S CI M A R CI L. Dr. I. Lupaş . . Z. Bârsan . . . Nic. A. Berindeî Q............... •Z. Bârsan . . . Qh. T........... Emil Isac . . . 'Maria Cnnţan . * * *............. Octavian Goga . I. Borcia . . . Din istoria şcoaleior noastre. O noapte de demult (poezie). Întîlnire. Noapte (poezie dupăCardticci). Carlo Goldoni. Al doilea centenar dela naşterea sa. Din popor: Cîntecol SalomieT. Pastel de iarnă. Povestea Dornloî (poezie). Un centenar american. Ion crîşmarol (poezie). Ifigenia în Taurida deGoelhe. Act. III. Scena întîia. G. Bogdan-Doică Scrisori din Bucureşti (VIII): Convorbiri literare: Colaboratorii noi M. S -Râmniceano Polemice. (Răspuns dltiîf G. Ibrăiieanu) Liliac .... Cîntec (poezie). * * *...........Giosnă Cardocci. Cronica:. . . încercări, Grădina de copii, Sculptorii! Brâncuş, Arde-leanofobiî, Rătăcirî, Premiul Luceafărului, Ştiri. Poşta Redacţiei şi Administraţiei Ilustraţiunî: C. Brâncuş: 2Studiî, Copilul. Carlo Goldoni, H. V. Longfellow, G.Carducci, C. Brâncuş. 1 »V.VAVtV*.V* ABONAMENT: lp$$ Gtustro-islngaria: i'hfi'v’-i'V.i'? mm 1 an . . .... 12 cor. Ed. de lux . . . 20 cor. itL’.t’.'luu 6 luni . • • • • ^ n »»»»»» . . . 10 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor. România şi în Străinătate: 1 an . . .... 16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. 6 luni . • * * * 8 n M TI M . . . 15 „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor., La cerere trimitem numere de probă. Abonamentele, plătite înainte, sînt a se trimite Ia adresa: Adm. rev. „Luceafărul**, Sibiiu (Nagyszeben). A apărut în editura revistei „Luceafărul* A. O. Maior Biblioteca Copiilor Voi. II numeroase ilustraţiunî. Cel mai potrivit dar pentru —copii. — Preţul: Cor. 1.60, Cei 2.- Omer ILIADA 12 cînturî traduse în versuri de George Murnu cu ilustraţii admirabile. ■*+- Primul volum din I3iblioteca scriitorilor Străini. Preţul: Cor. k.—, Cei 5.— plus porto postai 20 Pani. www.dacQromanica.ro LUCEAFĂRUL revistA pentru literatura şi arta. apare de douAori pe lunA sub îngrijirea dior: Octavian Goga şi Octavian C. Tăslăuanu. Ca colaborarea dior: I. Agârbiccanu, Zaharie Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. loan Borcia, V. Cioflec, Alexandru Ciura, Maria Cunfan, Dr. loan Lupaş, Dr. George Murnu, M. Sadovcanu, C. Sandu-Aldea, M. Simionescu-Rîmniceanu. ORICE REPRODUCERE OPRITĂ. Din istoria şcoalelor noastre. între cele 17,342 de şcoale poporale, cite se numără azî în întreg regatul Ungariei, abia 1943 sînt şcoale de stat.1) Toate celelalte sînt şcoale comunale şi confesionale. Categoriei acestor din urmă aparţin şi şcoalele poporale, susţinute de cele două biserici române, şi al căror număr se urcă peste 3000. Puţine dintre aceste şcoale au un trecut, care se suie pînă în veacul al XVIII-lea; pînă la acea lege înţeleaptă: Ratio Ed ucationis, pe care a creat-o Maria Terezia, — inzistlnd, ca pruncii fiecărei naţii să-şî primească începuturile instrucţiei în limba maternă (»vernacula«) — ori pînă la părinteştile îndemnuri ale bunului Iosif al II-lea, care poruncise, ca lîngă fiecare parohie să fie şi o şcoală, cît de cît. Pe cele maî multe le avem abia de citeva decenii încoace. Singure stăruinţele titanice ale lui Şaguna ne-au dat vre-o 5—600. Toate aceste şcoale s'au întemeiat şi susţinut pînă în ziua de azi numai cu preţul unor jertfe nespus de mari şi prin încordări, fără seamăn de împovorătoare pentru un popor ca al nostru, lipsit în cea maî mare parte de isvorul luminii, ca şi de isvorul bunăstării materiale, de temelia unui traiîi cinstit şi slobod. Şi, dacă ar fi fost numai greutăţile, pe cari le rostogolia în calea progresului şcoaleî române — tradiţionala noastră sărăcie, atunci tot s’ar fi putut trece maî repede peste smeritele începuturi! Şi n’ar fi fost, poate, şcoala noastră *) Cf. studiile: «Nâpoktatâsunk szervezese es ujabb torvenyhozâs szuksege», kozoktatăsiigyi tauulmâny — în Budapesti Szeinle din 1906. silită să rămînă, timp atît de îndelungat, în starea cea tristă, pe care ne-o zugrăveşte, la 1813, D. Ţichindeal în modul următor: »De voeştî să ştii în sat, unde e şcoala? Nu întreba pe nime, ci du-te şi apoi vei afla o casă, nu departe de biserică, desgrădită, descoperită, cu fereştile sparte şi cu hîrtie lipite; să ştii, că aceea este şcoala!« Dar în aceste căsuţe umile, desgrădite şi descoperite, s’au nimerit să muncească generaţii de dascăli, pătrunşi de adevărată însufleţire pontru sfînta lor apostolie de redeşteptătorî ai unui neam chinuit şi înapoiat. Şi, cum rezultatul unei şcoli nu pot să-l determine nici odată păreţi! ei, orîcît ar fi de împodobiţi, ci maî ales însufleţirea şi vrednicia celorce propoveduesc într’insa cuvîntul înţelepciunii — din aceste şcoale modeste a răsărit un început de cultură a poporului nostru. Prin stăruinţele nepregetate ale unor adevăraţi dascăli — mucenici, — începuturile sfioase au fost continuate cu rîvnă înteţită şi sporite prin isprăvurî din ce in ce maî însemnate. Astăzi, de sigur, icoana zugrăvită de Ţichindeal nu se maî potriveşte decît la foarte puţine din cele peste 3000 de şcoale româneşti din această ţară. Căci în multe sate de ale noastre s’au ridicat, din jertfele imense ale acestui popor lipsit, şcoale, cu cari s’ar putea mândri orice sat din largul Apus luminat şi oricare neam fruntaş în ale culturii. Realizarea acestui progres e un mare merit al înaintaşilor noştri. Cu atît mai mare, cu cît ei au trebuit să înfrunte, pe lîngă greutăţile 1* t www.dacQFomanica.ro 00 LUCEAFĂRUL Nrul 4-5, 1907. interne, şi o serie neîntreruptă de obstacole formidabile, aruncate în calea progresului nostru cultural de viforul patimilor politice. Scurtă vreme abia, le-a fost dat şcoalelor noastre a săvîrşi în linişte munca binecuvîntată de propagare a culturii, înălţare şi fructificare a gîndiriî şi întărire a simţirii româneşti. Căci în curînd s’atî ivit tendinţe potrivnice, cari mereu au infestat, şi conturbă azî, şcoala în dezvoltarea pacînică a sublimei sale misiuni, impunîndu-î sarcini şi semnalîndu-î scopuri, cu totul străine de adevărata eî chemare. * Ivirea acestor tendinţî anticulturale coincide aproape cu începutul şcoalelor noastre. . * Cîteva reflexiunî istorice, cred că vor fi potrivite în momentul de faţă, ca să poată cunoaşte oricine cel puţin unele din peripeţiile luptelor îndărătnice şi aprige, cite au purtat înaintaşii noştri pentru şcoala românească. Politica de germanizare a luminatului împărat Iosif al II-lea a dat cel mai puternic impuls culturii şi limbii maghiare. Pînă atunci nici prin minte nu le trecuse nobililor maghiari, că in peroraţiunile lor din congregaţiile comitatense s’ar putea să stăpînească limba maghiară în locul celei latine, ori că în colegiile lor s’ar cuveni să se dee tinerilor şi altă învăţătură decit cea strict latinească. O clasică dovadă despre aceasta ne prezintă cazul colegiului din Dobriţin, ai cărui profesori la anul 1802 s’au împotrivit din toate puterile introducerii limbii maghiare, argu-mentînd, că învăţătura nu se poate propaga decît în iscusita limbă latină, şi că ar fi o lipsă de pietate faţă de tradiţiile seculare, ca ei să se abată acum dela graiul strămoşilor (»stilo patrio«). Şi atitudinea aceasta curioasă vine la 11 ani după memorabilele diete din 1791, îndreptate împotriva tuturor inovaţiilor lui Iosif II, deci şi împotriva limbeî germane. Se luptau acum pentru înlocuirea acesteia cu cea maghiară. * La una din aceste diete, Ia cea din Cluj, se ştie, că s’au strecurat şi plîngerile Românilor, redactate în chip demn, în acea strălucită petiţie întitulată >Supplex libellus Yalachorum*, pe care împăratul Leopold al II-lea o însoţise cu cele mai calde cuvinte părinteşti şi binevoitoare recomandaţii cătră dietă. Aceasta a încremenit de spaimă, cînd s’au citit cuvintele împărăteşti şi cererile Românilor. Apoi s’au înfuriat deputaţii şi rega-liştiî; şi au trimis întreagă petiţia — ad acta, fără a da rezolvire mulţumitoare vre-unuia din cele 5 postulate juste. Ci în discuţia, pornită pe tema aceasta, s’au năpustit cu toţii asupra conducătorilor poporului român, au început să’inzulte pe preoţii noştri, despre carî spuneau că, fiind lipsiţi de orice cultură, sînteî înşişi sfătuitori, numai întru cele rele, al ţărănimii. Iar cînd au ajuns la punctul cel din urmă1), în care împăratul tocmai cerea dietei a îngriji, să se dea preoţimiî române o creştere mai bună, tot dieta aceasta a fost, care şi-a exprimat temerea, că n’ar fi bine să li se dea preoţilor români cultură maî înaltă, căci aceasta i-ar face să părăsească coarnele plugului (fiat i ta q u e p lan u m, quomodo Clerici a le n tur, ne a stiva avocentur.2 3 4 * * *) Dar vlădicii noştri de atunci nu s’aîi mulţumit cu atîta, ci în decursul anului următor, 1792, au redactat tot împreună alte două petiţii, foarte frumoase şi întemeiate puternic pe întreg arsenalul de motive, posibil în acele timpuri;8) au bătut apoi de nenumărate orî calea la Viena, pînă cînd dela împăraţii a venit iarăş poruncă dietei, să ia în desbatere rugările Românilor şi să înainteze un proiect de lege în chestia instruirii tineretului român. Dieta răspunde maî tirzitî lui Leopold, că petiţiile le-a dat spre studiare comisiei bisericeşti (systematica deputatio) cu îndatorirea să afle modul potrivit de a răspînd i printre Români cunoştinţa limbeî maghiarei) >) ... »Simulque interteutione etiarn cleri utriusque ritus convenienţei1 prospiei ac una rudioris plebis vala-chicae cultura promoveri et cum successu propagări possit«. Cf. rescriptul lui Leopold II, dto Florenţa, 18 Maiu 1791, în lucrarea Lup aş I.: Az erdelyi gor. kel. egyhâzes a vallăsunio a XVIT1. szazad folyamau. Budapest, 1904, pag. 58. *) Cf. scrisoarea ep. I. Bob cătră episcopul de Orade, Ignaţiu Darabant despre dieta din 1791. — Publ. în »Unirea«. A. 1900. Nr. 38, pag. 313. 3) Amîndouă le-am găsit în arhiva muzeului Brukenthal din Sibiiu, de unde le-am copiat şi intenţionez a le da publicităţii, ctud voi avea timpul necesar spre a le studia! 