sS\5\£\S^S\S\S^S^S\S\S^S\^\ SUMARUL. O. Goga . . . Rugăciune (poezie). /. Rgârbicearut . Domnişoara Lintiţa (novelă). G. r\urnu . . . Monumente antice din Roma: Coloseul: jocurile: gladiatorii şi lupta cu tiarele; soartea din trecut şi starea de faţă a Coloseulai. I. (1. Soricu . . Dinu Ramură. . G. Em. Georgaia. Un dor de viaţa toată (poezie). Can/ec (poezie). Coana Zinca Dăscăliţa. 1. Borcia Liliac , O. Goga Cronica: Ifigenia în Ta arida de Ooelhe (Actul III. Sc. I.) Legendă de Hugo Sakis. Zile Rele (poezie). Ortografia Rcademiei romane, Adunările noastre, Tulburările din România, Neamul acăţă-toa retor, De-a Ic noastre, Revista politică şi literară, Or-namentica română şi Încercări. Ilustra ţiu ni: Coloseul reconstruit: Lupta cu fiarele şi Coloseul văzut din laturea sudost. /.:*.vv ABONAMENT: Glusfro-îingaria: I an.............12 cor. Ed. dc lux ... 20 cor. 6 luni............6 „ „ „ „ ... 10 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: I an 7 cor. Komânia şi în Străinătate: l an..............16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. 6 luni............8 ,, ,,,,,, ... Io ,, Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: i an 12 Cor. lieclumafiile sunt a se face în eurs de 15 zile după apariţia fiecărui număr. Pentru orice schimbare de adrese se vor trimite 20 bani în mărci postule. Abonamentele, plătite înainte, sunt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). A apărut în editura revistei „Luceafărul' A. O. Maior Biblioteca Copiilor Voi. ii numeroase ilustraţiuni. Gel mai potrivit dar de Paşti pentru copii. Preţul; Cor. L00, Cei 2.- Omcr ILIADA 12 cânturi traduse în versuri dc George Murau cu ilustraţii admirabile. Primul volum din I3ibliotoca scriitorilor Străiui. Preţul: Cor. k.-, £ei 5.— plus porto postai 20 bani. -S www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ PENTRU’LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ scib~îngrijirea dlor: Oclaviun Goga şi Octavian C. Tăslăuanu. Cu colaborarea dlor: I. Agârbiceanu, Al. I. Bassarabcscu, Zaharie Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, V. Cioflec, Al. Ciura, Maria Cun|an, Dr. I. Lupaş, Dr. G. Murnu, M. Sadoveanu, C. Sandu- Aldea, ft. Simionescu-Râmniccanu, I. U. Soricu. ORICE REPRODUCERE OPRITĂ. \ Rugăciune. Părinte bun al neamurilor toate, Fă geana ta de milă să tresară ... Ascultă-mă!... O ţară ştiu, — acolo Dor fi mai grele spicele la oară. Hai cu belşug va fi rodirea gliei în [ara unde-s lacrimi şi osânde... Şi sânge Doamne, — sângele îngraşă Şi spor aduce miriştii flămânde. Curând venî-vor pluguri în ogoară Şi-or rupe brazde negre de ruşine, Sfios cădeâ-va bobul de sămânfă Şi sub pământ s’a furişă mai bine! Hai rodnică va fi îmbrăţişarea Grăuntelui cu firul de ţărână, Mai des vor curge lacrimile tale Pe nou sfinţita ţarină bătrână. Da creşte, Doamne, grâu bogat la vară, încovoiat de roadele durerii Şi va veni cernită oaste mută Pe câmpul larg să strângă sporul verii... Aprins lucî-va soarele ’n văzduhuri Şi n’a fi cânt să-i mângâie arsura în pas domol oştirile de seceri îţi vor culege cuminecătura ... Ascultă, Doamne, glasul rugii mele: Când trupul tău lângă altar s’a frânge, Adu aminte celor ce ’ngenunche Ca trupul tău e plămădit în sânge ... De gândul ăst cutremură-le firea Şi ’n sufletele grele de păcate Coboară, Doamne, pentru totdeuna Fiorul sfânt al dragostii de frate ... Oclavian Goga. ♦ www.dacQFomanica.ro 120 LUCEAFĂRUL Nml 7, 1907. Domnişoara Linuţa. Anul de jale, lung cât un veac, trecu încet de tot. Celor două femei li se părea câteodată că stă vremea în loc şi in pustietatea casei parohiale] pierdeau de multeori firul zilelor şi-al săptămânilor. Vara mai eşiuu prin curtea şi grădina pustie — numai câteva capete de oi păştiau printre prunii bătrâni, iarna insă rămaseră numai cu biserica din Dumineci şi serbători. îşi luau hainele cele negre din dulap, îşi puneau pălăriile cernite, ou asprul văl sărac, şi cu ochii plini de lacrimi eşiau în curte, in aerul tare. Dopa din alt sat la două Dumineci venii să facă slujba în biserica văduvită de aici. Preoteasa Amalia cu domnişoara Linuţa se opreau în tinda muerilor, înaintea femeilor, — în locul de frunte ce li se cuveniâ. îşi deschideau cărţile de rugăciuni şi stinse, ca de-o boală grea, cetiau pe pa -inile aşa de reci par’că. în răstimpuri diluau năfrănmţele la ochi, apoi le ţineau adunate în mână,'sub cartea de rugăciuni. Când trecea popa cel străin, cu cădelniţa, mama şi fata îşi închideau ochii, ca şi când ar fi gata să se sfârşiască. După slujbă, grăbiau acasă. Femeile priveau în urma lor şi clătinau din cap. — Merg, tu soro, săracile, de par’că li greu să stee intre oameni. — Li greu şi lor, mătuşo, tare trebue să le fie greu, săracile! Acasă puneau hainele de doliu iarăşi in dulap, pană ’n Dumineca următoare. Ştiu ele bine, cum şi le-au făcut de in silă. Şi cine ştie de-aci încolo cum le va mai merge. Că după fie iertatul, ce amar de avere să fi rămas? Apoi iacă ce poate rămânea aproape după orice preot românesc: câteva cărţi pe poliţă şi ’n grajd doi boi şi-o vacă de lapte. Că fie iertatul avusese eclejie puţină, vre-o douăsprezece iugăre. Păn’ a trăit, s’a zolit destul, şi a putut s’o ducă. Da altă moşie nu şi-a câştigat. Că era de felul său om blând, care îşi vedea maihinilt de slujbă decât de casă. Un an după moartea lui a] mai rămas pământul bisericesc in folosinţa văduvei şi a orfanei, dar din primăvară, dela Sftu Gheorghe, cele două femei au trebuit să iese şi din casa parohială, căci veniâ alt preot. Ele o ştiau dinnainte. Au încercat chiar să-şi facă planuri pentru viitor, unde să meargă, de ce să se apuce. Dar planurile lor erau mai mult nişte gânduri încurcate. Nu vedeau nimic limpede, nu simţiau nimic tare de ce să se sprijinească. Rămâneau zăpăcite, buimăcite la cap, şi ochii lor priviau cu frică, des-nădăjduiţi, părea că cerşesc o milă apăsătoare pentru ele. Când veni Sftu Gheorghe le află nehotărâte, moi ca giulgiul muiat în leşie. Unde să meargă ele? Rudenii n’au in sat, că popa, care n’a fost nici el de aici, o aduse pe preoteasa dintr’un colţ depărtat al Ardealului. Cât şi-a bătut Amalia capul să se aşeze la un oraş, orice orăşel. Nu pentru ea, doamne fereşte! Dar se gândiâ mult la Linuţa. Şi când se gândiâ la fată, din întunecată ce-i era vieaţa, i se făcea şi mai neagră şi mai amară. Se gândiâ, că dacă s’ar aşeză intr’un oraş ar putea coase cu maşina, ar putea să dee prânz la mai mulţi oameni, ar putea s’o scoată câne-câneşte oarecum. Şi in schimb fata ei, bun e Dumnezeu, ar putea să se căpătuiască. Dar când ii veniâ în minte drumul, mutarea, alergarea prin oraş, când se gândiâ la începutul greu, ii peria curajul şi gândurile de-o soarte mai bună pentru Linuţa. Şi totuşi fie iertatul i-a lăsat cu limbă de moarte să facă tot ce va puteâ pentru fată. Că el de aceea s’a trudit atâta, cu purtarea pe la şcoli a fetei, să ştie lumea c’a avut şi el o copilă şi să nu se prăpădească neştiută de nimeni, ca una fără noroc. Şi Amalia vedea bine că de rămâne în sat, pentru fata ei s’a stins orice nădejde de noroc. Dar chiar de rămânea în sat, preoteasa nu ştiâ cum o va duce. Că fără nimic e greu să trăeşti oriunde. Când te arde lumina la deget însă, nu te mai gândeşti, ci te acăţi de ce-ţi iasă mai întâi înainte. Amalia luă cu douzeci-şi-cinci de zloţi pe an o casă în sat, nici de frunte, dar nici rea de tot. Intr’o zi era mutat aci tot ce amar avea la parohie. Cei doi boi i-a vândut, căci nu mai avea la ce să-i folosească. Sara cea dintâi ce-au petrecut-o in noua locuinţă li se păru mai veselă, mai luminoasă. Dar după câteva zile, simţiră iar părăsirea, lini- www.dacoromanica.ro Nrul 7, 1907. LUCEAFĂRUL 121 ştea grea, şi întunerecul rece din casa parohială. Se desprimăvărase de mult şi preotesii abia acum îi veni în minte să facă ceva straturi, să sa-mene legumi şi câteva seminţe de flori. Grădina destul de largă, o lăsă goală, să crească iarba, Linuţa nu ştia nici ea de ce să se apuce. Deşi a trăit atâta vreme aici în sat, acum îi părea de tot străin. De când murise tatăl ei părea că s’a mutat într’un ţinut necunoscut, rece şi pustiu. Abia eşise din vârsta copilăriei, şi totuşi mintea ei începu să judece foarte cumpănit, aproape bătrâneşte. Acasă tăcea mereu, îşi trecea vremea cosând flori pe măsăriţe şi tivind şervete. Şi de multeori se opriâ, cu ochii duşi departe, şi după un răstimp mare abia să hotăriâ să lucreze mai departe. Alta era să fi trăit tatăl ei! Dar aşa pentru ce să mai coase la nimicurile acelea? De multeori sara îşi luă cu sfială haina de doliu, punea pălăria cea cu văl, şi, dupăce trecea prin grădiniţă, porniâ grăbită spre cimitir. Se opriâ la o groapă ca oricare alta, cu aceeaşi cruce de lemn, cioplită de bărdaşul satului, — ingenunchiâ şi preserâ câteva floricele pe mo-viliţa ce începea să înţelinească. Nu sta mult nicicând, ci ca o umbră se furişa printre arborii plini de întunerec, şi se ’ntorceâ. Intr’o dinineaţă preoteasa Amalia se sculă cu ochii roşii de plâns. — Auzi Linuţo, am visat pe tatăl tău. Se părea că eram la noi la poartă şi el a venit plin de prav, ca de pe-un drum depărtat. A întrebat de tine, apoi s’a plecat şi mi-a şoptit în ureche: Vezi, Amalio, nu-i bine aşa. Lăsaţi supărarea, c’aşa nu merge! Vezi, ochii tăi şi fata! Aşa a zis, apoi se făcu deodată nevăzut. M’am tot gândit ce să fac, ca să ne ajute Dumnezeu şi nouă odată. Că vezi tu bine c’aşa nu mai merge. — D’apoi bine, mamă, ce putem noi face? Iacă să trăim aşa cum va vrea Dumnezeu. Amalia înainte de-ai vorbi fetei, nu erâ ho-tărîtă, dar când văzu ochii plini de lacrimi ai copilei, zise deodată: — Auzi, Linuţo. Vreau să merg la oraş. Ştii cu directorul dela pedagogie tatăl tău a fost bun prietin. Să vedem nu te-or primi şi pe tine să te faci dăscăliţă. Sunt acum atâtea fete acolo. — Nu mamă, nu! Nu-s eu pentru aşa ceva. Acolo trebue bani, trebue haine, Doamne câte trebue. — Da poate că capeţi vr’un ajutor, tu fată. Ce sfântu! Nu trebue să-ţi pierzi aşa de ’ngrabă nădejdea. Preoteasa trebuia să se grăbească. Avea acum ceva bani, banii de pe boi. JIai încolo nu se mai putea. Că banii lunecă, de nici nu-i ştii cum se duc. * Domnul director nu era acasă. Era la şcoală. Dar nu-i mult, acuşi vine, îi zise doamna, poţi să aştepţi şi dta puţin. Şi directoriţa îi puse un scaun în coridor, dupăce mai privi odată, aşa în treacăt, la femeia aceasta dela ţară, cu faţa arsă de soare, cu manile roşcate, cari n’o arătau a doamnă. De bună seamă are vr’un băiat ce vine să-şi iee diploma de dascăl. Pe astfel de fiinţe le simţia foarte bine doamna directorului, şi nu le lăsă cu nici un preţ să se depărteze pănă nu vor fi vorbit cu dumnealui. Preoteasa rămase în coridor, şi, dupăce privi mult înainte, ochii îi umblau prin curtea largă, frumoasă; se opriau la ferestrile înalte, largi, la perdelele tremurătoare, la uşile cu mânere de aramă. Toate părea că-s gata să-i stârnească un oftat dureros, dar Amalia acum nu se lăsă s’o poarte gândurile cum vreau ele. Ştia că de se gândeşte mult nu isprăveşte nimic. Şi ea a venit să pună la calo ceva ce-i apăsă greu pe inimă. Doamna directorului trecea grabnică prin coridor şi izbiţi când uşa dela bucătărie, când vr’una din celelalte patru. Şi câteodată, aşa în fugă, îi aruncă preotesei câte o vorbă, că »cc mai faceţi ?