BIBLIOTECA AŞEZĂMÂNTULUI CULTURAL 1IE A apărat în editară reviste „Luceafărul" A. 0. Maior Omer Biblioteca Copiilor ILIADA Voi. II , 12 cînturî traduse în versuri de numeroase ikistraţiunî. George Murnu ^ ca ilustraţii admirabile. -«--- Gel mai potrivii dar pentru Primul volum din - copii. 13ibliotoca scriitorilor Străini. Preţul: Cor. 1.60, Cei 2.- Preţul: Cor. , Cei 5.--- p|US porto postai 20 bani. In editura noastră au apărut şi se pot comanda dela administraţia noastră: T. Brediceanu: Muzica „Seratei etnografice", Caetul I Cor. 3.—, Lei 4.— I » II » 3. —, » 4.— > împreună Cor. 10.—, Leî 12.» III » 5.—, » 6.— | cor. Ioan Agîrbiceanu: Dela Ţară.......................1.50 Ion Bârsanul: Primele Versuri .... —.60 Zaliarie Bârsan: Ramuri........................2.— Ioan Cioctrlan: Traiul Nostru................1.50 Alex. Ciura: Icoane........................1.20 El. Farago (Fatma): Versuri.......................1.50 Oct. Goga: l’oeziî....................2.— Ed. pe hîrtie olandeză 3.— A. O. Maior: Biblioteca Copiilor, Voi. I. Cu o poveste inedită de Carmen Sylva. 21 ilustraţii 1.60 Mara (roman).................2.50 Nuvele........................1.— Ilustrate româneşti (heliografu) 12 bucăţi . . 2.— Numărul iubilar Carol..........................1.— Din edituri străine: Alex. Vlahuţă: România pitorească............................3.50 Minerva Cosma: Album de brodăriî si ţesături româneşti . 16.— > > > Administraţia şi redacţia: Sibiiu (Nagyszeben), Schewisgasse 2 ' - Ioan Slavici: Maxim Gorkiî: bani 10 porto 10 H 20 10 11 10 li 10 11 10 V 20 11 <9 20 11 20 10 11 10 10 11 20 11 72 11 sse 2. iii: www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ sab îngrijirea dlor: Oclavian Cioga şi Octavian C. Tăslăuanu. Ca colaborarea dlor: I. Agârbiccanu, Zaharie Bârsan, ti. Bogdan-Duică, Dr. loan Borcia, V. Cioflcc, Alexandru Ciura, Maria Cunţan, Dr. loan Lupaş, Dr. George Murnu, /A. Simionescu-Rîmniceanu. ORICE REPRODUCERE OPRITĂ. cPziv&cfliitczi ţi ciochliî. ŞiDupă cfetâfi.J *J Q)ai, pînă cînb va tzefui 3 ascult &um împletiţi Sin vazele Se lună Gîntâzi Sin vzemuzi Se Semult, @e le-a ’ngzcpat cu valul ei uitaiea ? . . . Şi cînb ofticaţi vei cui finite voastze l~Din Săzîmate cetăţui sifiastze, QfnSe v’aţi pus la ’utieceze nefună @u liultuzezî ţi fu fin iţe ’mpzeună ? . . . 3>e mult, tDe mult v ascult. Gîntaţi fază ’ncetaze Si ’n ccfiii vestzi tulfuzi ) ) QldS Sulce ’nfiozaze Qlăb laczima păzezi/cz Se zău ... Qleputincicase laczimi jăză zcaSă, Gâci Se minciună ccfiii-mî Sa u ScvaSă ... @e sînteţi beat vei tcţî pe cîţî vascult, Qyoi cîntăzeţii* vzemii Se Semultî Sînteţi tîlfiazii veciiitez mozminte, Qe Sesgzcpaţi a vzemii mcaţte sfinte Şi Sesgzcpaţi ascunsul ei fezauz, Să-l Saţi pe pzeţul Şzunzelcz Se lauz . . . &u nu vă vzeatî cununa nici măzizea 'dllizcs Se mezt ţi putzegai e ’ntz’însa. . . Se sfuciumă felnava omenite (LzuSitu-î sufiet ceze pzemen ize, ' Qlebeţi s’a smuls Sin pacea lui pămîntul Si vin tul , fDestănţ niţei patimi tzece ’n goană Şi seceză folnavi în otice pazte Şi iat’ un neam cum e ajuns Se mcazte Şi alte caS, căci foaia le supune Şi cine-mi spune Se mal tzezesc oSată aSozmite tyieţile Se seminţii stzivite ? • îDaz uite-acum în vzemea Se1 piezzaze Xecuitcz puzceSe să ccfcaze Sln-l ţliu, nu-l simt, nu-l văS cmczîtozii.. e cate astăzi stzuna mea tzesaze; (lu eţli izvczul laczimiloz mele (Lu-mi eţti pcvaţa vieţuizii gzele dlăbejbea mea spze tine se înSzeaptă, S’aSuci un leac Suzezii Sin vecliime Şi zaneloz fămăSuize Szeaptă ------- &u glasul tău aţtept: viitozime! 11 *) »Am tradus aceste rinduri ale eîntdrcţiduî maghiar Petiifi; le-am dat in romineşte, pentrued furtuna, de patină fi nădejdi, eare se sbuciumd pe strunele acestui vestitor ut neantului sau, treime sti tjdseased răsunet fi in sufletele noastre cari afteaptă împlinirea aceloraşi afteptări. O. <1. X www.dacQFomanica.ro 4 LUCEAFĂRUL Nru! 1, 1907. dat voi, întîzziaţi ponţi, (Lăceţi ! (Lăceţi! tye-az fi atît be ’nbnzezat Ş'atît be bulce picuzat, Ga glasul be pzivegliitozi €11 vostzu ciut ePzivcgÂitoazea-i setă cu amuzgul dat pe păiuint dici aşteptăm toţi zevăzsat be zozi Sloi aşteptăm suflazea bimiueţiî de-a lumii temelii dlhem să vestească soaze cîntăzeţii: GOzem ciocîzliî. Octauian Goga. Aduceri i. Alte vremi erau pe atunci! Oamenii erau mai veseli şi maî cu dare de mină şi Gliiuţ, cu banda lui întreagă, petrecea din Abrud pînă acasă pe buciumaniî, cari che-fuiau Lunia, eînd veniaîî la schimbatul aurului! li văd şi acum pe Ciuca Todor, ridieîndu-se în scăriţe peste oblînc, rupînd în două hîrtiile de zece şi lipindu-le de fruntea ţiganilor: — Ziceţi, măi cioare, să vadă Abrudeniî, cum îşi petrec buciumaniî! Voinic, în fruntea vîrsteî, îşî impintena calul, smîncindu-1 de zăbale, să facă ponturi. Se opria din cînd în cînd, privind mîndru peste capetele ţiganilor, cari îl însoţeau cu dobe şi cu trimbiţî şi cu vioare. — Mă, ăla cu gurduna, zi maî cu suflet, să nu-ţî mut fălcile! Şi cîntau ţiganii şi toată lumea deschidea larg ferestrile, să-l vadă pe Ciuca Todor, cum merge acasă. Pe atunci băieşiî noştri purtau cioareci de »hubă«, cisme de lac şi — obiele de mătasă! Răsunau cîrciumile de chiotele lor în zilele de mărturie. Se slobozeau la oraş roşieniî cel cu aur mult, buciumaniî cel cu aur şi maî mult şi se încingea cîte un chef — de să tot aibă ce se minuna orăşenii, o săptămînă. Căcî după o săptămînă lucrul se începea iarăş din cap. Îî văd ca prin ceaţă — abia, abia-î maî văd! Cu viaţa lor de belşug şi de chef s’a încheiat par’că epoca de binecuvîntare şi de fericire a munţilor. Glorioşii — nefericiţii noştri munţi! aminte. Îmî aduc aminte ca prin vis, de un om cu cuşma mare, cum venia seara, să ceară de cină; cum îl aflam dimineaţa dormind pe laviţa de lingă pod mol... Îmî aduc aminte, ca prin ceaţă, de »Tata-moş« dela Roşia, cum întră cu mare gălăgie in curte, îmî dedea cîte un »lmsoş« şi măsalta deciteva-orî, în braţele lui de fier: — Să creştî mare, nepoate, să-l ajungi pe Tata-moşul vostru. Şi cînd întră în casă, maî spunea odată: — Să ştiţî voî, mă, că io-s Tata-moş al vostru, al tuturor! ... S’aîl dus cu toţii, rînd pe rind, şi chiotele s’aîi potolit, glasul vioarelor a slăbit şi el, oamenii nu maî au cheful şi vînjoşia de odată! Au dus cu eî în groapă tot belşugul, toată veselia vremurilor bune. Tîrziu, cînd chiotele se potoliseră de-abinele, cînd buciumaniî nu maî aveau cu ce chefui — l-am revăzut pe Ciuca Todor, slab şi îmbătrînit, la Detunata. Se încinsese o horă mindră, la adăpostul brazilor. Şi Ghiuţ, se apropie ademenitor de bătrînul: — Acum să-ţî zicem una şi d-tale! — Nu-mî maî ziceţi, că nu maî am bani, răspunse bătrînul potolit. — Că doar ne-aî dat d-ta destul banî, răspunse Ghiuţ, să-ţî zicem odată şi ’n cinste! Şi, ademenitor, încet-încet, începu să-î cînte ţarina »săraca baia dela Colţ» ... Bătrînul sta răzimat cu coatele pe masă, cu o umbră de zimbet pe buze. Îşî amintea de vremile bune, carî n’au să maî vie niciodată. O vigoare de întinărire îî trecu www.dacQFomanica.ro Nrul 1, 1907. LUCEAFĂRUL prin trup, el încercă să pocnească din degete — pe urmă îşi duse palmele la ochi, şi începu să plîngă cu hohot. Şi Ghiuţ cînta tot mai dulce şi lacrimile h picurau şi luî, peste vioară. în cheful svăpăiat al tineretului, tresări fără veste. Lacrimile aceste aveau ele un înţeles mai adînc, trebuia să-l aibă! Erau lacrimile bătrînilor fericiţi, cari vedeau bine, că se năruie cerul în urma lor. Era sfîrşitul belşugului — începutul mizeriei pentru glorioşii — nefericiţii noştri munţi! * Din acest răsărit al amintirilor, popa Moldovan, îmi apare, cu barba alba, vorbind rar şi îndesat, sprijinindu-se de cîrjă. Mare teamă aveam noî de cîrja părintelui, ales, că îl ştiam aşa de ursuz. Se certa des cu oamenii, şi prietenii luî cei maî buni aveau o deosebită plăcere să-l înfurie. Cu băieţii o ducea maî bine; ne trimetea să-î aducem cite ceva din tîrg, ne mîngăia, şi ne da creiţarî de bomboane. — Numai în turn să nu vă văd, la clopote, că vă rup spinarea ! Bătrînul spunea atunci poveşti îngrozitoare despre băieţiî, cari n’au ascultat de părinţii lor şi au mers la trasul clopotelor. Unul s’a rostogolit pe trepte şi şi-a rupt mîna; celalalt şi-a scrintit piciorul, al treilea a rămas chiar mort pe loc, frîngîndu-şî gîtul. Bătrînul, bietul, bătea toaca la urechea surdului. Pîndeam cind era dus de-acasă şi ne furişam in turn. Altădată îl vedeam plimbîndu-se în gang, cu ochii în patru, după noî. Eram prea sprinteni, însă, — şi cînd bătrînul ne întorcea spatele, pe o clipă, o rupeam din ungherul ascuns şi repede ne înghesuiam prin poarta turnului. Bătrînul abia avea vreme să zărească pălăria celui din urmă: — Mă, ăsta, mă, haidaţî înapoi, că vă ia dracu ... O clipă stăm la îndoială. Pe urmă ne hotăriam să ne urcam la clopote, căci bătrînul şi aşa se apropia deja de uşa turnului, înjurînd şi mormăind. Urcam într’o fugă cele cinci scări şi cînd ajungeam de-asupra, inima ni se sbălea cu putere de pereţii pieptului. Era un vuet, de nu-ţi O. Spnetbe: Dor timpuriu (Propriotatoa Rogtnoî Carmen Sylvn. i auziaî glasul. Ne postam încet pe lîngă vre-un clopot, care după cum îl iertau puterile. Şcoala se începea cu clopotul cel mijlociu, care era mal uşor de «răsturnat* şi de ţinut »cu gura în sus*, urma apoi clopotul cel mare şi chiar la urmă, ca lucru cel maî greu, clopotul cel mic, căci acesta trebuia tras »în trei dungi*. Cunoşteam acum toate chiţibuşurile; acum băgăm şi noi de seamă, cum clopotul cel mare plînge, cînd moare un om mal de seamă, cum cel mijlociu nu se răstoarnă niciodată, dacă îl trăgea! »cu cureaua peste gură*. Pentru ţiganii, cari ajutau la trasul clopotelor, clopotarul avea întotdeauna cite o piţulă de vinars; pentru noi ăştialalţî, mal domnişori, nu avea decît priviri încruntate, deşi îi eram de mare folos. Era destul de şiret clupotarul, să mal scoată dela noî din cînd in cînd şi ciţiva creiţarî pentru tutun. — Că eu v’aş lăsa bucuros, domnişorilor, dar domnu părinte mă tot sfădeşte... Cind conteniam cu trasul, mal rămînea plăcerea de citeva clipe, de a ne uita prin ferestrilo turnului, la lumea de jos. * www.dacQFomanica.ro c LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1907. Aicî se începea rolul clopotarului, de-abinelea, căci noî n’ajungeam pînă la ferestre. Ne ridica el de subsuori şi noi priviain cu plăcere şi înfiorare la casele, cari se înşirau mărunte la picioarele noastre, cu coperişurile ţuguiate; icî-colo zăriaî