4) »Az egyhăzi bizottsăgnak kotelessege leszen, hogy az olâlisiîgnak kimuveleserol es szelidebb erkiilcsre leendo oktatăsărui valo planumban a magyar nyelvnek ko- zottiik valo eloterjeszteserol igyekezzen valami jo modnak elintezoset gondolni». Cf. Acta dietalia A. 1792, pag. 311. www.dacQFomanica.ro Nrul 4-5, 1907. LUCEAFĂRUL 61 Comisia însă n’a maî făcut nici un plan. Cuvintele* din^urmă din protocolul dietei au totuş o mare însemnătate istorică. Prin ele se indică începutul unei direcţi!, care va ti urmărită, cu mic! întreruperi, dar cu mar! sforţări, întreg veacul al XlX-lea, şi care în zilele noastre parc a-şî presimţi apropiatul triumf, fără a se gîndi, că în culmea acestuia va trebui să exclame cu desamăgire, ca odinioară Pyrrhus_______ In jumătatea primă a secolului al XlX-lea se ivesc dese «circulare* din partea vlădicilor noştri cătră credincioşi! lor cu sfătuirî şi îndemnări, să înveţe ungureşte, căci «înălţatul crăiesc guvernium» nu vrea să mai primească «jalbe şi reiaţi! în limba românească, căci această limbă românească nu este ştiută la acele înalte locuri... Iar pentru lesnirea ăstui lucru în toate şcoalele româneşti, dar mai vîrtos în şcoala candidaţilor de preoţie din Si bii îi să se înveţe limba cea ungurească».1) în şcolile din Blaj se învăţa deja prin seci. XVIII puţin ungureşte. Pe vremea episcopului Lemeni, care era însuş imbibat de cultură maghiară, direcţia aceasta se întări tot maî mult; ea deveni de-adreptul ameninţătoare, fiind propagată cu un hiperzel primejdios de chiar episcopul, care ţinu la moartea lui Bob (1830) predică ungurească in mitropolia din Blaj — cea dinţi! predică ungurească in această biserică! exclamă Alex. Papi u-I Iar ian8) — iar la 1841 ceru voie dela primatele catolic din Strigoniu, să poată tipări cărţi de slujbă bisericească, în traducere maghiară. Primatele, crezînd că în biserica română unită limba liturgică trebue să fie cea 1 aţină ca şi la catolici, întreabă mirat: »cu ce drept întrebuinţează Valahi! limba valahă în cele sfinte.8) *) Cf. scrisoarea ep. Vasilie Moga din 13 Oct. 1829 la Dr. II. Puşcariu: «Documente pentru limbă şi istorie», voi. I, pag. 194—5. 5) Cf. A. Papiu-Ilariau:»lstoria Românilordin Dacia superioară», voi. 1, pag. 122. s) «Quo iure utuutur Valachi in sacris lingua Yalachica? Cf. idem, ibidem pag. 125—G, unde Papiu adauge următoarea apostrofare Ia adresa luî Lemeni: «aşa necăpătînd (episcopul) voie de uicăiri, fu silit a lăsa lucru într’atîta, un lucru, de care şi însuş Râkoczy, cînd s’ar scula din morţi, s’ar mira, cum s’au schimbat timpurile, de acum cere voie dela Unguri episcopul Românilor a traduce cărţile bisericeşti în ungurie, cînd înainte cu 200 de anî Ungurii îî făcuse pe Români a-şî traduce liturgia în limba naţională»!.., în seminarul din Blaj pătrunse ca limbă de conversaţie limba maghiară şi teologi!, dnpăcum ne spune acelaş Papiu 11 ar i an, afară de cin-tările bisericeşti, nu maî cunoşteau şi cîntece naţionale româneşti, ci se desfătau în de cele ungureşti ca «Kis Komârom, Nagy Komârom*1) şi alte «eiusdem tenoris». * Cu toate aceste la anul 1842, cînd dieta ardeleană se opinti» să supraliciteze in patriotism pe cea din Ungaria, hotărînd ca in timp de 10 anî limba maghiară să fie introdusă pe toate termele vieţi! publice şi să devină singură stă-pînitoare în toate şcolile, — din acel Blaj, pornit spre aţipire, a isbucnit un grandios protest, al căruî diapason de demnitate şi energie este atit de înalt, încît gîndul, copleşit de înţelepciunea umilită a oportuniştilor, niciodată nu s’ar fi putut ridica — cum nu se poate nicî azî ! — pînă la acel grad de bărbăţie românească. Protestul, care fireşte nu putea porni dela vlădica Lemeni, ci dela membri consistoruluî, în frunte cu Si mion Crainic, este atit de frumos şi de fulgerător în unele enunciaţiunî, încît nu ne putem lipsi a atrage atenţia cititorilor îndeosebi asupra unor pasage, ca acele, în car! consistorul declară, cu toată ho târîrea, că in şcoalele din Blaj limba română nu va putea fi înlocuită prin alta, nicî în 10 sute de anî, necum în 10 cum vrea legea, dar niciodată pînă în veci! vecilor, şi că el nu se vor putea supune uneî legi, din care ar rezulta ruina şi peirea scumpe! noastre naţionalităţi.2 * * 5 * *) în 10 Martie 1843 acest protest a fost trimis şi consistoruluî român din Sibiiu, care nu în-tîrzie a se identifica imediat cu întreg cuprinsul luî, arătînd fraţilor din Blaj, prin răspunsul din 18 Martie, convingerea, că prin astfel de leg! Români! nu vor putea deveni niciodată «cetăţeni *) Ibidem pag. 124. • s) Reproducem, pentru frumseţa şi tăria lor, şi îu originalul latinesc aceste cîteva şire: «Est igitur evidens: lingeam hanc in scholis llalasfalvcnsibus nisi cum por icul o moruni ac reli giositatis ct quod nohis non minus dolorosum est: cnm ruina carne natiunalitatis — eliminări non posse; fate mur autem sincere, non tantum post decern annos, sed ueque post decern saecula, iino nullo unquam tempore, nos nationcmqne ilustram lege obligări posse, quae moribus ac religiositati periculum, ac obicem, nationalitati vero ruinam parat ac interitum. Cf. G. Bariţi u: «Părţi alese din Ist. Trans.», voi. I, pag. 754. www.dacQFomanica.ro 62 LUCEAFĂRUL Nrul 4-5, 1907. mai folositori patriei comune, ci maî curînd vor fi prefăcuţi într’o turmă de vite (non in uti liores patriae cives, sed potius in pecorum gregem con verteret); şi exprimîndu-şî totodată speranţa, că legea aceasta ca orice lucru violent şi nefiresc nu va putea duce la scopul intenţionat de alcătuitorii eî şi nu va putea dura mult* * (potissi -mum, quod Historia teste praecipitatae rerum con v e r si o n es, in objecto praeser-tim tam delicato, nunquam ad intentum scopum per ducere soleant, et om ne v i o 1 e n t u m non d i u d u r e t. *) Sînt cuvinte, cari cuprind adevăruri mari', atît in protestul consistorului din Blaj, cit şi în scrisoarea celor din Sibiiu. Dar din aceia, cărora eraţi adresate cîţi puteau ori voiau să le înţeleagă? Abia doi sau trei bărbaţi de stat eraţi pe atunci in Ungaria, cari pricepeau că politica ungurească e orbită de pasiuni violente, şi cari cuvintati zadarnic împotriva exagerărilor neiertate, împotriva patimeî şi însufleţirii rău stă-pînite.2) înzadar le spunea Sz6chenyi, din înălţimea scaunului prezidenţial al Academiei maghiare, că tendinţele lor sînt neumane şi nepotrivite cu spiritul timpului, că forţa, ce aplică în scopul maghiarizării, maî curînd sati maî tirziii, tot lor le va săpa mormîntul (p. 29). Degeaba se silia să-î convingă, că prin impunerea forţată a limbii maghiare se fac de rîs, căci ce folos ar avea, dacă lumea întreagă ar ciripi ungureşte (»hadd tudjon esevegni magyarul az eg6sz vilăg* p. 20)! Asta ar fi numai o amăgire, căci vorbirea e departe de a fi simţire, învirtirea limbei departe de a fi egală cu pulsaţiunea inimei şi astfel celce vorbeşte ungureşte, orîcît de elocvent, e încă departe de a fi maghiar (p. 21). Şi mare greşală fac, ceîce se silesc a trage toate pe calapod unguresc, suspiţionînd pe oricine nu e îmbrăcat în atilă (p. 16) ş. a. Alt bărbat luminat, in această privinţă, a fost baronul IosifEotvos, un nobil idealist condus de idei umanitare şi europene. Acesta se gîndia chiar la un plan de constituţie federalistică, prin care s’ar fi acordat naţionalităţilor autonomie teritorială. Dar n’a isbutit să-î dee fiinţă vieţuitoare. ’) Această scrisoare inedită se află în colecţia de acte a P. C. Sale dlui Dr. II. Puşcariu. *) Cf. gr. Szeclienyi Istvân: A magyar Aka-dcmia k or iii, 1842, p. 35. Ca dovadă a înţelegerii lui drepte şi a spiritului luminat şi conciliant, de care a fost condus în activitatea lui de ministru al şeoalelor, a rămas totuşi legea instrucţiunii poporale art. 38 din 1868, care dă drept naţionalităţilor să ţie şcoale poporale pe limba lor, fără a le sili să propună în aceste şcoale şi limba maghiară.1) Fanatismul naţional agresiv, cum şi nemăsurata poftă de domnie a opoziţiei maghiare, vedea în această lege o abandonare a direcţiei ultraiste a dietelor reformatorice dinainte de 48, şi a luptat mult contra proiectului Iui Eotvos, iar în 1879 aii introdus prin altă lege (art. de lege 18, din 1879) propunerea limbei maghiare ca studiu obligator în toate şeoalele poporale. De atunci pînă azi pretenţiunile isvorîte din legea aceasta aii ajuns la un grad de nepilduită exagerare, cerîndu-se acum deadreptul, ca toate studiile maî însemnate, afară de religie şi ştiinţele naturale, să se propună exclusiv în limba maghiară. Cam ce foloase ori ce prăpăstii ar putea rezulta de aci pentru ţară şi pentru popoarele eî neştiutoare de limba maghiară, să judece on. cititori. De noi nu ne iartă împrejurările a maî stărui asupra acestor chestiuni, ci ne vom mărgini, drept încheiere, a reproduce clteva cuvinte însemnate dintr’o vorbire a lui Francisc Deâk, care la 1872 sprijinia cu toată stăruinţa planul înfiinţării unui gimnaziu sîrbesc in Neoplanta (Ujvidek), argumentînd dupăoum urmează: »Fie şi 300 de gimnazii în ţară; fie chiar atîtea, ca tot la distanţă de cîte 6 poşte să se găsească un gimnaziu, dacă in acesta nu se împărtăşeşte învăţătura pe limba poporului din ţinutul respectiv: atunci prin ele, fără îndoială, foarte cu anevoie se va putea propaga cultura. Să ne aducem numai aminte, cu cîte greutăţi a trebuit să luptăm în copilărie din cauză, că eram siliţi să studiem într’o limbă străină, in cea latină, şi să privim, în ce măsură mare s’a înlesnit pentru copiii noştri învăţătura prin faptul, că ei sînt instruiţi în limba maghiară. Tocmai aşa stă lucrul şi cu limba celorlalte naţionalităţi. »Dacă le-am sili, ca pe copiii lor, — cari nu ’) Iar §. 17 al art. de lege 44 diu 1868 dă naţionalităţilor dreptul de a se putea cultiva în limba lor maternă şi în şcoale secundare, »pînă acolo, unde începe instrucţia maî înaltă, academică». www.dacQFomanica.ro Nrul 4—5, 1907. LUCEAFĂRUL ai ştiu chiar nimic sau numai foarte puţin ungureşte, deoarece în şcoala poporală au fost instruiţi maî ales în limba lor naţională — să-î înveţe pretutindeni şi întru toate ungureşte: atunci în aceste gimnazii orice progres al tinerilor ar fi cu neputinţă, părinţii şi-ar cheltui banii în zadar, copiii şi-ar pierde zadarnic timpul. »ln genere, dacă voim să cîştigăm naţionalităţile pe partea noastră: calea potrivită spre aceasta nu poate fi tendinţa de a le maghiariza cu orice preţ, ci aceea de a le face să se obişnuiască cu împrejurările ungureşti şi să le îndrăgească. Căci două lucruri' sint incontestabile: dorinţa de a le stîrpi ar fi o barbarie nelegiuită (istentelen), chiar şi dacă ele n’ar fi atît de numă-roase, încit nimicirea lor să ne fie imposibilă. Iar a ni le face duşmane, nu e în interesul nostru. Tot în aceeaş situaţie se află şi ele. Dacă s’ar putea desface de noi, ca să alcătuiască o naţiune mare: aş înţelege o eventuală tendinţă a lor spre acest scop; dar pe lîngă constelaţia europeană dată, aceasta e cu neputinţă. Aiuîndouă taberile trefiue deci să ne dăm silinţa, ca împreună şi unii lîngă alţii, să trăim in concordie cit se poate mai bună*.1) * Dela 1879 şcoalele poporale nemaghiare, dela 1883 cele secundare aîi trecut prin grele încercări şi continuă a fi ameninţate tot maî serios. Iar rezultatul tendinţelor potrivnice a fost după 30 ani de opintiri extraordinare, prin cari s’a *) Cf. Deâk Ferencz beszedei, voi. VI, 18GS—73, osszegyiijtotte K6nyi Man6, pag. 339—340. anihilat atîta forţă, acesta: din elementul german cunoşteau limba maghiară 36% 1 <1111 cel slovac 12%; din cel românesc 7%. E de notat, că în timp de trei decenii numărul Românilor cari ştiu ungureşte, s’a sporit cu un singur procent1). Acest lucru se explică, cred, în chipul următor: Românii adînc convinşi, că viaţa şi limba naţională sînt pentru dinşi sinonime, au dat celei din urmă toată îngrijirea, ca să n’o piardă pe cea dinţii. Solicitudinea lor pentru limba naţională a crescut in raport direct cu spori ren măsurilor îndreptate împotriva acesteia. * Din luptele înaintaşilor noştri pentru limba strămoşească se desfac acum două învăţăminte preţioase, cuprinse amindouă în protestele dela 1843. Cel dinţii ne sună şi azi, după 6 decenii şi jumătate, ca o ameninţare: încetarea luptei pentru limbă ar avea drept urmare, ruina desă-vîrşită şi peirea scumpei noastre naţionalităţi: carae nostrae nationalitati, ruinam parat ac in teri turn, cum scriau ceî din Blaj. Al doilea ne şopteşte în glas de îmbărbătare şi mîngăiere, că, după mărturiile istoriei, nimic ce-î violent, nu poatesă dureze îndelung: quod, Historia teste, om ne vio-lentum non diu d uret; aşa răspundeau, tot atunci, ceî din Sibiiu. Şi — de sigur, aveau dreptate şi u n iî şi alţii... Dr. I. Lupaş. J) Cf. Mârki Sdudor es Beksics Gusztuv: »A modern llagyarorszdg*, Budapest 1898, pag. 824. 