iW

[£
A,
y>
■■ T‘-i'«1T“ V
   :jm,«WAv.w.v.v/< c'V’i-Jjliv
CJ'v
 ^LUCEAFĂRUL
5.^.
V- v'fj
                             ANUL V. — NR. VII. Budapesta, 1 Aprilie v. a. c.
>A »,M. W.WA ‘.

                                              •JIL«
• ■_
                                                      >

îi'v


'Xfe

                                     .fS
SîîSf

w. t «--1 ;< :■

                          t »_■.
AEflPtfSK

©
©
I0[£=®=
C=®=1
=®=l
                                    A apărut:
                                      A. O. MAIOR
                        BIBLIOTECA COPIILOR
                                       VOL. I.
                   cu o poveste inedită scrisă anume pentru acest volum DE CARMEN SYLVA
Numeroase llustraţiunî. Preţul 1 cor. 60 bani (plus 10 b. porto.) România 2 le!.
                        mol»- -----     —
                                    ELENA FARAGO (Fatma)
WER
                               — Preţul 1 cor. 50 bani. — România Z lei. — (Plus 10 bani porto.)
In aceiaşi editură au maî apărut:
Octavian Goga: Poezii ....
                 Pe hîrtie olandeză I. Agîrbiceanu: Dela Ţară . . .
I. Ciocîrlan :  Traiul nostru . .
Alex. Ciura:    Icoane ....
M. Gorkii:      Nuvele ....
Z. Bârsan :     Ramuri....
Coşbuc Gy. Koltemenyek, ford. Revai K
                   Sub tipar:
cor.
2.—
3.—
1.50
1.50 1.20 1.— 2.—
1.50
loan Slavic!: Mara (Roman).
Octavian Goga: Tragedia Omului (traducere). George Murnu : Omer Iliada, 12 cînturi traduse în versuri. Cu ilustraţii.

