llt=® ©- REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ D SUB DIRECŢIA <Ş -© Plor: RLEXflNPRU CIURfl, OCTflVIflN GOGfl, OCTflUIRN C. TRSLRURNU. ORICE REPRODUCERE OPRITĂ. SUFLETUL. Pustietate largă şi-atîta de săracă, Lumina ta mă arde şi bezna ta mă ’neacă. De mult, în vremi uitate, cînd mintea nu mai ştie, Ţi-aî stors întreg belşugul din chinuita glie. Atunci ţi-ai stins şi zvonul de mirişti roditoare Şi cîntecul livezii şi cea din urmă floare. . . Azi ţara ta-î supusă de jale şi osîndă — Şi-atîţia tigri-şi urlă strigarea lor flămîndă. în noapte vin şacalii cu ochii de otravă Şi sapă tainic groapa atîtor morţi în slavă.. . Pustiul se întinde, cît ochii pot să vadă, Sub soarele tău vitreg nisipul nu dă roadă. Arare, cîteodată, cînd vîntul de departe Un fir de lut aduce ţărînii tale moarte, Cînd c'o sămînţă ’n taină se înfrăţeşte lutul Şi-un mugur îşi iveşte sfielnic începutul, Himere cu ochi tulburi viaţa lui o curmă, Nisipul le rămîne uscat şi sec în urmă. Din cer, strălucitoare, cad raze jucăuşe, Batjocorind, păgîne, o lume de cenuşe. Octavian Goga. www.dacQFomanica.ro 168 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1906. pflzmcn. Tot mat tare se cernea pămîntul cătră seară şi amurgul îşî trăgea mereu roşaţa după sine în alte părţi de lume, iar în văzduhul plin încă de o lumină albăstrie se căznia colo şi colo cîte o biată stelişoară să-şî verse încoace plă-pînda-î rază, cum s’ar căzni licuriciul să-şî prindă zborul. Susănica nu mal vedea să coasă, ci umbra ce se lăsa tot mai deasă i-a oprit deodată împunsăturile eî măiestre pe pînza mătăsoasă de borangic şi aruncînd cusătura la o parte pe prispă şi-a proptit capul eî drăgălaş în podul palmelor şi şi-a alungat privirea pe drumul ce şerpuia înaintea eî, departe, departe, pînă unde albul lui se ascundea după dealuri. Pe drumul ăsta pornise Sinică, sînt doi anî de-atuncia. îl duceau Ia oaste şi ea l-a petrecut cu socri pînă în preajma Strehaieî şi aici a trebuit să-şî ia rămas bun, un rămas bun înduioşător şi dureros, maî mult o tînguire, de-cît un adio, căci rămînea stingheră pe trei anî de zile, fără o vorbă dulce, fără un sărutat, fără un strîns în braţe, fără de care tinereţa eî fragedă nu maî avea nici o căldură, nici un farmec. Astea erau florile preserate ici şi colo pe lunca cea întinsă a vieţii eî. Şi’n preajma Strehaieî se opria o leacă cu gîndul sub umbra unui plop înalt, de unde a pornit Sinică singur, cu dorul eî numai pe suflet, şi o podidiati deodată lacrămile curate ale durerii, căci ochii eî aprinşi de vîrstă şi întărîtaţî de singurătate şi de duioşie erau un nesecat isvor de Iacrămî limpezi ca picăturile de rouă. Şi dupăce se opria o leacă sub plopul cel înalt, căuta să străbată maî departe prin locuri necunoscute, cătră afurisitul de Bucureşti, care a trebuit să-î îngroape fericirea eî pe atîta vreme. Un vis era numai toată sforţarea eî de a răzbi cu gîndul prin negurile depărtării, un chin numai, căci ceeace căuta nu putea găsi, ceeace doria să vază nu-î apărea înaintea închipuirii. La ce-î folosiau îmbunările soacrei, la ce răsfăţările şăgalnice ale bătrînuluî, o alinare de-o clipă pentru durerea eî, ce nu se îmblînzia nici în liniştea somnului. Şi cum se uita aşa în nesimţire, cu gîndul dus departe, nimica nu maţ trăia în jurul ei, totul se prefă- cea într’o negură deasă, din care căuta să îm-pietriască chipul flăcăului iubit, ce i-a fost smuls dela sînu-î abia o lună după cununie. Cine trebuia să vegheze asupra sufletului ei părăsit, dacă nu aceia cari au ales-o ca un sprijin al zilelor lor de bătrîneţe ! Şi cu multă dreptate grăeşte o vorbă, că un suflet bun îşî găseşte totdeauna adăpost moale, căci Susanica nu intră în casă streină, cum se obicinuieşte a se zice cînd o fată se mărită, dar era mai bine ca la sînul mamei. Nu-î zicea nimenea fă-te încolo, ci totdeauna era privită ca o copilă nevîrstnică pentru lucrurile grele ale casei şi la orice bătrîna căuta să o înlocuiască, căci mînile ei erau mai aspre, mai învăţate cu lucru, mai destoinice. Iar cînd a dat cu ochii de fata uitată pe prispa casei, cu faţa ascunsă în palme, plîngînd poate, i-a ghicit îndată păsul şi după duioşia vorbelor putea să se înţeleagă, că nu era numai o îmbărbătare a copilei desnădăjduite, dar însuşi sufletul ei de mamă părea înmuiat de dor după cel dus departe şi însuşi el aştepta o vorbă de mîngăiere. „Nu te mai boci, copila mamei, că bun e Dzeu, maî e un an şi vine acasă!“ Susănica s’a deşteptat, ca dintr’un somn greu, tresărind, ca trezită de-o vedenie urîtă şi în iuţiala cu care-şî aduna lucrurile aruncate pe prispă căuta să-şi mustre slăbiciunea fireî ei de atîteaori dojenită de vorbele bătrînei ori de sfaturile moşneagului. „Dă înainte! — continuă bătrîna cu glas mai bărbătesc. — Nu te lăsa să te râpuie dorul, scutură-te de el ca de pleavă şi ţine-te voiniceşte, căci dacă te-i pune pe supărări, îmbătrî-neştî într’un an ca’n zece!“ Nu e dat însă fiecăruia să înfrunte dragostea. Pentru mulţi, ea nu e o nădejde de scăpare, ci e un chin prelung, o trudă vecinică de a căuta să simţă aproape un suflet iubit, ce pare că tot mai mult se depărtează. Ea n’a putut zice o vorbă, era prea perdută pentru a putea rosti un răspuns; ori care, ar fi o scuză, ori o compătimire a atîtor griji, cu care o învăluie bătrîna asta înălbită de vremuri şi burţe şi re|e, a, atîtor îngrijorări, ce-î poartă www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1906. LUCEAFĂRUL 169 www.dacQFomanica.ro lto LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1906. ea, de care nu o lega nici un simţămînt strîns de iubire, decît acela de a fi nevasta copilului eî, dar inima, care ar trada pe toată lumea, dacă ar putea vorbi singură, dar care nu poate decît ascunde fericire ori durere, mulţumire ori suferinţă, — inima asta îî şoptia în taină: „Mi-e dor şi pace !“ ... In vremea asta înserase de-a binele şi rînd pe rînd se întorceau oamenii dela arat. „Ce-o fi cu moşu de nu mai vine?" întrebă Susănica, ca să vorbiască şi ea ceva, să uite de celelalte, căci ştia că bătrînul cătră seară se îndărătniceşte la muncă. — Ce să fie, fata mamil,“ răspunse bătrîna, mă-gulindu-şî nora, „nu-1 ştii cine-î, că de-o mal avea o brazdă, o întoarce pe întunerec, aşa pe dibuite." Şi pe cînd îî spunea noră-si cu dulceaţă în grai vorbele astea — pentrucă îî era tot atît de dragă ca şi copilul eî, mal dragă încă, pentrucă prin această legătură de iubire părintească căuta să facă, să se nască aceiaşi dragoste în inima fetei, singura fericire de care se putea bucura de atunci şi pînă cînd o închide ochii pentru vecie, — îndesa mereu gătejele la oala cu fiertură şi-î da putere flăcării cu sufletul el slab. Din cînd în cînd trăzniau tăciunii cuprinşi de bobotae şi aruncau scînteî pînă în mijlocul casei. E veste! Trebue să sosiască veste din vr’o parte. „Auzi vestea, mamă!“ zise copila, auzind clopotul de cioaie cu care-şî înveselia bătrînul cel şaptezeci de ani; îl întineria sunetul lui ascuţit şi trăgănat ca pasul liniştit şi încet al boului. „Auzi că vine moşu !“ mal zise ea încă odată, prinsă de-o vrajă caldă de bucurie, căcî deşi ar fi aşteptat cu mal mult foc o veste mal depărtată, simţia totuşi odată cu sosirea moşului o schimbare tainică a sufletului eî copleşit de uitare şi suferinţă şi-şî putea încălzi inima la comoara nepreţuită de mîngăierî, de glume, de vorbe înţelepte şi sfaturi temeinice, ce păreau că nu mal au sfîrşit din gura bătrînului. Şi apoi nu era el oare chipul vîrstnic al lui Sinică ! Aceeaşi statură înaltă, dar cam adusă de spate, aceiaşi ochi viol şi îndrăciţi, cari înmoaie inima muierii, acelaş nas tăiat frumos, care dă feţei inaî multă mîndrie decît frumuseţe; aceeaş gură sfătoasă şi la vîrsta moşneagului. Nu-I şi aceasta o mîngăiere pentru acel ce n’au altă scăpare? De ce a sărit atuncia Susanica ca o codobatură, să-I deschidă poarta? 11 iubia tot atît de mult ca şi pe Sinică al el, cu aceeaşi inimă, dar cu altfel de dragoste, mal copilărească, mal temută, mai închisă. „Fata moşului, fată, că i-a adus moşu ceva!" rosti bătrînul aşezîndu-şî boii la odihnă. „Iar mi-aî adus vr’un şoarece!“ ÎI răspundea fata cu vorba răsfăţată şi întrecută, ca un copil mic, „dar nu mal sînt eu prostă să bag mîna în traistă, că atunci era să mă prăpădesc de frică!" „Făcut-al ceva de rîndul gurii, mătuşă, că v’am adus la amîndoauă ceva!