0 noapte Mocneşte foca ’n vatră ... bunica somnoroasă Iţi dapănă povestea in vorbele-i ilomoale, Iar mania stă pe gînduri... pe gînduri totdeauna ... Şi somnul se coboară încet... ţi lot mai moale .. . Şi-l simt cum tot mai lencţ mi se răsfaţă ’n gene, Cum mă gîndesc la părul frumoasei Consinzene. de demult De-odată de pe uliţi purneţte eint de jale ... Aproape ... mal aproape.. . încet de lingă vatră Pornesc înspre fereastră ... cu ochii duţi in noapte. Ascult cum plinge chitul de-un >drum bătut de peatiă* »Ve-un tînăr ţi de-o fată*, ce s’aă iubit odată Şi-apoi tde-o foae verde* ţi-o floare scuturată*... Era — mi-aduc aminte — s’o ’ntreb atunci pe muma Ce cintă trecătorul în vorbe tremurate? Ilar, nu ţlitî cum, privirea mi s’a oprit sfioasă Pe-o iconiţă veche a Maicei-Preacurate Şi mi-a părut o clipă că vrea ceva să-mi spună, Aţa privia la mine de sfintă ţi de bună... Z. Bârsan. G. 9*5=^ www.dacQFomanica.ro OG bUCKAf’ĂlUJL Nrul 1—5, 1007. Carlo Goldoni. — Al doilea centenar dela naşterea sa. — Mă plimbam într’o zi dealungul Arnuluî ad-mirînd superba panoramă-a acestei părţi din Florenţa, pe care par’că nul o răsfăţa în murmurul său necontenit. Era o zi cu soare, o după amiază liniştită şi solemnă. Şi cum mergeam, cu gîndurile duse departe, mă trezesc că mă loveşte un copil din fugă. Mă uit şi ’n faţa mea, pe o terasă, era o grămadă de copii, cari se jucau sburdalnicî în razele de primăvară. In mijlocul acestei terase se ridica senină statua luî Carlo Goldoni. Carlo Goldoni. Pe soclu steteau copii maî mititei, bucurîndu-se şi eî de jocurile celorlalţi, iar prin prejurul terasei, pe bănci bătrînî, cu înfăţişarea sărăcăcioasă, slabi şi înfriguraţi, gustau căldura acelei zile senine. Era o lume de oameni buni, neştiutori unii, alţii trecuţi prin toate năcazurile şi mi-a părut ciudat cum se adunaseră ei in preajma acelei statui, a cărei faţă stetea zîmbitoare şi bună în bătaia soarelui. Ce ştiau eî de cununa de lauri, ce-i sta aşezată la picioare? Era soare aici şi eî se bucurau de el şi statua par’că reînvia în această bucurie a copiilor. * La 25 Februarie s’a serbat în Italia al doilea centenar dela naşterea acestui scriitor de teatru, despre care Voltaire intr’o scrisoare zicea: »lată un om cinstit şi bun, care a purificat scena italiană, care a inventat cu fantazia şi a scris cu simţul; un pictor şi un copil al naturiî. Acest italian e făcut ca să dea întregeî lumi un model de bun simţ*. Pe la începutul secolului al optsprezecelea Veneţia era intr’o decadenţă vădită. Flra cuibul petrecerilor uşoare şi foarte cercetată de străini. Era obligat cel care voia să treacă de elegant să aibă un apartament în apropiere de San-Marco, unde să invite pe prietenî şi prietene la »conversaţie« şi petreceri Aceste casine erau cam cum sint cluburile de azî. Unele erau publice şi erau deschise numai în timpul carnavalului. Pînă şi femeile ţineau deschise asemenea case de joc, cum era acea a donneî Lucreţia Nani, deschisă pentru cavalerii străini Guvernul ridicîndu-se în contra acestor cuiburi de conrupţie a deschis o casă mare de joc, publică, ^faimosul Ridotto*, care a fost închis în 1774 spre marea părere de rău a 1 eneţienilor. în aceste case se pierdeau sume enorme de bani şi sănătate. Şi viaţa acestei epoci destrăbălate a dat foarte multe subiecte romancierilor. Era şi natural ca într’un oraş, unde libertatea morală şi imorală era aşa de mare şi unde oca-ziunile de plăceri erau aşa de uşoare, să se adune ca într’un Paradis, toţi uşuraticii, toţi pierde-vară şi aventurierii lumii. Era oraşul sărbătorii veşnice. Carnavalul mai cu seamă, era o petrecere nebună pentru toţi şi sub măşti, de multeorî călugării dela San-Marco se amestecau cu oamenii şi cucoanele de orice teapă şi de orice cinste. Şi petrecerile nu se sfîrşiau cu carnavalul; se inventau altele şi altele; baluri, excursiunî, banchete, toate însoţite de o veselie nebună şi întreg anul, piaţa era plină de lume: nobili, popor, străini, o mulţime imensă de oameni veseli. în această lume uşoară, lipsită de orice energie, dar gălăgioasă şi variată, s’a născut Carlo Goldoni; în această lume pitorească şi teatrală şi-a găsit poetul comic elementele artei sale. Aici, în această viaţă, animată de pasiuni mediocre, dar plină www.dacQFomanica.ro Nrul 4-5, 1907. LUCEAFĂRUL C.7 C. Brâncuş: Studiu. de vioiciune, arta teatrală, bună-rea, cum era, era gustată şi înainte de Goldoni, maî mult decît în oricare parte a Italiei. Arta teatrală era într’o stare mizerabilă, afară de puţine escepţiunî teatrale din secolul al VI şi al Yll-lea sînt lipsite de viaţă. E uimitor cum toţi scriitorii, mulţi cu talent, se feriaîî de realitate, falşificaîi viaţa, creau o lume absurdă şi artificială, ca şi cînd viaţa reală şi inima omenească ar fi fost cu totul altele decît cele de azi. Greşala era că scriitorii italieni nu căutau să creeze o formă definitivă de comedie şi tragedie, luîndu-şî elementele vitale şi inspiraţia din arta sănătoasă a poporului, cum au făcut multe alte ţări în scrierile lor din secolul al XVII-lea, ci umblaţi să imiteze pe clasici. De aici exageraţiunea şi rătăcirea. Pe la începutul secolului al XVI-Iea se jucau comediile latine ale luî Plaut şi Terenţiu, traduse în italieneşte, şi chiar Ariosto, voind să dea un exemplu de piesă teatrală nouă, cade şi el în greşala de a imita pe ceî vechi! Interpreţii acestor piese erau diletanţi. Sejucaîi în case private, cu un număr restrîns de privitori. Poporul era lăsat pe mîna Arleqinilor, cari jucau prin pieţe un fel de teatru improvizat. Cum ajungeaţi în cîte un loc deschis, aceşti descendenţi aî Italienilor îşî puneau jos bagajele devagabonzî şi lumea se aduna să asculte bufonăriile lor. Aceasta era aşa numita »commedie del’arte*. Nu se ştie cu siguranţă cum s’a pornit la început acest fel de teatru. Prin secolul al XVI-lea aceşti saltinbaci începură să-şî ia motive în jocurile lor de prin piesele scrise. Pînă şi Mi Ies Glorios us al luî Plaut a fost tîrît în acest teatru de măşti. Şi multe alte tipuri de prin piesele scrise treceau in teatrul măştilor. S’a început şi o mişcare dramatică, dar tot ce se scria, nu era cu mult maî bun decît teatrul improvizat al măştilor. E uşor de închipuit cît era vie coborît gustul publicului şi cît de departe era mulţimea de teatrul adevărat. Goldoni se ridică in contra tradiţiei şi în contra celor cîteva sute de piese scrise, ale căror motive preferite eraţi diferite miracole susţinute de diavoli şi duhuri. E ciudat cum nu s’a desvoltat maî de mult C. Brâncuş: Studiu. www.dacQFomanica.ro m LUCEAFĂRUL Nrul 4-5, 1907. C. Brâncuş: Copilul. teatrul adevărat în Italia, cînd avea actori excelenţi de pe atuncea, recunoscuţi piuă şi de străini. Pină şi despre diletanţii din acele vremuri, au rămas date, cari ni-î arată foarte talentaţi. In împrejurărileacestea apornit lupta Goldoni şi, considerind obstacolele, ede mirat c’apututsăiasă învingător. Pînă şi Carlo Gozzi, un talent remarcabil, i se punea în cale, proclamînd eternă »com-media deFarte«. * Carlo Alessio Goldoni, bunicul după tată al viitorului scriitor, trebue să fi fost un om de lume. Dela Modena cetatea de baştină a Goldoneştilor, a venit la Veneţia, voind să-I aibă şi el vilasaţrîvna marilor Segniori de pe vremea aceea) în acest oraş al petrecerilor şi distracţiilor de tot felul. Plăcindu-T mult teatrul, casa lui era deschisă pentru toţi actorii şi cîntăreţiî buni. în acest mediu se naşte C. Goldoni, la 25>J'ebruarie 1707. A fost o mare sărbătoare în casă; el era cel dintîi nepot al bătrînuluî. De îndată ce puteţi să se joace, i s’a dat un teatru de m a r i o n e 11 e, cu care putea să-şî petreacă vremea. Toţi recunoşteau în el o inteligenţă precoce. De abia ştia să silabisească şi sta uitat în biblioteca tatălui său. Cărţile de teatru mai cu seamă iî atrăgeau atenţiunea. Găsise operile lui Giacinto Andrea Cicognini, care nu era un talent mare, dar micul Goldoni descoperise, în operile lui stranii, ceva nou şi in afară de teatrele lui de marionette. Acest scriitor era mult influinţat de Calderon şi de Lope şi sub impresiuuea acestuia scrie Goldoni la opt ani o comedie, care s’a pierdut. După moartea bătrînuluî Allessio, familia Goldoni se găseşte în împrejurări maî mult decit modeste. Tatăl scriitorului se duce la Roma, la celebrul La ucişi, care în patru ani îl scoate doctor şi-l vedem practicînd medicina la Perugin. II aduce după citva timp şi pc micul Carlo şi-l dă la o şcoală de Iezuiţi, iar ca distracţie îi dă voe să joace într’un teatru de filodramaticî. Aici a jucat el un rol de femee — în statele l’apeî, femeile nu erau îngăduite pe scenă — în sSorellina di Don Pilone« de Giro-lamo Gigli, singurul scriitor, care înainte de Goldoni, avusese încîtva presentiment, cum ar putea să fie teatrul adevărat. Mai tîrziîi a studiat filosofia. Nu era cunoscută filosofia raţionalistă, care a venit la modă mult maî tîrziii şi cu logica formală plicticoasă, nu s’a folosit mult. Era la Rimini o companie de actorî. Goldoni se amestecă printre eî şi într’o bună zi, cînd trupa era gata să plece, Godoni se decide să-i însoţească. »Trupa se imbarca pentru Chioggia — povesteşte Goldoni în memoriî — doisprezece actori, un sufleur, un maşinist, un costumator, opt servitori, patru fete de