REVISTÂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ ----- =Î=S) SDB DIRECŢIA ft .n-—-------------------------- Plor: RLEXflNPRU CIURfl, OCTflUIflN GOGR, OCTflUIflN C. TĂSLĂUflNU. ORICE REPRODUCERE OPRITĂ. SINGURI. (După Ada Negri) Uezi sîntem singuri. — Lasă-mă, mă lasă în inimă din jalea mea să-fî picur, Pin plînsul mieii striuit de anii vitregi, Pin patima atîtor doruri moarte ... — Mi-e dor acum de lacrimi. La pieptul cald, azi lasă-mă, mă lasă Să plec odichnei mintea mea trudită, Ca paserea căpşoru-i supt aripă, Ca trandafirul adormit supt frunze. — Mi-e dor acum de pace. Şi fruntea albă lasă-mă, mă lasă Pomol s’ating’a mele buze arse Şi ’n şopote să-fi tremure cuuîntul Ce ca un vaier sufletu-mi străbate... — Iubire, ureau, iubire! Octavian Goga. Raze şi Undele: Staţi gata, căci e vremea ca să răsară-acum, Ne-om limpezi cu toate mai clare, tot mai clare, Şi razelor sfioase deschide-le-vom drum Să-l coborîm chiemîndu-l în rugi ispititoare. — Că-şi arde strălucirea în van acolo ’n nori Şi doar un semn aşteaptă la noi să se coboare Să-i fie cer adincul cu ’ntregile-i comori. Acolo-î doar luceafăr şi noi l-om face soare. — unde.1 Razele: — „Acolo-i doar luceafăr“ — şi-l jeluiţi de soartă ? O, sterpelor răsfrîngeri, de unde să ştiţi voi Din ce-adîncimi senine e mila ce ne poartă Să oglindim un zimbet în veşnicul noroi? De unde să ştiţi fala de a lumina cărări Pe-un drum ce-al tău e singur în vecii ’ntunecimel, Cînd astrul doar prinosul de tainice visări, Şi-l tremură în unde — nimic din înălţime-i Fatma. — "|o|n- - —— 1 Din volumul de „Versuri11 apărut acum în editura „Luceafărul.“ www.dacQFomanica.ro 124 LUCEAFĂRUL tirul 6, 1906. PRflGOSTE. — Fragment din nuvela: Ursita). — Despre părintele Catană, atît în Rîşcov, cit şi prin satele mărginaşe nu se vorbia decît de bine. Om cu minte şi cumpănit în toate a ştiut să-şî facă numai prieteni... Ar fi fost destul să deschidă gura şi tot satul să-i fie de ascultare, să sară şi’n foc pentru „taica părintele", cum îi ziceau ei... Cînd părintele ar fi avut vre-o bucurie, poporanii toţi se înipărtăşiau de ea... şi din potrivă cînd vre-un năcaz ar fi stat să-î căşuneze supărare, iarăşi toţi nu ştiau cum să facă şi ce să dreagă numai să-î tocmiască lucrurile pe plac. Dar nu era numai atît. Pe lingă păstorul iubit mai era şi preuteasa Simina, care ştia să ur-ziască cu mult meşteşug firul scump al dragostei ce trebuia să lege pe preot de poporanii lui. Femee mărunţică la trup, oacheşă, cu părul negru şi cu ochii ca doi cărbuni se vedea că fusese femee frumoasă în tinereţa ei, dar nici acum nu i-ar fi găsit nimeni cusur. Timpul şi grija unei gospodării ca cea a părintelui... schimbase mult din podoabele care-1 ademenise în vremuri ca s’o facă preoteasă. Deşi impovărată de copii încă din anii tinereţe!, copii cari au venit la şir şi din belşug, totuşi nu-î stătea de potrivă altă gospodărie de laudă din sat. Umbla ca o sfîrlează în toate părţile şi treburile se rînduiau pe plac... Harnică era el preoteasa, dar pe lîngă vrednicia ei aducea spor în casă şi ajutorul Rîşcovenelor, de care nu era lipsită niciodată. Femeile satului, ce făceau, cum îşi potriviau treburile la casele lor, căci tot găsiau timp să s’abată şi pe la gospodăria părintelui. Nu se puteau întîlni două în cale fără ca din una ’n alta să n’aducă vorba şi despre „maica preoteasa" şi fără să se îndemne, una pe alta la clăcile de scărmănat lînă, la şezătorile de tors, unde mînile lor harnice se ’ntreceau la lucru cu spor. Şi astfel trebile gluată mergeau strună, petrecute fiind printre mînile cele multe; dar şi preoteasa ştia să-şî poarte rostul. La orice isprăvit de lucru cinstia lucrătoarele cu ce era mai potrivit, c’o gură de vin, ori cu un ciocănaş de rachiu, dar mai ales le mulţumia cu vorba ei dulce şi cu vecinicul surîs ademenitor. Şi cu chipul acesta îşi arvunia pentru totdeauna dragostea şi ajutorul Rîşcovenelor. Iată de ce dar acum tot satul aşteaptă cu nerăbdare să-l vadă pe părintele Catană socru mare