“ mal rosti bătrînul aşezîndu-şî trupul obosit pe scaun lingă masă, dar dornic de vorbă şi glume cu toate astea, pentrucă aşa înţelegea el odihna sufletului : în vorbe bune cătră însoţitoarea iul de viaţă, în şăguire şi răsfăţ faţă de aceea, pe care o so-cotia copila lui. „Gata, cît al bate un ceas în palme," răspuse pe acelaş glas bătrîna asprinsă la obraz mal de hărnicie, mal de flacăra focului. „Ce-î aşa greu în traistă, moşule?" întreba Susanica ţinînd-o cu temere de curea. „Aia dă-o mame-ti, şi tu vino încoace, că ţi-am adus aici ceva," şi băgînd mîna în chimir scoase o scrisoare cu plic soldăţesc şi i-o dete fetei. „O scrisoare, mamă, dela Sinică!“ exclamă copila robită de bucurie şi pe cînd rupea cu nerăbdare plicul, un ţipet de spaimă răsună din-tr’un colţ al casei. „Ariciu!“ strigă bătrîna îngălbenită de frică, iar moşul rîdea, rîdea un rîs hodinit şi plin de mulţumire. Susănica desfăcu scrisoarea, lăsă o parte pe masă, în faţa bătrînuluî, iar cu cealaltă, care se vede că era numai pentru ea, s’a retras lingă vatră pentru a o desluşi la flacăra focului. Şi citia şi zimbia fericită, un zimbet duios, care se schimbă iute în plîns, dacă-I întărîtat de-o vorbă ce sapă la inimă. Şi apoi citia şi plîngea. Plingea închis, un plîns numai din lacrămî. Iar cel doi părinţi, cari privindu-o liniştiţi ii înţelegeau durerea cînd era durere, dragostea cînd era dragoste, suferinţa cînd era suferinţă, pentrucă era inima lor ce le destăinuia totul, nu puteau să-î turbure astea cîteva momente www.dacQFomanica.ro Nr. 8, 1906. LUCEAFĂRUL 171 ce-î frămîntau sufletul eî tînăr, ci o lăsau să plîngâ unde era de plîns, să rîdă unde era de rîs, să sufere unde era de suferit, să se tîngu-iască chiar, dacă vorbele celui drag o aduceau pînă într’acolo. Şi numai dupăce fata a încheiat cu un oftat adînc rîndurile citite şi răscitite, numai atunci bătrînul, ca mai tare de inimă, a întrerupt tăcerea de mormînt, lăsînd pe mama, ca mamă, să-şi uniască lacrimile cu acele ale noră-sL „Ia vezi, fată, aci ce zice!“ şi-i întinse scrisoarea ce era pe masă. Susanică îşi mai şterse obrazul cu colţul şorţului, luă scrisoarea şi începu a citi cu un tremurat uşor în grai şi cercînd a se desrobi de neliniştea ce o înlănţuise cele cîteva rînduri ale iubitului ei: „Mult iubiţii mei părinţi, tată şi mamă!“ „Dragu mamiî," ofta de lingă vatră bătrîna cuprinsă din nou de suferinţă şi de dor... „Piuă la facerea acestei mici epistole mă aflu sănătos, care sănătate doresc să vă întimpine totdeauna şi să v’o dăruiască bunul şi milostivul Dumnezeu... „Scumpul mamiî!“ oftă bătrîna. „Mai departe veţi şti, scumpii mei părinţi, tată şi mamă, eu o duc bine cu serviciu, mă iubeşte căpitanul şi toţi ofiţerii şi vreau acuma să mă facă sergent de 10 Mai. Şi veţi şti că de 10 Mai e o sărbătoare mare, mai mare ca în alţi ani, că se fac anume nişte clădiri mari pe un cîmp afară de oraş, îi zice cimpul Filaretului, îl ştie tata, şi a săpat acolo un imaş de-a făcut lac şi în lac vine apă de sub o rîpă înaltă cît un turn de biserică şi a adus pomi mari de i-a sădit în preajma locului şi acum toţi îs verzi şi a făcut o casă aşa în cerc şi în mijloc un loc mare deschis, unde se bat cu taurii ca ’n vremea veche, şi-apoi au venit negustori şi breslaşi de şi-au făcut şi ei case mari, unde-şî aduc tot ce-au lucrat ei mai de seamă şi cîte şi mai cîte minuni. Mări ce mai e aici de învălmăşală şi ce treburi mari se fac. Şi ştiţi de ce? Pentrucă vrea ţara întreagă să sărbătoriască odată patruzeci de ani de cînd a venit, zice-se, Vodă...“ Asculta bătrîna ca pierdută în alte lumi; îi părea un şir întreg de basme cele cîteva rînduri ale copilului eî. Numai moşneagul s’a îndreptat în scaun şi toată vigoarea bărbătească, ce abunda încă în fiinţa lui cu toată greutatea celor şaptezeci de ani, a adunat-o pentru a-i da o ţinuta măreaţă. Clocotia în el sînge proaspăt, tînăr, înfierbîntat de amintiri vitejeşti şi-l mişcase pînă la lacrimi faptele măreţe ale lui şi ale neamului lui petrecute în şirul celor patruzeci de ani. La şaizeci şi şase a întîmpinat pe Vodă, eşit de sub pă-mînt la Severin în bătaia tobelor, în sunetul trîmbiţelor, în bubuitul tunurilor. L-a petrecut în căruţă alăturea de părintele lui, dela care moştenise sînge curat românesc, pînă la sălaşul domnesc din Cetatea lui Bucur. L-a aşezat în scaun domnesc, împreună cu boerii ţării, şi cînd să plece cătră casă : „Nu mai plec, tată !“ zise el hotărît părintelui, care-i ghicise gîndul, „rămîn aci în paza lui Vodă!“ Şi l-a păzit 7 ani de-arîndul, ca un sfetnic credincios. S’a dus acasă, şi după alţi douăzeci de ani a început a-şi trimite copiii în paza aceluiaş domn, rînd pe rînd pe Sănducu, pe Păun, pe Bujorel şi acum pe Sinică cel mai tînăr dintre ei. Şi sucindu-şî fecioreşte mustaţa, o voioşie vădită i se întipărise pe faţă şi-î cuprinse toată firea. Era mîndria care înalţă sufletul omului nu numai martor, dar părtaş la treburi mari pentru fericirea ţării şi propăşirea neamului. Era fala peste măsură de îndrăzneaţă, care întinereşte simţirile, care renaşte făptura omului, care dă putere braţelor istovite de muncă, care limpezeşte mintea îngreunată de oboseală, puse în serviciul unui ideal măreţ. Şi cuprins de această mîndrie şi de această fală bătrînul mehedinţian exclamă cu patimă poate ultima-î dorinţă: „Aş vrea,“ zise el — cerînd par’că ajutor dela cel Atotputernic — „aş vrea să mai fiu odată de douăzeci de ani, să încep încă odată paza ţării şi a domnului eî şi de s’o mai întîmpla vr’o vrajbă" — atunci şi-a apăsat cu dreapta rana dela umăr— „întîmple-se!...“ Două lacrimi au mai stors ochii lui. Erau cele din urmă lacrimi de bucurie. Oeorge Stoica. www.dacQFomanica.ro 172 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1906. IDILĂ. Ce păcat că de sat o ţine înlănţuită o datină, pe care o găsia de multeorî întemeiată pe prejudecăţi, dar peste care totuşi nu se putea trece. Ce păcat că el era prins în cleştele unor legături şi mai puternice, că se bucurase de o cinste, aşa cum o înţelegeau cei din jurul lui ce-î drept, dar la care el ţinea ca la lumina ochilor! El se muncia, se frămînta, gemea. — Dumnezeule, sîntem robi pe pămîntul acesta, de ce ne-ai mai dat simţire, dacă trebue să ne-o tocim de orînduelile tale şi ale făpturilor tale ? La ce folos chinurile aceste pentru desă-vîrşirea noastră? li veniau gînduri nebuneşti; să nesocotiască tot ce-1 înconjura şi să facă tot ce-I silia sufletul lui tînăr, arzător. — Legile natureî m’au făcut aşa şi eu nu pot şi nu vreau s’o împedec, fiindcă natura nu greşeşte. Dar ar fi mers la perzanie în chipul acesta. — Şi perzania e o lege a natureî, e reac-ţiunea ei firească, — gîndia el cu spaimă. Atunci între înfrînare şi pornire simţi în el hotărîrea că nu trebue s’o părăsiască, că va căuta s’o mai vadă, ori decîte ori ar fi cu putinţă, pe furiş. A mai întîlnit-o de atunci odată la porumbul lor din valea Novacului. Se temea însă de ziua cînd vor afla părinţii ei, părinţii Iui... satul. Şi ziua aceea nu întîrzie să vină. Mama ei află întîî, dar tăcu, căci era mamă. Dar bătrîna, cu care fata fusese la moară, nu se mulţumi să spună mamei, ci într’o bună dimineaţă spuse şi tatălui. Şerban păli. Seara zise argatului să iasă afară şi-i spuse fetii cu glas aspru ca niciodată: — Ia să vii pînă aici, Ano. Fata presimţi că trebue să fie ceva la mijloc şi inima începu să-i zvîcniască. — Uită în ochii mei. Bine, fa, n n zi, cţi-a venit vremea glumelor cu băeţiî, dar n’aî mai găsit băiat în sat? Nu ţi-e ruşine obrazului? Tu eşti de nasul lui Nică al învăţătorului? Vrei să-mi stîrneşti satul în cap? Vrei să te faci de rîs? Ala se uită la cucoane, fa, nu la tine, tu să te uiţi Ia cei de seama ta. Fata îşi plecă capul şi-o podidiră lacrimile. Mamă-sa îi luă apărarea. — Las-o, frate, minte de copil. Ce ştie ea? Te răsteşti la ea par’că n'aî fi dumniata. — Mă răstesc, cum să nu mă răstesc. Auzi, fa, ce zic eu aici!.. Să nu te mai prind, să nu mai aud, că ajungi în gura lumii de ocară. Auzi, să nu m’aducî să fac ce n’a făcut neam din neamul meu. Inţelesu-m’ai ? Ana începu să suspine înăbuşindu-şi plînsul. Nu ieşise din vorbele tătîne-săii niciodată, şi nici nu i-ar fi trecut vr’odată prin cap să iasă, fiindcă ştia că decît el nu putea spune nimenea mai bine; ce