casă, două doicî, copil de toate etăţile, cînî, pisici, pasări cîntă-toare, un miel, în fine o corabie a luî Noc«. Şi dl Goldoni pe deasupra. Adio Rimini, adio filosofie!!... Ce soare, ce lărgime de orizont şi ce frumsoţe pe marea Adriatică, ş’apoî ce de nebunii... Cînd l-a văzut mamă-sa ... vă puteţi închipui. Dar bună cum era, ca toate mamele veneţiene, l-a iertat curind. Studiile" însă trebuiau continuate şi tatăl său s’a gîndit să-l ducă la colegiul de medicină din Pavia, unde nu întrau decît copiii oamenilor www.dacQFomanica.ro Nrul 4-5, 1907. LUCEAFĂRUL G9 bogaţi. Pînă să i se facă loc acolo, se ducea cu tată-săti pe la bolnavi şi bătrinul băgă de seamă, că n’are nici o înclinare pentru cariera medicală. In 1721, iarna, l-a dus la Veneţia să studieze dreptul, dar diavolul teatrului nu-1 lăsă nici aici în pace; cum scăpa de şcoală da fuga la teatru, la San Samuel. I se face loc în sfîrşit în colegiul dela Pavia. Aici scrie el satira »il Coloso», un fel de ceeace Romanii numiati Atelana, o satiră personală; îşi bătea joc de ochii D-şoarei cutăreia, de gura unei alteia, etc... Toţi ştiau cine-i autorul. Lumea rîdea, iar cei cu musca pe căciulă s’aîi plîns la colegiu şi . .. l-au dat afară. Ii venia să-şi ia lumea în cap, să se ducă la Roma, dar ne mai avînd bani s’a gindit că tot e mai bine să se întoarcă acasă. încurind tatăl său a fost transferat la Udine, luîndu-1 şi pe Goldoni cu dinsul. A urmat într’o şcoală particulară un curs de drept civil şi canonic. Tinăr cum era să amorezează de o fată şi ca să se apropie de dînsa, se gîndeşte să conrupă pe camerieră. Aceasta îi ducea şi-i aducea scrisorile. E foarte interesant descrisă in »m e m ori i« toată povestea acestei iubiri. La urmă se dovedeşte că toată corespondenţa o avusese, nu cit fata pe care o iubia, ci cu şireata de camerieră, căreia ii făcea scrisorile însăşi stăpînă-sa. Se amorezează de o altă fată şi amorul acesta îi aduce multe remuşcări şi tatălui său multă supărare. Maieu seamă că văzuse în mijlocul pieţei din Modena un om expus la stilpul ruşine! — era un poet faimos, zice Goldoni, — pentrucă ar fi fost puţin mai îndrăsneţ într’o aventură de dragoste. Faptul acesta i-a adus lui Goldoni gîndul de pocăire şi umbla să se călugărească; familiă însă nu i-a dat consimţămîntul. L-a dus la Veneţia ca să se distreze, lăsîndu-l să vază teatrele. Şi de data asta tot teatrul l-a atras şi l-a protejat. După mai multe aventuri, între cari amorul lui cu romantica Angelica, Goldoni primeşte o lovitură grea cu moartea tatălui său. Se stabileşte la Veneţia dimpreună cu mamă-sa şi in curînd îşi ia doctoratul in drept dela Padova. A practicat cîtva timp advocatura, dar geniul teatrului îl ademenia şi scrise o tragedie întitulată »Amalasunda«. Căderea acestei piese a fost primită cu multă linişte. A avut însă un mare succes, în 1734, cu piesa sa »il Belisario». De aci încolo Goldoni se dă cu totul teatrului şi vieţii atît de nesigure a omului de condei. A fost o luptă titanică pe care a dus-o acest scriitor al cărui nume a ajuns să stăpi-nească întreg teatrul din secolul al XVIlI-lea. în viaţa lui lungă, de optzeci şi şase de ani, a scris aproape două sute de piese de teatru. O întreagă lume de tipuri şi de caractere reînviate prin arta particulară a lui Goldoni. Puterea lui de creaţiune era într’adevăr miraculoasă. Lucra cu o uşurinţă utmitoare. Ajunsese să scrie nu ştiu cîte piese pe an şi în cinci zile se zice că ar fi scris o piesă în cinci acte şi în versuri. Numai prin această muncă uriaşă, pe lingă talentul săli original, a putut să sdrun-cine şi să doboare toată temelia veche a teatrului italian. E caracteristic cum răspunde el la cri-ticile lui Baretti: »nu e cel dintîî care m’a insultat. Bun, rău sau mediocru cum sînt, Baretti nu poate nici să-mî dea, nici să-mi ia niiuica«. Ultimii ani din viaţa sa i-a petrecut la Paris, ca profesor de limba italiană la curte şi şi-a încheiat cariera sa teatrală, seriindu-şî ultima piesă in franţuzeşte. Tot aicea a scris faimoasele «Memorii», operă la care a lucrat trei ani. A murit la 1793 intr’o casă din strada PavGo — Saint-Sauveur, veghiat de soţia sa, şi de un nepot, înainte cu două săptămini de uciderea regelui Francieî. Se zice că toată pornirea lui Goldoni, în opera lui de renaştere, ar fi fost izvorîtă dintr’o intuiţie inconştientă, ar fi fost un moment de inspiraţie fericită. Indiferenţa sa pentru tradiţiuno se zice că n’ar fi fost pornită de vre-o sfătuire teoretică sau de vre-o revoltă estetică, ci de o cunoştinţă mediocră a literaturii. Studiile sale de teorie teatrală au fost superficiale. Idea reformei i-a venit în minte ca o axiomă, nu ca urmarea unui silogism. S’a condus în totdeauna de viaţă şi lumea i-a ajuns ca să poată prin ea să studieze teatrul. Nu era un om superior, nu era un stăpînitor al vieţii, ci un simplu observator. Bunătatea, simplicitatea, echilibrul caracterului, sensul normal al vieţii; acestea erau calităţile, cari i-ati făcut mărirea. Prin acestea a creat un teatru şi i-a dat numele său unei epoci. Nu s’a ridicat la con- www.dacoromanica.ro 70 LUCEAFĂRUL Nrul 4-5, 1907. cepţiunî mari; s’a niulţămit să desemneze modest lumea şi oamenii între cari a trăit. A remarcat pasiunile şi vanităţile concetăţenilor săi, făcînd o pictură plină de viaţă. ♦ Prin toate oraşele Italiei s’a serbat cu reprezentaţii' şi conferinţe memoria părintelui teatrului italian. Piesele lui ţin şi astăzi afişele teatrelor şi vor trăi vecinie, fiindcă sînt luate din viaţa reală în veci aceeaşi. Un talent de traducător şi localizător dibaciu ar putea să ia mult din opera vastă a acestui scriitor şi să facă servicii reale începutului nostru de mişcare teatrală, Z. Bârsan. Sus la Ţara românească Este-o grădină domnească Şi nu-î cin’ s-o stăpinească; Numai singur un crai mare l-o veu’t carte de ’nsurare. Şi n’avea pe cin’ să ia Făr’ pe dulce soru-sa; El din grai aşa-î grăia: — Soro, soro, Salomie, I’une tloarea pe chilie Hai cu miu’ la cununie, Că eu pe uude-am umblat Ca tine nu mi-am atlat, La ’ucinsu crătinţelor, La pusu bortiţelor. — Io-atuncî, frate, că m’oî duce Cind tu mie mi-i aduce, Dintr’un strugurel de vie Nouă Imţi de vin de-o mie. * El afară mî-a eşit Şi cu gîndul mi-a gindit. Şi toate le-a isprăvit, * Şi din grai că i-a grăit: — Soro, soro, Salomie, Hai cu min? la cununie Pănă-î frunza verde ’n vie. Dacă frunza s’o usca, Popa nu ne-o cununa. Din popor. Cîntecul Salomieî. — Io-atunci, frate, că m’oî duce Dacă tu mie ini-î face Pod de-araină Peste vamă, Pod de-argint Peste pămîut. * El afară c’a eşit, Şi cu gîndul mî-a gîndit, Şi toate le-a isprăvit. * Cînd în casă mî-a întrat, Cu glas mare c’a strigat: — Soro, soro, Salomie, Haî cu min’ la cununie, Că cîte mi-aî poruncit lo toate le-aui isprăvit. Ea tare s’a spâimintat, Cu glas mare c’a strigat: — Io-atunci, frate, tot m’oî duce Ciud tu mie mi-î aduce, Găinuşa liameşa, Că sâ-mî fie nănaşa, Şi stelele, Fetele, Luceferii, Ficiorii. * El afară mî-a ieşit Şi cu gîndul mî-a gindit, Şi toate le-a isprăvit. * Cînd în casă c’a întrat Cu glas mare c’a strigat: — Soro, soro, Salomie, Haî cu min’ la cununie, Şi-mî încinge brîu de in Că nănaşiî tăi îţi vin, Şi-mî încinge brîu şerpesc Că nănaşiî-ţi nimeresc. * Ea se ’ncepe a se găta La biseric’ a pleca; In biseric’ au întrat, Icoanele-au lăcrimat, Iar icoana Precistiî, Din fundu bisericii, Da nu-ini plînge cum se plînge, Făr’ varsă lacrămî de sînge: — Nu ţi-ar fi, popo, păcate, Să cuiiunî o sor’ cu frate, Nu ţi-ar fi, frate, ruşine Să te culci în pat cu mine? Decît talpa iadului Şi greul păcatului, Maî bin’ hrană peştilor Şi rugină pietrilor. Nicî vorba nu isprăvia, Din bisercă-mî fugia, Drept la inare se ducea Şi în mare s’arunca. Cili. de Gh. T. www.dacQFomanica.ro Nrul 4-5, 1907. LUCEAFĂRUL Pastel de iarnă. i. Vînt şi vînt. Crivăţul ride sălbatec, înflorind întreaga lume. Norii de plumb plutesc a lene pe ceriu şi în urma lor să ţine un stol negru de corbi. Numai zăpada licăreşte. Şi gliiaţa rîuluî arată icoana morţii. Pustiu şi pustiu. Nici un suflet pe cale. Nu resună sglobiul clincănit do zurgalae. Nu trec săgeată săniile domneşti. Şi nu-î strigă in urechi nici un vizitiu beat de pe capră: »în lături, zdreanţă de pribeag*. El păşeşte singur şi in urma lui miroasă lupii. Pe faţa luî au. înghieţat lacrămile. Părul luî: plin de brumă, musteţile sloioase, sbîrlite. Haina lui flutură flenduroasă. Şi pribeagul păşeşte doinind şi doina luî ameninţă. Se duce, se duce şi nu ştie de ce se duce. Nu-1 cbiamă bordeiul, nici uşa palatului nu se deschide înaintea luî. Numai cîniî latră după el şi copiiî îl asvirlesc cu pietri. Nu are surată, nicî tată, nici mamă. Nu are duşmani căcî nu are prieteni. Nu-1 cunoaşte nime şi toţi să tem de el, de ciomagul lui gros... Buzunarele iî sînt goale. N’are numai o sticlă goală in ele, şi o sfoară bună ca să se spînzure. N’a rnincat de-o zi... Şi totuş cîntă. Foamea cîntă din el şi dorul de-a fi sătul. Limba i s’a uscat de sete. Şi totuş cîntă. Ochii luî sînt duşi în slavă, aşteaptă de-acolo o taină sfintă ... Şi priveşte zimbind, cu zimbirea celor părăsiţi. Un cîntec îl cere in adine: pribeagule, pri-beagule vino în împărăţia celor tăcuţi. Dar el cu suflet tare începe să fluere şi răspunde chemării sfios: — Nu vreau să mor, nu vreau să mor. Şi vintul îi izbeşte fulgii de zăpadă în ochi şi-î zice răcnind: — Tu vei muri, tu vei muri... Şi pribeagul începe din nou să cînte, şi cin-tarea lui arde în amurgul bolnav: — Vreau să trăesc, vreau să trăesc. Şi vintul îi izbeşte repede fulgii de zăpadă cu mînie oarbă în faţă, şi-I strigă răguşit: — Tu vei muri, tu vei muri. Şi pribeagul îşi grăbeşte paşii. Fuge par’că de stafii şi de diavol. Ciută obosit ca un ateu ce sufere şi în inimă ii geme somnoroasa noapte. De picioare i se acaţă lanţurile iernii. Tot mai greu i-e pasul şi tot mai vioaie cîntarea. Copacii din drum încremenesc de spaimă. Corbii uită să croncănească. Şi lupii se apropie mereu. Sînt tot mai aproape. Şi ’naintea pribeagului plîng doi oclu uriaşi; zîna morţii, zina morţii. Vede atitea zări şterse. Fişie în jurul luî atitea aripi albe. Flori vrăjite îi răsuflă miresme dulci. Izvoare murmură. Plai de aur, cu lac vînăt, cu iarbă do mătasă străluce. Lebede blinde plutesc pe lac. Miros de tămîie. Viorele.. . Soare albastru................................. Un gest în sus. Şi pribeagul cade năduşit. II. Şi nu la multă vreme, s’apropie o sanie domnească. în sanie rîd cu hohot, înfăşurate în piei scumpe, două feţe. De sub copitele cailor sar par’că seînteind bucăţile de ghiaţă. Pe capra săniei un vizitiu. Şi vizitiul pocneşte din biciu: — în lături, în lături, pribeagule! Dar pribeagul, cu o mînă