s ci n a k a l. Oct. C. Tăslăuanu Asociaţiunea. O. Goga . . r ’fl. Sadoveanu Q. Aarnq . . Etf văd în vis (poezie după Petofi). Fîntîna Hazuluî. " Colosenl: Locul de aşezare; amfiteatrul întemeierea luî; Clădirea. Aduceri aminte (III). - G. Bogdan-Duică Scrisori din Bucureşti IX, (In poet nod. î\l. Ciura. O. Goga . Liliac . . FoY răzleţe.- Cronica: . O deosebire. Cîntec (poezie). Ion Al. Brătescu-VoineştY, în lumea dreptăţii. Fără titlu, Noi de noî. Notiţe bibliografice: I. T. Pieră, Din lumea basmelor; Progresele Dobrogei dela anexare pînă în ziua de astăzî. ? Poşta administraţiei. Bibliografie. Ilastraţianî: Colosenl restaurat: lupta de gladiatori; vederea actuală; amfiteatrul Flaviilor restaurat. ABONAMENT: Gtustro-islngaria: ' - 1 an. . .... 12 cor. Ed. de lux . . . 20 cor. 6 luni . • • • • 6 rt tJ n tt • * . io „ §111 - Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: l an 7 cor.^ iii România şi în Străinătate: 1 an . . . . . . 16 cor. "Ed. de lux . . . 25 cor. - 6 luni . ••••&>» m n ii • • . Io ti *00. - Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: l an 12 Cor. îV.’/V.tViV: La cerere trimitem numere de probă. - wm* Abonamentele, plătite înainte, sînt a se trimite la adresa: mr •- Adm. rev. „Luceafărul**, Sibliu (Nagyszeben). IST vfiHiii'-Vi mm ViAVVrt’jî* W A apărut în editura revistei „Luceafărul* A. O. Maior Biblioteca Copiilor Voi.* II numeroase ilustraţionl Gel mai potrivit dar pentru -- copii. Preţul: Cor. MO, tei 2.— Omer ILIADA 12 cîntarT traduse în versuri dc George Murnu —cu ilustraţii admirabile. — Primul volum ăin Eiblioteca scriitorilor Străini. Preţul: Cor. 4.—, Cei 5.— plus porto postai 20 bani. -s**- www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTA PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea dlor: Octavian Goga şi Octavian C. Tăslăuanu. Cu colaborarea dlor: I. Agârbiceanu, Zaharie Bârsan, G. Bogdan-Dulcă, Dr. loan Borcla, V. Cioflec, Alexandru Ciura, ftaria Cunjan, Dr. loan Lupaş, Dr. George lAurnu, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Rîmniceanu. ORICE REPRODUCERE OPRITĂ. Asociaţiunea. »Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român* e simbolul cel mai frumos al unităţii neamului nostru de dincoace de Carpaţî. Şi în vremuri grele, cum sînt cele de astăzi şi cari poate se vor înăspri tot mai mult, e bine să ne aducem aminte de ea. E bine să ne gîndim de pe acum la mijloacele reale prin cari am putea să o prefacem într’o cetăţuie de apărare a intereselor noastre culturale. Se ştie că nici una dintre instituţiunile noastre nu se bucură de posibilitatea unei organizaţii şi nu are Un teren de activitate aşa de bogat şi aşa de labg ca »Asociaţiunea«. Pentru deplina înţelegere a chemării sale cităm 2 §§ din statute: §. 2. Scopul Asociaţiunei este înaintarea cultureî poporului român şi anume: prin impare de studii şi scrutări şi editare do publicatiunî literare, ştienţificc şi artistice; înfiinţare de biblioteci poporale, muzee şi alte colecţiunî, acordare de premii şi stipendii pentru diferitele specialităţi de ştiinţă, artă şi industrie; expoziţiunî, productiuni şi conl'erente publice; înfiinţare eventual ajutorare de şcoli şi internate; organizare de secţiuni ştienţifice şi designare de referenţi literari în aceste secţiuni; şi in fiue prin orice alte întreprinderi legale, cari vor putea contribui la prosperarea literatureî şi cultureî atît spirituale cît şi economice a Românilor din patrie. §. 37. Chemarea despărtămintelor este a conlucra la ajungerea scopului Asociaţiuniî, intrînd în mai deaproape atingere cu poporul şi răspîndind la aceasta învăţătură i n toate direcţiunile: a) prin colecţiuni de producte literare folositoare de tot felul; b) prin stăruinţa, ca pe lingă şcoalele poporale să se înfiinţeze şi susţină şcoale de pomărit şi vierit, de grădini şi alte economii de model etc. în măsura mijloacelor disponibile; c) prin disertaţiuni poporale şi învăţături despre economie, industrie şi comerciu; d) prin îngrijirea ca să se îndemne poporul a îmbrăţişa deosebitele ramuri de industrie şi de comerciu; e) prin îndemnarea poporului la înfiinţarea de însoţiri folositoare pentru membri lor; provăzute cu statute speciale, cari se vor înainta la autorităţile competente pentru aprobare. Aş mal putea cita din regulamentul secţiunilor ştiinţifice-literare ale Asociaţiuniî, care prescrie fiecărei secţiuni (literară, istorică, ştiinţifică, şcolară şi economică) cîte un program de activitate uriaş. Aceste îmbrăţişează aproape toate ramurile vieţii noastre culturale. Dar dispoziţiile statutelor ne spun în esenţă şi ce-ar fi să facă secţiunile; lămuresc îndestulitor toate problemele de cari ar avea să se ocupe Asociaţiunea. Dacă pînă acum a realizat prea puţin din ceeace i se impunea prin statute, nu poate să ne surprindă, fiindcă i-a lipsit atît organizaţia cit şi mijloacele materiale trebuincioase. lJe urmă situaţia escepţională a neamului nostru, înapoierea luî în toate, din cauza acestei situaţii, au fost şi sînt factori cari ne vor opri încă multă vreme în loc sau, in cazul cel maî bun, ne vor permite numai o înaintare lentă şi firească. Salturi ştim cu toţii că — nu se fac nici în natură şi nici în viaţa culturală a popoarelor. Nu puteam şi nu putem aştepta nici astăzi ca Asociaţiunea să schimbe de azî pe mîne viaţa năcăjită a unui popor, crescut de veacuri în robie şi in sărăcie, într’o viaţă fericită. Premenirea sufletească şi îmbunătăţirea materială a păturilor sociale nu e cu putinţă decît prin desvol-tarea indivizilor cari le alcătuesc. Iar condiţiile * www.dacQFomanica.ro 96 LUCEAFĂRUL Nrul 0. 1907. de desvoltare ale acestora sînt aşa de multe, încît pe noî nu ne poate mira că o însoţire ca Asociaţia nu le poate crea. Chiar şi posibilitatea unei activităţi intensive a acestei instituţiunî presupune un grad de cultură al neamului nostru, la care înzadar ne străduim a ajunge înainte de vreme prin salturi. Asociaţiunea va rămînea deci şi pe mai departe expresiunea credincioasă a stării noastre culturale, iar înflorirea şi hărnicia eî va ţinea mereu pas cu progresul ce-1 vom face. Impulsurile spre o activitate, după cum ne dovedesc nenumăratele »planuri do acţiune», n’ati lipsit şi de sigur nu vor lipsi nici in viitor, Dar, dacă nu s’a făcut în trecut, e bine ca măcar în viitor toate vrerile să ni le cumpănim cu puterile de cari dispunem, altfel vom rămînea neputincioşi în faţa problemelor pe cari ni le vom alege; ne vom învîrti In jurul lor ca nişte Tan-talî, fără nădejdea împlinirii lor. Trebue să ne mulţumim cu maî puţin şi să ne dăm seama pe deplin de ceeace sîntem în stare să facem. în timpul din urmă dela Asociaţiune s’aşteaptă mai ales să se ocupe de răspîndirea învăţăturii între poporul dela sate, să se îngrijească de bunăstarea morală şi materială a ţăranilor. Spre acest scop astăzi publică o foaie poporală »Ţăra noastră», continuă cu tipărirea Bibliotecii poporale şi dă în fiecare an 2000 de coroane pentru prelegeri economice. Iată trei probleme importante a căror împlinire ar fi un merit netăgăduit pentru Asociaţiune. Ele deschid un teren de activitate tuturor organelor Asociaţiuniî; biroului central, secţiunilor ştiinţifice şi literare şi despărţămintelor. Redactarea foii poporale şi a Bibliotecii poporale dau prilej secţiunilor să-şî răscumpere o parte importantă din îndatoriri, iar răspîndirea acestor publica-ţiuni în popor precum şi ţinerea prelegerilor poporale revine hărniciei despărţămintelor. Toate aceste nu trec nici peste puterile nici peste mijloacele noastre, aşa că le putem duce în îndeplinire. Cred că toată lumea ar fi pe deplin mulţumită de activitatea Asociaţiuniî, dacă anî dearîndul, mărginindu-se la aceste probleme, ar căuta să dea în mina alor zeci de mii de ţărani o foaie bine scrisă, ar înfiinţa in fiecare comună românească o bibliotecă bine înzestrată şi dacă în fiecare despărţămînt s’ar ţinea an de an prelegeri poporale practice, cari ar fi pentru ţărani o adevărată şcoală în vederea înaintării şi întăririi lor economice şi spirituale. După săvirşirea acestora ne-am putea gindi la probleme maî înalte, carî presupun deja un oarecare grad de cultură. în unele părţi ne putem gîndi chiar de pe-acunia. Dintre toate trei problemele amintite cea maî importantă şi cea maî grea e ţinerea prelegerilor poporale. Biroul central al Asociaţiuniî, la sfîr-şitul anului trecut, dispunind de 28 ajutoare de cîte 100 cor., a adresat tiecăruî despărţămînt o circulară indemnîndu-le şi îndrumîndu-lc, cu sfaturî amănunţite, să aranjeze asemenea prelegerî. Aii răspuns abia patrusprezece. Şi dintre aceste cîteva cer să li se trimită conferenţiari din centru, fiindcă pe cuprinsul despăr-ţămîntuluî lor, cu sute de cărturari de tot neamul, nu are cine să cuvinteze poporului, Poate să-şî facă decî oricine concluzia asupra situaţiei noastre şi oricine poate să vadă limpede neajunsurile carî ne ţin locului Dacă vrem decî să se facă ceva în cadrele Asociaţiuniî, înainte de toate trebue să ne îngrijim să ne creştem oameni în despărţăminte. Din suma ce'a destinat-o Asociaţiunea pentru prelegerile poporale trebue neapărat să se dea o parte pentru aceî învăţători şi preoţî carî vreau să urmeze cursuri speciale de vierit, pomărit, albinărit, etc., cari pe urmă să fie conferenţiarii despărţămintelor. De o creştere economică maî bună a preoţilor şi învăţătorilor desigur se vor îngriji atit semina-riile cit şi preparandiile noastre. Pină se vor creşte însă pentru cele maî multe ţinuturi asemenea conferenţiari, tot din suma de 2000 cor., se vor trimite de aicî din centru cîţîva conferenţiari specialişti, maîalesindespărţămintele detot neajutorate. Lucrîndu-se astfel, cred că în cîţîva anî vom ajunge să avem maî multe despărţăminte harnice, cu oameni, carî vor putea învăţa pe ţărani la o îngrijire maî raţională a avutului lor şi-î vor deda chiar cu nouă izvoare de venit. Tot prelegerile poporale vor fi un bun prilej pentru răspîndirea foii »Ţara noastră«, care se poate da maî ieftin, de ex. cu 3 cor. la an şi ţăranul care o abonează să fie şi membru ajutător al Asociaţiuniî; tot cu ocazia prelegerilor se pot înfiinţa bibliotecile poporale în comune. Răul cel mare e că teritoriul de astăzî a multor despărţăminte e prea vast. Aşa sînt cîteva cari cuprind sute de comune, unele chiar www.dacQFomanica.ro Nrul (5, 190?. LUCEAFĂRUL 9? comitate întregi. Existenţa astorfel de despărţă-minte bineînţeles e o ficţiune, fiindcă nu se lucrează nimic şi cu greu se şi poate lucra. 