cu singurul şi cel dintîî băiat, dintr’un cîrd de fete ce-i dăruise Dumnezeu, să petreacă la Tudorică socoleanul care le cînta aşa de frumos în strană şi care, nădăjduiau să le rămînă stîlp bisericeî alături de bătrîn. — Voiau şi ei să nuntească şi să se bucure de o potrivă cu părintele şi-ai casei lui, de fericirea flăcăului, pe care se deprinseseră să-l vadă ca pe feciorul lor, feciorul satului. Auzise toţi, se zvonise prin sat că părintele Catană se ’ncuscreşte cu... Sava din Dumbrava şi că de Sînta-Măria-Mare au să facă nuntă de să se ducă vestea; dar iarăşi se mai şoptia pe ici pe colea că Sava s’ar ţine tare şi că nu s’ar prinde să se nemuriască cu preotul din satul lor... şi lucrul acesta îi mira pe ei... Nu-şi puteau da cu gîndul ce pricină să fie la mijloc. De bogat şi cu vîlvă mare îl ştiau ei pe... Sava, dar nici preotul lor nu era lepădat; că-î era fata frumoasă şi cu cătare, asta iar o ştiau, dar nici flăcăul nu era ori cine, era socoleanul părintelui Catană... Şi dacă nu era aşa frumos la chip de să stee potrivă miresiî, apoi avea alte daruri dumnezeieşti; avea bunătate de suflet ca al mîne-sa şi un glas, de cînta să ’n-treacă pe orice meşter de strană... Şi aşa se frămîntau şi ei cu gîndul neştiind ce să creadă. Din satul lor singur Petre Grănicerul ştia rostul cu nunta zvonită, ca unul ce era neam cu al de Sava din Dumbravă, şi peţitor stăruitor din partea părintelui, dar nu spunea nimic cu temeiu cînd îl întreba cineva de isprava ce face cu peţitul lui. Nerăbdători, unii din Români, cînd le venia vorba potrivită, întrebau pe părintele de nunta plănuită, iar femeile, cum sunt ele fragede de gură, tot iscodeau pe preoteasă; dar nici dintr’o parte nu s’auziau vorbe de bucurie. Şi de altfel ce le-ar fi ştiut spune, bieţii oameni cînd cirpănosul de Sava îi purta numai cu vorba. — Nu se dădea prins, dar nici nu le reteza cuvînt odată, ca să ştie încotro să apuce. Şi apoi îngăimalaasta le făcea cu atît mai rău, cu cît lumea din sat vecinie îi aţîţa cu www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1906. LUCEAFĂRUL 125 întrebările, iar flăcăul slăbia văzînd cu ochii.— —De băiat se îngrijia el şi preotul, dar mama preoteasa se frigărea ca pe jăratec, bătîndu-se cu mintea ce-ar putea face să-î mai abată gîn-durile cari-1 stăpîniau atit de chinuitor... Acum începea ea să-şî dee seamă că toată vina în-curcăturei aceştia, tot păcatul dragostei aprinsă în sufletul băiatului cădea numai asupra ei, căci ea stăruise ca să peţiască pe fata lui Sava Busuioc şi tot ea îndemnase pe băiat să se ducă s’o vadă la horă în Dumbravă. Băiatul la înce-ceput, fie din ruşine, fie poate că dragostea n’a-vusese timp să ’ncolţiască în sufletul lui, nu prea stăruia să se ’nsoare. — Dela Sînt-llie încoace însă, de cînd jucase lingă Stanca în hora cea mare din iarmaroc... socoleanul nu mai avea altă vorbă decît de Dumbravă, de Stanca şi măcar că feciorul o dedea pe încunjurul, totuşi mama pricepea despre ce era vorba. — La început le-a părut bine că băiatul începuse să deslege vorbă despre însurătoare, şi mai ales că i se bătea ochiul tot la fata lui Sava ..., fată pe care o ochise pentru el încă din vreme... Şi ’nchipuiau, că lucrurile au să meargă uşor. Cum or peţi fata, fruntaşul din Dumbravă are să se prindă bucuros să se încuscrească cu ei, mai ales, cînd era vorba s’o facă preoteasă, s’o dee după un socolean de laudă cum era băiatul lor. — Acuma însă, cînd vedeau cît de greu se ţine Sava, intrase în grijă mare şi le părea rău, că abătuse gîndul flăcăului în spre acea parte, de unde nu s’arătau sorţi de voe bună. Preotul apucînd într’o parte ori în alta după treburile de afară ale gospodăriei, nu prea avea timpul să citească în ochii băiatului taina ce-i sbuciuma sufletul tinăr; sau dacă pricepea tot, tăria de bărbat îl îndemna să nu iee în samă slăbiciunea trecătoare a tinereţei... Şi apoi tot nu pierdură nădejdea, Sava nu rupsese vorba hotărîtor. Preuteasa însă cu inima ei de mamă duioasă, nu-şi scăpa nici o clipă băiatul