S £1 M A K U L Al. Citiră . . Z. Bârsan . . »» • • C. Sandu-Aldea Octavian Goga I. Agârbiceanu A. Daadet . . Iliada în româneşte. Părere?... (poezie). Boul, după Cardticci. Ghiocel. Un om (poezie). Domnişoara Lintiţa. Subprefectul la câmp. * * * O pagină din istoria luptelor pentru limba românească. Cronica:- . . O propunere, Elemente mitologice în poezia poporală, Aso-eiaţiunea şi tovărăşiile, în lumea cultă, Scandal universitar. Poşta Redacţiei şi Administraţiei. II ustraţiu n i: Vederi din România, Ţărance din România, Ţărance din Ardeal. ABONAMENT: Qustro'Mngario: l an...............12 cor. Ed. de lax ... 20 cor. 6 lani..............6 „ „ „ „ ... 10 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi stadenţi: 1 an 7 cor. Pomânia şi în Străinătate: l an...............16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. 6 luni..............8 „ „ „ „ ... 13 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor. Reclamaţiite sunt a se face în curs de lo zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adrese se vor trimite 20 bani în mărci postate. 1 Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: * Adm. rev. „Luceafărul*', Sibiiu (Nagyszeben). A apărut în editura revistei „Luceafărul* A. O. Maior Biblioteca Copiilor Yol. II numeroase ilustraţiuni. Gel mai potrivit dar de Paşti pentru copii. ' Preţul: Cor. 1.60, Cei 2. Omer ILIADA 12 cânturi traduse în versuri de George Aurnu —*► cu ilustraţii admirabile. — Primul volum ăin -1 13iblioteca scriitorilor Străini. Preţul: Cor. n.—, Cel 5.— -0Q.g>- plus porto postai 20 bani. www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ scib îngrijirea dlor: Oclavian Goga şi Oclavian C. Tăslăuanu. Ca colaborarea dlor: I. Agârbiceanu, I. Al. Bassarabescu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, I. Ciocârlan, V. Cioflec, Al. Ciura, Maria Cun|an, Dr. I. Lupaş, Dr. G. /Aurnu, IA. Sadovcanu, C. Sandu-Aldea, IA. Simionescu-Râmniceanu, I. U. Soricu. ORICE REPRODUCERE OPRITĂ. lliada în româneşte.*) Ceeace alte neamuri aveau deja tle mult, noi începem să avem abia astăzi, prin hărnicia şi destoinicia dlui George Murnu. Cele două epopei ale lui Omer sunt traduse in toate limbele culte şi textul original insuş a văzut atâtea ediţii, încât in privinţa aceasta Omer are un singur rival in întreagă literatura universală: Sfânta Scriptură. O d ysseia şi Lupta broaştelorc u şoarecii sunt traduse de Caragiani, în proză, ce e drept, dar intr’o proză de toată frumseţa; dl Murnu ne dă de astădată lliada, în exametri originalului. Puţine traduceri avem noi în exametri (de exametri originali nu mai e nevoie să facem amintire!) şi, mai ales, puţine traduceri din autorii clasici. Aeneida lui Coşbuc, Georgicele aceluiaş, Bucolicele şi Georgicele dlui Străjanu, — şi am isprăvit cu exametri. Mai rămân minunatele traduceri din Horaţ ale dlui Ollănescu, două piese din Euripide (N. Băneseu) una din Eschil (II. Erollo), cari menţin încă metrul originalului. Traducerile din Catull ale lui Coşbuc, cu toată frumseţa lor, sunt prea liber traduse şi prea risipite prin numerii vechi ai «Familiei* şi ai «Amicului Familiei*, decât să Ie putem înşira între aceste. încolo — proză, şi măcar de ne-am putea mândri în deajuns cu ea! Traducerea dlui Murnu umple deci un gol simţit in literatura noastră. După o muncă de *) 0 m e r: lliada, douăsprezece cânturi traduse in versuri de George Murnu, cu ilustraţii. Editura revistei »Lueeafăruk Budapesta, 190(i. 1 voi. 8°, p. XX + 253. Primul volum din «Biblioteca scriitorilor străini, ingrijită de Oct. C. Tâslăuaun. zece ani de zile a reuşit să ne redea jumătatea exametrilor lliadei, într’o limbă dulce şi curgătoare. Cetitorul, neobişnuit cu exametri, îi va ceti, poate, cu mai puţină înlesnire la început, dar intrat odată in ritmul lor, va merge din ce în ce mai uşor, ca dus de o legănare tainică, într’o barcă uşoară... Va înţelege atunci, câtă muncă a cheltuit traducătorul cu tâlcuirea, câtă nespusă frumseţe e îngropată în aceste vechi comori ale poeziei, pe lângă cari el a trecut silit, ca de porunceală, în minunaţii ani ai tinereţelor. îşi va aminti de orele plictisitoare de grecească, de profesorul şi mai plictisitor şi abia acum va înţelege, că totuş el avea dreptate şi va regretă că a trecut pelângă ele cu ochii închişi, asemenea omului din poveste. Va înţelege şi se va miră de atâta frumseţe in veacul acesta utilitarist, când lumea îşi bate capul numai cu «ceeace se poate schimbă in bani mărunţi*. îşi va aminti de Aliaia, pământul femeilor mândre, de dumnezeescul Abile, cel bun de picior, de viteazul Atrid Agamemnon, de Falas Atene cu ochi de văpaie, de bătrânul Nestor din Pilos, cu farmec în graiu, de Brise cea cu obrajii frumoşi şi mândru încinsă cu brâul, de Hera cu braţele albe şi de Cronion cel încruntat, care sguduie Olimpiii, cu o scuturare a pletelor lui dumnezeeşti... îşi va aminti de vicleanul şi mult iscusitul Odisseus, de Paris cel ca un zeu de frumos, de Ector, viteazul din coif clătitorul, de Elena, cea mai minunată femee, pentru care s’a vărsat www.dacQFomanica.ro 144 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1907. atâta sânge şi s’a prăbuşit din temelii falnica Troie... Acţiunea Iliadei se desfăşoară în 51 de zile, la sfârşitul anului al 9-lea de războire şi începutul celui al zecelea. Cele douăsprezece cânturi din traducerea dlui Jlurnu, cuprind abia jumătate din acest răstimp: 26 zile, mântuindu-se cu lupta dela zid. In aceste douăsprezece cânturi dintâi sunt concentrate aproape cele mai frumoase pagini ale Iliadei, rămânând pentru restul celoralalte douăsprezece părţi în c. XVI (moartea lui Pa-troclu), c. XVIII—XIX (înduplecarea lui Abile de a luă iarăşi parte la luptă), c. XXII (moartea lui Ector şi tânguirea Andromahei) şi cântul din urmă, când bătrânul Priam cere dela Abile, spre înmormântare, osemintele fiului său Ector. Să vedem câteva părţi din traducerea dlui M urnu. Vom începe cu scena dela porţile Skee, slăvită de Lessing, (III. 145 şi următoarele) când Elena descinde la porţi, spre a fi martoră la duelul lui Paris cu Menelau. Bătrânii rămân uimiţi de atâta frumseţe şi sunt de o părere, că nu e păcat să se verse atâta sânge pentru o femeie aşa de frumoasă. Ele sosiră curând la zidul cu Porţile Skee. Stau împrejurul lui Priam bătrânii Timoîtes şi Pautus, Ciitiu şi Lampos, apoi Ikateon, sămânţa lui Ares, Şi ’ncă vr’o doi deopotrivă’nţelepţi, Ucalegon şi-Anteuor; Sfat între dânşii ţineau în turn peste Porţile Skee, Oameni bătrâni şi scutiţi de războiu, dar în rostul vorbirii Meşteri ca roiul de greeri ce stând pe copac în pădure Lărniue blând, şi ’mptejur vrăjită răsună pădurea; Astfel acolo şedeau şi capii din Troia la sfaturi Ei pe Elena văzând cum vine spre 'naltele turnuri. Numai decât au şoptit şi-au zis de uimire ’ntre dânşii: »Nu e păcat că Troienii şi-Aheii cu mândre pulparo Patimi îndură de mult şi pier pentru astă femeie: Tare aduce la chip cu zânele nemuritoare...« Iată ce zice Lessing în L a o k o o » despre aceste versuri: »Zeuxis a pictat pe Elena şi de desuptul icoanei a scris cuvintele bătrânilor Troieni... Omer, care intenţionat renunţă la descrierea amănunţită a graţiilor trupeşti şi care abia ne spune, că Elena avea braţe albe şi păr frumos; tocmai el ne dă o impresie atât de puternică despre frumseţa, încât întrece tot ce arta intenţionat ar putea produce. ...Sau poate lăuda cineva în colori mai vii frumseţa, decât spunând prin rostul bătrânilor potoliţi, că pentru o nstfel de femeie, vrednic este să porţi războiu, războiu care cere atâta sânge şi atâtea lacrimi* ... De toată frumseţa e întâlnirea lui Glaucos cu Diomede (c. VI. 119 şi urm.) Viteazul Diomed, întimpinându-1 pe Glaucos, în toiul luptei îl întreabă cine e şi din ce săminţie. In toiul celei mai înverşunate lupte, eroii au răgaz să se prezinte unul altuia, în dicţii lungi de 20 pană 70 exametri. Diomed, aflând că o rudă a lui Glaucos fusese oaspele lor îşi înfige suliţa în pământ şi nu se încaeră cu el la luptă, căci se simţeşte legat de Glaucos prin legătura sospeţiei părinţilor*. Glaucos îşi începe vorbirea cu versurile, pe cari le reproducem pentru pesimismul lor, aşa de rar obişnuit în poemele omerice: Ce mă întrebi tu de neam, făloase Tidid Diomede? Cum e cu frunzele aşa-i şi cu neamul sărmanilor oameni. Unde vântul le-aşterne pe jos, iar pe altele codrul Face din nou să răsară pe ramuri, când dă în primăvară. Tocmai şi neamul de oameni pe rând se tot naşte şi moare. Eroii sărind din cară îşi strâng mânile şi schimbă armele in semn de pretinie. După şirele aceste minunate urmează o observaţie de o adorabilă naivitate omerică: Zeus atuncia pe Glaucos orbi, de-a schimbat cu Tidide Daruri, luând a lui arme de-aramă cu preţ doar de nouă Boi şi dând armele-i scumpe aurite de-o sută de tauri. De sigur Horaţ s’a gândit şi la aceste şire, când spune: *quandoque bonus dormitat Ho-merus...« De încheiere mai remarcăm idila de veşnică frumseţe a despărţirii lui Ector de nevastă-sa, Andromahe. Viteazul fecior de craiu îşi prevede sfârşitul (VI. 448 şi urm.), şi zice neveste-sii: Are să fie o vreme, când Troia cea sfântă peri-va, 1‘riam, şi cl şi poporul în lănci iscusitului l’riam. Nu de durerea Troienilor însă mă doare ’ntr’atâta Nici de-a părinţilor mei, a Ecabei şi-a craiului Priam, Nici de-a iubiţilor fraţi care, câtu-s de mulţi şi de zdraveni, Tot o să cadă prin colb sub arma duşmanilor noştri; Cât mai cu seamă de tine, când plânsă răpite-va vr'unul Dintre oştenii Ahei şi târâ-te-v’a ’n neagra robie. Dusă prin Argos vei ţese ascultând de porunca stăpânei Şi din Iperia sau din Meseis căra-vei tu apă Fără să vrei, ci silită fiind de cumplita nevoe; Când oare-cine, văzând plânsorile tale, va zice: Iată femeia lui Ector... Intre lacrimi îşi întinde braţul, să-şi îmbrăţişeze copilul. Acesta, speriat de armura sclipitoare a tatălui, şi de coiful fâlfâitor se întoarce www.dacQFomanica.ro Nrnl 8, 1907. LUCEAFĂRUL 145 ţipând la sânul mamei. Ei râseră de spaima lui şi Ector îşi depune coiful sclipitor. * Şi sărutfiudu-şi copilul şi-apoi legănându-1 în braţe. Rugă rosti câtrâ Zeus şi zeii ceilalţi deopotrivă: •Nemuritorilor zei, voi faceţi-mi fiul s’ajungă Cel mai slăvit la Troieni, întocmai ca mine, tot astfel, Vrednic in arme să fie şi ’n Troia domnească puternic! Când se va ’ntoarce din luptă, mirat oare-cine să zică: E mai viteaz decât tatăl*... Părţile reproduse sunt de ajuns pentru ca cetitorul să-şi facă o ideie despre destoinicia de traducător a dlui Murnu. Sperăm şi aşteptăm dela d-sa cât mai în grabă complectarea Iliadei prin celelalte douăsprezece cânturi. Şi sperăm, că cel mai înalt for literar al nostru — Academia Română — îşi va aduce aminte de sprijinul ce-1 datoreşte muncitorilor literari de talia dlui Murnu, cari îşi cheltuesc energia într’o direcţie aşa de ingrată la noi şi aşa de pără-ginită, cum e literatura do veşnică frumseţă a antichităţii. Căci, mai ales, nouă ni se potriveşte observaţia lui Oscar AYilde: «Clasicii sunt nişte poeţi, despre cari vorbeşte toată lumea, dar nimeni nu-i ceteşte.» A. Ciura. Părere?... Trudit mai e şi somnul tău, plugare Când ţi-l înşeli în liniştea de-amează La umbra carului ce dormitează Sub arşiţa câmpiei solitarei... Pe-obrajii tăi iluminaţi de-o rază Se 'ngână umbra zilelor amare... Legaţi de car, cu ochii ’n depărtare Stau boii buni şi albi... par’că visează... Dar te trezeşti... de ce tresari de-odată, Privind pierdut de-alungul pe