©
0
0
0
1----®---1 1---©.---1 t---®=l 1-®-1 0  C=®=^ 1-®_u 1---©---1 

&
a
      REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ
-----—                    SUB DIRECŢIA (£=-          ------------
Plor: ALEXANPRU CIURA, OCTAVIAN GOGA, OCTAVIAN C. TASLAUANU.
                                                                                     ORICE REPRODUCERE OPRITĂ.
                                    Românii om istria.
   Departe de ţările comune, unde păraiele şo-potesc, unde frunzele codrilor grăiesc şi unde bucuria şi tristeţa locuitorilor glăsueşte în mîndra şi biata limbă română, trăiesc răsleţe, în Istria, 3000 de suflete amărîte, cari după sînge şi carne sînt din corpul mare al poporului român. Aceşti fraţi, rupţi dela sînul cald al mamei iubitoare, au luat cîrja cerşitorului de cîteva sute de ani şi pe lîngă ea şi lumea ’n cap. Erau păstorii neamului românesc cari, cu dorul în inimă să-şi vadă risipite lipsurile căscioarelor lor şi să mul-comiască vaietele copilaşilor lor, au mînat turma de pe culme pe culme, şi aşa — spăimîntaţi şi frămîntaţî de groaza şi urgia unor vremi urîte — au ajuns în ţara ce se cliiamă Istria. Ţara aceasta era sub stăpînirea şi sub influenţa unor oameni legaţi de noi, nu prin zalele stăpînirii, ci prin alte lanţuri mai puternice.
   De păstorii aceştia au ştiut la început poate numai rudele lor şi abia mai tîrziu şi-a legat de ei şi legenda soartea. Românii din Istria lo-cuesc în două zone deosebite prin poziţia geografică, prin deosebirea etnică a vecinilor, prin portul şi în urmă prin unele deosebiri locale din graiul lor. Zonele aceste le-am stabilit înainte cu cîţiva ani în limba lor şi le-am numit zona de sud de sub poala lui Montemaggiore, (în limba croată Ucka) şi zona de nord din
muntele Cars. în zona dela sud avem azi abia şapte sate, cari stau sub 4 primari deosebiţi : sub cel din Fianona satele Senovic (ital. (Fra-ssinetto, croat. Jes^novic) şi Villanova (croat. Novoselo şi Novavas), locuitorilor le spun de su codru sau podgorţi (slav.) şi Novoşoant; de sub cel din Albona satul Bîrdo, locuitorilor le zic Brioani; de sub cel din Bogliuno satele Suş-neviţa (ital. Susgnevizza, croat. Susnjevica) şi Letay, locuitorii sînt Suşnîevţi Letaiţi (forme slave); de sub cel din Pisino satele Grobnic şi Grâdinie. Satul cel mai mare e Suşnieviţa, ea formează centrul acestor sate şi ea a fost aleasă de propaganda slavă nimicitoare de centrul acţiunii lor. în zona de nord avem azi un singur sat ce se chiamă Jeiănu în limba română (slav. Zejane). Zona de sud stă sub influenţa imediată a Croaţilor şi zona dela nord sub influenţa Slovenilor. Bogăţia culturală e însă în stăpînirea fraţilor Italieni. Satele, cari stau sub podestâ italian, au un traiu mai liniştit şi viaţa nu li-e atît de amară ca a celor de sub Slavi. Stările materiale, ca în cea mai mare parte din Istria, sînt cît se poate de slabe. Dealurile pleşuve, abia ici coalea acoperite de nişte tufari, nu pot opri în braţele lor vînturile turbate (bora) cari n’au milă de gurile unor băieţi flămînzî, ci în lăcomia lor prădează productele unui pă-
       Notiţă. Să împlinesc tocmai 5T de anî, decînd          Ion Maiorescu a vizitat pentru primaoară Românii din Istria.
Din  acest prilej am rugat pe dl  dr. losif Popovici să       ne pună Ia dispoziţie o parte   din numeroasele fotografii,
făcute de,d-sa la faţa locului — dintre cari două le-am publicat în nrul trecut, o parte le dăm în acest număr iar altele vor urma în cele viitoare şi să ne scrie un articol informativ asupra călătoriilor d-sale la Românii din  Istria, despre cari încurînd va pune sub tipar o        lucrare mai întinsă. — Credem, că informaţiile d-sale se vor
ceti cu folos şi cu mult interes, iar aducerea aminte    de aceşti fraţi pierduţi va trezi,     acolo unde încă nu e prea
tîrziu, tresărirea, învierea conştiinţei naţionale.                                                          Redacţia.
www.dacQFomanica.ro
144
LUCEAFĂRUL
Nrul 7, 1906.
O parte din Suşnieviţa.
înînt sărac, care vegetează slab sub influenţa secetiî dese şi generale. Fantazia Istrienilor fără deosebire etnică, a personificat bora şi-î în-duioşază inima, silind-o să-î dea unui Istrian o masă din poveste (Deck’ dich Tischlein), de care n’a avut parte. Pelîngă sărăcia aceasta n’au mai putut suferi şcoala vieţiî. Românii văzînd, că din oiţele lor — în lipsă de păşune — şi din ogoarele slabe, precum şi din viţele stîrpite de boală, nu-şi pot duce traiul ori cît de slab, colindă prin oraşele vecine, lăsînd cerşi-toria la o parte, se angajează prin porturi, încarcă vasele, sînt focari la maşinile vapoarelor. Femeile, pînă sînt mai tinere, intră în serviciu prin Fiume, Triest, Pola etc. Ocupaţia lor de mai nainte de a creşte bastarzii plutocraţilor din oraşele vecine e aproape neuzitată. Totuşi cele mai bune doice, cel puţin aşa e renumele, sînt ele, şi e mirare, că din mizeria în care cresc pot avea acea vigoare a corpului să crească nişte fiinţe slabe domneşti. în chipul acesta umblă cu stăpînii lor prin lume, învaţă a cunoaşte oamenii, ţările şi unele datini ale diferitelor popoare. Gazda mea, o femee foarte deşteaptă, a fost angajată Ia fabricantul de torpedo din Fiume, o chiamă Tonca Belulovicî, vorbeşte mai multe limbi, ştie bine nemţeşte, vorbeşte binişor franţuzeşte, — de italiană şi slavă nici nu mai vorbesc, căci aceste limbi le ştiu şi servitoarele simple din Fiume-Triest, — înţelege englezeşte, mă surprindea plăcut cu diferite istorioare ce-mi povestia despre Herbert Bismarck, (feciorul marelui Bismarck) şi des-
pre convorbirea ei cu regele Grecilor din Atena. Această femee are meritul principal de a-mi fi ajutat, să mă pot aşeza în Istria la Suşnieviţa în a doua călătorie, deoarece primul meii gazdă Francisc Scrobe, un om foarte inteligent şi bogat, n’apututsămă găzduiască din mai multe motive. Tonca Belulovicî a înţeles scopul călătoriei mele şi m’a rugat, să mă îndestulesc cu sărăcia din căscioara ei, pe care bărbatu-său a zidit-o din banii cîştigaţi în cea mai mare parte din plata ei ca doică. în această casă mi-am aşezat lagărul „Dialectelor Române" şi din casa lui Scrobe, prietenului meu, a trebuit să facem post de jandarmi reclamaţi de siguranţa mea personală, care a fost atacată de dujmănia şi intrigile preotului slav din Suşnieviţa, Iosip Fle-gar. Omul acesta, botezat de altfel nero—negru, dracu, — m’a chinuit în 1899, cînd printr’un jandarm şi podestâ din Bogliuno, ambii trataţi de el, m’au făcut obiectul batjocurii lor, dar nu m’aîi putut aresta avînd legitimarea de student din Viena. Pentru prietenul Scrobe, au urmat zile amare după depărtarea mea. Perseveranţa acestui suflet diabolic n’a ajuns nici la 1905 la 0, cînd ca docent, am venit din nou să-mi controlez rezultatele studiului meu şi cu ajutorul unui fonograf al Academiei imperiale să fixez graiul istro-român, care în curînd se va pierde ca un cîntec bătrînesc. Eram ţinut de agent italian, spionat şi urmărit pe toate căile. Ordinele autorităţii politice şi salvus conductus al episcopului n’au avut efect, ci s’a întîmplat faptul, că doi netrebnici, sub pretext că-mi vor spune
www.dacQFomanica.ro
Nr. 7. 1906.
LUCEAFĂRUL
145
basme, au venit în casa mea cu gîndul să mă bată. Evident, că aşa ceva n’arn mai putut suferi. Povestesc aceste să vedeţi ce stări sînt în Istria şi cine domneşte amarul fraţilor din Istria, în dimineaţa următoare mă duc cu poşta la Ce-rovglie şi deacolo cu trenul la Pisino. Anunţ cazul la Bezirkshauptmann, iau trenul imediat pentru Parenzo. Merg la giunta provinciale şi deacolo la căpitanul ţării la Pola, de unde plec la luocotenenţă la Triest. în Vinerea patimilor Paştilor catolice mă primeşte vicedirectorul dela luocotenenţă în absenţa luocotenentului bolnav la Viena. Mă asigură că se va face anchetă. Eu i-am declarat scurt şi cuprinzător, că dacă nu-mi asigură persoana să-mi pot continua studiul, plec imediat la ministrul de interne din Viena. Fiind şi eu persoană cu atributele k. k., caşi toţi beamterii din Austria, cererea mea a avut efect. Episcopul Nagler, un vienez „gemutlich", îmi dă bine-cuvîntarea, dacă nu puterea „iubirii" supuşilor lui. Ce n’au făcut hîrtiile autorităţilor au făcut sclipirile baionetelor şi „kurzschrittul" jandarmilor. Pe lîngă asistenţa politică mi-am angajat şi un agent civil. în societatea agenţilor mei — fiind patrulele întărite — am făcut şi completat studiul dialectului român din Istria, sub scutul baionetelor. Forţa ştiinţii şi puterea adevărului a constrîns pe nişte funcţionari orbiţi de idei şoviniste să recunoască persoana mea de autoritate blîndă şi nu turbată şi să cinstiască totodată obiectul ocupaţiunii mele. Dujmaniî mei şi ai Românilor din Istria au fost încătuşaţi cîteva momente şi oamenii s’afl apropiat de mine cu cinste şi cu încredere şi mi-au făcut mărturisiri oe cari niciodată nu le-am cerut. De aceste mă voiii folosi numai cînd va fi lipsă.
   La Românii din zona de nord (din Jeîănu)nu m’a oprit nimeni să-mi fac cercetările. Ei se ţin de Munegrande şi ambele aceste cu Munepiccolo au format acelaş popor. Legenda ne povesteşte că au fost trei fraţi şi aceştia de groaza unui „rebelion", cum ini-a spus la 1899 un bătrîn cinstit de 85 ani, Valentin Marmilici, au fugit din ţara lor, pe care nu o pot numi cu siguranţă, şi s’ati aşezat unul lajeîănu, altul la Munegrande şi al treilea la Munepiccolo. Fraţii cei din satele din urmă şi-au uitat limba—scliiin-bîndu-o cu cea slovenă — şi din acest motiv
Femei din Suşnieviţa cu Tonca Belulovicl.
  nu sînt tocmai prea iubiţi de cei din Jeîănu. După port şi după sumedenia de cuvinte, păstrată în graiul celor desnaţionalizaţî, se pare, că faptul nu s’a împli. it de mult. Ocupaţia acestora e cărbunăritul. Cărbunii lor de lemn se desfac la Abbazia şi Fiume. Românii slavizaţi din Munegrande şi Piccolo îşi vînd cărbunii la Triest. Şi pentru o lume n’ar cuteza unul să se ducă in piaţa celuialalt. Dealtmin-terî călcarea acestei învoieli nu odată a fost sigilată prin bătăi. Căsătorii între locuitorii acestor sate se fac, dar slovencele măritate în casă românească vorbesc româneşte.
    Traiul Jeîănilor e mai priincios, decît al fraţilor lor de sub Montemaggiore. Portul lor e tot cel obicinuit la toţi. Numai femeile au un port de tot curios. Fustele lor ajung abia pînă la genunchi, au ciorapi albi. Părul e împletit cu panglici colorate, moda aceasta e redusă în Val d’Arsa numai la babele mai bătrîne cari au părăsit ţoarscle şi ţandalinele din vremea veche. Curomoacul (pălăria) a mai rămas în cîteva sate
www.dacQFomanica.ro
146
LUCEAFĂRUL
Nrul 7, 190b.
slave. Pălăriuţa rotundă a fost înlocuită de pălăria orăşenilor. Portul musteţelor, sub influenţa modei popilor catolici, începe a fi părăsit şi în Val d’Arsa. în Cars sînt toţi cu musteţe şi nu şi le rad. Limba celor din Val d’Arsa se deosebeşte puţin de limba celor din Cars. De altfel deosebiri locale sînt chiar în dialectele satelor din Val d’Arsa1. Cînd se ’ntîlnesc Românii aceştia vorbesc în general cu froate (frate, orice a accentuat din dialectul lor se rosteşte ca un fel de a asemenea lui oă).
   Românii din Istria au pierdut întocmai ca şi cel din Meglenia (Balcani) numirea de Român şi el îşi zic Vlah-î (şi nu Vlali-Vlasi). Vecinii lor le-au pus diferite nume de batjocură ca: Cici, Ciciriani, Ciciliani şi Ciribiri. Dintre aceste numiri Citii s’ati generalizat pentru zona de nord, care cuprinde şi mulţi slavi, născuţi din Românii desnaţionalizaţl, iar pentru zona de sud se foloseşte mal mult Ciribiri. Pentru explicarea numelor acestora s’au încercat diferite etimo-logisărl, dar nu s’afi explicat încă în mod suficient. După toată probabilitatea avem de a face cu etimologii poporale. în Citii s’a crezut că ar fi ascuns sau rom. ce-ce sau slav. cicia (unchiu), în Ciribirii sau cire-bire (cine-bine) safl ţire-bire (ţine-bine). Numirile acestea au diferite vechimi. Cea mal veche se pare Citii pe lîngă Rumerii, nume ce a dispărut din acest dialect şi pe care voeşte să-l reintroducă un român din Istria, Andruţ Glavina, care arc meritul de a fi încercat să facă şi să publice cea dintîiu carte în dialectul lor: Colindam iu Ru-meri din Istrie anul trecut.
   Despre origina Românilor din Istria avem pe lîngă documente dejimbă şi documente publice, şi nişte cărţi din suta a 17-a. De rîndul acesta amintesc numai izvoarele mal generale şi mal importante, fiindcă studiul acesta are scopul numai să informeze, iar nu să discute toate izvoarele existente, lucru ce se face în cartea mea despre Românii din Istria.
   In suta a 17-a a scris I. W. v. Valvasor (1641 —1693) o carte importantă Die Ehre des Herzogthums Krain, Niirnberg 1689, a 11-a ed. Rudolfswerth 1877, după Carniolia antiqua et
   1 Lucrurile aceste vor fi arătate în studiile mele despre Dialectele Române din Istria, cari se vor pune sub tipar cit mai curînd.
nova a lui Schonleben (1618—1681). Valvasor face nişte observări interesante asupra Tschitii-lor pe cari îl derivă dela Scliyţî. La 1698 se publică la Venezia o carte Hisioria della cittu di Trieste scrisă de Irineo dellaCroce(1627—1713) alias Giovanni Maria Manaruta. In cartea aceasta se pomeneşte de Români, de limba lor şi de locuinţele lor din suburbiile oraşului Triest. Faptul acesta arată puterea de expansiune a Românilor, pe cari el îl numeşte Rumeri. Nici nu-î mirare că s’au lăţit atît de mult cunoscînd marea importanţă a Românilor în comerciul din Ragusa. E mal de mirat cum de au pierit aşa de mulţi din el şi cum a scăzut numărul lor atit de mult în raport cu vitalitatea lor din vremile apuse. De ştirile aceste precum şi de documentele referitoare la existenţa şi trecutul lor în Istria n’am avut nici o cunoştinţă. Românii aceştia au fost pentru prima dată înviaţi din mor-mîntul lor de A. Covaz. Prezint chipul bărbatului acesta demn de admiraţia şi recunoştinţa noastră. A. Covaz a fost slav, dar n’a fost dujmanul fraţilor noştri, ci din contră s’a interesat de eî totdeauna. A fost la 1846 cînd A. Covaz a publicat articolul său despre aceşti Români în L’Istria nr. 1—2, jurnalul de sub red. Drulul Kandler.