zicea el era sfînt. Dar de data asta nu-1 mai înţelegea. I s’o fi întîmplat ceva ? De ce răutatea asta în glas ? De ce s’o fi răstit aşa? Cum, aşa de mare era vina ef? Dar ea auzise că Maria lui Bratu trăia bine cu Mitru, care era un leneş şi un prăpădit şi Ioana sta de glume în drumul mare cu Petrea, care se www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1906. LUCEAFĂRUL 173 certa cu tot satul şi Veta aşa şi Domnica aşa, ştia toată lumea şi lor nu le zicea tata lor nimic. Şi ei pentru Nică al învăţătorului, care se purta ca o fată mare, pe care tot satul îl purta pe mînî de drag, să-i facă aşa! Cum se uită la cucoane, dacă văd că se uită la mine şi cum să-mi fie ruşine? Inima ei se frîngea între ce siinţia şi între cearta lui tată-său. Se hotăra s’asculte pe tată-său că va fi ştiind el de ce spune aşa, dar cînd îl vedea pe Nică trecînd pe drum, cu puşca la spate, mîndru şi frumos şi cînd o privia în ochi, nu mai ştia ce-î de ea. O prindea o toropeală, rămînea uluită, cu inima topită de dor, uitîndu-se după el. Dupăce trecea, îi rămînea în suftet un fel de înnec, care o împedeca să vorbiască şi de care i se părea că numai plîn-gînd s’ar fi uşurat. Atunci se gîndia; „Ce cîi-nos e tata! “ Că n’o mai lăsa ca alte dăţi să se ducă cu vitele pe marginea Dumbrăvii, n’o mai lăsa să se ducă pe la mătuşă-sa şi nici pe la cucoana hangiului să-şi cumpere fluturi şi mărgele. VI. Se culesese porumbul. Învăţătorul făcea în toţi anii clacă la curăţat, de era de pomină. Venia tot satul şi băeţiî şi fetele o aşteptau, tot cum aşteptau o nedee. Era o petrecere, la care Trache Lăutarul cînta par’că de zece ori mai bine, şi după care satul purta poveşti, cum îi vinul învăţătorului anul acesta. Argatul dăduse veste în sat. Se înserase. Nică aştepta în poartă pe cei ce veniau, glumind cu frăţiorul cel mic. — Bună seara. Nicu iăsă deodată de mînă copilaşul care, aproape să cadă, îşi curmă rîsul. Intre fetele ce intrau era şi aceea, pe care n’ar fi crezut niciodată s’o aibă la clacă. — Bine, da tu cum ai putut veni? Te-a lăsat tată-tău ? — Tata nu e acasă, e la tîrg şi muma m’a lăsat. Fetele trecură înainte spre grămadă. S’o lase mumă-sa, care ştia tot aşa de bine caşi tată-său, că el umblă după ea ? Nu putea să înţeleagă ce-o putuse hotărî să facă lucrul acesta, cînd ştia bine, că nici unuia nici altuia nu i-ar fi plăcut o astfel de dragoste a fetii lor cu unul, care nefiind din rîndul lor şi uitîndu-se mult mai sus, nu ar fi putut-o cu nici un preţ lua. Nu ar fi crezut niciodată ca femeia aceasta uscăţivă, vrednică, iute la vorbă şi la faptă, să fie de o aşa neobicinuită bunătate îngăduitoare, in bunătatea ei era însă acea nemărginită dragoste de mamă, care nu poate vedea dincolo de o clipă de mîhnire, care nu putea răbda plînsul şi oftatul fetii, la care ţinea mai mult decît la luminile ochilor. Bunătatea aceasta tremurase în glasu-i în seara, cînd oprise pe bărbatu-său de-a o certa. Bunătatea aceasta o făcuse acuma să nu se gîndiască la nimic, nici la învăţător, nici la bărbatu-său, nici la gura satului, ci numai la bucuria fie-si. In bunătatea aceasta era regretul tinereţii ei, ferecată în lanţurile chinurilor depărtării de lume, ofilită în obida sufletului silit să-şi înăbuşe simţirea — căci părinţii ei n’o lăsase să-şi petreacă la hori şi la nedei, o ţinuse în casă, priveghind-o ca pe-o vinovată, pînă la şapteşprezece ani, cînd au măritat-o după Ion al lui Şerban. Şi mai era în bunătatea asta ceva din deşertăciunea de a şti că fata ei e cea mai frumoasă din sat şi că la nici una nu mai găsise cu cale să se uite mîndreţe de fecior ca al învăţătorului. Şi feciorului învăţătorului o să-î dea în gind că ea ştie, că ea o lasă, şi cînd ar fi întîlnit-o şi i-ar fi dat bineţe, ei i-ar fi plăcut să-l priviască cu ochi înţelegători şi să-l cuprindă şi pe el într’o rază de dragoste de mamă: — iubia doar pe Ana, pe fata ei. In şopronul cel mare al învăţătorului se ridica grămada mare albă de treizeci de care de porumb cu foi. Două felinare în cele două laturi luminau feţele a tot ce era tinereţe în sat. Şi veniau mereu. Se făcuse lanţ împrejurul grămezii, cîte un flăcău întîrziat îşi făcea loc, glumind şi hîrjonindu-se, între fete. Şi ele rîdeau de nimica lucru, răziinîndu-se una de alta, prin-zîndu-se de mînă, şoptindu-şî în urechi vorbe care şi inaî tare aprindeau rîsul. In vîrful grămezii lăutarul, plecîndu-şî capul pe vioară, începu să-T zică un cîntec prelung, toate rîsetele şi glumele conteniră, nu se auzia decît pocnetul foilor rupte de pe druga de porumb. Cîn-tecul se schimbă într’o horă vioae şi iar începu unul cu o vorbă de colea, altul cu o glumă de dincolo şi cînd lăutarul isprăvi, era o zarvă şi www.dacQFomanica.ro 174 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 190(3. o veselie de-ţî venia să rîzi fără să înţelegi ceva, numai aşa fiindcă rîdeau toţi. An tot aşa a fost, dar lui Nicu i se părea că aşa clacă cu haz nu mai avusese el niciodată. S’amesteca şi el în vorba lor, povestia cîte ’n lună şi ’n soare, stîrnia rîsul şi rîdea şi el. Se mira învăţătorul de unde atîta veselie pe băiatul lui cel tăcut şi aşezat. Numai o părere de rău îi umbria veselia: de ce n’a avut el loc să se aşeze, mă rog, ca din întîmplare lîngă Ana. Ii trimitea însă priviri înţelegătoare şi cînd îi venia bine, făcea şi el ce făceau şi ceilalţi flăcăi: îi trimitea în poală cîte-un mănunchifl de foi, ori cîte doi porumbi înodaţi. Şi-î creştea inima, cînd o vedea rîzînd şi căznindu-şi mânuşiţele să desfacă legătura. Vecinii începură a băga de seamă, dar ce-î păsa? Veni şi vadra de vin, mînile începură a umbla mai iute, grămada se micşoră văzînd cu ochii. Cînd era pe isprăvite, începură să strige: Fuga, copii, şi voi fetelor, că n’avem cînd juca; se ridicară în picioare, luară prin mîni ce mai rămăsese şi porniră cu lăutarul în frunte chiotind, spre poartă, în drum la loc larg. Nicu rămase în urmă: era doar’ gazdă. Cîteva fete rămaseră să astrîngă foile, se zoriră şi porniră şi ele în fugă, Ana rămase şi în urma acestora, chip să-şi lege o nojiţă la un picior. Veni cea din urmă la joc, Nicu curînd în urma ei. VII. A doua zi învăţătorul era posomorit. Toată ziua a vrut să-î spue lui fiu-său, spre seară însă n’a mai putut răbda. — Mă, Nicule, băete, se vede că voi, ăştia care învăţaţi atîtea, vă perdeţî cîteodată cumpăna şi dreapta judecată. Lui Nicu îi trecu un fior rece prin inimă. De abia putu să zică: — De ce, tată? — De ce? Ştii de ce? De ce nu mi-aî spus dacă ai vrut să fii în rînd cu flăcăii satului, uite acuma aşi avea lipsă de ajutor, n’aşî fi cheltuit atît cu tine şi ţi-aî putea face toate voile în sat, fără să ajungi de ponosul lumii. Lui Nicu îi veni inima la loc. — Ascultă, tată, vrei să discutăm chestiunea asta serios, ori vrei să mă dojeneşti numai? — S’o discutăm, mă rog, cum vrei tu. Nicu începu cu o elocvenţă, pe care n’o mai avusese niciodată: că dacă prin purtarea lui s’a călcat ceva, apoi acel ceva nu e decît o prejudecată, că noi sîntem ţărani şi că dacă sîntem, trebue să fim în toate manifestările vieţii noastre, că numai aşa ne putem cîştiga întreaga lor dragoste şi încredere, că frîu legilor naturii nu putem pune decît în paguba noastră, că el va fi om destul de chibzuit ca să păstreze calea de mijloc şi să nu-şi lase la o parte, pentru o pornire copilărească şi trecătoare, datoriile lui, că viaţa trebueşte luată aşa cum e, şi trăită în întregimea ei, că şi asta e un fel de şcoală, — şi termină spunîndu-î de Coşbuc: — Tata Coşbuc, feciorul popeî din Hordou, învăţa în liceu la Năsăud şi Dumineca pleca cu tovarăşii lui de şcoală, mergea în sat, îmbrăcat ţărăneşte şi juca la hori şi aţinea calea la fete, ca orice flăcău de seama lui. Şi dacă n’ar fi făcut aşa, poate că n’am avea dela Coşbuc poezia aceea erotică fără pereche în literatura noastră şi poetul nu şi-ar fi cucerit locul pe care îl are. L-or fi înduplecat vorbele acestea, ori l-o fi înduplecat dragostea ce avea pentru fiu-său, destul că a doua zi, cînd Ion Şerban la luat deoparte pe învăţător şi i-a şoptit mult în ureche, cu faţa de tot posomorită, învăţătorul Voinea i-a zis tare: —• Lasă-î în pace, nene Şerbane, copilăresc şi ei ca nişte copii ce sînt, de ce să Ie facem inimă rea, mai pe urmă deschid ei ochii singuri şi — de, dumniata eşti mai cu cap. VIII. E