LUCEAFĂRUL. # r>Xq Fetirnarie K5H > SUMARUL. Octa\)ian Qoga . Alexandra Ciara 1. Graur . . . I. Bujor . . . I. Borcia . . . r\. Cunţnn . ■ . Chemarea preoţim» noastre. Aduceri aminte (II). Dela nor. Popa Solomon- Din „Sonete ferecate ’n zale" de Rflekert. Iîigenia în Taurida de Goelhc flct. II. Scena a dona. Din „florţii meî“ de P. Heyse. Osînda (poezie). V. Pop . . . . Z. Bârsan . . . G. Bogdan-Duică 1. Q. Soricu . . Cronica: . . . Dări de seamă: „Cunoştinţe nechî" (schi(ă). Scrisoare (poezie). Scrisori din Bocoreştî (VII): Cum se face ştiinţa cîte-odată. Biruitori (poezie) Revista teologică, flercure de France, etc. 1. Diima —' C. Sando-flldea, Două neamuri. " llustraţiunî: Vederi din România şi Tip de Româncă. ABONAMENT: Gtustro-Hngaria: „ 1 an...............12 cor. Ed. de lax ... 20 cor. 6 luni..............6 „ „ ...........io „ Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 7 cor. Pomânia şi în Străinătate: 1 an...............16 cor. Ed. de lux ... 25 cor. 6 luni..............8 ,, ,, ,, ,, . . . io ,, Ediţia pentru preoţi, învăţători şi studenţi: 1 an 12 Cor. La cerere trimitem numere de probă. Abonamentele, plătite înainte, sînt a se trimite la adresa: Adm. rev. „Luceafărul", Sibiiu (Nagyszeben). A apărut în editura revistei „Luceafărul*' A. O. Maior Biblioteca Copiilor Voi. II nameroase ilostraţiunî. Gel mai potrivit dar pentru —copii. -**— Preţul: Cor. 1.00, cei 2.— Omer ILIADA 12 cîntarî trădase în versarî de George /Murnu cu ilustraţii admirabile. -<*- Primul uolum din Biblioteca scriitorilor Străini. Preţul: Cor. , Cei 5.— plus porto postai 20 bani. www.dacaFomanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sub îngrijirea dlor: Octavian Goga şi Octavian C. Tăslăuanu. Ca colaborarea dlor: I. Agârbiceanu, Zaharie Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. loan Borcia, V. Cioftec, Alexandru Ciura, Maria Cunţan, Dr. loan Lupaş, Dr. George Murnu, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, fA. Simionescu-Rîmniccanu. ORICE REPRODUCERE OPRITĂ. Chemarea preoţimiî noastre. Din prilejul apariţiei unei reviste, am tipărit, în cronica unui număr trecut al «Luceafărului*, citeva rîndurî fragmentare, cari atingeau chemarea preoţime! noastre. Acele citeva cuvinte drepte, dar neobişnuite, poate, prin sinceritatea cu care s’aîi rostit, a îi avut darul de-a preocupa, cîtva timp, lumea noastră paşnică, cu această chestiune. S’aîi găsit, se ’nţelege ca totdeauna, tot soiul de tilcuitori. Cei răi şi cei nepricepuţi nu au dreptul la nici o desluşire, dar cititorii noştri o pot cere aceasta. De altfel problema e de mare însemnătate pentru noi şi dela rezolvirea ei atîrnă mari interese ale neamului nostru. * Să începem aceste rîndurî cu constatarea unui adevăr istoric: credinţa religioasă a poporului romanesc a fost determinată, din cel mai depărtat trecut şi pînă astăzi, — nu de erudiţia preoţimiî ci de înclinările sufleteşti ale acestui neam. Sufletul românesc, a simţit totdeauna poezia mare a celor necuprinse, a avut adîncimea care s’a înfiorat de tainele naturii, a fost înzestrat cu acea închipuire fecundă care ştie făuri un răspuns misterelor nedeslegate de truda minţii. De aceea simţul religios al nostru n’a rămas nicîcind îngrădit între poruncile rigide ale unui raţionament sec; de aceea a fost, pentru sufletul românesc, mai potrivită strălucirea mare şi poezia tainică a bisericii răsăritene şi tot această împrejurare explică şi revărsarea bogată a sentimentului nostru religios în mulţimea de colinde şi legende. A fost in trecut o urmare firească a stării noastre politice, că preoţimea nu a putut să-şi cîştige o erudiţie a tagmei sale. Nu au fost preoţii trecutului nostru o seamă de oameni cu îndeletniciri superioare de cărturari. Toate izvoarele istorice, cari oglindesc starea preoţimiî noastre din trecut, dovedesc aceasta. Astfel se explică şi împrejurarea, că scînteia reformaţieî, care a aprins sufletele şi aici în Ardeal, n’a atins poporul nostru. în acele vremuri de tulburare, cînd tocmai în această ţară e o hîrţuire pătimaşă intre susţinătorii catolicismului, a cărui catape-teazmă troznea, şi între ucenicii îndărătnicului apostol dela Vittemberga, credinţa veche a poporului nostru nu e supusă nici unei clipe de îndoeală. în această vreme cînd se daţi lupte aprige între două tabere de oameni, cînd interpretările de dogme sînt aproape singura hrană a tiparului neîndemînatec, cînd profesiile de credinţă se făceau şi de-oparte şi de alta cu mult sgomot şi cu o patimă mai viforoasă ca a părintelui dela «Telegraf*, — atunci preoţimea, care grija creştinii de lege românească, păstra tradiţiile vechi alo toiagului de păstorire. Nu ştiau aceşti preoţi latineşte sau greceşte, nu-şi băteau capul cu interpretări ştiinţifice de dogme sau canoane, ci ca nişte părinţi ce erau, dau hrana sufletească trebuincioasă poporului, cetindu-î din cărţile sfinte. Din aceste cetaniî se cobora înţelepciunea slovei în sufletul acelor iobagi obidiţi, cari după povaţa acelor cărţi şi-au păstrat totdeauna curăţenia moravurilor in viaţa lor patriarhală, iar din poezia înflorită a scripturii au 1* www.dacQFomanica.ro 28 LUCEAFĂRUL Nrul 2- 3, 1907. tors, cu închipuirea lor, firul nesfîrşit al multor poveşti şi colinde. în acest chip s’a hrănit credinţa religioasă, în cursul veacurilor, pînă in zilele noastre. Mişcarea de larg avînt cultural a bisericii din Occident, strălucirea renaşterii, care a împodobit păreţi! bisericilor din Italia, stricăciunea morală a clerului apusean, acea uriaşă răzvrătire a sufletelor, cart cereau o pre-menire în preceptele bisericeşti împreună cu truda atîtor minţi cari aii slujit căutarea adevărului, cu clipele de cercetare şi îndoială ale trecutului apropiat — toate aceste Ia noi n’aîi ajuns. Credinţa noastră religioasă a rămas neatinsă în această vreme lungă, ca un ostrov înflorit, ferit prin minune de mînia furtunilor. Acest ostrov s’a păstrat pînă astăzi la fel cu trecutul, cu aceeaşi bogăţie şi orinduire firească a florilor grijite de căldura soarelui de sus, de îndrumările tainice ale firii înţelepte, şi nu de meşteşugul calfelor de grădinari. Aşa am ajuns noi ziua de astăzi. Icoana preo-ţimit istorice o putem reconstrui uşor, pentrucă şi cei mai tineri dintre noi au cunoscut pe urmaşii vechilor propoveduitorî al credinţi! noastre. Şi astăzî trăiesc mulţi din ace! bătrinî cu chipul de apostoli. Păstorirea lor hrăneşte şi astăzî îndeajuns sufletele ţărănimii noastre. Credinţa religioasă, în tot locul încredinţat lor, e tot cea veche. Aceeaşî cucernicie, aceeaşi sănătate a moravurilor, aceeaşî cuviinţă ca în trecut. Şi mal presus de toate găsim la aceşti moşnegi însuşirile adevăraţilor »părinţl« : acea caldă şi senină intimitate cu sufletele credincioşilor, acea înţelepciune bună, care înţelege nevoile unei vieţi patriarhale şi găseşte îndrumările trebuincioase. Acest moşneag e vechiul, istoricul »popă romanesc*, cel mal vechili şi cel mal puternic stîlp al vieţii noastre de veacuri. Să vedem insă care a fost şi este şi astăzî încă misiunea acestui »popă romanesc*. Care a fost totdeauna chemarea şi însemnătatea lui? Ştim că în cursul vremii îndelungate poporul nostru de iobagi a fost lipsit de-o clasă de cărturari, cari să-l povăţuiască in toate nevoile lui. Singur preotul a fost în fiecare sat acel om, care ştiutor