s o n f\ r u l.
Q. Bogdan-buică
I. 0. Şoricei . . 1. Ciocârlan . . Dinu Ramură. . Q. Aur na . . .
Nic. R. Berindei . l.R.Bassarabescu
Trei romane de tiailia Zam-firescu.
Privighetoarei (poezie), inimă de mamă (novelă). Scrisoare (poezie). Aonumente antice din Roma: Fonii Roman.
Comoara (schijă).
Cea din urmă lecţie de R. Daudet (traducere).
R. Seca .... Resemnare (poezie).
A. Conţan . . Cântecul meu (poezie).
Cronica: . . Premiile Rcademiei, „Heamul românesc", Sinoade, Bucovina, Fr. Damă, Bocri buni şi boeri răi, Sim.FI. IRarian, Concertul reuniunii de muzică din Sibiiu, Pamflete.
          Poşta redacţiei.
                                Ilustraţi uni: Forul roman (două vederi). Un botez din comuna Şugag, Ţărani din Vama-Buzeului
j.v.v./j








                                                                                         ABONAMENT:
                                                                                       CIustro*îîlngaria:
             l  an................12 cor.     Ed. dc lax  ...    20  cor.
             6  Ioni...............6  „        „ ................io    „
                Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: l an 7 cor.
                                                                                Komânia şi în Străinătate:
             l  an................16  cor.    Ed. dc lax  ...    25  cor.
             6 lani.............8     „       ...................15   „
                Ediţia pentra preoţi, învăţători şi studenţi: I an 12 Cor.
                                          Reclamaţi Ue sunt a se face in curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru urice schimbare de adresă se vor trimite 20 hani in mărci poştale.
                                                 Abonamentele, plătite înainte, sânt a se trimite la adresa:
                                                            Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben).




A apărat în editară revistei „Luceafărul*
A. O. Maior
Biblioteca Copiilor
                                           Volr II
                                   numeroase ilustraţiuni.
                                          Gol mai potrivit dar pentru copii.
Preţul*. (Lor. UO, Cei 2.
                                    Omcr
    ÎLÎADA
12 cânturi traduse în versuri
                                     dc
       George /Aurtiu ca ilustraţii admirabile. -<*- "
                            Primul volum din I3ibliotoca scriitorilor Străini.
Preţul: Cor. 4.—, Cei 5.—
                                                        plus porto postai 20 bani.
www.dacQromanica.ro
             LUCEAFĂRUL
        KEVISTrt PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea dlor: Octavian Goga şi Octavian C. Tăslăuanu.
Ca colaborarea dlor: I. Agârbiccanu, I. AI. Bassarabescu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcla,
I. Ciocârlan, V. Cioflec, Al. Ciura, Maria Cunfan, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, M. Sadovcanu, C. Sandu-Aldea, M. Slmioncscu-Râmniceanu, I. U. Soricu.
                                                          ORICE REPRODUCERE OPRITĂ.
                    Trei romane de Duiliu Zamîirescu.
    Viaţa la ţară (1894), Ta naşe Scatiu (1895) şi In război (1898), alcătuesc o serie care a avut tendinţa de a zugrăvi, după vre-o douăzeci de ani, societatea românească din timpul războiului independenţei. «Boieri, arendaşi şi ţărani, buni şi răi, o icoană a vremurilor» —, nu a unui om şi a vremii cât îl priveşte numai pe el.
    Fiindcă nu-i icoana unui om, ci a vremurilor «se şi simt unele lipsuri şi cea mai mare din toate, pentru nn roman, in venţiunea*, zicea autorul însuşi în prefaţa vieţii la ţară. Se poate susţine însă şi contrarul: Tocmai fiindcă este icoana vremurilor şi fiindcă vremurile sunt principial puse la contribuţie, invenţia poate să fie mai bogată. Să nu facem însă teorii.
    în schimb atrag atenţia asupra altei mărturisiri a poetului, care-i foarte importantă şi al cărei adevăr nu se poate clătina cu nici un soiu de obiecţii: «Frumosul îjn artă este iluzionarea realităţii». Un realist deci. Mai mult, un realist, care in cucerirea realităţilor a simţit «cât este de greu să plăsmueşti',fiinţe vii, simple
şi adevărate, când trăieşti departe de ele*........,
care a căutat deci să lămâie adevărat, să nu complice ce este simplu şi să ne impuie convingerea, că in erbarul său poetic n’a pus decât plantele ce le-a găsit cândva vii în ţara românească.
    Veţi fi curioşi să cunoaşteţi felul cum a văzut Duiliu Zamfireseu ţara. Aveţi dreptate să fiţi curioşi. Cetiţi însă romanele la rând.
                                                                   I.
    Viaţa la ţară se deschide cu un contrast. Deoparte coconul Dinu, boier mândru, fiul că-
minarului Tasache Murgii; de alta Tanase Scatiu cel eşit dintr’un fiu de vătaf al lui Tasache. Tanase aspiră astăzi la mâna Tincuţei, fiicei lui Dinu! în vre-o opt pagini mici se desluşesc repede câteva caractere: Dinu, Tanase, mamă-sa, Tincuţa. Al doilea capitol: Acelaş fel de a caracteriza cu puţine amănunte, dar deplin, să poţi simţi deplin şi pe om, pănă in fundul sufletului. Aici este rândul Saşei, pe care Vă recomand s’o urmăriţi — când veţi ceti — cu băgare de seamă deosebită. D. Zamfireseu în general descrie femeile c’o putere de înţelegere şi plasticizare rară; Saşa este în special un prilej în care nici înţelegerea, nici plasticizarea nu s’a desminţl niciodată. Ca mamă a fraţilor săi mai mici şi orfani, ca logodnică a lui Matciu Damian, nepotul lui Murguleţ, ca fată ce iubeşte c’o patimă ascunsă, liniştită şi aşteptătoare, ea este de o delicateţă suavă sprijinită pe un fond de seriozitate şi sănătate de invidiat: Este cel mai frumos şi mai reuşit caracter din tot romanul. Viţă veche şi bună de Comăneşteni. Un citat — şi nu-i cel mai bun — să vă dea o idee despre ce veţi găsi in roman. Boierul Dinu vine la Saşa în peţit (pag. 149):
    Ascultă, Saşo. Mă gândesc cum e mai biuo să-ţi vorbesc. Eu ştiu că tu nu vrei să te măriţi şi ţin să nu te supăr cu vorbele mele, fiindcă te iubesc ca pe copilul meu, ca pe Tincuţa; pe de altă parte persoana care mă trimite îmi este tot aşa de dragă ca şi tine. Socot prin urmare că e mai bine să-ţi spun lucrurile cum sunt Tânărul care te cere este nepotul meu Mateiu, zise bătrânul ridicându-şi ochii încet spre dânsa.
    In timpul cât rosti el cuvintele acestea obrajii Saşei se înroşiseră ca purpura şi lacrămile i se urcaseră în ochi. Pi'intr’o puternică încordare a voinţei ea căută să rămână liniştită, col puţin în aparenţă şi răspunse:
www.dacQFomanica.ro
   192
LUCEAFĂRUL
Nrul 10. 1907.
    —  Asta e altă vorbă.
    Conu Dinu sări în sus par’că întinerise cu patruzeci do ani şi strigă, pocnind din degete:
    —  A, ştrengăriţo! De astea mi-ai fost dumneata!
    Apoi ii luă capul în mâni şi i-1 sărută cu o adevărată
dragoste părintească.
    —  Ah, câtă bucurie îmi faci, Saşo!
    Dânsa râdea printre lacrămi sărutând mâna bătrânului. El se uită la ea, neştiind ce să admire mai mult, ochii adânci cu genele scăldate de lacrămi sau puterea de caracter cu care ştiuse să tacă o viată întreagă.
    —  Ei, cum te-ai hotărit tu aşa, deodată?
    —  Deodată?
    —  Va să zică e afacere veche?
    —  Nu-i nici veche, nici nouă; e de totdeauna.
    —  Cum aşa? Ia spune-mi, zău.
    Şi iiindcă văzu că Saşa îşi plecase capul pe o parte şi se uită în pământ, cum aveîi de obicei să facă ori de câteori era încurcată de ceva, dânsul o mângăiâ pe umeri:
    —     Spune-mi, fetiţo, aibi încredere în mine. Vroau să te văd fericită.
    —     Ce să-ţi spuiu, coane Dinule ? întrebă ea cu voce dulce.
    —     Spune-mi, de unde înţelegerea asta aşa de desăvârşită între voi?
    —     Nu e nici o înţelegere. Din partea mea e o veche şi copilărească credinţă că noi eram meniţi de părinţii noştri să ... ne luăm. Cel puţin asta eră dorinţa cea mare a bietei răposate.
    —   A soră-mi?
    —   Da.
    —   De unde ştii? Ţi-a spus-o?
    —     Nu mi-a spus-o niciodată, dar am înţeles aşa de bine...
    Tinereţele ei adaug la acest calm o căldură lipsită de »fantazii«.
    Cum Saşa aşteaptă pe Mateiu, cum îşi mărturisesc dragostea, cum se iau este acţiunea de căpetenie a romanului. Restul sunt episode, în care se aruncă întâiele linii ale câtorva portrete ce se vor desăvârşi în T a n a se Scatiu (Scatiu, Tincuţa, Mihaiu) ori în care se împlineşte chipul societăţii dela ţară: popii într’o procesiune ; baciul Micu, cetitor de stele şi inimă simţitoare, care ia lumea ’n cap din pricina unei supărări mari; un îngrijitor de moşie cu Aglaea lui ce împacă şi pe cei drepţi şi înfuriaţi cu strângerea mânii sale moi; ţărănimea, care apare ca ntassă în revoltă; judecători ce-şi pierd uşor capul şi o poliţie care primeşte palme uriaşe şi tace inul-com. Primeşte şi tace tocmai în momentul când caută »pe adevăraţii instigatori» — cuvântul stă la pagina 235 — pe instigatorii revoltei. în fondul romanului este doar şi o luptă pentru pământ.
                          II.
   Lupta pentru pământ o duc ţăranii, o duce boierul Dinu, toţi împotriva lui 'fanase Scatiu care stoarce şi strânge, strânge chiar dela hoţii de cai cu care este tovarăş. Dinu ii plăteşte lui Scatiu datoria şi se scapă. Ţăranii s’âdună, se opun, dar »atunci Scatiu, care sta la o parte repezi din nou calul în ţărani. Calul se mişcă cu o nespusă îndemânare, se retrăgea cu câţiva paşi, sărea într’o parte şi într’alta, se învârtea printre oameni». Un ticălos, dar şi un erou de poezie americană.
   în Ta naşe Scatiu — romanul ce tocmai apăru în » Biblioteca pentru toţi« a librăriei Alcalay — Scatiu este un învingător. Tincuţa este femeia lui, Dinu prisonier în casa lui, iarăşi datornic, iar boţul de cai este şi deputat, căruia ministrul îi va face în curând o vizită, este chiar a treia oară deputat. »Zgârcit şi fanfaron», nesimţitor şi mânios, cerând tot fără să lase nimic, nici Tincuţei. Aşa-i Scatiu.
   Ceteşti şi ceteşti şi-ţi pui dela o vreme întrebarea, de ce va fi îngrămădit autorul atâta repulsiune, chinuitoare uneori, în începutul romanului? La sfârşit am înţeles: Tot romanul este clădit pe un contrast în simţirea cetitorului. In partea întâia covârşeşte acţiunea lui Scatiu, care nu cruţă nici calul ce-1 duco, nici sluga credincioasă, nici fiica ce-i dă bună ziua, nici femeia fără voinţă care s’ar mulţumi c’o vorbă de mângâiere, nimic. îi trebue numai — moşia! In partea a doua romanul se umple trist de suferinţele şi moartea Tincuţei, în a cărei viaţă Mihaiu, prietenul de copilărie, aduce — târziu — câteva zile de uşurare, de fericire chiar. La început furtuni, la sfârşit flori ce s’au rupt.
   Ca să dăm şi o probă: Ministrul veniâ. Eră să intre în oraşul — plin de proşti — în cu-peaua lui Scatiu, trasă de armăsarii lui. Dar armăsarii nărăvaşi s’au purtat rău — fiindcă le lipsiâ Stoica, vizitiul lor. Scandal.
   •Tănaso venito acasă şi aşteptă.
   Tincuţa, rămasă singură, după plecarea bărbatului său Ia gară, se sculase binişor din pat, se gătise cum putuse, uitându-se tristă, la umerii transparenţi de slăbiciune şi se aşezase pe o canapea. Ea speră să vadă în curând pe Mihaiu. Când dete cu ochii de bărbatu-său, încruntat şi solemn, înţelese numai decât ce se petrecuse. Dânsul povesti isprăvile cailor, frângându-şi manile că l-au făcut de râs; înjură pe Stoica şi pe cine i l-a dăruit; bătu din picior la dânsa că şi-a găsit să fie bolnavă tocmai în aşa
www.dacQFomanica.ro
Nrul 10, 1907.
LUCEAFĂRUL
193
momente grele; batjocori pe Mihaiu că nu venise. Ea îl priviii lung, cu lacrămile în ochi: i se păreii un nebun, scăpat dela balamuc. Nu zise nimic, ca de obiceiu, lă-săndu-1 să se potolească singur.
   Din nenorocire, tocmai atunci îutră pe poartă cupeaua, fără Ministru. Acesta se săturase de săriturile harmăsa-rilor, şi rugase să i se dea o birjă.
   Cănd văzu Scatiu că i se întoarce trăsura goală, pricepu dintr’o clipă ceeace se întâmplase. Atunci, în adevăr, păru că înebuneşte. Galben ca un mort, fără a rosti un cuvânt, se repezi la revolver, eşi afară şi împuşcă pe Forgaş, înhămat cum se află, descărcând câte şase focurile în el:
   —   Na, na, na să te înveţi să mai sări altădată I
   După aceea aruncă revolverul şi se năpusti asupra lui
Stoica. Acesta crezuse că-1 omoară şi pe el, şi de frică o luase la goană spre fundul curţii, sperând să poată încăleca peste zid şi să fugă. Dar Scatiu îl ajunsese din urmă, îl înhăţă de chică şi-l duse târâş până în curte, unde îl bătu hoţeşte. Dupăce răsullă bine, îi lăsă pe toţi grămadă şi se urcă sus.