« »Cum o mai duceţi ?« »Da bucatele se fac? Au porneală bună în anul acesta?» Amalia răspundea şi ea ca de silă, numai o’o vorbă-două, şi-i păreâ că n’are să mai vie niciodată domnul director. Dar iată, poarta se deschide cu zgomot, s’attd glasuri. De bună seama dl director cu cineva. Dar nu. Erau patru doamne, gătite ca păpuşile. Umplură coridorul cu vorbele lor vesele. Una privi spre preoteasă. — Auzi lelişoară, nu ştii de-i acasă doamna? Preotesii i se ridică tot sângele în obraz. I se puse un nod în grumaz şi nu putu zice nimic. Dar nici nu era de lipsă, căci stăpâna casei eşi grabnic din bucătărie şi alergă sprintenă înaintea lor. S’a sărutat cu toate patru în volbura unui râs vesel. Deschise uşa salonului şi le pofti, întorcându-se îi zise Amaliei: 1 www.dacQFomanica.ro 122 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1907. — Acum trebue să vie şi d-lui numai decât. Mai aşteaptă puţin că şi aşa n’ai d-ta ce face în oraş. Gândul cel dintâi ce ii veni preotesei a fost să plece îndată de acolo. Nu s’a gândit în vieaţa ei la demnitatea unui om, la demnitatea sa, dar în clipa aceea îi veni ca şi când ar fi rănit-o cineva de moarte. Se ridică în grabă, dar când deschise portiţa, gândul ei, care era unul, se împrăştie în largul uliţii, şi-şi aduse aminte pentruce a venit ea azi aici. Nu, aşa nu se putea întoarce. I s’ar arăta iarăş în vis răposatul şi i-ar zice mai aspru : ochii tăi şi fata. Şi Doamne cum înţelegea, cum simţiâ de tare preoteasa cuvintele acestea. Se întoarse iar în coridor pe scaun. în salon se auziau râsetele cu hohot ale doamnelor, vorbele calde, aprinse. Stăpâna eşî, într’o vreme, să ducă dulceaţă. Biata Amalie se gândi o clipă mai luminos. îi părea că vede pe Linuţa, aşa într’o casă mândră ca asta, cum umblă să-şi primească bine cunoscutele. Dar din râsul celor din casă parcă s’ar fi desprins din nou cuvintele »Auzi lelişoară, nu ştii acasă-i doamna?* Şi în sufletul ei pacinic se făcu iarăşi furtună şi părea că vede în fata sa un duşman. Nu! Să nu-i ajute Dumnezeu s’ajungă ca una dintre acestea! Dar atunci pentruce vrea s’o aducă la preparandie? Şi la întrebarea aceasta îi veniră în minte toate mizeriile de acasă, tot ce o aşteptă acolo pe Linuţa. Să treacă o zi una după alta grele ca de plumb, făr’ un strop de soare pentru sufletul ei tânăr şi orfan. Preoteasa se gândi la avântul tinereţii, care se ridică în fiecare suflet odată in viaţă, şi simţea că orice-ar face trebue să poată simţi şi Ilenuţa acest avânt cald şi sfânt. Fără această vreme de mărire pentru un suflet tânăr, ce plăteşte viaţa? Nimic. Căci mai târziu nu se mai poate ridică nimeni la înălţimile curate pe cari le taie aripile vulturului. Câtu-i Amalia de perită acum, de stinsă de griji, a trăit şi ea odată în lumea asta. Pe urmă s'a isprăvit! Dar n’are a face! E vorba să nu-ţi lie toată viaţa o umbră sarbedă. Dar dacă Linuţa ei ar rămânea veşnic la sat, ce s’ar alege de ea? Şi cu cât se gândea preoteasa mai mult, cu atât păreâ că uită tot mai tare durerile de-acum şi se deşteptă în ea femeia. Cum, fată-sa să stee îngropată toată viaţa? Să nu vadă, să nu între în lume, să nu meargă la petreceri? Să se stingă aşa, încet-încet, ca o garoafă, ce o ţii în întu-nerecul pivniţii ? O, nesmintit, răposatul avuse dreptate. Dacă ea n’ar face tot pentru Linuţa, atunci mai bine s’ar spânzură. Cât a stat, — un an încheiat — acasă, dela moartea soţului, sufletul ei n’a fost cuprins nicicând de aşa răzvrătire. N’a simţit niciodată atâta putere de muncă în ea ca acuma. I s’a făcut par’că deodată larg-larg înaintea ochilor, cât ce-a eşit din strâmtoarea satului. Iar acum avea atâtea gânduri ş’atâtea planuri de se umplo tot largul acesta. * Trecuse de amiazi când sosi dl director. Amalia se ridică în grabă. — Bună ziua, bună ziua poftim. Da ce vânturi, ce vânturi ? Cu degetul cel mic scutură cenuşa dela ţigară şi se uită mai bine la femeie pe de-asupra ochelarilor. — O, aşa, vezi cum greşeşte omul. Yă ţineam de preoteasa din Vâlcea. — Ba nu, domnule director, sunt şi eu preoteasă, Amalia Vintilă din ... — A, Vintilă, doamna Vintilă. Vezi-vezi! Da fratele părinte ce mai face? Tot voinic, tot verde? — El a murit, de-o trecut anul la Sfântul Gheorghe! Directorul se dete un pas înapoi, mirat. — Muriiit? Nu mai vorbî! — Ba da, dle director. Am rămas şi noi cumu-i mai rău. — Apoi da; vezi bine, rău! Hm! câte n’am auzit de acestea. Da ’n urma urmelor ce să faci? Mângăe Dumnezeu! Directorul, fumând, sta răzimat de zidul coridorului. Preoteasa se apropie de dânsul şi-i spuse de ce-i vorba şi rugarea. »Să vezi, dle, că-i păcat s’o las aşa. Are şcoală, e fată cuminte şi harnică. Şi n’am învăţat-o nici să sape, nici să secere. Acum ce amar de capul ei s’ar face ?< Cât a vorbit femeia, directorul a tot dat din cap, în semn că vede el câtu-i de greu cazul. — Câtă pensie ai D-ta pe an? o întrebă dupăce preoteasa spuse tot ce avea pe suflet. — Nici nu ştiu de bună seamă. Mi se pare vr’o şasezeci de zloţi vine pe an, şi pentru fată douăzeci şi cinci. — Dar ceva avere după fie iertatul a rămas? www.dacQFomanica.ro Nrul 7, lâ07. LUCfcAFiîttîL — N’a rămas de loc. — Atunci e greu. Şasezeci cu douăzeci şi cinci fac numai optzeci şi cinci de zloţi pe an. Cu atâta nu s’ar ajunge fata nici trei luni, şi cursul ţine trei ani. Afară de asta mai trebue la început aşa la vr’o sută de zloţi. De unde să faci D-ta, acum la început o sută de zloţi ? — Acum, banii aceştia i-aş avea eu, dle director, dar mai târziu nu ştiu cum ar merge. Directorului parcă i-ar fi venit un gând luminos. Scoase tabachiera şi-şi mai răsuci în linişte o ţigară. — E bine c’ai venit acum. Iunie, se sfârşeşte anul şcolar şi o preparandistă bursieră termină cursul în anul acesta. De-ai avea noroc să capete fata D-tale locul ei. Preoteasa răsuflă din adânc, ca uşurată. — Apoi vezi, dle director, chiar de aceea am venit eu la D-ta. Ai învăţat la olaltă cu răposatul şi am avut nădejde în D-ta. Dac’ ai pune D-ta o vorbă! Nu minciună cer să spui, ci o vorbă adevărată. — O să vedem, nu-i vorbă, s’ar putea la urma urmelor. Da ştii, tot vine greu. Yor fi multe, vor fi atâtea câte nu-ţi poţi D-ta închipui. Vezi bine, eu mi-aş da votul pentru fata D-tale. Dar ceialalţi? Asta-i dracul, că mai sunt şi alţii! Acum pe aceia cum să-i îndupleci, cum să le porunceşti? S’ar putea în sfârşit, vorbă să fie. Numai... — Acum, dle director, te rog să cerci D-ta. Vezi, iţi poţi închipui cât ni-e de greu nouă. Şi dacă n’ar fi fost prietin fie iertatul cu D-ta nici n’aş fi venit. — Prietini da, ce să-i faci! şi directorul privi prin curte ca luat de alte gânduri. Ar mai fi voit s’aducă vorba despre suta ceea de zloţi, cari trebuesc nesmintit la început, dar nu ştia nici el de ce, îi părea atât de greu să mai amintească de ei. îi veni ca o scârbă amestecată cu o umbră de ruşinare. — Bine, doamnă Vintilă. Vom mai vedea noi ce-a fi. îi întinse mâna şi intră în hohotele de râs din casă. — Da, tată, te-ai întâlnit c’o femeie? întrebă soţia sa. — întâlnit da. — Şi cine era, nui rog? întrebară celelalte. — O preoteasă văduvă dela sate! — Preoteasă? Prea avea o fiz on o mie rustică, ca s’o poţi socoti de doamnă. — Ba da e preoteasă. Bărbatul său mi-a fost coleg in gimnaziu. Şi era bun student. — Dar ea ce pensie capătă acum? — Aşa vr’o 60 de zloţi. — Şase-zeci de zloţi, ziseră toate doamnele deodată şi începură a râde. — D’apoi asta-i curată nebunie. Să te măriţi dup’ un om care nu te asigură cu nimic, in caz de moarte. Şi doamnele începură să vorbească, de salare, de pensii, de rochii şi de toate prostiile vieţii lor fără griji. * Preoteasa Amalia plecă spre casă, tăcută ca niciodată. Dl director nu i-a făgăduit nimic sigur. Vorbea de-o sută de zloţi la început... Pe ce să trebuiască atâta sumedenie de bani ? Taxă şcolară? Cărţi? Peste de-acestea a cam trecut ea şi ştie că nu-i de lipsă atâta. Poate a fi înţeles călătoria, vestmintele, — şi câte numai trebue la o fată, care pleacă intre străini. Pe drum într’un târziu îi veni ei in minte aşa în treacăt, că suta aceea ar fi pentru unsul roţii Dar nu voi să creadă. Un om care cunoştea pe bărbatul ei, care ştie în ce mizerie au rămas, nu poate fi aşa de josnic să ceară bani pentru el. Vor trebui la ceva negreşit, ce ei nici prin minte nu-i poate trece. Dar — în oraş încă — s’a abătut pe la o prietină de demult, o femeie bătrână acum, dar bună şi potolită de năcazuri. Aceea primi bucuros pe Linuţa, cu cinci-şase zloţi pe lună — »ştii tu Amalio, să zic şi eu c’am făcut un bine în vieaţă. Şi va mânca fata ce voiu mânca şi eu, şi ne vom încălzi la acelaş foc*. Cum mergea în goana trenului preoteasa vedea de-o parte 100 de zloţi, ce trebue puşi îndată, de altă parte cei cinci-şase zloţi ai bătrânii. Şi cum se gândiâ, i se părea aşa de nespus de bună prietina aceea şi nespus de creştină. Ceva numai. Bătrâna avea o casă săracă de tot, îi dau fereştile în pardoseala drumului, aşa-i de pitită de bătrâneţe. Şi de-acolo va trebui să ese Linuţa să meargă la şcoală. O fată mândră ca a ei, să fie ascunsă într’o pivniţă ca aceasta! (Va urma.) I. Agârbiceanu. =s*V www.dacQFomanica.ro 124 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1907. Monumente