ogor... Şi-apoi la plugul răsturnat pe glie?... Sau ţi-a părut câmpia ’ntunecată Şi fierul plugului scânteietor O sabie aprinsă de mânie?!... Z. Bârsan. BOUL după 6. Carducci. Ce drag mi-eşfi tu!... Să-mi împrumuţi şi mie Din pacea ta şi din a ta vigoare!... - Ca la un monument de măreţie'' Te uiţi Ia câmpurile roditoare... Cum te supui tu fără de mânie Şi-ajuţi pe cel plugar bătut de soare; Te mână, te ’mboldeşte... te îmbie... Te ’ntorci... şi-i spui din ochi că nu te doare... Din nara ta îţi fumegă viaţa Şi-un imn de pace mugetul tău plânge Lin în senina linişte se pierde... Şi ’n ochii buni, strălucitori ca ghiafa Şi umezi de blândeţe... se resfrânge Tăcerea sfântă din câmpia verde... Z. Bârsan. www.dacQFomanica.ro 146 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1907. Ghiocel. — Scoal’, Ghiocel! Calul îndreptă spre ei ochii lui trişti de dobitoc suferind, lungi gâtul şi cercă să se scoale dar nu putu. Apoi îşi lăsă încetinel capul pe paie şi închise ochii. Par’ c’ar fi vrut săspuie: »lă-saţi-mă să mor în pace!» Domnul Stejărel se uită întrebător la veterinar. Acesta ridică din umeri, în semn că ştiinţa lui nu mai poate luptă cu boala şi zise: S’a sfârşit! De două săptămâni de când se chinuia aşa bietul Ghiocel. Un cal de două-zeci de ani, alb ca zăpada, cu o coamă bogată şi lungă care-i atârnă pe partea stângă a gâtului, cu un moţ frumos ce-i ajungeâ pănă pe ochi. într’o bună zi căzu şi nu se mai putu sculă: toată partea de dinapoi era lovită de dambla. — Un cas de paralizie a trenului posterior! — spusese veterinarul cum l-a văzut. — E vre-o nădejde? — îl întrebase atunci stăpânul calului, dl Stejărel. — Nu prea! Cu toate acestea veterinarul încercă. Mai întâi compresse cu apă rece pe şale şi pe coapse; mai apoi, fricţiuni cu uleiu de terebentină şi cu spirt de camfor; în cele din urmă injecţii cu stricnina. Toate fură în zadar! Şi acum veterinarul pronunţase sentinţa de moarte: — S’a sfârşit! — Ce-i de făcut? — îl întrebă Stejărel. — Să-l împuşcăm! Ştejărel tresări. Ghiocel, calul lui, calul tine-reţelor lui, să fie împuşcat?! Eşi din grajd şi îşi răsuci o ţigară. Un argat scăpară şi-i întinse o bucăţică de iască din care eşiau două fire subţiri de fum albastru ce se topiau repede in aerul luminos al dimineţii de Maiu. Veterinarul veni lângă el şi zise: — E cel mai mare bine ce-i putem face: să-l împuşcăm. Pentruce să-i lungim suferinţele? Un glonţ în inimă şi a scăpat, săracul! Stejărel tăceâ. Pe faţa lui arsă de soare trecu o umbră de mâhnire. Veterinarul se uită la el cu coada ochiului. Proprietarul stătu multă vreme pe gânduri şi în cele din urmă întrebă: — Cu ce să-l împuşcăm ? — Cu revolverul. — Nu ! Cu M a n n 1 i c h e r. — Mai bine! — Cine trage ’n el? — D-ta! — Eu nu ! — Atunci trag eu. — Bine. Ştejărel trimise un argat s’aducă puşca din casă iar el intră din nou în grajd cu veterinarul. Ghiocel stă întins pe partea dreaptă. Părea că nu mai simte ce e în jurul lui. I se putea înumărâ coastele. în aşa bal de slăbiciune nu-1 văzuse niciodată Stejărel. — Măi Ghiocel, măi bătrânele, ţi s’a strâns funia la şteajăr! — zise el încet şi ochii i se umeziră de lacrimi. Argatul venî cu puşca. Veterinarul dete piedeca la stânga, se trase câţiva paşi îndărăt şi strigă: — Daţi-vă la o parte. Ghiocel nu se mişcă. Par’că dormiâ. — Ce faci ? ... Nu tragi ? Veterinarului îi tremurau mânile. — A ! Nu aşa ! zise Stejărel, obidit şi luă el puşca. îngenunchid pe pardoseala grajdului, îşi scoase pălăria din cap şi îşi făcu cruce. în acest moment Ghiocel săltă încetinel capul şi se uită la el. Ai ti zis că vrea să-l întrebe: »ce vrei să faci?» Stejărel ochi şi trase. Grajdul răsbubui şi o perdea de fum învălui câteva clipe calul. Cei doi oameni se apropiară de el şi veterinarul vorbi: — L-ai nimerit drept in inimă, dle Stejărel! Acesta îngenunchie însă lângă gâtul calului, îi sărută coama şi oftă: — Iartă-mă Ghiocel! Iartă-mă, frate! Ţi-am vrut binele. Apoi se ridică repede şi, făcând un semn din cap veterinarului, eşî din grajd. în curte se întâlni cu logofătul căruia îi spuse: — Să pui să se sape o groapă mare sub nucul cel bătrân din grădină şi când va fi gata, să ne vesteşti. Cei doi oameni se opriră în pridvorul caselor aşezate cu faţa spre răsărit şi acolo Stejărel se întoarse cătră veterinar: — Luăm câte-o cafea, aci, afară, la soare? www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1907 LUCEAFĂRUL 147 — Cu pl.ăcere, răspunse veterinarul şi-şi scoase tabacherea. — Uinco! Fă două cafele! — strigă Stejărel. Dete apoi un scaun lângă veterinar: — Şezi, doctore, şezi!... Apoi oftă: — Săracu’ Ghiocel! — Tare ţi-a fost drag dumitale calu ăsta! — zise veterinarul. — Hei doctore, doctore! ... Toată tinereţa mea e legată de el. Tovarăşi buni am fost noi şi la bine şi la rău. Sunt astăzi om de 38 de ani, dar când îmi amintesc de unele întâmplări din trecut, simt cum îmi fierbe sângele şi cum întineresc într’o clipită .. . Eu sunt născut şi crescut în Bărăgan, sunt copilul acestui pustiu bogat şi necunoscut, nemărginit şi amăgitor. La 18 ani am rămas fără tată şi am lăsat şcoala baltă spre a da ajutor mamei la treburile moşiei. Mă deprinsei repede cu traiul dela ţară căci îmi plăcea ... îmi plăcea câmpul, mă îmbăta lumina soarelui, mă fermeca întinderea Bărăganului. Primăvara mi se părea uneori că două mări nemărginite se privesc faţă in faţă: marea verde a holdelor unduitoare şi marea albastră a înălţimilor in care plutiau ciocârlii. îmi plăcea Bărăganul vara când pământul frigeâ, când văzduhul era plin de ţâriituri de locuste şi de sbor de fluturi, când holdele de aur cădeau plavie în gura coaselor, când fetele cântau, când lumina juca in depărtările din poalele cerului ca o apă mare, albă, strălucitoare, când, noaptea, focurile de paie de prin armanele îndepărtate păreau nişte răsărituri de lună. Şi-mi plăcea Bărăganul şi toamna, când vălul subţire al burilor reci şi mărunte mă pătrundea pănă la os şi-mi scurta vederile, impăenjenind depărtările mute, sure, pustii. îmi plăcea să pribegesc iarna pe întinderea albă peste care trecea crivăţul crâncen, şuerând, spulberând zăpada, orbindu-te, sfâşiindu-ţi obrazul. Dar mai presus de toate îmi plăcea primăvara când aburi calzi eşiau din pământ ca o răsuflare uriaşă a ogoarelor, când răsăriau viorelele prin mărăcinişuri, când veniau cocorii în ţară, când înfloriţi pământul rodnic, când plugurile înegriau locurile şi toată ţărna mirositî a pământ proaspăt arat. Atunci puneam şaua pe cal şi porniam. Când eram eu de 23 de ani, Ghiocel era de cinci ani. Nu voi uită niciodată primăvara aceea! Când s’a svântat bine pământul de puteai călăii, am pornit cu Ghiocel in lungul Bărăganului. Era o premenire în toată fiinţa mea, era un botez nou ce primiam atunci, botezul primăverii... Simţiam cum sorbim depărtările in goana noastră... în primăvara aceea mă stăpâneâ un chip de fată bălae, înaltă şi mlădioasă. Era fata unui proprietar de lângă noi. Eu mă aveam foarte bine cu fata dar bătrânul nu vrea s’o dea după mine. Ţinea morţiş să aibă ginere magistrat Fata nu era însă de loc de părerea lui. Ce era de făcut? ... Fata-mi era dragă şi nu puteam trăi fără ea ... în ziua de Sf. Constantin şi Elena pornii cu Ghiocel pe moşie. O linişte adâncă plutiri pe câmp şi o lumină de sărbătoare îneca văzduhul. Ajunsei în mijlocul unui lan de grâu şi acolo descălecai. Luai frâul din capul calului şi legai de coada de căpăstru o frânghie al cărui capăt îl înfăşurai apoi pe mâna dreaptă. Luai şaua, o pusei căpătâiu şi mă culcai in grâu cu faţa în sus ... Strălucirea primăverii îmi pătrundea în suflet. Şi liniştea aceea mare a ogoarelor într’o zi de sărbătoare, liniştea grea mi se cobora in toată fiinţa. Stăm cu faţa în sus, nemişcat... Deasupra mea cerul n’avea nici o pată de nor; in jurul meu lanuri de grâu verde din cari se săltau uneori ciocârlii vesele şi iuţi... închisei ochii şi aţipii... Mi se părea că o zână frumoasă se apleca spre mine şi-mi mângăiâ obrajii arşi de soare. Mi-era aşa de bine încât nu îndrăsniam să fac nici o mişcare spre a nu alunga vedenia aceea de frumuseţe luminoasă ... Ghiocel avea par’că flori în coamă; iar Bărăganul era tot o floare, o floare albă şi mirositoare... Zâna se plecă pănă aproape de mine, îmi închise ochii şi mă sărută... Apoi încalecă pe Ghiocel şi porni în goană ... Atunci mă deşteptai... Calul era lângă mine şi păştea liniştit. Soarele se pleca spre sfinţit şi trimetea spre pământ speteze late de lumină ce sămănau cu spetezele unei uriaşe roţi... Zâna pe care o visasem nu-mi mai eşitl din cap... Gândurile mele sburau la Florica. Şi niciodată nu m’a săgetat mai crâncen dorul de ea ca în clipele acelea... Am pus şaua pe cal şi am plecat... www.dacQFomanica.ro 148 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1907. Soarele sfinţia. Pe câmp se lăsa o răcoare dulce... Bărăganul se afundă în umbră... Un vultan se înălţă domol în sus, apoi pluti pe deasupra mea, cu aripile întinse şi se pierdu în spre Ialomiţa ... Ghiocel buestrâ şi coama lui se înfiora când şi când de adierea serii ... Ţipenie de om nu se simţea ... ... Când am ajuns la curtea lui Miliuţ, tatăl dragii mele, răsuria luna... M’am apropiat binişor de fereastra odăii în care ştiam că doarme Florica şi am bătut încet în geam. Am aşteptat. M’am dat apoi in bătaia lunii spre a fi mai bine văzut dinăuntru ... Ilinca aduse cafelele şi Stejărel îşi mai răsuci o ţigare. Apoi urmă: Fereastra se deschise şi o faţă bălae se arătă. — Tu eşti? — Eu! — Vino mai aproape! Mă dădui mai aproape de fereastră şi aşteptai. — încalecă şi fugi. Tata a pus oameni să te bată. Fără tine nu plec. Dacă vrei să fii a mea, îmbracă-te şi bai. Bătrânul va trebui să cedeze. _ ? Ochii albaştri mă priviră, muţi de spaimă şi buzele se deschiseră într’un târziu spre a murmura: — Să fug cu tine? — Da! Fata îşi duse palmele la ochi şi plânse înnăbuşit. — Mă omoară tata! — Va trebui să mă omoare pe mine mai întâi. Hotăreşte-te repede. Eu fără tine nu mai pot trăi. Bătrânul nu vrea să ne luăm. Ne vom lua fără voia lui... Florica tremura vargă... Luna se înălţa şi presăra prin văzduh pulberea ei de lumină argintie... Mi-era năcaz pe ea... Puteam fi văzut... — Nu merg! — zise Florica. Par’că-mi (lase o lovitură de cuţit. Tresării şi rămăsei fără glas câtva timp. Apoi o mâhnire adâncă mă cuprinse şi dându-mă aproape de tot de ea, îi şoptii cu amărăciune: — Atunci rămâi! Rămâi acasă! Eu nu vreau să mai ştiu de tine. Şi plecai. Mergeam pe jos şi duceam calul de frâu. Nu vream să mai încalec... Noaptea era frumoasă... N’am văzut niciodată atâtea stele ca în noaptea aceea... Şi lumina de lună îmi făceâ rău... Am ajuns la Ialomiţa şi m’am oprit pe malul ei... Apa curgea la vale în răsfrângeri vesele de lumină. Jocul undelor ei avea uneori sclipiri de argint... începuse a cădea rouă... Am legat frâul calului de o tufă de cătină şi m’am lungit pe iarba umedă, sprijini nd u-mă într’un cot. Aş fi vrut să mor acolo şi să mă îngroape Ghiocel... Curtea lui Miliuţ se desluşi» neagră în bătaia lunii... M’am pomenit plângând... Sunt sigur că de n’ar fi fost lună, n’aş fi plâns. Vezi, doctore, lumina de lună ne schimbă sufletul... Am stat acolo mult, apoi m’am sculat, am încălecat şi am pornit înapoi. Şi când trec din nou pe lângă curtea lui Miliuţ, o vedenie albă se iveşte în calea mea. Calul ciuleşte urechile şi sare în lături, sforăind. Cu mare greu îl domolesc şi mă plec să văd ce arătare-i aceea. Două