   Stoica se sculă din noroiu, fără a zice un cuvânt; îşi îndreptă părul în cap, din care scotea viţe întregi smulse de stăpânu-său, şi se apropie de cal. Acesta căzuse din ham într’un lac de sânge, îşi îustinsese capul pe pământ şi trăgiâ de moarte. Ochii lui limpezi se uitau la Stoica fără viaţă. Gemea câteodată din fundul plămânilor, ca un om. Carnea tremură pe el, ca înfiorată de durere.
   La vederea calului murind, Stoica se aruncă la pământ, lângă botul lui, şi începu să se bocească ţigăneşte:
   —      Calule, sărmanele, te-a mâncat fript stăpână-tu, dar-ar Dumnezeu să i se usuce mânuşiţa cu care te-a împuşcat!...
   Săriră slugile celelalte să ridice leşul, să deshame calul rămas şi să pună trăsura la loc, dar nu fu cu putinţă să scoale pe Stoica de pe botul lui Forgaş. Atunci Bănică şi cu argaţii îl luară pe sus; aduseră o droagă în care puseră calul împuşcat, îl acoperiră cu pae şi-l duseră la câmp; spălară petele de sânge de pe jos, — şi astfel totul păru reintrat în ordinea de mai înainte. Dela o fereastă, Tincuţa văzuse începutul scenei cu revolverul şi leşinase».
   Tunase acesta este uneori grotesc, dar nimeni nu poate râde de el, îţi ineacă râsul. Când se apropie, suflarea aproapelui înghiaţă. în fond, el este înspăimântător, o voinţă mare în slujba, în pielea unei bestii. Cum n’ar pieri lângă el o fiinţă, care pare un vis scoborât pe lume din alte regiuni, o Tincuţă ? Un fluture căruia-i ştergi praful colorilor de pe aripi. Vedeţi-o, intr’o scenă:
   »In odaia ei ardea focul. Puse luminarea pe scrin şi făcu doi paşi spre oglinda cea mare. In lumina încrucişată a focului şi a lumânării se văzu în mijlocul camerei, cu haina de mătase lungiudu-se in penumbră, ca o fantazie uşoară. Mfinicele îi cădeau bogate de pe umeri, cu capete negre de dantelă. Se mişcă în dreapta. Nevinovata închipuire de sine o făcea să se creadă pe
partea aceea înaltă. Cine ştie de ce. Eră ostenită. Pianul eră deschis. Şezu pe scaunul lui şi-şi aruncă ochii pe note. Erau nişte litere mari, albe, cu un pervaz negru. Luă caetul în mână şi-l întoarse spre lumina: Sonate, Op. 27, Nr. 2. Der Grăfin Julie Guicciardi ge-w i d m e t. I se păru că vede pentru întâiaş dată numele acesta.
   Iulie suna aşa de frumos! Cine o fi fost?... Se sculă din nou şi se apropie de oglindă; apoi se depărta cât putu şi se uită numai la rochie. Eră alta, într'o altă lume, într’o lume caldă de poeţi şi de muzicanţi, în azurul căreia se vedeau departe ramuri înflorite. îşi aduse aminte de lucruri vechi, de un brocart rămas dela maică-sa cu flori de crin. Se plecă pe covor şi ridică o batistă. Apoi veni lângă scrin. Se rezemă cu coatele de marmoră şi se uită la portretul lui Mihaiu. Eră un portret vecliiu. II privi lung, atât do lung, că i se părea câteodată că mi-1 mai cunoaşte, li trecu prin minte începutul unui vals de Chopin, şi mişcă degetele pe piatra rece, ca pe piano.
   Se desbrăcă încet, rămânând mititică. Intră în pat binişor, îşi razimă capul pe pernă şi se uită la flacăra ce de abia mai pâlpâia pe vârful cărbunilor. Gândurile ei se prindeau în mreaja somnului. Din când în când i se pareâ că pune mâna pe momentul precis în care adormiâ: «Acuma, acuma», şi adormi în adevăr, cu conştiinţa limpede despre trecerea dela o stare la alta ...«
   Şi nici o scăpare; ideea despărţeniei nu prinde în sufletul ei deşi Mihaiu îi este aproape; ideea o simte ca un »scandal«; mai bine moare.
   Pe Tanase îl vor ucide ţăranii răsculaţi de nedreptăţile lui. Eră de nevoie o gloată ca să se sfârşească c’o energie ca Tunase Scatiu:
   «Ancheta judecătorească găsi, în creerii lui turtiţi, pietre, cuie, o basma ruptă pe care furia poporului Io adusese ca o apă mare.
   Pe când oamenii se întorceau să judece pe vătăşoi doi dintre dânşii reveneau la cadavrul lui Scatiu, aprinşi de ură, şi-i dau cu tocul cismei în cap. Unul era Lefter, din procesul Băltenilor; altul Stoica ţiganul din Ciul niţei. Unul aveâ de răzbunat, bicele de pe obraz, altul moartea lui Forgaş».
                          III.
   în rus boi u s’a publicat în ediţie populară Ia 1902. Eu am apreciat atunci romanul in Convorbiri literare, (voi. XXXVII, p. 188) de unde îmi veţi da voie să reproduc ce-am zis, ce n u pot deszice astăzi:
   »Un roman va fi de o calitate cu atât mai nobilă şi mai fină, cu cât va reprezentâ mai multă viaţă internă şi mai puţină exterioară. Acest raport va însoţi, ca o notă caracteristică, toate felurile de romane, începând dela Tristvam Sliandy şi terminând cu cel mai brut şi mai bogat in fapte roman cavaleresc sau haiducesc.
                                              1
www.dacQFomanica.ro
194
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1907.
Tristvam Shandy n’are, poţi zice, nici o acţiune; dar ce puţină este acţiunea în Noua Eloiză şi în Wilhelm Meister! Chiar şi Don Quijote are relativ puţină acţiune şi mai ales are o acţiune foarte neînsemnată, ce caută gluma; şi aceste patru romane sunt floarea speciei lor.
   Aşa a zis Scliopenhauer undeva, zicem noi
—   cu oarecare rezerve — astăzi, du pace numărul patru al lui Scliopenhauer a fost înmulţit de eăteva ori de mai multe generaţii de vrednici urmaşi ai lui Cervantes, Goethe, Rousseau şi Sterne.
   Şi Duiliu Zamfirescu iubeşte creaţiunea nobilă şi fină. Sufletele lui n’au pentru el nici o taină. Cum s’au ridicat ele din adâncurile rassei, cum s’au scoborât din ascendenţi in descendenţi îi este foarte bine cunoscut. De aceea e logică in simţirile şi faptele lor; intre centru şi suprafaţă se desvălesc cu desluşire firele ce o împreună pe aceasta cu acela. De aceea şi când surprind, le găsim fireşti; faptul neaşteptat se încheie ca un silogism bun cu tot ce l-a precedat. Dar în bogăţia aceasta de cunoaştere este şi măsură, e mărginire conştientă. Ispita de a explica mult, de a zugrăvi mult a trecut pe lângă acest condei fără să-l clatine din liniştea de creator sobru. Iată, de pildă, Saşa. Ce puţine lucruri se spun despre ea şi ce desluşită este din începutul locului ! Mai încolo se adaoge încă o vorbă, două, o netezeală a mânii şi presimţi că in inima ei se leagănă un ocean de simţire. De ce ar mai face poetul o constatare, când e sigur că a trezit acest gând şi cu vorbele-i măsurate, puţine?
—   lată Ana. întâi sculptura ei:
   •Surideâ cu obrazul ei rotund, pliu de sănătate, cu ochii inteligenţi, cu gura uşor ridicată din margini».
   Atât. Sculptura capătă suflet:
   «Fata işi ridică bustul mai sus, mişcă uşor dm cap, dâudu-şi părul la o parte de pe fruute, ca şi cum o secretă dorinţă ar fi îndemnat-o să se arete iu toată curăţia ei«.
   Atât. Dar când va iubi; când auzind că în sufletul lui a luminat mai nainte alt chip, se va opri o clipită în loc, când va dori să fie şi ea ca Saşa; când fericirea-i, deşi potolită, tot o va împiedeca să pună rost în mişcări; când va jeli cu cumpăt; când în sfârşit viaţa va câştigă asupra ei puterea risipită de moartea lui, — nu vom găsi nimic ce să nu fie desluşit de puţinele cuvinte, cu care-i sculptată şi însufleţită în scena familiară din casa Milescului. Ca şi în
soru-sa Elena, este şi în ea o mare cuminţenie de voinţă. Natalia e altfel. Suflet estetic, speriat, gonit de rusticitatea soţului, ea s’atârnă de o nădejde ce fuge; caută originile părăsirii sale ca un subţire psiholog născut şi se opreşte numai când se încredinţează că zadarnic mai întinde conştientele şi inconştientele arme ale graţiei sale spre un suflet speriat, împins în alte părţi de o vorbă rugătoare a soţului ei nefericit. Cum a fost ea învinsă de Ana! Ea caută cel puţin explicarea, o caută pană şi în tainele acoperite de colţul invălitoarei de pe pieptul fetei ce doarme. Acestei pătimaşe căutări îi datorim cea mai splendidă scenă,scena culminantă a romanului, paginile 170—178, ce încep aşa:
   Acum stă răzimată po un cot. Liniştea nopţii era desăvârşită. O slabă rază de lună pătrundea în odao, pe deasupra capului ei, albind păretele. Ea ridică o mână: umbra degetelor se întinse în pata de lumină. Se auzi, departe, un chiot. Alături, Ana dormiâ.
   Natalia se sculă să asculte mai bine. Respirarea fetei, luugă şi repetată, se auziâ limpede.
   Binişor, Natalia se coborî din pat. Aprinse luminarea, o ridică încet de pe masă şi rămase cu ea în mână, nehotărâtă, tremuiu toată. Avu un moment noţiunea clară a nebuniei sale, dar se simţia mânată ca de o putere străină. Deschise uşa cu băgare de seamă şi se opri. Ana donniâ somnul temeinic al tinereţii.
   A fost fără îndoială intenţia ca în această întâie parte a romanului să predomine amorul şi ale lui mai mult sau mai puţin curate avânturi. In lipsă de alte probleme, temperamente artistice ca Milescu îşi trec zilele cu nimicuri nepăgubitoare, suflete ca Comăneşteanu găsesc prilejuri să alunece în greşeli, de a căror chinuire mintea speculativă şi inima simţitoare nu scapă uşor. Ei sunt caractere visătoare, pasive, se conduc de alţii, se conduc cu înlesnire. Războiul vine şi schimbă această înfăţişare a bărbaţilor. Aceştia evoluează, devin eroi. Luptele sufleteşti de mai nainte se strâng în inimile lor ce abia din când in când se mai deschid între prieteni, in nopţi de veghere ostăşască.
   Descrierile vieţii esterioare, războinice covârşesc în a doua parte a romanului. Cu înţelepciune însă autorul îşi mărgineşte teatrul rămânând numai pe locurile pe unde eroii săi îşi vor trăi soartea. Nici origini depărtate, nici perspective mari politice. O trecere a Dunării, un lagăr, un atac, un spital este teatrul; mişcările mari devin numai cadrul sorţii câtorva eroi. Unu-i Milescu care în pace era bun, drept, fără
www.dacQFomanica.ro
Nrul 10, 1907.
LUCEAFĂRUL
195
tact, fără voinţă; altu-i Şonţu care pierea de liniştea vieţii şi învie în para luptei; al treilea este Comăneşteanu, ce-şi caută încă pe Ana lui »drept într’un colţ al gândurilor», dar care merge la luptă cu acolaş curaj ca şi Şonţu. Merg par’că ar deschide uşa unei grădini cu flori, nu palaturile mohorâte ale morţii. Şi mor de aceeaş salvă duşmană. Comăneşteanu are misiunea să exprime, ca rănit, tot rostul acestui sfârşit de acţiune: »Să vă regeneraţi prin lacrămi, cum ne-am regenerat noi prin sânge», zice el femeilor, Anei, care-1 priveşte şi-l mângăie înainte de a închide ochii.
   Romanul alergase, deşi descrierile exterioare sunt mai lungi, destul de repede spre această dureroasă notă finală, spre această armonie de dureri înduioşătoare. Baciul Micul, poporul fidel, nu lipseşte din ea.
   Ce a fost, ce a stâns şi ce nădejdi a aprins
războiul, aceasta se povesteşte ca fond diriguitor al sorţii unor oameni aleşi. Acesta-i romanul istoric, cum trebue să fie. Nu mulţimea, ci individul ce se lidică din ea, nu marşurile şi luptele, ci sufletele ce trec prin ele, au să alcătuiască unda curgătoare, când lin, când turburată, a acţiunii; nu exactitatea strategică ori arheologică — care nti-i insă de despreţuit, — ci refacerea vieţii interne in care o epocă trecută întinde ultimul său apus şi cea nouă mijeşte. Cum bine zice şi prefaţa autorului:
   •Important este de a simţi adânc româneşte, do a avea încredere în poporal care s'a strocnrat în timp şi spaţiu neatins şi a răsărit în războiul dela 1877 cu toate calităţile Ini strămoşeşti ascultător, simplu şi eroic».
   »Dorim acestui roman mulţi cetitori.»
   Aş adaoge acum: îi dorim tuturor romanelor. Dar, vorba de mai sus, cetiţi-le la rând!
                                G. Bogdan-Duică.

                                     Privighetoarei.
Spre tine îmi îndrept cântarea, Poeta serilor târzii. —
Amurgul blând cuprinde zarea înfiorat de tremurarea Duioasei tale psalmodii.
Un Serafim fără de vină Căzut prin luminosul rai,
Cu tine codri verzi suspină,
Şi toate înţeleg, regină,
Că vr’un păcat nu poţi să ai.
Nu-i cântec, nu e rugăciune în versul tău cel plin de foc, —
E plânsul zilei, ce apune,
Povestea tristă, ce şi-o spune Un suflet fără de noroc.