cîte un om, mititel de tot. Acum porniam la vale. Nu maî eram aşa sprinteni, căci plăcerea se isprăvise, iar in jos, sub cea din urmă scară, ştiam bine, că ne aşteaptă popa Ăloldovan, cu nuiaua. Scoboriam din ce in ce mai cu zăbavă. Cînd ajungeam la scara din urmă, ne opriam, lăsîndu-i pe toţi să ne treacă pe dinainte. Bătrinul cunoştea bine manevra asta; sta pitit sub scară, rîzînd înfundat. Şi noî stăm deasupra scării şi nu ne înduram să ne eoborîm. într’un tîrziîi, bătrinul s’auzia mormăind cu satisfacţie, maî mult ca pentru sine: — Haidaţl numai, omoare-vă dracu, nebtinî... In sfîrşit trebuia să ne liotărim, că era vremea prînzuluî şi eventual aveam să ne tragem consecinţele şi acasă. Cel maî curajios se nă-pustia ca o furtună pe trepte la vale; ceialalţî în urmă-î. într’o clipă trecuserăm deja prin uşa turnului într’o îmbulzeală nebună. Popa Mol-dovan, ca un Arhanghel mînios ne croia cu nuiaua, pe unde ajungea ... * Azi cînd mă gindesc la popa Moldovan şi la trasul clopotelor, bătrinul ia, în gîndul meii, înfăţişarea unuî simbol. E par’că realitatea faţă de castelele clădite în aer. Urcăm intr’un răsuflet scările lor de argint, ca să ne eoborîm apoi treaptă cu treaptă. Şi chiar jos,, realitatea, cu nuiaua in mină, zim-beşte cu răutate: — Haideţî, nebunilor!... (Va urma.) Al. Ci ura. Din Popor. Trece lumea, trec şi eu, Ce-am făcut nu-mî pare rău; Treacă lumea, treacă ’n pace Ce-am făcut nu pot desface. (Din colecţia d-kiY E. Ilodos.) lîigenia în Taurida de Goethe. Actul al doilea. Scena întîia. Oreste. Pylade. O reste. Cărarea ce călcăm e calea morţi!: Cu orice pas mi se alină chinul. Cînd m’am rugat de-Apolo să mă scape De-alaiul duhurilor răzbunări!, îmi prorocea cu vorbe mîngîioase Că voî afla odată mîntuire în capiştea surori! Iu! iubite Ce stăpîneşte peste Taurida; Acum se ’ndeplineşte: orice chin Se va sfîrşi de vecî cu viaţa mea. Uşor ce mi e, cu inima strivită Şi gîndul tulburat de mîn! zeeşti, Să las lumina dulce a soarelui; Şi dacă-i scris să nu sfîrşească ’n luptă Nepoţii luî Atreu, murind cu fală; Del scris să mor ca tata, ca strămoşi! De moarte-amară, vrednică de jale: Maî bine-aici să pier lîngă altar, Decît căzînd în mreaja blestemată, întinsă de vre-o rudă ucigaşă. O, daţi-mî pace pîn’ atuncî, voî Furi!, Ce-adulmecaţî ca haita sîngele Ce ’nseamn’ a mea cărare, picurînd La fiece mişcare de pe mine. Lăsaţi-mă, curînd voî fi al vostru; Lumina zilei nu ne maî zărească. Covorul verde-al luncilor nu fie Un loc urît de spaimă. Colo jos Vă voî căuta: acolo ne ’nfrâţeşte Aceeaşi soartă ’n vecinie întunerec. Numai pe tine, scumpul meu Pylade, Nevinovatul soţ al vinei mele. Ce rău îmî pare să te iau cu mine în ţara cea de jale. Soarta ta Îmî maî trezeşte teamă ori nădejde. Pylade. Eu încă nu doresc ca tine,-Oreste, Să mă cobor pe-al umbrelor tărîm. Eu chibzuesc cum am putea ieşi La viaţă iar, pe căile ’ncurcate Ce par a duce toate ’n bezna nopţii. Eu nu gîndesc la moarte; cat şi-ascult, www.dacQFomanica.ro Nrul 1, 1907. LUCEAFĂRUL Nu cumva zeii ’n sfatul lor cel tainic Ne pregătesc cărarea mîntuiriî. Căci moartea, ori te temi de ea ori nu, Te-ajunge negreşit. Cînd preoteasa, Slujind, va ’ntinde mîna să ne taie Şuviţele de păr, scăparea noastră Să-mî fie singurul meu gînd. Te 'nalţă Cu sufletul din chinuri; cu ’ndoială Grăbeşti numai primejdia Apolo Ne-a dat cuvîntu: ’n capiştea suroreî Te-aşteaptă mîngăiere şi-ajutor. Nu-î îndoios cuvîntul zeilor, Cum crede ’n desnădejde obiditul O re st e. Al vieţii văl cernit mi i puse ’ntîi, Ca mic copil, în jurul frunţii, mama, Şi uite-aşa crescu!, icoana tatei, Şi în tăcutele-mî priviri citeau Mustrări amare, ea şi-al el ibovnic. De cîteorî, cînd sora mea, Electra, Şedea la foc, tăcută, ’n sala mare, Mă ascundeam în poala eî de frică, Şi mă uitam, cum tot plîngea amarnic La dînsa cu ochi mari. Ea-ml povestea Atunci de tata: cît de mult doriam Să-l văd, să fiu alăturea cu el La Troia, ori să vie mal de grabă! Sosit-a ziua — Pylade Lasă de-acea zi Să şî povestească duhurile noaptea. Noi, amintindu ne de vremi frumoase, Să ne ’ndemnăm din nou la fapte mari. De oameni vrednici au nevoie zeii Spre-a le sluji pe lumea asta largă. Tu le mal trebueştî; el nu te-au dat Tovarăş tatălui, cînd el s’a dus Nemîngîiat spre ’ntunecatul Orc. O r e s t e. O, de-aş fi mers cu el, prinzîndu-I poala Veşmîntuluî 1 Pylade. Mi te păziră zeii De mila mea: căci ce m’aş fi făcut, Cînd n’aî mal fi, eu nu pot să-mî închipui; Cu tine numai şi de dragul tău Vreau să trăiesc cum am trăit de mic. Oreste. Nu-mi aminti de zilele frumoase, Cînd casa voastră ’mî dete adăpost, Cînd bunul tău părinte îngrijea Cu drag de floarea ce-o bătuse bruma; Cînd tu, tovarăş bun şi ’n veci voios, Asemeni unul fluture uşor, în jurul unei flori tăcute, zilnic Juca! în jurul meu cu viaţă nouă îmi picurai în suflet veselie, Încît, uitîndu ml grijile, zburdam Cu tine în vîrtejul tinereţe!. Pylade. Viaţa mea ’ncepu cînd te ’ndrăgiî. Oreste Zi: chinul tău, şi-atuncl spui adevărul. Acesta e blestemul vieţii mele Că port, ca înciumatul oropsit, Dureri şi moarte tainică în piept, Că unde calc pe loc de sănătate, Curînd în juru-mî feţele ’nflorite Se ofilesc de chinul morţii crude. Pylade. Eu, cel dintîî, m’aş ofili, Oreste, De-ar fi, cum spui, suflarea-ţî otrăvită. Şi nu-s eu plin de-avînt şi voie bună? Şi-avînt şi dragoste sînt aripile Spre fapte mari. Oreste. Spre fapte mari? O da, Ţin minte timpul cînd le plăsmuiam! Cînd, împreună, urmăriam vînatul Prin munţi şi văl, nădăjduind, cîndva. Străbunilor asemeni în putere, Cu ghioaga şi cu spada să gonim Aşa tîlharî şi fioroşl balauri; Şi-apoî, cînd, seara, lîngă marea largă, Şedeam tăcuţi şi râzimaţî de-olaltă,.... Al valurilor murmur la picioare, în faţa noastră lumea necuprinsă; — Atunci strîngeam, ca ’n vis, mănunchiul spadei Şi viitoare fapte răsăriau Ca stelele nenumărate ’n noapte. Pylade. Nemărginit e ce rîvnim în suflet Să ’ndeplinim. Am vrea că orice (aptă www.dacQFomanica.ro 8 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1907. Să fie-atît de mare cum s’arată Cînd, ani de-arîndul dela neam la neam, O poartă cîntecul, sporind-o. Cît de măreţe-s faptele străbune, Cînd, odihnind în umbra dulce-a serii, Le-alege tînărul din cîntul harpei; ' Şi ale noastre-s, cum au fost şi-acele, Atît de trudnice şi de mărunte 1 Aşa gonim ce nu putem ajunge, Nu ne uităm la calea ce călcăm, De-abia vedem alături urmele Lăsate de strămoşii cari trecură, Noi alergăm mereu spre umbra lor, Ce-asemenî zeilor, în zări albastre, Stă sus, pe culmi de munţi, în nori de aur. Eîi nu pun preţ pe-acela ce se crede Pe cît ar vrea mulţimea să-l înalţe. Dar, tinere, tu laudă pe zei C'aQ săvîrşit de-acum prin tine-atîta. O r e s t e. Cînd îî menesc cuiva ispravă bună, Să mîntuie pe-ai săi de vre-o năpastă, S’adaugă ţara, să şi-o apere, Şi cînd duşmani de veacuri pier sau fug; Atunci să-i laude! Căci un zeu i-a dat A vieţii cea mal mare bucurie. Pe mine însă mă făcură gîde Al mamei mele, mie totuşi scumpe, Şi-o făr’delege răsbunînd prin alta, M’au dat pierzării. Crede-mă, eî vor Să piardă neamul lui Tantal, şi eu Cel de pe urmă, să nu pier cu cinste Şi fără vină. Py Iade. Nu răsbuna zeii Păcatele asupra fiilor, Ci fiecare, bun sau rău, îşi ia Răsplata faptei. Binecuvîntarea Dela părinţi se prinde, nu blestemul. O r e s t e. Din două, care ne aduse-aicî? Pylade. Ne-aduse voia zeilor de sus. O rest e. Atunci e voia lor ca să pierim. Pylade, r Tu fă ce-ţl poruncesc şi-apol aşteaptă. Cînd lui Apolo-i vel aduce sora Şi amîndoî vor fi ’mpreună ’n Delfi, Slăviţi de-un neam cu cuget blînd şi 'nalt; Atunci, pentru această faptă, dînşil S’or îndura de tine să te scape De Furii. Uite, ele nu 'cutează' Sa vie în pădurea asta sfintă. O r e s t e. Deci voi avea încalţe moarte lină. Pylade. Eu cuget altfel şi cu iscusinţă Legat-am ce-a trecut cu; ce va fi Şi-n taina gîndulul mi am tălmăcit-o. Şi poate ’n sfatul zeilor acestea De mult s’au pregătit. Diana vrea Să părăseasc’ aceste ţermurl aspre, Scîrbită de atîtea jertfe crunte; Şi noi am fost meniţi să ’ndeplinim Măreaţa faptă şi-acum iată-ne Ca prin minune-aicî în faţa porţii. O r e s t e. Cu iscusinţă tu ’mpleteştî cuminte Dorinţa ta cu sfatul zeilor. Pylade. Ce-I mintea omului, cînd nu ascultă Şi nu ia sama ce vor cel de sus? Bărbatului care-a păcătuit, O faptă grea-î încredinţează zeii: Să facă ce părea cu neputinţă. Viteazul, pocâindu-se, slujeşte Şi zeilor şi lume! ce-1 slăveşte. O r e s t e. De sîrit menit să mal trăiesc luptînd, Atunci un zeu să-mi ieie de pe frunte Vîrtejul ce mă face să alunec Pe calea morţii ce-am stropit-o însumi Cu-al mamei sînge. Milostiv, să sece Isvorul, ce ţîşnind din rana mamei Asupra mea, mă scaldă ’n veci în sînge. Pylade. Fii liniştit! Tu faci mal mare răul Şi iei asupră-ţî slujba Furiilor, Voi cfiibzui eu singur şl, la urmă, www.dacQFomanica.ro Nrul 1, 1907. LUCEAFĂRUL 9 Cînd e nevoie de puteri unite, Atunci te chem şi amîndoi purcedem La ’ndeplinirea faptei cu ’ndrăzneală. O r e s t e. Aud pe Odiseu. Py Iade. Nu-ţi bate joc. Tot omul să-şi aleagă un viteaz Pe-a cărui urmă spre Olimp în sus Să urce drumul. Să-ţi mărturisesc: Nu cred că şiretenia necinsteşte Pe-acel ce ’nchină viaţa vitejiei. Oreste. Eu ţin mai mult la cel viteaz şi drept. Py 1 ad e. De-aceea nu te-am întrebat de sfat. Un pas s’a şi făcut; căci dela paznici Aflat-am multe lucruri păn’ acum. Ştifi: o femeie, unei zîne-asemenî, Le ţine ’ncătuşată legea cruntă; Tămîie, rugi şi-o inimă curată Aduce zeilor. Şi toţi o laudă Ce bună e; ei cred că-î o odraslă Din neamul Amazoanelor, fugită, Să scape de vre-o groaznică năpastă. Oreste. Lumina i blîndă şi-a pierdut puterea în faţa vinovatului pe care Ca noaptea neagră ’l copere blestemul. Credinţa cruntă iar descătuşează Străvechea datină spre a ne pierde. Cumplitul gînd al Domnului ne pierde Cum să ne scape o femeie slabă? Py la d e. Ferice de noi doi că e femeie! Căci un bărbat prea lezne se deprinde Şi cu cruzimea şi la urmâ-şi face Chiar şi din ceea ce 1 scîrbea o lege, Deprinderea îl schimbă, ’l înăspreşte. Femeia însă stâruieşte ’n gîndul Şi ’n felul ei. Cu ea ’ţi vei face seama Mai lezne ’n bine ca şi ’n rău — Tăcere! O văd venind; te du! Nu pot să-i spun îndată cine sîntem, să-i descoper întreaga noastră soartă. Du-te deci, Şi îţi voi spune ce-am vorbit cu ea. Trad. de I. Borcia, www.dacQFomanica.ro 10 LUCKA FĂIiUL Nrul 1, 1907. Barcarola.