ridicată, — nu vrea să se ferească din cale. Pe mutra luî obraznică joacă un zimbet dispreţuitor. Şi sania se opreşte şi vizitiul, coborind de pe capră, începe să lovească din biciu faţa pribeagului. Dar pribeagul nu crîşneşte din dinţi de durere, înzadar îl loveşte vizitiul. Şi vizitiul cbiamă pe domnul şi pe tovarăşa luî: — Un mort... Un mort... www.dacQFomanica.ro 72 LUCEAFĂRUL Nrul 4^5, 1907. Şi domnul cască gura mirat. Iar domnişoara îşî pune un deget pe buze şi îngînă şoptind: — Ni... Ni... Un mort. i Şi vizitiul îşî freacă palmele speriat: — Am lovit în mort cu biciul! Of, of! Şi domnul se trezeşte din spaimă şi începe: — Va fi un beţiv! Iată sticla în buzunar!... în loc să stea aca^ă, mizerabilul, la vatra lui caldă, lîngă iubită — in loc să se culce în patul cu puf, neuitînd să se roage la Maica-Frecesta înainte de-a adormi — tîlharul s’a dus la crişmă. A băut din zori. Şi beat a tulit-o la hoinărit... Şi Dumnezeu mi bate cu bîta?! A murit ca un cine în şanţ... L-a omorît frigul Domnuluî. Aşa-î trebue, de ce-a beut! Mizerabilul... Şi domnul scuipă cu greaţă. Iar domnişoara sare repede în sanie şi, învă-lindu-se în pielea unui tigru, îşî scoate limba la mort: — Beţivule, beţivule... ^ Şi vizitiul îşî face cruce şi întreabă încet: — Ce să facem culel? — Ce să facem ? Ce să facem ! îl dăm dracului! — răspunde domnul. — Dar îl vor rnînca lupii!... — Mînce-1! Ce-mî pasă. Eî, mergem. Şi vizitiul se aşează pe capră şi sania dispare uşoară ca o pasere mare şi clincănitul de zur-galae să aude tot mai de departe, pînă amuţeşte cu totul... Noaptea cade la pămînt şi patru lupî miroasă un trup răcit. . r Emil Isac. Povestea dorului. — încet încet să nu ne-audă Alţî oamenT şi nicî umbra lor, Ascultă-mă să-ţî spun povestea Amarului, ce-T zicem dor. El nicî un rost în lume n’are, în casă n’are aşternut, Dar val de inimile ’n care, Cerînd sălaş, a încăput. — Povestea dorului e lungă... Tu, vezi, eşti troienit de nea, Mal bine scuturăţî sumanul; La ce-aî bătut în uşa mea? Ce case mari ne sînt vecine Cu fetîlpl de peatră la pridvor, Tu cum aî nimerit, străine, La mine să-mî vorbeşti de dor? De unde-aî coborît... ia spune, Nu cumva eşti al nimăruî, Drufneţ ce n’are rost în lume Şi ’n casă n’are vatra Iul? Val, cum de mi-am uitat de mine, Cînd mi-aî trecut pe sub fereşti, — Aprinsă m’am grăbit la uşe Să ’ntreb lumina, cine eşti? La ce mă prinzi acum de mînă? la-ţî haina ’n spate şi te du ... Povtestea dorului — rămînă... Căci dorul pare că eşti tu. — Nu-ţî bate capul ca să afli, Dacă sînt om sau nenoroc ... Aprinde candela ’n perete Şi-’n zarea ochiului de foc ... Vom sta copilă noaptea ’ntreagă De vorbă numai amîndoî, Ca să cunoaştem ce ne leagă Şi care-î stavila ’ntre noi. Sub ochii mei desprindeţi părul, Mă uită că de faţă sînt... Din cînd în cînd ridică-ţî ochii Şi-î pleacă iarăşi la — pămînt... Povestea dorului răsară Din tot ce noi vom povesti Ca faţa ceriului de vară Din apa ’n care s’ar privi... Tu nu ’nţelegî cîtă durere E ’ntr’un cuvînt nevinovat, Cum frînge gîndurile tale, La cîte patimi pune strat.... Dar e şi-un dor din lumi senine, Copilul tainicului vis, El m’a adus acum pe mine La uşa ta ce mi-ai deschis, încet, încet să nu ne-audă Alţî oameni şi nicî umbra lor... Ascultă-mă să-ţî spun povestea Seninului, ce-i zicem dor... Din zarea lumilor eterne Coboară veşnicul avînt Şi pe amarul meu s’aşterne, . ■ Ca mîngăierea unul sfînt. Maria Cunţan. www.dacQFomanica.ro Nrul 4-5, 1907. LUCEAFĂRUL 73 (In centenar american. în zilele trecute, americanii au serbat centenarul poetului lor Henry Wadsworth Longfellow, Dăscut la 27 Februarie 1807, în Portland (Statele unite). Longfellow e unul dintre autorii cel inaî de samă al Americeî. Tatăl său, om politic, ar ii dorit ca fiul să-l moştenească cariera, dar tînârul preferă literatura. La 13 ani publicase mici încercări într’un ziar din Portland. în 1826 obţinu învoirea părintelui său, ca să studieze limbile şi literatura străină şi întreprinse o călătorie, cam de 3 ani, în Europa. Parisul sgomotos şi cosmopolit nu l-a prea încîntat; aci nici nu se opreşte mult. Trece prin Italia, Spania şi Austria,''îar în Germania se opreşte timp mal îndelungat îu Brunswick, Dretda şi mai ales la universitatea din Goetting. întors în America e numit profesor de limbi străine la colegiul din Portland, de unde, după 6 ani, trece la «Harward College* în Cambridge. La 1835 îşi tipăreşte cel dinţii roman «Outre-iner* care cuprinde mal mult descrieri şi amintiri din călătoria sa în Europa, cum şi poezii traduse din autori străini. în acelaş an, după numirea sa de profesor universitar in Cambridge, mal făcu o călătorie în Europa, de astădată prin Danemarca, Suedia, Germania şi Elveţia. La întoarcerea în ţară scrise apoi un al doilea roman de amintiri din călătorii, «Hyperion*. în 1839 apare prim ul său volum de versuri, »Voices of the Night* (Vocile nopţii); urmează apoi «Baladele», «Poemele robiei», «Psalmul vieţii* şi alte poezii. Cea mal izbutită poezie lirică a sa pare a 6 «Excelsior* în care poetul cînta nizuiutn spre ideal. Delal843—45, Longfellow publică o dramă «The Spanisch student* (studentul spaniol), inspirată de «Gitanilla* (Ţiganca) lui Cervantes şi «Poezia şi poeţii Europeni*. La 1850 apăru cea dintîî operă a sa cu subiect curat american, «Ewangelina*, idilă-epicâ în hexametre, inspirată de sigur de «Hermann şi Dorothea* Iul Goethe. E povestea tristă a unor tineri colonişti logodiţi, despărţiţi prin cruzimile şi persecuţiile Englezilor şi cari după nenumărate şi nespuse lupte şi suferinţe se regăsesc, într’un spital din Philadelphia, spre a muri impieună. Nu mult după «Ewangelina*, apare «The golden Legend* (Legenda de aur) imitaţie după «Der arme Heinrich* (sărmanul llenric) de Hartinann von Aue. La 1854, Longfellow părăseşte profesoratul, ca să trăiască numai şi numai pentru literatură; iar ca încoronare a operilor sale dă în 1855 poemul popular «Hiawatha* (The song of Hiawatha) un şir de legende indiane. în urmă n mal scris «Tragedia divină*, «Keramos* după «Clopotul* lui Schiller şi a tradus «Divina comedie* a Iul Dante. Longfellow a scris mult. Scrierile sale, deşi foarte des sînt imitaţii, aîi totuşi părţi foarte originale; sînt variate, pline de moralitate ca fond şi perfecte ca formă. între altele, meritul său cel mare e de a fi lărgit orizontul literar al Americanilor, făcîndu-le cunoscută literatura uni vei sală. După judecata contimporanului său Edgar Poii, Loug-fellow are dreptul la cel dintîî loc între poeţii Americei, calităţile sale fiind de cel mal înalt ordin. Are însă şi două cusururi: afectaţie şi imitaţie. Imitaţia nu-1 împedecă insă, zice tot Edgar Poe, de a fi original, atunci cînd nu imită. «Longfellow, care este desigur cel mai îndrăzneţ imitator din America, este original îu mare măsură; adecă, nu e lipsit de imaginaţie. Acest al doilea fapt, împedecă pe mulţi de a crede în primul. Sentimentul frumosului, sentimentul poetic, în opoziţie cu puterea poetică, duce, inevitabil, la imitaţie. Astfel toţi poeţii mari au fost mari plagiatori; de unde nu urmează însă că toţi plagiatorii mari sînt şi mari poeţi.* Acost harnic, neobosit şi glorificat poet al Americeî, a murit în 24 Martie 1882. Reproducem din operile sale: Psalmul vieţii. (traducere în proză) Nu-mi spune în jalnice stanţe că viaţa nu e decît uu vis deşert, că sufletul amorţit e un suflet mort, iar lucrurile nu sînt aşa cum ni se arată. Viaţa e realitatea 1 viaţa e serioasă şi nu groapa e ţinta ei cea din urmă. «Nu eşti decît praf şi iarăşi praf te vei face* n’a fost zis pentru sullet. Cărarea noastră, croită de soarte, nu e o cărare de bucurii sau de întristări, ci un drum în care numai lupta ne ’ntăreşte; şi in fiecare zi trebue să ne trezim mai tari, decît ieri. Arta trăeşte, timpul aleargă şi inima noastră, deşi tare, se aseamănă cu o tobă acoperită cu un văl, o tobă care bate un marş funebru, călăuzindu-ne spre groapă. l’e nemărginitul cîmp de luptă, în lagărul vieţii, nu fi mut, ca turma minată la păşune; ridică-te, voinice, şi luptă. Nu te 'nerode în viitor, orîcît ţi-ar părea de zîm-bitor. Munceşte, lucrează în prezent; sus inimile şi Domnul să ne călăuzească! Viaţa oamenilor mari ne arată că ne putem face destinul sublim; murind vom lăsa urme în nisipul vieţii. Uu altul, pierdut îu nemărginire, un frate părăsit va regăsi poate aceste urme şi desnădăjduitului ii vor reî n via nădejdile. Sus! şi la lucru! Vom îndura cea mai cumplită fatalitate! Să învăţăm a munci! Să învăţăm a răbda! ^5=5*2 * www.dacQFomanica.ro 74 luceafărul Nrul 4-5, 1907. Hon cihmazul. j --- Qă multe păcate S’aii sumes voinicii Sînt pe lumea asta, Şi mi-aii pzins pă Hazul, Xui don czîşmazul d)e Şuţi şi Sutcaie d-a fugii nevasta; Glli-aii golit celazul; Glii se paze cu vătavul, i-a fugit nevasta. d)e cupzinsuzile toate, mi-aii golit celazul... \ (Lzei zile ’mplinite l&ice-un Sadă năstzuşnic Şi-a gzijit amazul, GJozSe legănate: Gu cOzajii ’n palme cBea şi tu, dcane, 67 vegliiat czîşmazul; cBea şi tu, fîztate; SFăză pîne, făză apă, a vegliiat czîşmazul. Gine ştie cită vzeme mai tzăim, fîztate! Gînb a fost be-a patza S)az don czîşmazul Şi-a edentat oztaciî, v-lsf cBea şi tiu piea foazte gloată voinicească Şi-i păzea oSzazul Gîli-an venit săzacii; GfalSen ca be moazte; J!otzi mazi bin bouăsate, mi-aii venit săzacii... Sza zăzimat pe coate, galSen ca be moazte. - cBeţi, copii, be-acuma, Golo cătză sază, dlău să nu vă pază ; Stzaşina be paie Să Hem czîşma toată 67 ’nceput să azbă clină be cu sază; doc cu vîlvătaie ; dzaf bin toate să s aleagă, pînă be cu sază! d)e tzeipăzţi văzsa bin czîşmă foc cu vîlvătaie ! Jiu i don czîşmazul dlu-i tnaî stiii nume. Spun că peste muclie 67 plecat în lume; Gu căciula pe spzîncene, a plecat în lume... Octauian Goga. y- www.dacoromanica.ro Nrul 4-5, 1907. LUCEAFĂRUL 75 Ifigenia în Taurida de Goethe. Actul al treilea. Scena intîia. Ifigenia. Oreste. Ifigenia. Viu sâ-ţî desleg, sărmane, braţele în semnul unei sorţi şi mai amare; Căci libertatea în lăcaşul sfînt, Ca cea din urmă limpede privire A greu bolnavului, e solul morţii. Dar nu pot încă şi nu vreau să cred C’aţî fi pierduţi! Cum aş putea eu morţii Să vă închin cu mînă ucigaşă? Şi nimenea nu poate să v’atingă, Cît voi fi eu a zîneî preoteasă. Dar dacă eu mă ’mpotrivesc acum Poruncii craiului, aprins, cum este. Alege dintre soaţele fecioare Pe una ’n locu-mî şi eu nu mai pot Să vă ajut decît cu gîndul meu. O scumpul meu! Şi cel din urmă rob Ce s’a atins de vatra părintească, Nu e ’n străini binevenit şi dragi Cum să vă ’ntîmpin mai cu drag pe voi Cari mi-amintiţî din nou pe-aceî viteji Ce din părinţi deprins-am să î cinstesc, Şi inima mi-o faceţi să tresară