în ziua de Crăciun. Dealurile sînt înveşmîn-tate în alb. E un alb aşa de dulce, de neprihănit, de curat, albul acesta al celei dinţii zăpezi. Văzduhul e răcorit de un frig aşa de înviorător, încît ţi se pare că natura nu şi-a început amorţirea de jale, ci renaşte. Te simţi bine, te simţi vesel, guşti bucuria noutăţii, în suflet se răscolesc simţăminte care nu vin numai dela reminiscenţa vagă a zurgălăilor dela sănii, a petrecerilor de iarnă, ci dela schimbarea însăşi a priveliştii. Cîte un fulg rătăceşte ici colo, uşor purtat de o adiere, sfios te gîdilă pe faţă şi pe mîni. Pădurile de cer de pe dealuri, pînă mai ieri îmbrăcate în roşul şters al frunzelor ce mor, stropite cu noua podoabă albă, www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1900. LUCEAFĂRUL 175 par o grădină de cireşi în floare. Sub poala pădurii nălbite se leagănă o minune de horă ca la o zi mare ce este. Ana era mal frumoasă par’că, dacă Nicu nu lipsia. Cît fusese în oraş ocupat cu şcoala, prins în vîrtejul altor griji, un văl de uitare i se aşternuse peste suflet, cînd a venit însă în sat, la horă, cînd a văzut-o, ceva par’că s’a trezit în el, o fiinţă nouă care pînă aci trăise în amorţire. O perdea din ochi, nu înţelegea cum altădată putea avea farmec pentru el hora, petrecerea în sat, vacanţa. In viaţă-I par’că fusese un gol, de care el nu băgase de seamă, de abia acum venirea lui acasă avea un înţeles şi un scop, de abia de acuma putea să spună şi el c’a petrecut în vacanţă. Şi fiindcă părinţii lui îl îngăduiau şi fiindcă părinţilor el nu le părea rău, de ce s’ar mal sfii de lume? A întrebat-o ce mal face, i-a dat mîna, a stat cu ea de vorbă, s’a prins în horă lîngă ea. Şi atîta a fost, de acuma venia ea singură lîngă el şi par’că se iubiseră de cînd lumea, aşa se uitau unul în ochii altuia, aşa-şî vorbiau, aşa-şî zîmbiau, aşa se ţineau de mînă. Cele trei zile ale Crăciunului au fost o beţie de fericire pentru amîndoî. Lumea pe de margine a început întîl să se uite lung, să dea din cap; apoi să-şi dea cu coatele, apoi să-şî şoptiască şi în urmă să turăe ca moara. Să te feriască Dumnezeu de gura satului şi mal ales de gura femeilor. Popa Nicolae avea şi el o fată, prietină nedespărţită cu fata hangiului Duniitraşcu. Ele nu legau prietinie cu fetele din sat, fiindcă ele erau fete mal „de oameni". Umblau cîte nouă sate după probe de cămăşi, de fote, de bete, pen-trucă nu vroiau să mal aibă niminea ca ele. Doar’ trebue să se deosebiască de celelalte şi cînd venia una din sat la horă în aceeaşi fotă, prietinile alergau acasă de se schimbau. N’aveau altă vorbă nici ele, nici mamele lor, decît că: „Ce vreme, guriţă, ce fudulie, nu se mal alege griul din pleavă." De mult făcuseră ele ochi galeşi lui Nicu, dar zădarnic, şi acum cînd îl vedeau îndrăgostit de Ana, nu-şî puteafl potoli năcazul: — Ce o fi văzut la golaşa aia, soro?! Intr’o bună zi i-au ţinut calea Anii şi-au început să-î caute pricină. — Ce cauţi pe aici, fa, uite cum calcă, cucoana! Au oprit-o în drum şi biata fată a ajuns lă-crămînd acasă. Asta a fost numai începutul. Dela preoteasa şi dela hîngeriţă au început apoi a zbura vorbele. Că ce-o tot da copilul învăţătorumî târcoale în fiecare seară pe lîngă casa lui Şerban, că Nicu i-a pus ghid rău fetii, c’almintrinea de unde şi pînă unde dragostea asta, că Ana a dormit în cutare noapte la mătuşe-sa, că Nicu s’a prostit rău la învăţătură şi c’o să-l dea afară, c’aî să vezi, guriţă, pomină că învăţătorul o să se încuscriască cu Şerban. — De, soro, răspundeau femeile ce cercetau casa preotesiî, par’că n’ar avea fete de obrazul lui în sat. In urmă a început să le fie necaz băeţilor că doar perdeau o fată din sat şi încă pe cea mai frumoasă. Şi au început a purta şi eî zvonuri mincinoase; iar fetele nu puteau înţelege de unde şi pînă unde norocul acesta pe capul Anei şi începuseră şi ele să se rădaşcă, să se uite rău. Toate acestea ajungeau pînă la urechea lui Nicu, lupta iar începu. — S’o părăsesc deci de răul gurii satului? Nu, niciodată. D’apoî ce faptă vinovată e asta? Ori vina stă în aceea că nu mă ascund de nimeni? A da, în ascuns poţi fi cel mal imoral, cel mal neruşinat şi lumea nu te învinovăţeşte şi acuma pentru cele mai curate simţăminte, pe care nu vreau şi nu pot să le ascund, nu mă mai pot uita în ochii nimăruî. Gîndul îî zbura la colegii lui, cari se îndrăgostiau deopotrivă de stăpîna şi de fata din casă, de domnişoara care mergea la pension şi de servitoarea care-I ducea cărţile — şi cari totuşi nu îndurau chinurile pe cari le îndură el acuma... Iar el, ţăranul Nicu Voinea, să renunţe la dragostea asta? Nu, pentru nimic în lume. — Dar unde mă va duce dragostea aceasta şi ce se va alege de ea? La întrebarea asta nu găsia răspuns şi şi-o alunga din minte cu toată puterea pe care i-o da simţirea lui neîn-frînată. Pentruce să mă gîndesc ce va fi mîne? Deocamdată nu pot fi decît aşa cum sînt şi datoria mea nu-I decît să mă port tot cum m’am purtat, căci zvonurile vor dispare dela sine. Vuia satul, dar nimic nu era în stare a-I face www.dacQFomanica.ro 176 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 19C6. Paştile Ia Braşov: Lagăr în pădure. să se despartă unul de altul. Minciunile şi zvonurile se spărgeau de stînca purtării lor alese şi neprihănite. Vacanţa Crăciunului a trecut ca un vis. IX. * La Paşti. Aburi calzi ieşiau din pămîntul jilav. înfloriseră ghioceii şi viorelele, pădurea era înmugurită, fluturi zburau în văzduhul curat ce răsuna de cîntece şi ciripituri. Feţile tuturora erau îmbujorate de sănătate şi de veselie. Ciocnitul ouălor roşii însoţit de „Cristos a înviat11 — „adevărat c’a înviat11 — era partea nouă a horei dela Paşti, prilej de a prinde taină cu fetele şi izvor nesecat de glume. După horă ca şi după o nedee e obiceiul în ţinutul acesta ca fetele să plece împreună cu băeţiî, ori să se aştepte unii pe alţii. Ii vezi perechi, perechi în umbra amurgului, răznindu-se de şosea, rămînînd într’o ulicioară lăturalnică, ori după un gard, ori după un stufiş şi acolo trăieşte în cîteva clipe poezia dragostei. După cuvinte şi întrebări banale şi sfiicioase se prind în braţe, se sărută, se strîng. Feciorii înfioraţi de rotunzimea sinilor pietroşi năzuesc să deschidă sînul cămăşeî, în împotrivirile fireşti ori prefăcute ale drăguţei lui. Trecătorii, dacă sînt, nu-î turbură prea mult, pînă se depărtează — ei stau liniştiţi, şoptindu-şî. Obiceiul s’a pomenit doară din bătrîni, nimic mai firesc decît „să strîngî11 o fată, după ce ai plecat dela horă, ori dela nedee. Care băiat nu strînge fete, nu se nu- mără printre flăcăii satului şi care fată venia sara acasă nesărutată, nu-î denia somnul, plîngea înfundată cu capul în pernă. Dar şi cînd o fată nu vrea să aştepte pe un flăcău, nesocotia vorba şi rugămintea lui, pe capul ei cădea ura cea mai îndîrjită. De aici izvoriau toate certele între tinerii din sat, toate dujmăniile, toată ocara pe care o îndurau unii. Ori cît de mult o iubia Nicu pe Ana, ceea ce făceau feciorii din sat cu celelalte fete, el nu putea face. Era din capul locului împotriva obiceiului acesta, care de multeorî călca în picioare simţămintele cuiva. Ce fel de dragoste e aceea în ochii obştei, după tipic şi după poruncă ? Dragostea trebuia să fie tainică, izvorită numai din inimă, lină, dulce, neturburată, în ea trebue să-ţi uiţi de tine, de vreme şi de lumea din juru-ţî. Ci după ori ce horă Ana se înapoia singurică acasă, cu sufletul topit după o sărutare, cu regretul, că Nicu nu-î poate da decît 0 „bună seara11 şi cu dorinţa arzătoare a unei întîlnirî. Cît de lungă i-a fost, Doamne, aşteptarea, că doară sînt atîtea amar de luni dela Crăciun — şi ea n’a rîs nimăruî, n’a glumit cu nimeni, n’a lăsat pe nimeni să pue niîna pe braţu-i. Dar s’o prindă el de mînă, şi să rămînă cu ea din drum în ochii tuturora, era cu neputinţă. O doria ca un nebun, n’o vedea decît pe ea, i se topia inima; dar asta era cu neputinţă, 1 se părea c’ar trebui să fie el omul cel mai www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1906. LUCEAFĂRUL 177 neruşinat din lume ca să facă aşa ceva şi că trebui să-şî calce în picioare toată vrednicia, toată dragostea lui. Ci sufletul ei tînăr tremura de dor. Intîia şi a doua zi s’a culcat suspinînd. A treia zi de Paşti o mînă de flăcăi făcură cerc de-o parte. Era vorba