*) în odaie era cald şi bine. Ce bunătate-ţî aducea lumina asta potolită, împrăştiată în întreagă odaia. Mai cu seamă, de veneaî din negura de afară, care a năpădit pe stradele oraşului ca o boală afurisită. Servitoarea i-a trimis pe Traian in odaie. Stau amîndoî şi învaţă. Grigore se uită ţintă în ochii băiatului. Un cap frumos de înger. A mat văzut el capul ăsta undeva ... La un înger de Guido Reni. Ochit mart, naivî, înlăerămaţî, plinî de gingăşie. La răspunsurile lut Traian, care este în clasa a 4-a primară, Grigore îşî zice de multeorî: »Aicî nu e lipsă de meditator, băiatul e inteligent din fire*. Iar cînd Traian îl priveşte lung în oeht, profesorul simte un fior de răceală, cum îi trece din creştet pînă ’n tălpî: Seamănă cu ea !... Traian învaţă, de e intre cel dintîî. Jocurile i silit numai de mîna a doua. Nu-î spunea şi domnul Grigore, că nu se juca nicî el înainte de a isprăvi cu lecţiile? Şi de aceea e domnul Grigore atît de cuminte, de-1 laudă toţi al caseî; şi fratele său, Ghiţă, şi mama şi tata şi sora-sa, Lucreţia. Grigore se uită prin casă. O broderie făcută de mîna eî. Fluturi zglobiî şi floricele de cîmp, multe, împrăştiate de jur împrejur. larăşî îl prind gîndurile in mreaja lor. Simte un fior trecîndu-î din nou prin inimă. La cîţiva paşi de aici este — ea! ... Poate că ascultă, la uşă, cu răsuflarea reţinută ... Poate că lucrează cu mama eî. Grigore vede căpşorul zglobiu aplecat pe lucrul de mînă. Zăreşte mînile eî albe cum se mişcă cu acul de cusut — în dreapta — în stînga ... Traian îl priveşte cu luare aminte şi bagă de seamă, că Grigore bate cîmpiî. iDomnule Grigore, să-ţî spun pe Peneş Curcanul?» »Spune-l, Traiane!* Traian începe, Grigore ascultă cîtva, apoi revine din nou — se lasă dus — aşa — fără de ştire ... Colo e colţişorul unde obişnueşte să se oprească ea. De cîteoiî trece pe acolo scoate din paneraş fotografiile şi le ia pe rind, povestindu-î de cutare şi cutare; prietine din copilărie... *) Un capitol cjintr’un roman original, O oglindă îl face să tresară. I-a arătat faţa posomorită. La ce face o faţă de par’că ar fi omorît pe cineva? .. . E caraghios la ce gîndeşte !... Grigore şi să se gîndească la aşa ceva! Şi pe lîngă astea, Traian are şi de învăţat. E sacrilegiu să n’aî nici o atenţie faţă de copilul binefăcătorilor tăî! Oglinda i maî arată ceva. Mîna stingă, de copil, văzută lîngă trupul lui desvoltat, îl scutură din visări... Traian isprăvise cu Peneş Curcanul. »E bine... bine, Traiane* murmură Grigore şi şî apropie cu mîna dreaptă capul copilului de piept. »Aî ştiut lecţia de minune*. Ciasul de meditaţii a trecut repede. Era Sîmbătă seara. Sîmbetele era Grigore invitat întotdeauna la cină. După 8 seara venea tata dela birou, mama şi Lucreţia îşî isprăveau lucrurile pe peste zi, Ghiţă ieşea din odaia de studii — şi urma cina »in familie*. Grigore n’ar fi dat sările de Sîmbătă pentru bogăţiile lumii. Astăzî era Sîmbătă. Cîteva clipite şi va apărea întreagă familia. Grigore se razimă de fereastră. Afară e intunerec cenuşiu. Un felinar împrăştie pe trotoar un cerc bolnav de lumină*. Şi deodată se gîndeşte la odaia luî. Ara fi frig şi umezeală în ea ... Ce caută el aici, în potopul de lumină? Astea nu silit pe seama luî!... E neesplicabil — ba e absurd la ce visează. E ridicol — curat ridicol. — Nu vede el prăpastia, în care se cufundă de bună voie? Nu vede el, că a apucat pe un drum, care nu-î pentru el? — Ce va să zică cochetarea asta cu ochî dulci? Ce scop? Ce noimă? Nu se vede? Nu-şî dă seama de ce-î plăteşte pielea ?! »Unde, unde, domnule Grigore?* »Plec acasă. Spune »mamichiî« că nu pot sta astăzî... Să mă ierte. Sînt bolnav, am dureri de cap... şi-şî duce mîna la frunte. Da, nu minţise, simte cum îl apucă o durere înceată, domoală, şi cum i se răspîndeşte peste tîmplele în fierb în ta te. *0, nu, rămîî, rămiî, domnule Grigore*, se roagă Traian. >îţî face mama ceaî şi te lecueşte. Dar uite-o, e aicî* ... Doamna Vşntureanu stătea în faţa lor. www.dacQFomanica.ro Nrul 1, 1907. LUCEAFĂRUL 11 »Vreî să te duci, d-le Grigore?» îl întreabă mirată. «Azi e Sîmbăta» ... »Voiam să vă scap de mine astăzi, doamnă. Sînt cam indispus astăzi». »Să ’ncercăm să-ţi alungăm gindurile rele. Stai — nu pleca. Te rog eu. Sînt sigură, că vei face plăcere şi Lucreţieî < Lucreţia apăruse in uşe. «Voiai să pleci? EI bine, nu! Eu îţî poruncesc să nu pleci!» Şi Lucreţia bate răsfăţat cu piciorul pe covor. Ochii îl privesc ţintă, poruncitor....................................... Grigore n’a plecat. Conversaţia dela masă era vioaie. Dacă trăeştî in Viena, dacă aî în fiecare zi nouă şi nenumărate senzaţii — aî ce povesti. Tata, dl Ventu-reanu, era vesel. Cind l-a văzut pe Grigore, l-a bătut prietineşte pe umăr: «îmi place de d-ta. Mi-a spus azî dimineaţă Traian pe Peneş Curcanul. înainte, numai aşa! Ce-am face altfel în oraş străin ? Să vezi cepuiîî de român o să scoatem din el» ... Mama era şi ea vorbăreaţă, voia să se ţină de promisiune şi să alunge gîndurile negre ale luî Grigore. Grigore privia dureros. Nu putea să sufere privirile nimăruî. Gliiţă n’n venit la cină. Era invitat la o serată. Lucreţia tăcea. Cu tăcerea asta vorbea maî mult pentru Grigore decît ar fi rostit o cuvîn-tare întreagă. Mama şi Lucreţia au fost în galeria de tablouri. S’aiî oprit înaintea tabloului luî Haffael «Madona în verdeaţă». Şi povestiau cu entuziasm de Raffael. «Iţi place Raffael, dle Grigore?» «Mult, d-şoară, foarte mult...» «Aî văzut «Madona în verdeaţă?» «Am stat ceasuri întregî in faţa eî. Coloarea dulce albastră a hainei, verdeaţa cîmpuluî dimprejur, peisagiul din fund — toate sînt o splendoare. Madona e cu adevărat dumnezeiască. Ochii închişi pe jumătate, gura întredeschisă, întreagă ţinuta corpului, părul cu şuviţele prinse cunună pe lingă tîmple...» «Vezi, mamă şi dluî Grigore i plac Madonele de Raffael», întrerupe gureşa Lucreţie. Ochii lor se întîlnesc. Grigore îşi zise: «Aştia-s ochii «Madonei din verdeaţă». Stă pe loc şi se înroşeşte. Faţa luî spălăcită, fără de nici o expresie, se înbujorează. Numai ochii plecaţi în jos îl dau de gol la ce gîn-deşte... După cină obişnuiau să treacă în salonaşul de muzică. Acolo petreceau cîteva ore ascultînd pe Lucreţia la piano. Traian zice sorioareî: «Pe dl Grigore îl doare capul. Cîntă-I Barcarola — să-î treacă». Barcarola era melodia luî favorită. Fusese odinioară la operă, la «Poveştile luî Hoffmann» de Offenbach. Erau lingă olaltă: El şi Lucreţia! Se simţise atît de bine atunci! Auzise pentru in-tiia oară Barcarola şi prinsese o dragoste mare de ea. «Cint să-ţî treacă, cum zice Traian», i şopteşte Lucreţia trecînd pe lîngă el. Răsună primele acorduri. .. lin, pierdut... în-năbuşit. Val urile mării se bat ritmic de ţărmur. . . . Un cer albastru — curat, ca gîndurile unul copil. . . . Murmur şi şoapte dulci de ghitară . . . Diamante licăritoare, ascunse prin iarba înaltă, unduioasă. . . . Cascade diafane, şerpuitoare. . . . O înturnare nioleşitoare de priviri fermecate.... La-la-la-la şi totdeodată un sbucium înăbuşit, care stă să isbucnească . . . Apoi e molcom, discret, resignat. . . . Sunetele se ridică maî tare, maî tare . . . cer să fie auzite . . . bat la porţile inimeî: «Ascultă-ne, dă-ne răsplata cuvenită. . . . Suspinele noastre sunt adevărate, murmurul nostru simţit. ... De ce nu ne bagă în seamă?. .. E drept, nu sîntem vrednice de a fi luate în seamă de tine!... Sîntem mici, neînsemnate.... Dar, te iubi m.... O, te iubim mult, mult. ... Pe cît sîntem de mici — pe atît sîntem de mari în iubire. ... Nu ne poţi respinge. . . . Avem şi noi un drept la iubire. . . . Şi noi sîntem fiinţe, ca ori şi care altele. . . . Te rugăm — pretindem să ne asculţi. ... Iţi cădem în genunchi, te rugăm cu ochii plini delacrămî_ Vezi cum ne rugăm.... Fă ce vrei cu noi.... Calcă-ne în picioare, dar dă-ne un răspuns. . . . Murim vesele la picioarele stăpîneî noastre» ... Iar stăpîna se uită şireată la trubadurul el şi-l îmbată cu o privire aruncată în pripă.... O privire de graţie. ... E în braţele altuia. . . . Simte îmbrăţoşarea alesului eî. .. . Şi totuş: ie milă de sărmanul, care plinge şi-î ciută ca să-l adoarmă: www.dacQFomanica.ro 12 LUCEAFĂRUL Nrul l; 1907. Bujdeauca lui Creangă din Ţicău (o mahala din Iaşi.) La-la-la-Ia-la . . . pînă cînd luntrea se clătină lin şi dispare încet, încet pe canaturile tăcute, pline de mister urî. . . . Încă o singură sforţare, un singur ţipet de chemare.... înzadar.... Frunzele sînt veştejite, dorurile moarte înainte de a fi găsit alinare, mînile — întinse după urmele iubitei — res- pinse lin, adormitor, dulce — moartea în beţia privirilor. . . Lucreţia aruncă privirile la Grigore. Stetea afundat în jilţ, cu faţa acoperită de mîna dreaptă, mare, osoasă, cu coşul pieptului înlăuntru, nemişcat ca un stan de piatră. «Domnule Grigore»... Grigore nu auzea nimica. Prin cap i trecea melodia fermecată, tonurile scădeau şi creşteau în cadenţă: La,-la-la-la... «Domnule Grigore! Se poate? D-ta plîngî?!» Lucreţia rîde prietineşte şi-l bate pe umăr. «A, nu.... Nimic!--------- ni- mic !. .. lartă-mă, D-şoară! . .. Mă gîndeam la ceva... La părinţii meî ... Iartă ^.. Nu! Nu-î nimic». Şi se ridică în'picioare, cu privirea pierdută, cu mîna dreaptă pe inimă, se clătină la oparte şi-şî şterge o lacrimă din ochii — stîn-gacî, ca un om, care a făcut o faptă rea şi-î e ruşine că a fost descoperit. Moria Uetra-Pelrescu. Din „lliada“ trad. de G. Murnu. (Ciutul VI. Ector îşi ia rămas bun «lela soţia luî.) Marele Ector, din coif mişcătorul, îi zise la rindu-î: «Grijile aceste mă bat şi pe mine, o femee; dar straşnic M’aş ruşina de Troenî şi Troene ce tirîe haina, Dac’ aş fugi de războiţi şi-aş sta tupilat ca mişelul. Nu sint la asta pornit, căci eu m’am deprins să fiu pururi Vrednic în luptă şi ’n capul Troenilor tot să mă ’ncaer, Numai să sprijin a tatălui meu şi-a mea 'naltă mărire. Bine ştiu totuş — mi-o spune şi mintea şi inima ’ntr’una: Are să fie o vreme, cînd Troia cea sfintă peri-va, Priam, şi el şi poporul în lănci iscusitului Priam. Nu de durerea Troenilor însă mă doare ’ntr’atîta, Nici de-a părinţilor meî, a Ecabeî şi-a craiului Priam, Nicî de-a iubiţilor fraţî care, cîtu-s de mulţi şi de zdraveni, Tot o să cadă prin colb sub arma duşmanilor noştri; Cît maî cu seamă de tine cînd plînsă răpi-te-va vr’unul Dintre oştenii Aheî şi tirî-te-va ’n neagra robie. www.dacQFomanica.ro Nrul 1, 1907. LUCEAFĂRUL 13 Dusa prin Argos veî ţese aseultînd de porunca stăpineî Şi din Iperia sau din Meseis căra-veî tu apă Fără să vrei, ci silită fiind de cumplita nevoe; Cînd oarecine, văzînd plînsorile tale, va zice: Iată femeia lui Ector, războinicul cel mai de frunte între voinicii Troenî în cruntul războiu dela Troia. Asta va zice şi ’n inimă-ţî nouă dureri se vor naşte, Căci va lipsi un bărbat să-ţî scuture jugul robiei. Dar să mă soarbă mormîntul nainte s’ajungă ’n auzu-mî Flînsul şi vaetul tău, cînd dusă veî fi in robie.