De-o nouă, dulce rază de nădejde. Oreste. Ţi-ascunzî tu numele şi obîrşia Cu dinadins? ori pot să aflu cine îmi ese ’n cale-asemenî unei zîne? I fi g e n i a. Afla-veî cine sînt. Acum să-mi spui Ce mi spuse ’n parte numai frate tâti, Sfîrşitul celor ce, venind din Troia, Pe pragul casei fură ’ntîmpinaţi De-o soartă neaşteptată şi grozavă. De tînără am fost adus’ aici; Dar mi-amintesc sfiala ce simţiam Cînd îi priveam uimită şi cu frică Pe acei viteji. Cînd au pornit la drum, Părea că s’a deschis Olimpul însuşi Şi s’ar fi pogorît, spre groaza Troiei, Războinicii din timpuri vechi de slavă, Iar cel mai strălucit fu Agamemnonl O, spune-mi I L-au-ucis, sosit acasă, Vicleana lui soţie şi Egistos? Tu zicil O rest e. Ifigenia. Vai ţie, jalnică Mycenâl Aşa au sămănat blesteme numai Urmaşii lui Tantal cu mînă cruntă 1 Ca buruiana, cînd se scutură, împrăştiind sămînţă înmiită, — Aşa crescut-au printre strănepoţi Cumplirea, ura şi uciderea. Descopere-mi şi ce-mî ascunse spaima Cea oarbă, cînd vorbiam cu frate-tău. Cum a scăpat de ziua cea de sînge Odrasla cea din urm’ a neamului, Copilul scump, Oreste, cel menit A răzbuna pe tatăl? L-a cuprins Aceeaşi soartă ’n mrejile pieirei? E mîntuit? Trăieşte? Dar Electra? Oreste. Trăiesc. Ifigenia. Slăvite soare, împrumută-mi Cea mai frumoasă rază şi-o trimite Prinos lui Joiel Ce pot eu să-i dau? Oreste. De eşti prietenă acestei case Ori mai aproape înrudită poate, Precum te spune bucuria ta: îţi înfrînează sufletul din vreme! Căci e grozav, din culmea bucuriei, Să cazi în adîncimile durere!. Tu ştii numai de moartea craiului. Ifigenia. Nu-mi e de-ajuns această tristă veste. Oreste. Ştii numai jumătatea fărdelegeî. Ifigenia. Doar mai trăiesc Oreste şi Electra. Oreste. Şi nu te temi de soarta Clytemnestrei ? Ifigenia. N’am nici nădejde pentru ea nici teamă. www.dacQFomanica.ro 76 LUCEAFĂRUL Nrul 4-5, 1907. O re st e. A şi trecut hotarele nădejdii. Ifigenia. S’a pocăit, făcîndu-şl însăşi seama? Or este. Nu, dar dintr’însa-î odrăsli pieirea. Ifige n ia. Vorbeşte-mî desluşit, să nu mal cuget, în jurul frunţi-mî fîlfîie grozav, Din aripile-I negre, îndoiala. Or este. Deci mă făcură zeii vestitorul Păcatului pe care bucuros L-aş adînci în taina nepătrunsă A nopţii? Fără voie mă sileşte Cuvîntu-ţl dulce; dar el poate cere Şi durerosul şi i se ’mplineşte. în ziua morţii tatălui, ascunse Electra pe-al său frate: Strofios, Cumnatul tatălui, l-adăposti, Crescîndu-1 împreună cu Pylade, Copilul său iubit ce se legă Cu cel sosit în dulce prietenie. Şi cum creşteau, creştea şi ’n pieptul lor Aprinsul dor de-a răzbuna omorul. Se îmbrăcară cu veşmînt străin, Şi-ajunseră ’n Mycena 'şi vestiră Că-I mort Oreste şi că ei aduc Cenuşa lui. Cu cinste îl primeşte Crăiasa şi ei intră ’n casa el. Electrei se descopere Oreste; Şi ea-I aprinde focul răzbunării Ce, dinaintea feţei sfinte-a mamei, Sta să se stingă iar. în taină-1 duce La locul unde tată-său căzu Şi unde-o urmă veche şi uşoară A sîngelui vărsat acoperea, Cu pete şterse, lespezi des spălate. Cu limba eî de foc îi povesti Cu de-amănuntul fapta blestemată, Viaţa-î petrecută ca ’n robie, Neruşinarea trădătorilor, Primejdia ce-ameninţă pe fraţi Din partea unei mame vitregite. — Aici îî dete un pumnal străvechiu Ce se ’ncruntase ’n casa lui Tantal, Şi fiul a ucis pe mama sa. Ifigenia. O zeilor, ce sus, pe culmi de nori, PetreceţI dulce zile ’n veci senine, M’aţI ridicat de-aceea dintre oameni Şi m’aţl ţinut atîţia ani aproape De voi şi m’aţî învrednicit pe mine Să-mî daţi în pază focul vostru sfînt, Şi sufletul, asemeni flacăreî Ce arde ’n veci senină şi curată, Mi l-aţi atras spre locuinţa voastră, Ca mal tîrziu să simt şi mal adine Nefericirea casei noastre? — Spunem! Acum de el! Vorbeşte-mi de Oreste Oreste. De s’ar putea vorbi de moartea lui! Din sîngele vărsat se înalţă Al mamei duh Şi strigă fiicelor străveche! nopţi: ,Nu lăsaţi ucigaşul să fugă! Luaţi-1 la goană! El este al vostru!' Iar ele-ascultă, ochii lor adînci Privesc în jur cu pofta uliului, Şi se urnesc din negrele lor peşteri, Şi, din adîncurl, vin tovarăşele, Căinţa şi ’ndoiala, pe furiş. Cum vin, din Aheron se 'nalţă aburi; Şi în vîrtejul lor se ’nvîrte veşnic, în jurul vinovatului, vederea Grozavei fapte, turburîndu-I mintea. Şi ele, gata ca să-l piardă, calcă Pămîntul mîndru, sămănat de zel, De unde-un vechiu blestem le izgonise, Porneşte goana lor după fugar; Răgaz dau numai, ca din nou să-l sperie. Ifigenia. Nefericitule, tu eşti ca dînsul Şi simţi ce pătimeşte el, sărmanul! Oreste. Ce zici? Cum crezi că sînt şi eu ca dînsul? Ifigenia. Te apasă un omor de frate ’ntocmaî Ca şi pe el; mia spus-o frate-tăQ. O reste. Nu vreau să sufer, suflet bun ce eşti, Cu vorbe mincinoase să te ’nşele. www.dacQFomanica.ro Nrul 4-5, 1907. LUCEAFĂRUL 77 Străinul lege mreajă de minciuni, Cu cuget duşmănos, străinului Şi i o arunce ’n cale; între noi Să fie adevăr! Eu sînt Orestel capu-mî vinovat Se pleacă ’nspre mormînt şi caută moartea; în orice chip îmi e binevenită 1 Orlcine al fi, ţie-ţl doresc scăpare Şi prietenului meu; dar mie nu. Te văd trăind aicia fără voiel Cătaţi vr’un chip de fugă; eu rămîn. Să se prăvală trupu-ml de pe stîncă Şi sîngele mî să curgă pînă ’n mare, Lăsînd blestem pe ţermul cel barbari Plecaţi, acasă ’n dulcea noastră ţară Voioşi să ’ncepeţl o viaţă nouă. (Se îndepărtează). Trad. de I. Borcia. SCKTSOKI DIN BGCGKEŞTI. VIII. 12 Ian. 1907. Convorbiri literare: Colaboratorii noî. De când trăiesc în România am avut adeseori momente, in cari. aducîndu-mî aminte de ce ştiam cîndva noî în Ardeal — şi eram dintre cei ce citeau în Ardeal — despre oamenii României şi operele lor, mi-am zis: «Puţine ştiam şi nici prin gind nu ne trecea că ar trebui să ne fie ruşine că ştim atît de puţin». Ruşine, pentrucă dacă vorba este să creăm împreună o unitate culturală, aici nu ne putem desinteresa de nimic ce se petrece acolo şi acolo de nimic ce se petrece aici. Dar ce se petrece, în oameni se petrece maî întiî, ca idee. Faptele sînt de obicei o împlinire palidă a ideilor. Abia trimise in lume, ele se întorc de prea multeorî, ca corbul şi porumbelul luî Noe, fără să fi găsit locşorul uscat de adăpost. Iar cind îl găsesc, lumea care li-1 dă îşî cere stăruitor «dreptul* de-a înrîuri cu a sa înţelepciune şi prostie ce puternicul cineva, trimiţă-torul, faurul ideiî, a gindit că trebue să se facă. Bine-î a şti şi ce vrea lumea, dar foarte atrăgător este să ştii ce vreau oamenii eî ceî aleşi. Despre ce vreau cîţîva oameni de aceştia va fi vorba şi de astădată. Ce vor face vom constata odată, poate împreună, poate numai unii dintre noî. Vorba de acum este adecă despre ce vreaîi să facă cîţîva colaboratori noî aî Convo r-birilor literare. * Cu numărul din urmă Convorbirile 1 i t e'-rare întră în al patruzecî-şi-unulea an al vieţiî lor pline de muncă şi veselie, de lupte şi mul-ţămirî. — Ce-î nou in ele, sub noul director, dl S. Mehedinţi? — iată ce s’a întrebat lumea, care crede că orîcind ce-î nou trebue cercetat maî intîî. Ca intenţii puţin nou: Literatură ca şi pînă acum; Conv. lit. vor căuta insă «să cuprindă cit maî mult şi din laturea ştiinţifică* — deocamdată această lăture o reprezintă dl C. Alimăneşteunu, răposatul enciclopedist F. Robin-Dărăscu (iscălind F. R. şi Biron) şi cîteva notiţe, dintre care cîteva sînt scrise pripit. Ca mod de-a alege colaboratorii: Oricine, dur cu condiţii: 1) Să fii ceva, aceasta este esenţialul şi 2) să scrii cu demnitate literară. Deasupra a tot şi a tuturora o invocare a duhului celui bun, care-şi caută acum maî mult decît orîcind, luptătorii: •Păstrarea şi întărirea unităţii de oultură e mal ales acuma şi maî ales la uoi, o necesitate de un ordin superior. Căci cultura, ştiinţa, fitosofia, literatura şi arta, pentru orice om cuminte, presupun maî întiî de toate poporul, care le face pe toate posibile. Şi nu mai este o taină pentru nimeni, că neamul nostru a ajuns într’o fază, care poate fi decizivă dintr’un moment într’altul. Acuma deci, maî mult docit orîşicînd, e vorba de a fi, de a persista ca individualitate etnică, spre a putea da, cind va veni timpul, toată măsura puterii noastre ca popor de cultură. »Aî un singur bloc de marmură; dacă îl întrebuinţezi (sau îl întrebuinţează alţii) pentru o figură caricată, de uude să inai scoţi o ilinervă?* Acestea sînt preocupările noastre. în vreme-ce Convorbirile ţin să constate cu oarecare satisfacţie... intimă, că influenţa Ardelenilor în literatură scade, Convorbirile literare ridică ochii pînă la acea sferă largă, curată, in care se vorbeşte numai despre un popor, o cultură şi o singură chemare, cătră ol de-a o constitui cu toate puterile luî. www.dacQFomanica.ro 78 LUCEAFĂRUL Nml 4-5, 1907. Acestea sînt ideile tuturora, care hotăresc la Convorbiri literare. Se înţelege că sînt şi ale colaboratorilor celor noi, despre care ziceam că vreau să vă scriu ceva. Să-î 1 uăm la ochi... * Convorbirile literare se vor ocupa în anul acesta foarte mult cu »arta în România». Este o notă nouă a revistei. O aduce un om cu experienţă bogată şi cu o înţelegere necontestată: dl Al. Tzigara-Samurcaş, bibliotecarul fundaţiei Carol I. şi profesor de istoria artelor şi de estetică la şcoala de belle-arte. Ce vrea d-sa, mai apoi; maî întîîceeste: dl Al. Tzigara-Samurcaş este un elev al lui Al. Odobescu, cu ajutorul căruia puteai să înveţi şi carte şi să-ţî deprinzî şi gustul. Fiind funcţionar al muzeului naţional, — ce muzeu! — a fost trimis în străinătate pentru studiul muzeografiei şi archeologieî. S’a oprit dar mai întîî la Miinchen, la profesorul Brunn. De-aicî a trecut la Berlin, unde a avut doî profesori' celebri, pe Herman Grimm şi pe Furtwăngler. La Berlin a lucrat în muzeele regale, spre deosebita mulţumire a directorului Lessing. Trecînd Furtwăngler la Miinchen, a trecut şi elevul cu profesorul. întor-cîndu-se în ţară, acesta s’a făcut profesor în locul unui bătrîn profesor, al cărui geoben era maî bine cunoscut în caricaturile veselului Bucureşti, decît operele ... rămase in manuscris. Cînd schiopticonul începu să exemplifice cursul, bătrînul profesor — de altfel om merituos — a crezut că seriozitatea a pierit şi că noua generaţie începe a-şî face o distracţie din sfînta menire de-a explica cu glas înalt şi vorbe ... volante sculpturile şi picturile cari rămîneaîi, cu sistemul său, invizibile. Acum schiopticonul este apreciat şi de moşnegi. Dar aceasta este numai o mică inovaţie. Tinărul profesor — este de vre-o 35—3(1 de ani — prepară şi altele. Una n’o socotesc încă sigură, deoarece nu atirnă numai de el; iar un bătrîn, isteţ Român mi-a spus odată, că unde-s mulţi, uşor se despart Românii. Vorba este de societatea Arta românească, al