   La 1847 Asachi publică ştirea aceasta în că-lindarul pentru poporul român din Iaşi. Tot odată aduce şi o poezie cu un păcurar istroromân. Zece ani după aceasta, la 1857, Ion Ma-iorescu, vrednicul tată al şi mal vrednicului fiu, Titu, a vizitat pe aceşti Români părăsiţi. Notiţele lui sînt foarte interesante şi materialul lui lexical cuprinde în multe privinţe părţi, cari azi, după cincizeci de ani, nu se mal află în acest dialect, a cărui sfîrşit se accelerează pe zi ce merge. Ion Maiorescu a fost primul Român care a trebuit să dea piept cu şovinismul şi cu răutatea popilor din satele române din Istria, el a fost primul care a cuprins în sufletul său iubirea unul popor pierdut şi el a fost cel dinţii, care a decretat mal nainte acest popor. A. Covaz i-a pus la dispoziţie toată experienţa sa şi i-a făcut servicifl de frate. Pe vremea cînd a petrecut Maiorescu în Istria erau inaî multe sate unde se vorbia româneşte. Atît numărul satelor cît şi numărul vorbitorilor a scăzut mult. Şi dacă desnaţionalizarea va merge tot în această pro-
www.dacoromanica.ro
Nrul 7, 1905.
LUCEAFĂRUL
147
porţie, peste 50 de ani vom avea de tot puţini Români, aşa că după cîţîva 50 de ani vor dispărea în marea cutropitoare a Slavilor. Vor fi şi aceştia ca şi fraţii lor Români cari grăiesc în limba slavă. Tocmai acesta a fost motivul cel mal puternic că m’am liotărît să le fixez limba cu fonograful. După Ion Maiorescu i-au vizitat, dintre Români, cari au dat ceva semn despre vizita lor: V. A. Ureche, Burada, Nanii, Ni-coară şi autorul acestui articol; dintre străini: Ive Gartner, Weigand, Bartoli etc. Pe noi ne-a dus dorul ca să ne dcsăvîrşim studiile asupra dilecte!or lor, cari silit izvoare vil pentru evoluţia istorică a limbii române. Dialectele din Istria ne dau valori reale şi studiul lor general e un categoric imperativ. Aceste dialecte au multe puncte comune cu celelalte dialecte române. Existenţa unor note ne surprinde plăcut şi ne ajută multe explicări, fără de cari în lipsa acestor dovezi combinaţia filologică n’ar fi putut opera atît de real şi de bine.
   Prezint mal multe fotografii din diferite părţi di i Val d’Arsa. Din Jeîâ.i.i voi publica cîteva fotografii cu altă ocazie. Tipurile de pe aceste fotografii în multe privinţe nu se apropie de cele româneşti. în multe locuri sintde tot apropiate de Croaţi sau Sloveni. Abia convorbirea cn el ne destăinuieşte sufletul lor, care pune în vibra-ţiunî armonice diferite coarde şi din sufletul nostru. Această armonie nu e un simplu act de simpatie etnică, ci dovedeşte o bază comună din psihicul român. In Villanova sau chiar în Senovic, îndeosebi familia Surian, precum şi în Chersano sînt trei fraţi Burul (Bunul), azi Croaţi cari sînt tipuri de Român. Moda de a-şî ţinea furca în brîfl ca şi la noi nu e notă specială română, căci am văzut-o şi prin Bosnia la Slavi. Cîntecele cari uşurează orice muncă, orice durere sau înviorează orice bucurie au fost înlocuite cu cîntece străine. Melodiile româneşti nu sînt cunoscute. Românii cîntă ca toţi Istrienil, afară de Italieni, foarte urît. Unul duce melodia cu o forţă nebunatecă, al doilea sau al doilea îi ţin hangul cu nişte tonuri de cimpoiu. Aceste cîntărl produc asupra noastră oboseală adevărată şi ne displac asurzîndu-ne. D. Burada a notat cîteva melodii în cartea d-sale. Ar fi foarte consult ca un specialist să compare această muzică cu muzica Croaţilor. Despre muzica daj-
matină, care e foarte plăcută, avem deja studii speciale şi aşa ar fi uşor de fixat migraţiunea motivelor acestor cîntece. In Istria cîntă mai mult bărbaţii. Femei n’am prea auzit. Unele din ele cîntă cuplete, natural numai melodia, aduse din Fiume sau Triest. Băeţiî cu oile zumzuesc melodiile locale, cari par nişte cimpoaie răguşite.
   Căsnicia lstro-roinânilor nu se prea deosebeşte de a celorlalţi Români. Diferitele poveşti despre lenea lor, despre senzualismul lor nu prea au baze reale. Dar ei totuşi sînt terorizaţi de preoţii lor catolici, cari sub pretextul senzualismului nu-l lasă să-şî petreacă şi să joace. Maiorescu se plînge că nu i-a putut vedea jucînd. Burada a trebuit să se folosiască de un şiretlic, să-î seducă la o petrecere generală, ca astfel să-l poată vedea jucînd. Eu n’am văzut încă joc din Istria la Români. Mi-au povestit şi mie că ştiîi juca şi că nu-l lasă. Puterea cea mare a popilor se poate susţinea cu ajutorul bigotismului lor. Şi e curios cum cercetează el bisericile, măcar că mulţi nu înţeleg ce le spune preotul lor. Nainte cu 30 de ani se spovediau româneşte. Şi avem şi azi un canton din satul Bîrdo unde bătrînil nu ştiu decît româneşte. Băeţiî pînă cînd nu pleacă de acasă nu ştiu decît româneşte. Mal uşor învăţa şi el dialectul vene-ţian, ce domneşte sub diferite nuanţe în italiana din Istria. De vorbirea slavă a Românilor, îndeosebi a babelor şi băieţilor, sînt legate diferite anecdote. Morala lor e cam laxă cam ca a milieuluî, unde trăiesc. Oameni fără şcoală şi bigoţi nu prea pot merge pe picioarele lor! De-cepţiunl puternice le trezesc abia independenţa sufletului.
   Şi aşa văzînd cît e de rău, dacă nu ştii carte, şi cît e de bine, dacă ştii, s’au liotărît 47 capi de familie din Suşnieviţa şi jur şi au înaintat o petiţie la 13 Sept. 1888 cătră dieta provincială din Istria pentru instituirea unei şcoli cu limba de propunere română. Cazul acesta a produs ilaritate în sînul Slavilor, dar şcoala cerută după relaţiunea Dluî Constantini, al cărui chip îl prezintăm, ca al unul apostol apărător al şcoa-leî române, a fost votată în şedinţa din 3 Octomvrie 1888. S’a dat o luptă mare între Italieni şi Slavi, al căror reprezentant slav Dr. Laginja din Pola s’a folosit de argumente ridicole. Şcoala votată n’a putut fi nici
www.dacQFomanica.ro
148
LUCEAFĂRUL
Nrul 7, 1906.
azi instituită. Mişcarea Slavilor suprimată în dietă a triumfat la guvern. Cînd a fost să se zidiască şcoala a mers la faţa locului o comi-siune cu Bezirkshauptmann-ul şi cu jandarmi, şi oamenii de frică au trebuit să mărturisiască că sint Croaţi afară de Francesco Scrobe, care a fost dat la o parte cu pretensiunea lui. Giunta provincială nu dă însă bani pentru şcoala slavă. Şi aşa la 1900 s’a votat din nou la propunerea energicului advocat din Albona, azi secretar la giunta în Parenzo, Dr. Ubaldo Scampicchio, în şedinţa a 10-a şcoala din Suşnieviţa cu limba de propunere română şi cu a doua limbă germană, în senzul legii, care cere două limbi.
   Această votare a fost din nou urmată de o comisie care a avut sorţii celei dinţii. Cîţiva „hîrvataşl“ (croatofilî), sau mal bine nişte săturaţi de vinul oficial, au mărturisit că nu le trebue şcoală română, ci croată. Să cîştigl gurile slabe din sat pe lîngă __ nişte baionete îngrozitoare e de ajuns nişte măsuri de vin orbitor. Şi guvernul a învins ca şcoala să fie croată. Giunta nu le dă bani. Soc. sf. Ciril şi Metod, care sub pretextul unor trebuinţe culturale, produce şi
alimentează dujmănia şi neînţelegerea dintre locuitori au pus la dispoziţia Slavilor cîteva mii şi au zidit o şcoală care a stat cîţiva ani închisă. După multe uneltiri a preotului Flegar a venit o croată din Croaţia şi cu o pompă teribilă au deschis în April, în săptămîna mare, cînd toate şcolile se închideau de Paşti, şcoala slavă în prezenţa unor adepţi croaţi. Erau mal puţini de zece. Lucrurile aceste s’au petrecut cînd eram eu în Suşnieviţa. Bucuria lor n’a ţinut nici o săptămînă, căci şcoala a fost închisă printr’o telegramă din Viena, fiindcă a fost deschisă fără autorizaţie. Şi din închiderea şcolii acesteia mi-au dat şi mie o parte, cu toate că eu n’am făcut nimic, şi aici e motivul dujmăniel lui Flegar şi a mişcării contra persoanei mele, care a trebuit mal apoi să fie asigurată din partea guvernului.
   Evident că o atare şcoală, care atît din punct de vedere pedagogic cît şi uman n’are nici o îndreptăţire, nu se poate susţinea fără de trebuinţa locuitorilor.
   Băeţiî nu înţeleg ce le spune dăscăliţa. Aceasta din urmă nu poate învăţa copiii pînă
A. Covaz.                                                                           Constantini,
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1906.
LUCEAFĂRUL
149
nu învaţă ea mai nainte limba poporului, cum a bunăoară poştăriţa din Suşnieviţa, o slovencă, a învăţat dialectul român de acolo, ca să se poată înţelege cu oamenii. O şcoală trebue să opereze cu factori pozitivi şi nu cu tăbliţele sf. Ciril şi Metod. Şcoala nu se poate susţinea prin arme şi afuriseniile unul preot, ci prin iubire şi prin cultura minţii şi a sufletului. Şcoala nu e mijloc de prostire, ci de luminare. Dacă va veni odată vremea să aibă şi Românii aceştia o şcoală în limba lor, atunci vom putea vorbi altfel despre viitorul lor.
                                                                  *
                                                               * *
   Atît comunic de rîndul acesta despre Românii din Istria. Şi cu mare durere a trebuit să constat, că dialectele lor frumoase, din punctul de vedere al evoluţiei limbii române, dispar. Cu dispariţia lor se uscă o ramură verde din arborele mare român, dar aşa e fatala lege a
asimilaţiuniî popoarelor. Şi e păcat din punctul nostru de vedere. Fonograful va rosti cel puţin în timpurile viitoare şoaptele acestor „omirî bari“. Cred însă că ar fi mal bine, dacă România ar zmulge din gliiarele mizeriei şi pierderii aceste 3000 de suflete nepierdute încă şi le-ar coloniza în vr’o parte, unde şi-ar putea asigura viaţa din viitor. Ar face in cazul acesta un serviciu real Românimi!. Ar ucide nişte dialecte, dar ar scoate din ghiara morţii un popor. Dialectele acestea s’ar încrucişa cu altele surori şi aşa ar vieţui mal departe în limba română. Cred, că dacă avem un locşor pentru aceşti fraţi în inimile noastre, putem găsi în ţările noastre şi nişte coţi de pămînt pentru mormintele lor. Astfel memoria lor şi a noastră va fi binecuvîntată, şi buzele nepoţilor vor murmura cu sfinţenie mulţumirile lor pentru o faptă bună cătră Dumnezeul nostru.
                               Dr. losif Popovicl.
                              POR PE PRIMĂVARĂ.
Mamă dragă, ce-o fi oare Că acasă nu-mi mai place Şi n’am uoie şi n’am pace, Ceva greu pe pepf îmi zace — Cînd e cald afar’ şi soare?
Iar cînd uăd, măicuţă, norii Cum se duc în depărtare, l-aşi urma să fiu în stare;
Şi din loc inima-mi sare Cînd aud că vin cocorii.
Nu-mi mai stă la lucru gîndul Ci la lună şi la sfele.
Aşi visa, privind la ele Prin fereastra cu zăbrele,
Seri întregi şi nopfî de-arindul.
Şi m’aşi duce mamă ’n lume S’o cutreer toată, toată Cit de lungă-i şi de lată,
Şi uitării să fiu dală :
Să-mi pierd urmă, să-mi pierd nume.
Uite flori pe rămurele!
Auzi glas de ciocîrlie!
Ce-o mai fi de-acum să fie. Casă, fu, să stai pustie,
Şi adio gînduri grele.
Stai, măicuţă, stai şi toarce Ziulica, noaptea ’ntreagă;
Eu am inimă pribeagă,
Nu mă plinge, mamă dragă, Pacă nu m’oî mai întoarce.
                                                                                                                        SOnET.
    Ai tremurat la geamurile mele De-atîtea ori pe viscol şi furtună Şi te-ai întors cu dragostea-ţî nebună Şi dorul tău, pierdut in gînduri grele.
    Şi-ai aşteptat ades' pe vreme bună Ca să-fi apar zimbind dintre perdele,
    Dar n'am venit să ne ’ndrăgim de stele Şi să visăm la aştrii şi la lună.
    Te-ai dus apoi plingind dela ferestre Să mori uitat, pierdut printre sihastri. Acum cînd ştiu de tainele aceste
    Ptîng nopţi întregi Ia lună şi la aştrii.
    O! cînd mai vii, craiu mîndru din poveste, Cu părul blond, cu ochi adinei albaştrii.
                                 Ecaterina Pitiş.
www.dacQFomanica.ro
150
LUCEAFĂRUL
Nrul 7, 1906.
                                                Pintea Viteazul.
                                       Dramă istorică in trei acte şi un tablou. De V. E. Moldovan.
                                             TABLOUL ca întregire la ACTUL 11.
   In faţă, peştera pustnicului ilie. In fundul peşterii o uşiţă de lemn, de unde, printre sţînduri, pătrunde lumina. Deschizătura peşterii e goală. La intrare o lavi-viţă de seîndură. Pe laviţă două lopăţele, cu cari se anunţă cel ce vrea să intre, lovindu-lc de olaltă. înaintea peşterii un povîrniş stîncos, colţuros, cu tufiş rar de jneapăn. In dreapta şi stingă, tufiş. Cînd se ri-
                                                          Scetia /.
   Glasul 1 uî Ilie pustnicul (citeşte din „Mo-litvclnic" cu glasul rar şi profetic): Iară tu, Dumnezeule, iubitorule de oameni, Te găteşti să cerţi şi iară să ierţi robilor Tăi netrebnici. Că pe cit mărimea păcatelor creşte mal mult, cu atît mal mult creşte şi milostivenia Ta, ce nu-şl aduce aminte de cele rele. De aceea ne rugăm Ţie să întorci dela noi urgia Ta. Nu Te mânia pe noi, ci întru milostivenia Ta, ne izbăveşte, Doamne Dumnezeul nostru, care opreşti trăznetul, schimbi fulgerul şi toate le plineşti spre mîntuirea făpturilor Tale. Caută dară şi spre noi după mare mila Ta şi ne mîntuieşte de tot necazul, mînia şi nevoia şi de primejdia care s’apropie. Că al tunat din cer, al înmulţit fulgerele şi ne-al înfiorat pe noi. Milueşte-ne pe noi după mulţimea milostiveniel Tale, să nu ne ardă focul mînieî Tale, nici iuţimea fulgerelor şi a trăznetelor să nu ne mistuiascâ. Fără, — după mare mila Ta, alinează urgia. Inseninînd aierul, risipeşte întu-nerecul, care ne-a învăluit, — întoarce viforul întru linişte... (în răstimp se vede cum urcă Pintea spre peşteră).
                                                       Scena a Il-a.
Acelaş şi Pintea. (Vine, ureînd cu greu prin pietrişul din galea peşterii. Se opreşte, priveşte înapoi, apoi îşi urmează calea. Glasul lui Ilie se aude mereu, tot mai încet, pînă devine un murmur. Fulgerele şi trăznetele se repetă).