« Zise şi braţele ’ntinse spre fiu-săîi, falnicul Ector, Dar copilaşul pe sinul femeii cea mîndru încinsă Iute se ’ntoarse ţipînd, de spaimă lovit la vederea Tatălui cel cu veşmîntul de-aramă şi creasta din coada Lungă de cal, care ’n coif mereu fîlfîia ’ngrozitoare. Rîse şi tatăl iubit şi mama-î cinstită văzindu-1. Coiful îndată luînd din creştetu-î falnicul Ector Pusu-l-a repede jos, de-a stat orbitor de sclipire. Şi sărutîndu-şî copilul şi-apoî legănindu-1 în braţe, Rugă rosti cătră Zeus şi zeii ceilalţi deopotrivă: www.dacQFomanica.ro 14 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1907. »NeniuritoriIor zei, yoî faceţi-mî fiu] s’ajungă Cel mai slăvit la Troenî, întocmai ca mine, tot astfel Vrednic în arme să fie şi ’ri Troia domnească puternic! Cînd se va ’ntoarce din luptă, mirat oare-cine să zică: »E mai viteaz decît tatăl!» S’aducă şi prăzi sîngerate Dela duşmanul ucis, să se bucure sufletul niamiî!» Zise şi ’n braţele scumpei femei încrezu copilaşul; Dînsa la sînu-î cel plin de mireazmă-1 primi şi-l cuprinse Dulce cu lacrimi rîzînd. Iar Ector, privind-o cu milă Şi netezind-o frumos, îî zise cuvintele aceste: »Inima nu-ţî amărî fără cumpăt, săracă femee: Nimenea, dacă nu-î scris, viaţa nu-mî poate răpune, Căci de poruncile soarteî nu poate să scape nici-unul, Fie voinic ori mişel, odată ce ’n lume se naşte. Hai dar întoarnă-te acasă şi cată-ţî de trebile tale; Vezi de războiu şi de furcă şi ’ndeamnă pe slugi ca să fie Sîrguitoare la trebî, şi las’ că de arme şi luptă Grijă purta-vor bărbaţii din Troia şi eu doar în frunte.» Zise, şi coiful cu creasta păroasă luîndu-şî viteazul S’a ’ndepărtat; iar femeea pornind să se ducă la curte. Faţa mereu întorcea înapoi năpădită de lacrimi. Dinsa degrab’ a sosit la curtea frumoas’ a lui Ector Cel ce doboară bărbaţi, şi-acolo găsit-a pe multe Slujnice, care văzînd-o cil toate ’ncepură să plingă; Ele cu zile jăleaîi pe Ector acasă la dînsul: N’aveaîî nădejde de-acum, că el se va întoarce din luptă Zmuls din puterea şi mîna duşmanilor săi din Aliaia. Nu zăbovi îndelung nici Paris in casele-î ’nalte; Dupăce puse armătura lucioasă de-aramă ’nflorită, Fuga porni în cetate ’ncrezut în picioarele-î repezi. Cum odilinindu-se ’n grajd, cînd orzul îî este nutreţul, Rupe căpăstrul un cal şi ’n tropot s’aşterne cîmpiei, Căci e deprins să se scalde la rîiî în frumoasele valuri: Fuge cu fală, şi capul şi-l poartă pe sus, şi pe umăr Flutură coama-î în vînt; el mîndru de-a luî frumuseţe Sprinten se saltă şi merge în pajiştea lui cunoscută; Tocmai şi Paris, feciorul lui Priam, porni' din Pergamos Strălucitor ca un soare ’n găteli, coborîndu-se vesel Din cetăţue purtat de picioarele-! repezi. Şi ’ndată Dete de fratele-î Ector, în clipa cînd sta să se ’ntoarcă Tocmai din locul, pe unde stătu cu nevasta-î de vorbă. Paris cu chipul de zeu îî apucă nainte şi-î zice: »Prea te opreşte zăbava-mî cu toată grăbirea-ţî, o frate; Nu m’am silit ca să vin la vreme precum porunciseşi.» Dar îl întîmpină blind viteazul, din coif mişcătorul: »Nimenea, drept judecind isprăvile armelor tale, Nu te-ar putea ’nvinui, o iubite, că doară eşti vrednic. Dar te leneştî înadins şi nu vrei, de sîngeră ’nmiine Inima, tot auzind ce rău te defaimă Troeniî; Şi cu dreptate, căci multă li-î truda ce au pentru tine, www.dacQFomanica.ro Nrul 1, 1907. LUCEAFĂRUL 15 Totuş să mergem, căci bune-ar fi toate de-ar fi să ne-ajute Zeus pe noi, ca în cinstea cereştilor zeî fără moarte Slobod pahar să ’nchinăm voioşi în palatele noastre, Cînd alnnga-vom pe mîndrii Aheî din hotarele ţării.» SCKTSOKI DIN BGCCIREŞTI. vi. Dislocări literare. 23 Decembre 1906. Un om, despre care va fi vorba şi in această scrisoare, a spus nu de mult o vorbă nimerită: Trăim o primăvară literară. Soare, iarbă verde, ghiocei; adieri calde; iată fericirea, iată piepturi crescind de fiorii ce ea trezeşte. Şi totuşi... Dar, să nu cîrtim. Aîî doar şi primăverile zile, în care trebue să te închizi în casă. Să nu cîrtim, deoarece ele nici nu sînt multe in primăvara noastră literară. Să nu cîrtim, căci este drept, că ne aflăm intr’o epocă de lucrare pozitivă. * Sînt vesel şi eu, căci îmî găsii acum cuvîntul, ce căutam: Pozitiv. Folositor, ridicindu-se peste măsura obişnuită a faptei omeneşti, interesînd neamul său cel puţin o breaslă oarecare a luî, iată ce numesc pozitiv, iată ce este vrednic de laudă ca un adaos la bogăţia materială ori intelectuală a neamului. Mărimile acestea pozitive trebue să fie cunoscute, urmărite cu atenţie, imitate. Iar cînd orbii, care sînt mai mulţi, decît s’ar putea crede, şi pătimaşii, care sînt maî puţini, dar maî primejdioşi, clipocesc prostatec din ochii lor fără funduri spirituale sau cîrtesc din goliciunea lor, aceste naturi pozitive trebue să găsească apărători. Pozitiv devine astfel egal cu naţional. Eu mă voitî ocupa aici şi de-aicî înainte numai cu naturi de acest fel. * Sămănătorul era o revistă, în care oricine avea de spus ceva pozitiv, putea să spună: Era o casă primitoare, bucuroasă de oaspeţi. Dela o vreme însă n’a maî fost loc de-ajuns pentru locuitorii maî tineri, carî vor fi simţit, ce simte poate — cum cred unii filozofi — planta mică, cînd de-asupra eî creşte mereu umbra copacului lîngă care soartea a aşezat-o: Nemulţumire. Urmă o surdă revoltă, despre care n’au vorbit decît cei ce nici n’ati luat parte la ea, nici n’au avut prilej s’o urmărească în de-ajuns de lunga sa durată. Şi domnul N. Iorga părăsi revista. Sămănătorul merge înainte. Nici un povestitor, nici un poet nu l-a părăsit. Ba dl Sadoveanu, care nu scrisese de mult, scrie iarăşi, par’ că ar voi să puie la loc, dintr’o parte, ce revista a perdut, necontestat, din altă parte. Sămănătorul ar putea să fie azi ce-aîî fost aiurea acele reviste, în care critica era redusă la notiţe scurte, iar producţia literară pozitivă, era toată revista. Natura scriitorilor rămaşi în redacţia lui îi indică această cale. Dar o împrejurare se opune: Sămănătorul s’a fixat în mintea cetitorilor ca o revistă care ţine seamă de toate laturile culturii româneşti; eî n’ar primi poate să fie părăsiţi de sfatul şi lumina ce licăria de aici. Şi atunci? Rămîne hotărît, că pentru această parte Sămănătorul ar trebui să caute colaboratori noi. Eu cred că i-ar putea găsi. * Domnul N. Iorga va scoate Floarea darurilor: Sîntem în ciştig. în loc de o revistă, vom avea două. Nu-Î primăvară? Dl Iorga este o fire de avalanşe, nu numai pentrucă sfarmă şi nimiceşte, — uneori şi ce merită a fi cruţat — ci mai ales pentrucă mereu creşte. El are în sine o putere de emoţie neobişnuită; este şi dulce şi crud, şi bun şi aprig, şi duios şi furtunos, după cum sînt şi vremile »sub care sîntem» — cum zicea cronicarul. Aş putea spune că este un om prea complet. Dacă aş avea toate calităţile lui, aş primi bucuros să fac şi greşelile ce le face uneori de sigur din acelaş prisos al vieţii sale emotive. Dar acum, nu-î vorba numai de-o greşală — se va vedea care — ci — vorba Franţujilor — vorba este şi de o greşală în bine. După o www.dacQFomanica.ro IC LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1907. părăsire, o răsărire nouă: Floarea darurilor va fi o revistă de mare folos. Nu-i vorbă, din avalauşe sare un pumn de pietri şi în capul foştilor colaboratori, pe care îî cliiamă M. Sadoveanu, Şt. O. Iosif, Sandu-Aldea, Angliei, Scurţii. Iată acest pumn, pe care, în numele pozitivismului cultural, l-aş măcina, ca să nu maî fie, să nu mai apară aşa de dureros: »I)acă am putut avea o parte în această fericită prefacere, na-mî pare rău de cei cîţiva ani în cari, con-ducînd »Sămănătorul*, am fost în mijlocul scriitorilor tineri şi am putut avea o inrîurire asupra lor. Aceasta ar ajunge să mă mîngăie de orice duşmănie şi nerecunoştinţa, de toate jignirile duşmanilor hotărî fi şi chiar ale cutăruia ce s’a înfăţişat într’o anume clipă trecătoare ca prieten pentru a mă lăsa pe o rină, batjocorindu-mâ pentru împăcarea conştiinţei sale. Nu mi-ar părea rău de toate legăturile ce a trebuit să rup, de toate servitutile pe care am trebuit să le iau asupră-mî, de toată jertfa pe care, cu dragă inimă, am răspîndit-o, de toată iubirea care a stirnit în unele sutlete, ca răspuns, ură. Avem acuma poejî şi povestitori, de cari am vorbit prea adeseori pentru ca să fie nevoie a le maî arăta odată simpatia ce am pentru scrisul lor. Cei mai mulţi dintre ei şi-au format acuma o personalitate pe care o vor desluşi tot maî mult în operele ce vor scrie. Legaţi laolaltă prin legături de prietenie între tineri de aceeaş virstă. eî se bucura de toată încrederea publicului cinstit şi adevărat românesc, care ştie să-i despartă bine de toţî îngîuătorii de stiluri străine, de toţi simboliştii şi ma-nieriştii, de toţi neputincioşii plini de pretenţii, piecum şi de ziariştii literari cari laudă şi coboară după relaţiile lor personale şi după sentimentele acelor care-î plătesc. Vor merge de sine, biruind şi căutînd să întărească prin muncă nouă această biruinţă. Din ce în ce mai mult, eî vor ajunge să se bucure de răsplata cuvenită muncii lor şi vor putea duce viata ce se potriveşte cu firea lor aleasă». Pînă aici, fără cusur. Moneta se întoarce însă pe-a doua parte. •Eu n’am ce să mă amestec. Am fost călăuzul luptei şi nu înţeleg a fi exp 1 oatatoru 1 biruinţei. N’am timp de-ajuns pentru a fi prietenul alintător de fiecare clipă, •îngerul păzitor» al fiecărui tinăr scriitor în paite; iubirea mea, foarte reală, nu se poate cheltui în mici atenţii şi îu mici servicii. Şi n’am avere personală şi nici nu reprezint o alcătuire politică sau socială bogată pentru a fi Marele-Vistier al tinerei literaturi româneşti, pre- Darnl Austriecilor Regelui Carol, din prilejul jubileului. www.dacQFomanica.ro Nrul ], 1907. LUCEAFĂRUL 17 cum uu sint uicî politicianul puternic, care poate, într’un anume moment, să împartă sinecure, pe care, dacă le merită cineva, le merită fără îndoială, scriitorii. »Mi se pare insă că pot fi folositor în alte privinţe*. Textul vorbeşte dela sine. El loveşte, dar loveşte fără preciziune. Cuî îi sună? Gîceaseă cine poate! Toţi au gîcit? Şi dacă scriitorii smerită fără indoeală* sinecure, de ce nu le-ar da chiar şi dl N. Torga? Cel puţin teoretic ? ... Sămănătoriştii au tăcut şi bine au făcut. Floarea darurilor însăşi va fi doar cu ei, adecă cu — «scrisul lor.