0 împărţire nouă a despărţămintelor, în vederea unei activităţi, e o chestiune de care a început să se ocupe comitetul central. O procedare sistematică şi aici e de mare importanţă. Noua împărţire trebue să se facă succesiv, an de an. Despărţămintelor de noii înfiinţate să li se pună la dispoziţie toate mijloacele disponibile pentru ca să şi trăiască. Dacă Asociaţiunea ar dispune de o altă avere şi dacă ar putea-o întrebuinţa liber, dacă s’ar bucura de alt sprijin moral din partea pătureî noastre culte bineînţeles că s’ar putea niîndri cu alt spor şi ar putea arăta alte rezultate. Eu am credinţa tare insă că, încetul cu încetul, oamenii, convingîndu-se de binefacerile acestei instituţiunî, se vor încălzi tot mat mult pentru marea eî chemare din viitor. Se vor grupa cu timpul maî mulţi in jurul eî, dîndu-i sprijinul lor material şi intelectual, înlesnindu-î realizarea marilor probleme indicate în statutele şi regulamentele alcătuite de antecesorii noştri. l’ătureî intelectuale sau »inteligenţei* noastre e adevărat că i se cer numai jertfe. Eî ii revine sarcina grea de a face posibilă existenţa Asociaţiuniî, prin contribuirile băneşti, şi tot dela ea s’aşteaptă să fie oastea luptătoare pentru descătuşarea ţăranuluî din robia neştiinţiî şi a sărăciei. în schimb are numai mulţumirea sufletească a datoriei împlinite şi uneorî chiar şi mîndria omuluî ce întrezăreşte făptura unei roade pe urma ostenelelor lui. Dela Asociaţiune acestor oamenî li se trimite de patru-orî pe an cîte-un fascicol de procese verbale, carî de sigur îî vor interesa în calitate de membri, dar nu vor găsi în ele o hrană sufletească. Cred că şi acest neajuns s’ar putea înlătura cu uşurinţă, publicînd, în locul celor patru fascicole, un A n u a r, care, pe lîngă partea oficială, să cuprindă bucăţî literare, informaţiunî culturale şi studii. O parte bună din colaborare ar reveni iarăşî secţiunilor literare şi ştiinţifice, carî prin o asemenea activitate şi-ar răscumpăra deocamdată pe deplin dreptuPde existenţă. Ar maî fi posibile cîteva întreprinderi uşor de realizat —editarea de publicaţi uni literare, ştiinţifice şi artistice — la carî însă, în lipsă de mijloace materiale, astăzi nu ne putem gîndi. Iată un program modest dar real, ales din mulţimea de probleme impuse Asociaţiuniî prin statute, care aşteaptă ducerea la îndeplinire. Oct. C. Tăslăuanu. fi. Eu văd în vis... (După ftl. PetOfi.) Eu uăd în uis zile dc sinqe Gînd pieptul meii, îl pof tăia Gc temelia lumii sapă, - : .: Ge ’ntnupă mîndnă lume nouă- - . ' Şi rostul celor ucehî îngroapă. ■ De-ar fi degrabă să s’audă • ^prinsa luptelor strigare, — Îmî eere-un semn — un semn îmî cere J'Ieodiehnita frămîntareî Voi pune eu pieioru ’n seară Je roibul drag eu uoie bună, Şi-o să m’auînt şi eu năualnie în a uoinieilor furtună 1 >oi Vor fi să-l lege mînî iubite, Şi se ua ’nehide rana mea De leaeul buzelor unite. în temniţî de mă uor tîrî Va fi ş'aeolo ein’ să uie, Şi por aduee doî lueeferî humină ’n umeda ehilie. Iar eînd eâlâu, orî mînl duşmane Vor da sfîrşit uieţiî mele: Va fi eine pe trupul mort Cu lacrimi sîngele sâ-1 spele. Octavian Goga. 1 www.dacQFomanica.ro 98 LUCEAFĂRUL Nrul (i. 1907. Fîntîna Hazului. In fierberea iarmarocului celui mare clin tîrgul Romanului, a doua zi de Probajenî, Dumitrache Hazu şi-a vîndut în scurt juncanii. A bătut palma cu un Român pletos do pe la Dămieneştî, au cinstit o garafă de vin, ş’acu, aşa pe la o amiază, se pregătea să pornească acasă. Cum s’a făcut, cum s’a dres, — şi-a găsit repede un tovarăş la carul luî rămas fără trăgători. Un Român »de ceea parte a Moldovei'* din ţinutul Neamţului, ca şi dinsul, tîrguise nişte boi mari albi, cu coarnele lucii şi frumos aduse. Din citeva cuvinte s’ati înţeles: satele alăturea; unul are car, altul are boi, pornesc tovărăşie la drum; îşi mai ţin de urit şi cu vorba; şi la Tupilaţî, după ce-or trece apa, s’or mai opri acolo la o crîşmă, şi-or cinsti un păhar dulce, pentru tovărăşie şi pentru prietenie. »Am luat pe juncani trei sute fără doi lei... zise Dumitrache Hazu, cu un zîmbet blajin pe obrazul din proaspăt ras. Am de unde da o cinste... Acasă mai am doi boi mîndri, ca ş’ai dumitale... — Apoi oamenii cum se cade îndată se înţeleg, răspunse Ioan Băeşu celălalt gospodar, un Român îndesat şi vîrtos, cu mustaţă ca pana corbului, cu ochii verzi, iuţi la privire. Dumitrache Hazu îşi cercetă în car sumanul şi traista, după aceea se îndreptă, nalt, şi-şi pipăi în chimir punga plină de parale! două hîrtiî de cîte douăzeci şi celelalte carboave. »Apoî de-acu mergem,* zise el. Ion Băeşu, vorbind cu boii luî, chemîndu-i pe nume: Duman şi Joian, îi puse la jug; după aceea îi apucă de funie şi prinse a trece prin mulţimea deasă de oameni care se ţesea de colo, colo, prin fierbinţeala cea mare a soarelui, cu larmă nedesluşită de glasuri. Săteni cu feţele liniştite, cu muerile şi cu copiii după dînşiî, se purtau încet spre comedii, unde urlau paiaţe pestriţe, ridicate pe podişte de lemn, deasupra mulţime! care se grămădea în juru-le cu capetele ridicate, cu gurile căscate. Negustori cu ochii mici şi ascuţiţi vorbiau aspru din gîtlej, cu palmele întoarse în laturi deoparte şi de alta a bărbilor. Cîte-un Ţigan uscat, cu ilic petecit, cu căciula jerpelită în cap, se strecura prin norod, pîndind în toate părţile cu ochi negri ca două picături de catran. Se uită şi Dumitrache Hazu la unul, lung şi adus de spate ca o cobîlă, cu obrazul negru şi uscat ca o coarnă, cu privirile adîncî şi cu nasul coroiat. îşi aduse aminte că l-a mai zărit la vînzarea boilor; apoi îl pierdu din vedere, pe cînd Băeşu întorcîndu-se din cînd în cînd cu iuşca, îşi mîna şi-şi îndemna cu glas blînd boii albi. Aşa eşiră domol din tirg; îngrămădirea de case rămase în urmă; şi de-odată cîmpia Moldovei cu miriştile lungi, cu lanurile de păpuşoi, cu fîneţele neclintite sub lumina orbitoare, se desfăcu în toate părţile pînă la dealurile depărtate care sprijineau cerul alburiu de secetă. Nu se simţea nici cea mai mică fîlfăire de vînt; un miros cald de fineţe plutea in lumina lui August. în depărtări se zăriau sate ca într’o pulbere mişcătoare ; un acoperiş de biserică lucea ca o oglindă ori ca o apă; in întinderi, pe lîngă crîngurl, cositori răzbăteaîî înmlădiindu-se prin valurile ierbii, şi coasa suna ascuţit, depărtată, tristă; pe drumul lung, plin de pulbere, cine ştie unde înainte, ciţîva oameni însemnară pete negre, apoi se şterseră, mistuiţi în lumină, in depărtare. Carul mergea lin prin singurătatea aceea a drumului mare; boii îşi cumpăneau la dreapta şi la stînga capetele, neîntrerupt, pas cu pas: gospodarii şedeau pe draghinele căruţiî, Dumitrache Hazu pe dreapta şi Băeşu pe stînga; priveau întinderile şi schimbau din vreme în vreme cuvinte puţine. Hazu întrebă într’un timp, întorcîndu-şi ochii căpriî de pe fineţe spre tovarăş: »Nu te-am întrebat. Ai copii? — Am, răspunse Ion Băeşu, ridicîndu-şî de pe frunte pălăria lată ’n bouri. Am trei: doi băeţi ş’o fată... Re cel mai măruţ a venit profâsărul şi mi l-a luat la şcoală... — Iacă, eu n’am, zise Dumitrache dînd domol din cap, c’o uşoară mihnire în priviri. Am avut şi eu trei, ş’aîi murit acu doi ani, degît... Pe tustrei i-am pus într’o săptămînă în pămînt... Ş’acu am rămas singur cu nevasta...« Tăcură un timp. Amîndoî priveau înainte, printre coarnele lucitoare ale boilor. Dumitrache Hazu îşi întoarse iar obrazul blăjin: »Tot zice fu mei a: Iaca n’am avut noroc, la www.dacQFomanica.ro Nrul G, 11)07. LUCEAFĂRUL 99 băeţî, zice... Cînd ani scăpat de griji cu eî, s’aiî dus... Şi cînd îşi aduce aminte, prinde a boci...« Ion Băeşu grăi încet: »Ce să faci? parcă te poţi pune împotrivă? Dacă aşa a fost voia luî Dumnezeu, s’a mîn-tuit... — Şi eu tot aşa-î spun, zise Hazu. Parcă ce poţi face împotriva lui? Şi la carte scrie că nu se mişcă un fir de păr fără ştirea luî... Dar muierea parcă vrea să ştie?... Am avut mult năcaz cu dînsa ...« »Parcă mie mi-a fost uşor? urmă el după o clipă. Nici mie nu mi-a fost uşor. Şi nici acu nu mi-î uşor, cînd văd casa pustie. Dar ce pot să fac? Ce pot să zic? Mă gîndesc şi eu că nu pot face nimic, nici nu pot zice nimic. Maî bine tac...« Băeşu privea înainte-î, în lungul cîmpieî. »Te-am văzut că le-aî cumpărat covrigi, vorbi iar Dumitrache Hazu. Aşa le cumpăram şi eu cînd mă duceam la tirg ...« Tăcură; şi caru-î duse aşa o vreme prin singurătatea locurilor. Moldova sticlea orbitor acuma, printre zăvoaele eî, parcă fierbea în lumina şi în căldura veriî, departe, în stingă drumului mare. Băeşu plesni din biciii pe deasupra boilor şi zise: »Aî luat preţ bun pe juncanî. .. Iaca şi eu am dat o mulţime de banî pe boî... Şi acu trebue să închipuesc şi nişte parale pentru suliat... — Da, răspunse Dumitrache, suhatu-î scump; iarbă se face, a dat Dumnezeu, dar dacă e a boeruluî ce poţi face? Daî cît cere. De aceea 111’am gîndit şi eu să vînd junciî. 0 pereche de boî mi-î destul... — Apoî da, o pereche de boî bunî e destul...» Un răstimp de linişte. »Maî am eu o leacă de parale, zise iar Hazu. Maî pun şi ee-am luat acu şi am să încep o căsuţă nomă, şindilită ... Casa bătrînească e prea veche... Ca lucru vechili, numai ţine mult... Cum ajung acasă, de mînî încep a căra lemn. — Aşa-î, rosti încet Băeşu, îţi trebue lemn de vreme...» Stăteau amindoî aşa pe draghini, cu feţele umbrite de pălăriile late şi târî de pîslă. Din cînd în cînd caru-î sălta, prin bolovanii răsleţî aî drumului. Tăceau acuma şi se gîndeau Ia căsuţele lor din satele de dincolo de baltă. Obrazul ars de soare al luî Hazu avea o lumină uşoară de mihnire, care parcă izvoria din ochiî luî căpriî. Trupu-î nalt şedea încovoiat asupra chimiruluî lat de piele roşcată lustruită, în caro bătaia razelor trezia scînteerî. Drumul drept dintr’odată începu să se încovoae lung şi trăgănat într’o vale. în fund o fîntînă işî înălţa (lela marginea păpuşoaelor cumpăna neagră, singuratică. Lîngă ghizdele, adăpătoare pentru vite, — ş’alăturî o răchită deasă, care răsfira ramuri neclintite în jos. Amîndoî oamenii priveau într’acolo. »Acolo ne oprim şi adăpăm boii, zise Băeşu. Nu maî avem mult pînă la pod, la Tupilaţî. Din şanţ, dela marginea drumului, din iarbă, un om înălţă capul şi începu să se vaite: »Valeu, valeu ... ia staţi o leacă, oamenî bunî...« Oamenii întoarseră capetele. Pe cărarea din marginea şoselei se ridică un Ţigan cărunt cu obrazul pămîntiu şi zbîrcit. Mustaţa aspră îî era împărţită în două sub nas, printr’o ruptură în buza de sus, care-î arăta dinţii lungi, albî. Sta încovoiat, in surtucu-î petecit, desculţ,cu izmenele albe, cu mînile strînse sub brîul roş. începu să scînceaseă răguşit, stîns: ■»Faceţi-vă o pomană, oamenî bunî... M’a apucat vătămătura... Şi mă ţine, mă arde, nici nu maî pot merge ... Să mă duceţi măcar pînă la pod la Tupilaţî ... — Bine, măi Ţigane, vorbi Băeşu. Sue în car. Este loc şi pentru tine. Ahooo ! ... Sări de pe dragbină şi se alătură prin stînga de boî. Carul se opri. încovoiat, Ţiganul făcea paşî rari, cu picioarele desculţe, încovoiat de mijloc, prin pulberea drumului. Gemea înăbuşit, cu ochiî încreţiţi Dumitrache Hazu întinse mînile şi-î ajută să se urce. îl privi cu luare aminte şi-l întrebă: »De mult te-a apucat? — Dă vr’un cias, dă vr’un cias... gemu Ţiganul, grămădindu-se pe scîndurî, cu genunchii la gură. Aoleu! tare mă arde!... — Şi de unde eştî? — Dă la Ciohoranî... mormăi omul ghemuit. Carul porni. Băeşu păşea pe lingă boî. Hazu se aşezase iar pe dragbină. Din cînd in cînd Ţiganul gemea, şi el întorcea capul şi cobora www.dacQFomanica.ro 100 LUCEAFĂRUL Nrul fi. 1907. ochii spre el. »La TupilaţI să bei nişte rachiu cu piper, zise el; poate te-a mai slăbi...« Ţiganul deschise ochii mari negri, şi-şî întinse gîtul o clipă afară din car, apoi iar se ghemui la locul lui. La fintînă, Ion Băeşu opri boii: »Aho, aho, băeţî, zise el domol... Ia să vă dau o leacă de apă...