antice din Roma. Coloseul. III. Jocurile: gladiatorii şi lupta cu fiarele. La un cias anumit, când cavea eră tixită şi gemea de miile de oameni cu toge şi fără toge, se da semnalul jocurilor. Din cele două porţi mari, descinse spre răsărit şi apus, răsăriau înfricoşatele cete de gladiatori; ei veniau din apropierea Coloseului, unde întocmiţi ostăşeşte şi împărţiţi ca într’un fel de bresle, îşi aveau sălaşele de vieţuire comună şi şcolile de deprindere la arme: unii erau recrutaţi din rândul mulţimii de sclavi sau din prinşii la războaiele cu barbarii, alţii dintre cei osândiţi şi chiar din acele fiinţi deznădăjduite, cărora le lipsiâ pânea de toate zilele. O parte bună din ei mergea bucuros la luptă: îi ademeniâ nădejdea biruinţelor însoţite nu numai cu laude mari, ci şi cu o răsplată ce-i scutiâ de ruşinea şi obida osândei şi a robiei. După felul de arme şi de joc se cunoştea şi neamul luptătorilor. Erau essedarii Gali şi Britani, cari se încăerau în cară de-ale lor (esseda) purtate de doi cai; erau călăreţi (An-dabatae), care cu faţa acoperită de cozorocul coifului fără ochi, dau orbiş cu lancea şi cu scutul rotund unii asupra altora; erau Daci bărboşi şi îmbrăcaţi aproape ca opincarul român; Greci, Samniţi şi Celţi înarmaţi pănă în dinţi sau Traci aproape goi, care cu pavăza albiată şi cu un cuţit încovăiat zădărau pe protivnicii lor. Unii — laquearii — zvârliau arcanul, alţii — retiarii — o reţea asupra duşmanului şi, prinzându-1, îl spintecau cu pumnalul; alţii — dimachaeri — părechisauîn grupuri, învârtind două săbii tăioase, se apropiau de el şi căutau să le împlânte in pieptul lui. Parte din ei ord i-narii, luptau singuratici, cu meşteşug şi cu orânduială, pe când alţii, meridiani, nişte criminali nedeprinşi, se încleştau glotiş şi dea-valma pe la ameazi după retragerea părţii mai alese a publicului. Bucurie mare stârniâ ivirea gladiatorilor împărăteşti (caesariani), cu care de obiceiu se încheia sărbaroa, când împăratul făcea pe voe poporului. Toate aceste cete de luptători se arătau pe rând în arenă, şi trecând cu alaiu, strunit la sunetul fanfarelor, în faţa coviltirului scump, sub care sta umbrit împăratul acoperit de purpură şi încoronat cu aur, strigau: Ave, caesar! monturi te salutant (fii sănătos, cezarule; ceice merg la moarte se închină ţie). începutul îl făceau printr’o prefăcătorie de luptă, căci se bateau cu arme neascuţite. Deodată însă răsuna glasul trâmbiţei şi se porniâ încleştarea crâncenă. Lăncile, săbiile sau cuţitele seânteiau încrucişându-se şi preschimbau arena într’un câmp de bătae. Sânge ţâşni» din vânjoasele trupuri stropind nisipul podelii; strigătele şi oftatul celor răzbiţi s’amestecau în chip înfiorător cu zgomotul de fluere şi flaute, care nu încetau de-a desfăta publicul şi-a îmbărbăta pe gladiatori. Dacă unii din ei, temându-şi zilele, se clătinau dându-se înapoi, pe loc se pomeniau huiduiţi sau arşi pe spate de biciul ori drugul de fier înroşit al strunitorilor. Cleştetul era tot mai aprins, tot mai îndârjit. Din când în când s’auziâ glasul celor ce vestiau rănile primite de cei loviţi. Marea de capete — ca frunzişul sburlit al unui copac mare bătut de vânt — se mişca împrejurul lor: ochii tuturora urmăriau cu patimă desfăşurarea oţelitei virtuţi omeneşti, necutremurate de moarte. Aveau isbucniri de însufleţire pentru cei tari, aveau hulă şi dispreţ pentru cei slabi şi mişei. Milă şi ingăduire nu aveau decât pentru cei viteji: când aceştia slăbiau din puteri lăsând armele să le cadă din mână şi ridicau degetul arătător cerând cruţarea vieţii, cetăţenii Romani în semn de învoire fluturau din batiste şi cereau încetarea luptei, pe când pentru cei nevrednici înălţau mânile îndoindu-şi policarul şi cerând dela protivnic să dea lovitura de moarte. Cei căzuţi erau duşi pe o poartă lăturalnică la casa leşurilor (spoliarium), unde li se curma şi cea din urmă suflare de vieaţă. Dar jocurile nu se isprăviau cu încăerarea pieptiş» dintre om şi om. Veniâ acum rândul fiarelor aduse cu sutele şi miile din ţările mai calde, din pustiurile africane — lei, tigri, leo-parzi, pantere, crocodili, ipopotani, elefanţi ş. a.— şi sălăşluite în cuştile mari (viviaria) de pe lângă Coloseu. Slobozite in arenă, ele erau asmuţate unele asupra altora sau se luau la harţă cu bestiarii, singuratici sau în cete, cu ceice www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1907. LUCEAFĂKUli 125 pierdusem orice drept de vieaţă sau cu nenorociţii creştini, cari periau striviţi de ghiarele lor în aplauzele poporului-rege! Câte scene groaznice de felul acesta nu ne povestesc vieţile mucenicilor! Câte dobitoace blânde sau nedomolite, câte suflete de oameni nu şi-au găsit peirea în această incintă! Ce epopee tragică s’a petrecut înlăuntrul acestor ziduri mute şi totuşi atât de grăitoare! Ce răcnete şi urlete de înverşunare, ce scrâşnet şi gemete de durere, ce vaet şi plâns de desnădejde şi de groazăs'amestecau in sălbateca învălmăşalădintre oameni şi fiară! Şi acesta era cântecul cel mai plăcut ce legăna cugetul înăsprit al «supraumanilor* în firea lor de stăpânitori neînfrânţi de puterea dragostei şi-a milei propoveduite acum de râzbunătorul robilor, de blândul fecior al teslarului din Nazaret. Cinci mii de fiare s’aîi zvârcolit in acest ocol scăldat în lacuri de sânge sub ochii împăratului Titus in cele o sută de zile de inaugurare a Coloseului; şi de două ori atâţia oameni s’au spârcuit aici în cele o sută douăzeci şi cinci de zile, în care marele Traian şi-a serbat izbânda asupra Dacilor. Dar ceeace se făcea în zilele acestor împăraţi nu erau nişte începuturi. Cu sute de ani înainte se pomenesc aceste «jocuri* moştenite din vremuri întunecoase şi născute din cultul morţilor, din jertfele omeneşti ce se aduceau spre cinste şi împăcare la înmormântarea lor. înţelesul dela obârşie încetul cu încetul s’a pierdut, şi aceste datini religioase s’au prefăcut în jocuri naţionale şi, în sfârşit sub Flavii, au ajuns să fie un aşezământ al statului. Ele deveniseră o şcoală, ce e drept barbară şi fioroasă, dar neapărată pentru hrănirea şi păstrarea simţului războinic, pentru pregătirea celorce trebuiau cu legea de fier — dura lex, sed lex — să ţie cârma lumii în mare parte neîmblânzită încă: parcare subjeetis et debellare superbos. După prefacerile adânci ce-a suferit societatea omenească de atunci pănă acum sub înrâurirea creştinismului, noi nu putem avea astăzi pentru aceste petreceri păgâne decât scârbă şi cutremur. De aceea rămânem nedumeriţi gândindu-ne cum un Octavian August, om atât de ales şi bun, a îngăduit in vremea lui să se sfăşie cu asemenea prilejuri peste zece mii de gladiatori; ne întrebăm cu inima strânsă, cum un Virgiliu sau un Oraţiu, suflete atât de umane, nu se ridicau — în chipul unui Yictor Hugo bunăoară — «protestând în numele umanităţii* împotriva barbariei şi a cruzimii, cu care-şi amestecau sărbările oamenii din vremea lor. Rămânem şi mai nedumeriţi, că asemenea grozăvii se petreceau în faţa milosului Titus, acest «amor et deliciae gentis humani*, care se simţiâ mustrat de cuget când «îşi pierdea ziua* fără să facă vr’un bine. Nici el, nici — mai târziu — Traian, cum am văzut, nici fiul său de suflet, vrednicul Adrian, nici virtuosul Marc Aurel nu s’au gândit să curme un rău, care cobora în noroiu purpura de mărire «a celui mai mare popor din lume*. Dar o astfel de măsură «umanitară* era mai presus de socoteala şi gândul acestor vremi; ea nu s’a putut pune la cale decât abia sub Onoriu (405 d. Chr.), în urma primirii creştinismului ca religie de stat din partea lui Constantin cel mare. De jertfelnicul urilor dintre oameni trebuia veacuri întregi să curgă valul sângelui creştinesc, ca el să adape cea mai scumpă floare a îmblânzirii omeneşti: ideea înfrăţirii generale. Aici a prins ea rădăcină, de aici şi-a purtat ea biruinţa pe toată faţa pământului; sângele nevinovat al miilor de martiri au curăţit de păcate, au botezat această arenă şi au prefăcut-o în altarul cel mai sfânt al lumii. Dacă Coloseul ne umple de mirare prin măreţia zidurilor, ca oameni însă ne mişcă adânc in suflet sfinţenia ce pluteşte in aerul lui ca o spăşire duioasă, ca o binecuvântare dumnezeiască peste făpturile mâ-nilor omeneşti. IV. Soarlea din trecut şi starea de faţă a Co loseului. Păstrarea Coloseului, chiar aşa cum e acum, după curgerea atâtor veacuri e o dovadă de tăria nebiruită, cu care ştiau cei vechi să dea caracterul de veşnicie clădirilor lor monumentale. Aici mirarea noastră e şi mai mare, căci el n’a avut norocul să fie luat de vreme în ocrotire de cătră biserică, lucru ce s’a întâmplat cu cele mai bine păstrate din monumentele antice; pe lângă asta acest amfiteatru a trecut prin atâtea furtuni şi împrejurări neprielnice, încât ne minunăm că şi acum stă tot in picioare. Chiar la începutul veacului al treilea d. Chr., atins fiind de un trăznet, a ars trei zile în pridvorul lui de sus, făcut în parte de lemn. Cam în mijlocul veacului al patrulea a suferit de un mare cu- www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrtil 7, 1907. tremur. Cu toate stricăciunile, el pare că încă cade Coloseul, cade şi Roma; când cade patru veacuri după aceea îşi păstra o parte mare Roma, cade şi lumea*. din strălucire. O prorocie foarte înseninătoare ne dă să înţelegem farmecul ce insufla urieşia luf'asupra oamenilor de atunci: »Pănă când stă Coloseul, ziceau ei, stă şi Roma; când Dar cutreruurile din veacul al treisprezecelea i-au micşorat cuprinsul pănă la starea lui de acum. Jumătate din zidul de afară cu cele două dintâiu coridoare paralele cu el despre meazăzi www.dacQFomanica.ro Nrut 7, 1907. LUCEAFĂRUL 127 s’au năruit, iar partea rămasă a fost atât de scofâlcită şi ciuntită, încât pe alocuri a trebuit să fie preînoită pentru a nu se prăbuşi cu totul. La tu rea despre meazănoapte şi răsărit, slujind ca întăritură unor familii localnice de baroni — Krangipani şi Annibaldi — a fost mai ferită de risipire. împăratul Enric al 7-lea (1812) îi sili pe aceştia să predea Coloseul senatului şi poporului când papa Benediet al 14-lea l-a prefăcut în locaş sfânt, închinându-1 patimilor lui Isus, şi l-a întărit cu ziduri sprijinitoare. Două treimi din el însă pănă atunci