* Este destul, căci este tot ce pot cere oricui. Floarea darurilor va avea şi note nouă. Cea maî interesantă este aceasta: Scriitorii vecin români vor fi reproduşi, cind scrisul lor va putea servi şi astăzi drept pildă. Se va deschide astfel pentru cititorii ceî mulţi şi neorientaţi şi neştiutori un nou izvor de iubire de neam. Aceleiaşi intenţii ii vor sluji şi traducerile din operile călătorilor care ne-au cunoscut în trecutul nostru, — precum o alegere estetică din literatura poporului, pe care unele colecţii »ştien-ţifice* l-aii înfăţişat »cu toate gunoaiele*, ce le are şi el, ca şi noi. A doua notă va desminţi basmul, că de prea mult ţărănism şi naţionalism, s’au dat uitării literaturile moderne. în ele se vor căuta însă tocmai acele opere care să arete cum »şi-aîi desluşit* neamurile străine «originalitatea şi conştiinţa lor prin literatură.* Acesta-î rostul revistei. Să mănătorul nu-l putea şi nici astăzi nu l-ar putea împlini, este sigur. Eu cred însă că aceasta nu s’ar putea, numai fiindcă dl Iorga — lipseşte acum, şi nu s’a putut, fiindcă n’a voit-o maî înainte. Ardelenii, pentru care intenţiile Floare! darurilor aii un preţ înzecit, decît cel ce li se dă de obicei in regat, vor sprijini de bună samă revista, care le va aduce multe ciasurî de mîngăiere. * A doua dislocare literară priveşte Convorbirile literare. Cititorii Luceafărului o cunosc maî de mult dintr’o scrisoare a mea: Dl Ioan Bogdan părăseşte direcţia, pe care o ia dl Simion Mehedinţi, profesor universitar, iar dl Mihail Drago-mirescu, moştenitorul presumptiv al Convorbirilor literare, — va scoate o revistă nouă căreia ne spune că-î va zice Convorbiri. Şi aici două reviste în loc de una! Şi aici cîştig? Vom vedea. Deocamdată putem vorbi numai de personalităţile celor doi directori noi, care au fost prietini şi tovarăşi de muncă şi care se despart acum. Dl S. Mehedinţi este autorul lozincei cu «Primăvara literară.* O va maî înflori şi d-sa cu floricele de felul celor răsădite cîndva in Convorbiri literare? Se va înfăţişa şi ca povestitorul S. O. V. sau numai ca S. Mehedinţi? S. Mehedinţi scrie de pe la 1892. Teza sa de licenţă (1892) s’a ocupat cu ideile lui I. 1. Rous-seau asupra educaţiei. Un filozof dar? Licenţa fu dată pe cînd filozofii dela universitatea din Bucureşti trebuiau să se ocupe şi cu limbile antice şi cu istoria, pe cînd toate spiritele eraii deci regulamentar împinse spre enciclopedism, iar cele serioase dintre ele reuşiau de sigur să şi treacă dela o ştiinţă la alta cu tot aparatul metodic, adeseori foarte folositor chiar şi unde nu te-aî fi aşteptat. Dl S. Mehedinţi a cunoscut acest farmec al lucrărilor ştiinţifice şi a făcut chiar o mărturisire relativă la folosul ce l-a avut ca K www.dacQFomanica.ro 18 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1907. geograf dela filozofia cu care se ocupase odată. Deschizîndu-şî cursul universitar de geografie (3 Nov. 1900), D-sa a zis că «disciplina filozofică*, pe care a cîştigat-o în această universitate, i-a fost întiiul fir conducător, in haosul de amănunte al literaturii geografice, inlesnindu-1 să găsească chiar dela început destulă claritate în perspectivele aşa de variate ale unei ştiinţe aproape necunoscute. Nemuritoarea filozofie nu dispare deci nici din viitorul cel mai apropiat al Convorbirilor literare. Geograful este omul realităţilor proxime, omul ştiinţei pozitive, omul care se ocupă poate mai mult cu omul întreg. Pentru geograf nu-î important numai ce gîndeşte, ce simte şi ce vrea acest «om întreg*, ci şi ce face el şi de ce face. De aceea a fi geograf modern şi a rămînea numai geograf nu-î par’că normal. Dela geografie pînă la politică d. e. nu este vre-o cale lungă, cum crede lumea mare, ci căile lor se împleticesc chiar. C o n v o r b i r i 1 e 1 i t e r a r e vor simţi şi această legătură. Ele s’ati hotărît să fie maî actuale, să se apropie sistematic de chestiunile vieţii publice româneşti, să dea astfel şi politicei atenţia ce o merită şi-o poate cere dela orice mare revistă. Altfel, literariceşte ele vor păstra vechia lor direcţie şi atitudinea «nobilă* ce-ati avut-o totdeauna. Cuvintul «nobilă* este al dluî S. Mehedinţi, îl divulg, ca să-l oblig? Nu, căci nu-i de nevoie. A picat din condei şi n’am motive să-l şterg. * Şi-acum iată-ne la Convorbiri, la Convorbirile dluî M. Dragomirescu, care în aceste momente sînt date la tipar, dar pe care nu le-am văzut încă. Păstrarea unei părţi din titlul acelei reviste, care-şî zice de 40 de ani Convorbiri literare, insă aduce aminte de-o situaţie celebră, dintr’o novelă de C. Negruzzi: Dacă nu mă vreţi voi, vă vreau eu! Dl M. Dragomirescu deci cu orice chip vrea să... «convorbiască.* Nimeni nu va protesta: Un profesor universitar de literatură română are oriunde şi oricînd tot dreptul să-şî spue cinstitu-î cuvînt relativ la desvoltarea literaturii ce explică. Iar dl M. Dragomirescu şi-l va spune de sigur foarte cinstit, adecă foarte sincer. Dinsul crede de bună samă: Acum pot da tot ce p o t da: iar noi l-aşteptăm întreg, pentru a-1 putea judeca, aprecia, lăuda, critica, — da, şi una şi alta — deoarece, oricît l-ar fi influenţat mediul său literar de pînă astăzi, totuşî dinsul a dat destule probe — independente — că lecturile ce oferă nu se pot citi decît cu sentimente foarte variate. Să aşteptăm deci! * Sfîrşesc cu un necrolog, dislocare fatală: Viaţa literară a murit. O făceau d-niî II. Chendi şi Ioan Gorun, deoarece Coşbuc, al doilea director, n’a avut răbdarea să lucreze la revistă pînă la sfîrşit. Şi muri. Nu cercetez cauzele morţii, care nu sînt de natură literară. Exprim însă o părere, care este a multora: Şi dl I. Gorun, care s’a distins acum prin traducerea lui Faust — despre care se va vorbi incă şi aici, — şi dl 11. Chendi sînt scriitori pozitivi. Oricît ar fi placul altor literaţi, nu pot exclude din seria acestora pe dl Chendi, oricît de mult mi-ar părea şi mie rău că în timpul din urmă dl Chendi şi-a imbibat scrisul cu acea ironie, ce-ameninţă să devie o bucurie intimă. 11. Chendi trebue să-şî aducă aminte de senin, de — primăvară literară, de paşnicul rîs şi suris al omului, care face binele fără a ţinea seamă de jigniri. A fost jignit? Nu ştiu, nici nu vreau să ştiu: Aceasta nu-î o chestie literară. A făcut în tot cazul acelaş lucru, care nu trebue să aibă o continuare, ales, că ce-a fost bun în «Viaţa literară* ar fi putut găsi loc şi în revistele, care privesc lucrurile cu mai mult simţ pentru eternităţi. Acesta-î un apel sincer al unul prieten vec^'11- Ci. Bogdan-Duică. www.dacQFomanica.ro Nrul 1, 1907. LUCEA FĂ U UI, 19 Dări de seamă. Literaturii pentru tinerime (I.) Piuă mai deunăzi n’aveam nici o literatură pentru tinerime. Acum avem o carte cu adevărat clasică, care poate sta alăturea de ce are literatura germană sau cea franceză mai bun în genul acesta. E vorba de cartea dlui I. Gorun, «Rob in son în Ţar a E om ân ească*. Un tînăr, student universitar, e adus de un traiii destrăbăiat cu cîţiva prieteni buni într’un astfel de hal sufletesc, incit se hotăreşte să pună capăt vieţii sale. El pleacă, cu arma pregătită, de-acasă, rătăceşte mai multe zile prin păduri şi întîlueşte, în sfirşit, cîţiva ţărani, tăietori de lemne, ii roagă să-l primească şi pe el la lucru, se duce, pe urmă, cu ei în sat, unde îmbracă haine ţărăneşti şi incepe o viaţă nouă. Treptat se trezesc în el toate pornirile bune sub înrîu-rirea mediului nou şi sănătos de care se vede încunjurat. El devine regeneratorul satului întreg. Ajutat de inteligenţa sa superioară, prin pilda sa de muncă, el întemeiază din noii bunăstarea satului, iar munca spornică şi rodnică aduce cu sine cinstea şi credinţa. Prin stăruinţele sale neobosite, el dă apoi de gol pe doi făcători de rele şi ucigaşi, cari ştiau să ţină tot satul în frică, şi scapă dela ocnă pe un biet osindit nevinovat, năpăstuit de aceia. O frumoasă poveste de dragoste, nespus de gingaşe şi de curată, se ţese prin toată cartea. După ce a mai adus dela oraş — unde de mult i s’a pierdut urma — şi pe sorioara luî îu mijlocul acestei vieţi patriarhale, el ia de soţie pe fata celui scăpat dela osîudă nedreaptă şi povestirea se încheie cu o idilă de o frumseţă înduio-şetoare. Acesta e pe scurt cuprinsul cărţii dlui I. Gorun, căruia părinţii, pedagogii noştri şi îu sfirşit, toţi aceia cari se preocupă de educaţia generaţiilor tinere, nu-î vor putea mulţumi de-ajuns că şi-a pus talentul său atît de mare în serviciul unei cauze pe cit de însemnate pe atît de neglijate la noi. Cartea aceasta uneşte în modul cel mai fericit tendinţa educativă iu sensul cel mai larg etic şi naţional cu valoarea literară şi frumuseţea poetică. Observaţia psihologică e de o lineţă rară — ca, de-altminterî, pretutindeni la dl Gorun, aceasta fiind una dintre însuşirile care îl deosebesc mai cu seamă printre scriitorii noştri. Limba e atit de curată, curgătoare, limpede, poetică şi sobră în acelaşi timp, încit poate servi de model în toate privinţele. Toate aceste însuşiri fac lectura cărţii nespus de interesantă şi de plăcută. Observaţia şi gradaţia psihologică fină captivează în unele părţi cu desăvîrşire. Unele descrieri, ca aceea a Bucureştilor, la sfîrşitul cărţii, sînt clasice prin fineţa observaţiei. Tendinţa educativă socială şi naţională, deşi aşa de vădită, nu trece nicăirî marginile dincolo do care ar putea să strice impresia artistică curată a cărţii. Este sub toate raporturile o carte clasică, singura carte clasică pentru tinerimea noastră mai înaintată în vîrstă, pentru întărirea căreia în idealele ce trebue să aibă, am dori să nu rămînă necitită de nici un tînăr român. I. B. Vasile Pur van: Cîteva cuvinte cu privire la organizaţia provinciei Dacia Traiană cu prilejul nnel cărţi noi asupra acestei cestinnl Bucureşti 1900. Anul trecut apăruse la Constanţa cartea d-lui Virgil P. Adroneseu: «Organizaţia comunelor şi provinciei Dacia Traiană. studiu istorie-epigralic*, despre care dl Pârvatr dovedeşte acum, că e o lucrare cu pretenţii ştiinţifice, dar de fapt lipsită de orice valoare, pentruca autorul ei e fără pregătirea necesară şi n’are absolut nici o orientare cu privire la metoda de întrebuinţat în lucrări istorice, mai