— S CJ n A K 11 L. G. Aurnu . . . Aonumente antice din Roma. I. CI. Soricn . . Din adâncuri (poezie). \. Ciocârlan . . Inimă de mamă. Octavian Goga . înviere (poezie). Dino Ramoră . Adio (poezie). I. Borcia . . . lfigenia în Taorida de Goelhe (Actul III, Scena II). I. Agârbiceanu . Domnişoara Linuţa. A. Cunţan . . . Cântec (poezie). Liliac............Plec şi eo (poezie). Dări de seamă: A. Sadoveanu: Aormântul unui copil. Notiţe bibliografice: Al. Ţiplea, Poezii populare din Aaramurăş; Doamne a-jotă-nei Problema responsabilităţii juridice a statului şi a comunelor cu privire la ultimele răscoale ţărăneşti; Hipnotism şi Spiritism. Ilustraţiuni: Forul roman (trei vederi). •;r ABONAMENT: Glustro-tlngaria: l an................12 cor. Ed. de lax ... 20 cor. 6 Ioni................6 „ „ „ „ ... 10 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor. România şi în Străinătate: I an................16 cor. Ed. de lux- ... 25 cor. 6 luni..............8 „ „ ............13 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor. Jlcclamaţiile sunt a ,-e face în curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adresă se vor trimite 20 bani în mărci postule. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite ia adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). î.*î.V,ji}fcV£î A apărut în editura revistei „Luceafărul* A. O. Maior Biblioteca Copiilor Voi. n numeroase ilustraţiuni. Cel mai potrivit dar pentru - copii. Preţul: Cor. Uo, Cei 2.- Omcr ILIADA 12 cântări traduse în versuri de George Murnu - ■ cu ilustraţii admirabile. ■«*- - Primul volum din Eiblioteca scriitorilor Străini. Preţul: Cor. k.-, Cei plus porto postai 20 bani. www.dacQromanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea dlor: Octaviun Goga şi Oclavian C. Tăslăuanu. Ctătucăi« iar plângeâ. A plâns când i-am spus că am să trimit peţitori să mi-o ceară de soţie, dar nici ochi fără lacrămi n’a avut când i-am spus că stau să-mi abat gândul peţitului în altă parte... Şi toate aducerile aminte aşa cum le povestea badea Radu, o bucurau pe leica Sultana, dar inima nu putea stăpâni ochii şi lacrămile curgeau de isnoavă... Moşul râdea, feciorii şi ginerii se uitau cu drag spre bătrână, iar fetele şi nurorile cu ochii muiaţi în lacrămi se duceau şi o sărutau pe obraji pe o parte şi pe alta... II. în ziua aceea de toamnă, Sântămăria venise cu cer senin şi soare dulce prietenos. Moş Radu, bucuros de sositul acelei sfinte sărbători care aduceâ pace şi odihnă în satul lor de Români muncitori, trece cu vederea rânduiala gospodăriei lui tocmită cu rost şi multă socoteală, mai dă sfaturi pe ici pe colea celor argaţi şi apoi se duce de s’aşează pe aşternutul frumos de lână care întins pe prispa »căsuţei bătrâne» par’că îl îndeamnă să şează ... Cu cojocul frumos înflorit aruncat între umeri, cu căciula mare rotată adusă pănă deasupra sprâncenelor, stete o clipă aşa gânditor cu coatele răzămate pe genunchi. Era zi de sărbătoare, zi cu horă mândră în sat de vale unde trebuia să se adune toată lumea satului ca de obiceiu. în căsuţă, la spatele lui, leica Sultana gătiâ pe Stăncuţa pentru joc şi poate că nu mai aveau mult pănă să plece. Hotărât ca şi când ar fi voit să între în casă se sculă de pe prispa joasă a căsuţei şi s’apropie de uşă. Aci însă se opri şi după o clipă se întoarce iar Ia aşternutul întins în bătaia soarelui şi de astădată se întinse aşa pe o coastă răzi-mându-şi capul într'un cot, aruncându-şi astfel privirea devale, de ceea parte a satului pe coasta din faţă unde gospodăria mândră stă adăpostită în umbra plopilor înalţi cu frunzele lor bălane şi tremurătoare ,,. www.dacQFomanica.ro 176 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1907. Acolo-i gospodăria Bogdăniţei, vădana cea cu avere multă şi cu un singur fecior cu Vi.icu cel frumos şi cuminte, pe rari se ’ntrec rari mai de cari să-l prindă de ginere... Şi cum nu s’ar gândi toţi Ia aşa avere şi la aşa flăcău care pe lângă toate alte bune n’are nici grija cătăniei ? Moş Radu pusese ochii pe el de multă vreme, chiar de rând trăia Bogdan Răzeşii, iar copiii erau mărunţei şi se jucau la olaltă pe cele corhăni înflorite ale dealurilor, şi nici se gândea că ar putea să se tocmească altfel lucrurile, decât după cum le pusese el la cale. Acum însă când aflase că nici părintele Vornicii nu s’ar da în lături ca să-l facă ginere, ba încă, fără s’aştepte să-i vie vorbe dela flăcău trimite el flăcăului, a început să se cam pună pe gânduri. Nu e vorbă, avere mai multă popa nu avea şi nici fată mai frumoasă nu stătea să-i fie, dar se gândea că de unde ştie ce se poate întâmplă. Cum popa Vornicii avea gură care ştie să farmece, Bogdăniţa un cap de femee, cum se gătea, putea să înduplece pe Voicu care era băiat cuminte şi ruşinos ca să zică pe cheful popii. Avea însă bună nădejde că pe cât îl ajutase ochiul lui de bătrân şiret luase în samă că Voicu tot mai mult se uită la Stăncuţa lui, iar în locul vrăjilor pe care ştie să le întindă popa cu gura, el va întinde altă vrajă şi mai momitoare... Atâta numai că nu trebuia să zăbovească, ca să nu dee cumva timp duşmanului să-i ia înainte. Cu gândul acesta venise acum din sat, unde auzise câteva laude de ale popii şi cu toate lacrămile la cari s’aşteptâ din partea maniei Salomiei, totuşi trebuia să pună piciorul în prag şi să calce peste «scâncitul femeei» cum zicea el, când era hotărât să nu mai amâie ceva din planurile lui. Adineauri când se sculase de pe prispă şi cercase să între în casă voia să-i spue nevestei şi hotărârea lui nestrămutată că trebue numai decât să mărite fata după feciorul Bogdăniţei; dar cum Sultana nu era singură, chibzui că mai bine să vorbească în patru ochi şi mai aştepta. într’un târziu uşa căsuţei scârţii dându-se de părete, iar în prag s’arată chipul tânăr şi frumos al Stăncuţei, care trebuia să mai aştepte pănă să se gătească şi maică-sa. Cum dădii cu ochii de tătâni-su care acum se sculase şi steteâ drept în picioare privind-o cu drag, îl întrebă frumos: — Matale mergi cu noi la horă? — Aş coborî cu drag de vale, dar vezi am ceva de vorbă cu maică-ta ... Şi pentru asta am rugat pe leică-ta Maria să s’abată pe la noi ca să te duci cu ea la joc ... Uite-o că chiar vine. Plecaţi înainte şi apoi venim şi noi după ce vom isprăvi. Fata înroşindu-se ca bujorul se ’ntoarse în căsuţă de duse vestea maică-si şi apoi eşind scoboară spre vale în tovărăşia surorii mai mari, cea dintâi fată măritată a bătrânilor. Nu mult du pace pleca fata s’arătă în uşe şi leica Sultana, care din toată întorsătura lucrurilor pricepuse de ce era să fie vorba. îmbrăcată în bondiţă înflorită, cu catrinţă neagră împrejur, iar în cap cu maramă subţirică de borangic, stătu o clipă în faţa lui moş Radu, aşa cu mânile aduse în şolduri, ca şi când ar fi stat să-i spună iar cuvinte aspre; dar mai curând decum s’aşteptâ chiar şi badea Potecă, leica Sultana se potoli şi răzimându-se cu umărul de uşorul uşei, plecă capul în jos cătând să-şi adune mâneca cămeşii ca să-şi şteargă ochii încărcaţi de lacrămi. Românul, cu inima tare ca de obiceiu, ridică căciula rotată pănă pe creştet, râse cu hohot şi-şi privi nevasta aşa lung şi