au căzut pradă oamenilor şi vremii; din marmura şi stucul strălucitor, cu care îi erau îmbrăcate cărămida şi tuful zidurilor din năuntru, n’au mai rămas decât resturi neînsemnate; însăş faţa lui de oseul văzut din laturea sudost. (Starea actuală). Jumătate din arena din fată e descoperită pentru a se vedea substmoţiile ei. roman. O bucată de vreme el păru că-şi capătă mărirea pierdută prin luptele de tauri şi jocurile, dramatice care s’au dat pe arena lui. Cu reîntoarcerea la Roma a sfântuluiBcaun dela Avignon, pe la sfârşitul acestui veac, începe decăderea şi despoierea lui neîncetată. Biserici şi palate întregi au fost clădite din marmura şi piatra lui răvăşită. Arcadele-i deschise in chip de peşteri ajunseseră adăpost fiarelor şi hoţilor. De acest vandalism şi de apropiata lui năruire nu a scăpat decât pe la jumătatea veacului al 18-lea, afară poartă ocara manilor barbare: desele găuri ce se văd pe ea arată locul scoabelor de fier ce întăriau odinioară pietrele îndesine; ele au fost scoase în veacul de mijloc, când fierul era foarte căutat. Dar cu toate aceste năpăstuiri, ruina Coloseului e atât de măreaţă şi impunătoare, încât o putem socoti ca una din minunile lumii. Ea ne uimeşte astăzi tot atât ca şi în vremea lui Goethe şi Byron. Ea ne dovedeşte cât de mici, cât de şubrede şi cât de puţin frumoase uneori sunt concepţiile arhitectonice din www.dacQFomanica.ro 128 LUCEAFĂRUL Nnil 7, 1907. vremile noastre. Tot ea ne face să pricepem de ce tocmai in Roma a putut să capete fiinţă cel mai mare şi mai strălucit templu al creştinătăţii; Sfânta Petru. O povestire din vieaţa lui Michel-Angelo ne lămureşte deajuns. Când genialul artist lucră la această biserică, gârbovit de bătrâneţe, intr’o zi de iarnă în zăpadă, a luat-o pe jos spre Coloseu. întrebat fiind: «încotro merge ?« »La şcoală, ca să caut ceva învăţătură*, răspunse el. Veniâ de bnnăseamă să-şi ridice sufletul la înălţimea ce-i trebuia spre a simţi frumseţile şi neajunsurile desenului său pentru neîntrecuta cupolă a sfântului Petru. G. Murnu. î^==^2 Un dor de vieaţa toată... Ascultă cum din umbră se desprinde, Ca glasul unui Christ în agonie, O tainică, duioasă melodie Şi ’n mreajă-i ne cuprinde. O, nu-i povestea dulce şi senină, Nu-i farmecul amurgului de vară, — E tânguirea stânsă şi amară, Sunt anii fără vină. Sunt clipele pierdute în neştire, Sunt visurile neluate ’n seamă. Suspinul lor mă ’nvinge şi mă chiamă Se ’ntorc a mea privire. Şi cât aş vrea să nu şti ce mă doare, Domniţa mea duioasă şi cuminte, S’aduc nedumeririi noastre sfinte Prinos şi închinare. O, timp fugar, întoarce-te o clipă, Sub pasul tău pustiul mă ’mpresoară, O, dă-mi, o, dă-mi bogata mea comoară Atinsă de risipă. P5= întoarce te cu lumea mea curată, Dă-mi pavăză credinţi! neclintite Şi primăvara ’n suflet mi-o trimite Senină şi bogată. Din nopţi adânci iubirea mea revine, Şi nu am flori s’aştern pe-a ei cărare — Aici a fost furtună şi pierzare, Azi toate sunt ruine. Strein, pe liră cântecul se frânge Sub împietrirea ochilor de ghiaţă, — Când fericirea mă priveşte ’n faţă, N’am lacrimi să pot plânge. Dezleagă viersul inimii cernite, Să-l simt în tril vioiu de ciocârlie, Dă-mi lacrimile calde, în pustie Pe pietri risipite. Căci iar s’aprind tăride din stele Şi firea ’ntreagă’n purpurse ’nvestmântă... întoarce-te, copilărie sfântă, Cu cântecele mele! I. (I Soricu. îmi mai rămâne plânsul, Iuit în ochi sfios, — Să mă mângâi cu dânsul, ţouarăş credincios. Cântec. Găei dorurile mele Le-am înşirat, uisând, Jc raza unei stele 'De-asupră-mi, tremurând, Şi ’n zori eu mii de stele pieri şi raza mea, Şi dorurile mele S’au stins încet cu ea. Jc urma unei stele, Plâng sufletu-mi înuins, Plâng dorurile mele Gc prea curând s’au stins. Şi inima mi-o strânge Un gând răsleţ, — al meu, — Văii eine mă ua plânge Gând uoi muri şi eu! Dinu Ramură. www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1907 LUCEAFĂRUL 129 Coana Zinca Dăscălită. * Mergeai drept pe uliţa Dorobanţilor şi cum treceai de sfânta biserică a Izvorului Maicii Domnului, mai erau vre-o două case şi dai şi de podoaba Coanei Zinca Dăscăliţa. Se cunoştea cât-colo că-i casă de văduvă ... Păreţii cu dunga lor de lutişor roşcat, deşi albi şi curaţi, erau coşcoviţi ca vai de ei, iar olanele de pe acoperiş stăteau ca după zaveră. Coşurile din vârful casei, incalte, unul spre miezul zilei şi altul spre soare-apune, strâmbe şi deşirate, păreau a fi nişte beţivi gata-gata să cadă. Vezi îi lipea Coana Zinca, în persoană, de două ori pe an, la Paşti şi la Crăciun şi de aceea erau aşa. Că nu tot creştinul de omenie e şi meşter-zidar şi mai face omul şi ce poate, căci dacă tot lasă de azi pe mâne şi tot cu bani pe şin, treaba mai rău se strică şi zăbovitorul mai mult păgubeşte. Iar aşa, mai luă D-ei ligheanul cu lut, îşi ridică poala în brâu, se urcă pe casă şi cât ai clipi din ochi, coşul era gata: erâ strâmb, eră cu noduri, erâ cu liopuri, dar era... dres. De jur-împrejur gardul se prăbuşise rău de tot, iar spărturile erau ca găurile la ciur. Câteodată, Bălan, cânele Coanei Zincăi — Coana Zinca avea şi un câne — îşi făcea drum prin ele şi eşind afară se mai dă la vre-un drumeţ. Iar Coana Zinca, lăsând oala pe foc, alerga să-l ia înăuntru. Dar abia treceau două minute şi Bălan lătra iar in uliţă, că doar nu avea altă treabă. — Arză-te-ar para să te arză, javră — spuneâ Coana Zinca cu sufletul amărit — că nici de tihnit o clipă nu mă laşi! — Şi luând varga din colţ, eşiâ după el. Mult ar fi dat D-ei în minutul acela să-l fi putut jordi, măcar odată cât-de-cât. Dar vezi, Bălan nu erâ lucru prost să se lase bătut la o babă. Făcea ce dregeâ şi se strecură cu faţa curată, iar biata Coana Zinca se mai învârteâ săraca, mai punea vre-o doi bolovani la bortă, vre-o doi pumni de ţărână pe deasupra şi mergea iar la bucătărie, încredinţată că de acum, l-a mântuit pe Bălan. Numai ce băgâ lingura in oală şi cânele iar lătra pe afară. Că nu erâ numai o bortă şi unde să ai cap să le astupi pe toate... Dar şi aşa Coana Zinca tot mulţămită erâ; că se gândiâ ea: dacă acum îi stricat, a fost odată el şi bun, şi încă de ţinut a ţinut destul, n’am ce zice. Păi ce, gard a fost acela nu glumă!... Doar îl făcuse răposatul de pe când erâ încă tinăr. ... Parcă a fost eri: îl puseseră dascăl la strana dreaptă şi cu leafa dintâi şi-a cumpărat hainele cele măslinii de l-au şi vârit în pământ cu ele, haine de 2 poli, cumpărate din Târgul-Nou şi tot atunci cumpărase şi dulăpiorii aceia pentru gard ... Erâ casă rea, o vedeâ ea bine, dar ce puteâ să facă, că banii ce-i trimetea băiatid şi cei ce luă dela Moş Costea Chiorul, bietul găzar, chiriaşul ei, abia ii ajungeâ pentru gură. — Că gura-i gură, nu te lasă pârdalnica şi cum a venit prânzul şi sara, ea cere şi tu trebue să-i dai. Iaca Coana Profira, a lui Niţă Gât Strâmb, vecina din dreapta, spunea câteodată: — Ce-o mai fi şi cu gura asta, Doamne iartă-mă, Coană Zincă. Nu mai ai răgaz de ea. Abia ai mâncat şi parcă iar ai vrea să mănânci. Amarnică belea!... Iaca mă gândesc, ce ar fi dacă ar mânca omul numai odată pe zi?... — Hei, pe D-ta nu te plâng,— răspundea Coana Zinca — că ai de unde; dar vezi, e rău de una ca mine ... — Ia lasă, Coană Zincă, cum mai faci şi D-ta, ia lasă, că nu moare nimeni de foame, poartă el Dumnezeu grijă de toţi... — Dumnezeu nu bagă nimărui în torbii, şi dacă eşti femeie bătrână şi singură, e greu de tot; iaca mă uit la D-ta, măcar că ţi-e omul bătrân şi neputincios, dar ai cruce de flăcău în casă, şi-ţi poartă de grije şi-ţi aduce tot de ce ai trebuinţă şi după pofta inimei. Iar de ai vre-o durere, ai şi cui te plânge şi la un caz de Doamne fereşte, boală sau ceva, te îndrepţi numai pri-vindu-1... — Păi dacă-i la adecă şi D-ta ai pe Radu ... — îl am; şi dacă-1 am, care-i folosul?... Şi pe dată ochii i se îneguriau şi începeâ să lăcrimeze. Şi dacă i se strica cheful, îndată se ducea în casă să plângă, lăsând pe Coana Profira clătinând din cap, cu mâna la gură. * Aveâ bătrâna mare amar la sufletul ei. De câteori n’a spus-o ori şi cui: ... Toată bucuria şi fericirea ei, tot pentruce www.dacQFomanica.ro 130 LUCEAFĂNUL N iul 7. 1 !)07. mai trăeşte ea, este Radu al ei. băiatul ei cel frumos şi cuminte. De mic copil, nu mai avea păreche în toată mahalaua; de bun şi blând ce eră, de o muscă nu s’ar ti atins. încă Sf. Sa Părintele Ioan, spunea câte odată când veniâ pe la răposatul: — la lasă, dascăle, Radu să trăiască, că bun băiat mai e şi dacă o trăi — ţine-l-ar Cel de sus — mare bucurie o să mai aveţi la vreme do bătrâneţe... Şi curat sfânt i-a eşit din gura părintelui; băiatul a învăţat bine şi când a isprăvit şcoala primară, el a vrut să meargă mai departe cu învăţătura, dar părinţii s’au mai gândit cât sunt de scumpe cărţile şi câte alte cheltueli şi de aceea l-au dat la meşteşug, Ia Nicolao Cismaru, la »Cisma lui Vodă* din gura pieţei. Şi dacă a fost băiatul cuminte şi strângător, intr’o bună dimineaţă a avut ceva părăluţe şi sărutând mâna maichi-si, s’a dus in alt oraş, să deschidă du-ghiană: s’a dus departe, dela pustiii cei de Bucureşti încolo, într’un oraş... nu ştiu cum ii zice... că-i femeie bătrână şi nu ţine minte la nume de astea noi, de-au eşit acuma... Iar ea, biata a rămas singură mohorâtă, n’ar mai fi apucat aşa timpuri... La început a plâns zile întregi şi nopţi întregi n’a durmit ca după mort. A căzut la pat de inimă rea, şi cu mare ce a scăpat. Apoi s’a mai deprins... De!... Aşa-i cu copiii... îi faci, îi creşti, te chinueşti, şi când să te bucuri şi tu de ei, cari să apucă să moară, cari pleacă pe aci încolo ... şi iacă aşa ... Dar băiatului i-a mers bine treaba şi acum e mulţumit şi cu câştig pe fiecare zi ce merge. Şi nu trece o lună să nu trimită mamei un pol de cheltuială. Iar biata bătrână, în ziua când primeşte banii, mereu se gândeşte cu bucurie la el şi-şi face fel do fel de gânduri bune: — Dacă-mi trimite bani, apoi are de unde şi dacă are do unde, e câştig şi dacă-i câştig, apoi e bine, că sănătate dă el Dumnezeu ... Şi cea dintâiu cheltuială din banii aceia era de două luminări la biserică, una pentru băiat şi una pentru dânsa, şi vre-o doi gologani pe la calicii din pridvor. Apoi o porniâ pe la vecini să dea ştafeta. — Ei, ce mai ala-bala Coană