de carte fiind, a trebuit să fie şi îndrumătorul ţăranului în lipsurile lui zilnice. Astfel a ajuns neamul nostru să vadă în preotul său nu numai un tîlcuitor al psaltire!, ci şi singurul sfetnic bun în toate trebile lui de popor necăjit. Viaţa istorică a neamului nostru în această ţară e o continuă frămintare şi luptă împotriva stăpînitorilor săi. Singurul element înţelegător de carte, deci singurul element de conducere şi reprezentare al acestui popor, în o luptă politică de veacuri, a fost preoţi mea. Astfel am ajuns la starea de altfel firească la noi şi potrivită împrejurărilor istorice ale acestei ţări, ca preoţimea noastră să devină un factor politic. polul preoţind! noastre a trebuit să fie mal complex ca la alte neamuri, cari au trăit cu noi alături şi cari, în deplina stăpînire a puterii de stat, au avut alţi oameni meniţi să săvîrşască aceste lucruri. Rolul şi însemnătatea in viaţa noastiă politică de veacuri este deci cea mal de căpetenie atribuţie istorică a preoţind! noastre, alături de păstorirea bisericească. Vechiul »popă ronmnesc« deci, acel bătrîn, care stă Dumineca pe prispa casei încunjurat de norocjul lui, a fost totdeauna şi un îndrumător politic al poporenilor săi. Astfel ni-1 arată istoria şi astfel îl ştim noi cu toţii şi tot astfel au înţeles să-l cinstească sau să se teamă de dînsul străinii. E destul să ne aducem aminte de truda îndelungată în croirea unei sorţi mal bune pentru Româniî'din această ţară în secolul al XVllt-lea, de acel codice al plîngerilor, »Snpplex libellus valachorum* alcătuit de doi păstori bisericeşti din această vreme, ca să ne dăm seama de însemnătatea misiunii politice a preoţind! noastre Să ne aijucem aminte de viforul anilor patruzeci şi opt, cînd preoţimea noastră a sta torit pentru toate vrendle adevărata chemare a tagmei sale. Preoţimea din acest timp al cărei apostolat a ştiut pni două simboluri crucea şi s’pada pentru iţbînda unei lupte naţionale, — a arătat lămurit cari sînt atribuţiile istorice ale toiagului de păstorire bisericească la noi. Amintirea acelui legendar' »popă Balint*, prefectul voinic al Moţilor, va străjui totdeauna în minţile noastre ca un îndemn, ca o îndrumare, ca o lămurire pentru a putea fixa definitiv formula istorică a misiunii preoţeşti la noi. Acel »preoţî cu crucea ’n frunte* din cîntarea lui Mureşianu e o notă lămuritoare a împrejurărilor politice ardelene şi e consfinţirea artistică a chemării preoţeşti din această ţară. înţelegerea înaltă, care a povăţuit pe archie-reul Şaguna în toate trebuinţele noastre bisericeşti şi naţionale a împrumutat un caracter prin-- www.dacQFomanica.io Nrtil 2-3, 1907. i LUCEAFĂRUL 29 cipiar şi de legalitate acestei atribuţii istorice a preoţimiî noastre. El a înţeles complexitatea chemării preoţeşti la noî; şi-a dat seama că în împrejurările politice in cari noî trăim, singura instituţiune, biserica, căreia putea să-î cîştige drepturile unei vieţi autonome şi prin aceasta putinţa unei desvoltărî, nu poate rămînea izolată de trebuinţele vieţii noastre naţionale. Ne-accentuind in aceste rinduiî uriaşa activitate politică a acestui păstor bisericesc să ne dăm seama numai de principiul fundamental, care e temeiul constituţiei bisericeşti alcătuite deŞaguna: principiul unei b i s e r i cI n a ţ i o n a 1 e. Nu se poate atribui deeît înaltului spirit liberal şi înţelegerii depline a necesităţilor noastre politice, această înfrăţire a bisericii cu principiul naţional. Ca un rezultat al acestei înţelepte în-copcieri putem considera şi introducerea elementului mirean la conducerea chestiunilor bisericeşti. Buni creştini şi buni Români, — iată ce-a vrut Şaguna. Şi-a dat seama că conservarea sentimentului religios trebue să meargă la noî pe aceleaşi cărări cu propagarea sentimentului naţional; astfel a făcut din biserica sa nu numai depozitarul credinţei noastre religioase ci o cetate de păstrare a existenţei noastre româneşti. El a ţinut seamă de atribuţiile istorice ale preoţimiî noastre şi a înţeles că împrejurările specifice ale poporului nostru reclamă dela această preoţime, nu numai o propoveduire a credinţei religioase, ci şi îndeplinirea unei chemări culturale-politice. Şi-a dat seamă că acest popor românesc ajuns in pripă la o libertate constituţională improvizată, lipsit de-o clasă de cărturari, nu-şi poate rezerva preoţimea numai la îndeplinirea rostului ei profesional, ci trebue s’o angajeze la toate problemele culturale şi politice ale neamului. Ca un înţelegător al relaţiilor culturale şi sociale în care trăia acest popor, el a ştiut preţui acea legătură do intimitate patriarhală a preotului cu poporeniî săi, a ştiut că această legătură puternică e făcătoare de minuni. Nu i-a dat preoţimiî din vremea lui o deosebită cultură teoretică a preceptelor dogmatice sa îi canonice ci i-a arătat mijloacele de alinare ale necazurilor zilnice de cari sufere poporul român. Spiritul liberal de încopciare a bisericeî cu trebuinţele noastre naţionale, împreună cu tendinţa de democratizare a bisericii, cari aii povăţuit pe Şaguna, au adus roade frumoase la noi. Şi pînă cînd încercarea de a introduce aceeaş constituţie bisericească în Principatele unite româneşti, din această vreme, a suferit înfrîngere şi s’a poticnit de spiritul îngust şi motivele utilitare ale clerului conducător de acolo, care a provocat o îndărătnică şi caracteristică «luptă pentru cano-nicitate», — la noi această constituţie bisericească, edificată pe tradiţia trecutului şi înfrăţită cu trebuinţele vieţii noastre naţionale, ne-a dat o trainică biserică românească. Dela Şaguna şi pînă astăzi împrejurările politice şi sociale ale poporului nostru nu s’au schimbat; schimbarea ce s’a săvîrşit nu e în favorul nostru. Lupta noastră ca popor a devenit şi mai acută şi mai îndărătnică; ea cere luptători tot mai treji, minţi pătrunse tot mai mult de cunoaşterea nevoilor reale. Chemarea preoţimiî noastre e încă cea veche. Preoţimea este şi astăzi la noi încă unica tagmă de cărturari care păstrează legătura directă cu poporul. Această preoţime trebuie să fie şi astăzi (îndeosebi astăzi!) pătrunsă de chemarea ei istorică. împrejurările noastre de trai nu ne îngăduie încă să ne creştem o preoţime, care să rămîie numai pe lîngă rostul ei profesional. Preotul nostru va trebui să rămînă încă multă vreme la toiagul vechili de păstorire bisericească: să fie un îndrumător cultural, un sfetnic politic al poporanilor săi. Schimbarea vremii cere povaţa unor învăţături nouă, nu atît pentru întărirea credinţi! noastre religioase, cît pentru sprijinirea existenţei noastre naţionale. Credinţa religioasă a poporului nostru, hrănită de tradiţia veacurilor şi de dispoziţiile sufleteşti ale ţăranilor noştri, e şi astăzi în alvia strămoşaseă. Existenţa noastră naţională însă e supusă unei sorţi, pe care nu o putem croi cu puterile noastre. Poezia senină şi înţelepciunea bună a vechiului molitfelnic, aduce încă şi astăzi deplina alinare a trebuinţelor sufleteşti reclamate de credinţa religioasă a ţăranului nostru. Viaţa noastră naţională are insă lipsuri mai complexe astăzi. Să judecăm lucrurile după înfăţişarea lor reală, în cutare sat de-al nostru de sub munte se alege un preot. Satul acesta e ca toate satele noastre: un sat de oameni necăjiţi. Ţăranii sînt chinuiţi de notarul ovreiu şi îndatoraţi băneşte