Poeta serilor cu lună,
Mă arde dorul tău înfrânt,
Că-s mulţi, cari nu li-i dat să-şi spună Aprinsa dragostei furtună,
Şi focul şi-l strecoară ’n cânt.
Vai, câte suflete blajine Se sting în al vieţii prag,
Sub straja pravilei haine,
Şi nu pot dorul să-şi închine întreg acelui ce li-i drag!
Tu cânţi. Şi inima mă doare,
Că ’n minte iarăşi mi-a venit, Departe, de apus de soare,
Un înger dulce, care moare în giulgi de visuri învălit.
Neînţeles să stinge ’n sară, Şi-aud duiosul lui suspin,
Şi ’n stropii calzi, ce-i picurară, Se risipeşte-un vis de vară,
Viaţa mea de peregrin ...
...Tu cânţi. Visează crinu ’n vale Sărutul soarelui de Mai.
La cântecul durerii tale Zefirul s’a oprit în cale,
Drag Serafim căzut din rai.
                       I.  (I. Soricu.

www.dacQFomanica.ro
;u
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1907.
                          Inimă de mamă.
                                                                ni.
   Trecuse Sfântămăria mare şi după ea la rând şi Sfântămăria mică, iar toamna cu zilele mici şi cu cerul senin şi cu soarele dulce, păşiâ repede spre poteca îmbrumată a iernii bătrâne. Poamele cele mai multe se adunase, iar acum nu mai rămăsese decât culesul viilor, cari cu frunzişul pătat de galben şi roş tomnatic îşi arătau bogăţia de struguri aurii. Prin tufişurile hogea-gurilor dese, în dimineţile răcoroase şuerau mierlele spărioase, cari steteau în preajma corzilor cu struguri, peste zi pe coaste răsună în toate părţile ciocăni-turile butnarilor, iar seara pănă târziu din noapte ardeau focuri vesele prin preajma crămilor.
   Fusese an cu mană şi acum toţi gospodarii Jlândreştilor se pregăteau s'adune rodul din belşug al viilor...
   Pe aşa vreme de obiceiu
   moş Radu Potecă îşi but-năriâ singur toate cuvaele mărunte ori mari, căci se pricepea la aşa meşteşug încă din tinereţe.
   Anul acesta însă, ca niciodată par’că nici n’ar fi avut de cules vie şi el ca toţi ceialalţi gospodari de frunte. S’apropiase ziua crucei şi el nu grijise nici un vas.
   Nevasta ştiindu-1 cu grija ca de obiceiu, pănă la o vreme nu i-a pomenit nimic; văzând însă că s’apropie timpul culesului, îşi luă îndemnul şi într’o bună zi îi grăi cu sfială.
   —      Bine, frate, dar noi n’avem să culegem odată cu toţi oamenii, nu ai de gând să te apuci ca în totdeauna de butnărit cele vase?
   —      I...i...ira Sultană, ba să zici... face de colo moş Radu, ca şi când ar fi uitat de când lumea...
                                        (Urmare.)
Ba să zici, uite eu cu alte năcazuri pe cap, ca niciodată am uitat de grijitul vaselor. Şi uite culesul e aproape de început...
   Decât ia să vezi... oi pune şi eu odată în viaţa mea un butnar, care să-mi ajute, şi-oi isprăvi treaba la timp ca şi ceialalţi gospodari, dacă nu mai de vreme chiar. Şi zicând vorbele acestea ca şi când le-ar fi spus numai pentru el, deschise vorbă respicată:
   —      Aveţi grije dar, că azi avem om străin la lucrul butnăritului. Vezi mai ales tu Stăncuţo să stea frumos gospodăriei, căci cine ştie ce meşter
nimeresc şi să nu ne auzim pe urmă vorbe cubănat.Moşul aruncă vorbele aşa ca să fie pricepute oarecum, şi apoi privi pe sub sprâncene. Gospodina cu faţa întunecată şi cu ochii tulburi plecă după treabă fără să răspundă nimic, iar fata roşin-du-se ca bujorul îngână:
   —   Bine, taică, om face precum spui!
   Pricepuse amândouă şi lui moş Radu nu-i
părea rău. Bucuros plecă de vale să vină cu butnarul.
   Câtăva vreme, badea Potecă nu mai pomenise nici o vorbă despre măritiş şi leica Sultana crezuse că putuse să înduplece omul să amâie măritişul fetei pentru mai târziu. La început după ziua aceea când au stat de vorbă sub măsteacănul din bătătură, a trecut prin grele gânduri de ispită. Câteodată se gândiâ că rău făcuse de se împotrivise, căci putea să scape bunătate de flăcău după cum spunea Românul ei adesea. Altădată însă găsiâ că n’are să-şi bănuiască nimic căci de bună seamă flăcău-
www.dacoromanica.ro
Nrul 10, 1907.
LUCEAFĂRUL
197
lui îi dragă fata şi cu toate stăruinţele popii, s’au hotărât poate să aştepte tot pe Stanca lor. Şi ca dovadă că aşa era stătea faptul că Radu al ei nu-i mai pomenise nimic de atâta vreme. Şi aşa, în lupta acestor gânduri au trecut multe săptămâni de-arândul, când a putut şi ea să se bucure ticnită de dragostea odorului Me fată, pe care avea s’o aibă aproape de dânsa lângă inima ei; bună şi frumoasă, cuminte şi cu toată dragostea neştirbită cum o are orice odor pentru o mamă scumpă şi duioasă... Şi cât de dulci au fost acele săptămâni netulburate de grija despărţirei. Umblă mama după treburi; lucră ca de obicoiu, dar îndată ce nu-şi simţiâ fata lângă ea, sub ochii ei de pază, eşiâ, o striga şi pănă n’o află nu se putea stâm-părâ... 0 sărută cu drag, o mângăiâ şi apoi îi îngăduia să purceadă iar după treburi privind in urma ei aşa lung şi cu drag pănă ce n’o mai zărea. Şi cum numai astfel înţelege ea dragostea de mamă, mulţămea lui D-zeu, că se întorsese lucrurile aşa precum dorise. Acum insă din vorbele tovarăşului său au sburat iar săgeţile cari au pătruns adânc în inima ei de mamă...
   Simţiâ că el nu părăsise gândul de a-i înstrăina fata şi de aceea plecase cu ochii iar gata de plâns.
   Nu-i vine a crede însă că Bogdăniţa, care se ţinea de altfel mândră, ca oricine cu dare de mână, ca să îngădue flăcăului ei să butnărească la gospodăria altuia, ca orice om de rând, care trăeşte numai din meşteşug...
   Decât cine mai ştie, poate că Radu al ei avea alt gând.
   Oricum, cu inima strânsă de grija odorului ei, aşteptă să vadă ce% planuri aveau să se mai pună jla cale. Gândind însă. astfel [şi tot
umblând după treburi, nu ştiu cum face Sultana Radului că-şi aruncă ochii aşa, peste vale. Când colo ce să vadă?
   Omul ei în ograda Bogdăniţei stăteâ de vorbă cu flăcăul. De-odată făcându-i-se negru înainte şi crezând că poate nu-i Radu acela, se şterge la ochi şi apoi punâud mâna streşină, priveşte iar în josul văii pe sub poala celor doi plopi, cari stau par’că să-i înşele vederea ...
   Stăncuţa, care tocmai eră prin ogradă după treburi, s’apropie şi ea de maică-sa şi privi asemenea spre casa cu pricina.
   —     Tu poate vezi mai bine maică — luă vorba leica Sultana — cine e acolo în ograda Bogdăniţei ?
   —     De măicuţă, parc’ar fi taica ...! Da mă mir ce să caute el acolo?
   —     Va să zică gândul nu m’a amăgit şi ochii mi-au spus adevărul...! Mă întrebi ce să caute? Apoi dacă el e acolo şi nu altul, tu nu pricepi dragul meu, ce caută? Din vorbele lui de adineaori n’ai înţeles nimic?
   La întrebările stăruitoare ale mamei, fata se înroşi şi plecă capul în jos, fără să răspundă nici o vorbă.
   — Dar hai mai bine, să ne vedem de cele treburi şi ce-o vrea D-zeu aceea are să fie, luă vorba leica Sultana. Şi îndemnată par’că la pace de graiul şoptit de frunza măsteacănului bătrân, plecară spre căsuţa bătrână, unde le aşteptă rânduiala lor obişnuită.
   De vale în bătătura umbrită de plopii mari cu frunza argintie, într’adevăr, Badea Potecă fusese. Om cu grija gospodăriei lui, cum în totdeauna eră, nici toamna asta nu uitase de but-năritul celor ciuvae, dar întârziase anume cu planul, ca să poată s’aducă odată în gospodăria lui un butnar pe plac... Şi iacă ce căuta Potecă in dimineaţa aceea in ograda Bogdăniţei...
Ţărani din Vama-Buzeului. (comit.. Trei_ scaune).
www.dacQFomanica.ro
198
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1907.
   Voicu flăcăul ei, ce-i dreptul eră meşter butnar, căci învăţase meşteşugul încă de mic dela tatâni-so, dar nu meşterea decât pentru gospodăria lor, şi Badea Radu ştia lucrul acesta; dar avea bună nădejde că aşa cum va grăi el Bogdăniţei şi ficioru-so, n’or luă în nume de rău stăruinţa lui. Şi gândul nu l-a amăgit, căci cum a isprăvit vorba lui cu tâlc, flăcăul n’a zis ba, ci a privit în ochii maică-si rugând’o par’că să zică cuvânt de îngăduială ...
   Şi atunci, Maranda Răzăşului, măcar că eră sărmana cap de feinee, rupse vorba cu înţeles:
   — Du-te Voicule, mamă, du-te că doar n’ai să munceşti pe plată ca oricine, ci ai să dai ajutor unui vecin, aşa de omenie...
   Când badea Radu şi cu butnarul cel meşter s’arătară in poartă, Stăncuţa scoborâ dela crama din creasta dealului, iar leica Sultana tocmai se întâmplase să fie iar pe afară prin bătătură. Fata, aşezată şi cuminte, ca şi când n’ar fi văzut nimic, trece de s’aşază în războiul adăpostit subt streşina mare din capătul prispei, unde o aştepta alesătura şorţurilor cu isvoade noi, iar maică-sa, ca orice om care simte duşmanul prin preajmă, se strecoară în casă şi închide repede uşa in urmă.
   Pricepea acum bine că flăcăul acesta fusese chemat în ograda lor, nu pentru lucrul ci pentruca să i se aprindă sufletul do dragul fetii lor, venea ca să-şi facă cale şi la urma urmei să-i poată fura odorul de fată ...
   Şi nu-i eră năcaz pe flăcău cât pe Radu al ei. Ce eră flăcăul de vină? Ce-i de vină hoţul se gândea ea, dacă îi aţâţi patima arătându-i mereu lucrul care-1 poate ispiti şi-i înlesneşti faptul dând la o parte toate piedecile ce i-ar sta în cale? Vinovatul e cel care nu ştie să-şi ascundă lucrul cel scump din preajma ochilor lacomi, vinovatul eră deci omul ei, şi de aceea tot năcazul asupra lui trebue să şi-l verse...
   Dar luată de valul gândurilor uitase că Stanca ei eră tocmai în calea flăcăului cu gânduri... rele.
   Când şi-aduse însă aminte şi deschise uşa ca s’o cheme in casă, se pomeni faţă in faţă cu cei doi meşteri, cari tocmai îşi puneau sculele pe prispă.. .
   Flăcăul dădu bună dimineaţa ca de obiceiu la cei ai casei şi leica Sultana, prinsă fără veste, n’avii încotro, mulţumi căutând oarecum să-şi mai dreagă şi chipul care prea grăia a duşmănie;
iar moş Radu stând aşa mai la o parte priviţi când la chipul înourat al gospodinei, când la cel senin al fetei care măcar că-şi purtă repede degetele printre firele tortului de urzeală, totuşi aruncă aşa câte o privire furişă spre noul sosit.
   Dar pentruca flăcăul să nu creadă cine ştie ce de ochii plini de întunercc... badea Potecă luă vorba înainte ...
   —     Uite cum spusei adineauri: baba i supărată foc pe mine, că anul acesta ca niciodată am uitat de meşteşugul butnăritului. Şi avea dreptate, mai ales cum nu putea să ştie că voiu găsi ori ba vr’un meşter bun la aşa vreme . . . acum am bună nădejde că o să-i treacă mânia.
   —     Şi ce mai trebuia atâta fir de poveste când ştii că nici nu putea fi vorba de năcaz... Ia mai bine staţi colea pe prispă şi-ţi luă ceva în gură înainte de a porni la treabă... grăi leica Sultana, cercând s’arate că n’ar fi fost nimic la mijloc, întinzând in acelaş timp un lăvicer vrâstat pe prispă, poftind pe meşteri să şadă...
   Aduse apoi şi le puse dinainte o mescioară mică. rotundă, de-asupra cărei aaşternând o faţă de pânză curată, aşază muşchiu afumat de porc şi pâne rumenă de casă; iar din spre creasta dealului scoboară Stăncuţa cu ulciorul de vin pe care, dupăce îl pune pe masă în tovărăşia bucatelor, grăbită şi ruşinoasă oarecum trece la războiu să petreacă iar fire de lână printre urzeala scorţurilor cu isvoade măestrite.
   Spre bucuria leichii Sultanei, care cu toată chezăşia cuvântului ei dulce numai bine nu se simţiâ in faţa unui aşa oaspete ca Voicu, masa n’a ţinut mult. Au îmbucat Românii ce-au îmbucat, au gustat şi din cel vin aşa mai mult de-a închinatele cu ulciorul, şi au plecat apoi la deal spre cramă unde îi aşteaptă cele butoae dogite ... în urma lor gospodina răsuflă uşurată, iar fetişcana îşi incepîi lucrul par’că mai cu spor...
                       IV.
   Hora mândră a satului, cu jocul ei săltăreţ şi plin de focul tinereţei e adevărata săditoare a dragostei... Acolo subt privirile arzătoare ale ochilor frumoşi se aprind sufletele cele tinere şi pornesc inimile să bată mai cu putere ... Dar cum pentru tinereţă nici lumea întreagă nu e încăpătoare; ziua la horă, între atâţia ochi iscoditori şi atâtea urechi gata să prindă orice şoaptă de dragoste, feciorii şi fetele se simt strâmto-
www.dacoromanica.ro
Xrnl 10, 1907.