Zincă? Sănătatea, măselele cum te mai ţin? — Cum să mă ţie, maică? ... Cum dă Cel de sus. că chiar acu primii un pol de parale dela băiat, răspundea Coana Zinca nimerindu-o ca nuca in părete; şi de aci se porniâ să-şi descarce tot focul şi dorul inimei. în seara asta, Coana Zinca era schimbată cu totul. Nerăbdarea i se cetea în ochi. Nu-şi mai găsea locul, parcă ar fi vrut să facă de toate şi nimica nu făcea. Umbla forfota dintr’un colţ intr’altul. De mâncat, n’a prea putut şi cât a mâncat, înghiţiturile i s’au dus ca nişte noduri pe gât. Câteodată, voia să se mai gândească la ce are de făcut pe a doua zi şi mereu se po-meniâ cu gândul la acelaşi şi iar la acelaşi lucru: — Vine Radu!... Cu adevărat, in dimineaţa zilei aceleia, primise carte dela Radu, in care băiatul ii spunea că deoarece lui i s’a făcut groaznic dor de casă şi de mamă s’a hotărît ca pentru vre-o săptămână să vie întra’coa, iar când s’o întoarce o va luă şi pe dânsa de o voi. Coana Zinca, carte nu ştia să cetească scrisoarea, dar cum a primit-o, parcă a fript-o la inimă. Inima de mamă totdeauna simte mai mult decât ale altora. De aceea a luat scrisoarea şi s’a repezit fuguliţa pănă Ia dascălul Niculae, să i-o cetească. Când i-a auzit cuprinsul nu i-a venit să-şi crează urechilor. S’a uitat năucă la dascăl şi l-a întrebat de cele spuse în carte. — Măre, Coană Zincă şi D-ta, cum de n’ai înţeles, că doar scrie desluşit băiatul... Şi s’a pus dascălul să i-o tălmăcească, dar nu i-a spus decât ceeace înţelese şi D-ei: că vine Radu a doua zi. Buimacă, fără să ştie pe ce lume să găseşte şi fără să-şi ia »bună-ziua« dela om, plecă Coana Zinca cu scrisoarea desfăcută în mână. Abia când eşi în drum, şi-a desluşit totul în minte şi atunci o bucurie nebună a cuprins-o. Mergea repede — parcă grija vreunei trebi grabnice ar fi năcăjit-o — cu paşii mari şi voinici; mai mult alerga. Trecătorii se uitau după dânsa cu mirare zicându-şi: — Ţapănă baba!... Dar ea, nu luâ în samă nimica, nici măcar că buzele ei în neştire tot repetau vorbele: — Vine Radu!... într’un timp, dete peste un trecător şi-l lovi cu toată puterea. — Hei babă, unde ţi-s ochii?... Ce dai aşa zănatecă peste lume? Doar n’ai merge la măritiş de ţi-e aşa de grabă... www.dacQFomanica.ro Nrnl 7, 1907. LUCEAFĂRUL 131 Dar Coana Zinca nn vedea şi n’auzeâ nimic din jurul ci; nu vedea înaintea ochilor ei, decât pe Radu. frumos şi chipeş; n’auzeâ decât vocea sufletului ei care mereu îi spunea că mâne în sfârşit. îşi va vedea odorul, lumina ochilor ei, mântuirea sufletului. Dar deodată un gând vrăşmaş o cuprinse: — Oare nu s’o fi încurcat dascălu-n slovă?... Şi gândul ăsta o amărî într’atât că rămase locului cu degetul în gură. — Daeă-o fi şi asta ? ... Dar nu, nu se poate... doar mi-o cetit cu tot dinadinsul, şi apoi cum să se încurce cu slova, când el ceteşte de aţâţi amari de ani in strană... Dar de-o fi vrut să mă înşele, să mă necăjească?... iCu gândurile astea, ajunse opărită acasă. Ştia foarte bine că Moş găzarul nu-i înăuntru, că-i dus după treaba lui, cu toate astea se repezi, poate să-l găsească, să-i cetească şi el scrisoarea. Moş Costea ştia să cetească; îi cetise de multe ori Coanei Zinca, câte de toate, de prin lumea largă, de scria prin gazete. De câte ori apoi nu-i spusese: — Hei, Coană Zincă... D’apoi parc’nm vrut să ascult de tata?... Că-mi era cartea urâtă ca sărăcia. Cu câtă carte ştiam, de mai învăţam o lecuţă, puteam să ajung om departe... Nu-i vorbă, am făcut numai 4i cinstiri primare, dar vezi le-am făcut în 8 ani.' Şi Coana Zinca nu odată s’a crucit de ce-i soartea la om: dacă ţi-e scris să fii găzar, s’a isprăvit; poţi să înveţi şi de doftor, ori de cei dela prămărio sau dela drumul de fer. Acum întră in odaia lui,,dar fireşte creştinul nu era acolo. Era dus după negoţ în oraş. — Ei-i-ar gazul de cap ... — blăstămă Coana Zinca — acuşica găsi şi el să-l vânză?... Seara cumpără lumea gaz, nu în zorii zilei, că doar nu l-or bea la cafea... Trânti uşa şi chinuită de gânduri negro ce se luptau cu nădejde multă, apucă să se ducă la părintele Mihalache dela Izvor. — Nu-i acasă, e dus la biserică, îi strigă din bucătărie, Coana Preoteasă, care tocmai jumulea o găină. — N’am noroc astăzi, hotărî bătrâna mohorâtă de tot. Hai şi la biserică!... E cu D-zeu, şi mi-o eşi bine. Când să între în curtea bisericii, ajunse din urmă pe Sfinţia Sa. — Părinţele, stai mă rog, că am o scrisoare!... Şi i-o tot îndesa in mână. — Stai fiică, că nu arde satul... Dupăce om isprăvi slujba ţi-oi ceti-o ... Ba nu-ţi face păcat, părinte — sărut mâna — ceteşte-o mai bine acum, că pănă atunci, cine poate şti ce se întâmplă. Văzu popa că cu Coana Zinca nu-i de scăpat, deci ii luă. scrisoarea şi i-o desfăcu. Coana Zinca era pe cărbuni. Cu amarnică nerăbdare se uită la preot cum cetiâ încet şi cu băgare de seamă, boscorodind încet din buze, pe când barba lui albă şi lungă pănă la brâu i se mişcă încet pe piept. îl văzu străbătând cu ochii scrisoarea pănă jos; aci se opri puţin, scoase din buzunar basmaua, dădii cu ea peste frunte, îşi şterse apoi nasul, o puse iar in buzunar, întoarse foaia şi iar ceti pănă sfârşi. Dete mulţămit din cap, îndoi încet scrisoarea — parcă i-ar fi făcut în ciudă bătrânei — i-o inapoie şi tuşi. Coana Zinca, gata-gata să leşine. Viaţa parcă ii atârna de cele ce avea să auză. — Apoi, ce este, bine este; ci că-i sănătos, i s’a făcut dor de mata şi mâne îl ai plocon acasă. — Vrea să zică, vine?... ţipă Coana Zinca ca eşită din minţi. — Vine da; vie sănătos. — Adecă, care va să zică, vine? mai întrebă odată ea care nu-şi putea crede urechilor. — Precum ţi-am spus, fiică. * Cc a mai fost şi cam cu co i-a trecut ziua nu şi-a prea dat seamă. Atâta ştie, că ziua aceea a fost mai lungă decât alte trei. Acum seara — după cât spuserăm — e de tot neliniştită; din nimic îşi face treabă, şi treaba ei la sfârşit nu-i nimica: acum i se pare că un scaun nu e bine cum e; îl ia şi-l pune dincolo; dar şi aici parcă stă strâmb. Hai să-l mute şi mai dincolo... Ţi-ai găsit... Nu ştiu ce dracu are scaunul ăsta astăzi... La urmă i se ureşte şi-l lasă. Acum s’a legat de un şervet de pe oglindă... Dar în curând, simte că se înăbuşe, că i s’a urât de toate şi că nu vrea să facă nimica. Nimic din jurul ei n’o poate mulţumi; altceva ar vrea dânsa . — Vjne Radu !... www.dacQFomanica.ro 132 LUCEAFĂRUL Xrul 7. 1907 Şi vorbele aste două, legate una lângă alta, au pentru ea un farmee nespus şi mereu li revin in gură şi atunci încremeneşte ca înaintea unui lucru neaşteptat şi cu totul rar. Acum observă că-i târziu. Ese afară. Noaptea neagră ascunde tot cuprinsul sub haina sa cernită şi nepătrunsă. Doar in fundul curţii, copacii înalţi cu contururile lor nelămurite şi pierdute în întunerec, par nişte uriaşe matahale străjuitoare in puterea nopţii. O boare dulce adie şi aduce miros îmbalzamat de flori de tei. Tăcere de mormânt. în depărtare, numai câte odată un hămăit răguşit — când mai rar, când mai repezit — al unui câne. Pe tăria cerului, mulţimea de stele, lume de văpăi scânteietoare. Colo departe Carul mare, dă să-şi întoarcă osia în jos. Ce noapte frumoasă!... De când e, Coana Zinca n’a mai văzut aşa noapte; şi acum se miră de cum a trebuit să ajungă la vârsta asta ca să vază aşa măreţie. Stătii mult timp cu ochii pe cer, cu gura întredeschisă. Şi cum stătea aşa, gândurile ei sburară îndărăt cu mulţi ani, in vremurile cele fericite ale tinereţii. Şi amintirile se desfăceau una câte una, vii şi luminoase în mintea ei. ... Ah! nopţile de atunci, când feriţi de grija zilei de mâne, cu toţii la un loc, stau pe prispă, iar el, răposatul, povestea din multele ştiute. Şi cum câteodată Radu, cu capul cufundat in poala ei cea călduroasă, când toţi tăceau, alunecându-şi privirea colo sus spre steaua aceea din răscrucea cerului spunea: — Aceea e steaua mea!... Uite-o acum sclipitoare şi frumoasă ca o regină — printre celelalte stele. Şi nu ştiu pentru a câta oară, îi reveniră pe buze vorbele mereu nouă şi de necrezut pentru dânsa: — Vine Radu !... Şi atunci, în faţa tăriei aşa de minunate a lui D-zeu, în mijlocul tăcerei acesteia pline de măreţie şi mister, în faţa vrajnicilor amintiri din vremurile apuse şi nemai nădăjduite, cu inima plină de o bucurie aşa de mare şi nemăsurată, care închiegâ toate visurile şi speranţele ei de mamă iubitoare, pusă la grea încercare, simţi cum tot trupul i se moaie, că izvoarele lacră-milor i se desfac şi un plâns uşurător o cuprinse. O sensaţie de imensă fericire îi străbătu adâncul sufletului ca un balzam alinător de dureri şi gânduri rele. ... Şi trecu multă vreme aşa, pănă când îşi luă seama şi întră în casă. Se desbrăcă şi intră în aşternut gândindu-se mereu la Radu... Ce băiat bun şi frumos, şi cum nici nu-i vino ei să creadă că-1 va vedea mâne... Are să-l ţină multă vreme pe aici, n’are să-l lase să plece repede. Ba va căută să-l însoare aici. Ce fericire să se însoare Radu ! ... Când s’o duce el la lucru, ea va sta acasă să ajute nori-si şi are s’o păzească ca pe comoara nepreţuită a lui. într’un an va fi şi un nepot mic, alb şi frumos ca un înger... Un nepot... un înger... ea bunică... Re când mintea-i slăbeşte din ce in ce, gândul luminează tot mai puţin, tablourile fericirii viitoare apar înaintea ochilor ei tot mai frumoase şi mai ispititoare şi... pe nesimţite adoarme visând şi ’n somn ceeacc visase trează. * A doua zi dimineaţa a sărit din pat ca arsă. Sunt momente în viaţă, când grija e cel mai bun deşteptător din somn. Şi-a petrecut mâna pe ochi şi deodată nu şi-a dat seama de ce are. Imediat însă îşi aduse aminte ... Iată şi ceasul cel mare venit... O durere dulce o cuprinse. Se sculă, se spălă. Dupăce aprinse candela şi se închină, se puse să se gătească. Dupăce se pre-meni cu toate albe şi curate, îşi scoase din fundul lăzii — unde era aşezată cu alte rufe — rochia ei cea neagră de caşmir bun pe care cu atâta grijă o păstră ca să o îmbrace cu ea când ar fi să moară. Se îmbrăcă cu luare aminte şi apoi îşi mai scoase din ladă un bariş de mătasă subţire, neagră şi un şorţ albastru închis, cu picăţele mici albe. Le puse şi pe acestea şi pentru întâia dată de atâta vreme se uită cu tot dinadinsul in oglindă. După asta îşi luă in mână o batistă albă şi eşi în poartă. După