din ochi. Ca să-l facă să mai uite ispita acea de fată, care-i stăpînea sufletul, îi făcea cale s’abată după treburi .. . Flăcăul supus şi cuminte cum era, nu se ’mpotrivea .. . încăleca Şargul pintenog şi purcedea în Gropi la coasă, în Curăturî la secere,ori în Ceir la clăditul finului, aşa după cum era timpul şi după cum erau împărţite şi treburile ... Dar era destul să iasă de pe poarta casei, să scape pe potecile tăcute şi gîndul lui să rătăcească peste dealuri, iar Şargul să meargă în voia lui încotro îl îndrepta pasul. Odată pornise de-acasă cu desagii plini de merinde pentru prînzul cosaşilor din poeniţa Codrului şi fără să-şi dee seamă flăcăul nostru, în plînzul cel mare, s’a pomenit pe uliţile satului Dumbrava ... Cînd şi-a dat socoteala de ceea ce făcuse a ’r.dreptat calul peste dealuri, prin codri de-adreptul spre locul, unde aveau cosaşii şi cu tot îndemnul, ajunsul i-a fost la amează... Norocul cosaşilor, că în urma flăcăului plecase de acasă şi mama preoteasa pe alt cal, cu alţi desagi plini pentru masa de-amiază, şi care a prins bine chiar pentru prînz. Cosaşii s’au mulţumit şi cu prînzul făcut cam tîrziu, şi nici n’au bănuit pricina, căci stăpîna ştiuse să arunce vina în altă parte... Se temea să nu afle lumea, ceea ce se petrece în casa lor, să afle satul zbuciumul băiatului.. . Voaia să-şî poarte durerea singură în sufletul ei, şi de s’ar putea ferită chiar şi de cei ai casei lor... Iată de ce a ştiut să acopere întîmplarea cu băiatul, din ziua aceea, pe care, de şi n’o ştia de-a fir a păr, totuşi o bănuia ... Şi ca să tae pofta cosaşilor de orice iscoadă, şi să ’ndrumeze povestea pe poteci înşălătoare, cum îşi zări băiatul venind dinspre dealurile Dumbravei cu calul numai spume, îi eşi înainte şi-l întrebă, dacă a găsit mulţi oameni pentru a doua zi la adunat. Flăcăul pricepînd gîndul ocrotitor al mamei s’a roşit răspunzînd că n’a avut vreme să caute, dar a lăsat bani unui dragoman, care o să vie de seară cu răspuns. Şi întîmplările s’au acoperit cu atîta grijă, îneît nimeni n’a ştiut de rostul adunătorilor căutaţi prin Dumbravă. Dar dacă părintele n’o ştia pe asta, apoi cunoştea pe altele, de care nu bănuia preoteasa. Şi tot aşa şi-au ocrotit băiatul unul de altul cu nădejdea, că doar o mai uita, doar şi-o mai muta gîndul în altă parte, pe unde fusese şi văzuse alte fete poate şi mai frumoase şi mai cu avere, şi dela care le veniau răspunsuri fel de fel..., dar de unde, el din potrivă . .., nu-şi abătuse ochii nicăiri. Sufletul lui era în Dumbrava şi gîndul într’acolo îi www.dacQFomanica.ro 126 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 190b. Interiorul bisericet gr. or. din Ourarîu in cursul serviciului divin. zbura vecinie. Vorbăreţ nu fusese flăcăul nici odată, dar nici tăcut peste fire ca acum, nu-l ştia părintele. S’ascundea de lume şi se ferea pînă chiar şi de ai caseî, cărora nu îndrăznea să le spue ce-î stătea pe suflet. _Numaî surorii, mai mică decît el, dar care era fată mare, i-a mărturisit odată dragostea.lui... spunîndu-i că de n’o lua pe Stanca lui Sava, el moare... Preoteasa cînd a auzit, fier ars i-a trecut prin inimă şi privindu-şi băiatul tot printre lacrimi, se zbătea cu gîndul, ce-ar putea face să tocmească lucrurile cu bine şi să-l vadă fericit... Părintele, din potrivă, o bombănit supărat în-demnîndu-1 să nu tot cobiască şi să s’apuce de muncă. Flăcăul simţind că prin stăruinţa dragostei lui aduce supărări în casă, îşi strîn-gea în suflet tot amarul, tot dorul care-1 mistuia şi^să.dădea_supus..treburilor ... nădăjduind că poate s’o mai lua cu lumea, s’o mai îndrăgosti iarăşi de doina, pe care-o ziceau fetele marijeu atita foc, Ia muncă de.cîmp, şi că fru-museţa cuprinsului lor, frumuseţe pe care o doria, cînd era departe de stat, îi va împrospăta sufletul lui mohorît. — Dar toată nădejdea lui era'zadarnică... In mijlocul cîmpuluî, în undele aurii ale lanului de grîu copt, acolo în mijlocul seceretoarelor tinere şi frumoase, el se simţia străin. Viersul duios al