ales îu studiile atît de anevoioase asupra antichităţilor daeo-romaue. Dar lucrarea d-iiii Purvan nu se mărgiueşte numai Ia critica studiului amintit, ci ne da şi o parte pozitivă, de o adevărată valoare istorică şi ştiinţifică. Expune anume, în toate amănuntele sale, planul unui studiu, ce ar fi de făcut asupra epocei celei mai vechi a istoriei noastre naţionale, arătînd punct de punct fundamentele, pe care ar trebui să se sprijinească şi necesitatea vastelor pregătiri, din care ar trebui să pornească un asemenea studiu azî, cînd trebue să se înţeleagă şi la noi, că «Antichităţile nu-s un .sport, ci-s o ştiinţă' . Tot dl Prîrvan a reprodus, acum de curînd, în broşură şi studiul, publicat în «Convorbiri Literare» despre castelul roman Salsovia, care era aşezat la gurile Dunării ca post de pază şi a cărui dăinuire se indică din prima jumătate a veacului al Il-lea piuă cutia sfirşitul veacului al IV-lea. Amîndouă aceste studii se disting prin previziunea, care face cinste autorului, priutr'o bogată şi foarte multilaterală informaţie, cum şi prin silinţa de a da abundente note bibliografice asupra tuturor chestiunilor discutate, saii atinse numai, în ele. X. Iorga: «Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene*. II. Inscripţii şi însemnări. (Formind voi. XIII. din «Studii şi documente eu privire la istoria Românilor*.) Bucureşti 1900. pag. 995. Acest volum cuprinde un material istoric foarte vast, adunat cu preţul multor jertfe şi alergări, din toate bisericile româneşti, cîte a putut cerceta dl Iorga în călătoria sa din toamna anului trecut, prin Ardeal şi Maramurăş. Mal ales pentru istoria bisericească a celor doi secoli din urmă, colecţia de faţă va fi de o valoare deosebit de mare, căci prin mulţimea lucrurilor noi, ce ne dă, ni se lămureşte din ce în ce, tot mal deplin, icoana traiului greu şi zbuciumat al preoţilor şi sătenilor noştri. Printre multele manuscrise şi tipărituri, cîte au trecut pe supt ochii d-luî Iorga, la expoziţia sibiană din 1905 şi cu alte prilejui!, găsim de asemenea unele, cari pînă acum au fost date cu totul uitării, ca d. p. «Desvoaltele şi tălcuitele evangelil a duminecilor... prin Dimitrie Eustatliicviciii, directorul şcoalelor neunite naţionaliceşti în limba românească puse şi întocmite cu blagoslovenia preasf. d-lui Gherasim Ada-movicî*, 1790; apoi un «Călindariu rom. pe anul 1794 care e an prost* (adecă: nevisect!) tipărit în Viena (pag. 17j cum şi reproduceri din «Biblioteca romanească* a luî Carcalechi de pe 1829 şi 1890, cu interesanta * www.dacQFomanica.ro 20 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1907. scrisoare a lui Emanuil Gojdu: «Cu vi atare de rugăciune a naţiei româneşti cătră străluciţii boerî ai Ţării Eoni. şi Moldovei» (pag. 19.) ş. a. Inscripţiile culese de pe păretiî afumaţi ai bisericilor şi de pe scoarţele zdrenţuite ale cărţilor din sfintele altare, sînt aranjate după ordinea alfabetică a 154 de sate româneşti, înşirînd nu mai puţin decît 759 inscripţii şi însemnări. In partea aceasta se întimpină nu numai date istorice, cum s’ar crede, ci chiar elemente de folclor, ca cel de sub Nr. 45, scris pe o Cazanie din 1792, în biserica din Amlaş: Oraţie Crăciunului. Doct tu, spată dînpeimtn (grasă) Şi tu, şuncă dnfuinatu Ioşl afară Din cămară Să nu mfncf în t'astă snră Col cîruaţ murat Co o bino piparat. Da pogoară do po pingă Da să nu se prea aşa frigă Că o mal bun mai mustos, Cmuu-i rumen, fript frumos otc. tp. 40—41). Sau altul în cap. I. pag. 7: >Csine unire kni $i kar szo“nionrţro ku folosz, Strenvgo binyo pics6orolo şi umblye pro sosz«! etc. Ori cel de sub Nr. 110, scris pe un Penticostariii în biserica Bistriţii: «In anul 1780 s’au milostivitu Ecxelenţia Sa d. Vlădica Maer Gligore şi a datu potir nou, discos, pocroveţe la sfta bis. a Bistriţii, să fie pomenită şi in veci să fie a bisericii. Şi prin multă osârdie şi rugare noastră a preoţilor s’au dat şi multă usteninţă părinţilor Alexandre Fiscuti, s’au adus din Blaju >Do amiuu pani* în voci© Mila Domnului siî fie Sa oşimii din sărăci o!« La fiecare sat se găsesc notiţe interesante despre împrejurările vremii şi despre oameni (Vezi d. p. pag. 84—85) despre «parohul Demşusului» (Dănsuş)! De asemenea aflăm multe ştiri despre Revoluţia din 1848, ca la pag. 87. 103, 177. 178 etc. Deosebit de preţioase sint scrisorile, anexate la acest volum şi culese din corespondenţa vlădicăi Dionisie NovacovicT, cari ne înfăţişează, în colori foarte mîli-nitoare, starea preoţi mii ardelene de după mijlocul veacului al XVIII-leadin acele vremuri bîutuite de încolţirea duhului de vrajbă spurcată între fraţii de acelaş sînge, cînd între preoţii şi ţăranii satelor româneşti se desfăşurau zi de zi certe urîte, încăierări şi nesfîrşite pricini. Mai ales sînt dese plîngerile împotriva protopopilor, cari «ridică bîta şi dă în ei (în preoţii) leagă-î cu lanţ şi-î spînzură de grindă, dajde de 2 sau de 3 ori scoate de pe preoţi îutr’un an, şi de pe sate... face gloabe şi bani strînge săboaro dese, pune lege, să tocmeşte cu vinovatul şi strică legea săborul ui» ... (pag. 237—8) şi fac multe alte nedreptăţi de soiul acestora, fiind «tirani în loc do stăpîni!» La sfîrşit se dă «tabla numelor» un «indice de lucruri», alt «indice onomastic» şi un «glosar» nu numai pentru voi. de faţă (XIII) ci şi pentru cel precedent (XII), care apăruse în primăvara acestui an (1906) cuprinzînd de asemenea materiale preţioase pentru istoria Românilor Ardeleni. Atît aceste două, cît şi voi. IV. din «Studii şi Documente» vor fi de aci înainte cărţi indispenzabile pentru oricine s’ar simţi vr’odată — şi ar trebui să se simtă cit mai mulţi! — ispitit de dorinţa de a se informa temeinic şi fidel asupra vieţii strămoşilor. Dela „Congresul didactic11 (Bucureşti 1900) e o broşură (de 84 pag), care formează Nr. 2 din «Publicaţiunile Revistei Generale a lnvăţămîntuluî» şi cuprinde patru discursuri remarcabile, poate cele mai bune dintre cîte se vor fi rostit la Congresul didactic, ţinut în Sept. trecut la Bucureşti. în cel dinţii dl profesor D. A. Teodoră, fost inspector general al învăţămîntului secundar, arată progresele realizate de şcoala secundară din România în cei dintîî patruzeci de ani de domnie ai Regelui Carol, progrese cari se manifestă mai ales prin faptul, că şirele profesorimii secundare au început, de cităva vreme, a spori prin oameni înzestraţi cu simţul datoriei, cu ştiinţă îndeajuns şi cu cele mai bune pregătiri, avînd totodată şi conştiinţa deplină a înaltei lor misiuni sociale şi naţionale. Pe zi ce merge, devine tot mai sigură învingerea acestor elemente cinstite şi harnice asupra profesorului secundar de odinioară, pe care împrejurările îl iertau, îl siliau chiar, să fie advocat, prefect, primar, samsar electoral, şi orice mai mult decît profesor. în al doilea discurs dl G. Bogdan-Duică se ocupă cu «Problemele de organizare în învăţămîutul secundar», aprobă trifurcaţia şcoalei secundare, în liceul clasic, modern şi real, nădăjduind insă o reală îmbunătăţire în învăţă-mîntul secundar, mai ales dela felul, cum se va interpreta rostul social al profesorilor secundari, dela cari D-sa aşteaptă, cu foarte multă dreptate, să fie totdeauna şi pretutindeni, mijlocitori în chestii ştiinţifice, adecă mijlocitori între ştiinţă şi viaţa activă. Iar statul să uşureze, prin dispoziţii şi regulamente, munca acelora dintre ei, cari se îndeletnicesc cu cercetări ştiinţifice şi sa nu acorde, ca pină acum, ocrotire numai acelora, pe cari politieianiî îi pot folosi de unelte în luptele lor electorale. Cît de însemnat e rolul profesorilor, o dovedeşte autorul, citînd următoarele cuvinte ale unui pedagog reformist, Clemens Nolil: «Nici o breaslă de pe pămînt, afară de breasla regilor, nu se poate asemăna cu profesorul în privinţa însemnătăţii misiunei sale şi a efectului activităţii sale experte şi couştienţioase». . . Tînărul profesor din Craiova, dl N. Bănescu zbiciu-eşte un mare defect al şcoalei de dincolo, lipsa totală a disciplinei, pleznind cu toată asprimea, după cum se cuvine, mai ales pe acei ruginiţi directori de şcoale, obosiţi şi nepăsători şi — veşnic mulţumiţi de ce este — oricum ar fi. Şi în sfîrşit profesorul Gh. Beiu Paladi arată, că şi «Educaţia în şcoalele secundare» lasă încă mult de dorit, atît educaţia intelectuală şi morală, cît şi mai ales cea naţională. Ana Conta-Kernbacli: Elemente de Metodică (Iaşi 1905) e o lucrare, cu multe pretenţii de originalitate, bazată nu numai pe controlul conştiincios al cercetărilor al- www.dacoromanica.ro Nrul 1. 1907. LUCEAFĂRUL 21 tora, ci şi pe «numeroase observaţii proprii,* cum ne asigură autoarea, care în această lucrare ne înfăţişează cursul său de metodică, ţinut la şcoala normală de institutoare din Iaşi, în anii 1895—1901. Metodica fiecărui obiect de îuvăţămînt e expusă aci, cu mai multă sau mai puţină pătrundere. Contrar altor manuale de metodică, aici e lăsat chiar la urmă studiul religiei, — care după principiile didactice săoătoase va să fie totuş cel mai important— şi d-na autoare se achită de el cu cea mai posibilă urgenţă, ca din fuga condeiului, pe 3 pagini (biata’ religiei). Pe lingă toată această grabă şi scurţime, nu lipsesc nici aci unele observaţii proprii, cum e de pildă următoarea: «In clasa a îl-a programul nostru prevede naraţiuni din vechiul testament, adecă din cosmogonia şi istoria poporului evreu. Se putea alege pentru copiii noştri ceva mai hun decît barbariile unui popor, ce nu are nimic comun cu noi.