umbra casei, dădîi cu gândul că ceasul o fi şese. Trenul când vine, nu ştia. Stătu în poartă mult de tot, cu ochii ţintă în josul uliţei, de unde trebuia să vie. Fiecare bărbat de începea să se zărească în capătul îndepărtat al străzii, era purtat in vârful privirilor sale, pănă când vedea că nu-i Radu. Şi atunci cu nerăbdare, ochii ei sburau mai departe. Iată-1!... EI e!... înalt, voinic, spătos, umblă ţapăn şi apăsat. Inima bătrânei începu a bate să se spargă iar nerăbdarea o înăbuşea. îi vine să-l strige. .. Iată-1 că se opreşte parcă ar căuta ceva. Să fi uitat casa oare? Aleargă intru în-timpinarea lui. Odată chiar strigă: Radule! Dar www.dacQFomanica.ro Nrnl 7, 1907. LUCEAFĂRUL m el e departe şi n’aude. Acum a intrat într’o prăvălie. Nu-1 mai vede ... îşi iuţeşte paşii... Suflă greu ... dar iată că a ajuns în sfârşit. Tâmplele-i svâcnesc. Inima-i bate cu putere ... trece pe afară şi priveşte înăuntru... Dar nu-i el! Nu-i Radul... Se întoarce tristă şi abătută. Iar la poartă. în fundul uliţei zăreşte o trăsură venind, învăluită intr’un nor de colb. Cum de nu s’a gândit proasta, că el de va veni, o să vie cu trăsura, că doar o să-şi aducă ceva bagaj. Trăsura asta trebue să fie... Chiar i se pare că pe capră e o ladă. Dae!... Daria primul colţ, trăsura se pierde într’o stradă lăturalnică. Şi aşa cu amară grije în suflet, măsurând pe fiecare drumeţ, în tremur necontenit şi amarnică nelinişte a stat Coana Zinca pănă la amiazi. Mulţi trecători i s’au părut că sunt Radu şi de multeori a simţit tăindu-se picioarele şi furnicându-o prin tot corpul. Acum însă, soarele e sus, arde îngrozitor şi Radu nu mai vine.. Atunci îşi luă speranţa... Nu mai vine... Oare de ce ? A uitat-o cumva ?... Poate a pierdut trenul. Poate vine mâne... Cine ştie? Mii de gânduri îi frământa oreerul cu iuţeala fulgerului şi apoi pier cu aceeaşi iuţeală înlocuite de altele, îi vine să plângă şi-şi şterge ochii. Mâhnirea i s’a făcut stăpână pe inimă şi n’o mai poate alunga. Pentru un moment mai intră în casă să vadă de cea mâncare pusă la foc. Dacă o veni băiatul are să-i fie foame. Să facă mai repede, ce-i de făcut şi să iasă iar afară. De-odată, Bălan lătră... parcă s’ar da la cineva ... Ca un cuţit a trecut-o prin inimă pe Coana Zinca ... A scăpat lingura şi a dat fuga afară. în poartă, un străin: înalt, voinic şi frumos. Ochii mari şi albaştrii, ii sunt plini de dragoste şi bunătate. Mustaţa galbenă ca spicul de grâu se incovoaie uşor in sus şi-i da aier bărbătesc. — Mamă!... — Radule!... Acum ea e în braţele lui. El o strânge să o înăbuşe. Ea se uită la el şi nu crede. I se pare că-i un vis. Ce vis frumos!... închide ochii neîncrezătoare şi iar îi deschide; şi dacă i-a deschis, iar l-a văzut. Braţele lui vânjoase o strâng la inimă cu putere. — Mamă dragă, mamă dragă... Cuvintele astea aşa de dulci, de nu le-a auzit atâţia amari de ani negri, ii străbat inima. Vrea să spună ceva şi nu poate... Unde-i e glasul? ... Unde-i e vorba?... Ca o alinare uşoară ii cuprinde tot corpul. Simte o moliciune dulce, de tot dulce, încheieturile toate îi slăbesc, picioarele i se taie, inima i se mulcomeşte ... Capul i se rostogoleşte încetişor pe umărul lui Radu. ...Şi pe când Radu o tot strângea nebun în braţe, Bălan tăcut şi grav se uită ţintă la noul venit, ca şi cum ar fi vrut să cunoască în el pe un vechio stăpân pierdut şi iarăşi revenit. ficorge Eni. Gcorgala. Ifigenia în Taurida de Goethe. Actul al treilea. Scena întîia. (Urmare.) I f i g e n i a (singura). Venit-ai în sfârşit, îndeplinire, Tu cea mai mândră fiică a lui Joie! Ce uriaş stă chipul tău ’nainte mi. De-abia-ţi ajung privirile-mi la braţe Ce, pline de cununi şi roade multe, Ne-aduc comorile Olimpului. Bogates darurile crailor: Căci lor le pare-a fi puţin de tot Ce-i bogăţie pentru mii de oameni; Dar ale voastre, zeilor, ne sunt Cu mare ’nţelepciune pregătite. Căci numai voi ştiţi ce ne e prielnic, Străbateţi taina celor viitoare, Când nouă orice seară ne închide Vederea mărginită. Ascultaţi Cu ’ngădhinţă rugăciunea noastră; Dar mâna voastră roada cea cerească Necoaptă n'o culege niciodată. Şi vai de-acela care ’n nerăbdare Şi-o ia ’nainte, culegându-şi moarte. O, nu lăsaţi sâ-mi piară fericirea Mult aşteptată, înc' abia ’nţeleasă, Ca umbra unui prieten răposat, O nălucire dureroasă numai. Or este (vine iarăşi lingă ea). Te roagă pentru tine şi Pylade, Dar numele-mi nul pomeni în rugă; Nu mântui, însoţindu-te cu dânsul, Pe-un păcătos, ci ’mparţi cu el blestemul. www.dacQFomanica.ro 134 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1907. I fi gen ia. De soarta ta-i legată vieaţa mea. Or este. Nu! Singur lasâ-mâ şi neînsoţit Să plec din lume. De-ai acoperi Cu însuşi vălul tău pe vinovatul, Tot nu l ascunzi de cele veşnic treze, Fiinţa ta cerească le abate Din cale numai, însă nu le-alungă. Cărările pădurii tale sfinte Nu rabdă paşii lor cumpliţi şi grei; Dar când şi când le-aud din depărtare Râzând cu hohot groaznic. Astfel lupii Aşteaptă ’n jurul pomului pe care Scăpă un biet drumeţ. Colo afară Pândesc; şi dacă las în urmă crângul, Se 'nalţă, scuturând în mână şerpii, Şi spulberând în jurul meu ţărâna, Şi iau din nou la goană prada lor. I fi gen ia. Oreste, poţi s’asculţi o vorbă bună ? Oreste. —' f‘ Păstreaz-o unui om iubit de 'zei. ‘ I fi ge n i a ? Ei îţi trimit iar raze de nădejde. Oreste. Prin fum văd râul morţii luminându-mi Cu zare palidă spre iad cărarea. I fi g e n i a. Ai tu o soră numai, pe Electra? Oreste. Pe ea o ştiu; pe cea mai mare însă Norocul ei, ce ne părea năpastă, A smuls-o ’ntr’un ceas bun din casa noastră O nu mai întreba, nu te ’nşirâ Şi tu printre Erinii; ele-mi suflă Cenuşa, bucuroase, de pe suflet, Nu lasă să se stingă ’ncet în mine Cărbunii cei din urmă dela focul Cumplit al casei noastre. Veşnic, veşnic Să-mi ardă deci jăratecul pe suflet, Hrănit mereu cu-a iadului pucioasă? I fi gen ia. Eu pun tămâie dulce peste foc. O las’ suflarea dragostei curate Să-ţi râcoreasc' a pieptului arsură. Oreste, scumpul meu, nu poţi s’asculţi? Secat-a astfel goana cea cumplită A furiilor sângele-ţi în vine ? Ca dela capul groaznicei Gorgone, Te-a prins vre un farmec, împietrindu-ţi trupul? O, dacă sângele vărsat al mamei Te chiamă ’n iad cu glas neîmblânzit; Cum să nu chieme ruga cea curată A sorei zeii din Olimp să vie. Oreste. Mă chiamă, chiamă 1 Vrei peirea mea? S’ascunde ’n tine-o zee-a răsbunării? Cine eşti tu ce-mi răscoleşti cumplit Cu glasul tău adâncul sufletului? I fige n i a. Ţi-o spune deci adâncul inimei: Sunt eu, Oreste! Ifigenia! Trăiesc I Oreste. , Tul I fi gen ia Frate 1 Oreste. Lasă, lasă-mă! Păzeşte-te şi nu-mi atinge părul! Ca de-a Creusei haină de mireasă S’aprinde de pe mine foc nestins. O, lasâ-mâ 1 Ca Hercule voiesc Să mor tăcut, nevrednicul de mine. Ifigenia. Nu vei perl. O de-aş putea s’aud O vorbă liniştită dela tine 1 Alungă-mi îndoiala, să mă bucur De fericirea îndelung dorită. In sufletu-mi se schimbă bucuria Cu chinul crud. Ca dela un străin M’alung’ o spaimă; însă inima Mă trage cu putere înspre frate. Oreste. Suntem aici în capiştea lui Bachus Şi te cuprinde nebunie sfântă? www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1907. LUCEAFĂRUL in:; I fi gen i a. Ascultă-mă! Priveşte-mă şi vezi Cum, după vreme-atât de ’ndelungată, îmi creşte inima de dor nespus De a săruta ce mi e mai drag pe lume, De-a te cuprinde cu aceste braţe, întinse numai vântului pribeag 1 O lasă mă! căci nu e mai curat Nici veşnicul izvor de pe Parnas, Ca bucuria care-mi izvoreşte Din inimă, vărsându-se în valuri în jurul meu, o mare-a fericirii. Oreste I Frate 1 O r e s t e. Prea frumoasă nimfă Eu nu mă ’ncred în vorbe şi momele. Diana vrea curate slujitoare Şi ea răzbună templul pângărit, îţi ia deci braţul de pe pieptul meul Şi dacă vrei să mântui pe un tânăr Prin dragoste şi fericit să-l faci: îndreaptă-ţ: spre al meu prieten dorul, Căci e mai vrednic. Dânsul rătăceşte Pe-acea cărare; caută-1 în grabă, Arată-i calea; lasă mă pe mine. Ifigenia. O frate-ascultă şi cunoaşte mâl Nu ocărî de pottă vinovată Curata bucurie a surorei. Luaţi i nebunia de pe ochi, O zeilor, ca clipa bucuriei Să nu ne facă mai nefericiţii Priveşte sora ta de mult pierdută. De lâng’ altar mă smulse şi m’aduse Aicea zâna ’n sfântul ei lăcaş. Iar tu eşti prins, menit să fii jertfit Şi ’n preoteasă, iată, afli sora. Oreste. Nefericito! soarele privească Deci groaznicul sfârşit al casei noastre! De ce nu-i şi Electra? Ca să piară Şi ea cu noi să scape de o soartă Mai jalnică, de chinuri mai cumplite, Da, du mă, preoteasă, la altar: Uciderea de frate i datină La neamul nostru, şi vă mulţămesc, O zeilor, c'aţi hotărît să pier Făr’ a avea copii. Tu nu iubi Nici soarele prea mult nici stelele; Vino cu mine ’n neagra ’mpărâţie! Precum, Iuptându-se, balaurii Născuţi de iaduri, îşi înghit prăsila, Aşa se pierde neamul nostru crud, O vin' cu mine-aşa neprihănită! De ce te uiţi să mise facă milă? Cu-aşa priviri cătat-a Clytemnestra Un drum spre inima copilului; Dar braţu-i crunt lovi în pieptul ei. Şi ea căzuI — Eşi, duh neîmpăcat! în cerc unindu-vâ, veniţi, voi furii, Priviţi privelişte plăcută vouă. Cea de pe urmă, cea mai groaznică! Pumnalul ei nu-i ascuţit de ură; Iubeşte şi-i silită să ucidă. Nu plânge, sorăl Nu eşti tu de vină De mic copil eu n’am iubit nimic Cum aş putea să te iubesc pe tine. Da, vino şi ridic’ acum pumnalul, Străpunge-mi pieptul şi deschide drum Izvoarelor ce clocotesc aici! (Cade istovit). Ifigenia. Nu pot să port atâta fericire Şi-atâtea chinuri. Unde eşti Pylade Ca să-mi ajuţi, ah, unde te găsesc? (Se îndepărtează căutând). Trnd. dc I. Borela Legendă de Hugo Salus. Mântuitorul s’a ’ndreptat spre câmp Şi, gânditor, spre sate-a eoborit, Lăsând in urmă-i marele oraş. Atuncea zise Petru lui Ioan: *Priveşte-l, nu e cel de pân’ acum. In umbre de palate când păşea, Şi haina lui pompoasă mi-a părut; Acum sărăcăcios i-’mbracă trupul. Prin al mulţimii val el a trecut, Stăpân, judecător, preot cuminte. Acum spre sale merge liniştit, Ca un sătean, ce seara o aşteaptă. Ies muncitorii ’n drum; el le vorbeşte, Şi-l înţeleg sătenii. Vezi ne chiamă«... Cum zăbovea Isus, pe faţa-i sfântă Apusul soarelui-şi cernea văpaia — Şi-a eoborit în sat cu drepţii