nedumerit; dar văzând că ea n’are de gând să se însenineze, o prinse de mână şi o îndemnă să iasă pe prispă cercând totodată s’o ia cu vorba: — Ia lasă supărarea, măi babă. ia vino colea şi-om sta o leacă de vorbă...! — Ba să-ţi ese din gând, îs sătulă eu de vorbe de astea. — Da de unde ştii tu despre ce-o să ne fie sfatul, zise badea Radu aşezându-se pe lăvicerul de pe prispă care-i poftea să şadă. Apropie-te mai bine colea zise iar Românul, făcându-i semn să stea lângă el. La îndemnul stăruitor al bărbatului, leica Sultana îşi şterse ochii şi s’aşeză pe prispă îngânând: — Uite stau, stau cum zici, dar ştiu despre ce ai să-mi grăeşti... Mai bine să taci, ori dacă nu, eu plec după fată la horă ... Ţi-am spus într’atâtea rânduri şi D-ta ştii. Nu mărit fata şi pace... Asta-i vorba mea, să ştii...! Şi lacrămile arătându-se din belşug în www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1907. LUCEAFĂRUL 1 nr* l < < ochii ei negri, atât de frumoşi în alte vremuri, se sculă repede şi se duse de se răzimă cu umărul de tulpina albă a mesteacănului bătrân, care rătăcit în mijlocul ogrăzii îşi plecă crengile lui bălane pănă aproape de poteca verde a bă-tăturei prăvălatice. Badea Potecă deprins cu firea Sultanei lui, căci doar cu dânsa îmbătrânise aproape şi tot cu ea însurase pe ceilalţi şepte feciori, râse iar cu poftă şi trăgându-şi căciula pănă peste sprâncene, rămase acolo pe prispa căsuţei privind spre tovarăşa lui care îşi căutase ostoierea du-rerei ei de mamă, depărtându-se în umbra mă-steacănului care ştie de altfel multe clipe dulci şi amare din viaţa lor de atâţia ani şi care, cu toată îndărătnicia stăpâni-si, ştia că nu peste multă vreme, sub 'poala lui împrejur are să adăpostească nunta frumoasă a celei din urmă odrasle, care crescuse în căsuţa bătrână a Pote-carilor ... Târzior, când fnjpiosul şi blândul mesteacăn, prin şoapta tainică a fruzişului işi ogoise stăpâna îndemnând-o să stea jos pe pajiştea verde, moş Radu se sculă dela locul lui de pe prispă şi se duse de se aşeză lângă soţie în umbra crengilor vrăjitoare. Câtăva vreme tăcură amândoi, privind aşa în neştire de ceealaltă parte a văii pe coastă... Când crezu însă că-i timpul potrivit, moşul luă vorba aşa cu domolul: — Doamne, ce-ai zice tu Sultană, dacă Stăn-cuţa noastră şi-ar avea gospodăria colo de cea parte unde străjuese cei doi plopi frumoşi în preajma casei?... — Ce să zic...? Mi-ar părea bine... dar nu acum. Fata e prea ti nară. Las-o că mai bine trăeşte ea lângă mine... Şi apoi dupăce s’o mărită numai fată mare n’are să mai fie ... — Aşa-i nevastă şi eu mă gândesc ca tine; dar vezi, dacă nouă ni se pare că ne prea grăbim, alţii dimpotrivă cred că merg prea încet. Uite de pildă popa Vornicu n’ar zice că-i prea de vreme nici mâne, de-ar fi să vrea Bogdăniţa să-i ia fata de noră... Şi noi să tot aşteptăm. — 0 fi cum spui căci voi bărbaţii ştiţi multe, iar nu ca noi muerile, cari stăm numai de cele nevoi ale gospodăriei...; dar vezi popa şi preoteasa sunt stăpâni pe casa şi copiii lor şi noi pe ai noştri aşa puţini câţi îi mai avem ... Ei abia acum stau să mărite întâi şi-o pot face şi mai de vreme, cum de pildă s’a întâmplat cu măritişul şi însurătorile celorlalţi feciori ai noştri. Eu insă acuma numai o fată am şi pe asta nu mă îndur s’o mărit cu atâta grabă ... Mi-i drag feciorul Bogdăniţei, îi drept şi mi-ar fi cu plac să intrăm în neamul lor, dar dacă şi ei au acelaş gând de ce n’ar mai îngădui adicăte ... ? — Nu zic, soro, că n’or îngădui, ori că nu le-ar fi fata şi casa noastră pe plac ... dar vezi tu, popa e om şiret... şi are o gură de farmecă... Şi cum Bogdăniţa săraca e cap de femeie, iar băiatul cuminte de nu-i ese din voe, într’o bună zi te pomeneşti că am scăpat bunătate de băiat... Gândeşte-te... avere cum nici unul n’are, cuminte ca o fată mare, vrednic fără păreche, iar cu vârf peste toate nici grija cătăniei nu-i stă la spate ... Ba unde mai pui că o măriţi la o palmă de loc, colea peste vale, ca şi cum ţi-ar fi in ograda, o strigi, îi faci un semn şi cât ai bate in palme e lângă noi. Şi badea Radu spune multe şi cu aşa graiu că par’eă să moaie şi pe cel mai aprig duşman...; dar tovarăşa lui tace şi priveşte în golul văii aşa in neştire cu ochii ei mari deschişi din cari curg două şireaguri de lacrămi. Pricepe ea tot ce-i spune, vedea că are dreptate, dar simţiâ totodată că i se topeşte, i se frânge ceva din inimă... aşa că târzior când moş Potecă stărui să-şi spună cuvântul, fără să-şi dea seama rupse şi ea vorba zicând: — Fă ce ştii că doar tu eşti cap de bărbat. Trezită insă ca din vis de chiar tăria cuvintelor ei, işi dădu seama de ceeace spusese şi caşicând ar ti spus cine ştie ce vorbe mari şi grele, se întoarce repede spre moş Potecă îngânând între sughiţuri de plâns: Nu, eu n’am spus nimic. Fata n’o mărit, nu, să ştii... Apoi caşicând s’ar fi temut să mai stee de vorbă, se sculă repede şi se duse de se înfundă in casă. Badea Radu mai stătu ce stătu sub mesteacăn, iar în cele din urmă se sculă şi caşicând s’ar fi jăluit măsteacănului, bunul lui tovarăş, îngână vorbele lui obişnuite: Ce ştie bărbatul, nu poate pricepe un cap de femeie. Hotărât să facă tot ce ştie el, îşi prinse băie-rile cojocului la gât, îşi potrivi căciula aşa pe o sprânceană cum de obiceiu o purtă şi porni în sat de vale. (Va urma.) L Ciocârlan. www.dacQFomanica.ro 178 LUCEAFĂRUL Nrul !). l‘K>7. ÎNVIERE. E sărbătoare pe câmpie şi-n suflete e sărbătoare, învie firele de iarbă sub ploaia razelor de soare. Sunt Pastile cele frumoase şi ’n fire zvonul lor străbate, Clopotni|a-şi îndoaie spornic încheieturile uscate. Arama strigă când se sbate măiastră clopotului limbă, Eu simt strigarea ei aprinsă şi-n vorbe sufletul o schimbă: * * * Voi toţi cari suferiţi şi plângeţi sub larga întindere albastră, Meniţi, veniţi, căci va să vie curând împărăţia voastră! Veniţi voi obidiţii lumii cu buzele înfrigurate, Voi chinuiţii din arsura unei tăceri îndelungate; Voi osteniţi fără nădejde, voi slujitorii fără plată, Voi căror vremea v’a dat vecinie numai porunca blăstămată; Voi, ce muncirăţi pentru alţii trudind cu mânile-amândouă, Veniţi, căci zvonul meu acuma vesteşte învierea, vouă! Voi cei cu fruntea de sudoare, cu genele de lacrimi ude, Eu cerului vă strig durerea şi Dumnezeu din cer aude! Aduc lumina care sparge şi sfarmă capişti de păcate, Zăvoarele mucegăite din temniţe întunecate! Eu celor orbi desleg azi taina înfricoşată de-a vedea Şi prăznuiesc, că-n al lor suflet învie învierea mea! * * * Ascultă mintea mea supusă, genunchii mei se pleacă ’ncet Şi-aduc prinosul închinării celui de neam din Nazaret. Octavian Goga. ADIO Annei. Cetind în recele-ţi priviri, Am înţeles că-i bine 5ă mă trezesc din amăgiri Şi să te uit, pe tine. iar mai târziu de-mi vei vorbi, Aşa ca şi-altă dată, 5ă rîd când îmi vei aminti Că te-am iubit vre-odată. Tot farmecul din ochii tăi îmi pare o poveste; Fiorul dragostei d’întâiu Trecu fără de veste. Nu-mi pasă dacă te-am pierdut, Privirile-s umbrite Şi ’n umbra tristului trecut Te-afunzi pe nesimţite. Din cerul plin de stele,-o stea Când prin văzduh se lasă, Rămâne ’n urma ei, câtva, O dâră luminoasă. Ca, stelei