   Pintea (oprindu-se la intrarea peşterii): Se roagă!... (scuturîndu-se de apă) Uf, ce vreme grea! (luînd lopăţelele de pe laviţă, le loveşte de mal multeorî de olaltă) Moş Ilie!
   Ilie (din peşteră): Cine umblă p’aci pe vremea asta?
   Pintea: Eu sînt, moş Ilie, — Pintea din Mă-goaja!
   Ilie: Tu eşti? Aşteaptă să-mi isprăvesc rugăciunea.
   Pintea (şezînd pe^laviţă): Aştept, moş Ilie, aştept!
   (Pauză. Nu se aude decît murmurul cum se roagă Pustnicul. Deodată se aude un^bucium din depărtare. Pintea se ridică, vine în gura peşterii şi suflă de două ori în bucium).
dică cortina, în peşteră e întuneric. Un fulger străbate semiobscurul, iar în urmă-î tunete puternice. Ploauă tare. Fulgerele cad des, iar cătră mijlocul tabloului scad treptat. Ploaia stă. Din peşteră, de după păretele de seîndurî, se aude glasul lui Ilie, cum se roagă „devreme grca“. O cucuvae ţipă mereu într’o scorbură.
   Ilie (deschide uşa): Nu eşti singur? Cui dai semne?
   Pintea (apropiindu-se): Aştept să vie Râkoczi cu doi oameni, Români creştini, — că avem un sfat împreună... Sărut dreapta, moş Ilie! (îl sărută mîna).
   Ilie (iese în peştera internă, închizînd uşa după sine): Hm! hm! Sfaturi pe vremea asta! Aci!
   Pintea: Să nu te superi, moş Ilie! Ne păzim bine că umblă să ne prindă Nemţii.
   Ilie: Nemţii? Ce aveţi voi cu Nemţii? Hm! (se aude un bucium, dar mal aproape) Auzi!
   Pintea (răspunde de nou din gura peşterii): Vin! — întrebi că ce avem cu Nemţii ? Prea ne-au năpădit, moş Ilie. Ne prea storc cu dările, ne prea sărăcesc, apoi vor să ne răpiască şi legea! Vor să ne facă papistaşl...
   Ilie: Hm! Legea! D’apol Râkoczi nu-î papi staş?
   Pintea: Nu! Râkoczi e de lege ungurească şi vrea să se însoţiască cu noi Românii, de legea grecească.
   Ilie: Hm! hm! D’apol s’a început război?
   Pintea: S’a început! EQ am tabără aci în munţi şi-mî adun oameni. Am cinci sute. (se aude buciumul aproape de tot) Auzi că vin!
   Ilie: Bine! O să văd cum faceţi tîrgul! Pă-zeşte-te să nu păţeşti hicleşug! Eu mă duc să mă rog! înainte de a te duce, să-migrăieştî! (se retrage şi închide uşa).
   Pintea (în urma lui): Bine, moş Ilie!
                                                    Scena a IlI-a.
Aceiaşi, Râkoczi, Ioniţă, Avrămuţ, (vin cu greu din stingă). Ioniţă îl aduce pe Râkoczi de mînă prin întuneric. Cînd se ivesc, un fulger luminează scena şi un tunet puternic cutremură întreg codrul. Toţi rănvn înmărmuriţi. Cucuvaia se vaetă. Pintea stă în uşa peşterii).
   Ion iţă (cătră Râkoczi): P’aci, p’aci, Măria ta!
   Râkoczi: Val, ce noapte fioroasă!... Am sosit?
   Ioniţă: Am sosit! Iată, în gura peşterii ne aşteaptă căpitanul Pintea! (în răstimp sosesc) Am venit, căpitane!
   Pintea: Bun sosit!
www.dacQFomanica.ro
Nrul '/, 1$06.
LUCEAFĂRUL
151
   Râkoczi (îşî dă mantaua la o parte şi păşeşte spre Pintea, întinzîndu-î mina): Bună seara, căpitane! Mulţumim, că ni’aî ascultat!
   Pintea (arătîndu-î laviţa, să şează): Cum să nu viu, Măria Ta? Şi eu m’ani gîndit să mă duc în tabăra Măriei Tale.
   Râkoczi (şede pe laviţă): Doamne, ce vreme turbată! Numai paserea asta de nu s’ar maî văeta! De cîteorî o aud, mă trec fiori! Par’că prea cobeşte a rău!
   Pintea: O fi, ce-o da Dumnezeu. (loniţă şi Avrămuţ se retrag într’un colţ. IşT pun mantalele şi se aşează pe ele. Povestesc).
   Râkoczi: Şezi ici, căpitane! Ce pustnic trăeşte aici?
   Pintea (aşezîndu-se): Un călugăr bătrîn. Să tot roagă mereu.
   Râkoczi: Oare nu ne vinde?
   Pintea: Nu, Măria Ta! Nu se duce el maî mult în lume! De 20 de ani n’a pus piciorul din codru! Apoi mi-e om bun.
   Râkoczi: Aşa? Bine! Dar să începem, că vremea e scumpă. Eu trebue să mă întorc în tabără...
   Pintea: In scrisoarea Măriei Tale m’al făcut căpitan al Mării Tale. Iţi mulţumesc. Asta-mi prinde bine! De aci înainte, nu-mi vor mal zice tâlhar, — că noi Românii, orice am face, bine, rău, — tot tâlhari ne numesc.
   Râkoczi: Da, eşti căpitanul meu! Eu nu-ţl cer nimic. Fă cum vel gîndi că-I bine! Vreau să fiu apărat dela spate. O poţi face asta?
   Pintea: Voi avea mult de lucru cu oraşele, că toate-s potrivnice. Îmi stă în gînd să cuprind Baia-Mare, ca să am pe iarnă un cuib.
   Râkoczi: Crezi că vel reuşi?
   Pintea: De-a bună seama ! Oamenii mei sînt viteji şi isteţi.
   Râkoczi: Ştiu! Jumătate din oamenii mei sînt Români, şi niine nu-I întrece. Am şi patru căpitani români, — cel maî viteji! Aşa dară fă cum gîndeştî! Eu mă încred în tine. Spune-mî acu dacă vom învinge, voi ce dorinţe aveţi?
   Pintea: Noi? Puţine, Măria Ta! Să ni se lase legea noastră românească! Să nu ne mal închidă bisericile; să nu ne pună la dări şi gloabă pe cel ce nu ne lăsăm legea.
   Râkoczi: Asta ţi-o făgăduesc, pe cinstea mea!
   Pintea: Să avem, ca mal de mult, Vodă de neamul nost, supus numai împărăţiei.
   Râkoczi: De vom birui, se va face!
   Pintea: Vodă nost să fie ales de nobilii români din părţile noastre şi să-l întăriască în domnie craiul ţării.
   Râkoczi: Bine! Mă învoiesc!
   Pintea: Darea cătră împărăţie să o plătiască Vodă, din ce va strînge dela popor! Şi darea asta, să scadă. Acu e prea mare.
   Râkoczi: Se va face, pe cum doreşti!
   Pintea: Să înveţe şi pruncii noştri carte. In magistrat şi alte slujbe la oraşe să se pună, după dreptate, şi nobili români.
   Râkoczi: După dreptate!
   Pintea: Să se facă nobili toţi puşcaşii mei şi copiii lor!
   Râkoczi: Şi asta ţi-o făgăduiesc!
   Pintea: Soartea iobagilor să se uşureze!
   Râkoczi: Se va uşura !
   Pintea: Altceva nu cer!
   Râkoczi (cu mirare): Nu? Pentru tine nu ceri nimic ?
   Pintea: Pentru mine? Nu! Nimic! Numai bunăvoinţa Măriei Tale!
   Râkoczi: Eşti un om nobil, — căpitane!
   Pintea: Aşa sîntem noi, Românii! Nu cerem noi a nimăruia! Noi numai dreptate cerem!
   Râkoczi: Ştiu! Şi am iubit totdeauna pe Români. Soartea a fost prea vitreagă cu ei!... Dar bani aveţi ?
   Pintea: Puţini! Trăim din ce luăm dela potrivnici.
   Râkoczi: O să-ţi trimit două mii de galbeni! Aşa dară ne-ain înţeles ?
   Pintea: Ne-am înţeles, Măria Ta.
   Râkoczi (se ridică): Adă mîna ! Aceluia care va călca înţelesul, să nu-I ajute Dumnezeu. (în clipa asta un trăznet puternic izbeşte o stîncă, la gura peşterii, care se prăbuşeşte cu zgomot înfiorător).
   Pintea (întinzîndu-î mîna): Să nu-I ajute, (toţi rămîn înlemniţi. Râkoczi şi Pintea se privesc mult, înmărmuriţi).
   Râkoczi (cu glas tremurător): Oare să fie semn rău ?
   Pintea: Poate fi şi bun.
   Râkoczi: Să te audă Dumnezeu. Eu plec. Mergem pe-un drum ?
   Pintea: Nu, Măria Ta. Eu nu mă duc în dreapta.
   Râkoczi: Rămîlcu bine, dară. Încă una să-ţî mai spui. Cînd vei ajunge în strîmtoare.cere ajutor. De voi ajunge eu — şi eu îţi voi cere. Să mă înştiinţezi mereu, cînd aî avut bătaie cu potrivnicii. Rămîl cu bine! (îşi dau mîna).
   Pintea: Să mergi cu bine! N’o să te plîngl de mine, Măria Ta. (cătră loniţă) Tu du-te cu dînşiî.
   loniţă (ridieîndu-se): Mă duc, căpitane. Rămas bun !
   Avrămuţ (ridieîndu-se): Rămîl cu bine, căpitane! (pleacă toţi trei pe drumul pe care au venit).
   Pintea: Drum bun! (priveşte lung în urma lor).
                                                    Scena a IV-a.
                                                      Pintea şi llie.
   Pintea: Moş llied
   llie: Viu, viu, nepoate! (deschide uşa şi iese).
www.dacQFomanica.ro
152
LUCEAFĂRUL
Nrul 7, 1906.
    P i n t e a : Am isprăvit. Auzit-aî ?
    Ilie: Am ascultat. Aî cerut nrea puţin!
    P i n t e a : N’am spus tot ce am gîiuiit, că nici el n’a spus tot. De-i spuneam, poate nu ne des-părţiam ca prietini, cu toate că şi el e Român de viţă.
    Ilie: Să-mi spui ce vrei tu, nepoate? Ce gînduri ai ?
    Fin tea (îndreptindu-şî statura): Moş Ilie! N’am spus nimărui, ce zace pe sufletul meii. Dar ţie îţi spui, că tu eşti om sfînt şi drept. De mult mă doare soartea poporului nostru şi nu i-am putut ajuta. Noi sîntem străini pe moşia noastră, pe pămîntul strămoşesc. Eu vreau să se schimbe lucrul ăsta. Să nu ni se înstrăineze domnii. Să nu mai fim iobagi. Să trăim noi Românii, singuri şi slobozi în ţara noastră. Asta o vreau eu.
    Ilie (profetic): Mîndre vorbe aî spus! Mîn-
dru-i sufletul tău şi gîndurile tale! Dar auzit-ai bufniţa cum cobia? Ăsta-i semn rău! Nici tu, nici Râkoczi nu-ţî ajunge izbîndă. Alţi oameni, în alte vremuri veni-vor, să împliniască dorul nostru. Noi atunci n’om mai trăi! Vor trece mulţi ani şi se vor ivi în Ardeal oameni cari să pă-timiască pentru neamul românesc. Nici ei nu vor reuşi. Veni-vor alţii, peste alţi mulţi ani, şi zădarnic se vor jertfi! Noi avem încă mult de suferit. Dar un glas ascuns îmi spune, că încă peste atiţia ani, vor răsări şi zorile neamului nostru. Tu du-te însăşi luptă,şi în luptele tale să fie Dumnezeu cu tine. Că unde-i dreptatea acolo-î şi Dumnezeu!
   P i n t e a (cade în genunchi): Binecuvîntă-mă, moş Ilie.
   Ilie (ridică braţele şi-l binecuvîntă): Fii bi-necuvîntat, nepoate.
                                                        (Cortina).
Rumâni din Orobnic.
CîHTEC
Căutare, măi Bătrîne <f>i străin pe fu mea nouă, *^Vaş putea în efipa asta Silinţa mi-aş rupe-o n două.
cf>i străin cum sînt pe lume cpi Bătut de sărăcie, Jumătate, ntăl ntoşnccje, bucuros fi-aş da-o fie.
■ ■     .|~E=z®=] - ----------
$u din easă-fîpuîîn strună ^j)oruf ei şi ’ntrecj amaruf, <§i să-ntî cînfî apoi, Bătrîne, e)ă-mî isilesc în sid paltaruf.
                 Z. Bârsan.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1906.
LUCEAFĂRUL
153
                                                                                        1 D 1 Lt fl.
                                                                                                       Es ist eine alte Geschichte...
                                                                  1.
   Motrul curge liniştit, gălbui, pe patul lui de mîl printre zăvoaele de sălcii, plop! şi anini. Dealurile din cele două laturi închid o vale largă şi roditoare în care satele se ţin lanţ. Le ghiceşti după desimea şi verdeaţa pomilor, din care răsare cîte un perete alb, ori cîte un turn de biserică; iar seara şi dimineaţa după palele de pruni viorii ce plutesc d’asupra în văzduh.
   Miriştele sînt arse, porumbiştile au început să îngălbiniască şi să foşniască uscat.
E în ziua de Sînta-Maria. In Merişani e zarvă mare. De cu dimineaţă încep să sosiască că-
lîngă biserică, mesele tuturor. După liturghie preotul, îmbrăcat într’o reverendă lungă, de un negru spălăcit, cu patrafirul la gît şi urmat de cîntăreţi, pornesc din masă în masă pentru dumnezeiasca slujbă. Locurile se ocupă îndată, fiecare îşi caută prietinii, rudeniile, cunoscuţii şi şi-i aşează la masă cu bucuria revederii. Vinul începe să curgă odată cu închinăciunile şi urările de sănătate, lăutarii deschid sufletele cu cîn-tecele lor. Căruţele sosesc mereu, de pe colnice se pogoară pilcuri de bărbaţi în haine albe, femei cu vestminte în feţe vii ce bat la ochi; — ei vin pentru petrecere şi joc şi aşteaptă nerăbdători în ceată. Un negustor cu mărunţişuri
Români din Bîrdo.
ruţe şi călăreţi din toate părţile. Satul furnică de oameni în haine de sărbătoare. Fumuri se înalţă de pe la toate gospodăriile, pe alocuri focul arde în bătătură înconjurat de oale mari, în care se găteşte pentru praznic. Lăutarii îi zic prelung pe uliţî, ori pe la porţile oamenilor aş-teptînd să fie chemaţi. Un duh de veselie şi de petrecere pluteşte pe d’asupra tuturora, nu mai vezi o faţă îngîndurată. Merişaniî au azi nedee. De hramul bisericii fiecare face un parastas, de pe la prînz încep să se întindă pe tăpşanul de
ieftine şi-a întocmit şi el şatra mai de-o parte; iar mai încolo olarii îşi întind marfa şi rudarii stau lîngă juguri, fuse, linguri şi talere de lemn aşteptînd cumpărătorii. Ţiganii şi cerşetorii cer mila celor ce petrec.
   Pe după amiază tot tăpşanul furnică de lume. Atunci lăutarii părăsesc mesele şi încep să cînte de joc. Ceea ce-i aducea pe oamenii aceştia aicia era imboldul de a se vedea, de a se cunoaşte, de a se preţui. Se legau prietenii, se în-tîlniau ochi, se strîngeau mînî, se făceau glume,
www.dacQFomanica.ro
154
LUCEAFĂRUL
Nrul 7, 1906
se puneau la cale noT gospodării. Poporul din părţile acestea n’are alt chip de a petrece la olaltă adunat din mal multe sate. Horele se urmau repede, flăcăii băteau pămîntul după viersul lăutarului şi-şi ştergeau năduşala de pe frunte, fetele prinse toate la un loc se legănau mal uşor privind la voinicia flăcăilor.
   Pe de margine inteligenţa satelor stă şi priveşte : sînt preoţi bătrînl, perceptori roşcovani, învăţători uscăţivi. Preotul din Merişanî stă de vorbă cu învăţătorul din Floreştî Gheorghe Voinea, alăturia stă tăcut fecioru-său : Nicu Voinea. E bine croit: înalt, voinic, în faţa-I bărbătească, fruntea largă, ochii mari, negrii, citeşti deştep-tăciunea, simţirile curate, dragostea de muncă. Din capul locului îţi insufla iubire. E pe cale de a termina liceul, în toamnă merge pe a opta. In şcoală muria după istoria vitejiilor, a faptelor mari, a voinţelor de fier, a oamenilor nemuritori. Indumnezeia tăria, virtutea, bărbăţia şi i se părea că el ar fi trebuit să fie născut în alt veac. II stau pildă înaintea ochilor toţi cel ce la virsta lui fâptuiseră fapte mari şi la el se gîndia pururi, îl rodea numai mîhnirea că eh trece prin lume vegetînd ca o fiinţă de rînd. Avea un ideal, pe care tot şcoala i-1 dăduse: idealul clasic elin, de desăvîrşită armonie între suflet şi trup. Ura tot ce nu era potrivit cu acest ideal şi nu odată simţia în el clocotind revoltă contra şcoalel cu viaţa sedentară, cu monotonia-! plicticoasă şi învăţătura-I seacă şi abstractă, contra societăţel stăpînită de prejudecăţi şi de orînduell în potriva firel. II plăceau pînă la patimă vechile balade, închidea ochii şi vedea viteji, haiduci, lua parte la răpiri romantice, poposia în mijloc de codru, ori la circiume învăluite în umbră şi mal presus de toate la vîrsta Iul vedea în vis şi se gîndia mereu la fete frumoase, la eroine din balade şi poveşti.