doinei, pe care îl ziceau fetele, viersul acela plin de jale ori de dor îi răscolea sufletul, şi gîndul lui alerga departe după dragostea rătăcită în satul de peste dealuri... Şi ori cît de aproape era Dumbrava pentru gîndul lui harnic, totuşi se vede că zăbovia mult prin preajma caseî lui Busuioc, căci adeseori se pomenea stînd ca de piatră, cu secerea prinsă pe umăr şi rămas în urmă cine ştie cît de departe de secerători. .. Dar la biserică .. . ! Pe lîngă păcatul cel mare, apoi şi ruşine de moarte faţă cu tată-său . .. întră în strană cu sufletul curat şi cu gîndul numai la ceie sfinte. . . începea se cînte aşa, cum învăţase el în scoală şi cum îl îndemna inima . . . Bisericuţa mică aromită de niireazma tămîiei răsuna în amestecul cîntecelor sfinte şi www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1906. LUCEAFĂRUL 127 creştinii se închinau cu drag şi din toată inima rugind pe Dumnezeu, pe lingă altele, şi de sănătate şi noroc pentru feciorul popii, care le cinstea sfîntul locaş cu aşa cîntări, care se sco-boară în suflet, nu alta . . . Dar se vede că în versul cîntecelor sfinte erau amestecate şi părţi din duioasele viersuri de doină, căci pătrundeau nu numai în sufletele credincioşilor, ci chiar şi în al cîntăreţului, răscolindu-1 pînă în adîn-curile ascunse pentru o clipă, şi nu arareori se pomenea deodată tăcind în vreme ce cîntările erau purtate mai departe de dascălul din strana stingă. Cînd se întîmpla să rupă cîntarea la sfîrşitul rugăciunii, nu se prea băga de seamă . . . Credea ori şi cine că poate face un popas de odihnă . .. dar în ziua aceea, în Dumineca, pe care poate are s’o ţie minte multă vreme, păcatul l-a purtat pe căile ruşinei, şi a frînt Axionul tocmai pela mijloc ! . . . A fost o pausă de tăcere de moarte, din care el nu s’a deşteptat decît tîrzior cînd tatăl-său, dînd Svera încetişor la o parte, l-a strigat pe nume . . . Cînd şi-a dat sama unde se găseşte şi ce se petrece cu el, a îngălbinit, i s’a făcut negru îna- Şl-I DESTUL . . . Mult ţi-o fi gîndu trudit Că nici astăzi n’am uenit, Par mi-au pus în prag străjer Datini grele ca de fer, Şi zăbrele la fereşti Mi-au pus pilde bătrineşti. M’aş lupta să le dobor Dar mi-am pus salba de dor, Şi de-oi rupe ure-o mărgea Cum să plec fără de ea? — C’ar rămîne ’n mina lor De zălog neperilor, Şi-i destul un semn ori-cît Să-mi urăjiască de urit... Fatma. iuţea ochilor şi dacă nu ar fi fost în strană să se razime, de bună samă că s’ar fi prăbuşit la pămînt. încetul cu încetul i s’a limpezit lumea dinaintea ochilor, şi-a dus cîntecul pînă la sfîrşit... Acasă părintele nu i-a zis nimic, pricepea pricina şi vedea că aducînd vorba despre ruşinea păţită, i-ar face şi mai rău... A păzit însă clipa cînd se găsia numai cu preoteasa şi i-a povestit întîmplarea dela biserică, sfătuindu-se ce-i de făcut. Preoteasa destăinui atunci printre lacrimi şi împrejurarea dela coasă, şi în cele din urmă puse la cale, ca chiar în ziua aceea să trimeată din nofl peţitori in Dumbravă, cari să stărue s’aducă vorbă hotărîtă. Peste cîteva ceasuri, din ograda părintelui Catană ieşiau trei călăreţi peţitori... Printre ei era şi Petru Grăniceru, meşterul de gură, care pe lîngă ploştile cu vin şi rachiu, ploscuţe umplute cu binecuvîntare duhovniciască, purta pe dede-supt şi o sticluţă cu apă neîncepută, descîntată de baba Cucoşoaia, de care numai mama preu-teasa avusese grijă. I. Ciocârlan. Casa Iul lancu. www.dacQFomanica.ro 128 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1906. Pintea Viteazul. Dramă istorică în trei acte şi un tablou. De V. E. Moldovan. ACTUL 11. Un ochiu de pădure. O parte din tabără. In dreapta un cortuleţ. Al lui Pintea, în stingă. Mal in fund, unul mal mare, al căpitanilor. Focuri stinse. In fund corturi, căruţe, puşti acăţate de arbori, roate de car, hamuri. Cortul lui Pintea e cu uşa spre public. In el o masă de brad pe pociumbl bătuţi, caşi patul. O ladă în Scena I. Pintea, Aron, Udrea, — pe urmă T. Crăciun. Pintea: Căpitanul Toader Crăciun