care s’a desprins - Pierzându-şi strălucirea,-Din dragostea ce ni s’a stins Rămâne amintirea. N’o să-ţi mai scriu nici un cuvânt, De astăzi înainte, Să simţi ce dureroase sunt Aducerile-aminte. Aprilc 1007. Iubirea de ne-a părăsit De ce am mai silii-o 5ă vină iar? Mai nimerit E, să uităm. Adio. Dinu Ramură. www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1907. LUCEAFĂRUL 179 lîigenia în Taurida de Goethe. Aetul al treilea. Scena a doua. Oreste (deşteptându-se din ameţeală şi ridicându-se). Mai dă-mi, o dă-mi paharul cel din urmii Din apa Letelui, să-mi stâmpăr focul! Curând înceată zbuciumul vieţii Şi sufletu-mi pluteşte iarăşi lin, Unindu se cu apele uitării, Spre voi, o umbre, ’n veşnicele neguri. Primiţi să odihnească ’n pacea voastră Pribeagul fiu al vechiului pământ! Ce şoapte tainice aud prin ramuri? Ce freamăt lin adie din amurguri? Ei vin, ei vin, să-şi vadă noul oaspe! Au cine i ceata care împreună Petrece ca un mare neam de crai ? Ce paşnic merg, bărbaţi, femei, bătrâni Şi tineri; şi-s asemeni zeilor La chip şi umblet Da, sunt ei, sunt ei, Strămoşii mei. O, uite, cu Tyeste Se plimb’ Atreu şi povestesc cu drag: Copiii merg, juţându-se, alături, Nu mai e ură între voi aici? Apusa ca lumina soarelui? Deci sunt şi eu bine venit şi pot Să mă amestec în alaiul vostru. Străbunilor, vi se ’nchină Oreste. Din neamul vostru, cel de pe urmă; Ce-aţi sămănat, el secerata; De greu blestem încărcat a venit, Uşoară i aici însă orice povară: Primiţii, primiţi-1 în cercul vostru! — Eu vă cinstesc, Atreu şi Tyeste; Aici nu mai e duşmănie ’ntre noi. Unde e tata? vai, numai odată în viaţă-1 văzui. — Tu eşti, o tată? Şi duci pe mama de mână cu tine? O, dacă ea îţi poate da mâna, Atunci pot şi eu să viu la ea, Să-i spun: Priveşte pe fiiul tău! Priviţi-1 şi i ziceţi: bine-ai venit! în lume era o vorbă ’ntre noi Cumplită vestire de ură ş-omor Şi neamul bătrânului Tantal îşi are Plăcerile sale dincolo de noapte. Dar voi mă primiţi şi-mi întindeţi mâna. O, undei bătrânul, străbunul nostru? De ce nu mă duceţi la el ca să-l văd, Căci mult îmi escump.şi-l cinstesc pe’nţeleptul, El care a stat cu zeii la sfat Dar voi zăboviţi şi vă ’ntoarceţi faţa? Ce e? Pătimeşte 'nălţatul străbun? Vai mie! Atotputernicii zei Au ferecat viteazului piept Cumplite chinuri cu lanţuri de fier. Traci, de I. Borcia. Domnişoara Linuta. 9 9 Brăteanu, într’o Duminecă, s’a şi ţinut de vorbă, spre marea bucurie a tuşii Chiva, în casa căreia, domn aşa mare n’a mai intrat de multă vreme. Lintiţa însă se găsiâ tare strimtorată. Veşnicul demon al pretenţiilor se trezi şi in acest suflet curat şi nu-i da pace sa se bucure cu tuşa Chiva alături, de fericirea ce-a căzut pe capul lor. îi lunecau ochii dela mobilele vechi, roase, la tapetele şterse, la păreţii scunzi, la tablourile coşite de vechime. Şi-i părea aşa de rău, părea c’o taie ca o limbă ascuţită de oţăl, de câteori gândiâ că şi Brăteanu trebtie să le vază toate acestea. Dar el îşi petrecu foarte bine. Aci în liniştea căsuţii acesteia putu să vadă cu tot (sfârşit.) dinadinsul, că Linuţa are o frumseţă vrednică să fie prinsă de penelul unui pictor vestit. Şi atâta frăgezime şi mlădiere în mişcări, do ochii lui o urmăriau pretutindeni, când Linuţa trecea uşoară prin casă. Tuşa Chiva, ca orice bătrână, mai slobodă la limbă, zise intr’o vreme: — Ar ti bine, cum să nu. Atâta că-i cam întunecoasă casa. E de mult, da eu am apucat în ea şi-mi place — Vezi dta, asta nu face nimic. Mie mi-ar plăcea să am o casă ca asta. Dacă-i indestulire în casă, nu se ia nimic în samă. Că am văzut eu destule palate, unde-i mai rău ca în iad. Şi într’adovăr dl Brăteanu se părea că nu www.dacQFomanica.ro 180 LUCEAFĂRUL Nml 9, 1907 ilă nimic pe de acestea. De aici încolo veniâ des la tuşa Cliiva, şi mergeau la plimbare prin oraş. ci amândoi şi Linuţa. Cum era om nou in oraş, nu avea familii cunoscute încă şi nici vizite nu făcuse încă. îi părea bine că mai poate eşi de acasă. Tuşa Cliiva era foarte fericită. Cât a dorit ca, când mergea singură cu Linuţa la plimbare să se alăture vr’un tinăr şi lângă fata aceasta orfană. Şi iată acum nu se alătură, ci porneşte cu ele de acasă, şi nu oricine, ci un om de viitor, un profesor nou venit, de care ar fi mândră orice familie din «elita* oraşului, dacă l-ar primi in sinul ei. Păşiâ mai aspru, mai sprinten bătrânuţa ce părea întinerită, iar acasă nu-1 mai slăbea din laude pe dl Brăteanu. Linuţa ascultă şi nu zicea nimic, dar în schimb işi da silinţa să înveţe tot mai bine. Când răspundea acum din română era o fericire pentru ea. Nu-i zicea aproape nimic dlui Brăteanu la plimbare, dar când se ridică se răspunză, vorbiâ aşa de frumos, aşa de dulce, de păreâ că-şi pune o fericire, pe care ş’o teme, in vorbe. Şi se simţiâ uşurată, mângâiată oarecum, când termină cu răspunsul. I se păreâ ca şi când, pe lângă lecţie, i-ar mai fi spus ceva, ce-i adia prin sufletul ei tânăr, ceva ce o făceâ câteodată fericită, deşî nu ştiâ că ce-i. Totdeauna învăţă întâi lecţia de româneşte, apoi celelalte. Şi chiar de ajungea la aceste, gândul ii trecea mereu la română. Nu-şi făcea nici un gând, nici un plan, nu se ridică din adâncul sufletului nici o dorinţă hotărîtă. Atâta numai c’ar fi dorit să răspunză totdeauna cea mai bine din româneşte. Tuşa Cliiva însă plămădea multe în gândul ei, ee se trezise din amorţeala multor ani pustii, şi începuse o corespondenţă deasă cu preoteasa de acasă. Când Linuţa merge la şcoală, se cui-băreâ la masă, şi în scârţăitul penei, pe care n’o mai prea ştiâ ţinea bine in mână, închegă şoptind cuvinte de bucurie, din litere mari, răsfirate. Creoteasa ii răspundeâ însă cuminte şi aşezat, pe cumcă să nu se gândească Cliiva la aşa ceva, că nu-i nici o potrivire între fata ei şi un profesor. Că a dat-o la şcoală să poată trece cumva mai uşor in viaţă, să aibă şi ea tinereţele ei. Dar încolo n’are alte nădejdi. De unde nu-sbani, tinerii din ziua de azi, cei culţi, fug ca de ciumă. Dar Cliiva întărâtată ii răspundeâ că Brăteanu nu-i de-aceştia, că vine în casa lor, că merge cu ele la plimbare, în sfârşit c’a băgat ea ceva de samă, numai nu vrea să-i spuie şi preotesei. Profesorul cel nou însă n’a putut rămânea multă vreme izolat într’un oraş unde erau atâţia profesori, atâtea familii culte, cu fete mari la casă. Un domn îl opri intr’o zi în drum, şi-i zise foarte scurt: «Dl Brăteanu se vede că nu vrea să ne cunoască şi pe noi.