pînă în gît la un arîndaş străin al unei moşii nemeşeştî. Ce văd aceşti ţărani, lipsiţi de sfat şi ajutor, în nou alesul lor preot? Ce aşteaptă www.dacQFomanica.ro 30 LUCEAFĂRUL Nrul 2-3, 1907. (lela el? Interpretări de dogme sau de canoane de sigur că nu. E! sînt creştini buni, in sufletul lor trăieşte fiorul credinţi! de veacuri. Dar sînt oameni chinuiţi de străini, despoiaţi şi furaţi şi traşi pe sfoară de tot soiul de păcătoşi. Sînt fricoşi şi slăbănogi, pentrucă nu ştiu pînă unde merg hotarele drepturilor lor. Sînt sărac! şi înapoiaţi', pentrucă pămîntul străbun nu maî îndestuleşte atîtea gurî. E! văd în preotul lor un îndrumător pentru acoperirea acestor lipsuri Şi acest preot nou ales, dacă pe lîngă durerea unu! suflet cinstit, va avea şi înţelegerea deplină a chemări! sale, de sigur că nu va ră-mînea numai la cîntarea liturghie! de Dumineca şi la citaniile dela morţî, ci va căuta o lecuire a durerilor zilnice de car! se prăpădeşte satul lu!. Va da sfaturî de economie, va înfiripa cutare însoţire de econom! ca să scape pe ţăran! din ghiara arendaşuluî, va strivi, cu cunoştinţa drepturilor cetăţeneştî, tîlcul mincinos al legilor din cari se îngraşă acel notar, va căuta deci, să fie un vrednic muncitor al neamului său care, pentru asigurarea existenţi! sale româneşti, trebue să ciştige o întărire culturală şi economică. Dacă preotul nou ales nu va împlini aceste ci, dimpotrivă, va încuia poarta înaintea ţăranilor chinuiţi şi nu va alerga în ajutorul lor, pentrucă în acest timp să se aşeze cu coatele pe masă şi să cetească din cărţi nemţeşti călătoriile asudate ale cutăm! docent privat, dela vre-o universitate de provincie, in jurul vre-unuî sinod maî mult sau maî puţin ecumenic, acel preot să-şî ia cufărul cu cărţile nemţeşti în spate şi să plece, în ştirea Domnului, la mînăstire, or! ce-î pasă satuluî unde. Acolo să vie altul, care nu ştie măcar o boabă nemţeşte, pe care nu-1 taie capul nicî să s’avînte la gimnastica argumentaţiilor dogmatice ci îşî dă seama de multele nevoî reale ale bieţilor lu! parochienî. La ce rezultate duce o creştere preoţească, care nu ţine seamă de legătura preoţimiî noastre cu poporul, putem vedea în acea nenorocită Ducovină cu preoţi! eî funcţionarizaţî, cu poporul eî amărit in suflet. Şi preoţimea de acolo se creşte la o facultate teologică, al cărei import de erudiţie dogmatică şi canonică a trezit şi la no! năzuinţe similare. Unde e astăzi maî mult sbucium, maî multă amărăciune, maî multă des-binare ca în biata Bucovină? Unde e ţăranul maî lipsit de povaţă ca acolo? Pentrucă această învăţată preoţime nu clădeşte pe temeiul atribuţiilor sale istorice şi pentrucă educaţia de care s’a împărtăşit a sfărmat puntea care duce la sufletul ţăranului. La noî, aici în ţara asta, acel povăţuitor practic al parochienilor săi, care e înfăţişat în Popa Tanda din povestirea minunată a d-luî Slavici, va răminea încă multă vreme prototipul chemări! preoţeşti. Rostul acesta al preotului sătesc il pretind tradiţiile istorice ale acestei tagme vrednice şi-l cer interesele noastre naţionale a căror îndrumare trebue ascultată de toţî. * Ce dă insă o notă de actualitate acestor constatări principiale? E vorba de un curent nou, care ar dori să îndrume pe alte cărări creşterea preoţimiî noastre. în acest S i b i i u care s’a distins prin un spirit de toleranţă în trebiie confesionale, în acest «seminar andreian*, în care s’a interpretat chemarea preoţească totdeauna potrivit trebuinţelor noastre, cîţîva tinerî profesor!, foşti învăţăcel ai facultăţii teologice din Cernăuţi, socot că e sosită vremea ca să avem şi noî o preoţime cu înaltă erudiţie dogmatică şi canonică. Pentru acest scop aceşti domn! profesor! s’aîî «concentrat* şi au dat o revistă «teologică*. Eu nu vo! face aici analiza ingrată a acelor tiparurî. Constat numai, că această revistă în felul eî de astăzi, cu articolele teoretice, cu lupta straşnică împotriva unor pericole do car! no! azi nu avem să ne temem, cu cheltuiala inutilă a cer-neleî pe citaţii cline, cu ploaia grozavă a numelor nemţeşti, cu cronica eî rusească, nu inplineşte un gol simţit şi sporeşte numai mulţimea tipăriturilor neînţelese. Pe lîngă aceste, dacă se va avînta la justificări şi interpretări orîcît de «ştiinţifice* de ordine dogmatică, atunci se va porni din nou acel pătimaş şi urit războiţi confesional între oameni de-un sînge. Noî în anachronismul acestor hîrţuielî între Blaj şi Sibiiti nu vrem să maî cădem: Să caute dec! conducători! aceste! reviste să se descurce din labirintul unor doctrine generale şi să găsească trebuinţele biserici! noastre româneşti, să interpreteze misiunea preoţească la noî in înţelesul eî istoric. Sa-şî aducă aminte că numaî cunoaşterea realităţi! schimbă în argint bani! mărunţi a! învăţături; dela şcoală şi că www.dacQFomanica.ro Nrul 2—3, 1907. LPCKAKÂUUl, 31 lipsurile unei tagme de oameni nu se pot culege din cărţi. Atunci îşi va justifica existenţa şi scrisul acestei reviste şi noi ne vom bucura de cîştigarea unor tovarăşi aî muncii noastre. Poporul nostru se va pătrîmde şi pe maî departe de sfînta, buna şi înţeleaptă lui lege românească, iar preoţimea noastră să asculte îndemnul unei tradiţii de veacuri şi să-şî deie seama de poruncile vremilor nouă. Să vadă totdeauna înaintea ochilor eî icoana luminoasă a acelui apostol cu barba albă, de a cărui sfinţenie s’a cutremurat şi sufletul meu şi de care eu m’am apropiat odinioară cu cuvintele unei pietăţi smerite: Cuvine-se hirotonirea Cu harul ceriurilor ţie Drept vestitorule apostol Al unei vremi ce va să vie! Octavian Goga. Aduceri aminte. ii. Cînd întră în crişmă, cu pălăria dată pe ceafă, strigă încă din prag: — O păreche, din cel mai bun! Şi se aşeză la masa obicinuită, rezimîndu-se cu coatele pe masă, ştergîndu-şî cu mîneca «lecruluî» broboada de sudori. Crîşmarul aduse în grabă două sticle de vin şi una de apă. Pe vremea aceea trei sticle făceau o »păreche». — Ce maî veste, baci Petre? Hună? — Apoi bună, da ... — Dar aur . .. este? — Este, este, tot maî dă Dumnezeu cite o ţîră. Şi băieşul îşî vîrî mina în buzunar, zuruindu-şî taleriî. — Da Gheorghiuţ vint-o? — N’o vint, da maî este vreme pină dimineaţă. El rămase pe gîndurî, îngînînd : — Numai să nu fi păţit ceva... Crîşmarul se aşeză şi el la masă, după obieeiu. Cînd iî venia vr’un musafir bun, bea şi el cu el alături, să-î ţie de urit, şi cînd erau sticlele pe gătate, aducea şi el dintr’al luî, o păreche. Povestiau încet, şoptindu-şî. Băieşul îî spunea cum a umblat în noaptea trecută, prin cîte primejdii trecuse, în vreme ce crîşmarul îl asculta, clătinînd din cap, in semn de mirare şi de aprobare. — Nu mă prind... auzi d-ta, pe mine nu mă prinde nuniaî Dumnezeu, altul nu! Şi tot maî muicome le erau poveştile, in vreme ce ochiî băieşuluî sticleau tot maî aprinşi. Nu-î venia la indemînă, cînd vedea crîşma goală şi, maî ales, cînd tovarăşul luî întîrzia aşa de mult. Uşa se descrepoţi cu un scîrţiit prelung. Ţiganii se strecurară in lăuntru încet-incet, ca nişte umbre, cu vioarele subsuoară. Gurdunaşul, rămas la urmă, deschise larg uşa, să poată întră. Băieşul iî privia pe sub gene, ascuzîndu-şî un zimbet. Ştia bine, că «cioarele» estoa cari' se postaseră aşa de umiliţi într’un ungher, abia dîndu-î o «bună seara», îl ochiseră deabinele dela geam şi-î mirosiseră arginţi!. — Da pe voi cine v’a poftit aici, mă! Ţiganii se uitau încurcaţi unul la altul, prc- făcîndu-se: ştiaţi eî bine ce înseamnă vorba asta! — Iaca, am venit şi noi, gîndiam ... — Ce gîndiaţî, ha? Gîndiaţî că am bani? N’am mă, iacă şi vinu ăsta îl beau pe datorie! Primaşul începu să-şî «instrune» vioara, apropiind u-se: — Că-ţi zicem şi noi pe datorie, că dela d-ta ştim noî că nu rămînem de păgubii. El rămase neînduplecat, alungîndu-1 cu un gest. Ţiganul, din celalalt colţ, riscă acum dovada zdrobitoare. — Gîndiam să zicem, că baciu Gheorghiuţ încă vine ... — De unde ştii? — De unde să ştiu? D’apoî acuma am vorbit cu el. Băieşul se potoli. — Bine, ziceţi mă... dar dacă aî minţit să ştii, că vă trăznesc pe toţi. Ţiganul, de data asta, spusese adevărul. Abia isprăviseră «zicala», cînd uşa se deschise larg şi Gheorghiuţ întră ca o furtună. — Gliick auf, Petre! www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 2—3, 1907. 