braţe se întinseră albe în spre mine şi doi ochi mă rugau să opresc. — Eu sunt! Ia-mă. Fă ce vrei cu mine! Era Florica! Am ridicat-o pe şea, dinaintea mea, am cuprins-o în braţe cu grije, cu sfinţenie ca pe un odor şi am dat pinteni calului... Ghiocel porni nebun. Pământul fugi» pe lângă noi, picăturile de rouă sclipiau pe ierburi şi lanurile visau... Bărăganul era frumos, misterios, plin de şoapte de iubire... Şi Ghiocel buestrâ lin şi repede. De goana lui repede, câteva fire de păr bălan tremurau pe fruntea iubitei mele ca nişte raze de lumină. Era o desmierdare plăcută care o făceâ să inchiză ochii, să i se pară că pluteşte, că sboară... Aşa am luat eu pe doamna Stejărel. Logofătul veni şi înştiinţa că groapa e gata. Cei doi oameni se sculară şi porniră in grădină. Ghiocel era acolo; fusese adus într’un car. Stejărel îşi tăie o şuviţă din coama lui frumoasă şi porunci: — Daţi-1 în groapă! Ghiocel căzu în fundul gropii cu faţa în jos. Apoi pământul începii a-1 acoperi încet-încet pănă-1 înghiţi cu totul. Şi atunci Stejărel se îndreptă cu veterinarul spre casă şi in sufletul lui se lăsă pe nesimţite tristeţa unei îngropăciuni... C. Sandu-ftldea. www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1907. LUCEAFĂRUL 149 UN ON. Rămas bun, biete mâni de trudă încet s’apropie de tine Atâta vreme asudate, Şi-fi pune-un ban în mâna slabă, Ce staţi pe pieptul slab acuma îi tremură durerea ’n gene Întâia dată ’ncrucişate. Şi ’ncepe-a plânge biata babă... Ostaş al sfintei munci depline, îi fură tânguirea vântul De-acum pământul te aşteaptă, Ce bate ’n drumul lui fereasfa: La judecata cea din urmă --- Dai de norocul tău, vecine, Tu vei găsi cumpănă dreaptă! De ce-ai mai fost pe lumea asta ?... Cinstită slugă credincioasă, S’abat în mintea ei bătrână Dor odihni a tale moaşte, Frânturi din rostul tău pe lume, Doar’ glia neagră şi mănoasă Cum doi băefi ţi-s slugi departe Atât de bine te cunoaşte... Şi nu le-ai mai ştiut de nume. închişii ochi n’or să mai ştie Din trei feciori ce-aveai, răsboiul Si nu s’or tulbură de jale, Ţi l-a ’ngropat pe cel mai mare, Când cai străini vor paşte iarba 0 fată-i moartă de ruşine, De pe movila gropii tale. Nevasta ta de supărare. Azi nu mai e îngust bordeiul Se sbate ’n sfeşnic lumânarea Să ’ncapă jalea ta amară, Şi moare ’n stângere domoală, Din iconiţa ei Preasfânta A adormit în lacrimi baba Te vede cea din urmă sară... Şi capul i-a căzut în poală ... La cap un muc de lumânare Prin geamul spart clipeşte luna, învie ’ncet şi dă să moară, 0 clipă numai se arată Asemeni visurilor tale Şi ’n perna ei de nori ş’ascunde în sufletul de-odinioară! în pripă faţa ruşinată ... Numai o babă milostivă Un popă ’n grabnice tropare îţi străjuie la căpătâie Te va petrece dimineaţă Şi pe cărbunii din jertfelnic Şi poate nimeni nu va plânge Aşează boabe de tămâie. Plecarea asta din viaţă... De pe blidar un biet opaiţ De lângă şură, răzimată, îşi joacă para tulburată Te va privi muncita sapă, Pe faţa strânsă supt bărbie De-ar şti vorbi surata bună, C’o legătură ’mprumutafă. Amar te-ar prohodl la groapă: 0 viaţă ’ntreag’ am fost tovarăşi în ploi şi ’n arşiţă de soare, De truda palmei tale aspre Eu m’am făcut strălucitoare. Sclipirea mea spune ruşinea Şi jalea care mă purtă, M’ai frânt de glia tuturora, Dar n’am săpat moşia ta! („V. R.“ Nr. 3. 1907). Octavian Goga. www.dacQFomanica.ro 150 LUCEAFĂRUL Xrul 8. 1907. Domnişoara Lintiţa. (Urmare.) Fata na se însufleţi tare de vestea ce i-a adus-o mamă-sa. A fost aşa de trudită vieaţa ei oarecum de-un an de zile, încât nici un gând nu putea trăi îndelung, nici o dorinţă nu se mai putea ridica cu tărie din sufletul ei. Nădejdile in viitor i le-a ’ngropat pe toate săracul tatăl ei, când şi-a închis ochii. Dar mamă-sa a şi început cu pregătirile. In zilele calde de vară maşina de cusut durăea abia auzită in răcoarea odăii. Fata nu prea vrea să s’apuce de nimic, şi-i păru la sfârşit o curată nebunie gândul preotesei. Eşia pe-afară în lumina mare a zilelor lui Iulie, dar părea c’o ameţeşte vieaţa asta lacomă, ameţitoare ce stăpânea ’n văzduh, ce palpita in toate podoabele pământului. Linuţa odată băteâ ’n palme de bucurie când veniau sfioase zilele de primăvară, odată simţea pornirile cele mai curate, când cele dintâi flori îşi deschideau comoara de colori. 0, când era la şcoală, avuse un suflet cu totul deosebit de cel de acum! Căci iată, pentru ea nu mai are lumea asta împodobită nici un farmec. Ca şi când s’ar fi prăpădit din sufletul ei o lume întreagă de lumină şi s’ar fi aşezat în locul ei o negură rece, care nu mai simte nimic. Preoteasa, când văzu că se apropie începutul anului şcolar şi Linuţa nu se însufleţeşte nici un strop pentru pasul hotărâtor ce era să-l facă, începu să nu mai poată durmi de griji. Jşi făcea mustrări că ea însăşi a stat un an de zile, aşa ca înlemnită, şi n’a ştiut să-i dee nici o nădejde fetei. I se părea că şi-a călcat greu datorinţa de mamă, şi începu să se roage lui Dumnezeu să nu i se prăpădească fata. — Linuţo dragă, — îi zise odată — i-a spune-mi tu mie ce ai? Trebue să ai tu ceva, de poţi sta aşa, câtu-i ziua cu mânile ’n sân. Te doare ceva ? De ce nu-mi spui tu mie ? — Dacă n’am ce-ţi spune? Ştiu şi eu! îmi vine mie aşa şi n’am ce face. — Da bine, dragă, cum de n’ai tu voe să mergi la şcoală? înveţi trei ani şi ai ceva asigurat. Ş’apoi nu trebue, poate, să fii dăscăliţă. Uite, tu eşti mare, putem să vorbim odată pe faţă. Poate să-ţi cază norocii cine ştie de unde. Câţi nu se învârt la oraş. Fata se zmânci din mânile preotesii, care cercă s’o mângăe. — Nu mamă, nu! Mie noroc de acesta nu-mi trebue. Nu vreau să-mi cadă norocul de nicăiri. S’ajung la cerşite şi aşa noroc nu-mi trebue. — Şi nu vrei cu nici un preţ să mergi? Uite dragă eu m’am pregătit cu toate. Avem acuma ceva bani, că începutul e greu. Mai încolo cine ştie. — Pentru D-ta mamă, mă duc. Ştii D-ta că te-am ascultat totdeauna. Dar în adâncul sufletului Linuţa nu vedea nici un bine într’asta. Pentru ea numai ceva era sigur: drumul în viaţă i s’a tăiat cu moartea tatălui ei. Mai departe nu poate merge căci toate sforţările ce le-ar face ar fi zadarnice. In rândul fetelor de sama ei nu va mai putea fi niciodată, înapoi nu va putea să se întoarcă, în rândul fotelor din sat. Va trebui să rămână veşnic în mijloc, ca împietrită, pănă s’or scurge zilele toate câte va mai avea de trăit. In sara cea din urmă şi-a luat din dulap haina de doliu şi s’a dus la cimitir. Literile de pe crucea tatălui ei au început să se spele de ploile multe ce-au biciuit în zilele trecute. Nicicând nu i s’a părut aşa de părăsit mormântul acesta, nicicând nu şi-a simţit mai tare Linuţa nenorocirea sa ca acum. In curgerea domoală a lacrimilor vorbiâ în gând cu tatăl ei şi-şi luă rămas bun dela el. Dar la sfârşit începu să plângă cu hohot şi, abia ridicându-se, sărută crucea aspră şi porni ca o umbră pe sub ramurile arborilor mari. Pe drum un fecior de sat o ajunse din urmă. Merse câtva alăturea cu Linuţa, tuşa uşor, ca şi când ar fi voit să-şi direagă glasul, dar abia într’un târziu putea vorbi. — Să fie cu iertare, domnişoară Linuţo, da am auzit că te duci dela noi. — Da. Plec mâne. — Mâne? Gândiam că la toamnă. Adecă chiar mâne? — Se începe şcoala. Ştii, mă duc iar la şcoală. Aşa! Flăcăul puse capul în pământ şi nu mai zise nimic un răstimp. Se însera şi răcoarea cobora tot mai jos din înălţimi. — Da cam pe când veţi pleca, domnişoară Li miţă. www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1907. LUCEAFĂRUL 151 — De dimineaţă. S’ajungem Ia şase la tren. — La şase la tren, bombăni numai pentru el tlăeăul, şi la o hudiţă îşi luă sara bună dela Li nu ţa. Aceasta n’a luat in seamă vorbele lui. Părea că nici nu s’a întâlnit cu nime, aceleaşi gânduri triste din cimitir o urmăreau şi acum. Sara a fost o sărbătoare a vremii senine. Să te culci cu faţa ’n sus pe pajişte afară, să priveşti minunile de sus, să asculţi nenumăratele taine şoptite ale pământului, stând treaz pană dimineaţa. Linuţa sta pe poJmol înaintea casei, alături cu preoteasa. Isprăviră de pachetat tot şi acum eşiră afară Ceeace de mult nu mai simţise fata, acum, când era să se depărteze poate pentru totdeauna, se trezi în sufletul ei ca un izvor cald, ce-i străbăteâ toată fiinţa. Multele impresii ce s’au strecurat de o vreme încoace în sufletul ei fără ca s’o mişte, — impresiile curate din firea vergură dela ţară — se deşteptau, ca şi când acum s’ar naşte. Obrajii ei palizi se rumeniră, cum priviâ dusă, ascultând o doină ce plutea departe pe câmp. Frunzulifă frunză deasă Bădişoru-i dus de-acasă. . Şi s’a dus să nu mai vie Pană la sfânta Ilie Arzo focu cătănie. Se întoarse spre preoteasă şi îi duse o mână uşor pe după gât. — «Auzi mamă ce cântec frumos!« Dar Amalia nu răspunse nimic, ci amândouă, îmbrăţişate, cu gândurile duse ciDe ştie unde, plângeau încet, înăbuşit, în liniştea nopţii clare. * în spre seară preoteasa strânse mâna fetei: »Vezi, Linuţă dragă, e cam strâmt aici, cam ferit de lume. N’o să fii însă în veci aci. Griji drăguţă de te poartă bine, cu profesorii şi cu toată lumea. Ne-a ajută Dumnezeu drăguţul şi nouă odată*. Fata o petrecu pănă la gară, şi apoi cu capul în pământ trecu în grabă pe uliţi pănă ajunse la cvartir, la bătrânuţa aceea de tuşa Chiva, — cum trebuia să-i zică Linuţa. Era ostenită, căci ziua întreagă a umblat în toate părţile. Da ’n sfârşit, bar Domnului s’a văzut aşezată. Numai cărţi îi mai trebue. Seara cină cu tuşa Chiva din puiul fript ce l-a adus de-acasă şi abia apucă să se culce. Cât era de ostenită, totuşi, în pat nu putu să iui zimbească când îşi aduse aminte de ceva. Când au fost eşit cu căruţa din sat, iacă pe urma lor se aţinea un om, ce abia se zăriâ în pravul drumului. Linuţa l-a luat în seamă mai întâi. Gândind că poate le-a căzut ceva jos din căruţă, porunci să oprească. Când colo ce să vezi ? Era feciorul de-aseară ce-o întrebase când pleacă. Venin c’o bâtă lungă în mână. Se opri gâfâind lângă căruţ. — »Era să nu vă mai ajung. Şi mi-ar fi părut rău, rău de tot. Uite, d-şoară Linuţă, ţi-am făcut şi eu ceva, să-ţi mai aduci aminte şi de satul nostru». Şi omul îi întinse bâta cea lungă. Era 0 furcă de tors chindisită, de era o mândreţe ca aceea. — N’am chiar gătat-o, că gândiam că nu pleci numai la toamnă. I-a mulţămit, şi el a plecat împăcat înapoi. Linuţa se gândeşte la feciorul ăsta, care cel puţin trei luni a trebuit să înflorească furca, îl vedea — cum i se lăsau pleoapele tot mai grele, — înalt, negricios, c’o mustaţă moale, abia plină, îl vedea cum se duce tot mai departe, tot mai departe, pănă întră şi se perde în sat... ...