cărei secretar general este. Scopurile societăţii — din care fac parte mulţi aristocraţi cu studii sau predilecţii artistice, ciţiva învăţaţi, artişti etc. — sînt fixate printr’un statut, din care citez nişte articole, cari lămuresc bine ce vrea şi secretarul ei general, nu numai interesanţii el membri: •Sub numele de Arta românească se înfiinţează în Bucureşti o societate cu scopul de a cerceta, de a ocroti şi de a face cunoscute monumentele, obiectele de artă, frumseţile naturale, precum şi orice alcătuieşte averea artistică sau istorică a ţărilor române. •Societatea va face cercetări, ridicări de planuri, publicaţii, fotografii, expoziţii, conferinţe, înti’un cuvînt va întrebuinţa toate mijloacele ce le va crede potrivite pentru atingerea scopului urmărit. •Societatea va interveni pe lingă autorităţi şi particulari făcînd toate demersurile trebuitoare pentru a înlesni cercetările şi descoperirile eventuale. Ea va căuta a obţinea protecţiunea şi restaurarea monumentelor ameninţate să fie distruse sau să se ruineze din cauza părăsirei, a relei lor stări sau din cauza unor restauiări, repara-ţiunî şi adăogiri rău înţelese. •Societatea va cere clasarea ca •monumente istoricei a acelora dintre monumentele ameninţate, pe care le-ar socoti demne do a fi păstrate. Ea va mijloci cumpărarea de cătră autorităţile în drept a obiectelor pe cari le-ai judeca că prezintă interes. •Societatea îşi mai propune de a interveni de oîteorî lucrările de ordin public ar j igni estetica saii bunul gust. •Societatea va putea face cumpărări, fie pentru a-şî forma propriile eî colecţiuni, fie in scop de a transmite saii dărui în urmă lucrurile cumpărate colecţiunilor oficiale. •Societatea pentru a-şi mări mijloacele de acţiune, va îngriji să înfiinţeze secţiuni prin judeţe şi va căuta să aibă membri corespondenţi' chiar şi în străinătate*.*) Toate bune. Decît eîi am subliniat cîteva cuvinte, cari ar putea să fie mai precise — s’ar preciza prin fapte —şi dintre cari maî ales una ar putea să devină în t ii a problemă: publicaţii. Academia ne dă memorii ştiinţifice, Steaua publică broşuri pentru popor, M inerva varsă ediţii peste ediţii înaintea tuturor cititorilor neamului; cine-i va da acestuia artă? Expoziţiile? Nu le văd toţi. Conferinţele? Nu le-aud toţi. Restaurările? Trebue să le căutăm la faţa locului, cu cheltueli. Mijloace cu greutăţi. Arta trebue să între dar în casa românească, în orice casă, uşor, cu uşurinţa rînduniciî care s’aşează, ţup! sub straşină. Pentru aceasta avem nevoie de reproduceri frumoase, ieftine, număroase, care să se găsească pretutindeni, să fie iubite şi cerute. »Arta românească» arputea să facă, în această privinţă, ce-a făcut Kunstwart în Germania: »Publicaţiile» acestea ar fi un momi- *) Oine-ar putea fi din Ardeal? jV. R, www.dacQFomanica.ro Nrul 4-5, 1907. LUCEAFĂRUL 79 ment maî trainic decît arama. Şi publicaţiile pentru cei puţini, pentru suprapuşî, vor fi de laudă, dar de ce să începi cu ceî de sus, cînd poţi începe maî uşor cu cei mulţi, cu ceî uitaţi? Poate că secretarul general al »Artei româneşti» va găsi bună propunerea şi-î va căuta aderenţi. E atît de uşor să-î găsească. Siiume nicht dich zu erdreisten, Wenn die Menge zaudemd schweift, Alles kann der Edle leisten, Dor versteht and rascli ergreift. I(Inothr, Fansl, II. I./ Dar să revenim la Convorbiri literare, întiiul articol al dluî A. Tzigara-Samurcaş vorbeşte despre culă— aţî văzut-o la expoziţie. S’a zis că acest sol de casă este românesc; dar nu-î românesc, ci simportaţie străină», orientală, localizată la noî în Oltenia Ceiee caută a clădi româneşte, n’aîi decî nici un motiv să imiteze cula. Multe reproduceri frumoase dovedesc ce scrie autorul. Dar înainte de a vorbi despre culă, autorul arată de ce ideî se va conduce în toată seria de studiî ce o anunţă. Acestea ne interesează acum : Sîntem porniţî să exagerăm însemnătatea artei naţionale, dar »în vederea uneî îndrumări viitoare a arteî într’un sens adevărat naţional, este necesar ca dela început să se diferenţieze bine ce este importaţie străină şi ce e adaos al spiritului românesc, in fiecare operă ce analizăm*. Din aceste adaosuri se vor putea scoate motive. In trecutul cel maî vechili ele sînt puţine. Meşterii străini, aduşi de domni ca să le clădească zidirile, aduceau stilul cu eî. Din aceste elemente străine nu se produce decît abia la începutul secolului al XVII-lea o contopire, care dă »tipul de biserică ce întilnim pe urmă pe întreg pămîntul românesc, cu mici variante, pe care îl putem numi stil naţional*. Studiile ce vor urma sînt menite sa preciseze maî de aproape teza schiţată. Ce-aţî putea găsi decî şi D-Voastră, cititorii Luceafărului, în aceste studiî, este limpede: O informaţie artistică bogată, care învaţă ce-î românesc şi ce nu-î românesc; o contribuţie la psicho-logia sensului artistic românesc în trecut şi prezent; o călăuzire, pe care nimeni nu o va regreta dintre ceî ce-şî vor da silinţa s’o urmărească. Ciţî veţî face aceasta? * Al doilea colaborator nou al Convorbirilor literare este dl Ion G. Mic lese u, care dă publicităţii actul întîî al uneî drame: Mamă. Pe dl I. G. Miclescu l-am întîlnit, din cînd în cînd, iscălind în Epoca articole politice, serioase şi satirice. A fost secretar general al unui minister — al justiţiei — ; este membru însemnat în gruparea Junimiştilor; boer moldovean, ce-şî trăeşte în Bucureşti viaţa-î utilă — poate maî puţin utilă decît ar putea să fie, dacă lumea n’ar fi ... cum este — şi, cum vedem, un gîn-ditor dramatic. în anul trecut dl I. G. Miclescu a scris cîteva articole în Protestarea, un ziar care nu era anti-dinastic, dar critica şi pe Regele. Mi-aduc aminte de un articol. Era vorba de »lupta pentru limbă*, de întîmplările din Martie şi de N. lorga, care le încălzise cu cuvîntul său. Ce-î plăcuse dluî Miclescu din toate acestea? îndrăzneala omului de-a avea o idee şi de a se arunca în luptă pentru ea; energia. Articolul mi s’a părut caracteristic. Cine înţelege şi admiră energia intelectuală o are de bunăsamă şi el. Dl Miclescu o are chiar darnic măsurată de soarte. Energia aceasta înţelege şi lucrurile şi oamenii în felul său. în Mama — dramă după care se zice că vor urma şi altele —, întilnim numai oamenî energici, compleţi. Maî energic decît toţi este Iorgu Tolpan, care nu-şî iartă femeia fugită decît dupăce a închis ochii; Maria, fiica luî este de o claritate de voinţă, care nu s’ar bănui in gingaşa eî fiinţă; mama eî, Eliza, şi-a rătăcit puterea în desfriu, dar cînd şi-o regăseşte în dragostea de copil, atinge inimile şi le mişcă; amica eî Zoe Buhuş, care va mijloci recunoaşterea fiiceî şi marneî, ele nu s’au văzut de cincisprezece anî, de cînd fiica era abia de doi anî, are o acţiune limpede, neîndoioasă; Dr. Stanciu intervine cînd este nimerit şi totdeaunu nimerit; chiar şi persoanele maî neînsemnate, cari trec episodic pe scenă, au in scurta lor înfăţişare, aceeaşi calitate preţioasă; dl Miclescu este un o m , care creează oamenî, nu rolurî, nu păpuşi. De aceea acţiunea merge, merge. Drama s’a dat Duminecă, în 11 Ianuarie. Actul întîî îl puteţî găsi în Convorbiri literare. Cetind controlaţi şi laudele ce-î voifi aduce de aici înainte. Mediul, din care sînt scoase caracterele,- este pătura suprapusă românească. El nu-I caracterizat www.dacQFomanica.ro 80 LUCEAFĂRUL Nrul 4-5, 1907. însă prin descripţii lungi, o idee ajunge pentru ca înaintea ochilor să ne fulgere o icoană vastă.*) Mediul se caracterizează prin produsul său, prin caracterele, care luptă o luptă repeţită de atîtea-orî în societatea lor. Aşa stînd lucrurile, ar fi natural ca şi sfîrşitul luptei să se vază cât se poate maî limpede, mai real: Sfîrşitul este însă numai teatral. De ce este adecă vorba? Vorba-î de-a se şti dacă-î drept sau nu ca o mamă, care şi-a părăsit bărbatul şi fiica, să-I mai revază. Chestia se şi discută, nu se simte numai; o discută chiar Talpan şi Eliza şi au amîndoî argumente; dar soluţia n’o dau oamenii, ci o boală de inimă, pe care, din nefericire, n’o aii toate adulterele. Eliza moare, de acest cusur fiziologic, citeva secunde înainte de sosirea lui Talpan şi Măriei, care vin fiindcă moare, dar care, de-ar fi Eliza sănătoasă— ar veni? Sfîrşitul este teatral, dar cu acest sfîrşit soluţia autorului este limpede: El nu admite împăcări, nu primeşte iertarea pocăitei, el merge după un ideal şi frînge viaţa care nu se potriveşte idea- *) lată două exemple: Despre boeriî români: »Sint unde au ajuns. Nu s’au pus, Doamne fereşte, pentru câţiva lei şi acum cară apă la Jidani pentru ciţiva gologani®. Despre Iaşi: «Raiul matroanelor zburdalnice®. lului. Îî este milă, şi lui, de ea — tot actul al patrulea este o cerşire de milă —, îî zugrăveşte chiar o aureolă de suferinţă sinceră, adulterei, dar — îî dă moartea. Autorul nu-î numai poet, el este şi un Cato crud, împărechere rară. Şi în vreme ce el desfăşură această veritabilă dramă, găseşte timp să şi riză, rar, puţin. Englezoaica Brandproof, Lexagraria Vladimirescu şi Domnul — foarte— decorat, trec cinematografic cu a lor ridiculă fiinţă, urmăriţi de zimbetul privitorilor şi de bănueala, că autorul trebue să fie un vistier de experienţe de acest soî: Trebue să fie foarte vesele excursiile prin pătura de sus a societăţiî româneştî! Dar altceva voiam să spuî despre autor. Cu aceste figuri el ne-a dovedit că este stăpin tare pe meşteşugul de a ingredia situaţii dramatice serioase, cu atîta satiră, atîta rîs, cîtă se poate admite, fără a turbura armonia sentimentală, specifică, a acţiune!. Ce vrea dar şi acest colaborator nou al Convorbi r i 1 o r literare? El vrea o dramă tezistă cu subiecte naţionale; o naţionalizare a unui curent dramatic european. Aşa ni se pare după ce face acum. Şi-î înveselitor că ce vrea îî rău-şeşte. Ceîce n’aţî fost de faţă, veţi ceti şi veţi aplauda! G. Bogdan-Duică. Polemice. (Răspuns d-loî G. Ibrăileanu). In numărul de Deeemvrio al «Luceafărului®, arâtîml la ce a scoborît dl 6. Ibrăileanu discuţia în chestiunea «morala în artă®, sfirşiam pentru totdeauna convorbirea în public cu d-sa, asupra acestui subiect. Deoarece însă dl G. I., într’un răspuns noii din «V. Românească® (Anul II. Nr. I), mă condamnă că în acel sfîrşit aş li spus neadevăruri, mă simt dator a lămuri pe cititori asupra adevărului celor ce se spun împotriva articolelor ce s’au publicat în revista aceasta. Articolul din urmă al dlui G. I., întitulat «falşuril e«... mele (formă de titlu împrumutat din gazete), nu e decît o încercare a sa de a-mi întoarce înapoi tot ce am spus eu de d-sa, un mijloc de altfel întrebuinţat de copii cînd se ceartă: la ce spune unul, celalalt răspunde numai: «ba tu®. Aşa «ne displac