   Venise la nedee in Merişanî pentru a se desfăta, el nu putea însă găsi desfătare decît în lumea visurilor lui, pe care ar fi vrut să le vadă mal ales aci la ţară, aievea măcar într’o măsură cît de mică. Nu găsia însă fiinţele închipuire! lui. Flăcăii erau voinici ce-I drept, dar Iul i se părea că n’au destul avînt şi nu-s destul de frumoşi în mişcările trupurilor lor tari şi osoase, iar fetele... unde e iubita şi cîntata frumuseţe românească ? Cutare, care ar avea mişcări fru-
moase, are faţă stricată de vărsat; cealaltă are ochii aşa de spălăciţi, ori figura aşa de îmbă-trînită, ori obrajii pămîntoşî, ori fălcile prea mari. Şi toate au un trup aşa de lipsit de farmec. Cele mititele sînt mal gingaşe şi mal mlădioase, cum se fac însă fete mari, răinîn scunde, greoaie, ceeace le răpeşte orice gingăşie. Şi cum mal caută să se întreacă prin vestminte şi podoabe, din care multe i se păreau de rîs lui, cutare s’a boit cu sulimanurî, cutare şi-a scrobit cămaşa pînă a făcut-o întreagă ca o coaje, cutare şi-a legat la gît cine ştie ce, cutare, mal bogată, şi-a încărcat cămaşa şi opregul cu atîţia fluturi şi mărgele că te miri cum se mal mişcă sub zaua asta fără rost.
   Privia jucîndu-se cu lănţişorul dela ciasornic, n’auzia ce vorbiaîi cel bătrînl şi nu simţia în suflet decît lipsa unul ceva, pe care-1 doria fără să-şî dea seama ce-I; n’ar fi putut spune, dacă simţirea Iul era un fel de regret, de părere de rău, ori de dorinţă vagă. Şi deodată adierea aceasta ce-î trecea mereu peste suflet, se prefăcu într’un fior, ce-1 răscoli de sus pînă jos, ca la ivirea a ceva rar şi neaşteptat. O clipă îşi puse întrebarea, dacă vedea aevea, ori imaginaţia Iul aţîţată idealizase unul din tipurile pe care el, poate pe nedrept, le numia comune. Dar vedenia aceasta nu dispărea, trăsăturile ei nu se perdeau, nu se ştergeau cum se şterg trăsăturile fiinţelor, pe care închipuirea noastiă le plăzmueşte, el îl vedea mişcările, îl auzia glasul. Nicu rămase cu ochii pironiţi la ea pe jumătate înmărmurit. Şi o bucurie neaşteptată se coborî par’că de undeva şi-I învălui sufletul. De acum păcat că era spre seară, păcat că nedea nu ţinea trei zile în şir, păcat că timpul nu se opria pe loc, ca clipele acelea numai să trăiască în veşnicie. N’o mal perdea din ochi. Şi cînd ea trecu în partea cealaltă a horei, el lăsă pe cel bătrînl să pună ţara la cale cu sfatul lor şi trecu şi el dincolo, o vedea mer-gînd şi i se părea că nimeni nu mal merge ca ea, o vedea zimbind şi nici un zimbet din lume n’ar fi preţuit cît al el, o auzia vorbind şi nici un glas nu putea fi mal dulce, se prindea în horă, şi nici un joc nu putea fi mal lin şi mal mlădios. Cealaltă nedee nu mal exista pentru el, decît ca un pervaz, menit să-î dea eî prilejul de a fi mal presus decît ori cine din cel şi cele ce erau
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1906.
LUCEAFÂRUL
155
acolo. Cu o îndrăzneală, pe care n’o mai avusese niciodată, căuta s’o priviască în ocliî şi înainte de a o putea privi, i se părea că el o caută şi o admiră ca pe ceva de o înaltă valoare artistică, obiectivă; cînd o privi în ochi însă, simţi că în inimă i se furişează o legătură, care numai pe departe avea a face cu admiraţia pentru operele de artă. Şi atunci începu să se întrebe: cine-î, de unde-i? Se duse la mamă-sa căreia nu se sfia să-î spună orice.
   —     Mamă, cine-i fata aceia cu capul gol, cu ochii albaştri?
   Se încorda ca vocea să-i fie cit de firească.
   —     Ce, n’ai mai văzut-o? li Ana lui Şerban, dela noi din sat.
   —   Ee ! ? Da, mamă ?
   —   Frumuşică fată, are cui sămăna.
                        II.
   Pe drum, cînd se înapoiau acasă, Nicu era trist.
I se părea c’a fost slab de s’a lăsat să fie stă-pînit de simţirea pe care i-o insufla o fată fie chiar şi cea mai frumoasă din tot cuprinsul. Dar fusese fericit şi acea fericire acum i se curmase şi el n’o putea reînvia decît căutînd s’o mai vadă, s’o cunoască, să vorbiască, să giumiască cu ea, s’o prindă de mînă, s’o cuprindă de mijloc.
   —     Viaţa de acasă poate că mă va potoli totuşi — îşi zicea el. Tata luptă aşa din greu cu viaţa în mijlocul atîtor greutăţi, el e un apostol şi un idealist şi eu să mă înmoi ca c.ara de focul unor ochi de fată? Ce ar crede el despre băiatul lui, cu care se sfătuise de atîtea ori în împrejurări grele, cu care împreună se bucurase cînd vîntul de îndreptare începuse să adie ?
   Seara după cină, învăţătorul începu să-şi facă socotelile pe a doua zi: — Mîne-î Duminecă, după biserică trebue să lucrez la bancă şi-s singur, pînă seara o să fiu ocupat, ar fi lipsă şi de un casier. Cine îmi face lecţia de mîne cu adulţii? Doamne, de ce nu sînt de fier, şi de ce nu mă pot împărţi în zece, că toate le-aşi face. Recensămîntul copiilor în vîrstă de şcoală trebue din vreme început, săptămîna viitoare sîntem chemaţi la conferinţa de cerc. Dar cînd va începe şcoala ! Şi de munca mea, cîtă bruma este, cine va avea grije ?
   Nicu se trezi prea tîrziu c’ar fi trebuit să zică:
Mîne merg eu să-ţi dau ajutor la bancă, mîne fac eu lecţie cu adulţii, mîne conduc eu corul la biserică şi supărat pe el însuşi se culcă.
   Dar n’a fost cu putinţă. să pună geană pe geană. Doi ochi îi răscoliseră sufletul. Aşa ochi nu mai văzuse el nici în visurile lui. Doi ochi mai albaştri decît albastrul cel mai curat al cerului de vară, limpezi lamură ca lacrima de înger. Şi de asta erau oare aşa de buni, aşa de blînzi, aşa de fermecători ? Ori fiindcă erau umezi, ori fiindcă îi umbriau genele lungi răs-frînte, ori sprîncenele dese şi arcuite, moi şi lucitoare ca mătasa ? Numai ochii aceia l-ar fi putut scoate din minţi, dar nu-î vedea numai pe ei: vedea părul bogat, peptenat pe tîmple, negru, lucitor de negru — poate că dela părul acela al oacheşelor venia focul arzător, care nu putea izvori din ochii albaştri ai bălaelor — vedea rotunzimea liniilor sculpturale desăvîrşite ale bărbiei, ale buzelor, făcute par’că pe zim-betul, ce lăsa să se vadă cununa dinţilor albi sticloşi, vedea profilul, o minune de profil clasic, cu o foarte uşoară scobitură între fruntea largă şi nasul de statuă antică, vedea obrajii plini, rumeni, fragezi ca petalele de trandafiri.
   Şi totuşi, par’că nu-l fermecase numai chipul ei. 11 fermecase fiinţa ei întreagă, îl fermecase trupul ei înalt, subţire, mlădios, încins sus sub sîn, îl fermecase gustul cu care era îmbrăcată. Era în firea ei întreagă un amestec de duioşie şi naivitate, de sfiiciune şi îndrăzneală ; în chipul cum îşi purta picioarele la joc, în chipul cum sălta, cum îşi pleca capul, cum zimbia, cum prindea pe tovarăşa ei de mînă era o drăgălăşenie, care ţi-ar fi făcut-o dragă fără s’o priveşti în ochi. Era plăpîndă, ca un copilaş, par’că n’atingea pămîntul, cînd mergea şi par’că natura n’o făcuse decît ca să fie purtată în braţe.
   Şi la fiecare nouă imagine Nicu tresăria, se întorcea pe partea cealaltă, potrivia perna şi i se părea că patul n’a fost niciodată aşa de tare. Dela o vreme i se părea că suspinase că zisese tare cîteva vorbe şi-î era frică să nu-l fi auzit tată-său de alăturia ; atunci se hotărî să doarmă, căuta să-şi împrăştie imaginele, apăsa pleoapele... Zădarnic. Gîndurile iar începură:
   — De bună seamă ea nu-şî dă seamă cîtu-î de frumoasă şi nici satul întreg nu-şî dă seamă, mama de abia mi-a zis că-i frumoşică. Satul...
www.dacQFomanica.ro
156
LUCEAFĂRUL
Nrul 7, 1906.
Femei din Suşnievita.
Aici în sat am s’o mai întilnesc, am să caut s’o îutîlnesc, să-î vorbesc, o să vină la lioră... cu neputinţă să n’o întilnesc.
   Cu gînduri de acestea adormi.
   Intr’una din zilele de zbucium ce urmară, în-văţătoreasa zise lui fiu-său:
   — Nicule mamă, te duci tu astă seară pînă la moară să vezi ce face moş Zamfir cu sacii noştri ?...
                          III.
       O seară senină de început de toamnă. D’asupra apei se ridică o căsuţă sprijinită de-o parte pe ţărm şi de alta pe patru furci ce se înfig în pietrişul albiei. Coperişul e învăluit în frunzişul sălciilor ce stau de pază, gîrbove de bătrîneţe, iu jur. Iu negura serii trupul căsuţei se îmbină cu frunzişul şi cu trunchiul sălciilor; dinaintea ochilor ţi se iveşte ca o umbră uriaşă, ce-ţî aminteşte cîte-o frîntură din basmele copilăriei.
   De departe se aude vîjăitul apei ce se repede pe scoc şi se sparge apoi în roţile de desupt. Cu cit vii mai aproape, cu atît vijăitul apei se amestecă cu huruitul sec al pietrilor ce sparg porumbul. Uşa scirţăi şi rămase deschisă, o dungă blîndă de lumină lunecă afară, desluşind podişca din faţă, chipul omului ce ieşise şi a lui Nicu care intra.
   —  Bună seara.
   —   Bună seara, Domnule Nică.
   —   Arunci în coş şi pe-al nost?
   —     Gata, acuma, puteai nici să nu mai vii... da’, nu e vorba, ştiu că nu ţi-s urîte Dumitale nici plimbările, nici poveştile.
   —     ’Poî să-mi povesteşti atuncea, moş Zamfire, ştii dumniata, din vremile vechi.
   —   Dacă venişî... ia mai şezi.
   îşi atîrnă puşca într’un cui de lemn şi se aşeză pe un scăunaş. Lingă morar sta un bărbat, căruia se vede, că noul venit îi curmase vorba, căci sta şi aştepta; în fund de-abia se deose-biau în umbră două femei: una cucăia răzimată de saci, ceealaltă în picioare torcea.
   Focul pe vatră se mai potolise, de abia din cînd în cînd mai arunca cîte o limbă roşietică ce se desprindea par’că din vreascuri, pîlpăia o clipă şi muria. Fiecare din pîlpăirile acestea lumina un colţ din moară. Pe rînd se rume-niau o clipă coşurile cu lemnul lor îngălbenii de vechime şi găurit de cari, roţile de piatră vînătă, lăzile cu făină lustruite de frecare, grinzile de d’asupra vetrei, pe care fumul aşternuse par’că un strat de păcură, o ladă mare în colţ, în care morarul îşi arunca vama, şi în toate părţile saci şi traiste, aruncate fiecum, culcate jos, ori răzimate de păreţi.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1906.
LUCEAFĂRUL
157
   Vorba morarului şi sfîrşitul fusului celei ce torcea se perdeau în huruitul morii.
   Focul pîlpăi iarăşi şi de astădată se luminară feţele celor două femei; una bătrînă, ştearsă pămîntoasă, cu nişte ochi ce clipiau lung cu-căind, ceealaltă ... Ana Iul Şerban.
   Nicu uită unde se află. Un fior îl săgetă de sus pînă jos şi inima începu să-I bată de să sară din loc. De l-ar fi putut privi cineva la lumină în clipele acestea, ar fi văzut cum din roşu se făcea palid şi din palid se făcea roşu. De l-ar fi întrebat ceva moş Zamfir, nu l-ar fi auzit şi să-l fi auzit, nu i-ar fi putut răspunde, i se aşezase par’că ceva în gît. O clipă îl trecu prin minte gîndul să iese afară să-şi vină în fire... dar nu ştiu ce putere il ţinea înlemnit, ţintuit pe scăuneşul pe care se aşezase.
   încetul cu încetul se mal linişti. II stăpînia totuşi o vrajă nespusă. II venia să nesocotiască martorii aceştia împotriva cărora i se polimia în inimă o umbră de ură nedreaptă, şi s’o prindă de mînl, s’o îmbrăţişeze, s’o sărute. Cel puţin dacă ar fi mal aproape de ea, să-î audă sfîrăitul fusului, să i se atingă de haină, să-I zică o vorbă. „Ce prostie să te aşezi aşa deodată pe scaun cum îţi zice cineva, fără să te mal uiţi în jur!“ Cum să se apropie acum? cum să se scoale în picioare, ori să-şi mute scaunul ? Că le-ar fi dat în gînd şi lui moş Zamfir şi celui cu care tăinuia şi mal ales bă-trînel aceşteia, care s’ar fi deşteptat de bunăseamă din toropeala el. Şi cum să-î zică o vorbă? c’ar fi trebuit să strige, nu să vorbiască. Ea s’ar fi speriat, moş Zamfir ar fi rîs şiret, ori răutăcios; el ar fi vrut să-I vorbiască uşor, dulce, să-î vorbiască cu ochii — şi nici cu ochii nu putea; în moară începuse să fie întu-nerec de tot.
   Acuma începu săsegîndiască: Seapropie de foc zgîndără tăciunii şi mal aruncă o mînă de vreascuri. Bîlbăra începu să pîlpăe cu reflexe galbene, roşii şi viorii. De acum o putea privi în voe şi se hotărî să-şî birue sfiiciunea, să fie îndrăzneţ. îşi pironi privirile în oclii-î mari, blînzl, albaştri, în care se îngrămădise acuma par’că toată mlădierea şi toată gingăşia el. Fata îşi plecă ochii în jos şi apoi iar îl ridică încet; pe furiş întîlni însă pe acel ce-o priviau şi fusu\ I scăpă jos, rupînd firul. Se aplecă să-l ia, în
vreme ce sîngele i se urcă în obraji, iar ochii i se făcură pa r’că mal buni, mal vil, mal umezi.
    Nădi firul, pentru a-1 rupe însă a doua oară şi apoi a treia oară.
    Nu ştia cum să-şî mai birue încurcătura, stîngăcia şi necazul.
    Dar glasurile celor ce vorbiau, răsunară deodată mai tare şi Nicu îşi întoarse ochii.
    —      Grozav lucru, nene Zamfire, şi zici că erai acolo de faţă?
    —   Cum te văd şi mă vezi.
    Se sculă, îşi luă traista în spinare, zise „noapte bună“ şi ieşi.
    Se deşteptă şi bătrîna: — AI, fetiţo, nu mal plecaşi? Te aşteaptă aî tăi acasă.
    —      Haide, zise şi ea cu jumătate de glas, dar mîne, moş Zamfire, să vină tata.
    —   Mîne, mînca-te-ar nioşu.
    Bătrîna plecase, Ana mal rămase căutîndu-şî iar fusul pe jos. După un răstimp ieşi şi ea. Nicu şovăi cîtva, apoi sări şi el de pe scaun.
Pată din Suşnicviţa.
www.dacQFomanica.ro
158
Luceafărul
Nrul 7, 190b.
   —      Da’ ce nu mai stai, Domnule Nică ?... Poveştile ... — Dar el ieşise şi bătrînul continuă şiret: Aha ... pricep, acum te ademeneşte altceva ... nu poveştile... ei, fătul meu, ai şi drept...
                        IV.
   O ajunse pe poteca care ducea în sat.
   —   De ce te soreşti aşa, drăguţă ?
   Ea întoarse capul speriată par’că, şi-şi văzu de drum, încetînd fără voe pasul. Presimţise şi dorise par’ că să vină după ea; dar acuma îi era aşa de greu, clipele acestea erau aşa de neobişnuite şi de chinuitoare, încît ar fi dat mult să fie acasă între ai săi, la adăpost de ori ce ispită. Se lupta cu gîndurile şi cu simţirea. Cînd Nicu îi cuprinse mijlocul cu braţul, i se păru că va muri, îşi uită de tot, nu mai simţi pă-mîntul sub picioare, par’ că ar fi plutit într’un văzduh îmbălsămat de mirezme. Tăceau amîn-doî, numai zvîcnirile inimii le sfărma pieptul şi ceva, care-î împiedeca să vorbiască, le rămînea în gît. Stătură in loc, ea se reculese şi vru să plece, dar o mîngăere o îmblînzi... îşi lăsă mlădioasă capul pe umărul lui, ascunzîndu-şî obrajii ce ardeau.