de un rămăşag. — O să vedeţi! termină Dumitru lanculuî. După horă, lumea se împrăştie. Dumitru pleacă în urma Anei, o prinde de mînă, o cuprinde de mijloc şi rămîne cu ea după plopii cei mari din marginea drumului. Nicu rămîne prostit, uluit, priveşte în gol şi pămîntul i se pare că începe să se învîrtiască, să-i fugă de sub picioare, oftează lung şi pleacă spre casă, clocotind de un simţămînt, pe care nu-1 mai încercase pînă atunci. — S’a sfîrşit. Nimic nu mai putea avea preţ pentru el. I-a fost cu neputinţă să cineze. Un nod îi pironise, îi înţepenise gîtlejul. Şi mamă-sa tocmai acuma găsise nimerit să facă glume pe socoteala lui. Să fi fost mai mic, să fi fost singur, ar fi plîns ca un copil. Simţia lipsa de a se uşura. — Mamă, mi-e rău, mă doare capul de nu te văd, lasă-mă în pace. — L-a lăsat. Toţi ai casei s’au culcat, el a rămas cu capul în palme, răzimîndu-se să poată sta potolit pe scaun. — Păcătos suflet mai am, Dumnezeule. Dacă îmi vedeam de treabă, n’aşî fi ajuns aici. Dar cum e cu putinţă, ca şi ceace am socotit eu inai ideal, să se coboare pînă într’atîta! Eu, care credeam că sufletul ei e altarul celor mai curate simţăminte şi că el nu s’ar mai putea deschide şi altuia! E de neertat, de neertat! Nu ştiu ce-aş putea să-i fac. Să rabd ? Asta nu, trebue s’o fac să simtă cît m’a jicnit, cît s’a coborît. Dispreţul meu ? E prea puţin. Ea a început cu dispreţul, eu trebue să-i dau într’o măsură înzăcită. S’a domolit puţin, a stîns lampa şi s’a culcat. — Trebuia să se sfîrşiască într’un fel. Ai fi omul cel mai lipsit de judecată, dacă ai cere, ca ea să fi rămas numai a ta. Tu nu o puteai lua. Ei îi trebuia unul de seama ei. Cu ce drept o zmulgî şi o depărtezi tu din mijlocul lor, atragi asupra-i ura tuturor şi o faci, poate, de rămîne nemăritată, cu toată frumseţa ei ? De ce nu te dai cu totul ei, dacă vrei să fie numai a ta ? Şi-apoi uitarea şi schimbarea sînt adine în firea omenească. E o vîrstă cînd îţi plac în de-obşte femeile, fiindcă-s femei, pe urmă din marea asta mulţime începi să alegi, îţi plac două-trei, patru-cincî, din astea îţi place mai mult una, dar şi pe asta o uiţi, simţămintele ce ţi-au insuflat, ţi se şterg îndată ce te gîndeşti la una, care să te încătuşeze mai mult. Tirziu de tot, ori poate niciodată, ne mărginim numai la o singură dragoste, căreia îi închinăm tot şi pentru totdeauna sufletul. — De ce n’ar fi şi pentru femei aşa, ba încă în firea femeilor e şi mai adîncă însuşirea de a uita şi dorinţa spre schimbare, spre nou, spre necunoscut. Şi-atunci de ce să n’o iert? Un val de sînge i se părea că-i năvăleşte deia inimă în tot trupul. — S’o iert? Ce-a găsit, mă rog, la Dumitru lanculuî? Mînile lui de urs, faţa luipămîntoasă, părul de pe frunte, ochii şterşî, ce-a găsit ? — Şi iar ofta şi strîngea perna, o clipă nu gîndea nimic, vedea numai alcătuiri ciudate, ce jucau o clipă în întuneric şi periau. — Dacă nu s’ar fi dus, Dumitru ar fi fost în stare să-i frîngă mînile, ori să-i izbiască cu palmele lui grele obrajii cei fragezi, cine ştie, dacă ea n’o plînge acuma ?! Rău e omul! De bunăseamă tot mai mult s’a gîndit ea la mine, dar de data asta a fost silită, n’a putut face altfel. îşi amintia chipul Letiţiei, pe care o cunoscuse la o petrecere în oraş şi care îi turburase pacea celor din urmă zile de şcoală. Uitase atunci pe Ana, şi acum nu vrea să se judece şi pe el cu aceeaşi asprime. Lui începuseră să-i placă şi altele, fiindcă cu acestea altele ar fi trăit şi el de-asemenea. Şi-apoi mai e în firea omenească un colţişor care te face fericit cu cît eşti dorit de mai mulţi. De ce să-l izgo-niască pe Dumitru ? Ei îi trebuia un bărbat şi o cinste, de care dela o vreme părinţii ei şi lumea s’ar fi putut îndoi, dacă lucrurile ar fi mers la fel. Nicu vedea bine, că n’are dreptate, dar nu se putea stăpîni. Clocotia. Judecata nu preţuia nimic, o patimă ferbea în fiinţa lui întreagă, o patimă, care trebuia să sfarme dragostea lor, www.dacQFomanica.ro 178 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1906 să sfarme o legătură, pe care n’o putuse sfărma părinţii eî, părinţii lut, satul întreg, voinţa şi chibzuinţă lui. Puterea, care trebuia să-î despartă, era mai tare decît toate acestea, fiindcă ea izvoria clocotind din suflet. X. A întîlnit-o. Zîmbind venia spre el, par’că ar fi voit să-l soarbă cu privirea. Ci el o aştepta posomorit, cu inima împetrită. Ea vru să deschidă braţele. El o apucă de mînă: — Rău ai făcut, ce ai făcut, de-acum s’a isprăvit tot între noi. Ea zîmbi dureros, în timp ce un fior o să-getă de sus pînă jos. Credea că glumeşte, dar Nicu îi zvîrli mîna, fără s’o priviască în ochi, şi-i întoarse spatele, încruntînd fruntea, lăsînd-o stană de piatră în urma lui. Colţurile gurii îi temurară o clipă, exprimînd părerea de rău şi desnădejdea, pleoapele moi, catifelate, i se um-flară de lacrimile ce năvăliau în ochii albaştri, suspină de citeva ori şi izbucni într’un plîns frînt şi înăbuşit. Nicu se depărtă năuc, perdut, înghiţind în sec, cu capul în piept, căindu-se şi regretînd clipa unei despărţiri, pe care el o făcuse aşa de dureroasă. A doua zi a pornit spre oraşul învăţăturii şi uitării. Dar multă vreme l-a mustrat ghidul ca după cea mai cumplită faptă rea. G. C. Ionescu. c=®=i IN PRIBEGIE. „Nu pot să duc traiu ticălos de pribeag, Ţi-e ruga zadarnică, mamă, Cînd sufletul latei cel nerăsbunat Pe cîmpul de luptă mă chiamă. Nu plînge, auzi cum afară la prag Copitele cailor scurmă, Aşteaptă fouarăşii, gata de drum, Să-mi dai sărutarea din urmă. Ne-om face furtună şi-a noastră ua fi Izbinda şi (ara întreagă, Nici florile ’n crîng nu se uor scutura Şi nu vei mai fi o pribeagă!" A zis şi pe calul cu frîne de-argint S’avîntă; lung uliţa sună Pe zîngăt de arme şi tropot de cai Şi lumea în drum se adună. Pe după ferestre cî(î ochi nu privesc Cum pulberea ’n urmă-le creşte Şi cîtă durere ’necată în piept în hohot de plîns izbucneşte. ii. Mijeşte de ziuă; din cerul de plumb Se cerne zăpada alene, Iar Poamna ’n iatac încă tot n'a închis Pe plîns obositele gene. Cind el a plecat cu tovarăşii săi, La luptă, era primăvară, Par zilele calde trecură in zbor Şi florile se scuturară. Şi zmulsă-apoi toamna podoaba de foi S’aşfearnă covor pe livadă, El n’a mai venit ... Pe cîmpii şi livezi S’aşeaz’ acum giulgiu de zăpadă Pin ziori pînă ’n seară zadarnic aştepţi Să-ţi vie acasă odorul, Zadarnic cu lacrime calde-ţi adăpi, 0 maică mult jalnică, dorul, Poar plaiul cu rouă de sînge stropit Acum de-i mai ştie de ştire, Şi zilele tale ca iarna pustii Ce trudnice or să se ’nşire. El toată nădejdea vieţii (i-a fost Şi ochii tăi n’or să-l mai vadă, Pustiu e pe plaiu . . . numai mila de sus Se ’ndură de-un giulgiu de zăpadă. I. Borcia. www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1906. LUCEAFĂRUL 179 Pintea Viteazul. Dramă istorică in trei acte şi un tablou. De V. E. Moldovan. ACTUL IU. In fund, la dreapta zidurile şi poarta, cetăţii Baia-Mare In perspectivă munţii şi vîrful turnurilor dela biserici. Dela poartă duce spre stingă drumul ţării. Poarta e Scena /. Straja pe zid. Un pandur, după zid. Pandurul (de după zid): N’aî văzut nimic? Straja (făcîndu-şî mina pod, priveşte dealun-gul drumului): Nu, nici o urmă! Pandurul: Oare nu ne păcăleşte Valacliul? Eu nu mă încred în Valacliî, că-s vicleni ca şerpii. Straja: Zău nici eu nu ştiu ce să zic! Pandurul: Cînd a venit? Straja: Aseară! Pandurul: Cum îl chiamă ? Straja: Udrea! Zice că a fost căpitan în tabăra lui Pintea. Pandurul: Hm! Căpitan! (repede) Şi ce zice, de ce-a venit ? Straja: Multe spune, dar cine să le creadă toate ? Zice că nu l-a lăsat omenia să mai tăl-hăriască! Şi pentru asta, Pintea l-a bătut şi l-a legat de un arbore. Pandurul: Şi acu vrea să se răzbune? Straja: Pe semne ! S’a sfătuit mult cu domnul magistrat. Nu ştiii, ce vor pune la cale! Pandurul: A zis că Pintea vine să jefuiască oraşul ? Straja : Aşa spune! Pandurul: Ce-a zis, cînd vine? Straja: Ca astăzi, pe cînd se înserează! Pandurul: Aşa-a! Şi oare, cîţî vin? Straja: Asta n’o ştiu. Pandurul: Dar adevărat e că pe Pintea nu-1 prinde glonţul ? Straja: Aşa am auzit şi eu, dar Udrea zice că are el leac de pielea lui. Pandurul: Numai de nu ne-ar păcăli Va-lachul! Straja: Atîta-i trebue, că-1 şi spînzurăm ! (De după ziduri se aude toba în tact de marş). Pandurul: Ascultă, vin pandurii! Straja: Vin !... Pandurul: Cîţî inşi? Straja (privind înspre oraş): Vr’o 80 de feciori ! (Sunetul de tobă se apropie mereu, apoi încetează). Pandurul: Iată şi Udrea cu magistratul! Scena a Il-a. Straja pe zid. Udrea, Magistratul şi pandurii. Magistratul (de după zid): Nu vezi nimic? închisă, de-asupra eî pe zid străjueşte un pandur. Cînd se ridică cortina, se aud clopotele din oraş. Straja (privind de-alungul drumului): Nu! Nici o urmă! Magistratul: Deschideţi porţile! (Porţile se deschid. De două părţi se văd panduri înarmaţi. Magistratul şi Udrea ies în faţa porţii în drum) Oare vin astăzi de bună seama? Udrea: Vin, Măria Ta! Vin de bună seamă ! I-am pîndit cînd au pornit la drum. Dar poate că s’au oprit pe drum, pînă se mai potoleşte arşiţa. Magistratul: Cîţî inşi, zid că vin? Udrea: Cam două sute! Magistratul: Şi dacă minţi, — ce să facem cu tine? Udrea: Ce-ţî vrea; spînzuraţi-mă! Magistratul: Asta s’o ştii! Udrea: Să grijim însă, că dacă nu-1 omorîm, apoi ne spînzură el pe noi, pe toţi! Magistratul: Dar cum gîndeşti tu să facem ? Udrea: Cînd vor sosi, Pintea o să trimită la noi solie. Noi să ne facem că ne temem şi să-î dăm toate ce va cere. Dar în loc de grîfi, să-i trimitem nisip. Să-î trimitem bani răi şi carne stricată. Atunci Pintea se va mînia ca focul şi va veni însuşi, ca să ne înspăimînte. Asta o dorim noi, el va sări cu toporul la poartă, ştiind că glonţul nu-1 prinde. Dar noi vom sta gata, ascunşi, patru inşi, şi vom trage deodată în el cu gloanţe mărunte de argint. Apoi de ceia-lalţi să nu ne temem... Magistratul (cu încredere): Bine! Fă tu cum ştii!... Udrea: Las-o pe mine, Măria ta! Ştiu eu cum se prind şoarecii în cursă! Magistratul: Aşadară ne-am înţeles? Udrea: Ne-am înţeles! Magistratul (plecînd): Bine! Foarte bine! (Intră pe poartă şi se duce spre oraş.) Scena a Ill-a. Udrea, straja, pandurii. Udrea (cătră strajă, de sub poartă): Nu se vede nimic ? Straja: Nu ! Nimic ! Udrea (cătră panduri): Voi să staţi gata! Nu vă temeţi! Voi doi să staţi aci la stînga, — sus pe zid, lîngă poartă. Voi doi, la dreapta. Cînd va sări Pintea cu toporul la poartă, să trageţi! Aci-sgloanţele ! (Scoate un pumn de alice). Puneţi cîte nouă în www.dacQFomanica.ro 180 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1906. puşcă! (împarte alicele la 4 panduri, cari îşi încarcă puştile cu ele. Tot aşa şi dînsul) Cu glonţ nu trageţi în el, că nu-1 prinde! Voi ăştialalţî, trageţi în căpitani! (cătră straja de pe zid) Nu se văd încă ? Straja : Nu ! Nimic ! Ud rea: Nu vor zăbovi mult... Zgîieşte-ţî ochii bine! Un pandur (cătră strajă): Nu căsca gura, mă! (arătînd de alungul drumului) Acolo să-ţi fie ochii! Scena a IV-a. Aceiaşi, Magistratul. Udrea (cătră Magistratul care s’apropie): Ai isprăvit, Măria Ta ? Magistratul: Isprăvit! Un lucru vreau să mai ştiu. Sfatul oraşului te întreabă, cît ceri tu pentru slujba ta? Udrea: Eu ? Nu cer nimic. Să-mi daţi mie banii cari s’afl pus pe capul lui Pintea şi am isprăvit. Magistratul : Bine ! Ne-am înţeles ! Nu vin încă? Udrea: Nu, dar trebue să vie încurînd ... Magistratul (cătră panduri): Aţi încărcat puştile ? Udrea: Gata, Măria Ta! Scena a V-a. Aceiaşi, Ion, servitorul Paulei. Ion (venind din cetate): Bună ziua! Magistratul: Ce vrei, Ioane? Ion : Mă rog m’aşi duce o leacă la cîmp ... Udrea (cu răutate): Hm ! Te-ai duce? ... Magistratul: La cîmp? Unde la cîmp? De ce ? Udrea: Dar iac’-aşa s’ar duce şi el... Ion: M’a trimis Domnişoara să-i fac o cunună de cicoare ... Udrea: Şi să duci o scrisoare lui Pintea! Ho-lio, voinice! A trecut baba cu colacii! Magistratul (privind cu neîncredere la Udrea): Ce spui ? Udrea: Măria Ta, tâlharul ăsta vrea să ne vîndă. îl ştiu eu bine, — că a fost în tabără la noi cu scrisori ... Magistratul (uimit): Ce spui? Nu te înşeli? Udrea: Doar am povestit împreună. Nu-î nici o săptămînă de cînd a fost cu Domnişoara la Pintea. Magistratul (furios): Mă, să nu-ţi umble gura! Udrea: Pot să adeveresc. Intreabă-I Măria Ta, să vezi tăgădueşte ? Magistratul (cătră Ion, care stă tremurînd) : Spune mă! I o n (încurcat) Că-ă ... Udrea : Vezi ? ... Magistratul: Spune, mă! Fost-ai tu cu fata mea în tabără la Pintea? Spune! Udrea: Spune, mă! Ion (gîngăvind): Că-ă... Dom... Domnişoara a poruncit... Magistratul: Nu minţi, mă? Ai fost? Udrea: A fost, Măria Ta! A fost! Magistratul: Vai de piela ta! (Cătră panduri) Legaţi-1 în lanţuri! La temniţă cu el! Duceţi-1! (Pandurii îl prind şi-l tîrăsc spre oraş). Udrea: Cum se vede, Domnişoara-î îndrăgostită ... Magistratul: De Pintea? Udrea: Aşa-i, Măria Ta! Magistratul: Fata mea? Aşa? Aşteaptă, tu fată! (Pleacă repede spre oraş. In clipa asta suflă străjerul din corn) Udrea (speriat): Ce-î ? Straja: Vin! vin! închideţi porţile! Udrea (alergînd după Magistrat): Măria Ta! Măria Ta! Nu te duce! (Magistratul se luptă cu sine; apoi se întoarce. Porţile se închid.) Udrea (după zîd) Nu vă temeţi! Ţineţi-vă bine! Magistratul (după zid): Faceţi cum zice Udrea, măi! (Se face linişte. Straja se plimbă nepăsător pe zid.) Scena a Vl-a. Straja pe zid. Din stînga vine loniţă cu şapte puşcaşi. I o n i ţă (oprindu-se Ia vreo 5 paşi de poartă): Să trăieşti, străjerule ! Straja: Mulţam! Da ce vă trebue? loniţă: Eu sînt solia căpitanului Pintea din Măgoaja! In numele principelui Râkoczi, Pintea vă trimite veste şi poruncă să vă supuneţi şi să-i daţi oraşul! Dacă-I daţi de bună voie, toţi veţi avea iertare ! Straja: Hm ! Hm ! Staţi, să duc veste Magistratului ! Chiar acu a trecut p’aci! (Suflă în corn, apoi strigă prefăcut spre interiorul cetăţii): Domnule Magistrat! Domnule Magistrat! M a g i s t r a t u 1 (de departe): Vin ! Vin ! Ce-i ? Straja: A venit solie dela Pintea! Magistratul (mai aproape): Dela Pintea? Unde-î ? Straja: Aci la poartă! Magistratul: Hm! Stai, că vin ! (Se urcă pe zid. Cătră loniţă) Ce vreţi, oameni buni ? loniţă: Eu sînt solia lui Pintea din Măgoaja, căpitanul principelui Râkoczi; Pintea vă trimite vorbă şi poruncă să vă supuneţi lui, că el vine în numele lui Râkoczi! De vă supuneţi de bună voie, nu va păţi nime nici un răii! Magistratul: Şi de nu ne supunem? loniţă: Atunci luăm oraşul cu puterea şi nimeni nu va fi iertat. www.dacQFomanica.ro Nrul 8, 1906. LUCEAFĂRUL 181 Magistratul: Eî nu ştiu nimic! Ud rea: Bine! Faceţi loc! Magistratul: D’apoi de ce vrea Pintea să se sălăşluiască în Baia-Mare ? Ion iţă: Nu vrea el să şadă în Baia-Mare, numai să vă supuneţi şi să ne daţi bani şi bucate. Magistratul: Hm! Mare lucru! Ion iţă: Eu vă sfătuesc să vă supuneţi că Pintea nu ştie de glumă! Magistratul: D’apoi, ca să nu se verse sînge, noi i e supunem. Dar am vrea să ştim, nu cere Pintea oare prea multe? Ion iţă: Deocamdată să-i trimiteţi 80 de saci cu iarbă de puşcă. Magistratul: Bine! Noi ne învoim ! Dar spune căpitanului, că pînă sosesc bucatele la dînsul, să vă lase pe voi chezeşie. I o n i ţ ă : Chezeşie ? Da de ce ? Magistratul: De ce ? Asta aşa se cuvine! Da nu cumva, dacă i-am dat ce-o cerut, să-şi calce vorba şi să vie cu puterea asupra noastră, ori să facă hicleşug şi să ţie în prinsoare pe oamenii din oraş, care duc cu carăle în tabără la el grîul şi carnea! Ion iţă: Bine! Eu mă duc să dau de veste lui Pintea. Puşcaşii pot să rămîe chezăşie. Magistratul: Ba nu ! Să se ducă un puşcaş şi să vii tu de chizeş. Ion iţă (se gîndeşte puţin): Bine! Venim. Magistratul! Deschideţi poarta! (o aripă se deschide. Pandurii nu se văd însă) Ion iţă (cătră un puşcaş): Du-te şi vesteşte căpitanului! Spune-i că ne-am înţeles şi că vin bucate! (Intră cu 6 puşcaşi în cetate. Celalalt se întoarce pe drum prin stînga. Poarta se închide. Scena a Vil-a. Straja pe zîd. De după zid, dupăce se închide poarta, se aude zgomot ca de hărţuială. Magistratul : Iute ! Iute ! Pe ei! I o n i ţ ă : Ce-i asta ? Magistratul: Pe eî! Legaţi-îî! Ion iţă: Ne-a vîndut! Nu vă daţi ficiori! (sgomot) Magistratul: Legaţi-i bine! La temniţă! I o n i ţ ă : Ruşine ! Ruşine ! Ud rea: Bine-ai venit, Ioniţă! Ion iţă: Tu eşti Udrea ? Tu ne-ai vîndut? Bată-te Dumnezeu! Udrea: Repede! Duceţi-îi! înainte ! La temniţă ! Ioniţă (puţin mai departe): Aşteaptă-ţî răsplata ! Iudă! Udrea: Legaţi-i şi gura, dacă nu tace! Ioniţă (de departe): Iudă! Iudă! Straja: Deschideţi poarta, că vin cărăuşii! Udrea (din poartă): Oare nu ne vor vinde cărăuşii? Scena a