pol e m icele® (A. II, Nr. 1, p. 170) zice dl G. I. acum ca şi mine, deşi altă dată prefera polemica ca răspuns la articole de felul celui despre «Morala în artă®. Mai depaite d-sa urmează cu darea pe faţă (?) a falşificărilor (aici numele fiind o înăs- prire în rău a terminologiei întrebuinţate de mine) numai că in articol dl G. I. acest cuvînt nu e urmat de pilde, ci numai de ieftine întortochierî sofistice, — singurul ajutor al celui care in faptele cum sint nu găseşte nici un sprijin, dar care ţine morţiş să stea împotrivă crezînd că prin aceasta se impune. Aşa dl G. I. spune, cu prilejul citatului din Mill, că eu prin cuvîntul «tîrziu® mistific adevărul. Mă rog. a spune în numărul 8 al unei reviste (de peste 150 pagini numărul, care apare odată la lună) de cine e un citat, dat fără citaţii, în numărul 6, nu însemnează t î rziu.? De ce d-sa ia numai cazul cînd a spus cu o pagină înainte şi ascunde pe cel cu două numere înainte? Apoi mărturisirea că în Nr. 1, (An. I.) d-sa a anunţat aceeaşi carte a lui Mill, nu e de nici un folos, în cazul de faţă; acolo dl G. I. da numai o ideie a lui Mill despre poezie şi trimitea pe cititor să o citească în cartea de care e vorba aici, între pag. 63 şi 94, pe cînd ceeace am vrut eu să arăt e că dl G. I. a citat (dela pag. 71) Amurgul vromurilnr vechi Şi glasul codrilor de brazi, Deşterpta ’n suflet amintiri Şi doina jalnică de azi. • De glia Jor desmoşteniţi Piîng fraţii noştri ’nstrăinaţi — S'audo piînsul, trist, duios Şi doina lor peste Carpaţi. (Din «Jale*.) A fost odata-un împărat Viteaz şi putred de bogat; Mulţi împăraţi tari el a învins Moşiile lor lo-a cuprins. Nici cînd a zilei dalbă stea in ţara lui uu apunea. Avut-a vestea, avut-a svonul I,ui Alexandru Mncedomil. Ba. drept să zic, a fost un pic Şi inaî bogat şi niai voinic Ka la grumaz purta o salbă De-argint curat, cn totul albă; De aur îi ora cununa Cu şapte crengi una cu una. www.dacQromanica.ro Nrul 4—5, 1907. LUCEAFĂRUL 91 (Din »C o d r e a n a, povestea poveştilor noastre*. Un poem în 12 «cîntece*. Autorul e mare meşter al versului poporal). Ca model de proză cităm din o novelă lungă «Jertfele*, clasică în felul eî: «Toate simţirile ii erau concentrate la acel altar al inimii, încît numai într'un tîrziu îi lovi urechile o melodie subţire, jeloasă, plăcută, care venia dela poale şi învăluia tot dealul într'o vibrare de aer, care îutrînd pe urechi ţi se aşeza pe inimă ca o piatră de moară, încît numai prin un oftat zbuciumat îţi poţi elibera inima de sub presiune*. Am citat şi bune şi slabe. Restul bucăţilor, din cari n’am citat, nu sîut mult superioare. Rugăm pe toţi aceia, cari s’au ostenit să ne trimită lucrările lor pentru acest concuis, să binevotască a considera aceste rîndun ca răspuns general. * Ştiri. în lunile Aprilie şi Maiu 1907, profesorul A. D. Xenopol, dela universitatea din laşi, va ţinea la Sorbona (Paris) 12 conferinţe, vorbind despre «Principiile fundamentale ale istoriei*. Teoria susţinută de D-sa în cartea cu acelaş titlu a fost revăzută şi completată. * In Macedonia se lucrează cu mare zel pentru propăşirea culturii româneşti. Se înfiinţează paraclisurî în diferite sate şi cătune pînă la construirea bisericilor. * în «Neamul românesc* dl N. lorga dă o ştire culturală care ar fi şi la noi de actualitate: în revista «Alte und Xeue Welt*, monseniorul Netzhammer, arhiepiscop catolic de Bucureşti, publică un studiu bine făcut despre strălucitele urme pe care le-a lăsat trecutul Tîrgoviştei. în acest, timp, atiţia din episcopii şi metropoliţiî noştri, resping revistele româneşti ce li se trimit. * Progresul şi nizuinţa spie mai bine, ce stăpineşte azi majoiitatea profesorilor din capitală şi din provincie, în România, ne pot sluji de pildă. în toate oraşele: conferinţe. şezători, conceite curat româneşti, reprezentaţii de diletanţi, cu piese româneşti sait foarte bune traduceri, în Biăila s’a înfiinţat o reuniune de cîntărî, care promite mult şi tot acolo comitetul «Ligii Culturale* vrea să facă un sub-despăiţâmînt care să organizeze prelegeri pe la sate. * în Craiova se anunţă zorii unei mişcări culturale tot mai puternice. Profesorii liceului Carol I aii pus la cale o serie de 9 conferinţe, cu subiecte din nevoile vieţii româneşti. * Sub titlul «Cîntarea înalţă sufletul* primim o broşură dela librăria H. Zeidner din Braşov, care cuprinde un foarte bine reuşit portret, o schiţă asupra activităţii şi vieţii dlui G. Dima şi catalogul compoziţiilor acestui măiestru. Apariţia acestei colecţii este un evenimeut în viaţa noastră culturală şi credem că ni se va da posibilitatea — procurîndu-ue numeroasele caiete — să revenim într’un articol prim asupra importanţei lor. * S’au ţinut cele trei concerte, împreunate cu dans, în Cluj, Arad şi Budapesta. Cele două dinţii au reuşit pe deplin. Atît în Arad cît şi în Cluj au azistat oaspeţi din România: în Cluj nişte tineri Craiovenî, iar in Arad bărbaţi de seamă din Bucureşti. în Budapesta «şezătoarea naţională* a reuşit slab; a fost lume puţină. Nu ne îndoim, însă, că prestaţiunile artistice aii fost la înălţime. Foşla Redacţiei. Tr. M. Arad. «ldil* e nepublicabil, fiindcă comparaţii ca cele următoare sînt imposibile: «aerul... par’că e un zid diafan, ce te pişcă de obraz prin spargerea zgrăbun-ţelor de vapori*; «întreg ceriul e o haină zdrenţuită străpunsă de suliţe de foc* — cari «sînt stelele*, — şi altele. Pe urmă încă un sfat prietinesc: Nu te lua după puzderia de scris din ziua de astăzi, căci mintea Dtale e prea plă-pîndâ ca să se poată singură ci rin ui în vălmăşagul lui; roagă pe profesorii Dtale să-ţi recomande cărţile bune, ca împrumuturile ce le faci, în încercările Dtale, să fio măcar ele bune. Faptul c'ai mai publicat în foiletoanele ziarelor noastre, să nu-ţî servească de încurajam, fiindcă se poate c ai bătut la uşa redacţilor chiar în vremuri de secetă, cînd toate-s binevenite. A. G. Bucureşti. Privelişti — după natură— nepublicabile. I. Ştefan, Braşov. Dl G. Murim a lucrat. 10 ani la traducerea lliadei. E unul dintre cei mai buni cunoscători ai anticităţiî eline. Studiile şi le-a făcut în Bucureşti, Miinchen, Athena şi acum e in Roma. Asupra traducerii dlui Bânescu întrebaţi la librăria Socecîi et comp. Craiova. Stampele după tablourile lui Murillo şi Rafael vi le dăm amindouă cu 1 cor. franco. Cărţi poştale ilustrate seria cor. 1.20. Tip de Româncă nu e între ele. Riri, Bucovina. Versurile sînt lipsite de orice valoare. D-ta, probabil, eşti tînăr, eşti viitorul ţărişoarei pline de păcate, care aşteaptă mîntuire. Cum poţi deci scrie: Tu moarto! Sa-mi fi do mîngaioro, Cuci prea mi-f sufletul pliu de durero... Săraca Bucovină!... La ceilalţi vom răspunde în numărul viitor. Poşta Administraţiei. Aducem la cunoştinţa abonaţilor că revista noastră se expediază regulat tuturora. înainte de a duce nimerite la poştă, controlăm foarte sever, de douăorî, toate adresele. Prin urmare nu e vina noastră, dacă abonaţii nu primesc revista. Vina e a poştei. Dacă pe viitor abonaţii nu vor primi revista, îl rugăm să reclame la poştă şi dacă recla-maţia lor nu va acea rezultat, îl rugăm să ne avizeze, în curs de 15 zile după apariţia fiecărui număr, ca să le trimitem a 2-a oară numărul rătăcit. Declamaţiile sosite mal tîrziu, nu se vor lua în considerare. Dr. Mo rar iu, T. -Se veri n. Am primit preţul celor 50 Nre jubilare şi ne vom grăbi a Vă trimite şi cele 100 exemplare, ce mal cereţi. Pentru interesul ce puneţi în răspîndirea publicaţiunilor folositoare şi pentru amabilitatea faţă de noi, vă aducem sincere mulţumiri. Petru Turen. Pentru «Luceafărul* anul I. complet dăm ediţia L. de 7 coroane pe .'î ani (1900—1908). Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. www.dacoromanica.ro 92 LUCEAFĂRUL Nrul 4-5, 1907. în editura noastră au apărut şi se pot comanda dela administraţia noastră: T. Brediceanu: Muzica „Seratei etnografice", Ciietul I Cor. 3. — , Lei 4.— I » II » 3. — , » 4.— 1 împreună Cor. 10.—, Lei 12.— » III » 5.—, » 6.— Ioan Agîrbiceanu: Ion Bârsanul: Zaliarie Bârsan: Ioan Ciocîrlan: Alex. Ci ura: I)ela Ţară . . Primele Versuri Ramuri . . . Traiul Nostru . Icoane . . . El. Karago (Fatma): Versuri Oct. Goga: Poezii Ed. pe hîrtie olandeză A. O. Maior: Biblioteca Copiilor, Voi. I. Cu o poveste inedită de Carmen Sylva. 21 ilustraţii Mara (roman)................ Nuvele...................... Ilustrate româneşti (lieliografu) 12 bucăţi . . Numărul iubilar Carol........................... Din edituri străine: Alex. Vlahuţă: România pitorească............................. Minerva Cosma: Album de brodăriî si ţesături româneşti . cor. 1.50 -.00 2.___ 1.50 1.20 1.50 2.— 3.— bani şi 10 porto „ • ii „ io „ 1, 10 11 „ 10 „ ,1 10 „ 10 „ 20 „ ' Ioan Slavici: Maxim Gorkiî: 1.60 „ 20 „ 2.50 „ 20 1.- „ 10 „ 2— „10 „ 1— „ 10 „ 3.50 „ 20 „ , , , 16— „ 72 „ Cărţile se pot comanda sau dela administraţia noastră sau dela librăriile: în România: Bucureşti: Librăria naţională, Socecu et comp., L. Alcalay, C. Sfetea, I. Vasluianu; în provincie: laşi, Ploeştî, Craiova: Socecu et comp.; Caracal: Librăria cooperativă; Brăila: Dumitru Ionescu; Galaţi: Negoescu et Mauiţiu; Bârlad: N. Petroff; Botoşani: Librăria cooperativă. în Austro-Ungaria: Suceava: Şcoala română; Blaj: Librăria archidiecezană; Braşov: A. Mureşianu, 1. Ciurcu; Sibiiu: W. Kratl't, Librăria archidiecezană; Oraviţa: I.Ţierean; Caransebeş: Librăria diecezană; Bistriţa: V. Onişor. Administraţia şi redacţia: Sibiiu (Nagyszeben). Jt % Colecţiile „Luceafărul" complete. Legătură elegantă tn pînzâ. Anul 1, epuizat. Anul II, (1903).......................... 40 cor. Anul 111, (1904).......................... 30 „ Anul IV, (1905)........................... 40 „ Anul V, (1900) Ed. simplă.................10 „ Anul V, (1900) Ed. de lux.................25 „ Toate colecţiile împreună ed. simplă C 120; ed. lux C. 130. Colecţii incomplete. Sem. II, 1903, (nrele 9—23).................3 cor. Sem. 11, 1904. (nrele 11—24)................3 ,, Sem. II, 1905, (nrele 11—24)................3 „ Cumpărăm „Luceafărul". Anul 1, (1902), complect saii numerele: 2, 3, 0, 8, 9, 10. (In deosebi nrele 3 şi 9—10.) Anul II, (1903), 2, 4, 7 şi 24. Anul III, (1904), 2 şi 5. Anul TV, (1905), 1, 2, 4, 0, 8 şi 10. % fl se adresa administraţiei noastre. r _S2_ ~zsr flVIZ. Vor primi franco Biblioteca Copiilor Voi. T si TT. » Cei ce vor trimite direct aatoralai A. O. Maior la redacţia revistei Luceafărul, Sibiiu (Nagyszeben), suma de 1 Cor. 10 pentru Austro-Ungaria şi 1 leu 50 bani pentru România. Pentru ambele volume sînt a se trimite 2 Cor 20 pentru Austro-Ungaria şi 3 leî pentru România. Cumpăraţi numărul jubilar Carol I. Preţul 1 cor. 10 bam. TIP, !I10.