în liniştea din odaie să aude răsufletul prelung al bătrânei, ce-şi doarme în patul de lângă uşe somnul ei sarbăd. Linuţa, adormind, 1 se pare că-i undeva sus-sus, şi-i aşa de uşoară ca un fulg. * în vieaţa nouă ce i se deschidea, Linuţa cerca să rămână cea veche. Umbla la cursuri regulat, ascultă de multeori fără să audă pe profesor, şi rămânea cu ochii duşi, ca şi când ar zări ceva foarte departe. în scaunul al doilea mai erau două fete ca Linuţa, fete trecute, cari, se vedea pe feţele lor, nu din trecere de vreme au venit să se facă dăscăliţe. Linuţa privea de multeori pe furiş, la ele, şi nu ştia de ce, îi veniâ aşa o jale, ca şi când acelea ar ti fost două fiinţe nenorocite. După cursuri, plecă singură acasă, unde tuşa Chiva o aşteptă gata cu prânzul lor sărac. La plimbări nu eşiâ. Aşa în vr’o Duminecă după amiazi, cu bătrânuţa ei. Dar nu ştiâ ce să povestească, îi era silă de multeori să se tot întoarcă pe aceleaşi străzi, pe când tuşa Chiva îi povestea întâmplări de-ale doamnelor din oraş, cari trăgeau cu ochiul studenţilor tineri. www.dacQFomanica.ro 152 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1907. — »U! nepoată dragă, să vezi numai. Aici nu-i de stat. Să nu bată Dumnezeu pe nime să-ţi pună temelia într’un oraş ca al nostru. Că unde sunt ofiţiri şi studenţi le iasă bărbaţilor peri albi înainte de vreme. Ca nicăiri nu-i mai mare prada ce-o fac femeile,' Ika In astfel de locuri*. Linuţa auziâ cuvintele dar nu se gândea la ele. De multeori însă să uita îndelung la vr’o domnişoară, ce lunecă parcă în iiaina uşoară, scumpă, Şi într’adevăr Linuţii nu-i mergea bine. Dar din bătrâna asta în colo nu mai era nime care să-i spună. Ea băga de seamă şi când îi scria mamei sale, îi era totdeauna aşa de jale, de o podidiâ plânsul. Se daseră cele dintâi răspunsuri şi profesorii se minunară mult de cuminţenia orfanei. Colegii şi fetele (lela curs priviră cu mirare la fata aceasta care a tăcut atâta vreme, pe care o credeau de tot mărginită. Vederi din România. pe lângă ele... îşi aducea aminte cum se bucură şi ea odată, când era la internat, de câte ori căpătă o haină nouă, cum era de fericită, cum îşi sărută prietinile. O dar aceasta a fost de mult, tare de mult şi Linuţa vede acum bine, că toate acestea sunt prostii... De multeori bătrâna se minuna, când Linuţa nu mai vrea să meargă la plimbare. »Auzi, nepoată, aşa nu-i bine, aşa te bolnăveşti. Iacă eu sunt bătrână şi totuşi puţină mişcare la aer ajută mult. Aşa te ofileşti, de parcă n’ai mai fi tu*. Dar ce folos avea dânsa de laudele unora şi de mirarea altora? Să ştii câteva lecţii să chiamă că ai făcut un lucru mare? 0, nu, aceasta-i numai una din nimicurile vieţii. Profesorul de istorie după terminarea orei, o aşteptă afară. — Să-mi dai voe, domnişoară Vintilă, să te felicit, şi-i întinse mâna. Linuţa,nu zise nimic,nici n’arfi ştiut ea ce să zică. — Dacă nu mă înşel, D-ta eşti orfană de tată. Vezi, ce păcat trebuia să ceri o bursă. A fost aici una destul de bună. www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1907. LUCEAFĂRUL 153 Fata porni cu capul in pământ să deschidă poarta. — Nu te superi dacă te însoţesc puţin d-şoară? — Nu, dle profesor. Mă chiar bucur Dar biata copilă, care n’a mai umblat cu un domn pe stradă de atâta vreme, se simţi foarte strâmto-rată. îi părea că nu ştie cum să păşiască, cum să-şi ţie trupul svelt şi se gândiâ că toţi trecătorii o judecă pe dânsa, câtu-i de proastă şi de bădărană. — Vezi, d-şoară, să fi ştiut să ceri ajutorul acela. — Doar l-am cerut, dle profesor. — Da, aşa cu graiul. Dar in scris ar ti trebuit. — Am scris cu mâna mea o coală de hârtie. — Scuză, d-şoară, dar nu se poate. Cererea d-tale nu mi-a venit în mână şi eu sunt în comisie. Linuţa era să se oprească mirată. — Noi am trimis cererea, după regulă, dlui director. — Aşa, dlui director! N’a fost cumva mama d-tale pe la dânsul înainte de aceea? — A fost. Vezi că era cunoscut cu tata, au fost colegi. Profesorul de istorie se întunecă la faţă şi schimbă vorba. Cu greu, în silă, mai mult tăcuţi, au ajuns în uliţa unde sta tuşa Chiva. El o salută amintind un nume din istorie. Era om în vârstă, om cu familie, bun ca pânea. Voia să facă un scandal, să meargă la directorul acasă şi să-i spue că-i un om de nimica. Dar îngrabă îi veni altceva în minte. O, da, se poate lua in grabă, pe semestrul al doilea bursa aceea. Şi el asemănă pe Linuţa, cu ceea cărei i-a ţinut parte directorul de a primit bursa. Dar nu se puteau asu-mănâ, nici pe departe! Lunile cele dintâi de şcoală au trecut aproape liniştite. Oameni noi, cari se ’mpretinesc po încetul nu ca copii. Linuţa ar ti voit însă să rămână tot nouă intre colegi. Căci acum nu mai avea pacea aceea dela început. Acum înzădar se aşeză la locul ei şi-şi deschideâ cartea ori notiţele. înainte de a întră profesorul e legea să râzi, să glumeşti, să vorbeşti noutăţile din oraş. Mai ales domnişoarele dela curs nu-i dădeau pace. Dac’ ar fi vorbit numai din depărtare de ea, luându-i la ochi haina, ori pălăria, Lenuţii nu i-ar fi păsat. Ştia că nu poate să umble ca celelalte şi nu afla o nenorocire într’asta. Altă haină de doliu n’a avut decât aceea ce-a purtat-o şi acasă. Celelalte i le-a făcut preo- Ţărance din Ardeal. www.dacQFomanica.ro 154 LUCEAFĂRUL Nrnl 8. 1907. teasa. Vezi bine, într’un sat răslăţit de lume cine să se mai gândească la modă. Dar colegele ei aveau un catastih întreg de epitete pentru vestmintele Linuţii. îşi petreceau de minune spu-nându-le. Fiecare propunea s’o imiteze, să introducă o modă nouă cum ziceau ele. Oricât ar fi fost de adâncită în carte, Limita, ca o femeie ce era, nu putea să nu bage de seamă mutrele ce şi le făceau fetele, uitându-se la ea. Dar nu-i păsa. Feste nimicurile acestea a trecut de mult. Dar când aceleaşi fete veniau cu vorbe blânde, pretineşti la dânsa, când cercau c’o sinceritate ce-ţi făcea rău, să pătrundă în tainele vieţii ei, când. naive, cercau să-i vadă planurile pentru viitor, atunci abia putea să se stăpânească. Una mai rea de suflet îi spuse la ureche c’a auzit ea ceva, că studentul cutare ii face des vizite Linuţii. Aceasta se ridică deodată din scaun, şi o impinse dela sine. — Eşti rea şi minţeşti!... Aceea, mănioasă, a trecut între colege şi a început să şoptească destul de tare, ca s’audă şi Lintiţa. Ea n’a mai zis nimic, ci a cerut ajutorul profesorului de clasă împotriva ei. Ceeace a stârnit o indignare adâncă intre ascultători, — feciori şi fete. Câteva săptămâni n’a mai vorbit nime cu ea. Era o adevărată ruşine ce făcuse. Să pârască fată mare ca ea! Dar Lintiţa se simţi cu mult mai bine aşa, a scăpat de multe neplăceri. Cetiâ în şcoală, învăţă acasă mereu, aşa că încet-încet simţia tot mai mult lipsa cărţilor. Luă din bibliotecă scrieri pe cari i le alegea profesorul de istorie, şi in şcoală ori acasă se perdea într’alte lumi, mai curate, mai senine, aşa cum îşi va fi visat şi ea odată vieaţa ei. în semestrul al doilea, după îndrumările profesorului de istorie, ceru bursa fetei ce căzuse din vr’o trei studii, şi i se votă. A scris in grabă acasă să nu-i mai trimită preoteasa nimic, căci acum are din ce trăi. Nu legă mari nădejdi de ea şi nici n’a dorit-o atâta, dar un fel de mulţumire, de mândrie simţi în suflet şi întâia oară dela moartea tatălui ei cuteză parcă să-şi ridice capul in lume, trezirîdu-se şi în sufletul ei o hotărîre, o voinţă. Tuşă-sa Cili va nu mai putu de bucurie, când auzi vestea, dar mai ales când văzu bătrâna că şi Lenuţii îi pare bine, că se luminează, că întâia oară de când e aici i se rumenesc şi ei obrajii, bătrânuţa începu a plânge cu zgomot. •»Vezi, nepoată dragă, ajută Dumnezeu! Şi uite, aşa eşti tu mândră. Să ai vieaţă în tine! Acum să-ţi spun şi eu ceva: mie nu-mi mai plăteşti nimic. Să-ţi aduni creţarii să-ţi faci şi tu vr’o haină, de să gândesc că merg ca un fluturaş pe drum.» In seara aceea într’adevăr Linuţa a fost numai râs şi bucurie. Vedea ca ceva ce n’a văzut pănă acum. Că este în om ceva pe care să-l prinzi, să-l strângi in braţe şi să-l săruţi de bucurie: dorul de muncă, dorul de vieaţă. Dacă dorul acesta doarme, ori e ’iihinecat, nu poţi face nimic, pentrucă nu-ţi trebue nimic, nu-ţi place nimic, pentrucă nu te poate îmbucură nimic. Dar dacă se trezeşte odată dorul acesta, uite, cât vezi de largă lumea, câte cărări zăreşti pe cari poţi apucă. Câtă lumină se coboară din înălţimi, din nemărginit şi-ţi luminează întreaga fiinţă. Linuţa simţea bine dorul acesta, căci el ii înflorise obrajii, întâi pe nesimţite, dar mai apoi, când s’a lărgit lumea şi i s’a luminat înaintea ochilor, era convinsă că aceea-i puterea unui om, vieaţa unui suflet, pe care nime n’are dreptul să o ţie veşnic în cătuşi. Şi totuşi cât de mult a stat încătuşat dorul acesta. De atâta vreme n’a ştiut nimic de el. Şi gândindu-se la mamă-sa, acum mai întâi o durea inima pentru soartea preotesei văduve. Dar îi va ajuta Dumnezeu să apuce ea odată de-asupra năcazurilor, şi atunci şi de mamă-sa va fi mai bine. * Ridicarea ei însă înstrăină pe celelalte fete. Abia acum băgau de seamă, cu ciudă, că Linuţa are un obraz aşa de curat, nişte ochi atât de vii şi adânci şi o bogăţie ca aceea de păr castaniu. Când Linuţa veni la şcoală intr’o uşoară haină nouă, lucrată in oraş, celelalte o priviră chiorîş şi pe cari le-a ascultat profesorul în oara aceea, n’au ştiut să zică nici două. Şi dacă pănă acum Linuţii nu-i păsa de vorbele lor, acum o dureau mult, nu pentrucă s’ar fi simţit mai neînsemnată, înjosită, ci pentrucă acum sufletul ei pornit spre vieaţă avea lipsă de pretine, de una singură cel puţin. Şi iată, că dânsa oricum încercă, nu putea să se apropie www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1907. LOCEAFĂRUL 155 de inima lor. Ar fi zis şi ea, ar fi vorbit, dar fetele se feriau de ea cu dinadins. * De primăvara s’a înjghebat un cor mixt în oraş, la stăruinţa profesorului de muzică. Tinerii idealişti au pornit o adevărată goană să câştige sprijinitori. Toate doamnele mai de dai Doamne au primit. Dar mai ales a fost mare bucuria domnişoarelor din oraş. Bietul profesor de muzică a trebuit să înghită multe găluşte şi să tacă, primindu-le în cor pe toate câte s’au prezentat. Examina, şi-i veniâ să se strâmbe de multeori de glasurile ce le auziâ Dar cine ştie ce talent, ce bogăţie cuprinde orice gât de domnişoară? Mai ales d-lor erau toate convinse că au să cânte foarte bine. Domnişoara Linuţa veni şi ea la proba cea dintâi. Cum nu avea cunoscute între doamnele şi domnişoarele, din oraş, se aşeză într’un colţ şi aşteptă in tăcere pănăce isprăvi profesorul cu toate. Rămase numai un domn în vârstă încă. Profesorul răsuflă din adânc, uitându-se uşurat prin sală. Dar iată mai este una. — Poftim, domnişoară, mai înainte. Linuţa veni fără şovăire. Decât multe va avea tonuri mai curate. Eră sigură de asta de când a fost în internat. Scala profesorul o trecu în grabă. Câteva acorduri acum. Şi asta merge. El încreţi din frunte. — Domnişoara a mai cântat în cor? — Da. E cam mult insă de atunci. Vr’o trei ani. — Ai o mlădiero şi un timbru în glas cum rar se găseşte. Ai să vezi că vei fi cea mai bună. Solista noastră poate. Apoi cătră domnul din sală. — Să vezi, dle doctor, fetele acestea toate vreau să fie privighetori. Cu puterea a trebuit să le primesc pe foarte multe. — Nu-i nimic, prietine. La a treia-patra probă vei avea numai pe jumătate atâtea. Am mai văzut noi de acestea. însufleţirea eră însă mare, şi abia constituit corul, publicul cerea, dar mai ales cântăreţele să se dee un concert, să facă botezul corului. Probele se urmară deci regulat, dese de patru-cinci ori pe săptămână. Linuţa avea acum şi ea puţină petrecere. Mergea cu plăcere la cursuri, cetea cu dragoste cărţi din bibliotecă, dar tot mai mult se bucura, când mergea la probele de cor. Câteva fete din oraş mai tinere, cu cari era la o voce, se alipiră in grabă de ea, cereau să le repeteze părţi din cântecele învăţate, să cânte la olaltă cu ele. Şi ea făcea bucuros, prea bucuros orice. Şi o inbujorare curată i se revărsa peste obraz când conducătorul coi ului, la părţile mai grele, o punea să cânte singură. Scria epistole frumoase acasă, în cari mereu o încuraja pe mamă-sa, şi-i spunea că-i bun Dumnezeu şi le ajută. Cu mătuşă-sn era atât do drăguţă de prevenitoare, de