VUI-a. Aceiaşi. Dinspre oraş vin cinci telegl încărcate, trase de cîte un măgar. Lingă fiecare, cîte un ţăran român. Trec prin poartă şi se duc pe drum în stînga. Magistratul (cătră cărăuşi): Spuneţi lui Pintea voie bună. Şi să-î daţi bucatele şi carnea, (dînd unui cărăuş o pungă) Şi aci-s banii! Să-î dai! . Cărăuşul: Ii dau, Măria Ta ! (cărăuşii cu te-legile ies în stînga). Scena a IX-a Udrea, straja, magistratul, pandurii. Magistratul: Acu nu mai scapă! Udrea (cătră strajă): Se vede pînă acolo? Straja: Se vede! Magistratul: încă n’au sosit? Straja: Acu, acu! S’aîi oprit! Pintea şi căpitanii vin la telegi! Unul desface punga; să uită la bani... ha, ha, ha... Udrea: Ce-î? Straja: Ii trînteşte de pămînt... Udrea: Ha-ha-ha! Magistratul: Nu vin încă? Straja: Încă nu! Pintea se duce la teleaga cu nisipul; desface sacii... ha ha ha. Scena a X-a. Pintea vine spre poarta cetăţii. Straja: Uite, vine Pintea. Pintea (sosind): In numele principelui Râ-koczi vă cer să-mi predaţi cetatea, că de nu o prefac în praf şi cenuşe. Pui de om nu iasă cu zile dintr’însa. Magistratul: Nu ne-aî putea da timp de răsgîndit? Sau să ne ierţi că eşti creştin şi om de omenie. Pintea: V’am trimis solie să-mi predaţi cetatea, iar voi m’aţi batjocorit. Pentru asta să vă iert? Vă mai spun odată: Să-mi predaţi cetatea ! Magistratul: Dacă-î treabă să ne inspăi-mînţi, atunci iată răspunsul: nu ne supunem. Pintea: Bine! Vom vedea. Scena a Xl-a. Aceiaşi, — apoi Paula şi Ioniţă. Magistratul: Să-ţi vezi de drum Pinteo, pînă nu-i tîrziu. Pintea: Am isprăvit. Ne vom înţelege faţă ’n faţă! (de după ziduri se aude zgomot ca de hărţuială). Magistratul (strigînd): Paula ! Paula ! Prin-deţi-o — prindeţi-o! Paula (urcînd pe zid, cu hainele zdrenţuite): Fugiţi! Fugiţi! V’a vîndut Udrea! (un pandur şi Udrea sar pe zid, să o reţină). Pintea: Udrea? Tu aifost? — (îl ameninţă cu pumnii) Vai de tine, vînzătorule! www.dacQFomanica.ro 182 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1906. Ion iţă (de după zid): Nu scapi, mişelule, — nu scapi! (se urcă pe zid. Pe o mină mal are lanţul de rob, Udrea se întoarce speriat şi dă faţă cu el. Paula sare la Udrea, care scoate cuţitul, o străpunge si o împinge de pe zid. Paula dă un ţipet, cade de pe zid în cetate, sgomot după ziduri, loniţă îl ţine pe Udrea de gît, sugrumi ndu-l şi vrea să se arunce cu el de pe zid cătră aî săi. Cîţiva panduri îl trag spre cetate. Udrea se zbate disperat). Puşcaşii: Sugrumă-1, sugrumă-l! T. Crăciun: Dă-1 jos! Dă-ljos! (panduriiîl prind şi-l trag spre cetate, loniţă îl ţine pe Udrea sugrumat, de gît. Pintea aleargă cu puşca spre zid, ţinteşte şi trage spre Udrea. Udrea cade mort pe zid. Pe loniţă il tîrăie panduriî. De după culise se aude sgomot, cum vin puşcaşii lui Pintea în fugă). Scena a XH-a. Aceiaşi, Aron şi puşcaşii, vin în fugă. Un glas : (de după zid): trageţi, măi! trageţi! Detunături, de după stîlpu! porţii. Pintea, nimerit, şovăieşte şi cade în genunchi. Pintea (răzimat cu mîna de pămînt): Ce-Î asta ? CRO Predici sau învăţături etc. culese de Petru Maior de Dicio-Sînt-Mărtin. Editate acum întîia dată cu litere latineşti de Dr. Elie Dăianu. Cluj, 1906, 122 pp. pr. 1 cor. într’un ram de literatură mai puţin cultivat reeditarea unei sau altei scrieri de valoare îşi are folosul ei netăgăduit. Literatura noastră eclesiastică în general e foarte săracă, pe terenul omiletic, în special, s’a lucrat puţin de tot. Veacuri de-arîndul din stranele bisericilor române, afară de mîngăitoarea cîntare, o singură carte numai, acea carte mare şi sfîntă, care se chiamă Cazanie, a împărtăşit la zile de praznic, prin rostul cu-tăruî diac saă cantor ceteţ, cuvîntul lui Dumnezeii, pînea cea cerească, atit de bună şi folositoare pentru edificarea noroadelor neînvăţate. Amvonul, tribuna, de pe care se cade să răsune glasul păstorilor tălmăcitori de scripturi, glas de mustrare, de îndemn şi învăţătură — amvonul român a fost şi este şi astăzi osîndit să stea mut. Cărţi de predici mai iscusite ne-au lipsit, preoţimea, cu puţină carte, prea cu anevoie se putea avînta la vestirea cuvîntuluî de învăţătură. în biserici ceva mai înzestrate însă, cercetătorul a putut întimpina, printre cărţile sfinte, mai adese Predicile cu litere cirile ale lui P. Maior, protopopul de pe vremuri la Reghin. Lipsa totală a cărţilor de predici, dar mai vîrtos alcătuirea măiastră, plină de „gîndire creştinească şi de simţire românescă”, atît de ziditoare şi întăritoare sufletului credincios, precum şi limba lor dulce şi adevă- T. Crăc iu n (alergînd la el): Te-a rănit ? (încearcă să-l ridice). Aron (cătră puşcaşi): La poartă, feciori! înainte! (puşcaşii năvălesc la poartă! De după ziduri puşcă în eî, cîţiva cad, cînd dau cu topoarele în poartă). Pintea (ridicindu-se şovăind): Fugiţi! Fugiţi! — M’au vîndut! (Porţile se deschid şi panduriî vin spre poartă în şiruri închegate. Aron şi T. Crăciun vreau să-l ridice pe Pintea, însă năvălesc asupra lor panduriî. Eî fug, împreună cu puşcaşii, strigînd: Trădare! Trădare! Panduriî îl leagă pe Pintea, care se luptă cu moartea. — După poartă se vede loniţă pus în lanţuri. Paula, întinsă pe cîteva mantale, — moartă. Lîngă ea magistratul, îşi freacă mînile desperat). Magistratul: S’asfîrşit! Totul s’a sfîrşit. (Cortina). Nota. Aceasta piesă a fost prezentată la concursul publicat în 1904 de Societatea pentru fond de teatru român. A fost apreciată ca cea mai reuşită dintre piesele ce-au participat la acel concurs. Cu toate scăderile, pe cari le are, ea e un început în literatura dramatică dela noi. După o amănunţită îndreptare şi adaptare mijloacelor noastre scenice s’ar putea chiar şi juca de diletanţii noştri. Dreptul de reproducere şi reprezentare aparţine autorului. Red. I C Ă. rat românească „aşa cum s’a sfinţit ea în slujba sfintei biserici”, au făcut din această Culegere de cuvîntări cea mai populară şi mai folosită carte în bisericile române din Ardeal, unite şi neunite de-opotrivă. „Pentrucă aşa sînt predicile acestea ţesute, cît de şi nu tocmai toate firele, însă fiinţa şi măduha celor ce se cuprind intrinsele fieşte carele prost o poate înţelege” — zice însuşi zelosul alcătuitor. Şi nici că se putea scrie în alt chip, cită vreme ţinta ostenelelor lui era să pună în mîna preoţimiî celei „puţin pricopsite în ştiinţa ritoricească” modele adevărate de cuvîntări bisericeşti, din care aceasta, culegînd, să se ajute la împlinirea datorinţei sale pastorale. Ghidul scesta l-a împintenat ca, în cursul activităţii sale preoţeşti, să scrie predici de tot felul, pe cari le-a scos la lumină în Buda, la 181 î, în trei părţi: I. Predici pentru Duminecile dela începutul Triodului, pînă la Dumineca tuturora sfinţilor. II., Predici dela a doua pînă la a 32-a Duminecă după Rusalii. 111. Predici pentru praznicele de preste an. Astăzi această colecţie de predici bune a ajuns a fi rară. Dintre scrierile răsleţe şi sporadice, cari apar în timpul din urmă, din cauza cuprinsului şi a formei lor puţin accesibile pentru înţelegerea mulţimii, puţine şi-au putut cîştiga o popularitate mai strînsă — ale lui Z. Boiu. Preoţimea tînără pe urmă, nu mai ceteşte prea bucuros slovele cirile şi din motivul, că — prin retipărirea cu caractere străbune a cărţilor rituale — a început să uite şi această rămăşiţă a slavonisniului în biserica www.dacQFomanica.ro Krul 8, 1906. LUCEAFĂRUL 183 noastră. De bun gînd a fost călăuzit dar, dl Dr. Dăianu, iarăşi un protopop, cînd s’a angajat la tipărirea de nou, cu litere latine, a acestor predici, cari şi astăzi, după aproape un veac, strălucesc prin puterea lor educativă ca şi prin frumseţa graiului. Prin schimbarea sistemului de împărţire al autorului, broşura apărută la Cluj nu îmbrăţişează cuprinsul întreg al părţii întîi, apărute la 1811, ci se mîntue cu sfînta Vinere a patimilor. Cititorul priceput va înţelege însă şi va admira, chiar şi numai din aceste cîteva omilii de pocăinţă, adîncimea gîndiriî şi bogata cunoştinţă în scripturi a marelui istoric şi filolog al veacului al XVIlI-lea. Momentul esenţial din evangelia zilei adeseori serveşte autorului de substrat pentru desfăşurarea largă şi cuprinzătoare a unui subiect teologic, în care se ţine seamă de ’ntreg aparatul normelor şi figurilor retorice, cari se’ntemeiază pe luminoase pilduiri din istoria biblică şi cea a popoarelor