« Îşî dădu pălăria pe ceafă şi scoase răsteele. Jugul căzu. Românul apucă funia. Cumpăna stătea neclintită, înaltă, în albastrul şters al cerului. Printre ramurile răchiţiî bătrîne pilpîi o turturică vînătă, apoi se lăsă în sboru-î iute, zvîcnit, peste fîneţele tăcute. Frunzişurile se clătiră o clipă, după aceea căzură iar in neclintirea lor. în clipa aceea, din păpuşoae, se zvîrliră trei oameni, trei Ţigani. Pe cel care venia întîiîi, cu dreapta întinsă ţeapăn în jos, cu cuţitul lingă coapsă, înalt şi uscat, cu ochi şi cu plisc de pasăre răpitoare, Dumitrache Hazu îl cunoscu numai decît; îl văzuse de două-orî în îmbulzeala iarmarocului dela Roman. înţelegerea primejdiei deodată îî fulgeră prin toată fiinţa. Se îndreptă scurt în car, înalt şi vinjos, şi puse mina pe cuţitul din chimir. O clipă, fulgerător, zări pe Ion Băeşu încremenit, cu boii de funie; îşi simţi braţul drept prins ca în cleşte; bolnavul din car zvîcnise năprasnic asupră-î. Simţi o lovitură tare şi o săgeată, în deşert, în stînga. Ţiganul se înălţă; el căzu. Văzu a doua oară scînteerea cuţitutui. Răcni lung, cu glas chinuit: »Nu mă omorîţî, oameni buni! Yă dau paralele, numai nu mă omorîţî!...» Ţiganul înalt, cu nasul coroiat, se zvîrlise şi el uşor în car. Dumitrache Hazu cercă să se scoale. Simţi că cineva îî smulge punga din chimir. Pieptul îî pîrăi. Singele îî năvăli în ochî. Simţi a doua săgeată în deşert. Porni a geme lung, fioros, cu durere. Ţiganiî ceilalţi doî se prăbuşiseră cu cuţitele asupra lui Ion Băeşu. Omul lăsă funia boilor. Cuţit n’avea. Numai un răsteîî ţinea în mîna stîngă. Zvîrli şi răsteul şi-şî cuprinse cu dreapta pălăria lată. Se trase înapoi. începu să urle prelung: »Sări ţî! Hoţii! Ne omoară hoţiî !....< Glasul luî răguşit, izbucnit din cumplită spaimă, se risipea în întinderile fîneţelor, în cuprinsurile tăcute. Ţiganiî se zvîrliră dintr’un salt, asupră-î, cu cuţitele. Băeşu se trase pe lîngă boî, ridică pălăria, simţi arsura unei tăeturî în braţul stîng. Răcnind, se trăgea iute spre fîntînă, căuta un loc de scăpare, căuta un par, căuta o piatră; îşî purta trupul scund cu mişcări iuţi; ochii luî verzi se deschiseseră mari, îngroziţi, pe faţa albă ca varul, pe care lucea o pînză de sudoare. Striga greu: »Săriţî !...« Şi glasu-î deştepta tăcerile. în car Romînul celalalt se zvîrcolea şi gemea sub frămîntăriie Ţiganilor. Băeşu simţi a doua arsură de cuţit. De pe braţul stîng, în lungul degetelor, curgea sînge fierbinte. Tîlhariî se încordau, veniau plecaţi, pe furiş, spre el, căutau să-l izbească odată, din două părţi. Dintre eî patru, nimenea nu rostise nici un cuvînt. Tăcuţi, încruntaţi, negrî, se năpusteau cu cuţitele. într’o mişcare de fulger, omul puse mîna pe ghizdelele fîntîneî; se încorda, odată cu alt răcnet al disperării, al morţiî; scîndura groasă pîrîi ascuţit, plesni, se desprinse; Băeşu o trase spre el, o ridică în stînga; însă înainte de a o repezi, Ţiganiî se traseră sprinteni îndărăt. Dar iar se repeziră, cu umărul stîng înainte, cu un braţ in apărare, cu dreapta încovoiată pe dedesupt, ţinînd flerurile lucii. Dar strigătele de groază deşteptaseră undeva, într’o cotitură a văiî, în fîneţe, în locuri nevăzute, pe cîţîva oameni. Aproape, deasupra vâlcelei şi deasupra fîntîniî, oameni cu coasele, fără pălării, fără brie, cu cămeşile fîlfăind, aşa cum îl apucase vremea, se arătară. Veniau opt; unul după altul se arătară cu părul vîlvoiu, răcneau, se îndemnau, se lăsaţi în goană spre fîntînă, cu coasele înălţate. Dumitrache Hazu, prăbuşit din car, zăcea lîngă roate; Băeşu, cu stînga şuroind de sînge, se apropia de el; cel patru Ţigani se mistuiră într’o clipă în păpuşoae. Dar cositorii îî vedeau de pretutindeni, le zăreau capetele, vedeau învăluirile porumbişteî, se chemau cu glasuri aspre şi-I ţărcuiau, risipindu-se, dîndu-le ocol. Băeşu cuprinse de subt umeri pe Hazu şi-l trase la umbră, sub răchită. Cămaşa, în dreptul coastelor din stînga, era numai sînge, sînge gros, negru, care năvălea din răni. Românul abia sufla, cu ochii deschişi mari, cu faţa dintr’odată întunecată, pălită, întristată, subt www.dacQFomanica.ro Nrul (i, 1907. LUCEAFĂRUL 101 umbra pe care o cernea frunzişul verde-gălbiîi al copacului. în liniştea şi ’n căldura zilei, glasurile întăritate ale cositorilor se auzeau depărtate, chiemîndu-se. Boii, lingă adăpătoare, stăteau acuma neclintiţi şi priveau cu ochi mari, negri, umezi spre ceî doi oameni. Băeşu se alătură de ghizdele, scoase de două orî ciutura plină şi o vărsă in jghiab, pentru boi. O scoase şi a treia-oară, îşi clăti de singe şi-şi răcori mina stingă; trase din briu năframa de pînză subţire, o muie în apă, apoi se întoarse la Uumitrache Hazu. Omul sta pe spate, cu umbra adîncă de milinire pe faţă. Băeşu îi întinse spre frunte năframa udă. Hazu clătină din cap: nu-î trebuia. Şi rămase cu ochii deschişi, privind la tovarăşul de drum. Buzele i se mişcară. Băeşu întrebă încet: »Vrei să-mi spui ceva?* Rănitul făcu semn din oclii de sus in jos, şi 'udată rosti lin: »Eu de acu mor. Să mă duci acasă, şi să spui nevestei cum a fost.. .* Şi după vorbele acestea muri. Faţa-I rămase neclintită, în umbra plină de milinire a frunzişului de răchită. Băeşu îl privi un răstimp, apoi îşi şterse de iarbă mina stingă, iar umplută de singe. întinse degetele şi coborî pleoapele mortului. Oftă greu, parcă se deştepta din gîndurî şi se sculă in picioare. Larma de glasuri creştea, venia ca un virtej prin poruiubişte. Sfărîmind strujeniî, gîfăind, plini de sudoare, cu cuţitele în mină, cu ochii crunţi, ceî patru Ţigani de-odată izbucniră din desiş, strînşî alături, încolţiţi de toate părţile de Românii cari săltau în juru-le şi-î ajungeau. »îs dela Ciohorănî! strigă cineva. îi cunosc. Cel lung a fost şi la ocnă!...* Fugarii voiră să se năpustiască peste mort, pe lingă răchită, spre huceagurile apropiate ale Moldoviî. Bar din toate părţile de-odată, scurt, izvorîră oamenii întinzînd cu braţe tari coporîele; coasele încovoiate fulgerară in lumină, se atinseră, se opriră cu sunete domoale, în jurul capetelor fugarilor. Ghemuiţi unul in altul, Ţiganii încremeniseră ca nişte stane de piatră între briciurile coaselor. Îşi zbăteau numai piepturile în gîfăirî gemute şi cu capetele în piept, intre flerurile împreunate, îşi rostogoleau ochii, cu albul ca de lapte, privind pe lingă umeri în jur, ca nişte fiare. Mortul se odihnea îu liniştea lui, care parcă se cernea din cerul singuratec. Mihall Sadovcanu. Coloseul. Roma, 20 Noemvrie 1906. I. Locul de aşezare; amfiteatrul; întemeierea luî. Puterea neşterselor amintiri din şcoală şi vraja strălucirii ce poartă un nume dintre cele mai vestite mi-aîi grăbit paşii ’ntîî şi ’ntîi spre cea din urmă rămăşiţă vie a măririi romane, spre Coloseu. Eşind din strîmtoarea uliţilor moderne umbrite de mărimea clădirilor ce se îngrămădesc la poalele despre meazăzi ale E s q u i 1 i n u 1 u î, ochii mei au avut bucuria să vază aevea înaintea lor ceea ce fuseseră obişnuiţi să admire numai după spusa altora şi după chipurile fără de suflet ce stau astăzi la îndemîna oricui. O lucrare de artă, şi îndeosebi o lucrare ar-chitectonică, nu-şî mărgineşte preţul ei în sine, in forma ei singuratică; ea prin ea însăşi de multeorî poate însemna puţin, ceeace i dă însă însemnătate şi-o scoate la iveală şi-î însuteşte bunătatea şi frumseţa, e legătura ce are cu tot ce-o încunjoară, e felul cum se înramă în locul ce ocupă, e chipul cum întrupează idea ce i-a dat naştere saîi rostul practic pentru care e menită. Dacă o parte din aceste condiţii de înţelegere a Coloseului nu le putem dobîndi decît prin istorie, dar cel puţin temelia lor stă în faţa noastră, şi ea ne poate ajuta să ne ridicăm cu sufletul şi cu mintea pînă la concepţia vremii, la acea mîndrie şi însufleţire înalta ce făcea pe Romani să vază în el simbolul puterii şi al măreţiei lor proprii. Nu; Coloseul nu-1 putem pricepe în negura şi gerul nordului. Ne-o spune el însuşi — suflet meridional uşor înveşmîntat şi cu pieptul deschis la soare, nu îmbrobodit şi www.dacQFomanica.ro 102 LUCEAFĂRUL Nnil (>, 1907. încotoşmănat şi cufundat în taină ca fiul ţărilor friguroase; ne-o spune minunatul cer albastru roman, pe care se tae limpede colosul inco-văindu-şî culmile roase şi ştirbite de cele optsprezece veacuri ce apasă pe umerii lui; ne-o spun cele trei dealuri ce-î străjue dinprejur — Palatinul despre apus, Caelius despre meazăzi şi E s q u i 1 i n u 1 despre meazănoapte — aproape de aceeaşi mărime cu dînsul. între aceste dealuri el se înalţă ca o plăzmuire a firii în partea unde odinioară — legind Palatinul de Es-quilin — strălucea de artă şi bogăţie »palatul de aur* (domus aurea) a luî Ncron, cu tot com- acesteî clădiri, ale cărei proporţii neobişnuit de mari a insuflat poporului numele de Coloseîi (prefăcut mai tirziîi în Coliseu). De fapt principiul architectonic al amfiteatrului nu era o noutate: el pornia dela teatrul grecesc — un semicerc săpat de obiceiu în povîr-nişul unui deal şi acoperit cu şiruri de bănci, la poalele cărora se întindea neted terenul circular al orchestrei. Deosebirea acum, şi asta e o născocire romană, o noutate în istoria artei, era prefacerea semicercului într’un cerc intreg adecă prelungirea celor două aripi ale teatrului pană la deplina lor inpreunare pe o linie eliptică Coloseul restaurat: lupta de gladiatori (în tată cu loja imperială, la stînga vestalele). plexul de zidiri, de căderi de ape, de lacuri meşteşugite şi de grădini deapururî verzi şi 'înflorite. Această lucrare a luxului şi a risipei, care ca un fel de seraiu oriental amintia cruzimea şi trufia dătătorului de foc al Romei, şi a fost cruţată de moştenitorii tronului său, maî ales că albia, în care se afla aşezată ea, era nodul maî multor strade din cele maî umblate din Roma, care acum stăteau întrerupte din această pricină. Plebeianul Vespasian, întemeietorul dinastiei Fluviilor, îndată după triumful ce a purtat in ludea, a rupt zidurile ce tăinuiseră desfrîul tiranului şi a pus temeliile amfiteatrului: doisprezece mii de Jidovi aduşi ca robi aii sporit numărul [celor ce lucraţi la înălţarea corespunzătoare şi totodată execuţia planului cu mijloace curat arcliitectonice; în acest chip s’a statornicit un nou fel de clădire rămas tipic şi luat ca mustră pentru multele amfiteatre ce s’au zidit mai tîrziu in toate oraşele cu vază ale împărăţiei romane. Apoi roman mai era amfiteatrul prin jocurile ce se dădeau într’însul. Vespasian n’a văzut isprăvit aşezămîntul ce înfiinţase; norocul acesta a fost dat fiului său Titus. care în anul al optzecilea al erei creştine a inaugurat acest monument, cel maî mare teatru din lume, prin care se îndeplinia in parte dorinţa în urarea poetului rostită cu vr’un veac înainte: possit nihil urbe Roma Visere majns! www.dacQFomanica.ro Nnil 0. 