32 — Gliick auf! Dar tirziîî maî vii, omule, mă băgaseşî în boală. — Tu nu ştii, mă, de unde vin eu! Tu mă aşteptai în Corna şi cind colo eu viu dela Roşia... Ne-ati dat de urmă, să ştii tu... cînd am simţit, că-s pe urma noastră, ţi-am pierdut urma, eti am luat-o înainte, am luat-o pe ştiolna părăsită... Auziam cum se aţin pe urma mea cu facle aprinse, dar am cotit în dreapta, am sărit peste gura unui vîrtej — gîndiam eti: tot atita-i de din degete, bătînd tactul pe masa plină de beutură. Ştia tot oraşul, că işî petrec — »holoangăriî«. Ştia toată lumea, că au buzunarele pline de aur furat. Şi nime în lume nu putea să-î dovedească. Oameni cu capul a mînă, cunoşteau pe din afara rînduiala băieşituluî, dar nu lucrau dorit arare la baie, ca să scoată ochii la lume. Cunoşteau potecile cele mai ascunse şi maî primejdioase — şi se furişau în puterea nopţii, tîrin- Vederi din România. mine acum! —şi nii-aiî pierdut urma... Gîndiam eii, că voî fi dat cătră Roşia — şi bine am gindit. Şi am ieşit teafăr, dar inii era groază, că pe tine te-atî înhăţat. — Nu te teme. mă, pînă mă vezi... — Da schimbat-aî? Celalalt îşi zurui talerii sub masă. Zimbiră amîndoî, liniştiţi. Şi cheful se porni tot maî zvăpăiat. Ţiuiati geamurile de chiuituri şi el pocneaţi du-se, cu punerea capului, de-asupra prăpăstii lor şi a vîrtejelor. Mulţi din eî s’atî prăpădit aşa, de i-afi scos cu ciubărul din fundul ocneî, bucată de bucată... Dar eî nu se lasă — cu o moarte tot e dător omul — ales, cînd e aşa de greu să le dea de urmă, iar aurul îl pot schimba la oricare »gozar« din oraş. Erau de altfel iubiţi de toată lumea, căci erai! oamenî bunî şi darnicî şi cînd »găseaii« aur, împărţiau banii cu amîndouă mînile, www.dacQFomanica.ro Nrul 2-3, 1907. LUCKAKĂHUI. 33 Tîrziii, in zori de zi, cînd veniră nevestele să-î ducă acasă, Ghcorghiuţ să clătina stînd în picioare, gesticulînd : -- Lasă muiere, că piuă atunci îi bine, pină mă vezi că-mî petrec. . Că omul nu ştie cit ţine lumina... Vezi tu lumina asta, acum arde... o sufli şi s’a isprăvit... aî murit, te-aî dus... Şi se luară pe după cap cu nevestele, pornind spre casă. Din prag Petica aruncă un pumn de taleri — Ne-am gindit, domnule părinte, să cumpărăm un prapor mindru la biserică, din ce ne-o lînduit Dumnezeu. Bătrînul, obişnuit cu dărnicia băieşilor pentru biserică, îî pofti să şază. — la şedeţî, fătn meu, să bem un păliar de vin. E foarte frumos, că v’aduceţî aminte şi de casa lui Dumnezeu. . Azî-mîne avem lipsii do o candelă nouă şi din lada bisericii nu avem ce lua ... Vederi din România. ţiganilor, cari se năpustiră asupra lor într’o vălmăşală caraghioasă. * După amiaz »holoangării«, în haine de paradă se duseră la popa Amos — »popa Mos, om frumos», cum iî ziceau băieşiî. Sărutară nvina bătrînuluî, care îî privia bliiul cu ochii luî verzui, netezindu-şî barba lungă şi albă. — Ce veste-î, fătul meu? Eî numărară pe masă o sută de taleri. — O da Dumnezeu, mai tirziu şi de candelă, domnule părinte, da una de argint să fie, ca a popistaşilor... între păhară, bătrînul aduse vorba aşa pe departe, că banii ăştia nu-s ciştigaţî chiar pe calo curată. Băieşiî zimbiră cu incăpăţinare. — Aşa-î, domnule părinte, dar Dumnezeu a aşezat aurul acolo şi cine-î harnic, să-I scoată... că băieşiî tot numaî »biru* acela mic îl capătă, orfcît de mult aur ar avea gazda... şi dacă ne www.dacQFomanica.ro 34 LUCEAFĂRUL Nrtil 2-3, 1907. rămîn fălcile acolo, pace bună! rămîne nevasta cu copiii, pe uliţă . .. Bătrînul încerca să-î liniştească, cu duhul blimleţelor, slăbind din ce in ce argumentele, convins, pe jumătate, in fundul sufletului, că oamenii aceştia aveau dreptate. La despărţire, (Jlieorghiuţ, mai spuse odată: — Apoi la Paşti, de-om fi cu pace, dau eu de-o candelă, domnule părinte, de să nu mai fie alta ca la noi! * Dar nu i-a fost scris să o deio. Pe la jumătatea postului l-au adus dela baie — »pe scîn-dură.« Oamenii ziceaţi că »l-a omorit baia», dar alţii şopotiaii, că s’ar fi prăvălit intr’un vîrtej... Văd băieşiî înşiruindu-i-se în fruntea sicriului, cu flamura neagră şi cu opaiţuri ... banda lui Gliiuţ cîntă de jale şi oamenii îşi şterg ochii. Petica — fratele de cruce al mortului — stă galbin, muşeîndu-şi buzele, fără să verse o lacrimă. Băieşiî aruncă- cite o mină de pămînt în groapă, cel din urmă: »Gliick a ii f!« Şi Gliiuţ începe domol şi încet cîntarea lui. Petrea îşi muşcă buzele pină la sînge şi-şi duce mina la ochi... (Va urma.) Al. Ciura. DELA NOI. i. Popa Solomon. Amurgul unei Dumineci de vară . . . Satul e învălit în căldura adormitoare a lui Iunie, mîngăiată din cînd in cind de cîte-o boare leneşă. Razele de soare cad piezişe pe stogurile de grîiî, pe căpiţele de fîn şi se frîng in eîteva picături de apă ce-au rămas în găleata fintîniî. De pe uliţa nepodită se ridică suluri de prav in cari se scaldă cîte-o găină harnică. Numai înaintea porţilor au stropit cu bota rotocoale de apă... Tirnava a slăbit tare... I-a mai rămas o aţă de apă, care curge noroioasă Ia vale... Intr’un colţ, la o salcie, ş’au făcut o girlă şi se bălăcăresc bivolii lui Niculaie Stoia ... Tot satul pare înfăşurat într’un giulgiu moale şi călduţ de pace domoală. Numai chiar maî departe, dincolo de vale cătră capul satului se aude o zarvă nedesluşită ... Acolo, dacă te-apropii lămureşti o zaveră mare. în şura juratului se ţine hora. Un arc îndrăzneţ încalecă o vioară inegrită de vremi şi ţirlăe sprinten, alături strănută un clarinet. S’aud chiote... Dacă iei drumul cătră mijlocul satului şi treci alături de şcoala acoperită cu şindile, maî încolo, spre fintîna cu şipot se lărgeşte uliţa. De aci apuci calea cătră vale şi la încrucişarea uliţelor în faţă se vede o casă cu umerii mai înalţi, văruită alb-vineţiu, cu obloanele verzi deschise cătră seară, cu muşcată şi rozmarin între fe- reşti. Alături un frăgar mare o ţine pe după cap. De printre frunze şi fragile negre se ridică o cruce de tinichea în vîrful coperişuluî. .. Asta-î casa popii, a părintelui Solomon, adecă nici a lui nici a satului. Demult, nu se ştie cînd, au făcut oamenii pentru cutare strămoş al părintelui, pentru popa »Irimie bătrînul» casa asta şi de-atuncî sînt popi tot din neamul dumnealui chiar şi părintele Solomon are un băiat de-i pe cale să se facă popă. Şi pe-aici, ca ‘şi pe alte locuri, »darul« se stinge numai cu neamul şi molitfelnicul, ca omului bătrîn, nti-î vine bine