomeniţi; 4) tipografia episcopiei: aici sunt date, fireşte, şi liste de tipăriturile mai însemnate făcute întâi la Govora, apoi în Râmnic; acesta-i unul dintre capitolele cele mai interesante ale cărţii; 5) seminarul din Râmnicul-Vâlcei şi şcoalele de cântăreţi din eparhie cu istoricul lor dela înfiinţare pănă azi; 6) un mare capitol despre schiturile şi metoacele episcopiei: acest capitol e pentru istorici cel mai preţios din toată cartea, cuprinzând o sumă de inscripţii, documente, pomelnice şi alte însemnări istorice inedite, referitoare nu numai la istoria diferitelor biserici ori a eparhiei, ci şi Ia istoria politică, economică şi socială a ţinuturilor oltene. Cu restul cărţii, de natură pur administrativă (cap. 11 Autoritatea eparhială şi 12 Parohiile şi personalul lor), va avea de sigur mai puţină lume să se ocupe, deşi din punct de vedere local-gospodăresc îşi are şi el rostul lui. O menţiune specială trebue rezervată ilustraţiilor. Pentru istoricul de artă ca şi pentru istoricul cultural e o adevărată bucurie să vadă atâtea reproduceri, dintre care unele chiar foarte reuşite, după diferite monumente şi obiecte de artă, de a căror existenţă chiar, altfel numai cu greutate ar fi putut afiîu Sunt în această carte unele reproduceri de picturi murale de prin biscricele eparhiei, cari constitue o adevărată revelaţie. Aşa de pildă minunatul chip al lui Constantin Vodă Cârnul şi Doamnei Bâlaşa din mănăstirea Jitia (la p. 47), ori chipul episcopilor Antim şi Damaschin din mănăstirea Govora (p. 93 şi 96), precum şi câteva alto reproduceri de catapitezmeşiantimise. Sunt, fireşte, în această carte şi lipsuri destule. Astfel, precum am amintit deja, informaţia e pe alocurea nesatisfăcătoare, regestele de documente şi pomelnice sunt scurte şi câteodată pripite, se intimpină şi o sumă de citate de prisos (astfel acele interminabile repeţiri ale unui âceluiaş izvor cu titlul întreg), — apoi chiar anume părţi din expunere ar fi putut lipsi (de pildă Introducerea istorică reiâ chestii de interes general fără să lo poată duce mai departe, autorul nefiind destul de familiarizat — prin izvoare deadreptul — cu ele şi răzămându-se pe uiţi scriitori). In sfârşit lipsa unui indice de nume şi lucruri e foarte simţită, iar anume ilustraţii sunt de prisos deoarece din pricina stricării clişeului nu se mai înţelege din ele nimic. Autorul fâgădueşte însă în prefaţă că toate lipsurile, atât de ordin istoric-documentar cât şi de ordin artistic, vor fi împlinite într’o nouă ediţie a cărţii. Această promisiune precum şi dragostea pentru ştiinţă ce se vede din fiecare pagină a cărţii şi modestia şi discreţia cu care se vorbeşte de lucrurile mai noi (mai ales în comparaţie cu cartea despre Episcopia «Dunărei de jos» de care e vorba în «Viaţa Românească» pe Aprilie 1907, p. 156), atrag simpatia cititorilor şi atât specialistul cât şi profanul nu se poate despărţi de carte fără sincere cuvinte de laudă şi imil-ţămire. V. V. www.dacQFomanica.ro Nrul 11. 1907. LUCEAFĂRUL 235 Cronica. Domnii petrec... In Budapesta, in sgomotoasa capitală a {arii noastre, in metropola eulturei şi a cavalerismului, unde mai deunăzi s’a dus la îndeplinire eroica înfrângere a criminalului Alexandru Vaida, unde cei câţiva deputaţi naivi se zbuciumă cu furtuna în suflet, în Budapesta, nobila şi geueroasa cetate de apărare a Românismului, — sunt şi Români împăcaţi cu soarta, Români mulţumiţi. Şi sunt fericiţi aceşti Români. In vârtejul caleidoscopic al unui oraş mondial, necunoscând îndemnurile ingrate ale muncii plebeie, ei savurează pănă în fund cupa ameţitoare a plăcerilor... Ei sunt ridicaţi peste judecata comună a