1907. LUCEAFĂRUL 103 II. Clădirea. Închipue-ţî în faţa ta, cetitorule, un munte maî înalt de treizeci de staturi de om, care se rotunzeşte de jur-împrejur pe o linie ovală de peste jumătate chilometru. Această rotondă uriaşă o pe dinafară împărţită în patru caturi, cum so vede acum numai dinspre răsărit şi meazănoapte. Cele dinţii înfăţişază o formă, care e una din cele mai obişnuite în meşteşugul de-a clădi al Romanilor: zidul făcut din stane pătrate de t r a v e r t i n, o trainică piatră văroasă gălbue-albicioasă adusă din apropiere, din Tivoli. e stră- se deosebesc: în catul al doilea sînt de ordin ionian, iar în al treilea corintian. Pe lîngă asta arcadele aici eraţi împodobite cu cite o slatue, care dădea viaţă golului negru ce căsca prin ele. în sfîrşit peste toate părţile amintite se înalţă zidul plin al catului al patrulea — poate un adaos de mai tîrziu, — a cărui singură podoabă stă într’un şir de pilaştri de stil corintian abia reeşiţî şi aşezaţi pe linia alor trei rindurî de coloane. Acest zid, după fiecare doi pilaştri, e prevăzut cu fereştri pătrate, care împreună cu ferestruicele ce alternează în atica de desuptul lor, dau lumină şi aer galeriilor acoperite din Coloseul: vederea actuală diaspre nord-vest. bătut în fiecare cat de un şir de deschizături mari arcuite, cunoscute sub numele de arcade. Pe o temelie eşită afară cu două trepte de lespezi se încolătăceşte rondul întîi al arcadelor înalte de vr’o trei metri şi despărţite de nişte pilaştri patrunghiularî, la mijlocul cărora răsar, în jumătatea lor din afară, coloane doriene ce par a sprijini un brîîi de ciubucărie, un grindiş simplu cu arhitrav, friză şi cornişă, care — ca şi baza ce sprijineşte coloanele — nu au nimic din stilul dorian in ele. Urmează deasupra lor atica, o cingătoare masivă care aici alcătueşte un fel de razim, pe care se ridică — micşorîndu-şî tot mai mult cercul — catul al doilea şi al treilea cu aceeaşi orînduială architectonică şi ornamentală; numai coloanele lipite de pilaştri lăuntru. Deasupra fiecărei fereştri se văd cîto trei policioare de piatră, aşa zisele console, cari corespund cu tot atîtea găuri din streşina ce încoronează clădirea; în ele erau înfipţi nişte stîlpî, de care erau legate pînzele ce slujiaîi pentru apărarea publicului de arşiţa soareluf şi de ploaie, căci Coloseul nu avea. coperiş. Astfel e faţada. Ea impresionează prin simplicitatea şi temeinicia ei. Elementele constructive ale arcliitecturiî greceşti sînt aici, cum am văzut, întrebuinţate ca simple motive de decoraţie, dar nu pentru întîia dată, cum ne arată bunăoară ruinele teatrului luî Marcellus din vremea lin August. Simţul artistic al architectuluî a făcut însă ca ele, de astădată, să fie mai mult însăilate, decît prelucrate, căci altfel ar fi slăbit efectul www.dacQFomanica.ro 104 LUCEAFĂRUL Nrul (î, 1907. întregului mare şi impunător atrăgînd luarea aminte asupra amănuntelor migăloase. Dacă masivitatea catului de sus ne dă o sensaţie de ceva greoii! şi displăcut, in schimb sistemul mlădioaselor încovăeturî ale şirului dej arcade deschise şi închenărate in pervazul liniilor drepte dovedeşte o înaltă concepţie monumentală; el ne vorbeşte un graiu maestos şi sărbătoresc izvorit parcă din sufletul Romei împărăteşti. Dupăce am cunoscut faţada, să vedem interiorul clădirii. Orice arcadă a parterului era o intrare. în totul erau optzeci de intrări, şaptezeci gurile de sus, de unde ajungeau la locurile lor de şedere. Un alt şir de scări era făcut în zidul ce desparte cel din urmă coridor al parterului, de strunga centrală în care sc dau feluritele jocuri. Cum eşim din umbra bolţilor şi aruncăm o privire asupra cuprinsului din lăuntru, ochii noştri rămîn uimiţi de priveliştea nemaivăzută ce ne împresoară. Ţi se pare că în jurul tău se înalţă cetatea uriaşilor — atita grozăvie e in măreţia zidurilor ce cuprind valea aceasta întinsă ce alcătueşte aşa numita cave a şi arena. Coloseul sad amfiteatrul Flaviilor restaurat. şi şase numerotate pentru public şi patru întrărl de căpetenie la capătul axelor elipsei: două pentru împărat şi suita lui şi alte două pentru ceice luau parte la jocuri. Interiorul clădirii arată, în chipul cum e lucrat şi orînduit, aceeaşi simplitate şi acelaşi spirit practic ca şi înfăţişarea din afară. Întrînd pe una din arcadele de jos, cari se prelungesc în linie dreaptă boltindu-se înăuntru, dăm maî întiî de două coridoare paralele cu elipsa zidului din afară; în păretele ce urmează pină la al treilea maî depărtat coridor concentric sînt lucrate de-o parte şi de alta un şir de scări cu trepte de piatră, care se văd şi acum, în parte cu totul dărăpănate; pe ele se urcat! privitorii in gan- Pentru a-ţî da seamă de felul acestor din urmă, gîndeşte-te la o pilnie uriaşă: păreţi! eî teşiţi sînt cavea şi capătul de jos, arena. Pri-poarele celei dinţii, acoperite altădată cu o poditură piezişă pe care erau treptuite şirurile de bănci ale privitorilor, nu maî sînt decît nişte ponoare de ziduri, in care insă recunoaştem şi acum, pe temeiul culoarelor concentrice ce le despart, treî părţi deosebite, sprijinite de puternice substrucţiî ce radiază din centru spre periferie. Partea cea dinţii şi cea maî năruită, caro vine numaî decît după arenă, o forma aşa zisul podium, un fel de balcon înălţat cu ciţîva metri, în care, pe lîngă loja imperială (pulvinar) www.dacQFomanica.ro N rul 6, 1907. LUCEAFĂRUL 105 aşezaţii ceva mai sus, erau scaunele de marmoră făcute anume pentru curtea împăratului, pentru senatori' şi preoţii feluritelor colegii precum şi pentru fecioarele vestale, care în ochii Komanilor se bucurau de cea mai înaltă cinste. Urmau apoi — întrerupte de un brîîi mai larg ce slujia ca loc de trecere — două ranguri de bănci de marmoră orînduite aproape ca parterul teatrelor noastre; unul era ocupat de cavaleri şi magistraţi, iar al doilea de cetăţenii romani. Ele erau despărţite de podium ca şi de cel din urmă cat de un părete circular (balteus) cu fereştri pentru lumină şi uşi pentru intrarea publicului. Deasupra celui din urmă părete încingător, ale cărui rămăşiţe se pot urmări bine şi acum, se ridică al treilea rang făcut pentru femei — un portic, un fel de pridvor cu stîlpi şi cu bănci de lemn, pe al cărui învăliş oblit mai erau încă laviţi de şedere pentru gloata de rind — misera plebs. Aici era o mină de marinari dela flota din Misena, anume puşi pentru a întinde umbrarul de pînze legate de stîlpiî de pe policioarelo amintite. Toate scaunele şi rîndurile nesfîrşite, cari ajungeau pînă la marginea de sus a clădirii, puteau adăposti peste 50,000 de oameni! Linia lor eoborîtoare dădea fiecăruia din eî deopotrivă putinţa de a vedea tot ce se petrece pe arenă Romanii ca şi Grecii nu suferiau la priveliştile lor de răul atvt de supărător ce observăm la parterele celor mai multe teatre de astăzi, în* care o parte din publicul ce şade pe acelaş nivel nu poate vedea liber, căci e împedecat de capetele celor ce-î stau în faţă, iar cei scutiţi de acest rău, nu pot vedea deplin desfăşurările jocurilor din pricina neajunsului optic ce înfă-ţişază scena ridicată. Aici, din potrivă, arena — o bătelişte pardosită cu scînduri presărate cu nisip (de unde şi numelo de arenă) — e văzută la fel din toate laturile. Axa-î mare e de optzeci şi cinci metri, iar cea mică de cincizeci şi trei. Jumătatea eî spre răsărit a fost nu de mult dezvălită pentru a fi cercetată de învăţaţi; sub pardoseală se văd mai multe rîndurî de încăperi, de ganguri şi ca-nalurî, parte pentru scurgerea apelor şi parte, precum arată şi alte amfiteatre (l’utcoli, Capua, Nimes), pentru păstrarea maşinelor (întrebuinţate bunăoară la schimbarea arenei intr’un havuz mare de apă, pe care se dau uneori bătălii navale) şi în sfîrşit poate pentru închiderea animalelor aduse aici în ajunul luptei. (Va urma.) ‘ • G. Murnu. Aduceri aminte. Îî ziceau Moţul. Se pripăşise la oraş din cine ştie ce sat lăturalnic, dela Vidra ori dela Neagra, din creeriî munţilor. înalt şi spătos, adus puţin de spinare, îşi păstrase cu îndărătnicie portul dela sate şi meşteşugul lui de ciubărar. Şedea singur într’o căsuţă dărăpănată cu cope-rişul de şindilă, pleoştit pe-o ureche. Copiii ne strecuram in vîrful degetelor în tindă, oprindu-ne aici, spre a putea ieşi mai în grabă la larg, în caz de nevoie. — Baciule, dă-ne un cerc... Bătrînul mormăia ceva întorcîndu-şi spre noî capul cărunt, pleşuv de jumătate. — Ha? — Un cerc, baciule! — Staţi, dragii baciului, că vă dau eu, numai să pun mîna pe nuia! Şi pe cînd se ridica bătrînul, noî eram în a treia uliţă. Altădată, cînd îl nimeriam mai în voie, Moţul ne da cercuri şi doniţe mici, pentru un crucer-doi; ne da chiar cîte o felie de malaî în schimbul bucăţilor de pîne albă, pe cari i le aduceam de acasă. Vorbia puţin, abia scotea cîte o vorbă. Cînd coboriau ciubărarii dela Albac şi dela Scărişoara se opriau în drumul de ţară de se abăteau pe la el. Moţul le da în seamă cu multa grije munca: ciubarăle, cercurile şi doniţele, adunindu-şî vraful de doage la o parte. Se tocmiau, după înţelesul lor de mai nainte, şi bătrînul le doria drum bun şi noroc la tîrg. Căluşeii mărunţi pomiaii în pas domol, scu- www.dacoromanica.ro 100 LUCEAFĂRUL Nnil 6, 11)07. turîndii-şî marfa la tot pasul într’un zuruit de doage noauă. Păşiatî încet şi mărunţel, pe drumul aşa de bine cunoscut, după crîşmcle unde ţineau popas. Şi bătrînul privia în urma lor cu ochii pierduţi în zare. De mult nu se maî zăriati şi bătrînul tot sta pe prispă cu ochii pe urma celor plecaţi in pribegie. N’auzia şi nu vedea pe nimeni. în sufletul lui vedea căluşeii ureînd îndesat pe diurnul din spre Dealul-Mare. Cunoştea movilele de pietre din marginea drumului, podurile, casele răslăţite de-asupra culmilor, chiar arborii singuratici, minunata pădure de fagi, printre cari răsăria, din vreme cîte un brad mîndru, fremetindu-şî cetina. Vedea cum ciubărarii păşesc alături, spti-nîndu-şî glume, oprindu-se pe la cele crîşme răsleţe, să-şî maî ude grumazii. Vedea cum eî se întîlnesc cu tovarăşi', cari' se întorceau »dela ţară*, cu căluşeii sprinteni, cu marfa vîndută. Schimbau o vorbă două de ce mai o nou pe acasă şi de ce maî aveau eî de » poruncit* nevestelor şi copilaşilor rămaşi în urmă. Şi-î venia aşa un dor nebun s’o ia şi el pe urma lor, să înceapă iarăşi viaţa aceea do pribegie, care-î era aşa de dragă odată. Simţia cum un fior tineresc îl cutremură, cum sîngele îî aleargă maî cu zor prin trupul slăbănog. Suspina înfundat, cu ochiî în pămînt. O taină mare iî apăsa sufletul, aproape să-l strivească. Cînd soarele scăpata după muchia dealului, bătrînul se gîndia înduioşat: — Acum vor fi ajuns sub Dealul-Mare! • Îî vedea cum îşî leagă căluşeiî de pociumbî, lăsîndu-î maî la larg, să poată paşte, aşezîndu-se apoi pe iarba moale, desfăcîndu-şî merindea din fundul desagilor. Se porniaîi glumele şi păcălelile Unul maî meşter scotea fluierul şi începea o doină. Caiî ciuliau urechile şi ascultau şi eî, în vreme-ce stăpîniî lor adurmiau unul cîte unul, sub clipirea tainică a stelelor, sub freamătul de rugă al pădurii... Zile întregî îî urmăria în gînd. — Acum vor fi lu Zlatna... acum se culcă la Rîpa-Roşieî, lîngă Bălgărad ... Ciubărarilor, cari se abăteau pe la el, le spunea dinainte: . — Aşa-î că v’aţî întîlnit cu aî noştri pe la Sibiitî? Numaî arare se întîmpla să nu nimerească. Atunci sta pe gindurî, număra încă odată zilele şi da apoi cu socoteala, cam pe undo s’atî abătut dela drumul obişnuit. Cînd se apropia apoî vremea reîntoareereî, bătrînul nu maî avea astimpăr. Cu două-treî zile înainte le eşia în cale. Mergea pînă la crîşma dela capătul oraşului, trăgea un păhărel-două de rachiu, pe laviţa dinaintea crîşmei, cu privirea pierdută în lungul drumului. — Nu vin azi, văd eu că nu vin... dar pe mine seară pun rămaş că-s aicî. Nici nu se maî întorcea acasă. Cînd se crepa de zi, o lua pe răcoare, pe Valca-Cerbuluî, în sus. Era maî tinăr cu douăzeci do anî, par’că. Paserile ciripiau alintîndu-se pe ramuri, văl-ceaua se prăbuşea alăturea cu sgomot, în revărsări spumoase, şi bătrînul legăna încet-încet o doină trăgănată. Dela o vreme se pomenia stînd locului, uitîndu-se încătro i-o luase nnirguţul şi tovarăşii. Şi nu vedea pe nimenî ... La poala dealului întîlnea ciţîva ciubărarî, cari erau tocmai gata de