să-şi mute casa, rămîne maî bucuros unde s’a pomenit. La portiţă in stingă e aşezată o laviţă de stejar, şi alături o piatră de moară rotundă şi găurită în mijloc, cit să poţi întră cu capul. Acum e după vecernie şi dacă te apropii de casa părintelui vezi în faţa ei adunare de oameni. Pe laviţa de stejar stă părintele şi lîngă făptura lui cam adusă de spate, dar cu urme de voinicie, stă judele satului, un om gras cu obrazul rumen, cu părul cărunt lung şi cu mustaţa retezată. Pe piatra de moară stau doi juraţi şi epi-tropii bisericii. Cîtă cuviinţă e în tot rostul aşezării oamenilor acestora. Jur împrejur e poporul, în faţă bătrîniî şi cătră margini cei însuraţi mai de curînd. La dreapta părintelui stă în picioare un tînăr îmbrăcat în haine nemţeşti... Are www.dacQFomanica.ro Nrul 2—:î, 1907. LUCEAFĂRUL 95 ciasoniic şi lanţ de argint petrecut deahingul vestei pe care nu vrea s’o descheie deşi îl îndeamnă un jurat: Desfă pieptaru, domnişorule Traiane! La noi nu e ca la oraş, vezi dumneata, acolo-s domni, vai de mine, păcatele noastre... Traian e băiatul părintelui, umblă la şcoală in Blaj, unde învaţă pe isprăvile şi-l mai desparte un an de «cursul popiei*... Băiat bine legat, oacheş, înalt, virtos, îi mijeşte mustaţa. Părintele Solomon îl mîngăie cu ochii şi dacă gîndeşte că a cheltuit mult pe cărţi şi pe haine nemţeşti, îşi trage seama că azi umblă alte vremuri, altă şcoală. Dar îşi face socoteala că nu peste multă vreme o să-l aibă lingă el ajutor în sfînta slujbă şi pe la marginile satului îl va trimite pe fecior cu molitfelnicul. Aşa va scăpa şi el de truda picioarelor, că la şaizeci de ani mai umbli greu cu crucea la bobotează şi cu cartea în puterea nopţii să ceteşti slujba de deslegare la Ioana lui Mitrea din coastă. Aşa se mîngăie cu gîndul şi i se luminează faţa, cînd îşi vede băiatul cum stă rumen de sănătate şi de cuviinţă la dreapta lui şi netezeşte obrajii unui piciti bălan, desculţ şi ’n capul gol, care îi întinde mînuţa spre buzunarul vestei: «Domnule Traiane, arată să văz şi io ciasu ! Numai odată să-l văz, domnişorule, că nu pui mina, zăti că nu* ... Tînărul îi arată ciasornicul. Părintele zimbeşte. Pe toată faţa asta de patriarh e scrisă o bunătate. Toată viaţa lui a fost om bun, cam iute de mînie, dar iertător din cale afară. A fost şi cinstelnic lucru mare. Cînd se ducea la Blaj, unde-şi avea băiatul, ori la Sibiiti, unde-I era vlădicia, nu se ducea cu mina goală. Ba o curcă grasă, ba un miel la Bobotează. Că aşa-î domnia — socotea el cu mintea lui şi bine socotea — şi moartă cere de mincare. Şi-apoî cu cit e mai frumos obrazu, cu atîta cere cheltuială mai multă. Cum zicea un popă bătrîn de pe Ţara Oltului, unu Onea Roşu, de cîte ori se întîlnia cu părintele Solomon, pe la domni mari umblînd cu plînsori. Ţine minte frăţia ta vorba asta: cu cit e lacătul mai mare şi mai vechili, cu atîta-i mai ruginit şi cu atîta cere mai mult ulei cheia, ca să se poată învirti în broască... Aşa zicea popa Onea Roşu şi-şi pipăia jelnic şerparul pe la spate ... Părintele Solomon se dumirea şi înţelegea tot. Şi mai zicea Onea, cum îmbătrinim, frăţia ta, din an în an domni tot mai mulţi se fac... Şi se gin dea popa Solomon — drept are Onea şi demult îl tulbura haina băiatului... Cum sta aşa pe laviţa de stejar la poveste cu judele şi plănuiau cîte şindile ar trebui să mai inădească acoperişul şcoalei, ochii părintelui jucau şi se întorceau cătră Traian. S’a făcut mare părinte — zice jnratu, mai alaltăieri era băieţandru de trebuia să-l păzim să nu se schilăvească in turn la clopote şi azi a trecut prin atîta învăţătură. Calcă a domn mare, părinte! De-ar trăi preoteasa D-tale, — Dumnezeu s’o ierte — cum s’ar bucura dumneaiei. . . Popa şterge o lacrimă — şi se întoarce cătră jurat. A domn mare, zici, Mane? Nu se face, Mane, nu se face. Kti îl vreau popă, aci in locul meu, să-mi rămiie în urmă ca să-l am la bătrineţe. Numai să-l vreţi şi voi... Ţăranii îşi strîng rindurile mai aproape; pe chipul de optsprezece ani al tinăruluî student se strecoară o umbră de seriozitate. Păi să avem iertare părinte — duce vorba mai departe juratu — pentru preoţie de ce atîta învăţătură ? Alte legi umblă azi Mane, şi cine ştie poate-s mai bune legile cari vin mai de curînd, că înţelepciunea creşte cu vremea. D’apoi sfinţia ta n’aî avut şcoală unguriască, şi-ai fost bun şi vrednic in preoţie şi ne-aî cetit din cărţi sfinte şi ne-aî dat alinare. Şi ne-aî dat poveţe. Şi ne-ai făcut scrisori. Şi ne-aî împăcat, cînd era să umblăm la judecăţi... Şi-ai fost Dumneata părinte ca un tată pentru satu ăsta şi n’ai avut învăţătură la şcoli domneşti... Popa Solomon îşi petrece palma peste frunte, îşi dă la o parte o şuviţă răzleaţă din pletele lui albe, clipeşte din genele cărunte, zimbind cu durere. Nu, Mane! N’am avut carte multă. Tu nu-ţi aduci bine aminte. Dar doi trei din voi o ştiu... Aii trecut patruzeci de ani de-atuneî... Ţăranii îşi strîng mai aproape cercul. Cei însuraţi de curînd se apropie de pe la colţuri... Parecă s’ar desprinde un murmur uşor do pe buzele celor adunaţi... La patruzeci şi opt — aşa-î — adecă nu tocmai, la patruzeci şi nouă în primăvară atunci s’a întîmplat. Sprîncenele mari ale părintelui se strîng. In www.dacQFomanica.ro 30 LUCEAFĂRUL Nrul 2-3, 1907. ocliî i se vede o tresărire dîrză ... îşi .apleacă puţin bărbia spre pieptul larg — revărsarea de argint a bărbii se resfiră strălucitoare pe haina neagră... Pe atunci umblau alte vremi. Mintea omului nu se suia pe seară aşa de sus ... Pe atunci umbla foc şi sabie, Mane, şi în vreme de asta mintea omului se supune şi sufletul paşte slove din psaltire. Nu erau vremi să te aşezi la masă, răzimat pe coate să petreci in citaniT... Noî trăiam cu plugul; şi tata aşa s’a pomenit şi noî... Ştiam din psaltire şi din molitfelnic... Şi din alte cărţî — şi-atîta tot... Pe mine m’a sfinţit Şaguna la anul cincizeci, ştiu ca acum. Erau doî din părţile astea la învăţătură în Sibiiîi. Acolo se sta şase săptămînî pe-atuncî ... Multă vreme se socotea atunci şase săptămînî... De-atuncî s’a ieftinit vremea... şi s’aîî scumpit bucatele, dragiî mei... Şi zimbea iar popa... în ocliîH se ivise o licărire de lumină, care juca — o amintire îl făcea să zimbească... ■ Ştiu ca acum... Ne-am fost dus călare cu feciorii popii din Zimbru... Nu se putea altfel pe-atuncî... Toţi veniaîi călare... Ciţî oamenî la învăţătură atîţia caî în Maieriî Sibiiuluî ... După atîta potop de războire omenească trimisese Dumnezeu o iarnă grea... Noî învăţam în toate zilele... Ba psaltire, ba tipic, ba glasurile... Trecuse trei săptămînî de cînd eram în oraş şi umblam la slujbe... Potca era că măiereanu cu caiî nu mai tăcea. Că el nu maî ţine caiî, că nu maî are nutreţ. Să vă duceţî in altă parte, orî să vă sfinţască vlădica, că sînteţî învăţaţî peste cap. Întîlnesc pe Şofronie din Zimbru şi-î spun. Măiereanu lui tot aşa. Hai la vlădica. Hai. Şi ne-am dus la Şaguna. Şaguna vlădică aspru. Om de rînduială, om de poruncă. Am făcut trei mătănii' şi ne-am închinat: Măria Ta, sărutăm dreapta, am venit cu rugăciune. Să ne sfinţeşti, Măria Ta, că nu maî putem sta pe învăţătură. Vlădica a cam mişcat din sprîncene. Era om frumos şi ştia porunci cu ochii. De cîtă vreme sînteţî aici? De trei săptămînî trecute, Măria Ta, i-am răspuns... Degrabă v’aţî săturat de carte, ţîngăilor. Nu