biata bătrână începuse s’o iubească cu patimă, ca pe un copil adevărat. Şi-i plăcea bătrânii de toate câte-s in lumea asta, numai de ceva nu. Când mergea la plimbare cu Linuţa, erau veşnic singure. Şi i-ar fi părut aşa de bine bătrâneţii să s’alăture şi lângă ele vr’un tinăr, nu oricare, ci unul cu care să te poţi mândri când mergi pe drum. Şi ea cercetă cu denmănuntul pe celelalte fete şi vedea că nu-s mai frumoase, nici mai bine, mai cu gust îmbrăcate, ca Linuţa. Şi o părere mare de rău îi umplea sufletul. Ziua concertului sosi în sfârşit, şi adevăratele friguri de emoţie numai acum începuseră cu toată puterea pentru cântăreţe mai «ales. Gândul cum vor reuşi, mai ales cum vor plăcea, le frământau minţile. Linuţa era sigură de voce. Avea in două rânduri solo, dar profesorul la repetiţia generală, când ajunse la solo Linuţii, a trecut mai departe, căci erau alte părţi ce mergeau mai greu. Ca la un lucru nou, publicul se grăbi sîi-şi cumpere bilete din bună vreme. In seara concertului sala era plină. Şi mulţi înjurau pe la uşi că nu mai este loc. O veselie neobişnuită stăpânea în sălii. Vezi că erau mulţi părinţi, soţi, ori soţii cari aşteptau nerăbdători. Şi mai ales aceştia făceau gălăgie, caşicând ar fi voit să dee de ştire tuturor că ei au o parte însemnată la sărbătoarea din seara asta. Când se dădu signalul de începere, o linişte adâncă cuprinse sala, numai ceice aveau pe cineva printre corişti, răsuflau din greu şi tot răsuceau din capete că nu se mai începe odată. în sfârşit! Cântecele româneşti cât ce le auzi ţi-ating inima şi-ţi plac. Mai ales un public ce ascultă intâiaoară un concert, se însufleţeşte, şi mulţi ar cântă alături cu coriştii. Cine să bage de seamă vr’o lipsă, vr’un acord greşit? Şi de aceea cântările au fost aplaudate nu numai la sfârşit www.dacQFomanica.ro 15G LUCEAFĂRUL Nrnl 8, 1907. ci şi când se termina vr’o pârtie. O linişte, în care să poţi cerceta, nu putea să se aşeze în sufletul ascultătorilor. Dar iată într’o baladă, un cântec bătrânesc, la un gest al conducătorului corul amuţeşte dintr’una, şi un glas uşor, limpede, începe să crească tot mai stăpânitor. Capetele începură să se clatine, gâturile ascultătorilor să se lungească şi fără de răsuflet parcă, ascultară cântecul, ca şi care n’au mai auzit în viaţa lor. Când se sfârşi solo, sala rămase mută un răstimp. Deodată un domn tinăr, străin, numai de câteva zile în oraş, se urcă pe scaun: «Bravo, bravo ! trăiască !« şi un ropot de aplauze — de se părea că se izbeşte grindină inviforată de păreţii salei, imitaţi in marmoră — schimbă tăcerea. Toţi cercau s’o vadă pe solistă, întrebau de numele ei. Fiindcă furtuna nu mai încetă, conducătorul, mişcat, luă de mână pe Lintiţa, care nu vrea să iasă dintre fete, şi păşi cu ea în faţa publicului. Atunci străinul de mai nainte, se repezi cu un buchet de flori, ce râdeau de tinere şi fragede, şi-l întinse Linuţii. Ea înclină uşor din cap, un zimbet senin ii lumină şi mai tare faţa şi se retrase în aplauze nesfârşite. Seara aceea a rămas ca un soare în viaţa Linuţii. Nu pentru aplauze, nu pentru succes, dar simţea dânsa că o parte din ce-i mai desăvârşit în ea, a trăit în seara aceea. Nu ştie ce a dat altora, dar ea s’a simţit atât de bogată atunci când glasul ei cutrierâ lumi de fericire, încât ii veniâ să plângă de bucurie. Când se gândiâ la viaţa ei de mai nainte, la nesfârşitul an de doliu, i se părea un vis urât, nu se mai cunoştea pe sine cea de atunci. Chiar amintirea şi chipul răposatului părinte ii părea cu mult mai împăcat, cu mult mai luminos. îi trimise preotesei o scrisoare, la care alătură, după multă gândire şi o parte a gazetei din oraş caro vorbia despre concert. Biata preoteasă plânse de fericire, şi simţea că o mare parte din datorinţa faţă de fată şi-a făcut-o. * Be profesorul de româneşte îl pierduseră de vr’o două luni. Care i-a fost mirarea Lenuţii, când la două zile după concert, la ora de literatură română veni tânărul străin, care i-a dat buchetul. Mulţi din elevi ştiau de asta şi aşteptau cu nerăbdare pe noul profesor, care în anul acesta îşi terminase cursurile. Linuţii_i s’a făcut aşa ca o pânză de sâtă înaintea ochilor şi abia într’un târziu băgă de seamă, c’a rămas în picioare. Roşindu-se pănă după urechi se aşeză în scaun şi în ora aceea n’a mai cutezat să-şi ridice ochii din carte. Ca orice dascăl nou, neobişnuit, profesorul avu o oră de linişte ca ’n biserică. Dar dl Brăteanu era şi vrednic de aşa atenţie. Avea o căldură deosebită în glas, o mlădiere, o putere ce te răpiâ. Un dar pe care Dumnezeu la puţini l-a dat. Ceva superioritate, mai mult ceva sumeţie îi da curajul de a vorbi dela început fără nici o teamă, — ceeace multora lipsindu-lo îi fiice să roşască, să pălească, să asude la cea dintâi lecţie. Elevii şi elevele, la sfârşitul orei rămaseră in mare însufleţire şi admirare. — Nu înzădar a fost student bun şi in gimnaz. — Păi ce crezi de n’avea cap, luă el patru sute la an bursă, şi încă dela stat, nu de aici. — Şi se zice că Ia universitate in două rânduri a dus premiul cel dintâi cu lucrările sale. Şi multe de acestea îşi spunea partea bărbătească. Fetele aveau altele de împărtăşit. Câtu-i de frumos, cum ştio să-şi mişte de elegant dreapta când gesticulează, ce glas dulce are. Pănă şi vestmintele i le-au examinat cât se poate de favorabil. Cu aşa profesor de-adragul să vii la ore. O, şi după cât se vede de cult, nici vorbă să dee notă rea la vr’o fată. De bună seama le vaţineâ totdeauna parte, când directorul ori altul va spune, că multe dintre fete umblă la şcoală iac’ aşa numai să peardă vremea pănă s’or mărită. Linuţa n’a zis un singur cuvânt. Şi totuş, fără să ştie cum, i se părea că celelalte o privesc pe furiş, că vorbesc de dânsa. Ea nu avea nimic însă cu dl Brăteanu. Atâta doară, că la concert i-a dat buchetul acela frumos. Dar el n’o cunoştea, poate din seara aceea şi-a uitat de Linuţa. O, da. De bună seama şi-a uitat. Iaca azi a stat un cias înaintea lui şi el nu s’a uitat nici măcar odată la dânsa. Şi cât a fost ea de copilă. I se părea, când îl văzu întrând, că are să meargă de-auna la dânsa, să o felicite din nou, s’o laude aci în faţa tuturor. Deşi nu avea nimic cu el, în ziua aceea a fost cuprinsă de o tristeţă neînţeleasă. îi părea că o invălue o umbră subţire, rece. Acasă tuşa Chiva băgă ceva de seamă, dar nu zise nimic. Fără să-şi dee samă pentruce, Linuţa se gândea www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1907. LUCEAFĂRUL 15' mult la sara concertului şi i se părea acum că ar fi fost cu mult mai bine. să ti plecat îndată acasă după cântarea ei... Lecţiile de limba română erau aşteptate cu bucurie de toţi. Profesorul vorbiâ înainte, părea că nici prin gând nu-i trece să mai şi examineze. Când la vr’o patru săptămâni le spuse că ’n oara viitoare ar dori să vadă cam ce şi-au însemnat ascultătorii din vorbele lui, Linuţa avu o zguduire uşoară, ca o cercare repede de friguri. Nici când nu s’a apucat de lecţii cu atâta patimă ca acum. Tuşa Chiva gândea că se apropie vr’un examen, se bucură de hărnicia fetei şi nu-i zise nimic. Linuţa învăţând, auzia de multe-ori aproape glasul profesorului cum explică, cum expunea unele cuvinte pe cari le repetă ea acum. In răstimpuri chipul profesorului care explica se mestecă, se topiâ par’că în chipul celui ce i-a întins ei buchetul, şi atunci gândul îi fugea la concert, şi răstimpuri lungi remâneâ aiurită, fără să mai poată învăţa. Ceasul de examinare sosi şi Linuţa simţea cum ii bate tot mai tare inima. Se gândea şi vedea că n’are nimic cu omul acesta, atâta doar că i-a dat un sprijin, o satisfacţie, că a fost aşa de bun cu ea în sara aceea. Dar îi vedea privirile negre, îi auzia graiul cald şi i se părea c’ar fi o nenorocire mare pentru ea dacă n’ar şti să-i răspunză aşa cum ar dori. Sumând deschise profesorul notesul şi spuse un nume. Un tinăr negricios se ridică în fundul sălii. Răspunse binişor. Apoi alt nume şi iar altul. Se ridicară şi vr’o trei fete. Glasurile piţigăiate, cu zmânciri din cap, treceau ca tăiu-şuri ascuţite prin sală. Cei neprovocaţi încă întorceau foile şi-şi duceau niânile prin păr. Linuţa aştepta în toată clipa să-şi audă numele. Gândiâ că pe dânsa va striga-o mai întâi ti, dar trecu o jumătate de ceas, lung cât un veac, şi ea nu se ridicase încă. Dela o vreme, din răspunsurile repezi, din agitaţia din clasă, din glasul profesorului părea că s’a ridicat ca nişte valuri de învălmăşală, cari nu mai lăsau sa poată deosebi nimic. Literile, şirele din cartea ei săltau într’un joc fantastic, când dl Brăteanu spuse sonor: — Domnişoara Elena Vintilă. Câteva cuvinte despre lirica lui Eminescu. Linuţa palidă, cu o ceaţă deasă înaintea ochilor, se ridică. Dar grozav! Din invălmăşala de mai înainte s’a făcut deodată aşa de linişte, aşa de clar tot cuprinsul sălii, şi din claritatea asta săgetau ochii tuturor îndreptaţi spre ea. începu să şovăiască şi abia putu rosti intr’un târziu: »lirica lui Eminescu*. Dar i se păru că acum încordarea tuturor, chiar şi a profesorului, creşte, şi cearcă să-i zmulgă fiecare cuvânt ce-ar fi rostit. Toată puterea ce-o mai avea i se împrăştie, ca luată de un vânt repede, şi în ochii ei plini de durere rugătoare, izvoriră doi stropi mari «le rouă curată. Profesorul se mişcă pe scaun, plecându-se pe masă. — Nu-i nimic, domnişoară Vintilă. Se vede că eşti puţin surprinsă. Nu-i nimic. Ştiu eu că d-ta ai preparat lecţia. Mi-a spus dl profesor de istorie că eşti una din elevele celea mai bune. Şi Brăteanu ceti in grabă alt nume. Dar dupăce se aşeză Linuţa, lacrimile-i porniră tot mai multe, şi sala se învârtea cu dânsa ameţitor de iute. Răspunsurile celelalte însă Brăteanu nu le mai putea asculta in linişte. Dintr’o aruncare cercetătoare de ochi, observă mai intâiu acum, că pe Linuţa o mai văzuse undeva. Fruntea i se brăzda o clipă, apoi se însenină. Da, da! E domnişoara dela concert. Cui să-i fi trecut prin minte că una din elevele lui de acum, a fost. aceea. Şi nu i-a spus nime, nime! Şi el a fost atât de tâmpit să n’o cunoască pănă acum. Drept c’a avut mult de explicat şi că toată grija cea dintâi i-a fost să captiveze pe ascultători. Să le impună! Dar totuşi, totuşi... Simţul lui de tinăr adevărat cult se răsvrăti împotriva acestoi treceri cu vederea, şi, se poate vedea pe el, în restul orei nu se mai simte bine de loc. Când sună de eşit se hotărî să-şi îndrepte greşala cu orice preţ. Şi mai nainto remâneâ de eşiâ odată cu elevii, povestea cu ei, şi cu vr’unul mergea pănă la casa ce-o luaso în chirie tinnrul profesor. Acum, după rugăciune, se trezi deodată înaintea Linuţii. Ii ajută să se îmbrace, şi o petrecu pănă acasă. O, aşa ar voi să meargă odată la Linuţa acasă, să-i facă vizita. S’ar simţi că şi-a reparat astfel greşala făcută. »Pentrucă, trebue să ştii domnişoară* zise la sfârşit, »că eu preţuesc mult talentul. Da, «la! Adevărata bogăţie e sufletul unui om şi nu averea*. (Va urma.) I. Agârbiccanu. www.dacQFomanica.ro 158 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1907. Pagini străine. Subprefectul la câmp. De Alphonse Daudet.