plecare. — Noroc fărtaţî! Dar aî noştri cînd vin ? — De sară baciule... că i-am lăsat dincoace de Bălgărad. — Da făcut-or tirg bun? — Făcut, da. Trebuiau să-î spună apoî bătrînuhu din fir în păr, pe unde au umblat, unde şi-au mîntuit marfa, ce-aîî cumpărat, căcî foarte arare veniaîî cu căluşeiî neîncărcaţî. Pe pustă cumpărau lebeniţe şi pepeni şi le vindeau apoî maî încoace cu preţ îndoit, apoî cumpărau bucate şi le vindeau şi pe aceste. Şi îşî făcea socoteala, cît are să vină pe unul. în virful dealuluî poposia. Îşî scoţia merindea şi îmbuca în tihnă ştiind că are destulă vreme de aşteptat. Apoî se urca sus, la crucea de lemn, şi chiuia odată: — Mă Todoruţ, măăă!.. . Departe pădurea răsuna într’un freamăt nedesluşit. Ştia el bine, că nu pot fi încă pe aproape, www.dacQFomanica.ro Nrul O, 1907. LUCEAEÂltCL 107 dar gîndia că-î răsbate glasul piuă jos, în Valea-Dosulul. So gindia o vreme să le iasă înainte, dar eum drumul se despărţia in două, nu ştia pe care să apuce. Îî era teamă să nu treacă pe alături. Mal sta el ce mal sta, mal prindea vorbă cu drumeţii, cari poposiau cu toţii in vîrful dealului, mal cerca să fure un puiuţ de somn, la umbra brazilor. > Spre seară, cbiuja iarăş, mal cu suflet: — Mă Todoruţ! ... Din vale s’auzia abia un »hop-hop» slăbit. — Voi sînteţî, mă?... Şi cum »hop-hop<--ul so repeta acum mai desluşit, bătrinul nu mal putea de bucurie şi le trimetea intr’una semne. ji zăria de departe şi alerga înaintea lor. Erau veseli şi sgomotoşl, chiar căluşeii mergeau mal cu nădejde, căci mergeau acasă. Nici nu simţiaii pînă ajungeau in oraş, atitea aveaţi de povestit bătrinuluî, carc-î asculta clătinîud din cap. Acasă scoteau bănuţii inodaţl in colţul năfrămii, hirtiile ascunse în fundul desagilor — două sau trei, de cîte zece. ll imparţiali frăţeşte şi bătrinul il cinstea apoi cu beutură. Drumeţii, copleşiţi de osteneală şi de beutură, clipeau tot mal des din gene, la filfăirile luminii de său. • O înduioşare maro îî lua in stăpinire. — Ştii ce, baciule, să vii D-ta acasă... că tot e mal bine să moară omul acasă. • Bătrinul răspundea dirz; -. — Nu mă duc.. . eu nu mă mai mişc de aici... S’a isprăvit! Stăruinţele erau de geaba. 0 ştiau bine asta cel doi Moţi şi, dela o vreme, nu mai ziceau nimic. Bătrinul şedea încruntat, rezimat de colţul mesil, cu ochii ţintă la flacăra luminii. într’un tîrziu se culcau trintiţi pe cojoace sau pe o mină de fin. Şi bătrinul se svircolia multă vreme încă pe aşternutul lui, fără să-şi poată închide ochii. 0 poveste vechş, aproape uitată, îi trecea prin minte. * O poveste veche ... Nevasta lui tinăjă şi voinică, aşa cum o văzuse pentru cea din urmă dată, îî răsuria din cînd în cînd, ca o vedenie din ce în ce mai ştearsă, în trecutul luminos al tinereţii. Ce s’a ales de ea? Pe unde o mai ti? Nu ştia şi nici nu vrea să ştie. îşi amintea numai de isbitura de trăznet, care l-a fulgerat, cînd a aflat casa goală şi pustie. Fugise în lume, in vreuie-ce el colinda cu căluşelul ţările, să agonisească o bucată de pine amară. A pornit atunci rasna prin lume, pînă s’a aşezat, într’un ttrpiii, la oraş. Şi trăia aşa ca un pustnic, fără să intre in vorbă cu cineva, decît cu cei ciţîva ciubărarî, cari îî erau tovarăşi. Vorbia puţin, şi dacă il punea păcatele pe cineva să aducă vorba, măcar pe departe, despre nevastă, îşi rotia ochii plini dc singo şi vinele i se întindeau ca nişte sfori: — Să taci, mă, că te pocnesc in numele Tatălui! * în clipelo din urmă, cînd bătrinul se svircolea în spasmurile agoniei, o muiere slabă şi girbo-vită sta în tindă şi plîngea cu sughiţuri. — Baciule, îl zise unul din tovarăşi, cari veniseră la el ştiindu-1 pe ducă, nevasta D-tale e afară... vrea să te vadă... Bătrinul deschise ochii mari, sticloşi, fără să priceapă de ce era vorba. ‘ — Nevasta vrea să te roage de iertare... 'El făcu un gest abătut, spunînd abia pe şoptite: — Eu'n’am nevastă... — Baciule, eşti bătrin şi moare şi ea azî-mino, iart-o, să te ierte Dumnezeu ... — Dumnezeu iartă . . . poate să ierto . . . eu nu pot... Se întoarse încruntat spre părete — şi muri. Al. Clura. www.dacQFomanica.ro 108 LUCEAFĂRUL Nrul 6. 1907. SCRISORI DIN BCICGREŞTI. IX. (Jn poci noă. (Notiţe.) 18 Ian. 1907. Cătră pace: Spre tine ’ntimlem dreapta toii, dar vai! Trecutul plin de lacrănu no desparte; Tot fulgeră de dincolo de moarte Insîngerata spad’ a lut Mihaî... Iar la lumina ei citim deodată Şi slava şi durerea Doastră toată: Măreţ, fulgerător, dar fără ură, Veni — şi s’au plecat supuşi Carpaţii Şi-o clipă, după un mileniu, fraţii' Viu mînile şi ’ntind: Se cunoscură ... El a căzut răpus de-a nopţii gloată Şi-ai lui s’au risipit tăcutî, în cete, Dar mînile ce s’au atins odată Se caută şi azi cu vechia sete. El a căzut, dar visul lui nu moare; Din groapa-î tăinuită creşte-o floare, Moreu se ’nal(ă floarea ’nlăcrămată Şi-a ei mireazmă umple (ara toată... Aî crede cu vorbele curg din gura celui mai naţional rapsod. Şi totuşi numele literar, care le iscăleşte, acopere un nume civil, bulgăresc, Stanciov. Tinărul este remarcabil — intre altele — şi ca i n tîi u 1 suflet poetic, pe care Dobrogea il impune atenţiei noastre. Dl Cema s’a născut în Cerna (judeţul Tulcea), din părinţi bulgari. Tatăl lui a fost, mi se pare, învăţător şi a murit de vreme. Poetul este orfan, şi — se ştie — orfanii au prilej să cugete de timpuriu. Un negustor din Brăila, Nicolopol, îl crescu pînă la absolvirea liceului: el creştea un elev deştept; cu simpatii precoce pentru socialism, pe care-1 părăsi însă repede; un încercător, de pe-atunci încă, al versului românesc. Eu l-am văzut intimplător în momentul, cînd sosia in Bucureşti să se înscrie la universitate şi maî apoi odată intr’un colţ de berărie, uitind paharul de dragul discuţiei. Avea un trup mic, ca de Japonez, ochi vii, sclipitori de inteligenţă şi o faţă înbujorată. Cultura noastră I-a făcut al nostru: Cine cîntă astfel pe Mihaî-Viteazul s’a identificat cu simţirile cele maî proprii Românului. în literatură a cerut intrare de vreme, c’un sonet publicat în Viaţa, mi se pare _ pela 1896 — 1897. FI oarei albastre i-a trimis o poezie pe care a publicat-o Şt. O. losif. Tot losif l-a descoperit apoi la Sămunătorul, căruia-î trimisese versuri. Fie binevenit între noî! * Deşi precoce, se pare că gîndirea socială a poetului nu s’a stabilit. Prin Septemvrie 1905 poetul nu ţinea cu cei slabi. Citise pe Nietzsche înainte de D u ra 1 ex? Căci de asfădafă vorbeşte ca din cartea lui: Natura este optimistă; ea creează din ce în ce tot mai perfect, ne duce spre viitorii semi-zeî (supraoameni); însă uneori natura oboseşte (poeticeşte!) şi atunci produce suflete slabe, cărora »un geniu al milei, o fecioară* le inspiră principiul: Să faceţi o virtute din setea de plăcere ! Copiii slabi ascultă, rîvnesc, dar e ’nzadar, eî trebue să cucerească binele: Iar roade*) ce păreau că vin de sine, Acuma cer să fie cucerite ... Ei nu pot cuceri fericirea şi recad în vechea lor fgenună*. îi însoţeşte şi aici pînă în sfîrşit simpatia poetului? Nu! EI chiamă zeiţa miloasă şi-î dă un sfat, pe care noî o rugăm să nu-1 asculte: Zei(ă tu, eternă bunătate, De-î întîlni în luDga ta cărare Slabi şi nevolnici, suflete ’userate, Treci înainte, lasă-î în uitare! La vechea dragoste de viaţă ei »nuau drept!* Deci drept are numai cel ce poate cuceri un drept: Socialismul tineresc a rămas în drum; poetul are idealul supraomului, personalităţii tari. Personalitatea tare va rămînea; dar în ea se vor schimba cîteva idei. în Iunie 1906 »lumina« poetului este Isus, căruia-î zice om — maî tîrziti îl va coborî din cer — şi pe care-1 apropie aşa de cei slabi: Al nostru eşti, al celor slabi şi goi — l’utut-a oare sulletu-ţî să fugă La cei senini şi fericiţi din cer Cînd jos, prin murmure de chin şi rugă, Atîtea braţe tremură şi-l cer! Tot astfel şi in Cătră pace: nota creştină, miloasă — mila celui tare — domneşte: Dar rodul trudei noastre se risipeşte ’n vînt... O zee! Cei puternioi ne pun în jug de prunci, Şi anii trec zadarnic, •) Romîneţte — corect — se zice determinat roadele. www.dacaromamca.ro Nrul 6, 1907. LUCEAFĂRUL 109 Căci nu-î a noastră casa pe care o zidim; Pămîntnl pentru care am plîns şi suferim, Pe noi ne ’ngroapă numai; iar pentru eî e darnic; Chiar pe Isus, ce-odată s’a coborît pe lume Să plîngă împreună cu cei îngenunchiaţl, Pe El chiar ni-] furară, şi azi în sfîntul nuine Cel tare ’mpilă slabii, iar fratele pe fraţi. Maî simpatică este de sigur a doua faţă a poetului. 1 * Restul poeziilor sînt închinate celui mai puternic impuls, amorului. Ce se poate constata în toată poezia nouă românească, originalitate, se găseşte şi aici. Fraze şi idei vechi de tot ca d. e. Ori şi ce ungher al liriî îmi pare că repet’ aceste şoapte sau ca alta, maî proaspătă, dar încă mereu în curs: O tînără poveste de iubire — Tu, tu eşti fericitul din poveste — Umplu întreg pămîntul de poveşti — sînt împrumuturi mici, infinitesimale din bagajul de idei al vremii; ele se perd pe lîngă mărimea alcătuire! proprii. Fireşte, originalitatea nu va trebui căutată de pildă în Părăul şi Floarea, a cărei concepţie simbolică face oarecare silă realităţii ce ascunde. Un frumos, mic basm romantic, în stil vechiu, este şi April: în glas au aiurări de liră, Pe frunţi un răsărit de zori; • La şipot unde poposiră S’au adunat privighetori, s. ■ . . Iar zeul dragostei, April, Din două guri făcea o floare > • Şi fiecare sărutare .. O saluta din crengi c’un tril. - ,. Visind, cei doi îndrăgostiţi Tot repetau în suflet cîntul; Atunci, din fundul văii, vîntul ’ Văzînd cît sînt de fericiţi. S’a strecurat în crengi tiptil, Mişca un ram, zimbia în soare Şi-l îngropa sub colb de floare C’un rîs zburdalnic de copil. Acest joc de pură fantazie este graţios. Cerna^nu are însă obiceiul de a se mărgini la astfel de vedenii. Ele se însoţesc de cele mai multeorî c’un număr de ide! tipice; de pildă: Fericirea îl face iubitor şi devotat tuturora, fiind fericit, avînd puteri zeeştî ar şterge >orice dureri.» Altele sînt foarte caracteristice pentru personalitatea-! puternică. De pildă: A exprima, ca el, adîncimea simţirii amorului, intimitatea fericirii nu i-a fost dat oricărui poet român: Spune, spune înc’odată, murmură-mi de mii de ori Vorbele ce dau viaţă, cîntecul ce dă fiori; E o muzică pe care o asculţi cu ochii uzi Şi, orîcît ai auzi-o, însetezi s’o mai auzi, Pină cînd îţi întră ’n suflet şi cu dînsul una face Pină cînd viaţa toată se învălue în pace, Pînă cînd pămîntul, cerul, tot ce-aî vrut şi ce-aî gîndit într’o singură lumină se cufundă ’n infinit... (Printre lacrimi) Ea se poate depărta in lumi, din care nu maî poate trimite decît raze; ce s’a născut odată in sufletul chinuit al luî, bunătatea nemuritoare, nu va maî pieri; este conştienţă multă în acel Noi iubim, pe care poetul îl opune ureî, în înseninare; el este acum atît de tare, încit uşor, pe nesimţite învinge orice gînd rău. Au însă şi un cusur poeziile de amor. Este o parte din filozofia lor, care — altfel — a îndemnat pe un critic să compare pe Cerna cu — Eminescu! Ce-î dragostea am ştiut sau ştim mulţi din cititoriî acesteî scrisori. Să gîcim dar ce-a vrut să spună Cerna, cînd, văzînd doî îndrăgostiţi, rătăcind prin grădinî, le-a zis: Nu, nul Atîta fericire Nu poate fi numai a voastră! Se pare că, nerăbdătoare Vieţile din viitor Aud a voastră sărutare Din noaptea nefiinţei lor.