să poate. La tipic cu voî —încă trei săptămînî... Era să plecăm — da Şofronie — maî îndrăzneţ pe semne, maî aduce o vorbă: Nu atît pentru noî, Măria Ta, vrem să plecăm... Dar pentru cine? Pentru călării, Măria Ta, că s’a isprăvit nutreţul şi-î iarna grea... Şaguna s’a maî domolit şi se părea că zimbeşte a rîde. Şi ne-a sfinţit. Şi. după ce ne-a pus mina pe cap, numai atît ne-a maî spus: Să n’aud vorbă slabă asupra voastră!... Popa Solomon se rumenise la faţă. Poporeniî zimbeau dumiriţi. Tînăruluî Traian îî străluciau ochii ca doî licurici. Judele a ridicat capul. Şi n’a auzit părinte . .. — Ce-am putut, am făcut Ioane. Că dacă m’am întors popă aicî în sat n’am stat cu mîna ’n sîn. Am făcut turn nou la biserică şi am mal pus la cale cîte ceva... Dacă o să închid ochiî nu zic c’am trăit degeaba. De aceea am socotit că acum la bătrîneţe să am un sprijin. Şi să-l alegeţi pe băiatul ăsta cînd vine vremea. Carte are maî multă ca mine, glas are, de omenie este. II vrem, părinte. — Ţăranii se strîng maî aproape. De cătră gura văii coborîse amurgul. Stava trecuse şi dela şura juratului nu se maî auzea clarinetul... De după căpiţa de fin din grădină popii se arăta luna gălbuie, ca un chip de văduvă beteagă. în cenuşa sării tresărea ochiul de jar dela pipa epitropuluî ... Părintele Solomon se ridică de pe laviţă domol cu cîrja în mâna dreaptă. Oameniîse dau la o parte şi se gată de ducă ... Noapte bună, oamenî buni! Noapte bună, părinte! Popa trece domol pragul partiţii — ţăranii se resfiră încet către casă ... Numai judele l-a oprit pe tînărul Traian. l-a aşezat mîna uşurel pe umăr. Uite ce-î, domnule Traiane. Dumneata eşti numaî un băieţandru Eu om bătrîn c’un picior în groapă. Da dumneata ştiî carte multă — eu ştiu să iscălesc numaî numele şi asta cu slove. Da să-ţî spui şi eu o vorbă. Am înţeles că te găteştî pentru popie. Maî aî patru anî de învăţătură, — multă carte, multă carte. Poate prea multă pentru slujba preoţească, orî poate vedem numaî noî aşa. Că slujba popească nu-î ca alte slujbe, domnişorule — să ştii asta, dragă nepoate — să ştiî că asta-î slujbă sfîntă. Să fiî tată popo-renilor. Domn e ăla cu peana după ureche dela cănţălărie. Ala-î domn — popa-î părinte la tot satu şi la unul şi la altul. Noî aşa ne-am pomenit şi bine ne-a fost aşa. Că la patruzeci şi opt pe tatăl părintelui Solomon, pe moşul dumnitale, www.dacQFomanica.ro Nrul 2-3, 1907. LUCEAFĂRUL 37 l-au împuşcat Ungurii in Coasta furcilor, — că a ţinut adunare cu noi şi ne spunea să ascultăm de domnii din Blaj. Şi părintele Solomon tot aşa a fost. Frate şi părinte al nostru. Şi ne a ajutat. Şi a stat cu noi de poveste dumineca. Şi a cetit scrisorile feciorilor din cătane. Şi ne-a împrumutat cu bani. Şi nu ne-a luat camătă. Şi ne-a cetit slujbe. Şi ne-a fost totdeauna de ajutor şi de povaţă. Şi n’a avut carte înaltă părintele. Şi de aceea zicem noî, cu tot satul, că dacă dumneata te-aî ridicat cu învăţătura prea sus, atunci să nu te legi de popie... Atunci eşti de oraş, domn acolo, nu de noî aici păcatele noastre... Şi dacă te gîndeştî la popie şi aî durere în inimă'de noî, noî te vrem pe dumneata, numaî să fu ca părintele Solomon. Aşa vrea satul ... Judele i-a strîns mina băiatului, care asculta aprins şi îmbujorat la faţă. Mulţămesc, bade! S’a oprit la doî paşî in drum: Gindeşte-te la vorba mea, domnişoruleTraiane, noî vrem părinte in sat! A plecat judele. Luna trecuse peste căpiţa de fin şi lumina în faţa caseî. Tinărul student s’a aşezat pe laviţă in locul popii Solomon. Şi cum sta cu capul răzimat în palme pare-că desluşea încă odată, in liniştea sării, vorba judelui ca o povaţă, ca un îndemn: Noî vrem părinte ’n sat. I. Graur. Din „Sonete ferecate ’n zale“ de F. Ruckert. Ce faci, jierare? „Lanţuri tari, să ţie!" Vai, tot pe voi o să vă asuprească. Ce ari, ţărane? „Cîmpul, să-mi rodească !" Da, duşmanului grîu, neghină ţie. Ce ’mpusti, voinice? „Ursii ’n vizunie." Pe voi tot astfel o să vă gonească. Ce legi, pescare? „Mreji, să-mi pescuiască.“ Din mreaja morţii, cine să vă ’nvie? Ce legeni, mamă fără somn? „Copii." Da, ca să crească mari şi scumpa ţară, In slujba duşmanului, s’o sfâşie. Ce scrii, poete, tu? „Eu scriu, să ştii, Ruşinea mea, in slove mari de pară, Şi-a neamului ce zace în robie." I. Bujor. lfigenia în Taurida de Goethe. Actul al doilea. Scena a doua. lfigenia. Pylade. 11 i g e n i a. De unde eşti şi vil, străine, spune! îmi vine să te-aseamăn m.il de grabă Unuî Elin decît acestor Sciţi. — (îl deslengS lanţurile.) E-amară libertatea ce ţi-o dau; Să vă păzească zeii de primejdii! Pylade. O dulce glas, o sunet plin de farmec Al limbeî părinteşti pe ţerm străin! Albaştri munţi ai portului de acasă îi văd, deşi sînt prins, ivindu-se Din noii naintemi Bucuria asta Să-ţi dea temeiu că şi eu sînt Elin! Uitai o clipă cît de mult îmi eşti De trebuinţă, minţile-mi erau Furate de arătarea minunată. O spune mi, dacă nu ţi închide gura Năpastă grea, din care neam al nostru Ai odrăslit, asemeni unei zîne. lfigenia. E preoteasa cea de însăşi zîna Aleasă şi sfinţită, ce-ţi vorbeşte. Nu cerceta deci; spune-mi cine eşti Şi ce duşmană soartă nemiloasă Te-a aruncat aici cu al tău tovarăş. Pylade. Nu-î greO de povestit ce nenoroc Ne paşte urmele de-atîta vreme. O, de-ai putea şi tu aşa de lesne Să ne aduci o rază de nădejde. Din Creta sîntem, fii al lui Adraste, Eu sînt mezinul, Cefalus numit, Iar dînsul Laodamas, cel mai mare Al casei. între noi sta cel din mijloc, Sălbatec, răii, strieîndu-ne şi ’n jocuri Plăcerea şi unirea tinereţe!, în linişte-ascultam de vorba mamei, Pe cînd lupta ’naintea Troieî tata; Dar cînd se ’ntoarse, încărcat de pradă, Şi răposă ’n curînd, ne despărţi îndată cearta pentru moştenire. www.dacQFomanica.ro 38 LUCEAFĂRUL Nrul 2-3, 1907. Ţineam cu cel maî mare. El ucise Pe-al doilea. Şi pentru-acest păcat îl prigonesc de moarte furiile. Dar spre acest sălbatec ţerm ne ’ndreaptă Apolo, cel din Delfi, cu nădejde, în capiştea surori! zisu-ne-a Că ne aşteaptă mînă de-ajutor. Acum ne-ati prins şi ne-aii adus aicî Şi ne-au dat jertfă ’n mîna ta. Tu şti!. I fi gen ia. Căzut-a Troia ? Dă-mî încredinţare. Pylade. Căzu. O, dă-ne tu scăpare nouăl Grăbeşte sprijinul făgăduit De un zeu. îndură-te spre frate-meu. O spune! în curînd o vorbă bună; Dar fi cu grije cînd vorbeşti cu el, Te rog din inimă: căcî foarte lesne Durerea, bucuria, amintirea îl zguduie ’n adîncul sufletului O nebunie stranie-1 cuprinde Şi sufletu î viteaz şi mîndru este, Să î plîngî de milă, prada furiilor. Ifigenia. Orîcît de mare ţi-e nefericirea, O clipă uit-o pînă-m! da! de veste. Pylade. Cetatea falnică ce zece an! S’a ’mpotrivit oştiri! Grecilor, E praf acum şi nu se mai înalţă. Dar şi-aii găsit din ce! maî bun! a! noştri Mormîntul mulţ! pe ţermul cel barbar. Abile doarme-acolo cu Patroclu. I fi ge n i a. E ţernă deci, ce fuse chip de zeul Pylade. Şi Palamede, Aiax cel năpraznic Nu mal văzură ziua ţeriî noastre. Ifigenia. El tace despre tata, nu-1 numeşte Cu ce! ucişi. Da! îm! trăieşte încă I îl voî vedeai O, suflete-aibi nădejdeI Pylade. Dar fericiţi cei-ce cu miile Pieriră, seceraţi de spada cruntă I Căcî spaime groaznice şi-un trist sfîrşit A pregătit celor întorşi la vetre, în loc de serbâtorî, un zeii neprieten. N’ajunge glasul lumi! pîn’ la voî 1 Cît de departe-ajunge, poartă faima De fapte