I.UCEAFĂHUL
199
raţi... Sara la isvoare unde fetele gătite cum au fost şi la joc — dau fuga să-şi umple cofele cu apă, să-şi răcorească obrajii prea îmbujoraţi, ori s’aştepte pe alesul inimei pentruca să-i şoptească la ureche ceva în taină, ori s’o prindă pe după mijloc.
   Ocrotitoare cu priinţă, ei simt bine că alta nu le poate fi decât numai noaptea cu cerul ei senin şi tainicul sclipit de stele, ori cu blânda lumină a lunei care umple de vrajă pană şi cele mai singuratice colţuri ale grădinilor cu pajişti înflorite.
   Iată de ce dar nopţile, cari hălăduiau pe valea satului nostru ştieau spune multe poveşti duioase, iar grădinile şi livezile prin şoapta lor tainică istoriseau cum, in râs şi voie bună, se făureau atâtea legături de dragoste şi cum apoi multe din ele se desfăceau cu plâns şi suspine de dor.
   Şi pe valea Mândrei puţini erau acei feciori şi acele fete cari nu dedeau prilej de poveşti înşelătoarelor nopţi şi vorbăreţelor crânguri înverzite... Printre aceştia nu lipsiau însă Voicu şi Stăncuţa. Flăcăul de felul lui era un suflet domol şi nu luă niciodată in samă îndemnul amăgitor al firii..., iar despre Stăncuţa, ţinută de-aproape în paza ocrotitoare a inimei de mamă, mai nici hora, nici serile cu scobărâtul la isvoare, n’ar fi ştiut spune începutul vre-unei poveşti de dragoste. Moş Radu ştia bine lucrul acesta şi de aceea acum când îşi pusese în gând cu tot dinadinsul ca să facă ginere pe feciorul Bogdăniţei, găsiâ că n’ar strică să înlesnească lui Voicu prilej să prindă fir de vorbă cu Stăncuţa, şi-aşa numai în patru ochi într’o sară liniştită şi isvoditoare do dragoste. Dar cum leica Sultana eră neînduplecată în hotărârea ei de a-şi păzi odorul, amână planul acesta pentru mai târziu când ea nici n’ar putea să bănuiască despre aşa ceva.
   Pentru ziua aceea sorocită de ochii tuturor numai pentru lucrul butnăriei, se gândea că avea de arătat flăcăului atâtea alte lucruri ale bogăţiei, care de bună samă că trebuiau să-l în-dempe să nu-şi poarte gândul peţitului decât numai în preajma gospodăriei unde în coasta umbrită de mesteacăni odihneşte, din vremuri bătrâne, căsuţa Potecarilor, căsuţa cea cu noroc şi fete frumoase ...
   De aceea, după isprăvitul gustării, în drumul spre cramă, moş Radu n’a apucat cărăruşa care suia deadreptul spre vie, ci s’a abătut cu me-
şterul Voicu ba pe ici, ba pe colo, pe unde credeâ moşul că poate să aibă ceva de samă cu care să se fălească. Aşa cum au început suişul pe coastă, badea Radu abate spre stânga pe^potecii ţa îngustă, care şerpuind prin destrămăturile ierburilor ruginite, ducea tocmai sub desişul celor doi plopi bătrâni unde-şi avea începutul beciul cel adânc de subt muche.
   Ajunşi în faţa uşilor grele de stejar ferecate numai în fier, stăpânul scoate din brâu smocul de chei şi cu cea mai voinică din toate descue broasca ruginită, care parcă abia se îndura să îngădue oaspeţi şi lumină pentru adâncul hrubelor ce străjuia. Dar după dorinţa stăpânului, uşile mari se răzimară de o parte şi de alta a malurilor lăsând să bufnească afară o boare umedă şi răcoroasă; iar prin negura din năuntru subţiată de lumina dimineţii se zăriau vasele care se întindeau în şir pierzându-se în depărtarea întunerecului. Cum însă numai cu ajutorul lu-minei ce le dăruia dimineaţa de toamnă, flăcăul n’ar fi putut zări decât puţinele vase mai din gura beciului, badea Potecă scăpără şi aprinse muc de luminare, pe care ridicându-1 pe deasupra butoaielor, întră înăuntru poftind şi pe meşterul cel tinăr să facă la fel.
   Şi aşa moşul se strecoară binişor pe la capetele budanelor strânse in cercurile albe de mesteacăn, plesnind cu palma voiniceşte în fundul fiecăruia şi spunând în gura mare ce minunat vin ascunde.
   —      Uite ista-i plin cu tămâioasă «le anţărţ, istalalt cu alb de poamă coarnă de când cu vinul cel mult; şi tot aşa le botează pe fiecare fără să uite să spue câte un cuvânt de laudă, ori fără să se plece cu luminarea la un fund ori altul pentruca să ia sama de nu lăcrimează undeva pe la gardini, iar în urma lui Voicu păşeşte încet şi face ochi mari mirându-se de mulţimea aceea de vase ce stăteau ascunse acolo în pivniţa aceea întunecoasă.
   în fund de tot, dupăce spune vorbe de laudă cu ani de bătrâneţe şi pentru cel din urmă butoiu moşul se opreşte, se întoarce cu faţa spre întrare, ridicând lumina pănă în cerul umed al hrubei de lut, întinde mâna ceealaltă arătând şireagul pănă la capăt:
   —   Le vezi, nepoate ? toate-s ale mele...
   Feciorii, ştii, îşi au lucrul lor de-oparte ca orice
gospodar eşit din târla părintească. Ei n’au aci amestec, toate-s ale mele; ori grăind la dreptul
www.dacQFomanica.ro
200
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1907.
ale Stăncuţii, căci doar tot numai pe ea o mai am.
   Iar apoi bătând flăcăul po umeri şi ţintind privirea în ochii lui grăeşte cu înţeles:
   —   Nu-i aşa. nepoate Voicule?
   —     Aşa-i, aşa bade Radule, răspunde flăcăul la rând privind în jos şi ciocănind cu maiul în fundul butoiului de care se răzimase...
   —     Şi iacă ne abăturăm pe ici pe unde zac putregaiurile astea, nu de alta dar pentruca să vedem de nu-i nevoe de întărit vre-un cerc pe ici pe colea ...
   Vezi ca omul cu grijă, altfel mergeam întins spre cramă.
   Şi tot grăind flăcăului, tot aducând vorba aşa ca din întâmplare şi despre alte agonisite care tot ale fetei lui avea să fie, se pomeniră închizând broasca cea mare iar la loc, între uşorii tari de stejar.
   Dar n’apucă să pună bine în brâu mănunchiul de chei şi îndată îşi aminti că înainte de a ridică spro coasta dealului, unde crama îi aşteptă cu uşile date în lături, n’ar fi rău să se abată şi la dreapta din cărare spre căsoaia cea durată numai din bârne încheiate unde odihneau atâtea alte buţi pline cu rachiu tare moldovenesc.
   De stătut, ştieâ el că stau bine vasele, căci doar şi în dimineaţa aceea umblase prin pre-jurul lor, dar nu se îndura să treacă cu flăcăul pe lângă ele ca şi când nu le-ar avea.
   — Aşa în treacăt, n’ar fi rău, nepoate să ne abatem şi pe la căsoiţa asta, luă vorba moş Radu, când fură aproape să cotească la deal. Am puţintel rachiu şi cum n’am văzut cam de multişor cum stau vasele, mă tem să nu fie nevoe de ciocănit pe ici pe colo câte ceva.
   Şi aci iar scrâşnit de broască greoaie, iar scârţiit de uşi pentruca in faţa meşterilor să se arete odihnind pe căpătâe înalte mai multe bur-duhoase nouă nouţe şi încinse tot numai în cercuri de fier.
   Moşul se pleacă pe la cele funduri, cată cu interes in toate părţile şi bucuros că nu umezesc pe nicăiri, măcar că-s pline pană în doagă, arată care-i cu rachiu de tiscovină, care cu rachiu de drojdie şi câte cu ţuică de prune; iar la urmă bine înţeles, că nu uită să spună că şi această avere adunată picătură cu picătură e tot curat a lui, adecă a Stăncuţei cum s’ar prinde.
   (Va urma.)                         I. Ciocârlan.

                                     Scrisoare.
în urma ploilor, se scurg Şi pică sfreşinele-agale. Priveşte ’n vremea ’n care curg Cum firea ’n umedul amurg Cuprinsă e de-atâfa jale.
Aceeaşi jale m’a cuprins
   Şi mă ’mpresoară ca ’nainte; Din dragostea ce ţi s’a stins Pe sufletu-mi, de-acum, învins Cad greu, aducerile-aminte.
    Truditu-mi suflet s’a silit Să-şi uite dragostea nebună, Dar pretutindeni le-ai ivit Şi ochii tăi m’au urmărit Ca umbra mea in seri cu lună.
    Şi iată pentruce mai viu,
       Ca ’n vremurile de-alfădatăj Tu nu te supără că-ţi scriu Dar îndrăsnesc, fiindcă ştiu Că ţi-am fost drag odată. Aprilie 1907.           Dinu Ramură.
       O
www.dacQFomanica.ro
Nrul 10, 1907.
LUCEAFĂRUL
201
                  Monumente antice din Roma.
                         IV.
      Mai presus de toate însă ne învaţă mulţimea zidirilor sacre, că ceeace covârşiâ în viaţa publică romană era simţământul religios. Pârghia aceasta puternică ce mişcă massele şi le schimbă in unelte oarbe ale ideilor, au ştiut Romanii s’o întrebuinţeze nu mai puţin decât alţii spre a pune temeiu de tărie şi a da caracter de sfinţenie neîntrecutei lor clădiri politice. E lucru firesc dar, că cele mai vechi, mai multe şi mai frumoase monumente ce au ridicat ei în valea Forului sunt aşezăminte ale cultului religios.
      Templul cel mai vechiu, după cel al lui Jupiter din Capitol, înfiinţat încă din cei dintâi ani ai republicei, e a lui Saturn, zeul care adusese în Laţiu vârsta de aur a poveştilor romane. Ocupând o poziţie de frunte la poalele Capitolului, el stăpâneşte asupra Forului. Fundamentul său înalt din blocuri de travertin, făcut cu îngrijire şi cu bun meşteşug, trădează epoca lui August. Cele opt coloane de granit ale faţadei ce stau încă neclintite, judecând după grosolănia lucrării — îndeosebi după decăderea mlădioaselor spirale ale capitelului ionian şi după forma slovelor din arhitrav —, nu pot fi decât dela o restaurare târzie (cam din veacul al 4-lea), făcută, cum ne spune inscripţia, după un incendiu. Templul eră prostii, adecă cu un şir de coloane in faţă, care sprijinea grindişul cu frontonul şi formă porticul sau pronaos, în mijlocul căruia era poarta, pe care se întră în sala cu chipul zeului numită cellă: aceasta erâ forma cea mai obişnuită a templului roman. Satur-nalele, sărbarea dată în cinstea lui Saturn, una din cele mai populare la Romani, moştenită în parte de crăciunul creştin, a prelungit aşa de mult fiinţa acestui templu. El avea de altfel şi o altă însemnătate: in beciurile lui se păstră, din cele mai vechi timpuri pănă la căderea pă-gânismului, vistieria statului. Se ştie că Cezar, după trecerea Rubieonului, venind triumfător la Roma, s’a îndreptat la acest templu, unde, cu toată împotrivirea conştiinciosului tribun Metellus, având trebuinţă de bani a deschis tezaurul, în care a găsit o sumă de monede în preţ de vr’o şapte milioane şi jumătate de lei.
      La stânga celor trei coloane învecinate cu
                                                                                                                       (Urmare.)
templul lui Saturn şi în dosul arcului lui Sep-timiu Sever, despărţit de For prin uliţa numită odinioară CI i v us Capi to I i n us, se află templul Concordiei, monumentul de amintire a împăcării celor două clase sociale învrăjbite, ridicat de dictatorul Camillus, după alungarea Galilor, în 366 a. Hr. E unul din cele mai deplin risipite din întreg Forul, spre a dovedi parcă puţina dăinuire a domniei celei mai scumpe zeiţe de pe pământ. Cele câteva rămăşiţe răzleţe — urmele pragului de marmură dela intrarea în cel lă şi un bloc mare de marmură pestriţă — datează de mai târziu, dela restaurarea foarte luxoasă a lui Tiberiu (în 7 a. Hr.). Treptele scării largi care ducea in pronaos se recunosc şi acum.
     în pridvorul acestui pronaos a ţinut şedinţele sale senatul în anii din urmă ai împărăţiei. Cella avea aici o formă unică: era mai lată decât lungă, şi aceasta din lipsa de loc, căci din faţă templul era mărginit de uliţa amintită, iar la spatele lui îl opreâ puternicul zid al arhivelor statului numite T a b u 1 a ri u m, pe temeiul căruia e zidit acum Palazzo del Senatore, paravanul despre răsărit al Capitolului.
     Un templu, de astădată, peripteral — adecă cu pridvor de coloane de jur împrejur, lucru rar la Romani — poartă numele lui Castor şi Pollux (sau simplu al Castorilor). întemeiat în vremuri vechi, stricat şi făcut din nou în câteva rânduri — cea din urmă dată sub August — el pare a fi prefăcut de Traian sau de Adrian. Dela aceşti din urmă se trag cele trei minunate coloane corintiene din murmură de Păros ce se înalţă şi acum pe temelii masive înalte în rând cu bazilica Iulia, sub Palatin. Ele ne arată bogăţia şi eleganţa întregei clădiri, care trebuo să fi fost una din cele mai strălucite din vremea acestor împăraţi. Din podoaba de mozaic alb şi negru a rămas numai o bucată, dar nici o urmă din scara de marmură cu podişul dela mijlocul ei, care de atâteaori a slujit ca tribună şi a fost înroşită de sângele cetăţenilor.