   Fără să ştie cum, s’au pomenit sărutîndu-se. în sărutări cătau a-şî potoli tot jarul dragostei, care izbucnise deodată şi pe neaşteptate. Intr’o beţie fermecată, Nicu sărută obrajii, buzele> fruntea, ochii ce-l chinuiseră în atîtea rînduri, şi pe care îi vedea ca aevea in visurile iui. O îmbrăţişa cu căldură, lung, îi strîngea mîna, mijlocul, îi simţia sinii ce-l înfiorau. Uitaseră şi unul şi altul că-î seară şi sînt aşteptaţi.
   Muţenia îi apăsa pe amîndoî, cercau să zică ceva şi n’aveau ce. Nicu de-abia rostia cu vorba întretăiată:
   —      Dela noi din sat şi eu să nu ştiu, mă mir cum de nu te-am văzut mai demult.
   —      Bine, mata doar n’ai stat toată vremea la noi, cum era să mă vezi ?
   —   Da de ce nu veniaî la horă ?
   —   Dacă nu mă lăsa mama.
   —   Lasă, dragă, bine-a făcut, îţi pare rău ?
   Mîngăierea fu un sărutat, apoi porniră cu braţele petrecute unul după mijlocul celuialalt. La poarta casei ei se despărţiră printr’o strîngere de mînă, în care par’ că ar fi vrut să-şi frîngă degetele.
   Pela geamurile caselor mai licăria cîte-o lumină, încolo satul era învăluit în întuneric, taină şi tăcere. Nicu mergea spre casă aproape în fugă. Simţia în el o putere de uriaş şi o mulţumire sufletească ca niciodată.
   Intră în casă cu paşi apăsaţi, zimbind, şi dete „bună seara" mai tare decît de obicei.
   Aşa a început dragostea lor.
                         V.
   Tatăl ei era un om de cei din vremea veche. Blînd şi potolit, el vorbia rar şi apăsat ca un bătrîn, era muncitor şi chibzuit ca nimeni altul. Numai el în sat păstrase obiceiul de a-şî lăsa părul mare şi de a purta haina lungă de dimie albă. Faţa-i roşcovană şi sănătoasă, prinsă în pervazul pletelor rătezate, era luminată de doi ochi blînzî şi galeşi ca ai unui copil.
   Despre el gurile rele ale satului, cu care nu cinstia şi nu răcnia în circiumă, nu putuse găsi altă batjocură, decît că pleca la săpat pre-menit în hainele de sărbătoare, dar su’ mînă cu treanţa şi rabila pe care le îmbrăca, cînd ajungea în curătură, şi că poartă chimirul pe care l-a purtat şi moşu-său.
   Drept e că pe el nu zăriai pată. Şi cum îl vedeai, îţi da în gînd şi ce fel de gospodărie are omul acesta. O rînduială ca la el Ia nimeni. Grădină, pomi, boltă de viţă, vite, acareturi, clăi cu fîn şi în casă o curăţenie şi un miros de sulcină şi de busuioc şi fiecare lucruşor la locul lui.
   —      Se cunoaşte că ai fată mare la casă! ii zicea popa cînd păşia pragul cu botezul; iar cînd ieşea în tindă şi privia toată bogăţia prin-soarei acesteia, zimbia de bucurie.
   —      La dumniata ca la conac domnesc, ţi-ai înjghebat gospodărie nu jucărie.
   —      Ce să-i faci, părinte, mulţumim lui Dumnezeu, nu ne rabdă inima să stăm cu mînile în sîn şi ne gîndiin şi noi la copiii noştri.
   —   Da, da, ai muncit şi ai chibzuit, Şerbane.
   Şi inunda într’adevăr. Tatăl său avusese
prinsoare bună; dar ce bruma de pămînt fusesej se împărţise între fraţi, ca ori unde, şi el muncia la proprietar pe întreială ca toţi din sat. De aceia se tot mirau vecinii lui:
   —      Că n’are de unde fi! Iar alţii îşi dau cu socoteala, că el a dat de bună seamă peste vre-o comoară.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1906.
LUCEAFĂRUL
159
   Ci în omul acesta aşa de bun, era o cinste aşa de aspră, că el n’ar fi putut răbda s’audă de fică-sa ceva ce i s’ar fi părut lui cit de cît că nu se cade. Şi o dragoste a Aniî cu feciorul învăţătorului era ceva ce nu se cădea pentru nimic în lume.
   Nieu ştia lucrul acesta, căci citia în suflete mai bine decît altul. El admira pe Şerban, se uita la gospodăria lui ca la ceva rar şi-l iubia înainte de a fi cunoscut pe fie-sa. Dacă ar fi căutat el să-şi plăzmuiască un ţăran ideal, cum i-ar fi dorit pe toţi, nu putea să afle pe altul decît
pe Şerban. Ce suflet întreg, ce cinste, ce putere, ce orînduială! Să supere el pe omul acesta, să-î turbure pacea casei lui neprihănite, să facă să clocotiască de ciudă firea aceasta aşa de iertătoare... i s’ar fi părut o vină de neiertat. Din toate puterile sufletului trebuia să se înfrî-neze, să potoliască dragostea aceasta care nu era pentru el şi mai ales nu era pentru ea. Ce păcat că ea nu poate fi liberă în lumea asta, ce păcat că de familie o lega o datorie nestrămutată, un simţămînt vechiu şi neînfrînt de dragoste şi de ascultare de părinţi.
(Va urma.)                         G. C. lonescu.
                                       PE CE?
  Ca biata floare din grădină Ce-a zmuls-o viatul pe ’nsărat,
  Lăsind-o ’n goana lui să cază Pe-un zid pustiu, dărăpănat, —
  Aşa eşti, suflete, în mine Cind vii trudit din depărtări,
  Aduci cu tine-atitea lacrimi Şi-atîtea tainice mustrări.
                                      Şi ce silit eu de vină, spune,
                                     Că eşti ursit în veci să zbori,
  Şi dorurile tale frînte La sinul meu să le cobori. . . .
  De ce în cuibul tău de tină Revii mereu cătînd popas,
  Cind ştii că ’n el e frig şi viatul II clatină la ori ce pas ?!
                         De ce ?
                           Şi sufletu-mi răspunde,
                           Dintru ’nceput urzit sînt eu,
                           Să mă ridic în înălţime,
                           Iar tu să te coborî mereu.
                           Şi dacă viu de sus la tine,
                           Purtat pe aripă de vînt,
                           E ca să te ridic la ceruri, Nefericitule pămînt.
                                                       Z. Bârsan,
Din calea lui s’abate raza Şi toate florile s’ascund,
Ispitele mi-l prind în horă Tîrîndu-l vesele ’n afund.
Şi cum se duce-aşa ’n neştire Pe noroioasele poteci,
Păcatul doar i-arată drumul, Stăpînul lui de veci, de veci. . .
Cind iu răzbaţi atîta zare Şi’n drum îţi stă atît senin, Cind, flutur în cuprinsul firii,
Tu poţi s’alergi din crin în crin, De ce te mai cuprinde dorul De cuibul ăsta blăstămat,
Să stai în el cum stă o floare Pe-un zid pustiu dărăpănat.. . .
www.dacQFomanica.ro
160
LUCEAFĂRUL
Nrul 7, 1906.
                               CRONICĂ.
   ÎNVIERE. Şi iarăşi va să vină cu mărire ziua învierii naţionale, a acelei învieri, cînd toată obştea neamului nostru va serba izbîndirea unul gînd pribeag încă... întruparea ideii mari... Mulţi din multe părţi nu putem să ne mărturisim credinţa, dar o purtăm cu sfinţenie în suflet şi o vom lăsa moştenire copiilor noştri; şi vor veni, din mila Domnului, vremuri cînd urmaşii vor rosti fără sfială şi făr’ de nici o frică : Adevărat c’a înviat! A înviat neamul întreg şi credinţa în trăinicia lui.
   Nădejdile acestei învieri ni le întăresc şi cele petrecute acum sînt două săptămînî în Bucureşti, unde o parte din boerimea ţării româneşti, în dra-gostea-I nemărginită pentru cultura Apusului, a găsit de cuviinţă să dispreţuiască ce avem mal scump: limba.
   O societate de binefacere, Obolul, alcătuită din doamnele clasei boereştî, voia, ca în fiecare an, să dee o reprezentaţie pe scena „Teatrului Naţional". Diletanţii erau dintre boerl, cari sînt streini de limba şi literatura românească. în trecut programul reprezentaţiilor date de dînşiî era pe deplin strein. Mai anii trecuţi, arătîndu-se unele nemulţumiri şi protestări din partea celor ce-şî cinstesc neamul şi limba, programul reprezentaţiei din acest an se milostivi să aibă şi o scurtă piesă românească. Astăzi e mal puternică însă şi mîndria vieţii româneşti şi tinerimea universitară, cu profesorii lor în frunte, au protestat energic împotriva boerilor ce nesocotesc limba şi literatura românească, jucînd pe scena „Teatrului Naţional" piese în limba franceză. Protestarea, pacinică la început, a degenerat într’o cumplită bătălie între cetăţenii, cari au oprit cu forţa ţinerea reprezentaţiei, şi între poliţia şi armata ţării, păzitoarele ordine!.
   La această mişcare s’au alăturat toţi preoţii artei şi toţi fruntaşii cugetării româneşti, protestînd într’un singur glas împotriva acelora, cari ca umbra unul blăstăm a veacurilor de încercare din trecut, sînt şi azi o pedecă a celor mal sfinte străduinţe ale noastre, cari şi astăzi apasă creştetul neamului cu plumbul sufletului lor înstrăinat.
   Artiştii au redactat următoarea
                                                              chemare.
   Multe ne vor mai fi dezbinînd şi pe noi, scriitorii) dar dezbinările noastre sînt trecătoare, şi în certurile noastre noi ne lovim cum se lovesc, în bătaia vîntulul, ramurile crescute din aceiaşi tulpină.
   întotdeauna, şi cu toate durerile pe care ni le-am putut face unii altora, am simţit că e, între noi şi mal presus de noi, o putere care ne înfrăţeşte, o taină care
ne leagă pe toţi de marele, de sfîntul suflet al poporului nostru : e adînca iubire a limbii strămoşeşti, şi e credinţa nestrămutată în continuitatea istorică a neamului, care de două mii de ani îşi cîntă doina în limba aceasta-
   împrejurările au făcut ca o mică parte din neamul nostru să cugete într’o limbă străină, şi-i dureros că unii par a-şl face o mîndrie tocmai din această ruşine. Datoria noastră, a celor mulţi, e să-I asimilăm — să fim misionarii vieţii româneşti pentru toţi rătăciţii şi înstrăinaţii bunului nostru popor.
   Şi la opera aceasta de solidaritate naţională cu toţii trebue să lucrăm, iar mai ales sînt chemaţi să lucreze profesorii cari pregătesc oastea muncel de mîine împreună cu literaţii, cari sînt profesori şi ei. Trebue să ne îngrijim şi să punem la cale împăcarea aceasta, căci e nedrept, şi e păcat, şi e nespus de trist să se creadă că sînt două neamuri vrăjmaşe pe pămîntul ţării acesteia.
   Şi, cu toate acestea, sălbătăciile petrecute în noaptea de 13 Martie au dat inimilor noastre fiorul unei asemenea nenorociri. Ne întrebăm încă uimiţi: „Pentru ce alîta desfăşurare de forţă armată şi atîta sînge vărsat în deşert, cînd aşa de uşor se putea înlătura orice neînţelegere ? In contra cui, şi în sprijinul cărei idei mari. s’au năpustit în stradă cu săbiile scoase călăreţi de aceia falnici, în vitejia cărora noi punem altfel de speranţe ? Şi unde avem să ajungem şi ce viitor ne pre-gătia ?“
   Societatea de binefacere „Obolul" anunţă o reprezentaţie la Teatrul Naţional; reprezentaţie din care trei părţi aveau a fi într’o limbă străină. Studenţii ridică din nou glasul împotriva acestui dispreţ al acelor cari s’au nstrăinat de noi, îl ridică pentru limba şi literatura ţării în care trăim. Ei fac o întrunire de protestare, iar unul din cei mal aleşi cugetători ai neamului nostru, publică prin „Epoca" de Duminecă, 12 Martie, un foarte cuminte şi atingător articol, prin care însuşi poporul românesc pare a se tîngui şi ne roagă aşa de frumos: „... Rugăm pe oricine aude glasul poruncitor al sînge-lul său, pe oricine se poate gîndi la strămoşii săi, trăiţi cinstiţi, în ţara românească cu graiu românesc, cu suflet românesc, rugăm pe oricine nu vrea să-şi arunce copiii în vălmăşeagul neamurilor fără să ştie în ce limbă îi vor pomeni aceia cari vor veni după dînşiî, îl rugăm, cu o căldură ce nu se poate coborî în cuvinte, să nu vie la „Teatrul Naţional" în seara de 13 Martie şi în seara de 15 Martie 1906. Au luat bilete; au făcut o faptă bună pentru săraci. Să nu vie la reprezentaţii, că ar face o faptă rea faţă de sufletul chinuit al acestui popor."
   Este vre-un Român printre cei ce în adevăr simt şi gîndesc româneşte, care să nu iscălească aceste înălţătoare cuvinte ?
   Dar s’a zis că spectacolul, fiind afişat, nu se mal poate schimba, nici amîna. Atunci s’au'.oferit fruntaşii literaturii noastre să ţie conferinţe şi să citiască poezii
www.dacQFomanica.ro
Nrul 7, 1906.
LUCEAFĂRUL
româneşti în locul acelor buni Români, cari voiau cu orice preţ să joace în franţuzeşte piese franţuzeşti pe scena Teatrului Naţional.
   Studenţii ar fi sărbătorit pe doamnele din înalta societate, care ar fi îngăduit o asemenea cinste limbii şi literaturii româneşti. Şi ce frumoasă şi cuminte ar fi fost deslegarea aceasta! Dar n’au vrut s’o primiască-Îşi vor fi zis de bună seamă, că amintirile lui Creangă, sau poeziile lui Eminescu, n’au ce căuta în lumea aceia doritoare de altfel de petreceri. Şi astfel, în locul unei liniştite şi demne reprezentaţii româneşti, în sala Teatrului Naţional, am avut acea odioasă manifestaţie de stradă, în care brutalitatea baionetelor s’a încercat să înece în sînge cea mai curată şi cea mai nobilă şi mai sfîntă cauză de care s’aii însufleţit vreodată studenţii noştri, bieţii noştri studenţi. Să dea Dumnezeu, ca aceasta să fie cea din urmă jertfă pentru izbîndirea idealului lor şi al nostru al tuturora ! Să dea Dumnezeu ca această pagină de durere şi de ruşine să închee pentru totdeauna lupta ce atîta amar de vieme se dă pentru ideia asta mare, şi dreaptă, şi mîntuitoare: Unirea în acelaşi gind şi graiu românesc a toată suflarea neamului acestuia.
   La această unire chemăm cu drag, chemăm şi noi cu adîncă rugăminte, pe toţi acei cari, fără voia şi fără ştirea lor, s’au rupt şi s’au înstrăinat de noi. Sînt milioane de suflete care-i aşteaptă, care-i roagă să intre şi să se amestece în puternica lor mulţime. Să lucrăm din toată inima şi cu toată blînda tărie a mijloacelor noastre. Să lucrăm cu toţii noi, literaţii şi visătorii unor zile mai bune, pentru a reîntoarce acest crîmpeiu răzleţ Ia poporul de care s’a despărţit şi care de mult 11 aşteaptă cu iubire să-l îmbrăţişeze, şi ca fiul risipitor să spună : „Pierdut ai fost şi te-am regăsit, mort ai fost şi ai înviat." Vom fi numai atunci un neam întreg şi mare.
   Nici-una din vieţele care-î aparţin nu se va mai risipi în deşert. Şi numai aşa şi numai atunci se va înţelege de toţi că avem şi noi Românii un rost şi o chemare pe lumea aceasta.
   15 Martie 190fi.                          Al. Vlahuţă.
   La 20 Martie, în sala Dacia din Bucureşti, s’a ţinut o întrunire de protestare, convocată de dl