*) Domnul subprefect e în inspecţie. Cu vizitiul dinainte, cu doi argaţi dinapoi, caleaşca subprefecturi! il duce, în trapul măiestos al cailor, spre expoziţia agricolii din Valea-Zânelor. Pentru această zi memorabilă domnul subprefect şi-a luat haina cea frumoasă, cusută cu fir, clacul cel mic, pantalonii strâmţi cu şuviţe de argint şi sabia de gală cu mâner de sidef... Pe genunchi ţine o taşcă mare de piele creaţă, la care priveşte a jale. Dl subprefect priveşte a jale la taşca lui de piele creaţă; se gândeşte la faimosul discurs pe care va trebui să-l rostească, in curând, înaintea locuitorilor din Valea-Zânelor. — Domnilor şi iubiţi cetăţeni... Dar zadarnic îşi răsuceşte mătasa bălaie a favoritelor, îngânând de două-zeci de ori pe rând: »Dom-nilor şi iubiţi cetăţeni« . . . căci urmarea discut suini nu se înfiripă ... E aşa de cald în caleaşca asta . . . Departe cât vezi cu ochii, pe şoseaua Văii-Zânelor, se spulberă praful în arşiţa soarelui. Văzduhul e aprins ... şi pe ulmii albiţi de praf din marginea drumului, mii de greeri saltă dela un copac la altul ... De-odată subprefectul tresare. Acolo, la poalele unei coline, zărise un crâng verde de stejar, care părea că-i face semn. Crângul verde de stejar, părea că-i face semn: — Pofteşte, domnule subprefect; sub copăceii mei îţi va fi mult mai bine spre a-ţi putea întregi' discursul. Domnul subprefect e ademenit; sare din ca-leaşcă şi le spune oamenilor să-l aştepte că se duce se-şi întocmească discursul în crângul verde de stejari. *) Alphonse Daudet e unul dintre cei mai însemnaţi romancieri francezi din jumătatea a doua a veacului trecut. (S’a născut în Nîmes la 1840 f 1897) E un realist original, rare zugrăveşte cu multă siguranţă moravuri sociale şi tipuri din felurile clase de oameni. Fiind născut în l’ro-vence a cunoscut deaproape şi a descris viata dela ţară, precum şi moravurile oraşelor din Provance. De astădată dăm traducerea unei schite. Pe rând vom da şi alto bucăţi. In crângul verde de stejar sunt păsărele, viorele şi izvoraşe pe sub iarba moale... Când au zărit pe dl subprefect cu pantalonii cei frumoşi şi cu taşca de piele creaţă, păsărelele s’au speriat şi n’au mai cântat; izvoraşele n’au mai cutezat să murmure, iar viorelele s’au ascuns in verdeaţă... Lumea asta mică n’a mai văzut subprefect şi se întreba pe şoptite, cine să fie frumosul cocon, care se plimbă cu pantaloni de argint. Pe şoptite, prin frunziş, se întrebă, cine să fie frumosul cocon cu pantaloni de argint... In vremea aceasta dl subprefect, încântat de liniştea şi de răcoarea crângului, îşi ridică coadele fracului, îşi pune clacul pe iarbă şi s’aşează în muşchiul verde de sub un stejar voinic; apoi îşi deschide pe genunchi taşca mare do piele creaţă şi scoate dintrânsa o foaie albă de hârtie ministerială. — E un artist! zice vrăbioara. — Nu, zice mierloiul, nu e artist, că are pantaloni de argint; e mai curând un prinţ. — E mai curând un prinţ, zice mierloiul. — Nici artist, nici prinţ, îi întrerupe o privighetoare bătrână, care a cântat o vară întreagă in grădinile subprefecturei... Eu ştiu ce este: — E un subprefect! Şi ’ntreg crângul începe a şopotî: — E un subprefect! E un subprefect! — Ce chiel e! luă sama o ciocârlie cu creastă mare Viorelele ’ntreabă: — Oare e rău? — Oare e rău ? întreabă viorelele. Privighetoarea bătrână răspunde: — Nici decum! Şi auzind asta, păsărelele încep din nou a cântă, izvoraşele a alergă şi viorelele a-şi răspândi parfumul, ca şi când domnul n’ar fi fost acolo ... Nepăsător, în mijlocul acestui zgomot drăgălaş, dl subprefect, în gândul lui, chiamă muza reuniunilor agricole şi, cu creionul in sus, începe să declame cu glas de sărbătoare. — Domnilor şi iubiţi cetăţeni... «Domnilor şi iubiţi cetăţeni*, zice subprefectul cu glasul lui de sărbătoare... Un hohot de râs il întrerupe; se ’ntoarce şi nu vede de cât un cintez, care, de pe clac il priveşte râ- www.dacQFomanica.io Nrul 8, 1907. LUCEAFĂRUL 159 zând. Subprefectul dă din umeri şi vrea să-şi urmeze discursul; dar cintezul II întrerupe iar şi-i strigă de departe: — La ce bun ? — Cum, la ce bun ? zice subprefectul roşu ca macii. Şi alungând, cu un gest, lighioana îndrăzneaţă, reîncepe mai cu foc: — Domnilor şi iubiţi cetăţeni... «Domnilor şi iubiţi cetăţeni» reluă domnul subprefect mai cu foc; dar. atunci, iată că viorelele se ridică în vârful codiţelor la el şi-i şoptesc binişor: — Domnule sub-prefect, simţi d-ta ce frumos mirosim noi? Şi izvoraşele îi cântă pe sub muşchiul verde un cântec dumnezeiesc; prin ramuri de-asupra capului, o ceată de mierle vin de-i cântă melodiile lor cele mai frumoase; şi întreg crângul s’a înţeles să-i zădărnicească întocmirea discursului. întreg crângul s’a înţeles să-i zădărnicească întocmirea discursului... Dl subprefect ameţit de miros, beat de cântece, încearcă zadarnic să se împotrivească farmecului necunoscut care-1 cuprinde; se razimă în coate pe iarbă, îşi desface haina, mai mornăie de două-trei ori: — Domnilor şi iubiţi cetăţeni... Domnilor şi iubiţi ce... Domnilor şi iubi... Apoi îi dă dracului pe cetăţeni; iar muzei reuniunilor agricole, nu-i rămâne decât să-şi ascundă faţa. Ascunde-ţi faţa, o muză a reuniunilor agricole !... Cam peste vre-un ceas, când oamenii subpre-fecturei, îngrijaţi de stăpânul lor, Intrară în crâng, se deteră înlături, îngroziţi de cele ce văzură: Dl subprefect eră lungit în iarbă, răzimat în coate, dezmăţat ca un boem. îşi desbrăcase haina;... şi, măcinând cu dinţii la neşte codiţe de viorele, dl sub-prefect făcea versuri. O pagină din istoria luptelor pentru limba românească. în articolul «Din istoria şcoalelor noastre» s’a făcut amintire la pag. 62 de o scrisoare inedită, din al cărei text latinesc, original s’au şi citat câteva fragmente. Din bunăvoinţa P. C. Sale dini Dr. II. Puşca rin dăm acum această scrisoare in întregime. Dar am aflat de necesar a face şi o traducere românească, pe care o alăturăm aci textului latinesc. în lupta înteţită, ce se poartă azi pentru limba românească, credem, că publicarea acestei scrisori nu va fi fără orice interes. Ka este un răspuns al consistorului din Sibiiu cătră episcopul din Blaj şi ne arată, cum la 1848 ca şi cu 5 ani mai târziu deosebirile confesionale au fost uitate în faţa pericolului naţional, ce ameninţă deopotrivă şi pe unii şi pe alţii. Dar de atunci încoace aceste două centre româneşti, durere, nu sau mai putut apropia sa într Nr. 150/1842. Ilustrissime ţi Reverendissime Domnule Episcop! Hotărîrea luată de consistorul gr.-cat. din Blaj în 101. c. — eu privire Ia proiectul făcut de «cinstitele Staturi şi Ordine», întrunite acum la sfat în Cluj, cu scopul, ca atât clerul unit cât şi cel neunit, în decurs de 10 ani, să înveţe în aşa măsură limba ungurească, încât, trecând acest interval de timp, să poată purtă în această limbă corespondenţele sale nu numai cu diregătoriile şi forurile superioare, ci şi între sine în afacerile interne ale diece-solor — a binevoit llustritatea Voastră a ne o transpune cu acel adaus, ca şi consistorul nostru să bine-voiască a-şi arătă părerile sale asupra acestui proiect al cinstitelor Staturi şi Ordine; în urmarea acestora, pe lângă restituirea celor comunicate cu respect aducem la cunoştinţa llustrităţii Voastre, că clerul ardelean nennit nu e împotriva studiului limbei maghiare, ci pune chiar mare preţ şi stimează această limbă nobilă, cum şi pe la împreuna vre-o acţiune politica comuna. 150/1842. Illustrissime, ac Rcoevendissime Domine Episcope. Dignata est Illustritas Vestra dto 10 currentis mensis Beclarationem Consistorii Oreco-Catholici Balasfalvensis circa projectum 1. I. S. S. et ordinum, nune Claudiopoli in Comitiis congregatorum, eo factum, ut Clerus tain Unitus, quom etiam n. unitus intra curriculuin 10 aunorum lingvam Hungaricam eatenus addiscat, quatenus evoluto hoc tem-poris spatio, correspondentias suas, non solum cum altio-rilms Dicasteriis, et magistratibus, sed inter se etiam in ambitu Dioecesium suarum hac lingva ducere possint, de-promptam, eo addito transponere, ut hoc quoque Consis-torium animi sui sensa ad subversans ]. I. S. S. et ordinum projectum, expectorate velit; in quorum consequentiam, peties Communicatorum reinviatiouem, demisse Kidem Illustritati Vestrae leferrimus, quod Clerus non Unitus Transylvanicus, a studio linguae lluugaricae non abhorreat, quin imo nobilem banc lingeam, quomadmoduin Nntionem www.dacQFomanica.ro 160 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1907. Naţiunea, caro o vorbeşte; această limbă şi pănă acum au învăţat-o şi de prezent o învaţă mai mulţi indivizi singuratici din naţiunea română, pe cari i-au ajutat împrejurările, timpul şi destoinicia lor, mai ales in comitate şi în scaunele săcueşti, unde pe aceia nimic nu îi împiedecă, precum se întâmplă aceasta aici în fundul regiu, unde e primită limba germană ca limbă uzuală; dar pentru ca studiul limbei maghiare să se poată răspândi cu rezultat la întreg poporul român neunit, sunt neapărat de lipsă nişte păstori sufleteşti dotaţi în mod cuviincios şi cu autoritate înaintea poporului, cum şi dascăli, provăzuti cu salar cuvenit, prin stăruinţa cărora apoi limba maghiară s'ar puicii strecura pe îndelete la poporul român; dar luând îu considerării faptul, că clerul neunit, — care e lipsit de orice dotaţiuiio şi îşi caută de traiu numai prin munca mânilor sale şi, trebuind să deie, în urma liotârîrilor dietale zăciuiala din roada câmpului şi să prestee servicii în natură, nu se deosebeşte aproape întru nimic de poporul biruie şi este despretuit şi pe alocurea bătut şi întemniţat, dela drepturile de coucivilitate eschis, ţinut şi tratat în chip mai nedemn chiar, decum sa fost sta-torit prin art. 60 (din anul 1791) privitor la soartea lui — este atât de sărac, încât din cauza sărăciei nici limba sa nu şi-o poate cultivă, de aceea ii este cu neputinţă a învăţă limba maghiară în decursul celor zece ani statoriţi spre acest scop, astfel, ca atunci, ducând dorul limbei sale să poată purtă corespondentele necesare şi protocoalele cele nouă de matriculă în limba maghiară, ba cât timp va fi expus miseriilor înşirate mai sus, cerinţa cinstitelor Staturi şi Oidine nici chiar în 10 sute de ani nu o va putea împlini, în punctul acesta; iar de o prefacere repentină a poporului român în maghiari, deocamdată nu este iertat nici să viseze cineva, căci o astfel de schimbare ne pare asemănătoare acelor plante exotice, cari abia după decurgerea mai multor veacuri produc fructe mature, de unde utmează, eă şi această lucrare trebue lăsată în grija secolelor viitoare, aşa cere judecata sănătoasă, căci iubirea de naţionalitate, cu care limba maternă stă în legătură nedespărţită, este sădită de natură şi ca atare nu se poate extirpă uşor, nici la poporul român nu se va putea cu grăbire sugrumă în aşa măsură (această iubire) încât el fără nici o împotrivire să se lase a li transformat într'un element diferit de al său, deoparte, iar de altă parte o groază ne sugrumă inimile, când ne aducem amiute, cât de funeste urmări a avut întroducerea repentină a limbei slave la poporul român şi in slujba lui dumnezeiască; căci bietul popor român şi până azi resimte şi deplânge urinările cele foarte neplăcute ale acelei nenorocite schimbări, iar de întunecimea, ce s’a coborît atunci peste dânsul, nici acum după două veacuri trecute nu s’a putut desbăra cu totul, din cauza lipsei mijloacelor atât de dorite,şideoarece aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte, introducerea limbei maghiare la poporul român ar aruncă pe acest biet popor iarăşi în barbaria de mai nainte, — ceeace nu poate fi intenţia părintească a Maiestăţii Sale preastinţite nici a cinstitelor Staturi şi Ordine — şi ar preface acest popor nu în cetăţeni mai folositori patriei, ci mai curând înt r’o turmă de vite, si-lindu-1 