*) Şi dacă nebunii divine Vă smulg în ceruri tremurîud, E că un neam întreg ce vine Se bucură cu voi în rînd.*) Şi dacă ’n ora fermecată Asemeni zeilor păreţi, E că trăiţi in vis, deodată, Atîtea mii şi mii de vieţi. Eu nu pricep de loc, deşi ştiu ce-a zis gîndi-torul. Poate că va reuşi dl Miliail Dragomi-rescu să ne explice şi nouă celor ce nu pricepem, cum trăesc viitori! strănepoţi in visele noastre şi cum nu noî ne simţim simţirile, ci simte în noî un neam care vine! Cerna a publicat pînă acum vr’o zece poezii ‘) Din îiefiiuţu — auzind şi Imourîodu-ael www.dacQFomanica.ro 110 LUCEAFARUL Nrul fi, 11MI7. în timp de doi anî. Aşteptîndu-1 cu interes, nu ne grăbim să-l analizăm caşicum ar fi desăvîrşit şi sfirşit în toate privinţele. Convorbirile şi-au publicat al doilea număr, cu filozofii chinuite în versuri; cu o Scrisoare, a cărei eroină este de 12 anî şi ştie toată cronica scandaloasă a satului (»Ce nevastă calcă alătuiî, ce flăcău îşî lasă odorul şi pe unde-şî mai iau sborul» (p. 67); cu Fluvii descrise banal; c’un început de studiu despre Cerna, Sadoveanu şi Iorga; şi cu alte contribuţii mat mult sau mai puţin slabe. Bvron (tr. de Cerna) şi Catul (tr. de Frollo) sînt singurele lecturi care ne-aiî lăsat mulţumiţi. Floarea darurilor (Nr. 2) cuprinde un articol despre vechile biblioteci româneşti — care-ar merita să fie reprodus la D-Voastră, în vr’un foileton încăpător de foaie cotidiană. încolo multe traduceri. Dintre scriitorii vecin apare, pe lingă Boronzi, Nicolae Istrati, un amic al lui Bariţ, al cărui corespondent din Iaşi a fost mult timp. Reposatul G. Missail a scris despre el amintiri, pe care le-a dat d-luî Dr. C.1 1. Istrati, un nepot al luî Nicolae. G. Bogdan-buică. O deosebire. în numărul 10 al revistei din Arad »Biserica şi Şcoala» dl R. Ciorogariu, directorul seminarului din Arad publică un articol întitulat »Cultura teologică», ca răspuns mulurilor in cari ne ocupam cu chemarea preoţimiî noastre. Acest articol superior, ca gîndire şi formă tuturor răspunsurilor ce ni s’au dat în această chestiune, ne îndeamnă să facem in treacăt citeva constatări. Deosebirea în părerile noastre asupra acestei chestiuni rezultă din punctele noastre de mîne-care deosebite: Dl Ciorogariu, ca slujitor al altarului, priveşte biserica şi tagma preoţească »sub specie aeternitatis», judecă rostul bisericii deslegînd această instituţiune de orice fluctuaţiune a spiritului timpului, —’ pe cînd noi răminem cu gîndul la prezent, la nevoile şi poruncile zilelor noastre şi socotim că vremea de astăzi o puntea pe care trebue s’o treacă fără greş omenirea dacă vrea să ajungă cu sufletul neştirbit viitorul. Noi nu ne trimitem deocamdată gindurile în viitorul depărtat... Sîntem atît de preocupaţi de durerile zilelor de azi, atît de supuşi principiului naţional, ca celui mal firesc şi mal trebuincios temeiîî al desvoltăril neamurilor, încît am dori să vedenl înviorată de acest duh pulzarea vieţii noastre pe toate terenele. Vedem atît de periclitată invederarea principiului naţional acum, incit ne credem pe deplin justificaţi în credinţa, că astăzi la noi toate sufletele cari simt, toate minţile cari gîndesc şi toate condeiele cari scriu trebue să clădească pe temelia acestui principiu... Sîntem atît de îndărătniciţi în această convingere a noastră, încît ne socotim datori ca şi arta, această înse-tare eternă a sufletului după frumos, s’o supunem şi s’o îngrădim intre marginile vremelnice ale durerilor de astăzi... Vremea va şterge odată trebuinţele prezentului, va polei cu alt duh sufletele oamenilor şi va schimba şi îndatoririle apostolatului, dar pînă atunci e — mult... Astfel gîndim noi şi poate tot aşa judecă şi domnul lorga, cînd subordonează acestui principiu naţional chemarea de astăzi a preoţimiî noastre, dorind un »clcr naţional şi poporal» şi o biserică care e »casa naţională a satului şi nu o eetăţuie de luptă dogmatică, nu un cuib de castă». Aceste păreri no-au îndemnat şi pe noi să discutăm această chestiune. No-am gîndit., că astăzi in era »congrueî«, cînd toată ziua îşi are proiectul el tle lege, toate păturile lumii noastre cărturăreşti trebuesc agitate într’o singură direcţie, toată slova trebue pusă in slujba unei idei. De aceea credem noi că toţi cari atrag acum luarea aminte a oamenilor noştri în altă parte, toţi cari uită poruncile zilei de azi, toţi cari se avîntă cu gindul lor in viitorul prea depărtat şi nu vor să se coboare la arena luptei de azi nu pot cere o ascultare deosebită. EI pot spune adevăruri cari se pot potrivi cu marginile altor vrenn sau împrejurări, pot urmări intenţii bune, cari însă nu realizează nimic pozitiv. Aceşti oameni nu sînt apostolii zilelor noastre, www.dacQFomanica.ro Nrul (>, 1907. LUCEAFĂRUL 111 căci mintea lor nu e înfrăţită cu durerile vil ale prezentului... Eî nu dau leac pentru ranele cari istovesc un trup ce suferă ci retraşi în laboratoriul lor se adîncesc în combinarea boa-lelor neştiute... Şi nu e o ironie maî amară ca acea cheltuială de energie a unui medic, bunăoară, care vede chinul mulţimii de bolnavi ce s’au adunat la poarta lui şi care in loc să alerge la sticluţa cu doftoria ştiută ce vindecă, îşi aşează ochiul asupra microscopului să cerceteze tainele unui baccil exotic... Acest doftor cer-cetaş şi ştiutor, harnic şi învăţat păcătueşte pentrucă nu-şî coboară urechea să asculte bătaia inimii la ceice se stîng nepricepuţi în jurul luî, pentrucă nu înţelege unde trebue să ţintească cu înţelepciunea lui... Acest doftor va găsi poate, după o trudă lungă, mijloacele problematice ale cutăreî vindecări de boală ce bîntue departe in alte ţări, dar va închide ochii lui munciţi purtînd pe suflet răspunderea grea pentru prăpădul bolnavilor, cari ar fi rămas în picioare dacă ştiau, sfatul luî ... Acest doftor e un lux al societăţii, — pe deplin justificat în existenţa luî numaî acolo unde mulţimea semenilor săî poate împăca trehuinţele şi-î poate da răgazul cercetării... La noi însă nu poate fi aşa... La noi acest doftor, atît de singur în meseria luî şi atit de copleşit de vaierul celor ce se sbat sub ochii luî, trebue să fie vindecătorul treaz al celorce bolesc alături de el. Pentrucă noî să trăim în viitor ca neam trebue să grijim să nu ne prăpădim în prezent. Astăzi viaţa noastră naţională e asaltată maî aprig ; aicî se cere lupta maî mare; la această luptă trebuesc angajate toate forţele; duhul acesteî lupte trebue să străbată toate aşezămintelo noastre, toată munca noastră; in numele eî trebue să pornim întreagă truda sufletelor noastre... Nicî soli întîrziaţî aî pravilelor moarte, nici vestitori pripiţi aî doctrinelor ce călătoresc in viitorul necuprins, noî nu vrem. Noî vrem doftori pentru nevoile de cari ne prăpădim astăzi, vrom dascăli pentru prostia noastră, vrem apărători împotriva duşmanilor carî ne strigă la poartă... Noî trebue să ne vindecăm unde ne doare ... Ce ne doare, unde ne doare o ştim cu toţii. O ştiu toţi carî trăiesc şi văd şi aud. Şi nu va trebui să aştern eu durerile pe hîrtia acesteî reviste fără — «cauţiune* ... , Aceasta e convingerea noastră sinceră. De aceea noî nu sîntem nicî decum împotriva unei serioase pregătiri teologice a preoţimiî; dorim cu toţii să se şi dea aceasta in seminariî (cît s’ar putea spune despre aceasta!), dar nu socotim potrivit să se enunţe ca principiu de supremă împlinire a datoriei preoţeşti Ia noî: o erudiţie teologică ... Dimpotrivă vrem, ca preoţii noştri să fie înzestraţi cu atribuţiile maî de căpetenie ale unei înaintări culturale şi să fie astăzî alături de păstorirea lor bisericească apostoli aî culturii şi îndrumătorii politici aî ţăranilor... Acesta e îndemnul zilelor noastre... Cit pentru viitor vremea va schimba trebuinţele ... Va veni poate şi acel timp norocos eînd va fi o necesitate ce o astăzî lux, cînd vremea, acest despot capricios, va trezi în sufletele oamenilor alte glasuri şi alte ecouri... Cărturarii acelor vremi vor fi poate maî norocoşi. Atunci preoţii vor fi poate numaî slujitorii altarului şi poeţii numaî slujitorii frumosului. Atuncî unii nu vor maî înfiinţa bănci poporale, alţii nu vor fi siliţi să sgărie hîrtia în cancelarii ca să-şî tînjască traiul. Atuncî va fi bine, va fi şi maî frumos poate... Dar sînt departe zilele aceste... Noi cel de astăzi cu nepoţii noştri împreună va trebui să dăm «tuturor toate* cum zice scriptura. Vom munci în dreapta şi stînga pentru venirea aceleî vremi de tihnă şi răgaz, care şi dacă nu va maî putea înţelege truda noastră, totuşi ne va cinsti sufletul şi ne va recunoaşte omenia ... — Şi e frumoasă această mîngăiere. O. fioya. Cîntec. Aş vrea ’nainte de~a mari... Să te iabesc — aitînd de strană Ca toată dragostea .... nebană A celor care ştia iabi. Să plec la tine peste lanct Pierdată ca ’ntr’o ____reverie, Cărarea doralaî să-mî fie Deschisă — ca ataneî. Liliac. www.dacQFomanica.ro 112 LUCEAFĂRUL Nrul 0, 1907. Foi răzleţe. 9 Ion Al. Brătescu-VoineştI, în lumea Dreptăţii, Iaşi, Edit. * Vieţii Româneşti», 1906. 1 voi. 8° 284 pag. Preţul: 2 lei. In 1909 a apărut primul volum de novele al dluî Brătescu-Voiueşti la îndemnul prietenului său, dl Nerva llodoş, care le-a adunat din «Convorbiri Literare», unde s’au tipărit mal întîiii. »Fi-va apariţia lor in volum un nou prilej să mai scriu?» — se întreba atunci, cu îndoială, autorul. A scris şi scrie mereu spre norocul literaturii noastre şi spre bucuria admiratorilor săi, deşi critica s’a pariat nedrept faţă de talentul real al d-sale, trecîndu-1 cu vederea. După trei ani iată ne dă al doilea volum, care, pe lîngă bucăţile celui dintîiu, cuprinde alte şapte nonă cu subiecte luate din aceeaş lume şi cu aceleaşi note fundamentale: seninătatea şi duioşia. Domnul lîrătescu-Voineşti e advocat într’un orăşel de provincie, Tîrgovişte, locul său natal. Aici la ţară şi-a trăit copilăria la casa .bătrînească moştenită din moşi strămoşi», în apropierea părinţilor «cinstiţi, buni şi uniţi» de cari îşi aduce aminte cu atîta duioşie în Moartea lui Castor şi Sîmbăta. Moştenirea ce i-au lăsat-o părinţii e «o inimă bună, iubitoare de frumos şi de adevăr», care, cu ajutorul talentului său de a vedea şi de a povesti cele văzute, a dat literaturii noastre pagini de adevărată artă. Cele mal multe din bucăţile dluî Brătescu-VoineştI se resumă în vorba evangelieî: «vor cădea neamurile şi se vor ridica noroadele». Lipsa de continuitate istorică dela o generaţie la alta, conflictul dintre generaţiile de lumea veche şi de lumea nouă constitue subiectele novelelor: în lumea dreptăţii, Neamul Udreştilor, Pană Trăsnea sfîntul, Conu Alecu, Măgheranul, Două surori şi Coa na Leonora, care spune tuturora: «Vezi D-ta munţii ăia? toţi au fost ai noştri odată!» Lumea veche e lumea patriarhală a oamenilor buni şî senini, cari trăiau «o viaţă curată şi cinstită», iar lumea nouă c lumea în care ticăloşia e a tot stăpînitoare, în care virtutea e o calitate negativă, în care oamenii silit robii patimilor mărunte de o clipă, iu care imoralitatea şi obrăznicia e o condiţie de existenţă. Aceste două lumi trăiesc în România. La mijlocul veacului trecut în Ţara-românească, îndelungă vreme rămasă în urmă, se întroduc deodată formele do civilizaţie europeană. Rezultatul ridicol al acestei prefaceri pripite ni l-a zugrăvit, cu măiestrie neîntrecută, Caragiale. Dl Brătescu-VoineştI descrie faţa duioasă a acestei prefaceri. în oraşele din