N.  Iorga şi A. C. Cuza, unde s’au tălmăcit drepturile limbeî şi literatureî româneşti şi îndreptăţirea culturei naţionale. Din toate părţile locuite de români au sosit telegrame şi scrisori de aderenţă, dovedind că întreg neamul e un singur suflet, cu o singură credinţă, cînd e vorbă de „idealul naţional.”
   Redacţia noastră a adresat dlor N. Iorga şi A. C. Cuza următoarea scrisoare :
                                                                                                             Budapesta, 21 Martie 1906.
   Redacţia revistei noastre a primit prea tîrziu — abia astăzi — apelul semnat de Domniile-Voastre, pentruca să fi putut aduce cu drag jertfa participării în persoană la întrunirea publică din 20 a lunii curente, unde, ală-
161
turî de ceilalţi cărturari Români, ni-ar fi plăcut să ne rostim şi noi cuvîntul hotărit pentru apărarea intereselor sfinte ale limbii şi literaturii româneşti.
   In numele tinerimii, grupate in jurul acestei reviste, trimitem însă pe această calc urările noastre de izbindă tuturor oştenilor ce au pornit cu bărbăţie lupta împotriva înstrăinaţilor din România.
   Toată suflarea românească dela noi aplaudă din inimă ţinuta lor energică şi se solidarizează întru toate cu mişcarea înălţătoare susţinută de dinşiî.
   Noi înţelegem şi simţim mai bine îndreptăţirea luptei pentru întruparea acelui vis neîmplinit încă, de-a cărui jale .... ue-aiî răposat Şi moşii şi părinţii.
   Noi, cei cari Întrezărim in ceaţa viitorului zoririle unei sorţi mai drepte şi mai bune, ştim preţui mai bine străduinţele României tinere de a-şi clădi existenţa durabilă pe baze morale şi naţionale.
   Mulţi dintre ai noştri au trecut pe pămîntul Făgădu-inţiî şi ’n cursul vremii am cheltuit multe puteri, în paguba intereselor noastre de acasă, pentru a propovădui printre cei de un neam cu noi cuvîntul de deşteptare şi de întărire naţională. Noi, nepoţii lor de astăzi, cari trebue să muncim şi ’n locul lor pentru desţelenirea ogorului părăsit de ei, simţim mîndria răsplătirii, văzind că ostenelele celor pribegiţi nu s’au risipit in vînt, vă-zînd ca sămînţa sădită, cu atîta dragoste şi entusiasm, de moşii şi părinţii noştri începe s’aducă roadele visate de dinşiî. Ei ştiau cum ştim noi, că trăinicia neamului nostru de pretutindeni e chczeşuită numai de o Românie naţională, în toate aşezămintele ei şi in întreaga-î manifestaţie de viaţă. — Această Românie e visul nostru şi ea trebue creată şi răscumpărată cu orice jertfe.
   Nădăjduim că sîngele nevinovat ce s’a vărsat între fraţi va fi mirul care va chirotoni îndreptarea spre acest nou crez de mîntuire.
   Evenimentele sublime şi jalnice petrecute în acea zi memorabilă de Luni, sperăm că nu vor fi exploatate numai de duşmăniile politice, că nu vor servi numai vanitatea unora şi altora de a se proclama de idoli naţionali că nu vor înmulţi numai cronica demonstraţiilor naţionaliste, — ci ele vor fi un popas serios, o piatră de hotar, stropită cu sîngele unor inimi înflăcărate, dela care va începe o nonă viaţă cu moravuri premenite de cinste şi luminată de o stăruitoare conştiinţă naţională.
   In această credinţă, Vă rugăm pe D-Voastră, apostoli luminaţi cari propovăduiţi legea nouă şi mîntuitoare a vieţii româneşti, să rostiţi înspre cele patru cruci de ţară şi treimea cuvîntului nostru:
   „Trăiască România naţională!“
   Şi rugăm pe cei cuminecaţi cu civilizaţia apusului să nu ne spună că nejnchinăm idolilor unor vremuri moarte, pe cari popoarele culte i-aii sfă-rimat de mu t, îi rugăm să nu ne spună aceste vorbe nesocotite, fiindcă ne dăm şi noi seama de progresele cari leagănă fericirea şi înţelepciunea altor neamuri mai mari şi mai li minate, car ne ma dăm seamă şi de căile fireşti cari le-au făcut pînă
www.dacQFomanica.ro
1G2
Ll’CEAFÂRUL
Nrul 7, 1906.
s’ajungă la roadele cu cari se fălesc astăzi. Tulpina neamului nostru, plămădită intre alte împrejurări, sădită de înţelepciunea lui Dumnezeu între alte hotare şi ţăndurită de vijelia sorţii vitrege, nu poate fi altuitâ la ’ntîmplare cu mlădiţele unei culturi importate ce-i falşifică caracterul, nu poate să-şi înstrăineze sucul de viaţă cu preceptele rodite de sufletul altor neamuri, ci trebuie să-şi croiască singură, din propriile ei puteri vrednicia de a se înălţa acolo, unde alţii au ajuns de mult. Şi cînd va avea acest noroc, după o îndelungată muncă hanii ă şi în toate naţională, atunci va fi marea zi de sărbătoare, adevărată zi de înviere a neamului nostru !
   VIAŢA ROMÂNEASCĂ. Din laşi, vechiul centru de cultură, deodată cu soliile primăverii ne sosesc şi solii de nădejdi intr’un nou avint cultural pe căi drepte şt cuminţi. Paginile bogate ale revistei lunare „Viaţa Românească1' — primul număr a apărut la l Martie, — ne vestesc zorile unei vieţi pe-a cărei flamuri stă scris poporanizmul.
     După atitea dibuieli şi rătăciri, roditoare de neghină, e vremea, ca in vechiul centru moldovenesc să răsară holda de aur a cugetării şi simţirii româneşti.
     Nădăjduim că cei pocăiţi de socializai şi cos-mopolitizm, reîntorşi pe calea drepţilor, cari sînt grupaţi intim în jurul acestei reviste, vor rămînea credincioşi noului crez, desăvîrşindu-1 şi propovă-duindu-1 prin regiunile înstrăinate şi idealiste din partea locului. Ne vor dovedi aceasta prin nunie-rile viitoare, în cari nădăjduim că nu-şî vor mai ridica cuvîntul pentru apărarea nenorocitei chestiuni o v r e e ş t i, ci mai bine ne vor da infor-maţiuni cît mai bogate despre fraţii noştri basa-rabeni, despre suferinţele cărora ştim, şi auzim aşa de puţin. Despre această revistă vom vorbi cu alt prilej mai pe larg şi din alte puncte de vedere.
     OPRELIŞTE. La expoziţiunea generală română din Bucureşti s’a clădit un Pavilion al Românilor din Ungaria, care era să fie o oglindă a fiinţei noastre în toate manifestaţiunile vieţii. Asociaţiunea noastră, avînd experienţa din vara trecută, a făcut toate pregătirile ca să fim reprezentaţi cît mai complet şi cît mai credincios. Despărţămintele au lucrat cu sîrguinţă, unele persoane din centru au colindat în persoană părţile cari s’arătau mai indiferente. Ostenelile pentru adunarea materialului erau aproape pe sfirşite, cînd stăpînirea ungară ne surprinde, mai zilele trecute, cu o poruncă, in care ni se spune categoric că nu avem voie să participăm la expoziţia românească, decît sub ocro-
   tirea tricolorului ce va fîlfăi deasupra pavilionului destinat Ungariei. Asociaţiunea a protestat împotriva acestei oprelişti nedrepte şi a hotărît să se supună poruncii. Dl director al pavilionului nostru însă dă de ştire publicului să urmeze cu pregătirile pentru expoziţie pînă la alte dispoziţii mai norocoase din partea celor ce ne cînnuiesc.
   în ultimul număr al foii poporale Răvaşul din Cluj citim următoarea poezie izvodită într’o clipă norocoasă:
                                                     GĂTIŢI CALEA DOMNULUI.
          In ploaia razelor senine,
          Sub cerul cald al primăverii,
          S’a zămislit din răsărituri Nădejdea dulce-a învierii.
          Se 'naltă valuri de mirezme Spre cerul dătător de viată:
          In dalbul răsărit de soare,
          Se ’mprăştie profunda ceafă.
          Şi ’n aşteptarea dulce, sfintă,
          A Craiului nădejdii noastre,
          Pădurea ’mbracă haina-i verde Şi cimpul brîele-i albastre.
          Poiana-î ninsă ’n val de floare Şi ’n dalba ei adăpostire Un flutur dragostea şi-o spune,
          Uimit de-atita strălucire.
          Şi-un briu de flori e ţoală calea,
          Pe care Craiul o să vină...
          Iar din albastrul limpezimii Coboară valuri de lumină.
          Veni-va El, Izvorul păcii,
          S’aline viforul de patimi,
          Şi ’n dragostea lui mare, sfintă,
          Să ştearg'a suferinţa lacrimi.
          Şi să ne-adune ’n umbra dulce Şi dătătoare de liodină,
          Ce-o varsă ’nlăcrămata-î milă Din marea dragostei senină.
          Gătiţi dar calea ’n briu de floare,
          Cu văl de lacrimi argintate,
          Să vină ’n umbra vieţii noastre El, Craiul dragostei curate.
                                           Dafin.
   Muntele de pietate. România, în cursul acestui an, va înfiinţa şi această instituţiune binefăcătoare în toate statele civilizate. Numele românesc e traducerea italienescului monte di picta. Capitalul românesc al acestui institut e adunat din Ardeal, România şi Bucovina. Acest fapt e deci primul pas spre o unitate a intereselor
www.dacQFomanica.ro
LUCEAFĂRUL
163
Nrul 7, 1906
noastre comerciale şi financiare, cari sint nervus reruin. Pe lingă această importantă, înfiinţarea acestui institut va avea şi o surpriză literară, întrucit postul de director va fi ocupat de primul secretar al primei noastre instituţiunî culturale: Asociaţiunea pentru literatura şi cultura poporului român din Ungaria.
   Cu o deosebită bucurie vestim cititorilor noştri că volumul de Poezii al d-lui Octavian Goga a fost pi etnia t de Academia Română cu premiul Năsturel-Herescu de 4000 lei E o dovadă nouă de încurajare pentru noi, şi totodată o bucurie a răsplătirii drepte pentru toţi aceia cari muncesc în via Domnului.                          O. C. T.
                                                           POSTA REDACŢIEI.
               Manuscrisele nu se înapoiază!
    Prietinului. Cu frumuşica asta nu te superi dacă ne .mpodnbitn poşta.
                                                                    MAI.
               Purtate-s ramurile ’n aur De geana mirelui dorit;
               Cînd muguri mor în lacrimi albe Grădinile au înflorit.
               Mirezme largi plutesc în pînze Ca fumul din cădelniţi.
               Domol albinele-s pornite In ritmuri de vîrtelm'ti.
               Din zarea albă se desprinde O dulce îngînare, —
               Şi, par’că nu mai este lumea Ci ’n raiu o desfătare.
               Pe-o rază blindă de lumină Pătrunde-o legănare;
               Doritul Mai coboară azi,
               Eşiţi spre ’ntîmpinare!
    Ex. oriente. Iţi reproducem „visul de primăvară" Lucia un soare aşa de blînd Omătul se topia pe streşini.
               Pe sub fereastră-ti colindînd Iar m’ain trezit, pe neştiute.
               Priviam în sus. Şi dintr’odat’
               Simt că s’a umezit obrazul.
               Nu ştiu, vre-un strop a picurat Sau lacrimi, nebăgate ’n samă.
    Şi lacrimi... şi viersuri de nebăgat în seamă!
    V. S. Claca începe binişor, la mijloc slabă, iar la urmă „cînd umbra îşi desface haina sa întinsă mare," ca să rimeze cu „care de care", am văzut şi noi că e o „inspiraţie momentană". Ne pare rău că nu poţi contribui şi dta „la clădirea artei naţionale."
  M. Singur nepublicabilă. Cauza ? Fiindcă vreai să descrii o stare sufletească şi nu reuşeşti.
    S.   O. R. Bucureşti. Se apropie examenele şi-i cu cale să te aşterni din greu pe lucru... Poezie... sărăcie!
   Publicăm un salut din România.
                    LUCEAFĂRULUI. Revista din Budapesta.
Pe bătrânii orizon Al scripturii ardelene, inspre bine,
A ’nccput sa HcAreasca Şi sa crească O lumina ’n embrion.
Ci lumina creşte ’n spor Şi ’n Luceafăr se preface Şi-şi desface Calda razelor ei ploaie,
                                                                                   In şiroaie,
Pe-al Ardealului popor. —
Noi cu dragoste priveam, Cum sfioasă străluceşte Şi ’ncălzeşte Inimile surioare,
           Iubitoare,
A Romănilor de neam.
Raza-i caldă străbătind Inimile ’nflăcărate, Depărtate
De-a noastră soră bună, Ne ’ncunună
Pe lini toţi cu-acelaş gind.
                  Domnului rugămu-ne I Ca lumina-ţi răspîndeascâ Şi unească
                  De-apururi cu a noastră Marea astră,
                  Domnului rugămu-nc I
   Bucureşti,                                 Florea Nour.
   Domnule Nour, Nu cunoaştem nici vîrsta, nici profesiunea, nici rangul Dtale. Oricine ai fi, elev de liceu, senator, redactor etc. îţi mulţumim pentru dedicaţie şi rugămu-ne, ca pe cele din viitor să ni le trimiţi în proză. O frăţească strîngere de mînă din partea astrului nostru!
   V. S. Braşov. Poezia are o notă intimă frumoasă. Păcat că n’aî reuşit să-î dai o formă bună.
   Den di. Budapesta. „Primăvara" d-tale publicată ar întuneca soarele mindru. ar scutura „vestmintele de mireasă" ale pomilor mîndri şi ni-ar alunga chiar şi mindra primăvara cu„ dulci surisurî". In poezie nu e nimic bun.
   N. B. Năsăud. Progres nu se vede. Unele părţi din cele originale ar vrea să spună ceva. Traducerile foarte slabe. Ceea ce-ţi lipseşte mai ales, e meşteşugul de a mlădia bogăţia limbii.
                                                              APARE:
La 1 şi 15 a fiecărei luni, stil v. Preţul acestui număr 50 hani. — Pentru România 0> hani.
                                                                 ABONAMENTUL:
Ediţia de lux:---20 cor. Ia a
Pentru străinătate: 25 „ „ „
Ediţia simplă:---12 „ „ „
Pe jumătate de an ti „------
Pentru străinătate: 10 ., la an
                                                       Redacţia şi Administraţia:
                                                    IU„ Strada rHolnar, fir. 10.
                                               Redactor: OCTAVIAN C. TÂSLÂUANU.
                                             „NUELUŞA".
  Din cauza absenţei redactorului revistei noastre, numărul 6 al revistei nu va apărea decit la sfir-şitul săptăminiî viitoare.
  Cerem scuzele cititorilor noştri pentru această intirziere. Numerele viitoare vor aduce in schimb caricaturi originale, datorite celor mai buni cari-caturişti români de dincoace şi dincolo.
                                                                                      Adm. rev. „NUELUŞA".
www.dacQromanica.ro
Nrul 7, 1906.
LUCEAFĂRUL
164
^_______________________________^
ALBUMUL DE CUSĂTURI şi ŢESĂTURI
                                           AL
  Dşoareî MINERVA COSMA
                            Se găseşte de vînzare Ia institutul nostru. Preţul 16 Cor. şi 72 bani porto.
                            