lui. Liliac. www.dacQromanica.ro lrtC LUCEAFĂRUL Nrnl 7, 1907. ZILE RELE. Crâşmă bună, crâşmă veche, lângă crucea dela moară înzadar îţi caut rostul zilelor de-odinioară ... Te-a schimbat porunca vremii; — ca o povestire-a morţii îţi mai spânzură clondirul atârnat de stâlpul porţii... în ogradă, unde hora îşi săltă năvalnic chiul, Brotăcei cu guşa verde îţi orăcăie pustiul. A crescut cucuta deasă, 'naltă pănă ’n brâu de mare Peste vatra unde-odată frigeau mieii în frigare ... La fântâna cu găleată roibii, câţi îşi adăpară, Câţi voinici fără de teamă, câţi boieri fără de (ară! Toţi s’au dus. — Azi fierb în suflet mute semnele durerii, Dorm sub glie azi voinicii ş’au ajuns în sfat boierii. Nu-s haiduci acum, nici codru, nu-i nici măciniş la moară, Nici pe laviţa ta veche nu-i azi cântec de vioară ... Pentru tine nu mai are zile bune calendarul, Ţi s’au răzleţit ortacii, ţi s’a prăpădit crâşmarul... Ca un moş slăbit de vreme, anii tăi tu poţi să-i numeri; Prea te-ai gârbovit din spete, prea te-ai subţiat din umeri. Domnii ţi-au golit celarul, ţi-au rupt gardurile câinii Şi ’ntr’o noapte-un vifor maşter ţi-a smuls cumpăna fântânii... Ai rămas aşa orfană, despoiată şi nătângă: Sufletul să te jelească, glasul strunii să te plângă ... Sub fereasta ta un jidov numără viclean din gură, Tremurând de-o sete neagră urâcioasa barbă sură ... într’un chip uitat sub grindă şede-un biet sfânt Nicolae C’un obraz brăzdat de drumul picăturilor de ploaie. Mustrător ridic’ un deget, parc’ ar vrea să zică sfântul: — Doamne, câte lifte rabdă pe spinarea lui pământul... (Conv. Lit. Nt\ 3-1907.) O. Goga. r*i www.dacQFomanica.ro Nrul T. 1907. LUCEAFĂRUL IA* Cronică. Qrt o grafia Academiei §omăne. Cu începerea acestui număr o adoptăm şi noi, determinaţi mai mult de spiritul de disciplină, decât de perfecţiunea ei. Vrem să contribuim şi prin feliul de transcriere al sunetelor limbii la unitatea noastră. Nu ne simţim chemaţi a face critica sistemului ortografic stabilit de cea mai înaltă instituţiune culturală a noastră, — au făcut-o alţii la timpul său, — dar mărturisim că sistemul fonetic, întrebuinţai de noi pănă acum, ne pare mult mai practic, mult mai apropiat de adevărurile filologice. Când adoptăm ortografia Academiei, ne măngăiem cu speranţa că nu peste multă vreme vom ajunge la un sistem ortografic mai desăvârşit. lied. * Adunările noastre, [’riinnvara acestui an a adus cu sine o puternică desprimâvărare a energiei noastre naţionale. Un proiect ministerial, care ţinteşte şcoalele noastre, a fost întimpinat cu ecoul celor mai furtuuoase reprobări. Nu e menită această hârtie pentru reflecţii de ordin politic, dar nu putem suprimă câteva constatări de altă categorie. Celce priveşte evoluţia vieţii noastre româneşti aici şi se opreşte cu judecata lui la fiecare treaptă a înaintării culturale, va putea constată că în timpul din urmă trezvia conştiinţii naţionale a poporului nostru ne dă dovezi tot mai puternice. Numai o serioasă educaţie culturală poate trezi în sutlete îndemnurile cari povăţuiesc astăzi pe ţăranii noştri. Nevoia slovei a ajuns să fie mai înţeleasă, mai apreciată acum de săteni. Iu cei cincizeci de ani, de când a ptins înfiripare, şcoala şi-a lămurit rostul iu sulletele oamenilor dela sate şi prin aceasta s’a pus temelia unei regenerări culturale. Acel dascăl cu multe greşuri încă în pregătirea lui profesională, retribuit cu o leafă batjocoritor de subţirică a fost în stare să deştepte în mintea ţăranilor trebuinţa neapărată a lui. Acest dascăl cu munca lui lentă şi rău răsplătită a putut deschide diurnul trebuinţelor mai de căpeteuie ale înaintării noastre. Dorul de carte e mai puternic acum şi ţărănimea noastră arată astăzi mai mult interes şi mai multă pricepere pentru soartea ei. Numărul ţăranilor cetitori s’a sporit în măsură mare şi e destul să se tipărească astăzi într’o gazetă poporală o chemare laconică, a unor cărturari cu oaiecare nume, ca răsunetul acesteia să adune, în vederea unui scop, rândurile largi ale ţărănimii. Credinţa poporului dela sate în cărturarii săi încă nu s’a ştirbit. Ţăranul nostru ascultă şi astăzi, crede şi se îndeamnă. Adunările aceste, neobişnuit de dese, sunt cercetate de ţărani însufleţiţi, cari vin cu o sete de a şti şi vedea, — necunoscută pană azi. în faţa acestor împrejurări schimbate, negreşit că şi cărturărimea noastră are îndatoriri mai grele şi mai multilaterale ca pănă acum. O înaintare culturală trezeşte în ţăran cunoştinţa datoriei şi drepturilor lui, dar îi tăinuieşte şi îndatoririle cărturarilor săi; îi mai înmulţeşte şi mijloacele de control asupra muncii şi imitării fruntaşilor chemaţi să-l povăţuiască. Această mişcare va trebui deci să aducă o notă de severitate în judecata cărturărimii, care va da o interpretare nouă datoriei sale eătră obşte. în faţa acestor ţărani conştienţi îiu vor mai avea cuvânt firile mlădioase şi târgoveţe, nici aceia caii şi-au pescuit uorocul din tulburele nepriceperii iertătoare a deaproapelui. Se vor reduce la valoarea lor reală mulţi din ceata destul de număroasă a fericiţilor noştri căpătuiţi cari şi-au putut susţinea echilibrul tăcând in sus şi înjurând în jos... Se vor schimbă multe neajunsuri ale vieţii noastre, dar ciasul e depărtat încă... Deocamdată am dori foarte mult ca oamenii cari să pun în fruntea ţăranilor noştri să-şi deie seama că orice întrunire are un caracter lămuritor, caro îndrumă rostul poveţelor. Să nu se uite, că sutele de ţărani adunaţi în faţa unei tribune, iui sunt mimai decorul menit să sprijinească cu oarecare gravitate justeţii unei idei, ci sunt pătuia puternică a neamului, caic tivbue lămurită şi luminată. De aceea să se suprime odată pentru totdeauna şi acel nenorocit limbagiu »facut« iar nu »născut«, în caro să toarnă do obieeiu cuvântările oratorilor noştri. Să cadă acel părete nenorocit între oameni de un suflet şi de o limbă. Să-i voibim ţăranului «româneşte» nu «domneşte» şi să fim foarte mulţumiţi că «domnia» cere pănă astăzi numai acest tribut... * Tulburările din Iloniânia. Geniul piofetic al lui Coşlmc care a întrupat strigarea ţărănimii chinuite după pământ — nu s’a înşelat. Diata ţară românească, — care începuse cu încetul să fie privită cu altă măsură de judecată de cătră străinătatea ce o cufundă nu tocmai de mult în vălmăşagul tulbure al frământărilor balcanice, — a fost greu ştirbită în cinstea ei. Presa semită a acestei ţări a avut o adevărată sărbătoare şi a eternizat în note stridoulo tulburările din România. Nu ne dor părerile acelei străinătăţi, în care se ticluesc aprecierile neamului nostru după îndrumările condeielor ovreieşti; nu ne tulbură peste măsură nici patima îngustă a acelor oameni cari îşi dau silinţa să creieze o opinie publică falşă între hotarele acestei ţări de eâteori e vorba de neamul nostru. Mângâierea noastră o vom căută totdeauna în rosturile noastre, în pacea şi mulţumirea noastră de acasă. Dar astăzi e durere acasă la noi. Ţara românească a trecut, zilele aceste, prin furtunile aprinse ale unei vechi înduşmuniri interne, care a cerut jertfă de sânge. Au fost clipe de încercare grea şi de pedeapsă amară ale unei păcătuiri îndelungate. Viforul e amuţit acum, dar doarme încă în piepturi şi va cere din nou cuvânt, pănă când se vor înlătură păcatele vechi. Soartea vitregă a bietului ţăran va trebui uşurată prin măsuri radicale, prin legi şi aşezăminte cari nu se desfac din îndemnurile unui egoizm brutal al unei pături de oameni, nici din dorul pripit al unei străluciri goale, ci din povaţa cinstită a trebuinţelor adevărate ale unui neam. Furtunile cu cât sunt mai puternice săvârşesc o mai grabnică şi mai largă premenire. Astfel şi tulburările aceste vor avea un ecou în sufletul celorce conduc destinele acestei ţări. Celce a trecut cu ochii pesto manifestul îndreptat preoţind] şi învăţătorilor de noul ministru de culte, dl Spiru II a ret, va fi încredinţat ca un suflet nou povă- www.dacoromanica.ro 1:18 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1907. ţueşte pe noii îndrumători ai ţării. Glasul de intimitate duioasă şi recunoaştere a greşelilor, în care e ţinut acest manifest, nu poate izvorî decât din cea mai curată dragoste a ţărănimii. în aceste zile de primejdii va trebui să aprecieze orice suflet călăuzit de cinste şi de durerea celor mulţi, — activitatea neostenită a dlui N. Iorga, caro cu cuvântul şi cu condeiul s’a simţit dator să dczvâlească ranele ţării sale şi care, pentru o muncă de o viaţă întreagă şi pentru o cinste care n'a suferit nici o înfrângere, a fost răsplătit de cătră o seamă de oameni cu ameninţări bulgăreşti. Sufletele bune ale Ţării şi toţi oamenii pricepuţi vor judecă negreşit în alt chip munca dlui Iorga şi vor simţi înduioşarea ce treime să cuprindă orice inimă cinstită, când acest mare om sărac rupe o mie do lei din fărâmăturile celor »opt mii« ce s’au câştigat prin munca neasămănată a celor douăzeci de ani şi le împarte orfanilor din Moldova. Sufletul nostru al Transilvănenilor e îndreptat astăzi peste munţi şi aşteaptă veşti bune. * Neamul aţâţătoarelor. Cunoaşteţi iedera sau hameiul? Ştiţi năravul acestor specii de plante, le-aţi văzut cum se înfăşură, cu ajutorul cârceilor, de câte-o proptea. Neamul acăţătoarelor, dacă băgăm bine de seamă, le întâlnim şi la oameni; mai ales la noi speciile aceste sunt bogat reprezentate. Ne împedecăm la tot pasul de indivizi înzestraţi cu cârceii linguşirii, Insinuării etc., cari fără sfială se caţără de câte-un arac, împlântat — fie din mila lui Dzeu fie din prostia oamenilor sau norocul împrejurărilor — sus de tot în grădina vieţii noastre publice. Aceştia fac parte din categoria cea mai vrednică de compătimire a acaţătoaielor. Alţii îşi caută o proptea mai viguroasă, care simte şi ea o bucurie, văzfindu-se încălzită de asemenea existenţe. Faceţi-vă numai ochii în patru şi veţi rămânea uimiţi cu abundant e neamul nostru în acăţătoare. Voi făpturile cele mai alese ale plăzmuirii dumnezeeşti, voi doctori şi licenţiaţi de tot soiul, luminători şi păstori cucernici ai poporului, chivernisitori ai bunurilor obşteşti, stăpâni dela cârma treburilor şi în sfârşit voi senini preoţi ai frumosului, — uitaţi-vă împrejur, aruncaţi, pe furiş, o privire în conştiinţa voastră şi răspundeţi: adevăr