* Drept că trecuse vreme multă şi el abia acum se gândi serios că într’adevăr trebue să înceapă cu vizitele. Pe la mătuşa Cliiva da mai rar acum. Dar bătrâna se mulţămi cu răspunsul lui, eă-i cuprins acum cu unele regiile de bună-cuviinţă. Linuţa insă la cea dintâi veste, că Brăteanu a fost în cutare familie, se nelinişti. Din ne-desluşirea ce o cuprindea mai înainte, din in-conştiinţa bună şi plină de pace, se trezi deodată, crescând tot mai mare, dorinţa ca Brăteanu să nu meargă nicăiri. Se sfiiâ oarecum de dorinţa aceasta, dar simţiâ cum o stăpâneşte tot mai puternic şi-i veniâ să plângă când auziâ că profesorul cel nou a mai făcut şi alte vizite. Ceeace n’a băgat nici odată de samă pănă acuma, o simţiâ cu toată căldura: cât îi pare de bine, cât e de uşoară şi de fericită când Brăteanu veniâ la ei. I se păreâ că a câştigat ceva nespus de preţios, ce n’are drept nime să-l iee dela dânsa. Căldura din inimă i se revărsă pe faţă, în ochi, şi din tăcută, din sfioasă ce era mai nainte când Brăteanu era de faţă, — acum vorbiâ mult, râdea, se învoiâ în grabă să-i cânte ceva. Era ca un copil care a scăpat din mână o jucărie frumoasă, pe care n’a cunoscut-o dintâi şi nu i-a părut rău după ea, —dardupăce i-a luat-o alţi copii, văzu deodată cât e do frumoasă, şi cât ar fi de bine, s’o aibă iarăşi el. Şi dacă i-o dai, râde şi nu mai ştie ce să facă. Vorbiâ acum întâiu cu el, ii amintea râzând de zăpăceala ei, când mai întâi o întrebase Brăteanu de lirica lui Eminescu. Cuteză chiar să spună vr’un cuvânt puţin măgulitor pentru alte fete. Şi profesorul îşi petreceâ bine, iar tuşa Cliiva umblă sprintenă prin casă. Cu cât erau mai multe vizitele ce le făceâ Brăteanu la alte familii, începutul umbrit al www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1907. LUCEAFĂRUL 181 dragostei creştea tot mai tare, tot mai luminos, in sufletul Linuţii. Nu-i trecea nici acum prin minte că doar odată să fie ceeace-i spunea mereu tuşa Chivn. Nu, nu! Ea dorea numai să vie Brăteanu mai mult pe la ei, să-l poată vedea, să poată vorbi cu el. Pe dânsa o dureii adânc numai gândul, că el umblă într’atâtea familii. Şi de multeori, când vr’o săptămână nu da pe acolo, Limita se gândiâ serioasă, — o urmă din vechea ei seriozitate — că oare cu ce drept cere în inima ei, ca profesorul să vie numai la tuşa Cliiva? Are ea vr’un drept la asta? Vezi bine că n’are! Sunt atâtea case cu mult mai frumoase, cu mult mai luminoase în oraş, ca această odae ascunsă în pământ. Şi apoi ce petrecere putea să aibă el aci? Mătuşa Cliiva? O, dar sunt atâtea doamne, cari l-ar primi împărăteşte în asemănare cu mătuşica. Şi totuşi nu se putea împăca cu vizitele lui, ci mai vârtos o dureau. Era ceva nou în sufletul ei, ceva abia născut, şi care, ca să poată trăi, avea mare lipsă de Brăteanu. Şi când se trezia cu tărie simţirea aceea nouă şi era singură, pe Lintiţa o cuprindea un fior rece şi-i era aşa de frică! De ziua ei Brăteanu veni să-i ureze mulţi ani şi-i aduse o carte mândră, netăiată, — un volum de nuvele eşito de curând. Lintiţa dur-mise puţin peste noapte şi ziua era aşa de abătută şi avea presimţiri rele. li părea că şi Brăteanu e mai tăcut, mai dus pe gânduri astăzi. Numai bătrâna se bucură şi ţinea voia bună în casă. La despărţire, — nu i s’a părut, — Brăteanu abia-i strânse mâna. încă în sara aceea începu să cetească volumul. Era nişte povestiri par’că anume alese. Toate se sfârşiau dureros, tragic. De ce i le-a adus chiar pe acestea? 0 da, îi veniâ ei să înţeleagă, dar îşi încorda puterile să se cugete la altceva, să nu înţeleagă. A fost însă numai o impresie bolnavă, toată întâmplarea. Brăteanu veni iarăşi mai des la ei, şi cu cât veniâ mai mult Lintiţa se liniştea tot mai tare. * Să te ferească Dumnezeu însă să fii tânăr şi să ajungi pe gura doamnelor cari au fete mari, pe cari le treci cu vederea. Şi în oraşul acesta erau multe fote mari, căci toate s’ar fi măritat numai la oraş şi blăstămau viaţa dela sate, unde nu-i nici o distracţie, unde te prosteşti şi te în-glozi în tină, ca orice ţăran cu opinci. Brăteanu însă nu era numai tânăr, ci un om cu viitor, »o pârtie splendidă*, cum se spune în clasa noastră cultă când e vorba de măritiş. Era profesor, om deştept, mândru, galant, şi întru toate cult. Acela se ştie prezentă odată într’o societate! Drept c’a venit de curând din capitală, şi asta singură ar fi fost destul să încânte pe toate doamnele şi fetele din oraş. Şi ce era mai greu, trecuse anul şi Brăteanu nu »făceâ curte* mai cu temeiu în nici o familie. Atâta că se ţinea par’că prea mult în urma pre-parandistei aceleia de Elena Vintilă. Pănă acum încă n’a stat un tânăr un an întreg să nu-1 prinză nimeni în clupsă. Doar n’a vrea să aştepte pănă va termină Elena Vintilă? Gândul acesta insă nu putea intră în capul nimănui. Pentru aceea şi-a mâncat el viaţa atâta amar de ani pe la şcoli, ca acum să înceapă un traiu şi mai greu? Căci numai cu plătuţa de profesor, la început mai ales, vine greu de tot. Apoi acum ştie tot oraşul că Lintiţa e o fată orfană, că trăeşte dintr’o bursă, că preoteasa, mamă-sa abia o duce acasă din penzia ei de 50 de zloţi ? Ori doar îi va da zestre la fată penzia pe doi trei ani ? Şi doamnele cari se gândiau aşa zimbiau cu răutate, netezindu-şi peliţa moale a obrajilor. Dar se vede că Brăteanu nu ştie nimic de asta. Nu i-a spus nimeni. Dar in urmă va afla el dela cineva! Şi s’a aflat nu unul, ci aproape toţi cei interesaţi. Şi fireşte nu i-a spus nimeni numai atâta cât era adevărat. Ci se ştiau multe din tainele ce se nasc numai in sufletele oamenilor mârşavi, — că tatăl Linuţii, popa, ar fi murit din beutură, că mamă-sa, acasă în sat, ar trăi aşa şi aşa. Brăteanu abia acum se trezi bine: Adecă oamenii aceştia cred că dacă vorbeşti c’o fată din trecere de vreme, înseamnă că ai îndată gânduri serioase? Nu, el nu se gândeşte încă la căsătorie! Ce sfântul a scăpat acum din şcoli şi să-şi iee îndată jugul in gât? Are să-şi petreacă, are să trăiască întâi cel puţin câţiva ani liber. Dar cu ceva s’a ales totuşi din destăinuiri: că sunt oameni aşa de răi în lumea asta. Dar las’, încap ei. Ştie dânsul cum are să fie şi să se ponrte, www.dacQFomanica.ro 182 1.0CEA FARUL Nrul 9. 1907. Puţini sunt însă oamenii aceia, cari să înveţe astăzi şcoală şi să nu se gândească la o viaţă uşoară şi comoadă. Pentru foarte puţini înseamnă şcoala o pregătire temeinică de luptă. Numai idealiştii sunt astfel de nebuni sfinţi. Cine însă, iarăşi, tânăr fiind, n’a crezut despre sine că e idealist? Şi apoi, cu cât greutăţile vieţii celei adevărate le bate mai des la uşă, privesc cu teamă, şi convingerile lor deodată se clatină tot mai taie, pănă dispar în urmă ca şterse de un vânt iute. Brăteanu avea o inimă, care într’adevăr ştia să se încălzească. Mai ales având o catedră atât de atrăgătoare, cea de româneşte — la început i se părea că are să fie un adevărat apostol. Cunoştinţele ce şi le-a câştigat an de an, le spunea cu aceea însufleţire, care-i proprie noutăţii. Şi se mai simţea chiar prin ştiinţa şi cultura sa, deasupra multora dintre profesori. Propunerea limbei româneşti pentru el era un început de avânt, care însă n’a pornit dintr’un suflet, care să-i poată da veşnic viaţă şi care era ursit să lămâie numai un început. Când în anul al doilea începu aceleaşi lecţii perise mult din căldura glasului său, părea că şi expresia feţii lui e mai abătută, şi de multeori lăsă impresia că vrea să termine iute. Anul cel dintâi a fost ca o răsuflare repede a unei ape ce vrea să-şi iese din ţărmuri, dar care apoi se trage in eursu-i liniştit de mai nainte. Tatăl său a fost uh mic funcţionar la judecătorie şi astfel la ei acasă Brăteanu putii cunoaşte multe greutăţi. Era însă deştept şi-şi trec ii şcolile bine. N’a ascultat însă de tatăl său să rămâie pe cariera lui, ci, cu bursă străină, a trecut la litere. Şi acolo, şi acî în oraş, îi plăcea să fie