[=®= □ j ajp | c =®=  1=0=1 
Advocatul
Pr. AUREL OLTEANU
                                         şi-a mutat cancelaria advocatială ia BUDAPESTA
                                               I. Bercsen\ji-u. 9 sz. 1. em.
                                    Românii cari au treburijudecătoreştiîn Budapesta ori doresc informaţiuni şi acte dela judecătorii adresîndu-se acestui advocat, vor primi, în cea mai scurtă vreme, toate desluşirile dorite.
c=@=z: I :
®=>
:©=i
C®D
          „Luceafărul"
Colecţiile <cbuceafărul»-ui pe anii trecuţi se
vînd numai legate. Expediate franco costă : Ediţia simplă(An. II, III şi IU.) cîte 30 cor.
     Ediţia de lux (Anul IU.).............hO »
   Anul 1 pe 1902 lipseşte;!
In întregul Orient respîndită
P0mADfl^== = ORIERTALĂ

foarte bună
h=®=]
pentru a-şi menţinea ori şi cine un obraz fraged şi frumos Prin întrebuinţarea POMADEl orientale dispar ori ce pete de pe obraz, de orice natură ar fi, ca: pistruii, pete de ficat, coşuliţe, pete materne, crepături de vînt şi alte zbîrciturî pielare, astfel, că după întrebuinţarea unui singur borcan şi săpun cîştigăm rezultatul satisfăcător fără a de— — veni vătămător feţii.         ~'    ~
                                                Zilnic primim sute de comande.
                                                          PREŢURILE:
un borcan poniadă orientală . cor. L—
un săpun oriental............. „ 1. ■
una cutie pudră orientală  . .    „ 1.20



Se capătă la farmacistul
IGNACZ FREYER
____ORŞOVA 230._
oSd
Cumpăraţi „ILUSTRATE" ed.,LUCEAFĂRUL11 seria de 20 bucăţi 1'20 bani.
tos
W
FONDATĂ LA 1885.
„l^PELEMM
 V

        INSTITUT DE CREDIT Şl ECONOMII, SOCIETATE PE BCŢII. Sediul ORĂŞTIE [Szăszvâros] casele proprii.
   Capital social:.......... 500,000 cor.
   Fonduri:................. 400,000 cor.
   Starea depunerilor: peste . 2,600,000 cor.
                      Primeşte: Depuneri spre fructificare, dela particulari cu 4
                      Darea de venit după interese o plăteşte institutul separat.
        Depuneri şi ridicări făcute prin poştă se efectuesc cu întoarcerea poştei.

FONDATĂ LA 1885.

                                  TIPARUL INSTITUTULUI DE ARTE GRAFICE şi EDITURĂ „LUCEAFĂRUL"
www.dacQromanica.ro