să asculte învăţătura dumnezeiască (şcoala) într'o etiam, quo liane lingvam loquitur, magni destimat et veneratur; banc lingvam ad usque etiam plura singula iudividua ex naţiune Valachica, quibus occasio, tem pus, et facultates, eatenus suppetebant, addidicerunt, et actu quoque addiscunt praesertim in Comitatibus, et SedibusSicu-licalibus, ubi eos nihil indiversum trahit, quemadinodum boc in fundo Regio. ubi lingva Germanica usu recepta est, fieri consvevit; sed quo Studium linguae Ilungaricae in uni-versum populum Valachicum non Unilum cum fructu trausfundi valeat, eatenus inomisse necessarii esse vidontur animarum Pastores congrue dotati, ac auctoritate coram plebe polentes et Ludimagistri competenţi Salario gau-dentes, adminiculo quorum dein lingva Hungarica popnlo Valachico pedetentim instilanda foret; considerato autem eo, quod Clerus n. unitus omni dotatione carens, subsi-stentiam suam manuum labore quaerens, et detaliter pro-speratis frugibus decimas, et jam etiam Naturalia praestans, nihilo ferme a plebe contribuente distinctus, ac despectus, liic alique verberatus, incaptivatus, a juribus concivili-tatis exclusus, ac indignius quam articulo Dietali 60. anni 1791. circa eius sortem statutum est, habitus, et tractatus, adeo pauper sit, ut ob paupertatem nec vernaculam suam aliquatenus excolere possit, tantum abest, ut lingvam Hungaricam intra curriculum decern annorum eatenus prae-fixorum addiscat, ut tune correspondentias neeessarias, et Protocolla matricularia nova, respectus suae hac lingva ducere prossit, quin imo quamdiu praememoratis miseriis obuoxius fuerit, postulato I. I. S. S. et Ordinum nec intra decern Saecula hac in parte respondere valebit; de repentină vero populi Valahici in Hungaros metamorphosi, pro nune nec somniare licet. talis enim conversio siinilis esse videretur iliis exoticis plantis, qua nonnisi post pluriuin seculorum decursum maturos fructus producunt, unde lioc etiam opus futuris saeculis relinqueuduin esse videtur, tatio est illa, quia amor nationalitatis, quacum lingva vernacula indivulse coujuncta est a natura inditus, et quatalis non facile exstirpabilis protinus nec in populo Valachico suffocari poterit adeo, ut absque ulla difficultate, patiatur se in elementum ah elemento suo diversunt transformări, ab una parte, vero ab altera horror perstringit animos, dum reininiscimur, quam funestas sequelas ha-buerit repentină linguae Slavicae in populum Valachicum, ejusque cultum divinum introductio; ingratissimas enim infaustae hujus conversionis sequelas miser populus Va-lacliicus modo etiam persentiscit et deplorat, dum otTusas sibi tune teneliras, nec post duoruin seculorum iutercape-dinem, ob defectum mediorum eatenus requisitorum penitus excuttere potuit, et cum similes causa similes eilectus producere soleant, linguae Hungaricae in populo Va-lachico introductio, miserum hune populum citra Mtatis suae sacratissmae, et 1.1. S. S. et ordinum paternalii intentionem denuo in priorem barbariem reprimeret, subversantemque populum, non in utiliores patriae cives, sed potius in pecorum gregem converteret, dum is ad divinam insti-tutionem in lingva sibi ignota, et baud intel-ligibili audire, aut potius non audire cogeretur; liinc quo populo Valachico, Cleroque n. Uuito Tranuico, et succresceuti iu spem Cleri Iuventuti, ad Studium lingvae Hungaricae dehinc majori cum impensione con9equenter www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1907. LUCEAFĂRUL 1(51 limbă neînţeleasă sau abia înţeleasă, (eeeace ar fi tot una ca şi cum nu ar urmă deloc la şcoală); de aceea pentru a i se da poporului român şi clerului ardelean neunit şi tinerimii, care se pregăteşte pentru preoţie, îndemn ca să se apuce de studiul limbei maghiare cu mai mare stăruinţă şi prin urmare şi cu folos mai mare (căci fără răsplată scade virtutea şi slăbeşte zelul), să se inilostivească părinteşte Maiestatea Sa Sacratissimă şi cinstitele Staturi şi Ordiue a face şi poporul şi clerul neunit ardelean părtaş la aceleaşi drepturi şi privilegii, de care se bucură clerul celorlalte religii, mai ales fiindcă pentru promovarea bunăstării patriei acest cler aduce servicii întocmai ca şi clerul celorlalte religiuni din Transilvania — totodată să binevoiască a dispune, ca singuraticii indivizi din poporul nostru, având cualificaţia necesară, să fie admişi la oficiile mngistratuale, şi la învăţarea şi deprinderea meşteşugurilor şi industriilor,— dela cari şi acum sunt reţinuţi mai ales in fundul regiu, cu toate că nici natura juridică a fundului regiu, tălmăcită de atâtea ori în favorul poporului român chiar şi la prea înaltele locuri, nici mai multe ordinaţiuni piea înalte, edate în această chestie nu stau piedecă — şi să fio admişi la toate drepturile şi beneficiile de concivilitate; prin astfel de sentimente ale dragostii de oameni şi frăţeşti manifestate faţă de el, poporul şi clerul român neunit simţiridu-se atras şi ademenit, va prinde cu râvnă ocazia de a învăţă limba maghiară şi cu încetul se va asimila din ce în ce tot mai mult naţiunei maghiare, până la contopire, păstrându-şi insă în biserici şi in cultul divin şi in şcoli întrebuinţarea limbei sale materne, pe care după umilita noastră părere abia, sau nici decum nu va fi în stare a o schimbă cu limba maghiară sau cu oricare altă limbă necunoscută; peutru aceea, dupăcum dovedeşte foarte lămurit istoria,schimbările precipitate (silite) ale lucrurilor,mai ales într’o chestiune atât dedelicată, niciodată nu ohişnuesc a aveâ rezultatul dorit şi nimic,cee violent, nu va dăinui îndelung; de aceea Vă rugăm cu supunere pe Ilustritatea Voastră, să binevoiţi a exopera la M. Sa şi la iuclitele Staturi şi Ordine întrunite acum la dietă, ca să se milostivească a înlătură greutăţile arătate în cele premergătoare, — cari reţin acest cler nu numai dela învăţarea limbei maghiare, ci şi dela învăţarea limbei materne — şi a redă acestui cler şi popor drepturile de concivilitate şi toate beneficiile împreunate cu acestea, pe cari le-a pierdut nu din vina sa, ci din pricina nedreptăţii vremuiilor, pentrucă numai atunci se poate speră, că atât clerul cât şi poporul român neunit, fiind aceasta în interesul său, se va conformă în punctul acesta fără nici o violenţă chiar şi cerinţelor cinstitelor Staturi şi Ordine. Rămânem în cel mai adânc cult al veneraţiunei Ai llustritâţii Voastre Si hi iu în 18 Martie 1842. prea plecaţi servi: Consistorul opiscopal ardelean al neuniţilor. majori etiam cum fructu, incumbeudum, stimulus addatur, (nam sine praemio langvescit virtus et defervet Zelus) dignarentur Matas sua Simna, et I. I. S. S. et ordiues Populum, Clerumque n. unituin Trannicum, pro eo, ac omnia illa circa proinovendum einolumentum l’atriae prae-stat, quae praestat Clerus aliarum in Trannia religionum, Cleium quoque n. Unituin jurium et prorogativarum, quibus Clerus aliarum religionum gaudet, paterne par-ticipem reddere, individua vero plebene conditionis eatenus semeţ qualificantia, ad officia Magistratualia, et addiscenda exercendaque opilieia, et artes, a quibus iu fundo Regio praesertim, non obstantibus Fundi Regii natura, toties quoties in favorem populi Valachici etiam altissinio loco explicata, et pluribus altissimis Ordinationihus, in hac ipsa materia emanatis, modo quoque arcentur, atque ad omnia concivilitatis jura, et beneficia Ctemeuter adinitti disponere ; talibus humanitatis et fraterni amoris atl'ectibus erga se quoque contestatis adlectus, et focillatus populns, et Clerus u. Unitus Valachicus lingvam llungaricam ad-discendi avidissime ocassionem arripient, seque nationi Hungaricae usque ad Comassationem, pedetentim magia inagisque assimilabit, reservato tamen Ecclesiis eultuque divino, ac Scholis linguae suae vernaculae usu, quem sine morali, et religiosa sui ruina pro uunc vix ac ne vix quidem cum ilungarica vel alia quoeunque sibi ignota liugva Comunitare posse demisse autumamus, proptereapotissimum quod liistoria teste praecipitatae rerum conversiones in objecto praesertim tam delicato, nunquam ad intentum scopum perducere soleant, etomne violentum non diu duret; unde llllustritatem Vest ram demisse oramus, dignetur apud llattem Suam Sssmam et I. I. S. 8. et Ordiues uunc dioe-taliter congregatos exoperare, ut dificultatea in praemissis indigitatas, quae non solum studium Hungaricae, sed etiam vernaculae lingvae in hoc Clero impediunt, removere Clerumque hune, ac populum ad concivilitatis .fura, et cum his conjuncta beneficia non sua culpa sed injuria temporuiii amissa, repunere dignarentur, attunc enim absque ulln violentia, tam Clerum quam etiam popiilum Valachicum n. Unituin emolumento suo hoc exposcente semeţ in hoc puncto etiam postulatis L I. S. S. et Ordinum conformatii-rum speratur Quovis imo venerationis cultu persistimus. Ulustritatis Vostrae Cibinii die 18-va Marţii 1842. lui nuli i ini Servi Consistorlum Episcopale non Unitorum Tranniense. www.dacQFomanica.ro 162 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1907. Cronica. 0 propunere. Dela apariţia în albume a frumoaselor noastre motive de cusături şi ţesături ţărăneşti, ele incep să ai bă o aplicare practică întinsă. In timpul din urmă s’a înfiinţat un atelier şi o şcoală de industrie cu scop de a produce toate articolele textile şi brodăriile trebuincioase gospodăriilor româneşti din pătura cultă. Dacă conducerea acestora va fi pricepută şi dacă se va face şi cuvenita propagandă, suntem siguri de viitorul lor. Dându-ne seama ce isvor nou de venit s’ar putea crea ţărănimei noastre şi mai ales gândindu-ne că asemenea ateliere s’ar putea înfiinţa aproape in toate centrele româneşti mai mari, fie ca filiale fie ca întreprinderi independente, şi că aceste ar contribui în mare măsură la întărirea breslei meseriaşilor — ne permitem a recomanda în atenţiunea celor competenţi următoarea propunere: Atelierele de industrie casnică (cel din Orăştie şi Sibiiu) se caute o înţelegere cu capii bisericilor noastre şi să-i roage ca prin circulare oficiale să ordone preoţilor dela sate ca pe viitor să nu mai comande odăjdiile, praporii etc. dela firme străine ci dela atelierele noastre. Aceste s’ar putea îngriji cu multă uşurinţă să lucreze diferite calităţi de stofe împodobite cu motive româneşti. îşi poate închipui oricine ce frumseţe de odăjdii ar îmbrăcă preoţii noştri în viitor şi ce isvor de câştig ar fi pentru industria noastră naţională şi câţi bani româneşti ar rămânea la noi acasă. Tot aşa s’ar putea face cu toate articolele textile pentru biserici. Li realizarea acestei propuneri nu văd nici o piedecă. aşa încât pot nădăjdui că nu peste multă vreme şi vestmintele de serviciu ale preoţilor noştri vor fi împodobite cu aceleaşi motive frumoase ca şi sfinţii dlui O. Smigelschi. * O. C. T. Elemente mitologice în poezia poporală. Boaoet. Dosare fură do nume, Venită din ceea lume, Do-acolo co ni-i şti spune? Do-ncolo ce v'oin şti spuno? Că-s cărările greţoase $ i ’i o lumo ’n t u u e c o a s u. Nu se vode oro cu om, Nico tatu cu ficior, Nice măicuţă co fată, l)o-ar fi căt de lfmgă-olaltă. Nu se mai văd niciodată. Dupăeum se vede destul de lămurit, lumea ceealaltă, din acest boacet, nu e nici raiul, nici iadul credinţei creştine, ci infernul lumei păgâne; iar versul «că-s cărările greţoase» no aduce aminte de-adroptul de descrierea infernului din Virgil. Tot aceleaşi idei despre lumea ceealaltă se cuprind şi în următorul sfat (boacet) cătră cel mort: Ia tu nuina sama