totdeauna bine îmbrăcat, şi la sfârşitul anului întâi în slujba cea nouă se trezi cu o bună datorie în spate. Ceva din neliniştea şi amăreala mare a tată-so, când îl cercetau creditorii, ori avizul dela bancă, se trezise şi in sufletul său. Şi mai întâi simţea că scade mult din simţul său de neatârnare, din superioritatea care-i învălui sufletul în anul cel dintâi, trăit fără de griji. Se gândiâ mai mult la sine, la împrejurările între cari trebuia să trăiască, vioiciunea i se împuţina mereu şi simţiâ cum se coboară la felul de judecată a colegilor, cu cari la început nu se uniâ de loc. Se arătau tot mai tare pe el semnele unui om lipsit de voinţă tare, care e gata să îngenuncheze grabnic în faţa greutăţilor. Lăsă impresia, ca toţi de sama lui, unui câne plouat, care zburdă şi el în lumina unei veri, iar apoi toamna, răzbit de apa, de care se putea scutură, începe să privească bolnav, şi prinde a se gudură la uşa bordeiului. Trecându-i însufleţirea cea dintâi — de care şi alţi colegi spuneau c’a fost o prostie, un foc de tinereţe, Brăteanu trebuia să-şi caute alte legături, decât aceea cu idealismul slujbei sale. în chipul acesta n’a fost greu ca un om fericit din oraş, directorul, să-l prindă nu peste mult în mreje, pescuit gata pentru fată-sa, domnişoara Virginia. * Linuţa însă n’avea de unde şti schimbarea din sufletul lui. Ea-1 cunoştea aşa cum l-a văzut mai întâi, cum l-a auzit mai întâi vorbind. Şi când băgă de samă tristeţa de pe faţa lui — la şcoală, — şi chiar mai mult, un fel de sâlă şi descurajare, îşi făcea cu totul alte gânduri. Tuşa Chiva auzise în grabă de vorbele ce le-au scornit oamenii, despre popa şi preoteasa, părinţii Einuţii, dar n’a cutezat să-i amintească fetei nimic. Era întărâtată rău bătrâna, vorbiâ răstit ca în sfadă, cu pretinde ei şi simţiâ de multeori pornirea să meargă la clevetitori, să le spuie numai câteva, de să le cadă nasul do ruşine. Dar Brăteanu tot mai veniâ pe la ele, şi odată, rămas singur cu tuşa Chiva, aceasta da să-i spue greutatea ce o apasă. El însă îi taie vorba. »Ce gândeşti că eu mă iau după gura lumii. De aia are lumea gură să latre*. I-a plăcut bătrânii cuvintele, de nu le-ar fi dat pe mult bun din lumea asta, şi în ziua aceea, i-a servit nişte dulceţi, pe cari le grijeâ ca ochii din cap. Linuţa însă se zbăteâ cu gândurile ei chinuite. Tristeţa lui Brăteanu ii umplea sufletul cu gânduri negre şi amare. Iată a răsărit omul acesta în viaţa ei fără să ştie cum. Odată credea că-i moartă şi a venit câştigarea bursei şi cel dintâi avânt al voinţii i-a deschis lumea largă înaintea ochilor. Şi-i părea bine să trăiască astfel. A venit apoi concertul acela şi atunci a simţit ea mai întâi ce însemnează a trăi cu adevărat. Dar de atunci s’a aeăţat ceva de viaţa ei, întâi ca o www.dacQFomanica.ro Nrul !), 1907. LUCEAFĂRUL 183 fluturare uşoară, neobservată, apoi ca o mângâiere mulţămitoare în viaţa ei părăsită. De când însă Brăteanu începu să umble în familii, iată că mângâierea aceea s’a dat în lături ca o perdea uşoară de pe sufletul ei, şi de acolo izbucni o iubire puternică, a cărei văl era mângâierea de mai nainte. Yezi că din tuşa Cliiva încolo nu s’a apropiat nimeni aşa bine de dânsa. Şi bunătatea naşte iubirea cea mai tare. O iubire oarbă, care nu poate crede mai mult că-i cu putinţă să se mai schimbe ceva. Ci vede tot în lumina bunătăţii celei dintâi. Linuţa când văzu mai întâi pe Brăteanu cu d-şoara Virginia la plimbare şovăi la braţul bătrânei şi era să strige. Fără nici un motiv îi păru aşa deodată că se nărue ceva pe ea şi trebue să se cufunde. Bătrâna îşi sili paşii spre casă. Nu vorbiră însă nici o vorbă, dar nici nu mai eşiră la plimbare. Aşteptau acum. Aşteptau să vie Brăteanu la ele odată. Dar Brăteanu nu se mai arătă. Linuţa îl vedea acum numai la ore. Dar şi aici cât era de schimbat omul acesta. Ochii şi-i purtă în laturi, nu se mai abateau nici când pe la Linuţa. Pentruce, căci nu-i făcuse nici o făgăduinţă, nu-i legat cu nimic de ea? Ori se simte el greşit cu ceva înaintea ei ? Brăteanu se simţiâ intr’adevăr umilit. Căci multa cercetare, multele plimbări, chiar in anul întâi, nu le-a făcut el aşa numai de flori de măr, ci într’adevăr simţiâ o atragere cătră fata asta. Şi-i era par’că ruşine de slăbiciunea şi neputinţa lui. De multeori se încercă şi Linuţa sta de multeori gata să-i sufle cuvântul ce nu-i veniâ în minte, atât de mult trăiă de aproape de el. O fi bolnav? Vr’o nenorocire de acasă? O, da, o nenorocire poate să-l fi schimbat atâta. Şi se cugetă cu groază la moartea tatălui său. Dar nu era nici o nenorocire. Fetele vorbiau de o apropiată logodnă a lui cu fata directorului. Şi nu găsiau destule cuvinte rele pentru domnişoara ce făcea o »partie atât de strălucită*. Şoaptele acestea cădeau ca nişte picuri grei, tulburi, in sufletul Linuţii. Gândiâ de multeori că fetele zic anume, ca să le audă ea, ca să-şi răzbune. Dar totuşi şoaptele aceste putură să tulbure pentru totdeauna liniştea sufletului ei. Cât era de liniştită acasă şi cum dormiâ de bine, puteâ arătă tuşa Chiva, care cu faţa bătrână, strâmbată de durere, ca împetrită, eşiâ de multeori in prag şi priviâ în gol cu ochii morţi. Aşteptau şi acum amândouă să vie, dar nu mai veniâ. Şi cu toate că fata cu bătrâna n’a vorbit nici odată cu toată seriozitatea despre o legătură între Linuţa şi Brăteanu, — când într’o dimineaţă bătrâna luă singura gazetă ce eşiâ în oraş, rămase deodată speriată, cu faţa trasă repede înapoi caşicând ar fi înţepat-o un vespe. îndoi gazeta şi apăsând tare cu degetul la un loc merse înaintea Linuţii: — Vezi, ce gândeşti că-i aici? Fata, albă ca varul, zise cu graiul sec. — S’a logodit dl Brăteanu. Apoi nu mai ziseră nimic. Bătrâna eşi afară. Din ziua următoare fata n’a mai mers la şcoală. Tuşa Chiva a atlat-o dimineaţa in pat, întoarsă spre părete cu ochii deschişi, mari, sticloşi. Nu vrea să zică o vorbă legănată. Păreâ că nici n’aude întrebările bătrânei. In obraji nu avea un strop de sânge. Nu-şi puteâ da seama de se trezeşte ori cufundă, intr’un vis, într’o viaţă, ce seamănă cu nimicirea. Toată ziua a rămas mută, abia noaptea dupăce bătrâna adormi, buimăcită şi ea de cap, Linuţa oftă odată din adânc. Apoi lacrămile porniră să nu mai înceteze. Abia acum îşi puteâ da seama de toată nenorocirea sa, căci abia acum s’a trezit in sufletul ei dragostea întreagă, grea, ucigătoare. Simţeâ căaperdut pentru totdeauna ceeace numai acum puteâ preţui cu adevărat. Era o prostie ca, dupăce s’a logodit Brăteanu, abia acum. să simtă toată dragostea. Dar Linuţa vedeâ că pentru ea totul s’a gătat, că altceva nu va mai fi să-i lumineze viaţa şi dupăcum un om pe care sa surpat o râpă, în întunerecul din lăuntru ar vrea să-i ţie veşnic flacăra singurului chibrit pe care l-a aprins, şi-l ţine de-1 frige la mână, aşa ţineâ şi Linuţa la dragostea asta. Vedeâ şi ea că-i o nebunie, dar nu se puteâ desface de ea, pănă nu i-ar fi stâns cea din urmă putere. Tuşa Chiva, împetrită de durere, nu ştiâ ce să facă de ce să s’apuce. Gândiâ că-i trece la fată în două trei zile. Dar zilele treceau şi Linuţii nu i se făceâ mai bine, ci mai vârtos se răceâ, se îngrozeâ, temându-se