     Templul se datoreşte unei legende născută când cu alungarea Tarquinilor şi înfrângerea Latinilor la lacul Regillus (496 a. Hr.). în minutul când Romanii se clătinau în luptă, s’au ivit în fruntea lor călare doi mândri viteji, a
www.dacQFomanica.ro
LUCEAFĂRUL
Nnil 10. 190V.
202
căror nebiruită putere a pus in goană oastea duşmanilor. Erau Dioscurii, Castor şi Pollux, fraţii gemeni îndumnezeiţi ai frumoasei Elena; ei au fost cunoscuţi seara, când au adus în lioma vestea biruinţei şi-şi adăpau caii asudaţi la apele tămăduitoare dela Fâ n t â n a J u t u r n e i, al cărei havuz de marmură s’a descoperit fie câţiva ani lângă cele trei coloane pomenite. La locul, unde an fostei văzuţi, li-s’a ridicat templul.
   La stânga acestuia şi în rând cu el, vedem lângă Calea Sacră — linia despre sud — temelia rotundă a micului templu al Vestei, zeiţa focului, una din cele mai vechi zeităţi ale poporului roman. Vatra tiecărei familii era ocrotită de zeii casnici, de penaţi şi de lares. Statul, familia colectivă, îşi avea asemenea căminul; locul acestor duhuri tutelare îl ţinea aici zeiţa Vesta, cunoscută la Greci sub numele de Hestia. Vechimea ei s’arată şi din forma rotundă a sanctuarului, în care era cinstită: e forma cea mai străvecho a caselor, cum vădesc urnele funerare preistorice şi locuinţele populaţiilor primitive. Un bazorelief aflător în Florenţa şi unele monede antice ne dau lămurit chipul din afară al acestei rotonde: Cercul zidului din năuntru era înconjurat de un şir de coloane de marmură, ale căror intervaluri erau închise cu un zaplaz de metal ce amintiâ îngrădirea colibelor ţărăneşti. Aceste coloane cu zidul ce ele împrejmuiau erau destul de tari ca să sprijine însemnata boltă, care vârfuiâ cu o deschizătură rotundă in felul celei ce se vede acum la cupola Panteonului. Cele câteva trepte arată partea de unde se întră în templu. Năuntru, pe lângă paladiul din Treia adus de Enea, simbolul în care stătea soarta cetăţii, era vatra unde ardea nestins focul sfânt, al cărui fum eşiâ pe deschizătura acoperişului. Alăturea de ruină stau răsturnate frânturi din marmura clădirii, al căror lucru mediocru mărturiseşte restaurarea făcută de lulia Domna, soţia lui Septimiu Sever.
   Rotonda fiind numai pentru păstrarea focului, chipul zeiţei era aşezat în e d i c u I a — un templu în miniatură, — care stă alături, mai la deal, restaurată. De aici se întră în curtea maro pa-trunghiulară a palatului aproape cu totul dărâmat al Vestalelor, cărora era încredinţată grija focului sfânt.
   Această curte internă (atrium sau peri-til) era încunjurată do o colonadă do marmură
verzue, deasupra căreia se înălţa un alt rând de coloane roşietice proptind catul de sus. Nesfârşitele încăperi, mai mult sau mai puţin de-răpănate ce se înşiră în cele patru aripi ale clădirii desluşesc puţin rostul ce-l aveau ele în viaţa şi hărnicia fecioarelor Vestale. Greutatea înţelesului lor o măreşte şi complicaţia rezultată din adausurile şi prefacerile ce a suferit în diferite rânduri planul dintâi. Din cercetarea resturilor, din alăturarea lor cu alte asemenea zidiri, urmează presupuneri, gâciri, închipuiri, dar nici o siguranţă asupra traiului mănăstiresc al Vestalelor. în fundul curţii, urcată cu câteva trepte, se deschide o sală pătrată cu câte trei chilii de amândouă laturile. E o sală de primire? Chiliile, cari răspund la numărul Vestalelor, sunt iatacuri de-ale lor? în al doilea cat, despre Palatin, s’au găsit urmele unor camere de băi. Aceste din urmă ne fac să bănuim, că în acelaş cat se aflau şi iatacurile Vestalelor. în cazul acesta chiliile de lângă sală vor ti fost un fel de paraclisuri, in cari cele şase fecioare păziau odoarele sfinte ce le erau date spre păstrare. Mai departe, la stânga, in două din odăile despărţite de curte prin un gang lung, descoperim rămăşiţele unui cuptor şi ale unei mori de piatră. E dar aproape sigur, că şirul odăilor din această parte slujiâ pentru gospodăria » mănăstirii*. în unele din ele s’au găsit pardoseli de mozaicuri, care ne destăinue luxul şi îndemânarea, în care trăiau neprihănitele preoţesc ale Vestei. Ştirile ce avem despre ele nu contrazic de loc belşugul şi strălucirea vieţii lor materiale. Traiul lor, in această privinţă, e un contrast faţă de cel al călugăriţelor creştine. Vestalelor nu li se cerea decât curăţia trupească şi atâta tot. întâi şase la număr, mai târziu şapte, ele erau alese din fragedă vrâstă de cătră pontifex maxim us. Multă vreme făceau parte din familiile patriciene; dar mai pe urmă, când părinţii nu-şi mai dedeau fetele de teama cruzimii cu care erau pedepsite greşelile lor, s’au primit şi copile din neam mai de rând. Vreme de 30 de ani ele trebuiau să rămâe preacurate şi să ia parte la slujba destul de migăloasă a zeiţei; numai după trecerea acestor ani aveau voe să se mărite. Aceea ce lăsă focul sfânt să se stingă era bătută cu vergi de cătră marele pontifice, pe când ceeace păcătuiâ trupeşte era dusă afară din oraş, la campus s c e I e r a t u s, unde sărbătoreşte era îngropată
www.dacQFomanica.ro
Nrul 10, 1907.
LUCEAFĂRUL
203
de vie. Pliniu descrie cea mai mişcătoare din aceste execuţii. Cu toate necurmatele protestări de nevinovăţie, frumoasa osândită a trebuit să se coboare în hruba ce avea s’o mistue; dar coborându-se, i s’a acăţat vălul lung. Când ea se întoarse şi se plecă să-l desprindă, călăul îi întinse mâna ca s’o ajute. Ea însă cu o tresări-tură de respingere s’a ridicat repede ca să-şi ferească trupul neprihănit de atingerea spurcatului călău. »Ea, adaugă Pliniu, a arătat toată gingăşia unei fete ruşinoase, şi n’a avut altă grijă decât să moară cuviincios».
   în cele peste zece veacuri de domnie romană nu mai puţin decât 20 de Vestale au căzut astfel jertfa ispitelor.
   Dacă păcatele lor erau atât de aspru pedepsite, in schimb ele se bucurau de toate bunurile şi onorurile lumeşti. Vaza şi cinstea lor era aşa de mare, încât înşişi consulii, cei mai mari dregători ai statului roman, se dădeau in lături când le întimpinau in cale; apoi afară de im-părătese numai ele aveau voe să se plimbe în trăsuri pe strade. La teatre şi la circuri aveau locul de frunte. La vederea lor întâmplătoare un criminal dus la osândă era iertat. Orice ocară li se făcea era plătită cu moarte. Această peste măsură de mare cinstire şi preţuire a lor nu veniâ numai din greutatea cu care se recrutau ele (însuş Tiberiu, care era cam zgârcit, spre încurajare, a dăruit Vestalei Cornelia o sumă de o jumătate de milion de lei), ci şi din credinţa, că o cârmuire exemplară a aşezământului lor avea înrâuriri binefăcătoare asupra împărăţiei. Celor mai vrednice dintre ele li-se ridicau statui, ale căror baze purtau inscripţii, cari lăudau meritele şi virtuţile lor.
   Aceste statui erau înşirate ca o podoabă de-a-lungul porticului din preajma atriului. Resturile lor, găsite împrăştiate printre ruini, împodobesc şi acum atriul cu orânduiala de odinioară. Ele reprezintă superioare, un fel de stariţe de ale Vestalelor.
   Cele mai bune exemplare ale acestor portrete sunt adăpostite în muzeul naţional (Termele lui Diocleţian). Păstrarea lor e preţioasă, căci nu ne ajută numai să le cunoaştem chipul, in trăsăturile căruia cetim potolirea şi înfrângerea aceloraşi patimi furtunoase ca şi în faţa palidă de mucenice a călugăriţelor noastre, ci şi portul preoţesc, care le deosebiâ de ce-
lelalte femei. Acesta era făcut din trei bucăţi: din stol a, un fel de rochie-cămaşă de lână albă; din p a 11 i u m, o mantie liberă de aceeaşi stofă şi coloare, şi în urmă din — cel mai caracteristic — suffibulum, un fel de văl călugăresc, care lăsa liberă numai curioasa lor pieptănătură din faţă. Aceasta era făcută din şase rânduri de şuviţe de păr falş, învârtite în panglici albe şi negre. Pieptănătura asta, născută dintr’un interes practic, căci părul falş apără adevăratul păr al Vestalelor, când ele vegheau la focul sfânt, era obişnuită la mirese şi avea pentru ele un înţeles simbolic; in ea vedeau Romanii o bună prevestire, căci mireasa trebuia să aibă pentru soţul ei credinţa neabătută ce avea o preoteasă Vestală faţă de zeiţă.
   Vestalele ascultau de pontifex maximus, capul colegiului preoţesc al pontificilor, titlu moştenit mai târziu de papi. Locul oficial şi administrativ al acestuia era Regia, palatul regesc de altădată; ruinele acesteia sunt la doi paşi mai încolo de templul Vestei, de care le desparte numai o uliţă îngustă. Aşezarea-i strâmtorată intre această uliţă şi Calea Sacră cea despre miază-noapte, explică neregula planului arhitectonic. Pe lângă asta resturile zidăriei, mărginite mai numai la temelii, nu arată unitate de obârşie. Se ştie că Regia a fost reînoită în mai multe rânduri. Podeaua de cuburi negre şi albe de marmoră din cămăruţa dintâi (spre sud) şi frânturile do eiubucării şi capiteluri aflătoare in această parte ne dau o idee despre frumseţa reconstruirii făcute in 36 a. Hr. de pontificele Calvinus. Lespezişul de tuf din camera alăturată o dela o restaurare mai veche, pe când un număr bun de bucăţi dela grindiş lucrate cu mai puţin meşteşug mărturiseşte cea din urmă reînoire făcută sub Septimiu Sever. Păretele din afară a zidului despre meazăzi şi apus slujii ca un fel de tablă de afiş: pe plăcile-i de marmură Calvinus săpase listele consulilor şi triumfurilor dela Romulus pănă la luliu Cezar (Paşti consulares et triumphales). Fragmente din acestea se află la Capitol, in muzeul din palatul Conservatorilor. Tot în Regia se păstrau tablele cu rânduiala calendarului şi cu ritualul preoţilor, uneltele şi vasele lor sfinte, precum şi A n n a 1 e s maximi, un fel de letopiseţe, în cari marii pontifici însemnau pe fiecare an faptele mai însemnate din istoria ţării lor, izvoare preţioase pentru istoricii de mai târziu.
www.dacQFomanica.ro
204
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1907.
   Dacă dela R5gia apucăm spre răsărit spre Calea Sacră şi trecem în faţa bazilicei lui Constantin, avem înaintea noastră pe Velia — la stânga dela arcul lui Tittis — biserica S. Fran-cesca Romana; aceasta e în mare parte zidită pe temeliile uneia din cele mai falnice zidiri din epoca lui Adrian: e templul Venerii şi Romei, cea dintâi ca obârşitoare a familiei Iulia, care a întemeiat imperiul, şi a doua ca întrupare a cetăţii eterne. E un templu îndoit, ale cărui
pe o vastă poditură de piatră, ale cărei laturi mari purtau un lung portic cu coloane, în felul cum e bunăoară piaţa plină de măreţie a sfântului Petru. Cele două abside casetate frumos cu o parte din zidurile lăturalnice de cărămidă se păstrează şi acum; în ele erau puse, şezând pe tronuri, statuele colosale ale celor două zeiţe. Se zice că Apolodor, genialul arhitect al lui 1 raian, s ar fi împotrivit la planul lui Adrian Şi ar fi zis că: »dacă zeiţele ar fi vrut să se
                Forul roinau reconstruit cu vedere cătră apus, spre Capitol. ,ii rândul de jos (începând dela stânga): Coltul bazilicei lulia; templul lui Saturn; templul lui Vespasian; templul Concordiei, arcul lui Septimiu Sever. Rândul de sus (pe Capitol): Templul lui lupiter; Tabularium. înainte, piaţa Forului cu Rostrele văzute din faţa.
abside dela zidul ce uneşte spatele lor la mijloc face să ne gândim la cele două capete ale zeului lanus. Ceeace mai e nou la acest templu, e înlocuirea tavanului orizontal prin sistemul bolţilor, principiu arhitectonic aplicat cu drag în această epocă. El însă contrazice exteriorul rămas tot grecesc prin liniile drepte. Aşa că această zidire, făcută după însuşi planul lui Adrian, e o combinare a două principii potrivnice. Pe lângă asta templul era peripteral ca şi al Castorilor: şirul coloanelor dela cele două faţade — una spre For,[alta spre Coloseu — se prelungiâ şi se unea la cele patru colţuri ale clădirii. El era întemeiat
scoale de pe tronurile lor, s’ar fi izbit cu capul de tavan* — critică ce-ar fi adus cu sine ur-gisirea lui din partea împăratului. Faptul însă, că acelaş lucru se impută cu mult înainte şi sta-tuei lui Zeus din Olimpia, vestita capodoperă a Iui Fidias, ne face să bănuim, că această întâmplare s’a scornit anume nu pentru a defăima absidele lui Adrian, cât pentru a arătă mărimea statuelor ce încăpeau în ele.
                     V.
   Pe lângă acestea Forul cuprinde un alt şir de temple, datorite obiceiului apoteozelor, în urma cărora capetele încoronate sau în genere
www.dacQFomanica.ro
Nrul 10, 1907.
LUCEAFĂRUL
205
oamenii mari, după moarte (în provincii chiar şi în viaţă fiind) treceau în rândul zeităţilor şi aveau parte de cinstea lor.