grăiesc eu vouă? Suntem în preajma sfintelor Paşti, nu vă fie grea povara unei mărturisiri sincere. Retrageţi-vă o clipă în singurătatea fiinţii voastre şi şoptiţi tăcerii vecinie mute: da,da,cunoaştem acest neam al acăţătoarelor. După această mărturisire nu v’aşteaptă nici o pocăire, fiindcă, eşind in lume, îutâlnindu-vă cu semenii sau mai marii voştri, iarăşi puteţi să vă amăgiţi cu închipuirea că sunteţi altfel decum sunteţi. Zărind pe celce vă răscoleşte conştiinţa prin aceste şire, vă dau chiar voie să-l arătaţi cu degetul, să-l înfieraţi cu para mâniei voastre de oameni neatârnători: Clevetitor şi mişel estel Vorba Domnului din Faust: Es irrt der Mensch, so lang' er strebt... mă va împăca. Nu v’aşi împăca însă pe voi, dacă aşi tipări aici mărturisirea acelei clipe sincere. Să vă pară deci bine că nu vă zugrăvesc umilinţa vieţii voastre sufleteşti, arătând pilde. Inchipuiţi-vă că aşi face pomelnicul linguşitor, că v’aşi zice la fiecare pe nume, — nu-i aşa că v’aţi cutremură de ruşinea voastră?! Poate face însă oricare din cei vinovaţi ce ar fi să facă aceste rânduri. Fiecare se poate ocări singur. Pot cu toţii să se pocăiascâ şi să stirpească iu sinul neamului nostru acest soiu urât de acăţătoare, caro stă în calea înaintării noastre. Aceasta ni-e nădejdea. Altfel se poate ca cronicile viitoare să nu le scriem, ca pe aceasta, în postul mare. .. * De-ale noastre. Vârtelniţele maşinelor de tipar se ’nvârt ca niciodată. Revistele şi ziarele ne năpădesc din toate părţile. Trăim vremuri câud tinereţa sulletului românesc îşi oţeteşte puterile pentru fapte mari... mari! Şi creşte piramida culturii noastre, se înmulţesc circumvoluţiunilo creerului românesc, ni se cizelează sufletele, se plivesc patimile... ne cuminţim, ne specializăm, alergăm în ruptul capului spre desăvârşire ... Toţi, toţi până la cel din urmă cronicar, vrem — binele, vrem fericirea neamului! Şi într’adevăr nu e o fericire mai mare ca aceea când îi vezi pe toţi muncind, îi vezi cheltuindu-şi energia pentru înaintarea noastră culturală. Rar s’a mai văzut ca scriitorii de pretutindeni să aibă conştiinţa unităţii neamului în aşa măsură ca în zilele noastre. Cu câtă bucurie vedem cum scriitorii din România cuceresc cercuri tot mai largi de cetitori la noi şi cu câtă căldură sunt apreciate talentele de aici de publicul din România. Şi această apreciere nu purcede, ca mai de mult, dintr’un sentiment de indulgenţă; creaţiunile lor nu mai sunt judecate cu aceea bunăvoinţă, care pănă acum aşeză cu atâta uşurinţă cununa de lauri pe fruntea noastră a celorce «trăim în împrejurări grele». Astăzi originea geografică a scriitorului nu mai cumpăneşte, când e vorba de valoarea creaţiunilor lui. Astăzi şi talentelor dela noi li se cere să fie înzestrate cu aceea sfcântee ruptă din strălucirea eternităţii, care deosebeşte pe artist de semeuii săi; li se cere să fie stăpâni pe frumseţile limbii literare, care începe a se împământeni şi aici la noi. Armonia aceasta culturală e tulburată numai de cronicarii revistelor, cari sunt cele mai incolore şi mai rapulzive figuri în mişcarea noastră literară. Cronica celor mai multe reviste parecă-i scrisă de automate fără nici o originalitate şi fără nici o conştienţiozitate, de multeori e lipsită chiar-şi de singura calitate a automatelor: consecvenţa. Ceice o scriu sunt oameni ambiţioşi şi răutăcioşi, cari lovesc în dreapta şi stânga, gata să se îneaere, să facă scandal şi zizanie in lumea literară. Mulţămitâ acestor duhuri rele şi seci duşmănia literară astăzi e tot atât de înfloritoare ca şi producţia literară. Şi nu se găseşte nici un îndrăzneţ, care să strige publicului cetitor: râstigniţi-i pe aceşti lotri! * Revista politică şi literară din Blaj a apărut cu material mai îngrijit ca de obicei. Bucăţile literare ce se dau in acest număr (7) ded-nii: Sadoveanu, Gârleanu şi Agfirbiceanu aduc o premenire coloanelor ncestei reviste. www.dacQFomanica.ro Nrul 7, 1907. LUCEAFĂRUL 139 Remarcăm îndeosebi frumoasa schijă a dlui Agârbiceanu, Precu paş, care prin alegerea nimerită a subiectului, prin claritatea expunerii şi prin limpezimea stilului se înşiră alături de cele mai reuşite creaţiuni ale d-sale. Poezia •Primăvara» de Dafin e prea cântată şi pe lângă acorduri uzate (»Po-apa lină, ce suspină» etc.) şi pe lângă poticniri de rimă («suflul cald, din ceriul înalt») încheie cu-o notă incoloră: •Tot trosaro ’n deportare Dup' un troiu Fără de ţrraiu«. Asupra părţii «politice» nu ne mai oprim, ca să nu ne mai repetăm părerile şi să mai provocăm supărări. In orice caz uo bucurăm că revista din Blaj se apropie îu partea ei literară tot mai mult de nivelul revistelor bune, * 1 Ornamentica română. Despre Albumul de cusături şi ţesături al d-şoarei AL Cosma, un ziar olandez scrie următoarele: «A apărut un Album frumos peutru cei cari fac studii de ornameutică şi pentru amatorii de «industrie liberă». E intitulat •ornamentica naţională română» şi e alcătuit şi editat de Alinerva Cosma. Această Doamnă locueşte, nu departe de România, în Sibiiu, în apropierea Alpilor Transilvaniei. Albumul are 20 file — unele în mai multe colori — cu industrie de casă românească, cusături şi ţesături. Sunt cusături lucrate cu împunsături lungi sau în cruci; amintesc lucrătura Hardanger, cu fire scoase. Alodelele necolorate, fotografiate sunt admirabile; cele lucrate cu mult roşu, albastru şi galbin sunt cam bătătoare la ochi; culorile mai dulci par a nu le cunoaşte sau a nu le iubi. Brodăria albă se aplică la îmbrăcămintea tot albă ce se poartă în România, la bluze, la jachete şi altele. Ornamentica acestei ţări e îu adevăr frumoasă, în realitate şi mai frumoasă de cum se arată în Album. Carmen Sylva, descriind România, vorbeşte de culorile vii în îmbrăcămintea locuitorilor, de cămeşile strălucitor de albe, frumos împodobite cu roşu, negru şi fir de aur, de maramă ţesută din borangic alb sau galben şi de fota (zăvelca) roşie. Alai ales la şes so ţese mult. Ţăranul îşi clădeşte însuşi casa, îşi ciopleşte toate uneltele de cari are lipsă în casă, iar femeia ţese pânză pentru îmbrăcămintea tuturor. Alodelele de ţesături româneşti sunt foarte colorate: negru, galben, albastru, alb, roşu, iar la tesut pentru ca ornamentul săarete mai fin, se pune puţin fir de aur sau argint. Alulte din aceste lucrături seamănă cu cele din Bovenlanden. Re pagina 21 sunt câteva fotografii de femei şi fete în port ţărănesc, împodobite cu ţesături şi cusături din cari ni se arată în Album». Răspândirea îu străinătate a albumelor de ţesături şi cusături, cum sunt cele ale dlui Comşa, dna Cornescu şi d-şoara AL Cosma, desigur ar contribui mult la cunoaşterea frumseţilor industriei noastre ţărăneşti şi ar da prilej la ştudii comparative interesante. * încercări. Scrisoare din Paris. Onorată Redacţie! Nu-ini rămâne decât să plec capul şi să şoptesc cu glas tremurat de vinovată: «mea culpa». Aşa o, aveafi dreptate, nu mi-am trimes adresa la timp. Gândul plecării, apoi cele multe şi frumoase văzute în drumul meu până aici, mi-au încurcat minţile şi eram in credinţă că de mult am rugat onoratn administraţie să-mi trimeata Luceafărul la Paris, ea să-l aflu răsărit acolo la sosirea mea. Strălucita citate mi s’a înfăţişat insă înfăşurată în ceaţă deasă, şi o ploaie măruntă, urieioasă ii uoroiâ stradele. Dela gară pănă la Pensiune nimic frumos, nimic vesel, iar aici — nici Luceafărul răsărit. Azi mi-a sosit însfârşit tot ce-a apărut în 1907. Iertaţi-mi învinuirile nedrepte, am fost aspru pedepsită de zăpăceala mea. Am răsfoit toate numerile şi nu vreau să sosească ziua de mâue fără să vă fi multămit, fără să vă spun că tot azi, pentru întâiadată dela sosirea mea în vestita capitală, dând perdeaua la o parte — am zărit pe cer o stea. De câteva zile eram tristă, amărâtă de veştile dureroase ce ne tot soseau din România şi şi dela noi. Azi, (odată cu Luceafărul) ue-au venit şi ştiri liniştitoare despre starea răscoalei ţărăneşti şi veşti frumoase despre bărbăţia cu care protestează poporul nostru în potriva legii, care vrea să-i răpească limba. S’a risipit ceaţa ce-mi învăluise şi mie sufletul, mi s’a înseninat inima. Sub impresia color cetite cu lăcomie toată ziua, mă opresc mereu din scris, ca să sbor cu gândul acolo, unde-a fost amar şi chin şi unde nădejdea îmi arata, pentru viitor, senin şi soare. Alândră şi veselă sunt şi pentru hotărârea ce aţi luat de a deschide o rubrică femeilor îu revista d-voastiă. E o dovadă c’ati ajuns la încredinţarea că putem şi noi ceva, dacă suntem ascultate fără ironie şi îndemnate şi sprijinite la fapte bune şi lucrări de folos. Acum, mai ales, e parcă de primă necesitate ca, începând cu copilele abia eşite de prin şcoli, să ne silim toate a ne învăţa cu temei limba, prin cetiri dese şi prin scris. Să ne învăţăm limba cu temei, s’o desbărâm do tot amestecul străin şi greoiu, s’o păstrăm dulce şi curaţii ca s’o lăsăm astfel, azi-mâne, copiilor noştri, ameninţaţi să n’o mai audă decât acasă, la căminul părintesc. D-voastră presimţiţi şi recunoaşteţi necesitatea, neapărată azi la noi, ca femeia să-şi cunoască şi iubească limba şi, ca un îndemn şi sprijin la împlinirea unei sfinte datorii, ne deschideţi porţile cu bună voinţă, ne îndemnaţi să ne încercăm puterile, să încercăm a lucră alături de d-voastră. E frumos şi bine ceeace aţi făcut şi, multămită înteleptoi conditiuni de a iscăli numai cu pseudonim, sunt şi ou gata de muncă. Să nu vă temeţi: nu voi face descrieri de călătorie, nu voi încercă să zugrăvesc nici Luvrul, nici Eliseelo nici Pantheonul nici palatul Invalizilor nici niacăr turnul Eifel, ci voi scrie despre fapte înţelepte ce se săvârşesc în jurul meu şi pe cari le-am puteâ imită; voi scrie tot de păsuri de-ale noastre, căci, deşi departe şi într’o societate care nespus de uşor te cucereşte şi te câştigă, totuşi sunt pururea cu gândul acasă. Aştept nrul viitor cu nerăbdare ca să văd cute şi ce fel de rânduuici v’a mai adus primăvara, de altfel cam târzie. Cu deosebită stimă Lucia www.dacQFomanica.ro 140 LUCEAFĂRUL Nrul 7, 1907. /'. S. Fu luna Februarie s’a inaugurat la Paris »Umv6rsitutea Analelor*. în 6alilo cunoscutei rovisto >I^es Annales politiquos ct liitcrniro*' s’a deschis un curs practic pentru doamno tinere şi