zăboveşte. Aron: Astăzi el ţine slujbă. Dar soseşte acuşi. Pintea: Om de treabă, care grijeşte de toate, şi nici greşala cea mai mică nu-î scapă din vedere. Udrea: Cînd voia să te prindă ori să te puşte, la porunca magistraţilor din Bistriţa, n’ai zis că-i om de treabă... Pintea: El nu era de vină. Nu ştia cine sîntem noi şi ce voim. Credea că sîntem boţi de jaf, şi, ca om de omenie, voia să ucidă pe căpitanul hoţilor. In locul lui şi noi aşa făceam. Cînd a văzut însă şi ne-a înţeles, a intrat şi el în tabără cu 100 de puşcaşi. L-am făcut căpitan şi nu m’am înşelat. El e viteaz şi harnic ... Aron (întrerupîndu-1.): Iată că vine ! Pintea (cătră T. Crăciun): Te-am chemat la sfat, căpitane Crăciun. Şezi aci la masă şi spune-ţî şi tu gîndul. E vorba de oraşul Baia-Mare şi despre planul nost, cum l-am putea freca niţel, că prea s’a dat pe partea împărăţiei... T. Crăciun (aşezîndu-se la masă): Vom face cum va fi mai bine. Ce zice căpitanul Aron ? Aron: Noi trebue să băgăm bine de seamă ce facem. Dacă nu potrivim bine lucrurile, dacă sîntem biruiţi oamenii îşi pierd îndrăzneala. Eu gîndesc că ar fi mai bine să mai aşteptăm o lună de zile. T. Crăciun: Nu-î aşa, căpitane! Oamenii n’au astîmpăr. Se urăsc fără lucru. Mereu mă întreabă: Ce facem, căpitane, de ce-am venit noi în tabără ? Pintea: Bine zice şi Crăciun, bine zice şi Aron. Dar eu aleg calea de mijloc. Baia-Mare nu-i un sătuleţ. Dacă o cuprindem, vom fi siliţi să ţînem în oraş cel puţin 150 de puşcaşi. De aceia eu gîndesc că ar fi mai bine să îi băgăm în spaimă, ca să ne plătească cu bani, cu grîu, came şi cu iarbă, iar noi să le dăm pace. Să-î silim să lege contract Cu jurămînt, că nu vor fund. Deasupra el, armele lui Pintea. O strajă stă în fund, înarmat, lîngă un arbore. Din cînd în cînd trece cîte-un puşcaş, ducînd în mînă, apă, haine, hamuri etc. Cînd se ridică cortina, Pintea, Aron şi Udrea stau la masă, în cortul căpitanilor. La mijlocul cortului straja se schimbă. ţinea cu împărăţia şi vor deschide porţile oraşului oricînd vom porunci noi... Udrea (ironic): Numai dacă ar fi ei aşa de proşti să se sperie cu una cu două!... Pintea: Vom afla noi cale, cum să-i speriem ... Udrea: Cu gura ... Pintea: Cu gura puştilor! Udrea: Eu zic, să te astîmperî, Pinteo, că ţi-i da odată de om !... Crăciun (cu mînie): Eu nu ştiu ce are omul ăsta. Aron: Aşa-i Udrea totdeauna! Gură multă, ispravă puţină !... Udrea: Eu ştiu ce ştiu şi nu mă duc la spîn-zurătoare de dragul gărgăunilor Iui Pintea. Crăciun: Dar cine te-a chemat? N’af venit tu în tabără de bună voie ? Pintea: Destul! Am băgat de seamă că de-o vreme cu Udrea n’o mai scoatem la cale. Cînd are slujbă, se îmbată şi .doarme. Nu se supune la poruncă! Pilda lui strică pacea oamenilor. Trebue să isprăvim odată! Udrea: Să isprăvim! Pintea: Spune ce vrei? Udrea: Vreu să mă las de voi! Aron: Cin’ te ţine? Pace bună şi p’aci ţi-e drumul: Pintea: Bine! Te desleg de jurămînt. Poţi să pleci; mai bine şi faci, decît să ne încurci mereîi. Dar una să ştii: Dacă te pune dracu să ne vinzi tainele, — din ziua acea spovedeşte-te şi te cuminecă!... Udrea: Păgîn mai eşti! Pintea: Ai putut să vezi că Pintea nu glumeşte ! Şi acu du-te cu bine! Adună-ţî tot ce ai şi pînă de seară să pleci! Udrea (ridicîndu-se): N’am ce aduna! Mă duc mai sărac, cum am venit. Dar iată, plec! Aron: Noi n’am venit în tabără să ne îmbogăţim. Pintea: Trebuia să întri între tâlhari! Udrea: Bine, bine! (deslegîndu-şi spada) Aci-i spada! Nu£duc nimic! (plecînd) Sănătate bună! (singur) Am eu ac şi de cojocul vost! www.dacQFomanica.ro Nr. 6. 