   între acestea întâiul, ca dată, e cel ridicat de cătră August celui dintâi imperator, lui Iuliu Cezar. Rămăşiţele lui, despoiate de tot materialul mai bun, s’au recunoscut nu de mult in clada de zidării, care stă la capătul despre răsărit al pieţii Forului. Abia deosebim în ele părţile-i alcătuitoare: cella în care era aşezată statua eroului înzeit; porticul faţadei cu şase coloane
i
pentru marele om răpus. Aici s’a înălţat rugul, pe care a ars leşul lui Cezar şi în locul căruia, spre aducere aminte, s’a pus un altar şi o coloană de cinste cu inscripţia: »părintelui patriei*.
   Acest altar, precum vedem, n’a fost înlăturat, când mai pe urmă August a ridicat acest templu unchiului şi înfietorului său.
   Dacă dela stânga templului, — unde pe Calea Sacră abia mai recunoaştem urmele arcului triumfal a lui August — ocolim pe la Fântâna Juturnei zidul temeliilor dela templul Castorilor
Forul roman reconstruit cu vedere spre sudost; cătră Palatiu (începând dela dreapta): Iu colţ bazilica lulia; templul Castorilor; casa Vestalelor; templul vestei (rotund): templul lui Cezar; templul Venorii şi Romei (spre răsărit, pe
                                                               Valia). în faţă, piaţa Forului.
ioniene şi prelungirea acestuia în formă de tribună. Aceasta din urmă se numiâ Rostrele lui Cezar, pentrucă în păreţii ei erau înfipte, ca la Rostrele mari, ciocuri de corăbii, prădate la bătălia dela Acţiuni, unde Cezar a bătut flota Cleopatrei. In semicercul ce se tae la mijlocul acestei tribune se găseşte şi acum temelia unui altar. El e de bună seamă o amintire istorică, în ziua de 15 Martie 44 a. Hr. trupul lui Cezar, ucis în Curia lui Pompei de pe câmpul lui Marte, fu adus de partizanii săi în For, tocmai în acest loc. Aici a ţinut atunci Antoniu vestita-i cuvântare, prin care a câştigat poporul
dăm în dosul acestuia de nişte ruine impunătoare. Zidurile lor înalte cuprind un spaţiu întins la poalele Palatinului şi înfăţişază două părţi deosebite: una, la stânga noastră, mai bine păstrată, e biblioteca lui August; cealaltă, la dreapta, e templul închinat lui, cel mai mare împărat al Romei de cătră ginerele său Tiberiu şi apoi luxos restaurat de Domiţian după un incendiu. Partea din urmă alcătueşte o sală mare aproape pătrată, în ale cărei ziduri de cărămidă, îmbrăcate altădată cu marmură, sunt nişte adâncături sau nişe făcute pentru aşezarea statuelor de împăraţi, care au mai fost proslă-
www.dacoromanica.ro
206
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1907.
viţi după August. în cele două nişe mari dela mijlocul păretelui din fund erau statuele lui August şi a soţiei lui Livia. Din faţada cu opt coloane întoarsă spre apus, cătră »uliţa etruscă* (vicus Truscus) ce ducea dela Tibru în For, nu mai rămân decât resturi neînsemnate. Pe uşa din păretele ce uneşte cele două clădiri întrăm în per işti Iul hibliotecei, o curte lăuntrică înconjurată cu stâlpi. Păstrarea mai bună a acestei părţi, vine din faptul, că biblioteca publică înfiinţată de August s’a prefăcut, încă din veacul al 7-lea, în bazilică creştină închinată Sfintei Marii, potrivind părţile ei cu trebuinţele bisericii. Aceasta din urmă a fost stricată cu prilejul săpăturilor spre a se descoperi rămăşiţele antice. O parte din păreţi poartă încă proaspete interesante picturi bizantine clin epoca iconoclaştilor.
   Rămăşiţa unui al treilea templu al cultului personal ne-o mai arată cele trei frumoase coloane de marmură dela poalele Capitolului. Templul cu şase coloane eorintiene şi cu o scară înghesuită din pricina lipsei de loc între stâlpii din faţă, închinat lui Vespasian de cătră fiul său Titus, era aşezat între templul Concordiei şi porticul celor doisprezece zei (Rorticus deorum consentium), ale cărui resturi se văd şi acum, la dreapta, în coloanele mici de sub Via del Campidoglio. Aripa lăturalnică cu reliefurile semnelor preoţeşti şi bogăţia cam îmbuibată de podoabe atât de bine lucrate de pe blocurile de marmură ce mai poartă cele trei coloane sunt par’că nişte versuri fragmentare, (lineari recunoaştem măestrin unei poeme pierdute.
   Mai bine păstrat decât altele e templul aşezat spre laturea nordică a Forului, în rând cu bazilica Aemilia. După cum arată inscripţia antică din fruntea lui, el e închinat împăratului Anto-ninus Pius şi soţiei sale Faustina, şi datează cam din 141 d. Hr., când împărăteasa reposând, senatul a hotărât s’o treacă printre »sfinte* şi să-i consacre acest templu. Douăzeci de ani mai târziu, la moartea bunului şi dreptului împărat, templul a primit şi cultul acestuia. Ceeace rămâne dela el, a scăpat-o de peire încorporarea lui cu biserica S. Lorenzo. în afară de faţada cu cele şase coloane nescobito de marmură verzue
din Eubea, stă încă în picioare o parte mare din zidurile cellei făcute din piatră vulcanică. Urmele scării largi se văd şi acum înaintea templului în resturile mai multor trepte, la mijlocul cărora se cunoaşte încă temelia unui altar.
   Acelaş noroc a ferit de risipire deplină clădirea mică rotundă ce se află în laturea stângă şi pe aceeaşi linie cu templul Faustinei. Ea e închinată la începutul sec al 4-lea de împăratul Maxenţiu fiului său Ronnilus. Acest templu s’a întrebuinţat ca nartecă de biserica sf. Cosma şi Damian din veacul al 6-lea încoace. Două coloane de porfir, grindişul cu înflorituri iscusit lucrate (de aceea şi trebuo socotite anterioare templului) şi poarta mare de bronz despoiată de podoabe sunt vechi. E curios, că se mai păstrează neatinsă broasca porţii şi umblă cu cheea tot aşa ca acum şasesprezece veacuri. Tu toate descoperim lucrul bun şi trainic al manilor antice.
   Umbletul nostru în cimitirul cel mai nepreţuit al anticităţii romane e pe sfârşit. Am văzut urmele ei pipăite, am gâcit comorile-i risipite de cei doi ziditori şi călăi: timpul şi omul. Din şuviţa aurie rămasă ca amintire ne închipuim frumseţa înghiţită de mormânt. Tot astfel şi aici: nu ce vedem ne îmbată, ci închipuitul său întreg puternic şi fălos, acele mândre linii şi forme neperitoare ale artei antice, pe care le străvedem in complexul de clădiri monumentale ce acoperiau Forul. Unitatea aceasta de stil într’un loc atât de întins n’o mai întâlnim astăzi nicăiri. O asemenea sărbătoare a ochiului nu ni-i dată nouă popoarelor de acum, cari — mai ales în arhitectură — trăim încă »din fărmiturile mesei bogate* ale celor vechi. De aceea îndreptarea privirei şi minţii noastre cătră această lume neajunsă in faptele şi lucrările ei ni se impune ca o datorie sfântă, dacă vrem să avem avânturi şi să fim in creaţiile noastre vrednicii ei moştenitori.
   Vom îngenunchiâ dar aici, unde s’a născut, a crescut, şi-a luminat sufletul celui mai eroic neam de oameni şi vom zice, ca Don Carlos a lui Victor Hugo, când el cerea inspiraţie dela mormântul lui Carol cel mare:
*Donnez-moi quelque ehose de grand!*

www.dacQFomanica.ro
Nrul 10, 1907
LUCEAFĂRUL
207
                            Comoara.
   Mergeam călări, eu şi cu moş Ioan, şi lăsând caii a lene eşirăm din şosea, întorcând la stânga. Acolo luarăm o linie care despărţea două po-rumbişti.
   Era pe la nămezi, soarele dogorea straşnic, un mic vântuleţ mişcă fode porumbului cari fâşâiau încet, iar greerii cârăiau cât îi luă gura.
   —  I\ănă unde mergem, moş Ioane?
   —     Pană la comoară, apoi venim pe matcă spre sat.
   —   Şi ce o să facem la comoară?
   —     Iacă om adapă caii, om bea şi noi, că de când dijmuim ni s’a uscat gâtul.
   Amândoi tăcurăm, şi cum începeam să ostenesc pe cal îl îmboldii şi pornirăm în treapăt, puţin mai departe văzurăm fântâna şi coborând în vălcea, sosirăm.
   Descălecarăm, moş Ioan apucă luminarea fântânii şi suindu-se în picioare pe ghizduri afundă citura în puţ, eu scosei zăbalele cailor.
   Băui’ăm apă, băură şi caii ş’apoi răcoriţi incă-lecarăm şi plecarăm d’alungul matcei.
   —     Ia spune moş Ioane: de ce îi spune fântânii ăştia la comoară ?
   —   Ei ci că s’a găsit odată o comoară aci.
   Cum ştiam pe Moş Ioan încrezător nu vrui
să-l supăr, şi-l îndemnai:
   — Dar unde s’a găsit comoara? în fântână?
   — Nu bre, nu în fântână, in groapa aia mare care e alături.
   —   Cine a găsit-o.
   —     Păi ştiu eu cine, ia am auzit şi eu pe bătrâni spunând că veniâ odată un biet creştin acasă obosit de secere, cum veniâ d’alungul vâlcelei şi cum se întunecase, văzu licărind pământul, şi omul luă secerea şi o înfipse acolo unde văzuse el licărind, apoi porni spre casă, Acasă găsi pe popa care îi erâ naş:
   —     Bună seara, Naşule. — Mulţumim dumnitale finule.
   —     Dintr’una dintr’alta creştinul cu mân-cărime de vorbă ii spuse popii ce văzuse. Popa îndată ce-1 auzi ii zise: păi ce stai frăţioare, să ne luăm câte-o sapă, şi ce o fi om împărţi. Bietul om de voe de nevoe n’avu încotr’o s’o mai cârnească acu şi plecară.
   —   Dar pasă-mi-te popa vezi dumneata nu-i
erâ numai naş românului; cam prea erâ des pe la casa omului, pe când erâ el pe la vre-o muncă şi tare frumoşi ochi mai aveâ şi nevasta finului.
   —     Ei, când ajunseră la locul unde înfipsese omul secera s’apucară de săpat: sapă ei sapă, pănă când dădură de cazanul cu bani, dar cazan nu glumă. Dă ei să-l tragă în sns, încearcă ei să-l urnească, aşi, de unde, erâ ca înţepenit.
   —     Muncea pupa cum nu muncise in viaţa lui, suflau şi năduşeau amândoi, dar cazanul nu se mişcă şi pace.
   —     Dacă îi apucă aproape ziua, popa văzu c’o să afle tot satul, şi după ce se chibzuim se hotărî să se ducă în sat să cheme câţiva români să-i ajute să le dea şi lor ceva, dar să scoală cazanul do acolo.
   —     Sculară ei mai mulţi români din marginea satului şi s’apucară iar de muncă, dar ce crezi dumneata, cazanul mare şi greu nici nu se mişcă.
   —     Văzură ei că nu e lucru de om ăsta, că trebue putere şi cu toţii se sfătuiră şi plecară românii şi aduseră patru părechi de boi.
   —     Legară baerile cazanului cu două pălimare groase cât mâna şi înjugară boii: lui cea. Cazanul se urnise din loc, dar tot nu puteau boii să-l aridice pănă sus.
   —     Mai aduseră încă două părechi de boi şi iar mânară boi, hii cea, hii cea. Acum cazanul pornise in sus, când colo pe cazan cine crezi că erâ? Aghiuţă, Aghiuţă care şedeâ pe cazan şi se strâmba la ei, cât erâ de urât.
   —     Dacă l-a văzut popa, în loc să facă şi el cruce ca ori ce creştin ca să se ducă necuratul, aşi s’a dus să îndemne boii mai mult, pănă când odată, harşt, s’a rupt pălimarul, şi s’a dus tot în fundul pământului, de nu s’a mai văzut nici cazan nici nimic.
   —   Şi cum s’a isprăvit?
   —     Ei cum, apoi plecară cu toţii acasă că nu mai erâ chip, de vezi dumneata aşa popă necurat să nu aibă el atâta ruşine.
   —   Şi d’atunci a rămas groapa aia lângă fântână ?
   —     Da, şi d’atunci de câte-ori treceau români pe acolo erau fripţi de sete, ce crezi dumneata, duhul necuratului. Dacă au văzut românii asta s’au adunat odată la sfat şi au săpat cu mila
www.dacQFomanica.ro
208
LUCEAFĂRUL
Nrul 10, 1907.
domnului puţul ăsta, de pot creştinii să bea apă şi să-şi adape câte o vită...
   Tăcurăm, acum eram în sat şi caii călcau a
lene pe şoseaua prăfuită. Moş loan îşi sfârşise Istorisirea şi cum ne apropiam de casă, îmi părea rău că nu mai puteam află şi altele dela el.
                                                                                                                   Nicolae A. Berindei.


                                  Pagini străine.
                                                   Cea din urmă lecţie
                                                       de Alphonse Daudet.
   în dimineaţa aceea întârziasem dela şcoală şi-mi eră frică de ceartă, mai ales că domnul Hamei ne spusese că o să ne asculte participiul, de care habar n’avem. O clipă îmi veni în gând să lipsesc dela lecţie şi s’o iau razna peste câmp.
   Ziua eră aşa de caldă şi de senină!
   Se auziau mierlele fluerând în crâng şi în câmpia Rippert, în dosul fierăstraelor, Prusienii făcând instrucţie. Toate astea mă ispiteau mai mult decât regula Participiului. Dar avusei puterea să mă stăpânesc şi fugii la şcoală.