să nu se cufunde în întunerecul anului de jale, din care aşa de www.dacQFomanica.ro 184 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1907. cu greu s’a putut ridica. Bătrâna voi să scrie preotesei. Dar mâna îi era ca de lemn şi nu putea face decât linii. La vr’o cinci zile, tuşa Chiva părea că s’a trezit bine. Umblă grabnic prin casă şi după o vreme să îmbrăca şi porni. O bătrână micuţă, adunată bătu în uşă la Brăteanu. Acesta rămase uimit, abia-i întinse mâna. Dar tuşa Glii va veni amarnică de tot. Bărbuţa ei bătrână tremură nervos înainte de a începe vorba. — Să-ţi fie ruşine da, să-ţi fie ruşine ce om eşti D-ta! Vii atâta amar de vreme în casa noastră, faci curte fetei de o scrinteşti de minte şi după aceea iai pe alta. Apoi asta se cliiamă domnie şi omenie la D-voastră, n’aţi mai avea parte de bine! Am văzut eu că-ţi place de fată! Oe gândeşti că de aceea am îmbătrânit să nu cunosc nici atâta? Dar vezi că n’au fost bani! Banii numără la D-voastră nu inima, averea-ţi parte de bani şi niciodată de inimă. Acum gândeşti d-ta că-i o cinste să trăeşti din banul altuia? Asta-i bărbăţie! De aceea învăţaţi atâta la şcoală, ca să vă câştigaţi bărbăţia asta. Ca şi când s’ar fi trezit tatăl său din morţi şi ca şi când ar sta înaihtea femeii ce-1 ceartă, aşa s’a îngălbinit Brăteanu la faţă. — la spune-mi, soro, da îndată să-mi spui: i-am făgăduit eu ceva? Am zis c’o iau? — N’ai zis cu gura, dar se vedea de pe d-ta. Nu minţi că te bate Dumnezeu. Spune nu ţi-a plăcut de ea? Brăteanu se învineţi şi mai tare. — Să pofteşti afară acum îndată. Doar nu-i vrea să înebunim cu toţii. Bătrâna privindu-1 cu ochi răi, ca de mort, să duse făr’ o vorbă. Dar încă în ziua aceea îi scrise preotesei să vină pană la oraş. Avea mare nădejde bătrâna, că departe, în sat, Lintiţa se va face în grabă bine. Doctorul îi spuse îngrijit: »Cunt e fata slăbuţă, de mai ţine mult agitaţia se duce. Ce vrei, sufere prea mult*. Tuşa Chiva de când fusese la Brăteanu se făcu foarte curajoasă şi optimistă. Ce? îşi zicea; pentru un om ca acela să se prăpădească o fată ca Lintiţa. Nu, nu se poate. Ani să-i spun ei ce om e, că-i mai josnic ca oricine. De câteori încercă să-i amintească însă, să spue cuvinte grele pentru Brăteafiu, Lintiţa snferiâ şi mai mult şi-i făcea semn să tacă. Şi bătrâna eşiâ isbind uşa. Preoteasa, tot cea veche, tot plină de griji, veni în grabă, îşi sărută fata, dar nu vărsă o singură lacrimă şi mulţămindu-i tuşii Chiva, porniră. — îndată ce i bine s’o aduci iar la mine Să ştii c’o înzestrez cu ce pământ am. Casa-i a ei şi ce va mai vrea Dumnezeu. — Mulţumim d-tale, tuşo Cltivo! * Dar acasă, în mijlocul amintirilor, ce-i aduceau vie înaintea ochilor viaţa rece, înourată de altădată, Lintiţa nu se putea întrema. Când o ameninţă cufundarea in viaţa-i de mai nainte, ţinea mai vârtos la lumina ce i s’a aprins în drumul vieţii ei părăsite. Casa închiriată, mobilele de demult, dulapul de unde-şi scotea odată haina de doliu, sărăcia din casa lor şi veşnica întristare a preotesei, o făcea să ţie cu toată puterea la lumina ce-o mistuia. în mirosul de busuioc uscat din odae, se gândiă la Brăteanu, cercă să-l vadă mereu. O, cât de bun a fost dânsul cu ca păn’ odată? Şi Lintiţa numai tot pănă la acest «odată* şi-l amintea. Când treceâ de aici părea c’o îngheaţă ceva şi iar să ’ntorceâ la început. în mijlocul sărăciei şi a vieţii moarte de acasă, înţelegea tot mai bine şi lua tot mai mult vina tle pe Brăteanu. Da, da! Avuse tot dreptul s’o uite şi să iee pe alta. Căci grijile-s multe şi grijile muşcă şi ea n’ar fi putut să-i împrăştie nici o grije, căci n’a avut nimic. Alta ar fi fost de ar fi trăit tată-so! Tusa începu rar, ca să urmeze îndată tot mai deasă. Muerile spuneau preotesei să-i dee lapte de capră. Lintiţa înghiţea sărătura aceea alburie, şi când era vreme bună eşiâ in curte. Şi era o ntândreţe de senin şi o înălţime adâncă a ceriului, de Linuţa rămânea multă vreme într’o contemplare curată. Pădurile de pe culmi fre-matau încet ca de adurntire în liniştea înserării şi din depărtări, de pe hotar, veniâ pe sus, ca duse de o undă neVazută de vânt, frânturi de câtece. Când sara, se întorceau dela muncă flăcăi şi fete, voioşi, glumind, Lintiţa îşi închidea ochii şi-i părea că vedea cum se duce tot mai departe, tot mai departe înghiţit de o negură rece, un chip atât de scump, atât de frumos. Şi întâiaoară în viaţa ei ar fi dorit să www.dacQFomanica.ro N ml 9, 1907. lucea fă ri:l 1S5 aibă bani mulţi, mulţi... nu pentru ea, ei ea să poată linişti pe celee se duce tot mai departe dela dânsa. Ca să poată fi şi ea odată fericită... * La moartea ei veniră rudenii de-a preotesei, veni tuşa C'hiva, trecută, pcrită ea vai de capul ei. Rudeniile aduseră o cunună frumoasă, pe care era scris cu litere aurite: »Ilenuţii Vintilă, elevă in anul al doilea la preparandie, dela ne-mângăiatele rudenii». Preoteasa nu zicea nici acum nimic. Atâta doar’ că avea o faţă neagră-pământie, — mai ofilită ca moarta. Tuşa Chiva îşi zbicea păraele de lacrămi. »Să-răcuţa maichii, o, cum te-ai stâns şi cum te-ai dus, nu-i ajute Dumnezeu». Oamenii nu ştiau cui să nu-i ajute Dumnezeu şi priveau miraţi la hătiâna. In casă începu să se tângue preo- tesei: »0 soro, soro, sărac de zilele mele. 5Iă duce şi pe mine în groapă. Că mă apasă ceva pe suflet că eu am nenorocit-o». — Ba nu, tuşe Cliivo! Atâta numai că ai ţinut-o prea tare de fire, când gândeai că va mai avea zi bună. Să fi fost fecior, se mai putea. Dar o biată fie fată... Şi preotesei i se opri un nod in gât. — Va merge acum la tată-so! Săracii tală-so! Săraca Lintiţa. Când să pornească sicriul, iată un tânăr, iasă din popor cu o cruce do flori de grădină. Sărută florile, pune cruciuliţa pe sicriu şi se perde în mulţime. Era feciorul ce-i dase la plecare furca aceea măiastră. Puţini băgară de seamă, căci cântările începură jalnice, grele, mestecându-so cu glasul de durere al arămii. 1 |. Agârbiccanu. CÂNTEC. Ridică-te mai sus ca suferinfa Şi ’ntinde-mi mâna. Suntem fraţi de cruce...... Râvrii-voi să urc şi eu sus în zare, iar inima, De jos îţi va aduce lnghenunchiata — cântece şi vise. Plângând voi tinde Braţele spre soare, Mă voiu ruga Ia Domnul să reînvie, In dimineaţa Paştilor, iubirea! Şi-l voi rugă să ţi-o trimită ţie Să crezi din nou că-i binecuvântată! n. Cunţan. Plec si eu ... 9 Plec şi eu în lumi senine După flori şi după uise, Jrimăuara, când reujne fA ee ’n iarnă amoFţisc. Jtfă oprese uimită ’n calc, Sub o ramură plecată, Şi o întreb de nu-’i e jale, Singură să stea uscată? Ba mă mir de n'o cuprinde Dor năualnic de ’nflorirc, Gând răsare şi să ’ntinde Verdele ’n nemărginire ... Liliac. www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nml 0, 1907. 