1906. LUCEAFĂRUL 129 Scena a Il-a. Pintea, Crăciun, Aron. Crăciun: Omul ăsta n’are gînduri bune! Aron: Mă tem şi eu!. _ Pintea: Lăsaţi-1 cu încetul! Cum şi-o săra, aşa va muica! Aron: Ar fi bine să ne mutăm tabăra! Crăciun: Şi eu aşa gindesc! * Pintea: Paza bună fereşte de primejdie! Să nu pierdem vremea. Să căutaţi loc de tabără! Crăciun; Pe mine să ne schimbăm tabăra! Pintea: Aşteptaţi piuă pleacă Udrea! El să nu ştie nimic! . .. Care faceţi astăzi slujbă ? Crăciun: Eu, căpitane! Pintea (cătră Aron): Tu, Aroane, încalecă cu 30—40 de puşcaşi şi daţi o roată prin prejur! Aron: Bine, căpitane! (Toţi se ridică) Pintea: Cu Baia-Mare, ne-om gîndi mal tîrziu ce să facem! (Le întinde mîna şi pleacă în stînga. Aron şi Crăciun se duc în dreapta). Scena a lîl-a. Ioniţă şi Udrea. Ion iţă (venind din dreapta, cătră strajă): Aci-î căpitanul ? Straja: S’a dus, dar vine! . Udrea (vine prin fund; cătră strajă): S’a dus? (văzînd pe Ioniţă) Aci eşti? Ioniţă (glumind): Ba nu-s aci, dar viu! Udrea: Prea eşti rău de gură, mă cîrlane! N’aî supt destul bagseamă! Ioniţă (glumind): Eu n’am supt destul, dar d-ta, căpitane, sug! prea mult. Udrea (scurt): Eu nu-s căpitan! Ioniţă: Nu-u? Da ce eşti? Udrea: Astă seară mă duc din tabără... Ioniţă (mirat): Te-e duci?... Udrea: Mă-ă duc. l-am spus lui Pintea şi ne despărţim... Ioniţă (zimbind): D’apol ce te vel face, că nu ieşti de nici o treabă?... Udrea (cu viclenie): Las’ pe mine... Ştiu eu ce să fac.. Ioniţă: Ascultă Udreo — rade-ţî musteţele şi barba şi fă-te popă păpistaş, că ţie-ţî place cuminecătura... Udrea (trăgănat): Te-oî cumineca eu şi pe tine — huliurezule! Ioniţă (rîzînd): Bine, bine! Vom vedea! Straja: Vine căpitanul Crăciun! Udrea: Are loc aci! Scena a IV-a. Aceiaşi şi T. Crăciun. Ioniţă: Bună ziua, căpitane! T. Crăciun: Noroc, voinice! Da ce-I ? Ţineţi sfat? Ioniţă: Udrea îşi ia ziua bună! Abia se poate despărţi de mine... Udrea (mînios) Ba dracu ! (pleacă prin fund). Crăciun (în urma lui): Apoi să-ţi vezi de drum! Ioniţă: Lasă-1 săracu! (rîde) Udrea (întorcîndu-se, cu mînie): Ţi-I grabă tare? Crăciun: Grabă, da! Mi-e grabă! Scena a V-a. Aceiaşi fără Udrea. Ioni ă: Ce om încînit şi pîrav. Crăciun: Uf! Nu-1 pot vedea în ochi! Ioniţă: Eu cred că n’are gînduri bune... Crăciun: Diavol întreg. Treime să ne mutăm cu tabăra. Ioniţă: Să n’ajungă pe mîna mea, de ne vinde tainele! Crăciun: Eu mă tem de omul ăsta... Ioniţă: Să-I dai o oală cu horincă, îşi omoară şi pe tată-so... Straja: Vine căpitanii! (Ioniţă şi Crăciun se întorc spre stînga). Scena a Vl-a. Aceiaşi, Pintea. Pintea (intrînd): Ce-I nou? Ioniţă: Să trăieşti, căpitane, — am prins un Moişeles. Pintea (zimbind): Şi ce-al făcut cu el? Ioniţă: Ducea 12 bol la Baia-Mare. Noi am luat boii, iar Iul Moişeles i-am netezit 25... Crăciun (rîzînd): loniţă-î băiat de ispravă! Pintea: Bine! Şi altă veste? Ioniţă: Udrea şi-a luat ziua bună! Pintea: S’a dus? Crăciun: încă nu, dar se duce! Pintea: Bine! (plecînd spre cortul lui) Să fie toate în rînduială! Ion iţă: Să trăieşti, căpitane! (pleacă în stînga) Crăciun: Mă duc să dau o roată prin tabără! (pleacă prin fund) Pintea (întrînd în cort): Bine! Scena a Vil-a. Pintea singur. Pintea (Se pune la masă, ia un petec de hîrtie şi peană de gîscă, să scrie. Abia să aşează, se aude un signal încet, de aproape): Ce-I iară? (Se ridică şi iese în uşa cortului). Scena a Vlll-a. Pintea, o strajă. Straja: Să trăieşti, căpitane! Pintea: Noroc! Ce-I vestea? Straja: Căpitane, — a venit dinspre sat o www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1906. 1L0 doamnă tinără cu un om maî bătrîn. I-am oprit, dar a zis că te caută pe dumneata. I-am adus aci. Să-î las? Pintea (cu mirare): Cine să fie? (se gîn-deşte) Adă-i dară! Straja (Face cîţiva paşi şi dă semne cu mina. Din stingă vine Paula, în haine de drum, cu un servitor bătrîn. Se uită mirată în toate părţile. Straja îi arată cortul lui Pintea şi ră-mîne cu servitorul în fund, apoi se retrag după culise. Paula păşeşte repede spre cortul lui Pintea. Din dreapta se iveşte Udrea, tiptil, spionînd). Scena a IX-a. Pintea şi Paula, în cort. Udrea, ascuns în tufiş. Pintea (ridicîndu-se surprins): Pentru Dumnezeu, Paula! Paula (cu frică, şovăind): Am venit la tine. Nu te superi? (ar vrea să se apropie, dar nu îndrăzneşte) Pintea (confuz): Ce ţi-a venit în minte, copilă? Cum ai venit? Cu cine? (o ia de mînă şi o aduce în cort). Paula (alipindu-se de dînsul): Cu Ion, dar nu te teme, el ştie să