grele, ne maî pomenite. Ţi e jalea care face să răsune Mycena de suspine nesfîrşite, O taină? Clytemnestra şi-a ’nşelat Cu ajutorul lui Egistos soţul Şi l-a ucis în ziua cînd s’a ’ntors. Da, tu cinsteşti crăiescul neam al lor! Eu văd că pieptu-ţi în zadar se luptă Cu vorba neaşteptată şi grozavă. Eşti poate fiica vr’unuî prieten, spune? Ori te-aî născut vecină în cetate? Nu-mi tăinui şi nu-mi lua ’n de răii Că cel dinţii ţi-am spus grozava veste. Ifigenia. O, spune-mi, fapta cum s’a săvîrşit. Pylade. în ziua ’ntoarcerii, cînd regele Eşia din baie liniştit, cerîndu-şî Veşmîntul său din mînile soţiei, Vicleana-î aruncă o ţesetură Ce se ’ncurca în cute fără număr, Pe umeri, peste capul lui măreţ; Pe cînd zadarnic, ca de-o mreajă, dînsul Cerca să se descurce, îl lovi Egistos, trădătorul, şi aşa Pierit-a de pe lume craiul falnic. I fi g e n i a. Şi ce răsplată a primit hainul. Pylade. Un pat şi-o ţară ce avea de mult. I fi gen ia. O poftă rea i-a ’mpins deci spre păcat? Pylade. Şi-o veche patimă de răzbunare. www.dacQFomanica.ro Nrul 2-3, 1907. LUCEAFĂRUL 39 Ifigenia. Şi cum a vătămat-o regele? Pylade. Cu faptă grea ce. desvinovăţire De-ar fi de-omor, ar desvinovăţi-o. O amăgi să meargă la Aulida Şi-acolo, cînd Diana îl opria Cu vînt potrivnic de a pleca spre Troia, Pe Ifigenia, fiica cea mal mare, O duse la altar şi ea căzu: O jertfă pentru binele Eladeî. Aceasta spun că i-a sădit în piept Adîncă ură, dec! Egistos lesne O amăgi şi dînsa îşi cuprinse, Cu mrejile pierireî, însăşi, soţul. Ifigenia (acoperindu-şl faţa), îmi e de-ajuns. Mă voi întoarce iarăşi Pylade (singur.) De soarta neamului crăiesc ea pare Adînc mişcată. Da, orîcine-ar fi A cunoscut pe craiu, de bună seamă Şi-î, spre norocul nostru, din neam mare, Vîndută-aicI Fii, inimă, pe pace, Spre steaua mîntuiril ce răsare Cuminte vom păşi cu voie bună. (Sfirşitul netului nl doilea.) Ti nd. de I. Borcia. Din „Morţii meî“ de Paul Heyse. Jărea eă mi-aî bătut domol în uşe... 'Deschide, tată,-al zis eu glasul lin ... Iar paşii tăi uşori, ea de păpuşe, I-am auzit, spre mine, iar eum uin. JŞd’am dus pe lîngă mal în asfinţit, Jiflînuţa ealdă ’n mînă ţi-am simţit; Ba, unde-s petri ’n margine de iaz, ţi-am şi uorbit: ai grije să nu cazi... M. Ciinfan. ^=t=s^ Osînda. Aprinsc-s două luminări... Citeşte baba din psaltire, Cărbunii ’n vatră licăresc în cea din urmă strălucire. Fumul, ce se ridică ’n sus, Airoos-a smirnă şi-a tămîie! Avuse şi ea cinci copii, Şi i-aii rămas cinci căpătîic; Cel mare i-a murit de junghiu într’un spital la cătănie; Pe-al doilea-1 află ucis, Sub nucul gîrbov dela vie. O fată, dusă prin străini, Trăieşte ’n rău şi ’n făr’ de lege. A doua are-o boală grea — Nici popii nu pot s’o deslege. Iar cel mai mic şi cel mai drag, A ologit mergînd a munte. Vai, cine ştie ceasul răii Şi care poate să-l înfrunte. Bărbatul ci era beţiv. Beat a murit din bcutură, Dar i-a fost drag cit a trăit... Erau o inimă şi-o gură. Ologul geme din pătcel... Bătrîna pune ’n foc tămîie. Avuse şi ca cinci copii... Şi i-ail rămas cinci... căpătîic. Măria Cun|nn. www.dacQFomanica.ro 40 LUCEAFĂRUL Nrul 2-3, 1907. „Cunoştinţe vechi“ Schiţă de Vasile Pop. Primarii ţărani stau înghesuiţi în încăperea din palat care dă spre sala tronului. Eî stau pînă afară, grupaţi pe judeţe, aşteptind să fie introduşi in ordinea stabilită Un capăt al mulţi mei este oprit în faţa draperiilor care ascund uşile mari. După cîte un timp, se deschid uşile, s’aude numele judeţului, şi grupurile de primari pătrund în sală, se reculeg, se rînduesc milită-reşte, şi pornesc conduse de prefectul lor. In urmă-le uşile se închid şi se aud, — ca un murmur, — oralele, celor intraţi şi ajunşi în apropierea Suveranilor, urale prin cari le doresc «să trăiască», după cum aii trăit şi au domnit pînă la ajungerea Iubileuluî. în rîndurile cele mai din urmă se află primarii Prahoveni: ei îşi fac inimă glumind, cercind astfel să-şi stăpînească adînca mişcare ce resimt. Dar cu toate glumele, niînecile largi, ale portului ţărănesc, trec deseori peste frunţi şi obraji,.ştergînd sudoarea pe care le-o stoarce emoţia produsă de gîndul că se vor afla în faţa Suveranilor. între aceştia stă Gheorghe Pralea, ras, cn mustaţa albă şi ochii albaştri, strălucitori, în obrazul ars de soare. El se îndreptă cătră vărul Constantin — un primar voinic, înalt, spătos, cam ciupit de vărsat, cu ochii mici căpriî nestatornici, veşnic ca în căutarea unei glume, — şi strigă şoptit: »Mă Constandine, ia mai toarnă o minciună mă, să le mai vină inima băeţilor«. »Nu-mî mai dă mina să glumesc, vere Gheorghe, mi e că mă recunoaşte Regina, ştii, şi mi-e inima cît un purice... Dar ştii ce mi-ar trebui acu?» «Eî, mă, ce-ţî trebue, ia s’auzim!» »Mi-ar trebui, mă, o macara, ca să-mi pot ridica inima la loc, că mi-a căzut tocmai la călcâie. D’aia nu mă mai mişc din loc, mi-e să nu calc pe ea, să mi-o strivesc». «O macara mă! Auzi! pentru un purice ii trebue o macara! Auziţi mă, minciună: Bivolii ăsta este cît un munte, şi inima ’n el nici cit un grăunte!» Un rîset înfundat trece prin rîndurile celor ce aud cuvintele lui Gheorghe, şi rîsul, din ce in ce merge, se măreşte, căci fiecare vrea să ascundă- teama nedesluşită ce o are de clipa cînd o'da ochii cu stăpîniî inimilor lor. «D’aşî avea o ţigară, să trag un fum, par’că nu mi-ar fi aşa», şopteşte unul lingă Constandin. Dar Hătrul de colo, îi spune tare, ca să fie auzit de toţi: »Mă, fugi d’acolo, că mi se pare de ţi-ar da acum toată Regia pe mînă, şi tot nu ţi-ar veni inima la loc. D’aia nici nu ţi-o dă nimeni pe mînă că ai fuma-o toată şi tot de geaba ar fi». «Mă», zice Gheorghe, »nu-î vorbi de Regie, că ăsta nu ştie ce fel de mîncare e aia. El ar face ca soldatul ăla din Bucureşti dă l-a trimis căpitanul să aducă fragi din pădure: s’a urcat ăla cu oala în toţi copacii să culeagă fragi, şi s’a întors la căpitan să-î spună, că »toţi pomii sînt scuturaţi» şi n’a găsit «nici una pe sus» ... Şi ăla ştia de fragi, cit ăsta de Regie». «Ba ştie», zice Constandin: «ştie, nu-î aşa mă Oanceo, că Regie, e cum ar fi la împărăţie: adecă unde e împărat se zice împărăţie, şi unde e un Rege se zice Regie». «Şi», adăugă Oancea, pricepînd gluma, — »cum s’ar zice, unde e domn, este domnie, şi unde e un prost ca tine, e prostie...» «Haiti! te-a înfundat, mă Constandine!» strigă alt primar rîzînd, şi tot grupul rîde, comunieînd gluma, şi apoi rîsul, pînă şi celor din afară, cari hohotesc şi eî, numai ca să nu se bage de seamă cum îi trec răcorile, căldurile şi sudorile, în aşteptarea momentului solemn. S’aude scurt: — «Prahova» şi George Pralea abia mai are timp să şoptească: «Mă! să nu vă fie frică! De v’o întreba, să răspundeţi tare ca în faţa lui Dumnezeu ! şi să-l mincaţi din ochi, mă!» Primarul Constandin şopteşte: *0 să-l mincăm din ochi de n’o să rămînă nimic pentru flămînziî din urma noastră». Pe rind, tacticos, primarii trec în sala tronului, şi toţi îngălbenesc. Pe scara tronului, în picioare, stă Suveranul. Cu toată înfăţişarea Lux liniştită, maiestoasă, El priveşte emoţionat, — cercînd să pară liniştit, — cătră cetele de voinici cărunţi, care înaintează, pe cînd Regina, dă rnîna, spre sărutare ultimului primar rămas din judeţul trecut înainte spre eşire. www.dacQFomanica.ro Nrul 2—3, 1907. Luceafărul 41 NouiI intraţi, înaintează galbeni, şi, treranrînd, cu frunţile ude de sudori se opresc ca să treacă pe rind. Fiecare s’apropie, se înclină spre mina întinsă a Regelui şi îî urează »să trăiţi!