   Trecând pe dinaintea primăriei, văzui lume strânsă lângă gardul scund, cu afişele. De doi ani, aci ceteam toate ştirile rele, bătăliile pierdute, rechiziţiile, ordinile comănduirii; şi mă gândeam fără să mă opresc:
   —   Ce-o mai fi?
   Atunci, cum treceam piaţa alergând, fierarul Wachter, care eră acolo cu ucenicul său şi toc-mni cetea afişul, îmi strigă:
   —      Nu te grăbi aşa, mititelele; o să ajungi la şcoală destul de devreme.
   Crezui că râde de mine şi ajunsei d’abia ră-suflând în curtea cea mică a dlui Hamei.
   De obicei, la începutul orei, se făcea o gălăgie straşnică, de s’auzeâ în stradă: pupitrele deschise şi închise, lecţiile pe cari toţi deodată le repetau In gura mare, cu urechile astupate ca să poată învăţa mai bine, precum şi linia lungă a profesorului care băteâ în catedră!
   —   Tăcere!
   Aveam de gând să profit de toate acestea, pentru a mă strecură nevăzut la locul meu. Dar tocmai în ziua aceea totul eră liniştit, ca intr’o dimineaţă de Duminecă. Prin fereastra deschisă, îmi vedeam conşcolarii in bănci şi pe dl Hamei, care se ivea şi iar pierea cu linia de fier subsuoară. Fusei nevoit să deschid uşa şi să întru
în această linişte sfântă. îşi poate oricine închipui cât eram de roşu şi cum tremuram.
   Dar nu. Dl Hamei se uită la mine fără mânie şi îmi zise foarte blând:
   —     Treci iute la loc, dragă Franţ; eră să începem fără tine.
   Sării peste o bancă şi mă aşezai îndată, la locul meu. Atunci d’abia, venindu-mi puţin in fire, băgai de seamă că profesorul nostru era îmbrăcat în redingota lui cea frumoasă, verde, cu manişca călcată cu îngrijire şi cu tichia de mătasă neagră cusută cu fir, pe care o punea numai în zilele de inspecţie şi la împărţirea premiilor. De altfel toată clasa avea ceva neobişnuit, sărbătoresc. Ceeace mă miră mai mult, fu când văzui în fundul sălii, aşezaţi pe băncile cari de altădată rămâneau goale, oameni din sat tăcuţi ca şi noi: bătrânul Hauser cu tricornul lui, fostul primar, fostul poştar şi alţii. Toată lumea aceasta părea tristă; şi Hauser adusese un abecedar vechiu cu marginile roase, pe care-l ţinea deschis pe genunchi; ochelarii zăceau între feţele abecedarului.
   Pe când eu mă miram de toate acestea, dl Hamei se urcase pe cetedră şi cu acelaş glas blând şi grav, cu care mă primise, ne zise:
   —     Copii, astăzi e cea din urmă lecţie. A venit poruncă dela Berlin ca numai limba germană să se înveţe în şcolile din Alsacia şi Lorena.. Noul profesor vine mâne. Azi e cea din urmă lecţie franţuzească. Vă rog să fiţi cu luare aminte.
   Vorbele lui îmi răzvrătiră sufletul. A, ticăloşii! Aşadar asta scriseseră ei pe afişul dela primărie:
   Cea din urmă lecţie franţuzească!
   Şi eu d’abia ştiam să scriu! Aşadar n’am s’o învăţ niciodată! O să rămâi cu atâta! Ce rău îmi părea acum de timpul pierdut, de orele când fugeam dela şcoală, ca să alerg după cuiburi sau să mă dau pe ghiaţă pe Saar! Cărţile pe care cu puţin mşi nainte le găseam aşa de
www.dacQFomanica.ro
Nrul 10, 1907.
LUCEAFĂRUL
209
supărătoare, aşa de grele de dus, gramatica, istoria sacră, îmi păreau acum nişte vechi prietini, de care cu multă durere mă despărţeam. Tot aşa şi dl Hamei. Gândul că o să se ducă, şi că n’o să-l mai văz, mă făcea să uit pedepsele şi liniile la palmă.
   Bietul om!
   In cinstea celei din urmă lecţii îşi pusese el hainele de Duminecă, şi acum înţelegeam pentruce bătrânii din sat s’aşezaseră în fundul clasei. Par’că voiau să ne arate cât le părea de rău că nu veniseră mai des la şcoală. Era un fel de mulţumire ce aduceau dascălului nostru pentru cei patruzeci fie ani de muncă neobosită şi totdeodată o datorie faţă de patria pe care o pierdeau.
   Cam aşa mă gândeam, când profesorul mă chemă la lecţie. Ce n’aşi fi dat să pot spune fără greşală vestita regulă a participiilor, tare, desluşit, frumos! — Dar mă încurcai dela cele dintâi vorbe şi rămăsei în picioare, zăpăcit, în bancă, ruşinat, fără să cutez a ridica ochii. Dl Hamei îmi zise:
   —      Nu te dojenesc, Franţ; eşti destul de pedepsit. Vezi, aşa e: în toate zilele ne zicem: Lasă, mai e timp. Şi la urmă iată ce ni-se întâmplă ... Da, acesta a fost păcatul mare al Alsaciei noastre, de a amână întotdeauna învăţătura pe altă zi. Acum duşmanii noştrii au tot dreptul să ne zică: -»Şice! Pretindeţi că sunteţi Francezi şi voi nu ştiţi nici vorbi nici scrie limba voastră?« Dar în toate astea nu eşti tu cel mai vinovat, dragă Franţ. Toţi purtăm vina.
   —      Părinţii voştri n’au stăruit destul ca să învăţaţi carte. Le veniâ mai bine să vă trimită la lucrul câmpului sau să vă pue la tors ca să câştige câţiva gologani mai mult Şi chiar eu, nu sunt şi eu vinovat? De câteori nu v’am pus să-mi udaţi grădina în loc să vă las să învăţaţi? Şi când îmi veniâ pofta să plec la pescuit de păstrăvi, sfiitu-m’am vre-odatăsă vă trimit acasă?...
   Apoi, dintr’una într’alta, dl Hamei începu să ne vorbească de limba franceză, zicând că e cea mai frumoasă limbă din lume, cea mai limpede, cea mai trainică; că trebue s’o păstrăm şi să n’o uităm niciodată, pentrucă un popor când ajunge în robie, câtă vreme îşi păstrează bine limba, e ca şi cum ar avea la dânsul cheea temniţei sale. Apoi, luă o gramatică şi ne ceti lecţia. Mă minunam de .mine ce bine pricepeam
tot. Tot ce spunea, mi se părea uşor, aşa de uşor. Mi se pare că nici n’ascultasem niciodată cu aşa luare-aminte; dar nici dânsul nu ne explicase niciodată cu atâta răbdare. Ai fi zis, că înainte de a pleca, bietul om vrea să ne dea toată ştiinţa lui, să ne-o străeoare în cap din-tr’odată.
   După lecţia de gramatică, trecurăm la scris. Pentru ziua aceea, dl Hamei ne pregătise nişte exemple noi de tot, d'asupra cărora era scris în ronde frumoase: Franţa, A I sa ci a, Franţa, Alsacia; par’că erau nişte steguleţe cari fâl-făiau în toată clasa, atârnate de stinghia pupi-trelor. Să fi văzut cum se silea fiecare; şi ce tăcere! Se auzea numai hârşiitul condeelor pe hârtie. într’un rând intrară nişte bondari; nimeni însă nu-i băgă în seamă, nici chiar cei mititei, cari se sileau să-şi tragă liniuţele, cu o sir-guinţă, cu un foc ca şi când şi acestea ar fi fost pe franţuzeşte... Pe coperişul şcoalei, — nişte porumbei gunguneau încetişor şi-mi ziceam ascultând u-i:
   — Nu cumva o să-i silească şi pe ei să cânte pe nemţeşte?
   Din când în când, ridicând ochii de pe caiet, vedeam pe dl Hamei nemişcat pe catedră, privind ţintă, pe rând, toate lucrurile dimprejurul său, ca şi cum ar fi vrut să i se tipărească in suflet icoana căsuţei mici în cara eră şcoala ... (îân-diţi-vă că de patruzeci de ani, eră tot acolo, cu curtea lui în faţă, şi cu clasa în veci neschimbată. Numai băncile şi pupitrele se lustruiseră, tocite de vreme; nucii din curte se făcuseră mari, şi hameiul pe care-1 sădise el singur, împodobea acum ferestrele pănă sus. Ce durere trebue să fi fost pe bietul om, să le părăsească toate şi să audă paşii surorii sale, care urcă şi scoborâ în odaia de sus, gătind euferele; ca să plece a doua zi, să plece din ţară pentru totdeauna.
   Totuşi, avu bărbăţia să isprăvească lecţia. După scris, avurăm lecţia de istorie; apoi, cei mici cântară pe Ba, Be, Bi, Bo, Bit. în fundul clasei, bătrânul Hauser îşi pusese ochelarii şi ţinând abecedarul în mâni, silabisâ cu dânşii. Se vedea bine, că şi el se sileşte; vocea îi tremura de înduioşare şi eră aşa de ciudat să-l auzi, încât ne veniâ totodată şi să râdem şi să plângem.
   Ah! n’am să uit cât voiu trăi, lecţia aceasta din urmă ...
www.dacQFomanica.ro
210
LUCEAFĂRUL
Nru! 10, 190?.
   Deodată ciasul dela biserică sună douăsprezece, apoi rugăciunea. în aceeaşi clipă, trâmbiţele Prusienilor, cari se întorceau dela instrucţie, răsunară la fereastră... Dl Hamei se ridică, galben, în picioare. Niciodată nu mi se păruse aşa de mare.
   •Iubiţii mei, zise el, iubiţii mei, eu... eu...«
   Dar ceva îl înăbuşă. Nu putea sfârşi.
                                                    Resemnare.
Mi-e inima de jale ’nfrântă, îşi cere loc odihnitor... Prea am lăsat de au purtat-o dorinţele în voia lor, Prea am lăsat-o să se piardă în visuri far’ de înţeles, De-i veselă aşa de-arare şi sângeră atât de des. De-acum, în locuri nepătrunse şi tăinuite, am s’o ’ncui; Nici un senin să n’o mai cheme în zări cu farmecile lui, Nici o chimeră de departe să nu-i zimbească-amăgitor, Să n’o atingă nici o rază, să n’o frământe nici un dor; Nimic, nimic să nu pătrunză pănă la locul tăinuit,
O pace de mormânt senină, ca ’n încăperea unui schit.
Cu sine inima ’mpăcată va ’ngenunchiâ lângă altar, Duios să-i cânte amintirea poveştile ei lin şi rar Şi ’n fiecare vers ce-o spune, să fie-un farmec de nespus, Să-i pară inimii sărmane venind de undeva de sus,
Pe rănile sângerătoare ceresc balsam alinător,
Cum nu-i la oameni dat pe lume, decât în clipa ’n care mor.
                                                                                                                 A. Seca.
   Atunci se întoarse spre tablă, luă o bucată de cretă şi apăsând din toată inima, scrise cât putu mai mare:
   „ Trăiască Franţa !“
   Apoi rămase în loc, cu capul răzimat de zid, şi, fără să zică nimic, cu mâna, ne făcea semn: — S’a sfârşit... plecaţi.
                                                                                                            I. A. Bassarabescu.
            Cântecul meu ...
      Cântecul meu de atunei — răsună Cântat de un tânăr glas doios,
      Şi ’n luneearea lui pe strună ^duce inimei prinos.
      Jjfl’alintă ea o mângâiere Ca o poueste de demult —
      Jdâ ’ntreb, de nu-i eumua părere ... Şi dacă cu sunt — ce-1 aseult.
                                                                                                       Maria Cunjan.
                      Cronică.
    Premiile Academiei. Speranţele îndreptăţite ale scriitorilor noştri au rămas neîmplinite în primăvara acestui an, care a fost de o dărnicie largă pentru »ştiinţe« şi n’a adus nici o recunoaştere peutru literaţi. Talentul de subtil nnalist al sufletelor, care distinge scrisul nuvelistului Al. Brăteseu-Yoineşti n'n putut întruni recunoaşterea Academiei; nu s’a găsit de cuviinţă să se aprecieze nici îndelungata muncă viednică a dlui Al. Hodoş care de astădatâ îşi aşieptâ meritata răsplată prin traducerea lui »Faust«. Asemenea au fost tiecuţi cu vederea dintre scriitorii de seamă: Sandu şi Saduveanu, pentru a îi împărtăşit de premii lărmuitorul domn Pompiliu Eliade, spiritualul >causeur< al tuturor ocaziilor şi alţii.
    Relevăm premiarca dlui S. Puşcăria a cărui muncă merituoasă a fost deplin îndreptăţită la recunoaşterea ce i s’a dat.                   *
    ,,Neamul Românesc". In forbinteala acestor zile de în-duşmăniri înăcrite, in cari egoismul îngust şi fericitoarea
grandomanie potrivesc alergarea condeielor, de sigur puţin se vor opri cu gândul lor la desfăşurarea lentă a muncii. Zilele aceste am primit cel dintâi număr din anul H al revistei dlui lorga: »Neamu! Românesc.» Orice judecată nepreocupată, orice suflet drept va trebui să se pătrundă do recunoştinţă în fata muncii cinstite a dlui lorga, care necătitând nici una din feluritele răsplătiri vulgare la cari râvnesc aţâţi apostoli ai zilelor noastre, şi-a pus şi în acest fel cinstea şi condeiul în serviciul neamului. Din motive pe cari sentimentul unei discreţii cavalereşti a dlui lorga nu ni le-a «lămurit» pe deplin, D-sa s’a despărţit de -Sămănătorul» pe care l-a ocrotit părinteşte mai mulţi ani şi curmându-şi activitatea de judecător neobosit al mişcării noastre literare s’a înşirat între luptătorii doritori de reforme în sbuciumata viaţă politica a Ţării româneşti. Un an întreg a muncit cu o conştiinţă de o rară curăţenie, cu îndrăzneală cinstită, fără părtinire, fără iertare. Şi-a deschis sufletul la toate prilejurile,
www.dacQFomanica.ro
Nrul 10. 1907.