masselor, au dureri şi bucurii cari îi deosebesc de mulţime. Plânsul muritorilor de râud stârneşte doar o compătimire ironică pe distinsa lor buză de rasă. iar râsul celor mulţi e strivit de dispreţul lor. Da — dâuşii sunt bine crescuţi, sunt gentlemeni perfecţi, ştiu declară amor pe englezeşte, cunosc genealogia amănunţită a favoriţilor pentru derby, posed indispensabilele nuanţe nazale in poticnirile lor de româneşte şi au un gest de grandeţă spaniolă când aruncă un bilet de bancă pentru a-şi exercită filantropia. O, da, — dâuşii sunt lumea noastra subţire, nobilii şi seninii noştri aristocraţi... Ei trebuiesc cinstiţi, îndulciţi de întreg poporul nostru de iobagi. Toată umilinţa noastră istorică trebue să îngenunche la poarta lor. Tot cuvântul lor trebue primit cu chiote de mulţumire, fiind aceasta singura răsplată ce poate da prostimea strălucirii superbe a unui blazon. lnzadar te răsvrăteşti, dumneata cetitorule, şi încruuţi din sprâncene. Aşa e. Dumneata băiat de popă sau dascăl românesc, sau — ceeace tot una face — de ţăran plugar, — dumneata nu ai nici un drept de piotestare. Dta trebue să te însufleţeşti numai şi să mergi la urnă când e alegere de deputat. D-ta trebue să răguşeşti la adunări când cere neamul şi să mergi la puşcărie când porunceşte paragraful. D-ta trebue să zimbeşti cu plecăciune duioasă când generosul aristocrat îţi întinde două degete... D-ta tiebue să munceşti douăsprezece ceasuri pe zi... Asta-i menirea dumitale !.. -. Să te bucuri de bucâtura de pâne care-ţi alină foamea vulgară şi să-ţi aduci aminte totdeauna, că nu ai dreptul nici unei nemulţumiri ... — Ba da. — Ai dreptate, cetitorule. O nemulţumire îndreptăţită ai şi tu: Bruma ta de mândrie românească se simte jignită de ignoranţa stupidă a unor oameni. Şi te întrebi tu cu toată dreptatea: Se poate, ca sentimentul camaraderiei, cavalerismul şi echitatea cunoscută a «Uimii bune» să nu deie o mai măgulitoare recomandaţie unui om distins, decât cea lansată de aristocraţia maghiară din prilejul unui »bal la Parkklub», despre domnul Antoniu Mocsonyi că e «nepotul cutărui ministru şi cel mai nou proprietar de cai în l'esta». Supărarea ta e justă, cetitorule! E justă îndeosebi fiindcă recomandaţia aristocraţiei maghiare e lipsită de orice recunoştinţă creştinească. Şi e îndreptăţită fiindcă d-ta plebeiul ai putea povesti seri întregi despre rostul ce-1 are în sufletul poporului nostru din această ţară familia Mocsonyi. Atâta drept ai şi d-ta, încolo te rog munceşte înainte şi nu tulbură ou glasul d-tale prea puţin melodic petrecerile Rotschilzilor de toate categoriile. * Futil. Săracul badea Oheorghe Cârţan din Streja-Câr-ţişoara! Cine nu cunoaşte pe cicălitorul cioban cuminte, care s’a plimbat cu căciula de noatin în cap prin cartierul latin şi şi-a întins cojocul să doarmă lâugă columna lui •tata Traian» — ? Cu ochii lui aprinşi cari privesc departe el a răzbătut de multeori Europa in lung şi ’n lat căutând să cunoască pe «fraţii noştri». După fiecare piibegie se întorcea cu nădejdi in suflet şi cu gluga plină de cărţi. Acum i-au mai rămas bietului badea Cârţan numai nădejdile, pe cari nu le-a putut confiscă procurorul din Braşov. Cărţile s’au dus ... Zilele trecute a venit pela noi. Vechea îndârjire de vitejie a pleoapelor eră muiată de înduioşare când şi-a ridicat căciula... «Ce-i bade Oheorghe?» «Râu! Mi-au ars Ungurii la Braşov trei cară de cărţi adunate în zece ani de zile. Acum hotărit. Nu-mi mai pasă! Tot gândeam să mai pun straje gurii, doar se îmblânzesc şi-mi dau cărţile. Acum nu mai tac...» Era încruutat şi amărît de această nedreptate bietul om năpăstuit de cea mai mare lovitură