* Această observaţie, deşi ar pălea unora cam îndrăzneaţă, merită totuş cea mai serioasă luare amiute! Încolo «observaţiile proprii* nu sint totdeauna fără greş. — Dar, ceea ce ridică mult valoarea acestei cărţi, este forma îngrijită, stilul vioiii, clar şi preciz, care prea arareori se întîlneşte iu manualele noastre de şcoală, nămolite cele mai multe în difuziunea propoziţiilor desuodate şi interminabile. D. Friedrich Teutsch; „Die kircliliclien Ver-liallnisse Siebenbiirgens“, Halle 1900. p. 03. Nou alesul episcop al Saşilor din Ardeal e totodată şi un savant de samă, fruntaş mai ales pe tereuul istoriografiei, unde ni se înfăţişează ca demn urmaş al laboriosului săli părinte, considerat, acesta din urmă, din partea multora ca un Ilerodot al istoriografiei săseşti-ardelene. în lucrarea sa «Asupra relaţiilor bisericeşti ale Ardealului* ne dă, iu legătură cu scurte, dar luminoase tratate istorice, mai ales lămurirea deplina a stării actuale, administrative şi culturale, în care se află multele biserici şi confesiuni din această ţară pestriţă, pe care D. Teutsch o caracterisează cu următoarele două versuri din cîntecul poporal german: SiobenbQrţron Land dor Duldtmg Jcdos Glaubens sichorer Hort, — Durere insă, că adevărul cuprins aci, îl desfide, iutr’o măsură atît de mare, în mod absolut chiar, tocmai istoria de prigoniri şi suferinţe («povestea strivită de vremi*) a bisericii româneşti. Cu privire !a trecutul fiecărei biserici găsim aci şi bogate informaţii bibliografice. Ne miră insă faptul, că tocmai notele bibliografice adause la istoria ambelor biserici române (gr. or. şi gr. cat.) prezintă lacune de neiertat, marginindu-se aproape numai la scrierile istorice de prin anii şaizeci—şaptezeci. Lipsind din această bibliografie lucrările mai recente, cari dau istoriei noastre bisericeşti o înfăţişare cu totul nouă, fireşte, că informaţia istorică nu putea să fie suficientă, nici sigură! Din datele statistice reţinem următoarele: Pe baza conscripţiei din 1900 se arată, că locuitorii Ardealului se împart după confesiuni astfel: 748,928 gr. or., 691,896gr. cat., 364,70-1 ev.-ref., 331,199 rom.-cat., 222,346 ev. A. B. (de confesiunea augsburgică) 64,449 unitari, 53,065 izr., şi 366 de alte confesiuni; iar după naţionalităţi: 1.397,282 Români, 815,000 Unguri, 233,000 Germ., 63,000 Jidani, 20,000 Ţigani, 5000 Armeni — din populaţia întreagă, care face cam 2 milioaue şi jumătate. Dr. I. Lupaş. Cronică. Cu începerea acestui număr apariţia revistei noastre va urma regulat. Trecînd peste toate greută-tăţile anului trecut şi reuşind să grupăm in jurul revistei noastre cele mai deseamă forţe literare dela noi şi din regat, începem noul an cu toată încrederea în puterile noastre şi în sprijinul publicului, pe care l-am avut şi pînăi acum. Revista „Luceafărul11, pe lingă munca pozitivă, va lua asuprăşî sarcina grea şi ingrată, să ajute publicului a face ăl mai curînd selccţiunca între roada bună şi cea rea a pressei noastre, care în aceste vremuri de întrecere şi de pripeală se înfăţişează cu foarte multe buruiene. Cititorii vor avea prilej să se convingă singuri. * Am observat că ziarele noastre, calendarele şi unele reuiste reproduc bucăţile publicate în ,,Luceafărul" şi în volumele editate de noi, — fără să indice măcar de unde le-aii luat — deşi pe „Luceafărul e scris: „orice reproducere oprită“, iar pe volume: „toate drepturile rezervate.“ Facem atenţi pe toţi cari obişnuesc să trăiască din munca altora, că în viitor vom urmări toate reproducerile neautorizate. * Vatra şcolară, revistă pedagogică, redactată de Dr. Petru Şpan. — Asupra necesităţii unei reviste pentru învăţătorii noştri nu încape nici o discuţie. Învăţătorul trebue să fie necontenit preocupat de nenumăratele probleme ale chemării sale; altfel devine un rutinar şi munca lui o tortură şi pentru dînsul şi pentru nenorociţii de şcolari. Dar, la noi, munca învăţătorului e cu mult mai grea decît aiurea, e o luptă pe viaţă şi moarte. Şi mai grele, decît lupta făţişă, vor fi luptele sufleteşti ale celor mai buni dintre aceşti încercaţi ostaşi, luptele tăcute şi chinuitoare cu ispitele negre şi cu îndoielile amare. Cum să nu intîmpinăm deci cu toată dragostea o foaie care vine, în timpuri aşa de critice, să îmbărbăteze, să povâ- www.dacoromanica.ro oo LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1907. ţuiaseă şi sa îiisutleţeascâ pe cei mai ameninţaţi luptători ai neamului. •Vatra şcolara» răsare din moştenirea sufletească atit de frumoasă, ce ne-a lăsat-o acel modest bărbat de muncă şi do cinste care a fost 1). P. Barcianu. Ea reia bunele tradiţii ale »Foii pedagogice», care izbutise să facă din problemele şcoalei noastre obiectul unor preocupări statornice şi intensive, să pornească o adevărată mişcare pedagogică întemeiată pe principii bine determinate. Dl P. Şpan, atîţîa ani de zile tovarăşul de muncă al regretatului Barcianu şi apoi biograful lui, este un pedagog apreciat şi bine cunoscut învăţătorilor noştri, dintre cari foarte mulţi s’au format în şcoala dînsuluî, şi numele d-sale sperăm că va asigura foii o răspîndire cît mai mare. lată ce se fagădueşte in cuvintul de program: »In cadrele acestei foi de specialitate vom cuprinde tot ce poate interesa pe învăţător din vastul domeniu al pedagogiei. în articolii primi*) vom publica studii pedagogice, lucrate pe baza celor mai nouă şi celor mai bune cercetări ştiinţifice. Acestor tractate teoretice le vor urma, în lecţii de model, ilustrările piactiie. Vom introduce o rubrică permanentă, în care se vor discuta năcazurile, lipsurile, durerile şi dorinţele învăţătorilor. Nu vom lipsi în dări de seamă a le atrage atenţia asupra cărţilor bune, întru cît acelea tratează direct sujete*) pedagogice, ori pot fi aduse in legătură cu trebuinţele şcoalei. I)e asemenea vom discuta chestii de organizare şi administare şcolară. Cu un cuvint foaia noastră va da iutrare tuturor celor ce vin la nor cu inimă curată şi cu dorul de progres in sufletul lor.» Nrul întiiu ne îndreptăţeşte la cele mai bune nădejdi că mişcarea pedagogică de odinioară va reînvia. El începe printr’un frumos articol al dlui Şpau despre «Vatra părintească în educaţiune.» Dl N. Vătăşan dă o lecţie practică din istoria naturală, prelucrată după treptele formale ale lui Llerbart. Dl V. Stan scrie despre «Metodica limbii maghiare în şcoalele noastre poporale.» Se ştie cite şicane au să îndure bieţii noştri învăţători în privinţa asta din partea revizorilor şcolari ai guvernului, iar dl Stan promite a face cunoscută dascălilor o metodă mai practică, metoda Berlitz, spre a le uşura saicina, ca să le rămîie «timp destul pentru limba maternă şi pentru celelalte obiecte de învăţămint.» Tot dl Stan arată, într’un interesant articol, că ziua Sf. Andreii!, a marelui nostru Şaguna, «Părintele şcoalei noastre», devine tot mai mult zi de sărbătoare a tuturor şcolilor noastre. Dl I. Lupaş, într’un limpede şi actual articol, întitulat «îmbunătăţirea salatelor îuvăţătoreşti», dă o preţioasă orientare învăţătorilor adunaţi, in zilele trecute, la Sibiiu, spre a se pronunţa asupra ajutorului, «a darului danaic», oferit de guvern, şi-i îndrumă spre o deslegare chibzuită a acestei grele chestiuni. — Restul foii cuprinde dări de seamă despre cărţi didactice, informaţii şi-o scurtă bibliografie. * Un sobor ăl unor nedreptăţiţi. Zilele trecute s’a ţinut în Sibiiu «ancheta» învăţătorilor ortodocşi, care a discutat ţinuta invăţătorimil noastre în faţa proiectului de lege al •) Coroct: «articolele primo*; «subiecte*. «V. Ş.« trebue sa deprindă pe învăţaturi şi cu o limbă corectă. Hat. ministrului de culte privitor la îmbunătăţirea lefilor în-văţătoreştî, precum şi alte chestiuni în legătură cu starea actuală a dăscalimii noastre. Ziarele noastre vor discuta negreşit, vor lămuri primejdiile acestui proiect de lege şi vor scoate poate la iveală măsurile ce trebue să luăm pentru apărarea şcoalelor noastre. Pe noi ne opreşte lipsa unei cauţiuni ca să putem desfăşura în revista noastră o problemă politică, dar nu ne putem opri a atrage luarea aminte asupra acestei chestiuni a tuturor oamenilor chemaţi să conducă trebile noastre obşteşti. Cei ce aii luat parte la sfâtuinle acestei anchete şi au ascultat plînsorile drepte ale acestor oameni, au trebuit sa simtă multe amărăciuni. S’a putut convinge oricine că această tagmă de muncitori, pe lîngă nedreptăţirea materială, căreia e supusă, pe lingă săracia amar de evanghelică de care te leagă o leafă rău încassată de 300 fiorini, — maî sufere o mulţime de nedreptăţii'! de ordin moral. Despre aceste nedreptăţii! s’ar putea spune multe, — dar e inutil, fiind toate destul de cunoscute. Cei chemaţi să îndrume şi să îndrepte sînt datoiî să aducă îmbunătăţii! grabnice, căci împrejurările nu maî iartă aici nici o zăbovire. * Moş-Crăciunnl literar. Anul acesta a fost foarte darnic. Ziarele dela noi s’au întrecut in a ne da, după modelul ziarelor ungureşti, adevărate volume. Chiar şi foile săp-tămînale s’au avîutat la numere întreit de mari. Bogăţia acestor numere de sărbători n’a fost însă determinată nici de bogăţia materialului bun a redacţiilor, nici de bogăţia materială a administraţiilor, ci numai de spiritul de întrecere, începem să progresăm; îmbulzalala muncă, cel puţin, ar ti să fie semnul cel mai vădit al progresului nostru cultural. Care şi este în realitate, cu toată tardivitatea lui. în numerile de Crăciun ale ziarelor noastre sînt articole foarte bune, la înălţimea culturii româneşti de astăzi, dar altele sînt încă tot de pe vremea deşteptării» noastre; iar o parte sînt de-adreptul rele. îu ţară, Sămănătorut asemenea a scos un număr bogat ca cuprins — şi cu naşterea lui Isus pe copertă. îu articolul «După cinci ani», face o reprivire asupra activităţii sale de pînă acuma; îşi lărgeşte programul prin înfiinţarea unei «părţi ştiinţifice a S.«, redactată de dl G. M. Murgocî, şi prin adăugarea, in locul ilustraţiilor, a unei rubrici «vesele». Din partea pur literară, reproducem: Cîntec de leagăn. Hai, odor, hai, păsărică, Dormi şi-adormi fără do frică, Sa to-alinto Moş cuminte Şi sa- ţi ciute 'ncetinol: Mugur, mugur, mugurel... Cor inel. Co trosarî? Nu-i niiue, uimo.. . Linişte-i şi ’ntunccime. Doar zefirul Musafirul Cel şăgalnic şi pribeag A trecut po lingă prag. Îngeri vin tiptil, alene Să ie mîngăio po gono Şi îţi leaga n Duleo leagăn Tnipuşorul tău do crin Ca să dorini frumos şi lin. Şi-a trimis o giză miră Să-ţi aduc’ o scrisorică Şi su-ţi spună Xonpte bună, Că şi el, sătul de drum. Merge să se culce-acum. Şt. O. losif. Mai sînt bucăţi iscălite: O. Carp, A. Stavri, D. Anghel, G. Tutoveanu, M. Sadoveanu, I. Botenî etc. şi cronica dlui I. Scurţii. * www.dacQromanica.ro Nnil 1, 1007. LUCEAFĂRUL 2:i „Lupta11. A apărut ziarul din Budapesta — primiud în botez — alt nume şi nu cel aşteptat. Ca totdeauua s'a găsit şi acum cutare progenitură, care ar fi fost foarte bucuros să zădărnicească ieşirea la lumină a unei publicaţiunî vrednice. Decît încercarea de zădărnicire a fost de astă-dată prea scâlciată, căci prin strivirea polecrei nu a putut strivi o faptă. Noul ziar prin felul redactării lui, prin mulţimea colaboratorilor, prin bogăţia părţii informative şi prin tendinţa de-a introduce uu ton mai litorar în coloanele lui ne îndreptăţeşte să nădăjduim, că e pe calea bună de-a ajunge un organ de publicitate menit să împlinească adevărata misiune de povăţuire în pioblemele noastre politice şi culturale. Salutăm cu bucurie ziarul «Lupta.