tacă. Să-ţi spui: Am venit călare! Acasă nu ştiu nimic! (cu frică) Nu eşti mînios? Tu nu mai vii pă la noi şi mi-a fost dor... (cu seriozitate naivă) Apoi am să-ţi spun lucruri mari. In Baia-mareau hotărît să te omoare. Eu m’am speriat şi am venit să-ţi spun, să te păzeşti. (îl priveşte cu teamă şi iubire). Pintea: Sărmană copilă! Cum ai îndrăznit să faci una ca asta? (îi arată laviţa) Şezi şi te odihneşte! Mult nu poţi să stai aci, să nu te vadă cineva! Ce crezi ? Ăsta-i lucru mare !... Paula (cu naivitate şi teamă, aproape să plîngă): Să plec? Dacă zici, eu mă duc! (Udrea clatină din cap şi se piteşte într’un tufiş lîngâ cort). Pintea: Ba nu! Nu aşa curînd. Dar aci nu poţi rămînea! Paula : Tu nu te bucuri că am venit ? Spune! Pintea (confuz): Ba... ba mă bucur, dar... Paula (cu naivitate, repede): Tu nu mă iubeşti! Tu gîndeşti că eu sînt fată mică încă. Eu nu-s fată mică. Am trecut de 16 ani şi (cu frică) şi să vezi, ce mult fac eu pentru tine! Maî mult ca una — mare... Pintea (zimbid şi netezîndu-i obrazul): Ce îngeraş!... Paula : Şi totuşi... Pintea (cu bunătate): Ce ? ... Paula: Eşti aşa de străin, rece... Pintea: Cine ţi-a spus? Paula: Văd eu! lini dai mîna... mă cerţi ca pe o copiliţă. Ştiu eu de ce! Tu ai văzut păpuşa în fereastră la noi şi ai gîndit că e a mea... Nu, eu n’am păpuşe era a soră-mea. Tu ai gîndit... Pintea (privindu-o cu drag): Ba nu, eu n’am gîndit! Paula (întristată): Ba ai gîndit! Pintea: Ba n’am gîndit... Paula (dîrză): Văd eu! Am venit la tine, că nu te-am văzut de mult şi tu îmi dai mîna şi mă netezeşti pe obraz ca pe o fetiţă de 14 ani. Şi eu am trecut de 16 ani... Pintea (o priveşte tot mai cu drag): D’apoî ce să fac ? Paula (plîngător): Lasă! Cînd să întîlnesc doi... Pintea (înţelegînd, o cuprinde în braţe şi o sărută): Tu, prostuţă !... Paula (desfăcîndu-se): Da, — acu! Dacă ţi-am spus... Pintea (ţînîndu-î talia): Ba nu, dar m’am temut să nu ne vadă !... Paula: D’apoî? Dacă mă iubeşti, ce-ţi pasă? Văd eu că nu mă iubeşti... Pintea (se aşează pe laviţă şi o ia pe genunchi): De unde vezi? Paula: Văd eu! Dacă m’ai iubi, ai zice să rămîn cu tine aci, şi eu aşi rămînea. Pintea (cu bunătate): Asta nu se poate,dragă! Viaţa în codru e plină de necazuri şi primejdii. Paula (cu îngrijire): Sînt aici şi lupi? Pintea (zimbind): Sînt, zău! Paula: Şi urşi? Pintea: Şi! Paula (îi pune cu frică mîna după gît): Şi tu nu te temi de lupi? Pintea: Nu! Lupii nu-s aşa răi ca oamenii... Paula : Nici de urşi?... Pintea: Nici!... Paula (repede): Atunci nici eu nu mă tem! Pintea (zîmbind): Nici noaptea? Paula (cu frică): Ba, —noaptea — noaptea mă tem! Pintea (grav): Cînd fulgeră şi trăzneşte... Paula: Şi tu stai aci cînd e vreme grea? Pintea: Stau zău ! Apoi vine duşmanul. Puşcă după noi şi noi fugim prin pădure, prin întu-nerec, prin ploaie şi puşcăm şi noi, pe nimerite... Paula (cu spaimă): Vai! Şi ţie nu ţi-i frică? Pintea! Ba mi-e frică, da n’am ce face! Ce-ar fi însă de-aî rămînea tu aici?... Nu! Tu du-te frumos acasă şi aşteaptă pînă se face pace în ţară! Dacă se isprăveşte războiul, apoi viu la Baia-Mare şi... Paula (repede): Şi mă iei de nevastă? Pintea (zimbind): Da, — te iau, dacă n’o să mă uiţi pînă atunci. Paula (îmbrăţişindu-1): Nu, — că eu tot la tine mă gîndesc, mereu, şi seara mă rog lui Dumnezeu pentru tine şi (oftînd) oftez de www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1906. LUCEAFĂRUL 131 multe ori. (repede) Mama mă întreabă: Ce-i cu tine?