ce poate ajunge pe-un bibliofil. — «Nu te supăiă, bade Gheorghe! Fumul cărţilor arse se ridică la cer, ca al jertfei bine primite, atinge scaunul Mântuitorului şi cine ştie, bade Gheorghe, cine ştie?...» * Un turneu de teatru. Cine nu cunoaşte mizeriile cu cari trebue să dea piept un apostol al artei, să citească amintirile dlui Zaharie Bârsan, publicate sub acest titlu în ziarul «Lupta». E povestea duioasă şi tristă a firilor idealiste cari în pornirile lor se izbesc de prostia de toate zilele a marei obşte. Stăruinţa cu care a întimpinat dl Z. Bârsan «indiferenţa», sau zicându-i pe nume, nepriceperea publicului nostru faţă de o adevărată mişcare teatrală — e deamnă nu numai de îndatinata laudă, ci e de admirat. A colindă oraş de oraş, tu de capul tău, încrezându-te în norocul pribegilor şi în tăria de a te împacă cu toate — e o îndrăzneală nu de toate zilele. Şi în faţa îndrăzneţului trebue să-ţi ridici pălăria atunci când o duce la buu sfârşit. Chiar şi pălăriile cari adună bani pentru un fond de teatru s’ar cădea să facă gestul închinării, in-vitându-l din nou pe dl Bârsan să joace în numele Societăţii, care de atâţia ani de zile se trudeşte inzadar să-şi vadă visul cu ochii. Amintirile dlui Bârsan sunt din primul turneu. Feliul de povestire, deşi inegal, le dau şi o valoare literară, dovedind talentul de povestitor şi de observator al d-sale. Unele părţi sunt adevărate tablouri culturale, cari pentru viitorii cercetători ai istoriei noastre culturale vor fi un izvor preţios de informaţie. www.dacQFomanica.ro 236 LUCEAFĂRUL Nrul 11, 1U07. Aşteptăm cu interes amintirile (lin turneul al doilea, cari împreună cu alte studii ale dlui Bârsan asupra teatrului, ar putea alcătui un volum aşteptat. Despre turneul ce-1 plănucşte în cursul verei acesteia vom vorbi cu alt prilej. * ,,!!erniania“. Contactul nostru cu Saşii a contribuit foarte mult la înaintarea noastră culturală şi economică. O putem recunoaşte fără nici o rezervă şi fără să scădem intru nimic vrednicia poporului nostru. Dela dânşii am invă(at să no întrunim in reuniuni de tot felul, dar n’am ajuns la gradul lor de bunăstare şi de disciplină sufletească, precum nici dânşii, cu toate reuniunile lor, n’au reuşit să aibă tăria noastră de viaţă. Viitorul istoric al desvoltârii noastre culturale va constată fără părtinire iniluinta binefăcătoare a acestor colonişti vechi asupra vieţii noastre. Prestaţiunile corului lor bărbătesc »Hermania« şi a orchestrei orăşeneşti de aici din Sibiiu, a impus tuturora îu interpretarea operei franceze «Mignon». în această operă pe lângă diletanţii Saşi a cântat şi d-na Veturia Triteanu, care a jucat pe Filina. Dările de seamă ale recenzenţilor Saşi recunosc că reuşita splendidă a operei se datoreşte în mare parte concursului d-nei Triteanu, pe caro o numesc «die romănische Nachtigall». Vocea d-sale de artistă şi jocul scenic plin de temperament a întrecut aşteptările tuturora. Ariile grele ale seducătoarei femei, au dat prilej d-nei Triteanu să-şi dovedească coloratura firească a vocii şi toate însuşirile de cântăreaţă născută, care ar cuceri, cu timpul şi cu mai multă şcoală, orice public rafinat îu ale muzicei. Ultima reprezentaţie a fost un prilej de sărbătoare, implinindu-se a suta dintre reprezentaţiile operelor cântate în cursul alor 20 de ani de »Eerniania«. Rar mi s’a întâmplat să văd atâta demnitate la o sărhare. Temperamentul nostru zvăpăiat ar putea trage învăţături dela felul de a se manifestă al Saşilor. Din acest prilej pomenesc şi de concertul dlui C. Ra-duloscu, care a avut loc în Gesellschafthaus în seara do 13 a lunei curente. Societatea săsască a umplut jumătate