* # Viaţa literară a încetat... din lipsă de contract cum ne spune epitaful. Ne pare rău că cei doi fruntaşi ai literaturii noastre, d-nii G. Coşbuc şi I. Gorun, n’au reuşit să ne dea o viaţă literară mai viguroasă, mai durabilă. Dar ne pare şi bine că noua boală literară, lipsa de contract, a pus capăt zilelor de tovărăşie a celor doi fruntaşi cu «Adovărul*. Prin această desfacere, nouă ni se dă un prilej, aşteptat, de împăcare cu noi înşine, cari din idealism, poate cu prea multă îndrăzneală, ne-ain exprimat mîhnirea faţă de acea tovărăşie. Am fost ocăriţi şi înfruntaţi cu asprime pentru acea cutezanţă.... O ştiu toţi cîţi urmăresc învrăjbirile literare. Acum, fără nici o bucurie de triumf, dar cu satisfacţia de a fi avut dreptate, minaţi de acelaş idealism şi îndemnaţi de bunacuviinţă, cerem mai marilor iertare, — dacă ni-o pot da. (O. C. T.j * „Floarea Darurilor11. Zilele aceste am primit revista cu acest nume a dluî Iorga. Pe lingă articolul de îndrumare de care am amintit în numărul ultim al revistei noastre, cuprinde traduceri din: Carducci, Villon, D’Or-leaus, Ronsard, Lahor, Lermontov, Goldoni etc., literatură veche din Kogălniceanu, Asachi, Baronzi etc. Despre însemnătatea acestei reviste se vorbeşte într’alt loc al revistei noastre. Traducerile ce se dau sînt reuşite, îndeosebi ale doamnei Elena Farago, pe cînd ale domnului G. Orleanu par alcătuite cam în pripă. Foarte folositoare şi luminoase sint lămuririle şi caracterizările date de dl Iorga. * Bnjdcanca lui Creangă. Un prietin al revistei noastre, dl prof. Dr. I. Simionescu din Iaşi, a binevoit a ne pune la îndemînă fotografia casei, în care a trăit Creangă. In această modestă «bujdeaucă* din mahalaua Ţicăii, cu două odăiţi şi o tindă, petreceau adese cei doi buni prietini: Eininescu şi Creangă. — Bujdeauca e aproape de ruină — ne-o spune şi «Viaţa Românească* — şi înainte de a o şterge de pe faţa pămîntului indiferenţa şi nerecunoştinţa noastră, ii tipărim aici fotografia; măcar atît să lăsăm urmaşilor! ' * Din prilejul jubileului, şi Austria şi-a adus aminte de familia regală a ţârii româneşti. M. S. Regina Elisabeta a primit un album dela scriitorii Austriei, iar M. S. Regele o plachetă lucrată în argint franţuzesc, pe care o reproducem. în mijloc, chipul M. S. Regelui, împrejmuit de o cunună de lauri, în stînga Clio, într'o poziţie liniştită, scriind pe-o lespede: «Carol I.«; în dreapta un grup de Români în port naţional, alături de un vienez, — aduc omagii; în fund se zăreşte turnul bisericii Ştefan, ca un simbol al Vieniî, care asemenea se închină. De-asupra medaliei e coroana regală, dedesupt cuvintele: fortiter-fideliter-feliciter şi anii 1800—1881—1900, iar mai jos o închinare în limba latină. Opera e a dlui architect C e s a r 11. P o p o v i c î. Nişte lămuriri. în cronica numărului trecut din «Luceafărul* am tipărit cîteva noduri, cari priveau «Revista politică şi literară* din Blaj. Observările ce făcusem erau din fuga condeiului şi riscau o ironie prea puţin ascuţită, aşa că nu credeam că va durea... Spuneam anume acolo că nu-mi prea vine la socoteală aşa zisul «ton ştiinţific* al multor articole politice din această revistă şi arătam, că am oarecarî nedumeriri şi iu ce priveşte haiducia unui «cîntec haiducesc* al redactorului acestei reviste... îu două rîndurî îndrăznisem să-mi exprim şi o oarecare îndoială asupra utilităţii politicei teoretice — după cum aceasta prinde înfiripare cîteodată în coloanele acestei reviste — şi maî păcâtuisem să tipăresc şi un rînd în care contestam necesitatea unei alte reviste literare, pe lingă cele existente. Atita tot. Nu m’am aventurat dar la o îndrăzneală prea din cale afară. In orice caz nu mă aşteptam să fiu pedepsit atît de aspru de cătră domnul dela Blaj care-mi răspunde... îmi spune între altele: «Că cele mai multe articole politice publicate în revista noastră; i se pare îngrozitor de ştiinţifice, este o chestie pur de inteligenţă*. Maî spune apoi să le dau voie «să se dispenseze* a-mi cere sfatul ce priveşte «rostul tratării teoretice a chestiunii noastre de naţionalitate*. Faco apoi apel la sentimentele mele de «secretar prim al Asociaţiunii* şi cît pe-aci să-mi îngreuneze conştiinţa cu întreaga listă venerabilă a tuturor colaboratorilor acestei reviste, intre cari, ca uu «memento* (mi se pare asta vrea să fie), e şi »f o s t u 1* director al nostru, prietinul meu A. Ciura... Cit priveşte «ciutecul* recunoaşte că e greşit titlul, dar spune că i-ar ti dat bucuros şi altul «dar nu s’a putut*... Cam acesta e înţelesul răspunsului. Va să zică m’am ales cu contestarea bietei mele «inteligenţe* şi cu învăţătura că în urma meseriei mele de secretar prim — nu înţeleg de ce mi se atrage atenţia asupra acestei vorbe, fără nici o însemnătate extraordinară, ori e poate din nou un prisos de sare attică? — trebue să observ altă conduită şi am alte îndatoriri morale ca pînă mai deunăzi, cînd nu eram cîtuşi de puţin secretar. Voî fi scurt în răspunsul meu. Nu înţeleg de ce aş spori vorba. Î11 rîndurile publicate de mine, în «Luceafărul*, doream să le spun domnilor dela revista din Blaj, că pentru publicul căruia se adresează e cel puţin o greşeală să scrie articole de abstracţiuni, fără folos, şi aceste intr’o românească eu foarte multe greşun ... Publicul nostru are nevoie de concretizarea, de lămurirea problemelor cari îl preocupă şi asta după părerea mea nu so poate săvîrşi decît prin slove orînduite după înţelesul lui. Noi nu trebue să sucim mintea cititorilor noştri, ci să-i luminăm. www.dacQFomanica.ro 24 LUCEAFĂRUL Nrul 1, 1907. Se poate asta prin ferecaturi de fraze în felul celor ce urmează? «Reprezentanta naţională, — luat cuvîntul naţional în înţelesul modern politic — este naţiunea însăşi ca persoană etică reală, care trăieşte în sufletul tuturor cetăţenilor dară pentru aceea deosebit de individualitatea fiecui. De aci urmează că individualitatea nu este în contradicţie cu fiinţa statului şi că statul pentru sine nu are nici un drept de-a se atinge de individualitatea nimănui. Şi mai departe: »Or astăzi nu mai trage nimenea la îndoială, că naţionalitatea este cel mai desăvîrşit organism, cu toate atributele individualismului nemijlocit: cu cugetarea, simţirea, voinţa, conştiinţa şi principiul seu propriu.» (p. 38). Sau: «Enunţăm dar de adevăr istoric şi important pentru viitorul neamului românesc ideia correlativismuluî realistic şi apelam la conştiinţa neamului românesc ca la crearea planului frumos al realizării măririi sale proprii să nu uite că întîia organizare spre fapte a fiilor naţiunii este regenerarea energiei economice» etc. (p. 133). Aş putea să reproduc pagini întregi ţinute in acest diapazon stilar. E o datorie elementară a oricărui scriitor să-şi coboare înţelepciunea pe înţelesul cititorilor dacă vrea să-l citească lumea. Datoria asta am voit să le-o aduc aminte domnilor redactori, în numele cetei oropsite a cititorilor români din această ţară. Toate articolele, cari sînt scrise in felul celor citate, tratează chestiuni cari se pot aşeza foarte frumuşel in vorbe româneşti netede şi lămuritoare, — înţelese de toată lumea. Nu-i vorbă că eu înţeleg sau ba, — asta la urma urmei nu-î nici cîştig, nici pierdere mare. Dar nu înţelege uicî popa, nici învăţătorul, nici alţi alegători de deputaţi ... Atunci peutru cine facem noi reviste şi scriem cu tiparul, dacă nu vrem să fim înţeleşi ? ... Asta o spuneam eu şi cuvintele mele erau întemeiate. Cu alt prilej, dacă doriţi, pot cita din nou şi sînt sigur că mai mulţi cititori sînt pe partea mea. Cit priveşte observarea mea asupra «Cînteculuî haiducesc» asta încă nu era altceva decît o foarte nevinovată alusie la adresa linelor din vinovatele poezii cari s’au publicat în această revistă. în mişcarea noastră literară am ajuns şi noi acolo ca să nu îngăduim iac’aşa numai din bunăvoinţă să treacă fără nici o observare înaintea publicului nostru bucăţi literare, cu totul neperiate... O astfel de încercare în versuri e şi «Cîntt cul haiducesc» şi »E moartă limba noastră» şi altele. Nu vor putea pătrunde şi nu vor putea însufleţi pe cititori strofe ca aceasta: E moartil limba no;istra ... . Ori dracii din infern S’aîi încuibat în creerî Şi minţilo no corn, Incit sa nu ramîie Un gînd mai luminat, Ce fulgor sa strâbnta I*e coriii 'ntunecat? (p. 7). Nu mi se dă dreptui de a contesta necesitatea unei noi reviste literare, cînd se publică bucăţi literare slabe in noua revistă şi cînd colaboratorii ei cei mai merituoşi sînt colaboratori aî altor reviste, a căror contribuţie pentru revista nou înfiinţată provine numai din îndemnul unei generosităţî de ocazie? Eu cied că am dreptul acesta şi prin această explicare cred că am lămurit şi pe domnul dela Blaj cel cu esclamaţia latinească şi pe dl Scurtu, care într’un număr din «Sămăuătorul» ar dori să ne «dumirească», pe noi ceşti dela această revistă, «asupra bunului drept de existenţă» al revistei din Blaj şi pe care l-aş ruga să facă în cronica vre-unuî număr viitor două rioduri, in cari să-şi exprime părerea dacă observările acestea sînt juste sau ba. Acesta e răspunsul meu. Chestia cu meseria mea de «secretar» e o naivitate, fiindcă cine nu se poate aştepta la «încurajări» din partea mea ca om, pe acela nu-1 pot încuraja nici in calitate de «secretar». Cit priveşte «chestia pur de inteligenţă», apoi mi se pare că domnul cu «diversele* o ia cam prea do sus, dacă e insă sincer în părerea asta, îl rog să rămîie şi pe mai departe. Astfel de păreri nu m’au neliniştit nici cînd. De sfatul meu în ce priveşte «chestiunea noastră de naţionalitate* încă dispensez pe oricine. Sintem deci lămuriţi frumuşel. Nu cred că voiu mai răspunde la alte răspunsuri, fiindcă n’am fost nici odată prietenul vorbei sterpe. Ş’apoi răspunsul cel mat nimerit îl vor da «Revistei politice şi literare» cititorii înşişi, cari sînt liberi să o aboneze sau ba. O. G. Redactor: OCT. C. TĂSLĂUANU. Tara noastră 5 rerista poporală a „Qsociaţiunii". Redactor: O. Goga. Abonamentele de 4 cor. la an sînt a se trimite la Administraţia revistei, Sibiiu (îlagyszeben), Str. morii îlr. 6. Revista apare ilustrată şi cu articole scrise in limba poporului. Rugăm pe cititorii acestei reviste să ceară numere de probă şi să le răspin-dească în popor. Cumpăraţi ilustrate „Luceafărul", seria de 20 bucăţi 1 cor. 20 b. franco. TIPAHUL LUI W. KRAFFT ÎN SIBIItJ. 1 www.dacQFomanica.ro