provincie viaţa patriarchală a oamenilor, caii îşi cinstesc «funia neamului» şi-şi găsşsc rostul lor îngrijind moşia strămoşească, a oamenilor învăţaţi să-şi cîştige pînea de toate zilele pe căi cinstite — dispare. ÎI ia locul ropotul lumii de nimicuri, care n’are nimic sfint. Oamenii lumii vechil nu cunosc noua realitate a vieţii, habar n’au de lumea nouă şi de chichiţele eî, nu se pot adapta mediului nou şi n’au nici tăria nici putinţa de a se împotrivi moravurilor nouă. Acei oameni buni sînt slabi şi «mal uşor pier, decît să se scuture de răul ce-I doboară». Poezia acestei lumi slabe, care, neputind trăi în condiţiile de viaţă schimbate, se prăpădeşte, e zugrăvită pe paginile volumului «în lumea dreptăţii», în care ca şi ’n cartea vieţii găsim «pagini vesele şi pagini triste». Pe lîngă descrierea unor scene hazlii, a unor tipuri sau a unor oameni neajutoraţi, slabi, fricoşi şi nenorociţi, pe cari îî doboară brutalitatea celor tari, autorul îşi aduce aminte şi de «sărmanii desmoşteniţî cari suferă şi plîng în umbră», de ţărani (Din carnetul unul judecător, Inspecţie, Măgheranul), cari nu înţeleg nimic din noua formă de viaţă. îndreptarea scriitorilor tineri spre frumseţile vieţii dela ţară, unde e ascunsă puterea care poate hrăni un ideal: regenerarea neamului prin introducerea elementului ţărănesc în drepturile lui fireşti, se justifică par’că prin novelele d-luî Bră-tescu, cari ne prezintă în colori negre viaţa nouă dela oraşe. Aceasta e nota do înrudire a autorului cu tendinţele literaturii mal nouă. Ca un simbol al lumii descrise de artist reproducem: Fuiul. Sandi, să asculţi pe mămică. într’o primăvară o prepeliţă aproape moartă de oboseală,—că venia de departe tocmai din Africa, — s’a lăsat din sbor într'un lan verde de grîu, la marginea unui lăstar. După ce s’a odihnit vre-o cîteva zile, a început să adune be-ţigaşe, foî uscate, pae şi fire de fin şi şi-a făcut un cuib pe un moşoroiîi de pămînt, mai sus, ca să nu i-1 înece ploile; pe urmă şapte zile de-a rîndul a ouat cîte un ou, în tot şapte ouă mici, ca nişte cofeturi şi a început să le clocească. Aî văzut cum stă găina pe ouă? Aşa sta şi ea, doar că ea în loc să stea în coteţ sta afară în grîu: şi ploua, ploua de vărsa şi ea nu se mişca, ca nu cumva să pătrunză o picătură de ploaie la ouă. După trei săptămînî i-au ieşit nişte pui drăguţi, nu goî ca puii de vrabie, îmbrăcaţi cu puf galben ca puii de găină, dar mici, par’că erau şapte gogoşi de mătasă şi aii început să umble prin grîu după demîncaro. Prepeliţa prindea cîte o furnică, ori cîte o lăcustă, le-o fîremiţia în bucăţele mici şi eî, pic! pic! pic! cu cioculeţele lor, o mîncaîi numai decît. Şi erau frumoşi, cuminţi şi ascultători; se plimbau prin prejurul mamei lor şi cînd îî striga: pitpalac! repede veniaii lîngă ea. Odată prin Iunie, cînd au venit ţăranii să secere grîul, ăl mai mare dintre piu n’a alergat repede la chemarea mă-si şi cum nu ştia încă să sboare, haţ! l-a prins un flăcău sub căciulă. Ce frică a păţit, cînd s’a simţit strîns în palma flăcăului, numai el a ştiut; îî bătea inima ca ciasornicul www.dacQFomanica.ro Nnil (>. 190T. LUCEAFĂRUL 11H meu din buzunar; dar a avut noroc de un ţăran bătrîn, care s’a rugat pentru el: — Lasă-1 jos, mă Marine, că e păcat de el, moare. Nu-1 vezî că de-abia e cit luleaua. Cind s’a văzut scăpat, fuga speriat la prepeliţă să-î spue ce-a păţit. Ea l-a luat, l-a mîn-găiat şi i-a spus: — Vezi ce va să zică să nu mă asculţi? Cind te-oî face mare, o să faci cum veî vrea tu, dar acum că eşti mic, să nu ieşi niciodată din vorba mea, că poţi să păţeşti şi mai rău. Şi aşa trăiau acolo liniştiţi şi fericiţi. Din seceratul griului şi din ridicarea snopilor se scuturaseră pe mirişte o groază de boabe cu care se lirăniau şi măcar că nu era vre-o apă prin apropiere, nu sufereau de sete, că beau dimineaţa picături de rouă de pe firele de iarbă. Ziua, cînd era căldură mare, stau la umbră în lăstar; după amiază, cind se potolea vipia eşiaîi cu toţii pe mirişte; iar in nopţile răcoroase se adunau grămadă ca sub un cort, sub aripele ocrotitoare ale prepeliţei. Încet-încet puful de pe eî s’a schimbat în fulgi şi in pene şi cu ajutorul mamei lor au inceput să sboare. Lecţiile de sbor se făceau dimineaţa spre răsăritul soarelui, cind se îngină ziua cu noaptea şi seara în amurg, căci ziua era primejdios din pricina hereţilor, cari dădeau tîrcoale pe deasupra mirişteî. Mama lor îî aşeza la rînd şi ii întreba: »Gata?« »Da«, răspundeau eî. »Una, două, troi!« Şi cînd zicea »treî«, frrrrr ! sburau cu toţii dela marginea lăstarului tocmai colo lingă cantonul de pe şosea şi tot aşa îndărăt. Şi mama lor le spunea că-î învaţă să sboare pentru o călătorie lungă, pe care trebuia s’o facă in curind, cind o trece vara. »Şi o să sburăm pe sus de tot, zile şi nopţi, şi o să vedem dedesubtul nostru oraşe mari şi nuri şi marea*. * Intr’o după-amiază pe Ia sfîrşitul lui August, pe cînd puii se jucau frumos în mirişte împrejurul prepeliţei, aud o căruţă venind şi oprin-du-se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au ridicat toţi in sus capetele cu ochişorii ca nişte mărgele negre şi ascultau. — Nero! înapoi! s’a auzit un glas strigînd. Puii n’aîi priceput, dar mama lor, care înţelesese că e un vînător, a rămas încremenită. Scăparea lor era lăstarul, dar tocmai dintr’acolo venia vînătorul. După o clipă de socoteală, le-a poruncit să se pitulească jos, lipiţi cu pămîntul şi cu nici un preţ să nu se mişte. — Eu o să sbor; voi să rămîneţî nemişcaţi; care sboară e pierdut. Aţi înţeles? Puii au clipit din ochi c’aît înţeles şi au rămas aşteptînd in tăcere. Se auzia fîşiitul unui cîne care alerga prin mirişte şi din cînd în cind glasul omului: »Unde fugi? înapoi, Nero!* Fîşiitul se apropie, — uite cinele: a rămas împietrit, cu o labă in sus. cu ochii ţintă în spre eî. »Nu vă mişcaţi*, le şopteşte prepeliţa şi se strecoară binişor mai departe. Cinele păşeşte încet după ea. Se apropie grăbit şi vînătorul. Uite-1: piciorul lui e acum aşa de aproape de eî, încit văd cum i se urcă o furnică pe ca-rîmbul cismeî. Vai ! cum le bate inima. După cîteva clipe prepeliţa sboară ras cu pămîntul, la doi paşi dela botul cîneluî, care o urmăreşte; vînătorul se depărtează strigînd: >înapoî! înapoi!* Nn poate trage de frică să nu-şi împuşte cinele; dar prepeliţa se preface aşa de bine că e rănită, încit cinele vrea cu orice preţ s’o prindă; iar cînd socoteşte ea că e în afară de bătaia puştei, sboară repede scăpată spre lăstar. în vremea asta puiul ăl mai mare, în loc să stea nemişcat ca fraţii lui după cum le poruncise mă-sa, sboară; vînătorul ii aude piriitul sboruluî, se întoarce şi trage. Era cam departe. O singură alice l-a ajuns la aripă. N’a picat, a putut sbura pînă în lăstar; dar acolo de mişcarea aripei, osul la început numai plesnit s’a crăpat de tot şi puiul a căzut cu o aripă moartă. Vînătorul cunoscind desimea lăstarului şi văzând că trăsese într’un piliţi nu s’a luat după dînsul, socotind că nu face truda de a-1 căuta prin lăstar. Ăilalţi pui nu s’aîî mişcat din locul unde-î lăsase prepeliţa. Ascultau în tăcere. Din cînd in cînd se auzeau pocnete de puşcă şi glasul vînătoruluî strigînd: »apporte!« Mai tirziu căruţa s’a depărtat înspre vînător pe drumeagul lăstarului; încet-încet pocnetele şi strigătele s’a ti pierdut, s’a îi stins şi în tăcerea serii care se lăsa, nu se mai auzia decît cintecul greerilor; iar cînd s’a înnoptat şi răsărea luna dinspre Cornăţel, au auzit desluşit glasul mamei lor chemîndii î din capul mirişteî: »Pitpalac! Pitpalac!* www.dacQFomanica.ro 114 LUCEAFĂRUL Nrul 0. 1907. Repede au sburat înspre ea şi au găsit-o. Ea i-a numărat; lipsea unul. — Unde e nenea ? — Nu ştim, — a sburat. Atunci prepeliţa desperată a început să-l strige tare, maî tare, ascultind din toate părţile. Din lăstar i-a răspuns un glas stîns: »piu! piu«!... Cînd l-a găsit, cînd i-a văzut aripa ruptă, a înţeles că era pierdut; dar şi-a ascuns durerea ca să nu-1 desnădăjduiasoă pe el_____ De-atuncî a început zile triste pentru bietul puiti. Abia se mişca cu aripa tirîş după dînsul; — se uita cu ochii plînşî cum fraţii lui se învăţau la sbor dimineaţa şi seara; iar noaptea, cînd ăilalţi adormiau sub aripa mamei, el 6 întreba cu spaimă: — Mamă, nu e aşa că o să mă fac bine? Nu e aşa c’o să merg şi eu să-mî areţî cetăţi mari şi rîurî şi marea? — Da, mamă, răspundea prepeliţa, silindu-se să nu plîngă. Şi a trecut vara. Au venit ţăranii cu plugurile de au arat miriştea; prepeliţa s’a mutat cu puii într’un lan de porumb de alături; dar peste cîtăva vreme au venit oamenii de au cules porumbul, aii tăiat cocenii şi au întors locul; atunci s’aîi mutat în nişte pîrloage din marginea lăstarii lui. In locul zilelor mari şi frumoase au venit zile mici şi posomorite, a început să cadă brumă şi să se rărească frunza lăstarului. Pe înserate se vedeau rîiul unici intîrziate sburînd în rasul Croi Fără titlu. Discuţia pornită de noî în chestia «chemării preoţeşti» ne-a adus multe răspunsuri. Singurul răspuus ţinut în ton demn, la nivel principial' şi obiectiv e cel publicat de domnul R. Ciorogariu în revista din Arad: «Biserica şi Şcoala». M’am simţit dator să dau unele lămuriri acestui răspuns. Se ’nţelege că nu voî face aceasta şi cu mărunţii scriitori de ocazie. Partea principială a chestiunii e lămurită. Convingerile mele se cunosc. Nn apreciez triumfurile ieftine şi nu-mî pot lua îndatorirea ingrată de a împuşca cu tunul în vrăbii. Ceî înţelegători vor şti alege pe partea cui e dreptatea. Condeiele pricepute au întărit cu cuvinte categorice părerile mele, nu mai e nici o necesitate să lungim vorba. Nu maî are înţeles să răspund deci nici dluî profesor pămîntuluî, ori pilcuri de alte păsări călătoare, iar în tăcerea nopţilor friguroase se auziau strigătele cocorilor, mergînd toate : în aceeaşi parte, cătră miază-zi. '■ 1 . ’ In inima bietei prepeliţe era o luptă sfîşietoare. Ar fi vrut să se rupă în două, — jumătate să plece cu copiii sănătoşi cari suferiau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămiie cu puiul schilod care se agăţa de ea cu desperare. Suflarea duşmănoasă a Crivăţului, pornită fără veste în-tr’o zi, a hotărît-o. Decît să-î moară toţi puii mai bine numai unul, — şi fără să se uite înapoi ca să nu-î slăbească hotărîrea, a sburat cu puii sdraveni, pe cînd ăl rănit striga cu desnădejde: — »Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi!» A încercat să se tîrască după ei, dar n’a putut şi a rămas în loc urmîndu-I cu ochii pînă aii pierit în zarea despre miază-zi. Peste trei zile toată preajma era îmbrăcată în haina albă şi rece a iernii. După o ninsoare cu viscol, urmă un senin ca sticla, adueînd cu dînsul un ger aprig. * La marginea lăstarului un puiti de prepeliţă cu aripa ruptă stă sgribulit de frig. După durerile grozave de pînă adineaori, urmează acum 0 piroteală plăcută. Prin mintea lui fulgeră crîm- peie de vedenii____mirişte_____un carîmb de cismă pe care se urcă o furnică ... aripa caldă a mamei. Se clatină într’o parte şi într’alta şi pică mort, cu degetele ghiareî împreunate ca pentru închinăciune. • w 1 c a. Dr. N. Bălan, care în cel maî proaspăt număr al «Revistei Teologice» scrie un foarte lung articol de «înţelegere». Nu, pentrucă felul cum d-sa «signalizează» această chestiune pierde «titlii» de drept ai unei replice principiare, care ar putea avea o «lăture educativă» — pentru cititori. Ar trebui să repet din noii cele spuse şi aş provoca din nou duioase jelanii. Micile răutăţi ale domnului profesor care-mi face proces de conştiinţă în chestie de epitete încă nu înă atiug. Durerea mea pentru lipsa «titlilor academici» încă nu e covîrşitoare, căci am alte ambiţii şi alte mulţămirî pe lumea asta. Voi fi »delicat« şi de aici înainte numai în sonet şi nici deeum în măturarea păcatelor noastre de tot soiul. Deci atitudinea duhovnicească a domnului profesor, care-mi cere cu insistenţă o canossă a regretelor, rămîne fără răsunet în sufletul meu simţitor de altcum. www.dacQFomanica.ro Nrut G, 1907. LUCEAFĂRUL 115 Cam tot în aşa măsură mă nelinişteşte şi ameninţarea în adevăr periculoasă a dluî doctor, că voi fi declarat fără răspundere de cătră d-sa în caz de renitenţă. Adevăr, adevăr zic vouă, atunci va fi vai mie! Atunci mă voi spăla cu isop, voi rupe condeiul nenorocit în două, voi arunca manuscriptele în flăcări şi voî telegrafia tuturor acelor păcătoşi »poeţî şi prozatori» al cuprinsului românesc să facă şi eî asemeni... Doar’ sîntem fără «titli» şi fără «răspundere» ... Atunci va fi larg şi bine pentru neamul nostru, atunci să vor urca în preţ acţiile tuturor scriitorilor improvizaţi şi va fi o zi de triumf şi pentru colaboratorul «Revistei Teologice«, care mal deunăzi spunea în filipicele din Tribuna: «literatură profană s'a făcut cam destul la noi»... i’înă atunci cel puţin, iubite domnule profesor, milo-stiveşte-te cu noi şi îngădue să ne bucurăm de această «vale a plîngerilor»... 