sala ca să asculte încă odată fermecătoarea voce a d-nei Triteanu. * Ştiri, Literatura franceză a pierdut în timpul din urmă doi scriitori de valoare; două talente cu totul opuse. In luna lui Aprilie a murit Andre Tbeuriet, poetul florilor, al câmpului şi al crângului, poetul rustic caro cunoştea toate păsărelele, toate floricelele, tot firul de iarbă; poetul optimist, zugravul credincios al firii măreţe; cântăreţul fără vâlvă mare dar cu un suflet de poet; iar în luna trecuta se stinse Joris Kart Iluismans, unul dintre cei mai originali scriitori ai timpului; naturalistul care n’a descris nicicând un peisagiu frumos şi n’a vorbit de farmecul florilor nici de cântecul pasărilor; pesimistul sincer şi convins care nu vedea în fire decât răul şi unitul. * încă un vis aproape de împlinire. în ziua de Sfântul Constantin şi Elena s’a pus bază unei «societăţi pentru înfiinţarea unei parochii şi zidirea unei biserici ortodoxe române în Viena«. Cu prilejul şedinţei de constituire s’au şi înscris 54 de membri: 5 fundatori (â 1000 de cor.), 14 pe viaţă (â 100 cor.), 32 ordinari (â 10 cor.) şi extraordinari (â 2 cor.). Pictorul Poenaru, cunoscut cetitorilor noştri, a luat asupra sa plăcuta sarcină să picteze biserica. Şi aşa colonia română din Viena, va avea în curând (în mijlocul său) ridicat altarul dorit, de jertfă pentru Cel de sus, de alinare a durerilor celor de jos, şi de curată înfrăţire a inimilor româneşti sub vraja mângăitoare a evangeliei. * La gimnaziul din Beiuş şi la şcoala de fete de acolo, s’au făcut rugăciuni pentru marele suflet a lui Pavel, s’au rostit cuvinte cu multă căldură despre sprijinul ce trebue dat ţărănimii, şi s’a cântat cântece româneşti străbătând sulletete, şi înâlţându-le, ca o dovadă, pentru ceicu vreau să ne răpească şcoalele, că trupul să poate ucide, dar sulletul, — sulletul românesc niciodată. * în 24 Maiu, s’a împlinit anul, de când a apărut întâiul ziar românesc in Basarabia. In răstimpul acesta mulţumită stăruinţelor tinere ale bătrânului şi harnicului «moldovean» Gavriliţă, ziarul «Basarabia» a deşteptat la Românii hasarabeni iar dorul de carte românească, aşa că astăzi, trei sunt ziarele menite să răspândească lumina binefăcătoare şi să readucă la viaţă un milion şi jumătate de Români cari zac sub urgia cnutului şi a întunerecului rusesc. De curând s’au scos pe româneşte la Chişinâu Psaltirea. Şi tot acolo la seminarul rusesc s’a câştigat o catedră de limba română. Profesor: Coustantinescu, om cu carte şi om de inimă. Dau zorii vremurilor mai bune. * Fără multă vorbă înregistrăm şi noi ştirea lansată de ziarele noastre despre pedeapsa do 15 zile închisoare ce s'a croit editorului nostru pentru publicarea unui articol istoric asupra lui Al. Papiu-Ilariau. — Cu sfială cuvenită anunţăm că zilele trecute au fost uitaţi la căpitanul poliţiei din Sibiiu dnii Octavian Goga şi Dr. Ion Lup aş pentru a se ascultă în chestia încriminării unor articole publicate în revista »Ţara noastră». Neavând cauţiune politică revista noastră, comentarii! îl păstrăm în suflet. Aviz. Aducem la cunoştinţa on. noştri abonaţi că Scoarţele Luceafărului împodobite cu motive de ţesături şi cusături româneşti, in colori, sunt gata. Abonaţilor cari le-au comandat, li s’au trimis recomandat. Dacă vre-unul nu le-a primit, rugăm să ni le reclame în timpul cel mai scurt. Scoarţe se pot comandă pe toţi anii — cu excepţiunea anului I — cu preţul de 2 cor. fiecare scoarţă, expediată franco. ftdm. „Luceafărului". Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. Cumpăraţi numărul jubilar Carol I. Preţul 1 cor. 10 bani. TIPARUL LUI XV. KRAFFT ÎN SIBIIU. www.dacQFomanica.ro