« apoi trece spre Regina, îi sărută mina, se emoţionează, vrea să vorbiască, se îneacă gata să dea în plîns, şi trecînd spre eşire, îşi şterge ochii uzi. Acum înaintează Gheorghe Pralea, se opreşte în faţa Regelui, salută milităreşte şi strigă: »Să trăieşti, Maiestate ! La mulţi anî. Să dea Dumnezeu să ajungi şi jubileul de 50 de ani». Suveranul, dă din cap mulţămind, dar înainte de a-I lăsa să plece, El întreabă pe ţăranul primar: «De unde te cunosc eu?» »Dela Plevna, Măria ta!« strigă Gheorghe, în-ţepenindu-se într’un salut. »Cînd am venit cu steagurile cucerite dela Griviţa». «A fost o zi frumoasă...« zice bătrîmil Rege, mişcat de amintirea acelor vremi eroice. »Frumoasă«, zise Gheorghe, cu glasul vibrînd muiat de lacrămî, «frumoasă că am luptat pentru Măria Ta şi pentru ţară!« Suveranul are ochii umezi, dar el nu se observă, şi nu vede, decit emoţia sinceră a ţăranului care salută; El îî întinde mina şi i-o strînge, pe cînd primarul, ars de soare, uitînd şi de cuviinţă şi de toate, apucă mîna Regelui in amîndouă mînile lui bătătorite de muncă şi o strînge şi o sărută, udînd-o cu lacrimi. Prefectul face iute semn altuia să înainteze; Gheorghe trece spre tocul Reginei, se opreşte îî sărută mîna, şi pleacă suspinînd printre lacrimi. îndărătul lui vine Constandin, el e galben ca un mort. Primarul trece prin faţa Suveranului ca un halucinat, dar cînd ajunge în faţa Reginei el îî apucă mîna, o sărută şi cade în genuncln, plîngînd şi ne mal putîndu-şî stăpîni emoţia zice, suspinînd: «Măria ta, Măria ta!« «Ce aî? Nu plînge«, zice Suverana înduioşată, cercînd să-l ridice; însă cînd îî vede faţa, Ea îl întreabă: «Dar de unde te cunosc eu pe d-ta?« «De cînd mi-aî scăpat viaţa, cînd m’aî îngrijit, în ambulanţă, Măria ta«, zice ţăranul izbucnind în plîns. Şi căzînd în genuncln, plîngînd ca un copil, el începe să-î sărute marginea rochiei, şi sărută locul pe care calcă, şi-î sărută ghetele, şi plînge, plînge, de saltă tot corpul Juî de uriaş. Regina, mişcată de această scenă, simte cum o năvălesc lacrimile, şi duce batista la ochi, cercînd să se stăpînească, dar apoi izbucneşte în plîns plîngînd cu hohote. Ţăranul plînge şi iar sărută rochia Suveranei, şi plînsul luî e atît de comunicativ, că toţî privitorii, mişcaţi, îşi simt ochii umezi şi duc mînele, sau batistele, la ochi. Cîţiva din cel de faţă se reped să-l ia dela treptele tronului, ca să nu-î vină Suveranei rău de atît plîns. Dar, uriaşul, uitînd unde se află, se smulge din mînile celor ce-1 duc, şi se aruncă din nou la picioarele Reginei, sărutînd rochia, treptele şi covorul pe care calcă Suverana, şi abia mal poate să scoată din inima luî, prea plină de recunoştinţă cuvintele: «Măria ta, Măria ta, nu m’al uitat!» Dar, cînd vede că Suverana plînge, de este aproape să i se rupă inima eî bună, şi cînd ghiceşte că trebue să plece, el mal sărută odată treptele tronului şi, plîngînd cu hohote, abia ştergîndu-şî ochii de lacrimi, porneşte spre uşe, dus de cătră cîţiva primari. Aci el se opreşte lîngă Gheotghe Pralea; iar cînd toţî au trecut, cînd grupul s’a format din nou lîngă uşe, înainte de plecare, ţăranii mal strigă odată cu vocile ude de lacrimi. «Huraa! Să trăiţi! Să trăiţi! Huraa!« Şi întregul convoi de primari emoţionaţi, se opreşte dincolo de uşe, ştergîndu-şî ochii cu mînecile.. . Ajuns aci, primarul Constandin, se sprijină de rampa scăreî şi începe din nou să plîngă şi apoi să rîdă şi să plîngă, aşa încît toţi cred că a înebunit. Ţăranul se lasă jos pe o treaptă a scăreî, şi nu se mal poate opri din hohote de plîns şi suspine. «Ce aî mă?» îl întreabă Gheorge Pralea, cercînd să-l potolească, şi să pară şi el liniştit; «ce aî frate? de ce plîngl ? spune, mă frate? nu mal plînge aşa, că ne dai de ruşine. Ui-te că priveşte lumea la noi. De ce plîngl, mă?» Uriaşul cearcă să se domolească şi zice într’o isbucnire de plîns: «M’a recunoscut Măria Sa, mă! m’a recunoscut! Acum 25 de ani mi-a scăpat viaţa, şi azi m’a recunoscut şi... şi a plîns şi Măria Sa, mă! a plîns sărăcuţa!» «EI, lasă, mă! lasă nu mal plînge!» zice Gheorghe Pralea ştergîndu-şî ochii, şi cercînd să zimbească. «Las’ că şi pe mine m'a recunoscut Vodă! Ce are a face!?... Noi, mă, noi sîntem cunoştinţe vechi cu eî, mă! Nu mal plînge, lasă!...» Vasile Pop. * www.dacQFomanica.ro 42 LUCEAFĂRUL Nrul 2—3, 1907. Scziicdza. Gum sa stzacoază vzamea aţa pa nesimţita!... — Qlti-abuc ţi-acum aminta ba zilele fzăita SitS caziul vostzu vasal... ţi ’n jiacaza zi dn am tot cjînbit o cazta să-ţi sezin, ca să mai ţtii Si tu cava ba mina: baz, uita... nu ştiu cum eim tot lăsat pa m-îina... ţi ut am tzazil acum Gă săptămîni ba-azînbul sau bus pentzu vecia ^Da cînb ţabaam cu tina cîntînb în fazăzia: „auzi valaa cum zăsuuă, Sn cu mînbza no1 buc Sună... auzi cum zăsuuă valea... aicea, ţăză voie, cîntazaa mi sa cuzmă; aFzumoasa mea iuSită nu vtea să-mi ţia calea, J?a ca-aţi mai spune caza ţi vazsul cal bin uzină? eîn viaţa noastzâ tzistă, ba cîtcozi nu cînţi Gîntaza f’azicită în vazsul cal bintîi, ala cînb ba cal bin uzină tu singuz ta ’nspăitnînţi; $ veţnica poveste cu jlciî la căpătîi, cPovasta, caza ’ncapa voios în pzimă-vază Şi-apci bin clipă ’n clipă bavina mai amază SPtn ca sa ’ncfzoapă ’n viscol ba iazuă... — a-o poveste — el'zumcs a zăsăzitul ţi tzist apusul asta!... --- Să plac bin ţaza vcastză mi-a fost aţa be c/zen, Gă Suni aţi fost cu mina... ţi zocj pa ‘‘Dumnezeu Ga să vă bea pa lume nczcc ţi sănătate!... ...Şi ’ntz’azipat ba visitzî peznii pe na-aţtaptata Si însoţit ba cîntac, bacă-ţi mai amintaţti, cDecat-am bala tine. du cum ta mai cjăsaţti? Şi... ca-ţi mai face musa, zomănca ta scjhSie, efn pâznl ei cal cja/Seu cu Ştozi ba păpăbie ' Şi cu suzisul bulca ca zezii cei ba zi Si căzei numai ocfiii zămasu-i-an pustii, Găci a ’ubuzat a ti ta buzeza, 6ia ta ţaţă, dot aţtaptînb o scazta mai Sinecuvîntată!? — da-aub paz’că ţi-acuma cum, înbamnat be ea Gîntai buics bin ţluez... ţi inima-mi plînc/ea det ascultînb la tina ţi vzînb să ta ’nţa/eagâ-' du mi-ai cîntat buzezea cRcmânului întzeacjâ ■ ■ ■■ www.dacQFomanica.ro Nrul 2-3, 190?. LUCEAFĂRUL ■43 &ii îţi bozesc bin suflet ani mulţi ţi cale fună d/lezcjînb cu ea a lătu zi!... fln nopţile cu lună, Gînb liniştea cazată coacăză binspze zăzi; (Le bu be Uzat cu bînsa pe tainice căzăzi Şi v aşezaţi alătuzi, apicape be-un izvcz ele iaz fa besmieibată be vînt zăcozitoz... cincliibe-ţi bnlce octlii ţi uită-te pe tine, £î scul t-o ce-ţi încjînă în calbele-i suspine Şi ’nbeamn-o să-ţi mai cînte, ţi tu s asculţi- mezeu, — cizin cjuia ei, amice, vczfeţte dumnezeu! Şi-acuma, bacă ’n viaţă se va ’ntîmpla vze-obată Să vă ’ntîlnesc -în cale: copila-ţi abozată ~ Şi tu ..., pe eînb veţi meze/e pe-un cîmp seălbat be zozi — Găci ţi eu am păcatul să umflu bupă flozi! ------- Să vă cpziţî o clipă în faţa mea voioşi Să-mi abîncesc pzivizea în ccflii cei fzumoţi €li ei... să-mi uit be mine si liza să mi-o ’nstzun ) Si să vă chit o cbă... } tyczfesc ca un nefun!... tOaz... ţtiit că tu ieztaze vet ba la cele zise-, Gum vezi mă fuzâ cţînbul ţi zătăcesc pzin vise, chin lumi întzucAipate be tinăzul meii qînb, Ge-abeseozi mă face să mă tzezesc sfuzînb... — Si-acuma vzînb să afli ceva ţi bespze mine,