LUCEAKÂRUL
211
a lovit toate nedreptăţile, şi-a deschis şi punga pentru cei nevoiaşi.
   Negreşit că acest control de o severitate neobişnuită,
—   cuprinzând hotarele întinse ale păcatelor de tot soiul, strivind dela înălţimea fotoliului ministerial până la svâr-colirea cutărui riporter dela «Adevărul* toate greşulîle,
—   a făcut mulţi duşmaui dlui Iorga. A fost înjurat do mulţi în jargonul tipic al unui soi de gazetari cari încurcă lumea in Bucureştii primitori, a fost ameninţat cu bătăi de arendaşii cari împărţiau atât dc bucuros oricăruia porecla de «instigator*.
   Noi, cei de «dincolo* insă apreciem activitatea dlui Iorga cu măsura de judecată ce impune munca cinstită oricărui om nepărteuitor şi dându-ne seama de trebuinţa cât mai multor suflete şi mâni curate în viitoarea camera care va avea să aşeze temeiul solid al României de mâne, dorim izbândă la a lege re p de deputat a dlui Iorga şi a tovarăşilor lui de idei.
                                                                              *
   Sinoade. Înţelepciunea arhiereului Şaguua care a putut aprecia trebuinţa introducerii unor forme nouă,' pentru trezirea unei vieţi noi, ne-a dat şi această puternică armă a constituţionalismului nostru bisericesc: sinoadele. Aceste sinoade, prin felul lor de alcătuire, nu sunt numai o corporaţiune menită să discute chestiunile noastre bisericeşti cu măsura de judecată a unei mintalităţi profesionale, ci sunt adunările oamenilor noştri de orice tagmă distinşi oarecum prin munca lor în viaţa noastră publică. Sinoadele aceste au atribuţiile parlamentare ale unor camere de provincii cu menirea de a orândui chestiunile noastre interne. Viaţa noastră bisericească, cu ramificarea ei largă cuprinde in cadrele ei aproape toate manifestaţiile poporului nostru, sfătuitorii acestui sinod deci pot atrage între bariera discuţiilor sinodale cele mai multe chestiuni ale vieţii noastre publice. Aceste adunări ar trebui să fie deci tot atâtea prilejuri de iniţiare a unor acţiuni noi şi de judecare severă a muncii desfăşurate in cursul unui an. Caracterul bisericesc al acestor întruniri ar trebui să impună sinoadelor şi îndatoririle unor tribunale de moravuri, menite să pronunţe judecata cea din urmă în trebile noastre obşteşti. Aici ar trebui să se lămurească dubietatea atitudinilor şi să se aducă judecata faptelor cari privesc viaţa noastră publică. Atunci ar fi sinoadele nu numai corporaţiuni în cari se face cernerea domoală a aşaziselor «chestiuni curente* ci ar fi cele mai puternice mijloace de expresie ale sentimentelor poporului nostru. Atunci am aveii o armă temută de toţi slabii şi şovăitorii acestor zile rele.
   E îmbucurător, că pe ici pe colo s’au ivit unele nuanţe in atitudini cari îndreptăţesc o împlinire apropiată a aşteptărilor noastre.
                                                                              *
   Bucovina. Un jalnic argument pentru părerile cuprinse în rândurile acestei reviste cu privire lachemareapreo-ţească, discutată şi încurcată de mulţi potrivnici aprinşi sau duioşi, ne dau tocmai aceste zile de mişcare electorală în Bucovina. în această ţărişoară nenorocită sufragiul universal a dat rezultate triste. Ni s’a prezentat tabloul urât al unor sfâşieri interne, al certelor şi batjocurilor ascuţite. S'a făcut alianţa pravoslavnicilor cu Ovreii, s’a
îmbătat capul bieţilor creştini cu tot felul de lozince. O aruncătură de ochi asupra gazetelor româueşti, cari se rup cu dinţii, îţi dă cele mai dureroase lămuriri. Amărît se întreabă fiecare om cinstit: Unde e influinţa binefăcătoare a preoţimii «academice*, apărată de nobilii noştri adversari şi de gazeta «Viitorul* care ne judecă pe noi?
    Cu aceeaş amărăciune ne putem întrebă : ce anume import mai putem face noi din această lume înăcrită de patimi mici, în care «temeinica educaţie ştiinţifică* a preoţimii aduce astfel de roade?
                                                                              *
    t Frederic Dame, unul dintre cei mai harnici şi instruiţi străini, cari s'au adăpostit iu România, a încetat din viaţă.
    A venit in ţară abia în vârstă de 28 ani, ca redactor la «Journal de Bucarest*. Rând pe rund a pornit şi a condus mai multe ziare franceze; acum în urmă conducea ziarul conservator «La Rouinanie*. Tot el a redactat revista «Cimpoiul*, (1880—1882) in care au apărut traduceri bune din literatura franceză. La 1890 părăseşte ziaristica, fiind numit profesor de limba şi literatura franceză la «Liceul Lazăr* din Bucureşti. Apoi, rând pe rând, a fost numit la ministerul de culte şi instrucţiune publică, şef al biroului statistic, subdirector al învăţământului primar, inspector şcolar.
    Publicaţiunilo iui sunt multe. In colaborare cu Nic. Densuşianu a scris studii despre Românii din Macedonia, a tradus in franţuzeşte «Istoria critică* a lui Haşdeu, a scris o «Istorie a României contimporane*, cu foarte multe scăderi şi greşeli, a tradus mai multe drame, poezii din literatura română, intre cari şi «cântecul flintei latine* a lui V. Alexandri. Ca profesor şi funcţionar al ministerului de instrucţie a publicat mauuale de şcoală şi statistice privitoare la învăţământul secundar din Roinâuia.
    Una dintre cele mai bune şi mai trainice opere ale lui e «Nouveau Dictionnaire roumain-franrais*, apărut dela 1894—1896, care aie şi o importanţă lexicografică. A încercat şi o adunare a nomenclaturei instrumentelor agricolu întrebuinţate de ţăranul român, ca urmare la dicţionarul lui.
    Pentru mulţi dintre străinii, cari se hrănesc şi se îmbogăţesc pe pământul ţării româneşti, activitatea lui poate servi ca pildă.               *
    Boeri buni şi boeri răi. Mai toţi scriitorii du seamă iau în apărare ţărănimea, vorbind de recentele răscoale din ţară. Şi pătrunderea păturei intelectuale de ideile mântuitoare a oropsitei pături de muncitori, înseamnă zorile unei puternice transformări doinocratiee a Ţării româneşti. Dela triumful acestei mişcări atârnă chiar viitoarea consolidaţie a neamului nostru. «Reacţiuuea* clasei boereşti, atât de puternice, e firească şi explicabilă. îşi apără bogăţia şi odihna, dobândită în alte vremi, când cântecul nemulţumiţilor eră înăduşit în suflete şi în tânguitoarele doine, pe care Ie ascultau numai frunzele ‘codrilor şi întinsul ogoarelor boereşti. Egoismul acestei plu-tocraţii astăzi e un păcat şi-un anachronism. Şi se poate prevedea soartea şi rezultatul ideilor politice practicate de «reacţionari*. Nu vor putea scăpă nici in ţară de soartea tuturor ideilor egoiste din lume.
                                                  Apostolii ideilor democratice însă, în înferbinţeala en-
www.dacoromanica.ro
212
luceafărul
Nrnl 10, 1907.
tuziasmului mântuitor, uită că între mulţii boieri răi şi retrograzi ai ţării se găsesc şi de cei buni. De aceia a căror suflet înţelege păsurile robilor, a căror dragoste de neam şi de ţară i-a îndemnat de mult la o altă purtare fa(ă de ţărani, făcându-le toate înlesnirile şi îngrijind de dânşii ca de nişte copii orfani. Aceşti copii, în avântul lor sălbatic pentru drepturi, pe cari singuri nu le cunoşteau, n’au crutat nici pe boierii buni. Şi în potopul do scris nu s'a făcut amintire de aceasta. Iar acele suflete curate, cari au muncit o viată intreagă pentru bunăstarea şi ridicarea ţăranilor, îşi văd năruite toate nădejdile in-tenţiunilor lor de binefăcători. 0 parte din ei, mai supuşi slăbiciunilor omeneşti, s’au răsvrătit împotriva nerecunoştinţa şi a nedreptăţii şi-au dat mâna cu »reacţionarii« cei răi. Iar o parte stă şi astăzi nedumerită în aşteptarea vremurilor nouă. Ar fi o greşală dacă aceştia, prin recunoaşterea vredniciei şi omeniei lor, n'ar fi câştigaţi pentru lupta mare de regenerare a neamului românesc. E datoria celor chemaţi să stâruiască pentru a-i in rola în luptă!
                               *
    t Si mec n FI. Marian. Cunoscutul şi vrednicul folclorist român a încetat din viaţă în vârstă de 60 de ani. Viata lui a fost o neîntreruptă muncă pentru adunarea comorilor din popor. Fecior de ţăran din Ilişeşti (Bucovina), preot pe sate într’o vreme, apoi profesor la iiceul din Suceava a avut prilej să cunoască poporul, să-i audă rând pe rând toate poveştile, pe cari le completă cu iu-formaţiuni culese dela alţii şi le publică an de an.
    A început cu poezii poporale, cu tradiţiuni, apoi a continuat cu «Ornitologia poporală română», Naşterea şi înmormântarea la Români, Sărbătorile la Români etc. etc.
    Academia Română l-a ales la 1881 membru, unde se duccâ în fiecare an, dar rar cu mâna goală. O parte din lucrările lui au apărut in publicaţiunile Academiei.
    Activitatea lui împodobeşte una din cele mai frumoase pagini ale folcroristieei române şi e vrednică în toate privinţele de urmat.
                               *
    Concertul „Reuniunii române de muzică din Sibiiu“.
După iubileul reuniunii de 25 ani, serbat în 1905, şi a splendidelor produc{iuni din prilejul adunării generale a «Asooiaţiunii», tot de atunci, au urmat turneurile de triumf din anul trecut in România, când reuniunea şi-a adunat toate forţele vocale de care dispune societatea sibiiana.
    I’e urmă, lipsiud momentele de strălucire şi prilejurile de sărbătoare, reuniunea s’a împuţinat. O parte din membri au părăsit-o împreună cu dirigentul ei Kirchner.
    Cu puteri reduse şi cu tinărul dirigent A. Bena a încercat, în săptămâna de după Paşti, un debut nou. Programul bine ales şi bine studiat a dovedit atât aptitudinale noului dirigent cât şi ale reuniunii. Din program a plăcut mai mult Nool de Gevaert... şi mai puţin Sere-uada de l’orumbescu, nu ca compoziţie ci ca interpretare. Solista, d-na Tritoanu a plăcut şi în această bucată.
    La acest concert s'a alăturat şi baritonul din Bucureşti,
dl C. Radulescu, caTe a cântat cu mare succes aria Torea dorului din Carmen. A cântat şi mai mult cântece poporale, dintre cari a cucerit mai mult «Trageţi voi boi dinainte», cea mai nouă armonizare a dlui Tib. Brediceanu, scrisă anume pentru acest concert.
   Nădăjduim că încrederea în noul dirigent va fi tot mai mare şi reuniunea va reuşi să-şi recâştige puterile pierdute.
                                                                         *
   Pamllete. Domnul Vaida a cetit in parlamentul ungar două pamflete, în cari se batjocoreau cele două neamuri vrăjmaşe politiceşte: Românii şi Ungurii. Batjocura la adresa Românilor n’a pedepsit-o nimeni, pe când pentru răspunsul nepublicat al unui Român anonim la această batjocură s’au descărcat fulgere şi tunete în capul îndrăzneţului orator parlamentar. Diplomaţia politică neputând fi increstată în această revistă, ne ocupăm numai cu urmările literare ale acestui incident. Doi domni din Cluj, a căror nume e de prisos să-l mai pomenim, într’o clipă de uitare de sine s’au dedat la nişte bravuri fără păreehe în moravurile noastre. Din această cetatea unde s’au osândit la temniţă memorandiştii noştri ni-a sosit o carte poştală cu două epigrame şi cu o «poveste actuală», toate trei foarte prost scrise, îndreptate împotriva activiştilor din Budapesta. La această cartă poştală am primit, prin postă, un răspuns litografiat: «Cântec vitejesc a celor trei mai vesti{i eroi ai libertăţii şi cu inima — în călcâie», care asemenea e prost şi ordinar scris, batjocorind pe cei doi martiri ai convingerilor şi intereselor lor — politico şi pe «Telegraful Român», care a ţinut vinovaţilor din Budapesta o preaarchierească dojană.
   Din ambele reproducem ce se poate:
   Din «L’oveste actuală»:        Din «Cântec vitejese«:
    Unul scuipă o bombă goală Şi ’ntreg cluhu cade 'n boală Forbiuţoala guroi rele Bag* un club în friguri grele Şi ’n compresse greu legat Tremură 'ntreg cluhu ’n pat.
                                                                                                                                                                          (Gura Satului)
Gura voastră babe rolo Bumi-i troaca do purcole Nu de sfaturi sunteţi buni Ci de pus voi po tăciuni Proaste, proasto uscăciuni.
    Proaste, foarte proasto dovezi despre cultura şi solidaritatea noastră!
                                                         Poşta Redacţiei.
   C. U. Crai o va, cântecul n’aro nici o unitate şi nici o poezie.
   T. Buc. înv. «Dorinţa» nu «întruneşte calităţi».
   I. Dragomir. întrebuinţarea motivelor poporale e în adevăr o artă. D-Voastră le copiaţi pe de-antregul înădind frumseţea lor cu stângăciile D-Voastre de începător.
   V. D. Cocon în Năsăud, întâlnire pe franţuzeşte se scrie »Rendez-vous« — altfel râde «iubita» de d-ta.
   Ebina, Năsăud. Ah! nici «o dungă luminoasţ» — nu-ţi poate însenină «speranţele micuţe», căci «Ast r{t« d-tale «In adânc s’a cufundat».
                                                                                             Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. r~
                       Cumpăraţi numărul jubilar Carol I. Preţul 1 cor. 10 bani. .
                                          TIPARUL. LUI \V. KIUFFT ÎN S1BUU.
www.dacQFomanica.ro