străvechi şi cari lasă să întrevedem la tot pasul pe scriitorul, ce nu e numai un erudit păstor al turmei cuvîntătoare, ci e şi un mare cunoscător al istoriei neamurilor şi al limbei neamului său. Nu arareori eşti ispitit să te miri, cum intransigentul reprezentant al şcoa-lei latiniste ne-a putut lăsa şire ca acestea: „Iată, iubite creştine, prealuminosul soare de cîte veacuri, după porunca lui Dzeu, foarte cu rînduială răsare şi apune, iată luna şi prea frumoasele stele dintru aceeaş vreme cu răvărsările sale fac pămîntul roditor; iată aerul nici o mişcare mai mult, sau mai puţin, nu face apa mării nici cum din hotarele ei nu varsă, pămîntul nici un grăunţ, nici o floricică n’a născut decum voia lui DzeCi a poruncit sau a lăsat." (pag. 54.) Dar pe lîngă toate frumseţile şi celelalte ale sale „ţapene dovediri" nu lipsesc în cartea aceasta, nici părţile mai puţin reuşite şi mai slab „dovedite". Şi convingerea noastră este, că dl Dăian n’ar fi să-vîrşit act de impietate faţă de pomenirea măritului autor, dacă ţinînd samă de trebuinţele vremilor noastre, în care limba se afirmă pretutindeni cu o uriaşă putere zdrobitoare, ar fi lăpădat unele părţi mai slăbuţe, ar fi îndreptat ici coalea fraza, înfăţişîndu-ne ăst chip pelîngă retipărire şi o înţeleaptă refacere şi rotunzire a acestor predici. De altcum şi acest neajuns d-sa promite a-1 suplini — în parte prin tîlcuirea la sfîrşit al archaismelor şi altor vorbe ieşite din uz, ce se întimpină. G. Tulbure. La Istromâni. în „Calendar pentru poporul românesc" pe anul 1847, Iaşi, 1847 p. 24se comunică că untinărcălător moldovian a vizitat în vara anului 1846—deci înaintea lui Ion Maiorescu, — Istria şi a cules un cîntec, pe care-1 copiem aici în usul (şi abusul) filologilor: Pasci mandra, mea torma, Pasci erba, frundze, fior, Care cresc la voi pe orma De roman imperador. Avmoce polvere-î cea arma Al anticu-lui Roman Tempul marmora disfarma Ma un nome di Traian Pecoraro pascend oae Dela Tebro la Trajan Tot resuna pe Zampoe Dulce cânticul roman. Pasci mandra etc. Ce să mai zici decît bravo, nene Asachi, bravo Său-lescule, care vorbiaţi, cum se vede, şi istro-româneşte dar — ca mai sus fireşte! O. B. D. Teatru românesc. Deodată cu reînvierea naturii şi cu reîntoarcerea rîndunelelor, la noi se ’ncepe şi cultul zeiţei Thalia. Se ’ncep „petrecerile cu joc din cutare loc şi jur," cu concerte şi cu reprezentaţii teatrale date de diletanţi. Şi cu multă bucurie vezi adeseoii reprezentaţii bine reuşite, diletanţi artişti în puterea cuvîntului. La desăvîrşirea acestora în unele locuri a contribuit în anii din urmă şi şcoala fostului bursier al Societăţii pentru fond de teatru român Z. Bârsan, care s’a învîrtit în destule părţi, întîmpinînd pretutindeni dragostea şi admiraţia publicului. După o necredinţă aproape de up an, s’a întors din nou în mijlocul nostru, poate convingîn-du-se că „fie pînea cît de rea, tot mai bună ’n ţara mea." Nădăjduim că acum va rămînea pentru totdeauna între noi cei ce-1 iubim, că se va apropia din nou de Societatea p. fond de teatru şi ’mpreună vor întrupa idea teatrului românesc la noi. — De curînd d-sa a dat reprezentaţii la Sibiiu şi la Braşov. La Sibiiu l-am văzut şi noi, şi l-am aplaudat în rolurile principale din Papa Lebonardşi Năpasta. Diletanţii din Sibiiu asemenea şi-au menţinut reputaţia. In cursul verii ar putea eventual să convingă pe unul dintre actorii fruntaşi dela Teatrul Naţional din Bucureşti, să-l sprijiniască în munca-i de apostol. Ce sărbătoare ar fi pentru ai noştri, dacă ar putea vedea de pildă pe dl Brezeanu! + Alexandru Liuba, tînărul sculptor bănăţean, căruia operele din anii din urmă îi prorociau un viitor frumos, — s’a .ştîns în floarea vrîstei (abia de 30 ani), în Bucureşti, unde se dusese în nădejdea de-a găsi teren mai rodnic pentru activitatea sa şi oameni mai chiemaţî să aprecieze talentul său viguros. In numărul viitor vom da portretul regretatului artist, precum şi o reproducţie după ultima sa operă, ce-o înaintase la concursul pentru ridicarea unui monument lui Mihaî Viteazul. —CEH— POŞTA REDACŢIEI. Manuscrisele nu se înapoiază. Nepublicabile. Nahor: Răspuns şi Te-am pierdut. — Flaviu: Speranţa şi La pratul Iui Traian. — V. B. M.: Flori de zăpadă. — Milo R.: Rachila. — Livia: Cu ochii vineţi. — Lia: Dimineaţa ’n zori, Speranţa mea, O poveste, Pe tin’ de nu te-aş fi iubit şi Lin în cap de sat. — Iunior: Sbucium, Vîntul şi Nădejdea. — Vili: Un dor, Sonet, Asfinţit, Icoană, Sonet şi La mormîntul mamei. POŞTA ADMINISTRAŢIEI. Dr. C. Şteer. Achitat anul întreg. — /. Albou. Graz. Din 1904 poţi avea numeriî 9—24. — 1. Lăpăciuş. Abonamentul expiră la 1 Iulie n. — /. Barna. Colecţiile anilor II. III. şi IV. costă, legate, cîte 40 cor. anul. www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 7, BANCA AGRICOLA BUCUREŞTI ACTIV BILANŢUL GENERAL încheiat la 31 Pecembrie 1905. comparativ cu al anului 190^. COMPTABIL1TATEA GENERALĂ PASIV 3053125 418934 97 5834310: 93 986129 ---| 3431488 661 2161826 60 1001670 85 9319211 87 8642496 _I 1565300 -. 426188 -1 68659 31 Acţionari..................... Casa.......................... Avansuri pe gajuri comerciale Avansuri pe efecte publice . . 538337 21 în comnt corent(cu ac0Perire lei 2679.267,50 „ in compi corent (credjte person 2,088,923,95 Avansuri pe gajuri civile......................... Avansuri pentru sămînţă........................... Efecte de primire................................. Disponibile la Corespondenţii din străinătate . . Deposit general de mărfuri în gaj................. Efecte publice în gaj............................. Efectele fondului de rezervă...................... Mobilier.......................................... Imobile..........................leî 4.499.749,87 Mai puţin sarcinile care grevează aceste imobile ................. „ 3.389.544,72 Compturî de ordine şi valori...................... 1905 30531251— 604068 78 7290737 2127346 4768191 35 45 1927448 23 421690[53 8045148151 506213|88 9780716 2838275 503900 -49087 76 1110205 15 250132 03 37447678 40 43276285, 67 1904 10991250 — 3421095 19 9402241 25 759600!— i 645412 78 2114875; ! I; 42252843 500000 -ji 86424061—, 15653001- ii 497840 861 578765,14 Capital................................... Depunători spre fructificare.............. Reescont. (Banca Naţională)............... Lombarde (Casa de depuneri)............... Creditori prin acceptaţiunl şi diverse operaţiuni cu străinătatea............................. Dividende nereclamate..................... :::::::::: Diverşi depunători de mărfuri în gaj .... Diverşi depunători de efecte publice în gaj . . Profit şi perdere [beneficiu ’net]........ Compturî de ordine şi valori.............. 37447678 40 1905. 10991250 --- 6027949,88 8677630 85 2039500 z 18863 --- 504204 76 1000000 --- 9780716 2838275 757206 09 640690 09 43276285 67 DEBIT COMPTUL DE PROFIT Şl PERDERE încheiat la 31 Pecembre 1905, comparativ cu al anului 1904. CREDIT ■ 3 1904 1905 1904 1905 485663:40 Cheltueli generale............ 516923 04 3616 35 Sold reportat din anul precedent...... 1757 22 20232104 Amortism mobilierului........... 20000- 889853 83 Dobînzi................ 931700136 49500!--- lmposite fiscale............. 74000 --- 207699 25 Comisioane diverse........... 259025 28 300000) --- Rezervă specială............ 500000- 276709 85 Comisioane asupra operaţiunilor de cereale . . . 440357 66 282039! 56 Creanţe amortisate............ 234745 76 111941 65 Beneficii din devize, iombarde şi efecte publice . 334517)37 497840i86 Sold (Beneficiu net)........... 757206 09 145454 93 încasări din creanţe lichidate prin profit orî perdere 135517 --- 1635275 86 210287489 1635275 86 2102874)89 REPARTIŢIU NEA 10°/o fondului de'rezervă ordinar........Lei 75.720,60 Prim dvidend acţionarilor [5" o=Leî 16-'1 de acţiune] „ 396.906,25 Asupra restului: 10",o Consiliului de Administraţie.........„ 28.457,90 2°,'» Censorilor.............................. 5.691,60 1° o Casei de economie a funcţionarilor bănceî . „ 2.845,80 Al ll-lea' dividend Acţionarilor [3° o L. 97;> de acţ.] „ 38.14^,75 De reportat pentru aiuil viitor............... 9.440,19 Totalul benefiwwwi9iac0r0manl9a:r9 ... Lei 757.206.09 Şeful Comptab., M. Gr. F o p e s c u. Pirector. GR. E. G0LESCU. TIPARUL INSTITUTULUI DE ARTE GRAFICE şi EDITURA „LUCEAFĂRUL'