0. G. P. S. Rîndurile aceste pot fi citite şi de glumeţul autor al notiţei din «Răvaşul», dela care de altfel eu nu mai aşteptam cuvinte măgulitoare ca odinioară. Mi-am tras seama de cînd cu afuriseniile bietului Carducci. A cetit însă glumeţul cuvintele dluî Iorga in această chestie V Dacă da, atunci de sigur îl mustră conştiinţa, căci Dl Iorga c aspru, foarte aspru ... ♦ Noi de noi. «Şezătoarea» românească din Budapesta s’a încheiat cu un acord neaşteptat de strident: cu o insultă adusă doamnelor române de cătră uu deputat ungur pe galeria camerei din Budapesta. Această încheiere semnificativă, nu e intîmplătoare şi merită cîteva reflecţii... Publicistica noastră a lămurit pe deplin paradoxul neiertat al tendinţii do a căuta la Budapesta un prilej de manifestaţie românească, — afară de activitatea parlamentară a deputaţilor noştri. Adecă de ce ne-am duce noi în această «capitală»? E atît de naivă presupunerea, că prezen-tîndu-te acolo cu toată înfăţişarea măiastră a însuşirilor tale de popor, cu toată strălucirea pitorească a porturilor noastre ţărăneşti, cu toată melodia dulce a cîntecelor tale, — aî putea trezi gîndurl mal bune în sufletul unor oameni induşmăniţî. Pentru astfel de lucruri se cere pacea senină a înţelegerii împrumutate, se cere cuviinţa unul simţ de echitate care poate rosti o judecată dreaptă. Aceste lipsesc şi vor lipsi încă multă vreme. Celce a trecut ou ochii peste gazetele ungureşti din această «capitală» s’a convins in ce chip judecă aceşti oameni înfăţişarea românească a frumosului. Toate observaţiile, toate aprecierile aruncate în pripă sînt smulse din acel duh flecuros de operetă vulgară care ocroteşte cele mai multe rîndun ale gazetăriei neomaghiare. Să rămînem deci la noi acasă. Cel mal bine îngrădit separatism social e cea mal sigură cetăţuie. Nu vrem nimic din podoaba parchetelor budapestane. Rămînem în frumoasa şi curata noastră simplitate patriarhală. Acasă ne jeluirii, acasă ne veselim, acasă cîntăm şi jucăm, cînd avem chef. Ne jeluim pe pămintul nostru, între aî noştri. Ne veselim tot cu eî. Noi de noi. Dar o facem româneşte! Zilele trecute am cetit în jurnalele noastre nişte des-ininţirî curioase. Rar găseşti note mal pronunţat tragicomice ca cele ce cuprind aceste destninţirî. E vorba că un preot român din jurul Miercurel şi un profesor din Beiuş declară, cu cuvenita indignare, că «n’au jucat ciardaş». »E drept» spune părintele — «că muzica citita ciardaş, dar eu am jucat ardeleana». Deslegăm aceste rinduri de nota lor caraghioasă, nu cercetăm în puterea cărui cauon se face această nostimă desminţire, dar nu ue putem suprima uimirea şi amărăciunea în faţa acestor isprăvuri. Şi mai ales ne simţim ispitiţi a căuta un caracter simbolic in desininţirea acestui preot, care în naivitatea lui a spus incouştient uu mare adevăr, ce se potriveşte perfect la multe apariţii ale vieţii noastre... Să ne gindim ci ţi cetăţeni straşnici şi biue înţoliţi sînt în această ţară cari «joacă ciardaş pe Ardeleana» şi întors... * In acest număr începem publicarea unei serii de studii asupra monumentelor din Roma. Prin aceasta răseumpă-răin o parte din promisiunile de mai de mult de a da publicului nostru in formaţiuni asupra operelor de artă precum şi reproduceri după aceste. Notiţe Bibliografice. I. T. Mera: Din lumea basmelor. Bucureşti, Miner va, 285 pp. Lei 3'50. De multă vreme nu ne-a fost dat să citim lungile, înfloritele noastre poveşti spuse atît de bine, atît de credincios spiritului popular, ca îu cartea dluî I. T. Mera. Din cit se publică astăzi la noi, în direcţia aceasta, doar basmele dluî V. Caraivau dacă sînt la înălţimea celor povestite de bătriniî «uncheaşl sfătoşl.» Iar dl Mera face parte din vechea şcoală de folclor cu dragoste, cu pietate faţă de creaţiile geniale isvorîte din fantazia poporului. D-sa o bărbat cu şcoală literară temeinică, şi-a publicat, la început, poveştile îu «Convorbiri Literare«, alături de Creangă, Slavici, Ispirescu, T. V. Stefanelli şi alţii. Tovărăşia acestora ar ajunge singură să dovedească valoarea colecţiei scoase numai acum. Do fapt «lumea aceasta a bazmelor» şi-a păstrat, în mare măsură, toată frăgezimea, toată naivitatea şi spontaneitatea originală. Icîcolo întîlnim şi acele caracteristice părţi' sentenţioase şi fataliste, pe cari le auzim din gura povestaşilor bătrînî, şi acele fraze stereotipa cu cari încep basmele noastre, şi acele versuri nelipsite, cu cari se leagă atenţia ascultătorilor, — cu mici schimbări, bineînţeles. Şi, în urmă, cite un frumos cuvint dialectal, cîte o imagine locală dau colecţiei dluî Mera un farmec deosebit: oamenii maturi vor citi-o cu aproape tot atîta plăcere ca şi copiii, fără să amintesc interesul el filologic. Dl Rolla Piekarski, cunoscut în toată Romflnimea după copertele volumelor apărute la «Minerva», a împodobit cartea aceasta cu 87 de ilustraţii originale. Pentrucă a izbutit să prindă în chipuri figurile atît de puţin lămurite din poveştile noastre, i s’au adus laude; asemenea i s’au arătat şi unele greşeli, mal ales defectul de căpetenie, că prea e încărcat. Acestor observaţii ne alăturăm şi noi. I. D. * www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nnil (ir 11)07'. 116 .Ministeriul Domeniilor, Progresele Dobrogel (lela anexare pînă astăzi 1880—11)00. Bucureşti, 1907. Anexarea Dobrogel la România s’a făcut, priu tractatul dela Berlin, în 1878. Tabloul de statistică figurativă, însoţit de un studtu introductiv, publicat de Miuisteriul de Domenii din prilejul expoziţiei, arată progresele acestei provincii in cursul celor 27 ani de stăpînire românească, iu ce priveşte: populaţiunea, producţiunea agricolă şi industrială, comerţul, căile de comunicaţiune, finanţele şi instrucţiunea publică. Aproape în toate aceste ramuri Dobrogea a făcut progrese iudoite. De pildă populaţiunea, în acest rostim]), a croseut dela 147,000 la 267,808 locuitori, iar veniturile statului au crescut dela 2.800,000 lei la 15 milioane lei. înflorirea Dobrogei se datoreşte mai ales clădirii podului Carol I peste Dunăre, la Cerna-Vodă, şi construcţiuniî portului Constanţa. * . Despre celelalte cărţi primite la redacţie în numerele viitoare. I. Văsănescu, Bucureşti, clubul militar. 'Ain trimis revista în foarte multe părţi şi foarte multă vreme gratuit. Dacă Clubul militar doreşte să o aibă, de ce n’o abonează? E mult‘16 lei pe un ăn? ' Valeria 11. în avizul nbsfru era sbris că se vor trimite premii onor. abonaţi cari plătesc întreg abonamentul în cursul luneî Ianuarie a. c.; am trimis aceste premii pînă în Februarie. Ne pare foarte rău că, dupăcum dovedeşte cuponul mandatului, Dv. aţi achitat abonamentul in 10 Februarie. ‘ Rugăm pe toţi onor. noştri abonaţi, cari au întîrziat cu achitarea abonamentului.şi insistă să le trimitem volumele să privească ca general răspunsul de mai sus. Regina R. Numerile făgăduite vi se vor expedia; pentru volume, e prea tîrziu. , > - Ga vrii P. Cauza întîrzierii a fost: greva culegătorilor tipografi. Mulţumim pentru rindurile prietenoase. • Poşta AdminislrajieT. At. Baicu, Gioroc. Mai datoraţi 3 Cor. 50 pe anul curent. ■* Nic. Popp, capelan, Ormindea, numărul reclamat trimis. Maî datoraţi pentru anul curent Cor. 5. V’am făcut toate înlesnirile posibile. . P. Meteo, V. Abrâny. Cele 7 Cor. trimise le-am trecut pe 1906, fiindcă eraţi în restanţă, după registrele noastre. Vă rugăm să ne trimiteţi 7 Cor. pentru abonamentul anului curent. ]{.. Raca, Bouţari, dacă ne puneţi la disposiţie fotografiile, gratuit, le reproducem cu plăcere. Jon Bogdanfi, Timişoara. Suma de 1 cor. 75. am trecut-.o pe quartalul I. 1907, fiindcă abonamentul pentru anul trecut l-aţi achitat. Atanasie Scripea, Cimpina (România), am primit abonamentul, veţi primi revista regulat; colecţiile anilor precedeuţî însă, — fiindcă şi pe noi ne costă parale grele — nu le putem pune gratuit la disposiţie. Preţul lor se află în acest număr al revistei noastre. A. Burdan, Sinitea. Noi am expedat ţoţî numerii, ar fi bine să întrebaţi Ia oficiul poştal, iar dacă nu veţi alia nrul 1 1907 îl vom trimite. T. Lungu, Uodosfalva. Trimiteţi-ne 7 cor. şi va li achitat anul 1907 întreg. Dna Mări oara Negru, Ciacova, aţi întîrziat prea taro cu plătirea abonamentului,; terminul a fost 1 Febr. D-şoara Elisa Ştefanica, el. cl. VIII. Beiuş aţi plătit .6 cor. pe anul 1906, maî restaţî pe 1906 încă 1 cor., iar pe 1907 întreg abonamentul 7 cor. D-luî C. Radulescu-Istriţa, Bucureşti. Avem colecţia întreagă din anul 1906'şi costă, legată în pînză, împreună cu portul poştal, 16 Cor. Bibliografie Dr. N. Leon. Raport prezentat d-lnî ministru al instrucţiei asupra învăţămîntulul ştiinţelor naturale, Bucureşti, 1906. Dr. Petru Barbu, Elemente de Caticlietieă sau metodica religinnil. Caransebeş, 1907. Preţul: 3 cor. Calendarul Miner vei pe 1907. Preţul 1 leu 25 b. Bigeanu, Arta dansului, Blaj, 1907.1 Preţul: 80 fii. N. Stoicovici, Colecţiunea de cîntece pentru şcoa-lele poporale. Editura Librăriei Ciurcu, Braşov, 1907. Preţul: 1 cor. 20 b. ’ Societatea muzicală „Armonia11 în Cernănţ, Raportul anual pe anul administrativ 1906. Cernăuţ, 1907. Dr. Vasila Suciu, Hipnotism şi Spiritism, studiu critieo-teologic, Blaj, 1907. Preţul 1 cor. 50 b. Dr. Iou Bun ea, Gramatică Germană teoretică-practică pentru uzul şcoalelor medii. Editura Librăriei Ciurcu Braşov, 1907. Preţul: 3 cor. 60 b. ' • I (Scoarţele luceafărului. Pe toţi abonaţii cari au comandat scoarţe îl avizăm că le vor primi cam peste trei săptămînî. Acum se lucrează clişeele în Miinchen. Se pot comanda şi pe anii trecuţi tot cu preţul de 2 cor. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. i r. . Cumpăraţi numărul‘jubilar Carol 1 'Preţul 1 cor. 10 bani. ■I * ■ i i.. ■ ■. .. i ' TIPARUL LUI XV. KRAFFT ÎN SIBII0. • ; ~J ' ; J www.dacQFomanica.ro