186 Dări de seamă. M. Sadoveanu: Mormântul unui copil. (Bucureşti, 1906. Minerua, 25 pp. 2 Lei.) Astâz', un nou volum do nuvele şi de schiţe al dini Sadoveanu, e o nouă icoană frumoasă în biserica măririi lui. Iar când volumul acesta se întâmplă să fie de valoarea «Monnântului uuui copil», însemnează că biserica s’a îmbogăţit cu cea mai scumpă podoabă, pănă acum. Pentru a putea face câteva observaţii asupra culegerii acesteia, voia alege trei-patru bucăţi, — cele mai de seamă, lăsând cuprinsul celorlalte în grija cetitorilor. In povestirea care dă cărţii titlul, »e vorba de un copil, un băeţel... Poate să tiede patru-cinci ani«. Sufletul lui începe a se deschide întâmplărilor ce-i vor ramâueâ pentru toată viaţa. Fireşte, înţelesul faptelor nu-l poate prinde. Pentru aceea «întâmplările nu s’aleg după însemnătate; se aleg, se desfac după căldura unor ochi huni, a unei vorbe domoale, a unei raze de soare*. Bunicul cu pipa, bunica cu ochelarii, doi tovarăşi de joacă: Bijucă şi un Ţigănuş, negustorul de apă gazoasă, acestea şi alte câteva figuri trec prin viaţa scurtă a lui Puiu — aşa se numeşte copilul, — pănă efiud o răceală îl bagă în pământ. Autorul arată cu o artă subtilă cât vede Puiu din ce i se perâudează pe suht ochi, din lumina mare a lumii nouă. Unele evenimente sunt redate cu atâta cumpăt, încât aproape se sensibilizează: aşa este întâmplarea cu Mama Pădurii. Siugura greşală a tragediei lui Puiu este lungimea. Sunt unele lucruri fără importanţă, a căror suprimare ar li dat mai mare piiTeie cheagului ce le împreună, şi alte două-trei întâmplări povestite — prea cu multe amănunte. Aceeaşi observaţie i se potriveşte, cu tot atât do multă dreptate, nuvelei dela sfârşit: «Pustiul*. Poate lungirea aceasta să fie o indicaţie a «pustiului* diu sufletul domniţei Mana, văduva mtu.diă şi rece, poate autorul a voit să ne sugereze, prin întinderea poveştii sărace ca şi prin titlu, sentimentul de monotonie şi tărăgăneală. Se poate. Cu toate acestea amintirea târzie a vechii iubiri stăpânite şi durerea, care goneşte liniştea domniţei Maria, dupăce allă că fiul ei o iscăleşte pe poliţi, nu pot da viaţă celor peste 40 de pagini de lucruri comune, fără variaţie, nici nu pot coloiâ sufletul sterp şi ingrat al eroinei. Povestitorul întrebuinţează şi aici marele său meşteşug de a evocă lumini şi umbre din suflet, de a explică starea sufletească prin contrastul sau paralelismul din natură, dar nu isbuteşte să ue scape de impresia de oboseală. «Pustiul* e, cu proporţiile reduse, o «Floare ofilită*. Dar, cu atât mai multă strălucire, ies la iveală calităţile dlui Sadoveanu îh celelalte bucăţi ale volumului. Cu deosebire in «Păcat boieresc*, cea mai bună nuvelă din câte a scris dsa. Titlul ei arată deja o pătrundere adâncă a vieţii săteanului nostru, şi pune o problemă interesantă. Căci un boier poate face ţăranului neajunsuri multe, îi ponte opri plugul în brazdă, îl poate lăsă pe drumuri, îl poate ucide in bătăi, ii poate învenina fiecare clipă a existenţei lui păcătoase,— dar sufletul i-1 omoară numai când îi fura cinstea casei. E atât de adevărat lucrul acesta, încât «păcatul boieresc* nu însemnează toate «păcatele* sau oricare păcat al acestei clase de oameni, ci numai unul, cel mai mare. Aşadară tinărul boier Niculiţă ajunge in dragoste cu Chiva, fata ţintaşului fără greş, Marin, care era şi pescar. Sufletul acestuia era înnoptat pe urma suferinţelor, dela boierul «al de-a murit*. Când atlâ de această nouă necinstire şi vrea să şi-o răzbune, Niculiţă îl împuşcă. Povestirea începe cu lumina de argint a apelor, cu sentimentul de măreţie a naturii sănătoase, prin cari străbat, din cuvintele lui Marin, suliţe de neagră durere mocnită. Apoi deodată se aprinde focul mare al dragostii cuceritoare care umple totul, învăluie rămăşiţele foudului de pâclâ neliniştitoare, pănă în sfârşit, la năprasnă. Atunci învie din nou tabloul chinurilor vechi, alături de al celor proaspete, întro puternică sguduire sufletească. Împletirea acestor două evenimente, introducerea celui petrecut de mult în istorisirea acestuia, pe care-1 vedem înaintea ochilor, e făcută cu măestrie, şi măreşte impresia artistică şi prin contrastul lor: iadul din sufletul lui Marin şi patima cu avânturi de tinereţe înflorite diu pieptul boierului Niculiţă. Interesant este, că dupăce mântui de cetit, boierul nu-ţi devine antipatic, fiindcă ceeace îl poartă, îl mână spre dragostea cu Chiva e porunca firii, e năvala puterii oarbe diu natură. Cadrul în care se desfăşură drama aceasta, cu revărsa!ea crengilor de sălcii pănă pe pânza apei, cu însângerările asfinţiturilor pe Iezer, cu călăririle în zorii zilelor ploioase, este superb şi impunător în taina sau în puterea lui. Celelalte şase povestiri ale volumului au şi elo valoare deosebită. Mai cu seamă «Tu n’ai iubit*, povestea dureroasă a omului care iubeşte cu toată învifurarea simţurilor, dar nu înţelege sufletul curat şi iubirea mai înaltă a femeii sale. Bucata aceasta are «pagini măreţe de durere mută*. Iar în «Strâjerul*, schiţă foarte simpatică, găsim un biet român năcăjit, îngrijind noaptea de liniştea celorlalţi, şi care spune cu amărăciune «de douăzeci de ani aşa o duc. . Vai de capul meu*. Pe când dl primar se bălăbăneşte cu alte gânduri: «Grija voastră o am eu? Pentru asta îmi plăteşte mie Statul, mă?* In sfârşit, mai dau — din «Cel întâi* — o descriere, ca să se vadă încă odată puterea, cu care prinde dl Sadoveanu tablourile din natură. — Un boier vrea să treacă cu podul umblător Şiretul umtlat de omăturile topite sus la munte. E noapte şi vijelie. Pe pod se atlâ şi trăsura. Boierul «cu o mână se ţinea de (ierul poclitului, cu alta îşi cuprinsese pălăria, şi pe când furtuna îi îu-valuiă paltonul în toate părţile, el cetea să răzbată întunecimea oarbă din juru-i. Dar nu vedea nimic. Sus, văzduh de păcură; în jur un zid nepătruns de întunerec; numai umbrele nelămurite ale oamenilor, lângă el, în jurul unui felinar sărac, lăsat jos, pe bârne, le vedea mişcându-se încordate, cu grămezi de păr spulberat, cu www.dacQFomanica.ro Nrul 9, 1907 LUCEAFĂRUL 187 şuviţe de păr umede, cari îi plesuiau faţa, simţia în juru-i, pe pod, o îucordare uriaşă de braţe, cari trăgeau pe odgon şăicile la malul abia părăsit, dos valurile se zbateau, întindeau aripi umede, şi fulgerătoare, sângerate de lumina felinarului, şi se răsfrângeau îndărăt mugind, horcăind ca într’o durere de moarte. Şi la ţărm, aproape, căsuţa podarului deschidea un ochiu îngrozit, roşu, asupra mâniei de subt malul prăpăstios»... Se poate spune hotărît că «Mormântul unui copil* e un progres faţă de celelalte scrieri ale dlui Sadoveanu. Cu volumul acesta dsa a intrat deplin în epoca maturităţii literare. I. Duma. Notiţe bibliografice. Al. Ţiplea: l’oezii populare din Maramurăş. 120 pag. mari. Lei 1-20. Academia română şi-a înmulţit, publicând colecţia aoeasta, cu încă unul, meritele faţă de comorile poporului român din Ungaria. Norocul nostru a voit ca dl Ţiplea, pe care l-a îndreptat spre fondurile Academiei dl N lorga, să aibă destulă înţelegere pentru importanţa ştiinţifică a folklore-lui şi, deci, să poata da o culegere bună. Osteuelele şi vrednicia dsale au fost întimpinate cu vorbe de laudă şi recunoştinţă de lumea noastră literară. Motivele au fost, de sigur, multe şi temeinice. Mai întâi culegerea aceasta ne-a venit diu Maramurâşul cu codrii pletoşi, de unde n’avem alta, şi într’o vreme când muza populară nu e prea băgată în seamă. Apoi ea aduce unele cântece noua şi o mare frumseţă poetică. Condiţiile ştiinţifice, în cari s’a publicat: Glosarul interesant şi bogat, transcrierea fidelă, cu toate nuanţele locale,-sporesc va-loaiea cărţii. Recunoscând toate meritele acestei culegeri, vom face câteva observaţii, privitoare la transcriere şi la glosar. 