hino, . Cu ’nainte ţi-or ieşi Doi negri călugărei, Nu te spaimunta de oi, Cu-or fi frăţiorii tăi. «Negri călugărei» nu sunt sufletele după credinţa creştină, ci umbrele celor morţi după credinţa păgână. (Auzite în Zagra, ţinutul Năsăudului). I. Corbu. * Asociaţiunea şi steagul tovărăşiilor. însoţirile ajută mult la întărirea economică a unui popor, dacă acesta e destul de înaintat în cultură pentru ca să-şi ştie legă interesele cu ale altora. Cărturarii noştri încep să propovăduiască ideia tovărăşiilor ca pe o evanghelie a vieţii noastre economice. Messia e dl Vasile C. Osvadă, care pană acum a reuşit să convingă multă lume despre foloasele însoţirilor prin foaia sa «Tovărăşia». Băncile noastre, Asociaţiunea, toată pressa sprijinesc şi propovăduesc ideia, care e de mult profesată la noi. Şi o ideie care ţinteşte bunăstarea oropsitei ţărănimi, merită să fie susţinută de toţi voitorii de bine ai viitorului nostru. Sămânţa cuvântului în unele părţi a adus roade. S’au înfiinţat şi se înfiripă mereu fel de fel de însoţiri, a căror număr ar li bine să-l ştim, pentruca mai târziu, înmul-ţindu-se, să ne putem gândi şi Ia o călăuzire unitară a lor. Astăzi numărul lor e aşa de mic şi terenul aşa de puţin pregătit, încât propunerea dlui V. C. Osvadă de a înfiinţa o centrală a tovărăşiilor în sânul »Asociaţiunii« o găsim prematură. Dar merită să i se deie toată atenţiunea pentru viitor. Cu prefacerea «Asociaţiunii» într’o centrală comercială credem că nu se împacă nici statutele acesteia nici obştea ce o susţine şi nici comitetul central ca re o administrează. Asociaţiunea va propovădui înfiinţarea tovărăşiilor, va aranja prelegeri şi va publică cărţi în vederea înfiinţării lor, dar nu se va putea transformă într'o societate comercială, angajându-se banii fundaţiunilor, de cari nu dispune liber. Garanţiile băneşti, atunci când vor fi tovărăşii, şi prin urmare se va putea alcătui o centrală, le vor oferi fie băncile noastre fie capitaliştii noştri. * „In lumea cultă11 e titlul unei novele a dlui I. Agâr-biceanu, apărută în «Unirea» din Blaj. Subiectul acestei bucăţi indică o problemă socială foarte importantă aici la noi: Deosebirea sufletească dintre cele două clase: ţărănimea şi cărturărimea. Această din urmă e eşită aproape în întregime din pătura ţărănească. Sufletul ţărănesc, caracterul cinstit al ţăranului ar trebui să se desăvârşească prin cultură. «învăţătura trebue să-l înalţe pe oin», «patimile josnice scad cu cât este cineva cu mai multă ştiinţă, mai cult» — cum zice, cu multă dreptate filozofică, eroul novelei llie Bratu. Şi cu toate aceste în viaţa socială a păturei noastre culte întâlnim atâtea scăderi grave, un egoism aşa de jignitor — cazul recent din Cluj, — înclinări aşa de multe spre patimi mărunte şi spre o pseudo cultură, încât unui om cu suflet şi cu gânduri curate, ajungând în vârtejul unei asemenea so- www.dacoromanica.ro Nrul 8, 1907. LUCEAFĂRUL 163 cietăti, nu-i rămâne alta de făcut, decât să fugă învins, ca llie Bratu, sau, împotrivindu-sc, să sufere Golgotha cunoscuţilor duşmani ai poporului. »Duhul acela bolnav fără nici o dorinţă şi ţintă curată şi mare«, care stăpâneşte, în bună parte, societatea noastră cultă, ar merită să fie aprofundat şi biciuit fără crufare de scriitori. E adevărat că «curăţănia în suflet o dă D-zeu«, dar încercarea de a o trezi în sufletele amorţite şi a o păzi în cele existente, prin scrieri bune, nu ar fi o pierdere de vreme. Dl Agârbiceanu pare a se fi gândit la această chemare de apostol a purificării de moravuri. * Scandal universitar. Diata noastră limbă românească începe să fie răstignită şi în universităţi. Profesorii cari o predau în Cluj şi Budapesta o schinguesc, o batjocoresc în fata tinerilor ce-o ascultă — şi aceştia totuşi o ascultă. Se ştie cine sunt tălcuitorii ei. în Budapesta de un an a ajuns docent de limba şi literatura română un tânăr învăţat, Dr. Iosif Popovici, care bineînţeles nu şi-a răscumpărat catedra cu «merite patriotice» — ci cu ştiinţa, în cursurile sale se respectă adevărul ultimelor cercetări, care se spune auditorului cu căldura omului, ce are pe lângă minte şi inimă. Dintre ceilalţi profesori, unul rătăceşte tot prin tara Agatârşilor, căutând originea limbei române, celălalt, cu firea lui de ţarcă, în loc de cursuri ţine taifasuri, în cari începe cu etimologia «Turnu-Seve-rin«-ului, sare peste Dunăre, adulmecând urmele lui Roesler şi Hunfalvi şi termină taifasul, lăudându-se câte articole a trimis pe la reviste şi câte cărţi a cetit. Aceştia din urmă sunt pe placul culturii ungureşti, pe când tânărul docent e huiduit de studenţii unguri cari intră la cursurile lui cu ciomege şi ameninţă cu bătaie pe ascultătorii români şi pe profesorul lor. Ce-i asta Hungaria felix sau ferox? * Aflăm că după sărbătorile Paştilor, va aveâ loc concertul reuniunei române din Sibiiu, cu concursul baritonului Coust. C. Rădulescu din Bucureşti. * în o parte din exemplare pagina 160 din articolul »0 pagină din istoria luptelor pentru limba românească», s’a tipărit necorectată, încât s’au strecurat foarte multe greşeli. Se pot îndreptă după exemplarele în care a apărut corect. Poşta Redacţiei. P. Nicanor et comp. Iaşi. Notiţa despre volumul «în lumea dreptăţii» am scris-o eu. Dovada cea mai bună, prin urmare, că nu este un rezumat al articolului scris de dl Ibrăi-leanu, pe care mărturisesc că nu l-am cetit. Notita din «Luceafărul» e rezumatul cărţii dlui Brătescu. Dacă ea are puncte comune cu articolul dlui Ibrăileanu se vede că părţile mai importante din operă le-am relevat amândoi. «Nedumerirea» D-voastră nu poate deci nelinişti nici «Luceafărul» nici pe autorul acelei notite informative. Asupra celorlalte lucruri: atacarea în bloc a Luceafărului (vezi «V. R.« An. I. Voi. 3, p. 50), asprimile şi îndrumările adresate dlui M. Siin.-Rftmnieeanu — nu ne mai oprim — liind şi la noi... «împrejurările prea istorice»... O. C. T. Unui curios. în cronica din numărul trecut, »I)e-ale noastre» osândeam soiul cronicarilor incolori şi răutăcioşi, fără să amintim nici un nume. Dintre toti cronicarii revistelor numai cel deda «Sămăuătorul» s’a simţit atins. Ar dori chiar să ştie a cui portret e zugrăvit în acea cronică. Rugăm pe dl cronicar să se cetească pe sine însuşi (de pildă aprecierile despre concertul «Carmen», cari prin înlocuirea de nume se pot aplică la orice concert, chiar şi la o expoziţie de pictură) şi să-şi satisfacă curiozitatea. A. C. Blaj. Suntem în preajma sfintelor sărbători când e pace şi bucurie în cerşi pe pământ... nu-ţi vom răspunde deci. Să fii fericit cu ideile şi cu poeziile d-tale. Dacă d-ta ai tăria credinţa despre valoarea lor... fii fericit. Te asigurăm însă că neamul nu-1 vei ferici cu ele. Revistei d-tale, care «înainte de toate» este politică, apoi «mai e şi literară» îi dorim toate bunătăţile de care se poate bucură o revistă: Abonaţi, abonaţi şi iarăşi abonaţi! Nu vrem să ne luăm pe suflet păcatul de a fi contribuit la desfiinţarea nimărui, — de aceea fiţi sănătoşi! Ca să vă rămână destulă vreme să vă îngrijiţi existenta, iată nu Vă mai silim să intraţi in discuţie cu toată lumea... Vedeji-Vă de trebşoară, oameni buni! S'aşteptăin «justiţia timpului !< Dlui I. Crişan. Socodor. Să deschidem o rubrică statornică pentru îndreptarea greşelilor de limbă nu o putem face. Celce urmăreşte, însă, cu luare aminte revista noastră are destul prilej să-şi însuşiască o limbă bună. Do di. Năsăud. Traducerea din Ubland nu merge. S. Rusu. Cernăuţi. Regretăm că nu vă putem împlini «pofta». Poezia e slabă. Valuta. Bucovina. «Lângă ladă<... a ajuns «în ladă». Vultur. Sibiiu. Dragostea şi primăvara... pe cine nu-1 face poet? Mai încălzeşte-ţi talentul. I. G. «Viziunile unui nebun» — pot să fie contagioase. Grâu cum promite? Cucuruzu — Cartofii?... Re 11a. Săcel. Din cele două poezii cea mai bună e «Fetita mea» care e trăită. E mult sentiment în versurile d-voastre. Greşelile de versificaţie nu ne ingădue publicarea. Va dorim mai mult noroc la încercările viitoare. Poşta Administraţiei. Aducem la cunoştinţa On. noştri abonaţi, ritmaşi in întârziere cu plata abonamentului, că le-am trimis chitanţe prin poştă. îi rugăm să bineooiască a le răscumpăra. Să nu se supere nimeni pentru acest fel de a incassă abonamentele — întrebuinţat în toate ţările, — fiindcă prezintarea chitanţei din partea poştei nu e nici o ofensă, dimpotrivă acest sistem înlesneşte abonaţilor achitarea, iar nouă administraţia. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. www.dacQFomanica.ro 164 LUCEAFĂRUL Nrul 8,'3 907=' Jm W. SSWSfHi :‘V iUyiWAi»» în editura noastră au apărut şi se pot comanda dela administraţia noastră: T. Brediceanu: Muzica „Seratei etnografice", Caetul I Cor. 3.—, Lei 4.— | » II » 3.—, » 4.— > împreună Cor. 10.—, » III » 5.—, » 6.— J „ cor. Ioan Agîrbiceanu : Dela Ţară...... 1.50 Şi Ion Bârsanul: Primele Versuri .... ---.60 11 Zaliarie Bârsan: Ramuri....... 2.--- 11 Ioan Ciocîrlan: Traiul Nostru..... 1.50 11 Alox. Ciura: Icoane....... 1.20 V) El. Farago (Fatma): Versuri....... 1.50 Oct. Goga: l’oeziî....... 2.--- 11 Ed. pe hîrtie olandeză 3.--- 11 A. O. Maior: Biblioteca Copiilor, Voi. I. Cu o poveste inedită de Carmen Sylva. 21 ilustraţii 1.60 11 Ioan Slavici: Mara (roman)..... 2.50 11 Maxim Gorkiî: Nuvele....... 1.--- 11 Ilustrate româneşti (heliografn) 12 bucăţi . . 2.--- 11 Numărul iubilar Carol........ 1.--- 11 Din edituri străine: Lei 12.--- bani 10 porto 10 11 : 10 11 10 11 10 >1 10 11 10 V 20 11 20 11 20 11 10 11 10 1' 10 11 v,V.va. :C-XvV.**a\v . IV.î’.iv?»/!;* iyAţVivV’i' Alex. Vlahuţă: România pitorească........................... 3.50 „ 20 „ Minerva Cosma: Album de brodării si ţesături româneşti . 16.— „ 72 ,, 1 1 J Ti V Cărţile se pot comanda sau dela administraţia noastră sau dela librăriile: în România: Bucureşti: Librăria naţională, Bocecu et comp.. L. Alcalav, C. Sfetea, 1. Vasluianu; în provincie: Iaşi, Ploeştî. Craiova: Socecu et comp.; Caracal: Librăria cooperativă; Brăila: Dumitru Ionescu; Galaţi: Negoescu et Maniţiu; Bârlad: N. Petroff; Botoşani: Librăria cooperativă. în Austro-Ungaria: Suceava: Şcoala română; Blaj: Librăria archidiecezană; Braşov: A. Mureşianu, I. Ciurcu; Sibiiu: W. Krafft, Librăria arcbidiocezană; Oraviţa: I.Ţierean; Caransebeş: Librăria diecezană; Bistriţa: V. Onişor. Administraţia şi redacţia: Sibiiu (Nagyszeben). J--- Colecţiile „Luceafărul" complete. Legătură elegantă fn pînză. Anul i 1, epuizat. Anul II, (1903)........ Anul 111, (1904) ......... • 30 „ Anul IV, (1905)........ • 40 „ Anul V, (1906) Ed. simplă . . . . • 16 „ Anul V, (1906) Ed. de lux ... . • 25 „ Toate colecţiile împreună ed. simplă C. 120; :d. lux C. 130. Colecţii incomplete. Seni. II, 1903, (nrele 9---23). . . Sem. 11, 1904, (nrele 11---24). . . . . 3 „ Seni. 11, 1905, (nrele 11---24). . . . . 3 „ ' Cumpărăm „Luceafărul". Anul 1, (1902), complect sau numerele: 2, 3, 6, 8, 9, 10. (In deosebi nrele 3 şi 9—io.) Anul 1|, (1903), 2, 4, 7 şi 24. Anul III, (1904), 2 şi .5. Antil IV, (1905), I, 2, 4. 6, 8 şi 10. fl se adresa administraţiei noastre. rp Vor primi franco Biblioteca Copiilor Voi. î si TT. 9 Cei cc vor trimite direct aatoralai A. O. Maior la redacţia revistei Luceafărul, Sibiiu (Nagy-szeben), suma de 1 Cor. 10 pentru Austro-Ungaria şi 1 leu 50 bani pentru România. Pentru ambele volume slut a se trimite 2 Cor 20 pentru Austro-Ungaria şi 3 lei pentru România. Cumpăraţi numărul jubilar Carol I. Preţul 1 cor. 10 bani.