1. Suut de prisos notele cari dau înţelesul cuvintelor necunoscute, când sunt şi în glosar: copârşeu (p. 8 n. 3 şi in glosar p. 107), celuesc (32, 1, glosar 106); alteori acelaşi cuvânt e explicat în mai multe note subpaginale şi se află şi la glosar: bir = veste (p. 16 n. 1 şi p. 17 n. 6, glosar 110), struţ = buchet, chită (18, 1 şi 47, 1, — glosar 117) etc. 2. Glosarul cuprinde o mulţime de cuvinte cunoscute, literare, cari se găsesc in operele scriitorilor noştri de seama. Exemple: bâltag, arcaş, nărav, cioplesc, cerneală, poruncesc, surcea, tindă, ş. a. m. 3. N’ar fi trebuit cu nici un preţ părăsit obiceiul foarte bun de a se arătă, în note, variantele din alte colecţii. Astfel s’ar fi văzut uşor şi sigur câtă noutate e în colecţia dlui Ţiplea, şi ar fi uşurat comparaţiile cu poezii din alte ţinuturi. Lipsurile acestea, bine înţeles, nu scad prea mult valoarea colecţiei maramurăşene, care ar fi de dorit să se răspândească in toată Komânimea. Iî. Cioflec, Doamne Ajiită-ne. Editura autorului, Bucureşti 1907, 1 voi. în 8° 246 pag. Autorul e cunoscut şi la noi. A publicat în foiletoanele eotidianelor noastre şi chiar şi în această revistă câteva din încercările sale. Toate bucăţile lui au păcatele începutului, E neîndemâ- natic şi lipsit de originalitate în zugrăvirea stărilor su-lleteşti. In o parte din schiţe se arată mizeria vieţii dela oraş. Faptele din aceste sunt prea puţin motivate şi sunt încărcate de amănunte nefolositoare. Câteva se susţin prin sentimentalitatea subiectelor: Doi prietini, Tahardiu cântă şi dragul mamii. Cele mai bune povestiri din volum sunte cele în care descrie colţuri din viaţa dela ţară, care pare a fi mai potrivită pentru aptitudinile autorului. Şi-aici însă abia în una-două a nimerit-tonul. Ici-eoalea găsim în volum şi oaze ce-i drept înguste; descrieri bune, caracterizări nimerite, câte-o figură reuşită, — cari sunt îndestulitoare pentru a aşteptă dela un scriitor tânăr, harnic şi stăruitor bucăţi şi mai bune. * Nicolae Titulescu, Problema Responsabilităţii juridice a statului şi a comunelor cu privire la ultimele răscoale ţărăneşti. Bucureşti, 1907. 1 broşură în 8° 56 pag. Broşura se ocupă cu faptele şi pagubele răscoalelor ţărăneşti, stabilind că pngurul judecător e guvernul, ale cărui hotărîri atât în ce priveşte pedepsirea vinovaţilor cât şi a despăgubirilor reclamate de proprietari sunt suverane. * Dr. Vasile Suciu. Hipnotism şi Spiritism — studiu critico teologic — Blaj, 1906. Dl Suciu, profesor do dogmatică la seminariul teologic din Blaj, a scris acest studiu în legătură cu prelegerile sale de apologetică. Raţionaliştii din zilele noastre susţin, între altele, că minunile lui Ilristos nu au fost adevărate minuni, ci nişte fapte ipnotice sau spiritiste. Autorul arată deosebirea ce există între minunile lui Hristos şi între faptele ipnotice şi spiritiste. In partea primă a studiului se face istoricul ipnotis-mului, dovedind că cauza fenomenelor ipnotice nu poate fi Dumnezeu, ci duhurile rele. In partea adouaso face istoricul spiritismului şi termină arătând învăţătura bisericii în ce priveşte faptele spiritiste. Cartea poate fi cetită cu interes de slujitorii lui Dumnezeu şi de oamenii cu mai puţină ştiinţă. A. 0. Scoarţele aceafărului vor fi gata în curând. Rugăm pe Oii. noştri cetitori, să ierte întârzierea, provenită numai din dorinţa noastră de a le da un lucru frumos. Clişeele, lucrate la Miinchen, au sosit şi scoarţele noastre, admirabil e.recutate, cu motive româneşti in cinci colori, nădăjduim că vor satisface deplin pe Un. cetitori cari le-au comandat. (Aviz. Aducem la cunoştinţa On. noştri abonaţi, rămaşi In întârziere cu pluta abonamentului, că tc-am trimis chitanţe prin poştă şi li rugăm să binevoiască a le răscumpără, fără a ne luă în nume de rău acest [sistem de încassare, carele înlesneşte achitarea, iar nouă administraţia. Redactor: OCT. O. TĂSLÂUAXU. b www.dacQFomanica.ro 188 LUCEAFĂRUL Nrtil 9, 1907. •••< ’•*** •V**"î J»* .MîiMvW.* j'tV» V»V^f-V» «.•.'..•.'.•■/.tll'. In editura noastră au apărut şi se pot comanda dela administraţia noastră: T: Bredioeanu: Muzica „Seratei etnografice**, Caetul I Cor. 3. — , Leî 4.— I II III 3.-, 5.-, 4.6.— Ioan Af'îrbiceanu Ion Bârsanul: Zalmrie Bârsan : loan Ciocîrlan: Alex. Ciuta: Bl. Farago (Fatma): Versuri Oct. Goga: Poezii Dela Tară . . Primele Versuri Ramuri . . . Traiul Nostru . Icoane . . . A. O. Maior Ioan Slavici: Maxim Gorkit: Ed. pe liîrtie olandeză Biblioteca Copiilor, Voi. I.' Cu o poveste inedită de Carmen Sylva. 21 ilustraţii Mara (roman)................. Nuvele . )................... Ilustrate româneşti (lieliografiii 12 bucăţi . . Nmr rul iubilar Carol............................. Din edituri străine: Alex. Vlalmţă: România pitorească................................ Minerva Cosma: Album de brodării si ţesături româneşti . 1 J 1 Cărţile se pot comanda sau dela administraţia noastră sau dela librăriile: lu România: Bucureşti: L'luări a naţională. Socecu et comp.. L. Alcalav, C Sfetea, I. Vasluiana; în provincie: laşi. Ploeştî, Crniova: Socecu et comp.; Caracal: Librăria cooperativă; Brăila: Dumitru Ionescii; Galaţi: Negoescu et Maniţiu; Bârlad: N. Petroff; Botoşani: Librăria cooperativa. în Austro-Ungaria: Suceava: Şcoala româuă; Blaj: Librăria archidiecezană; Braşov: A. Miireşinmi, I. Ciurcu; Sibiiu: W. Krafft. Librăria archidiecezană; Oraviţa: I. Ţterean; Caransebeş: Librăria diecezană; Bistriţa: V. Onişor. Administraţia şi redacţia: Sibiiu (Nagyszeben). MV 10.- 1 Leî 12.- cor. banT 1.50 Ş' 10 porto -.00 Şl 10 11 2. --- 11 10 îl 1.50 '1 10 11 1.20 *1 10 li 1.50 11 10 •1 2._ li 10 1' 3.--- 11 20 11 1.60 11 20 11 2.50 11 20 11 1.- *1 10 îl 2_ ii 10 V ].- 11 10 11 3.50 11 20 11 10.- 11 72 V •••îVA'.V.Î -,V.v •,v?şS*iŞî VA,',,.v»,”V J ....... ' -% Colecţiile „Luceafărul** complete. Legătură elegantă în pînză. Anul I. epuizat. Anul 11, (1903)....... Anul 111, (1904)....... . . 30 „ Anul IV, (1905)....... . . 40 „ Aimi V, (1906) Ed. simplă . . . . . 16 „ Anul V. (1906) Ed. de lux . . . . . 25 „ .«Toate colecţiile împreună ed. snrplă C 120; ed. lux C 130. Colecţii incomplete Sem. II, 1903. (lirele 9---23). . . . . 3 cor. Sein. II, 1904. (mele 11 --- 24). . . . . 3 Seni. 11, 1905, (lirele 11---24). . . . . 3 „ Cumpărăm „Luceafărul**. Anul I, (1902), complect sau numerele: 2, 3, li, 8, 9, 10. (Iii deosebi mele 3 şi 9—10.) Anul II, (19031, 2, 4, 7 şi 24. Amil III. 11004), 2 şi 5. Anul IV. (I9i 5). I, 2, 4. 0, S şi 10. fl se adresa administraţiei noastre. ^ _________sz___ 2_s-- AVIZ. Vor primi franco Biblioteca Copiilor Voi. T si TT. * Cei cc vor trimite direct acitorukii A. O. Maior la redacţia revistei Luceafărul, Sibiiu (Nagyszeben), suma de 1 Cor. 10 pentru Austro-llngaria şi 1 leii 50 buni pentru România. Pentru ambele volume sînt a se trimite 2 Cor 20 pentru Austro-Ungaria şi 3 lei pentru România. ... l Cumpăraţi numărul jubilar Carol I. Preţul 1 cor. 10 bani. ww#:a&orâmatfcf.iOsujiiu-