— Eu zic că mă doare capul!... Pintea : Aşa dară tu te duci acasă şi te gîndeştl la mine. . . (Paula oftează) Şi mă aştepţi pînă viu... Paula (făcînd o mişcare): Să mă duc dară? Pintea (cu bunătate): Da, să te duci, că... Paula: Bine! Eu te ascult! Să vezi, cum te voi asculta eu şi cînd îţi voi fi nevastă. (Udrea se ridică din ascunzătoare, dă din cap semnificativ şi se depărtează) Pintea: Şi acu, du-te ! (o sărută). Paula, să nu te vadă nime! Grăbiţi, că poate ploauă azi... Paula (gata de plecare, aproape plîngînd): Mă d u-uc! Pintea (o prinde de mină şi o conduce din cort. Face semn cătră strajă, care se apropie cu servitorul Paulei): Să-i duci pînă ’n sat! Sănu vă vadă nime! Straja: La poruncă! Să trăieşti, căpitane! Paula (face adio cu mina): Apoi să vii! Pintea: De bună seamă! (o petrece cu ochii, apoi singur) Ce îngeraş de copilă! Sărmana! (se întoarce în cort şi se aşează la masă) Paula (vine tiptil şi îl surprinde): Ce faci? Pintea (ridicîndu-se): Tu, — răutate! Nu te-aî dus încă? Paula (naivă): Tu aşa te grăbeşti... voiam să văd ce faci.. . Nu te superi ? Pintea : Nu, nu !Dar du-te acuşi, că te-ajunge ploaia pe cale. Nădăşala asta-i semn de ploaie (se aude un tunet surd din depărtare), Auzi? Nu ţi-am spus ? Paula (cu frică): Vai, — vine ploaia! Pintea! încă nu, dar grăbiţi să nu vă prindă pe drum. Paula (plecînd): Apoi să vii! Pintea (în urma lor): Viu, viu! Să ne vedem cu bine! (se întoarce în cort şi se aşează la masă. Scrie). Scena a X-a. Pintea în cort Straja, apoi loniţă. Ioniţă (vine din stingă şi se apropie de strajă. Arătînd spre cortul lui Pintea): Aci-Î căpitanul? Straja (face cu capul semn afirmativ): Aci! Ioniţă: Ce face? Straja: Nu ştiu! loniţă (se apropie de cort. Din uşe): Să trăieşti, căpitane! Pintea (ridicîndu-şî capul):Ce-i vestea, Ioniţă? Ioniţă: Căpitane, — a venit un străin şi doreşte să-ţi grăiască! Pintea: Cine-î? Ce fel de om? Ioniţă: Pare a fi Român, dar nu din părţile noastre. Mi se pare că aduce o scrisoare, dar nu spune nimic... Zice că... Pintea (întrerupîndu-1): Adă-1 dară! Ioniţă (păşind spre mijlocul scenei): La poruncă ! . Scena a Xl-a Pintea (în cort), Ioniţă (face un semn) Avrămuţ (vine din dreapta). Avrămuţ (intrînd): E singur? loniţă (dă din cap afirmativ şi îl duce la cort): Singur! Avrămuţ (în uşa cortului): Bine te-am găsit, căpitane! Pintea: Bun sosit! Cine eşti? De unde vii? Avrămuţ: Eu sunt puşcaş în tabăra Mării Sale principelui Râkoczi Mă numesc Avrămuţ. Pintea: Şezi voinice! Aduci vre-o veste? Avrămuţ: Şi o scrisoare. (îi întinde scrisoarea sigilată). Pintea (desfăcîndu-o): Dela Râkoczi? Avrămuţ: Măria Sa vă doreşte sănătate şi a zis să-î duc răspuns. Pintea: Bine! (ceteşte, a parte) „Măria Sa „principele Francisc Râkoczi II. scrie nobilului „Pintea din Măgoaja, căpitanul răsculaţilor ro-„mânî şi îi doreşte tot binele! Căpitane! Am „aflat, că vitejii Români s’au adunat sub cîrma „ta şi s’au hotărît să lupte în potriva duşmanului, care ne răpeşte avutul, drepturile şi credinţa. Fiindcă şi eu lupt în potriva aceluiaş „duşman, m’am gîndit că ar fi bine să ne îngreunăm puterile şi pînă ce eu străbat în ţara „ungurească, Românii să ţină în frîu oraşele din „Ardeal şi din partea de miază-noapte a Ardealului. Să păzească de transporturile cătăneşti „şi să aibă de grije ca să nu mă atace dela „spate. Cu ăst gînd, care cred că-î şi gîndul „Românilor şi al căpitanului lor, eu m’am hotărît „să te fac căpitan al meu; iar ca să ne înţelegem, îţi trimit pe omul meu de încredere, „căruia să-î spui un loc, unde ne putem întîlni „în taina cea mai mare. Aştept cu grabă răspunsul." (cătră Avrămuţ) Unde-i principele? Avrămuţ: Cale de o poştă de aci, în pădure. Am venit tot noaptea, că potrivnicii ne urmăresc merefi. Ziua am stat prin păduri. Pintea: Şi vrea să ne întîlnim încă astăzi? Avrămuţ: Principele te roagă să îmi dai un om de încredere care să ne ducă la noapte la locul de întîlnire. Ar fi bine să plecăm înainte de miezul nopţii! Pintea: Bine! Va merge cu tine aprodul meu Ioniţă! (cătră loniţă) încalecă şi du-te cu dînsul! Cînd se înserează, porniţi pe potecă spre peştera pustnicului Ilie. O să fiu acolo ! (cătră Avrămuţ) Spune principelui, că mă închin de sănătate şi că mă voi duce înainte de miezul nopţii, la întîlnire. Ioniţă: Mi se pare că va ploua! Pintea (cătră Avrămuţ): Veni-va stăpînu-tău şi dacă ploauă ? www.dacQFomanica.ro 132 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1906. Avrămuţ: A bună seamă! Principele vrea să isprăviască iute, că oastea lui s’a pornit spre Oradea-mare. Pintea: Bine! Porniţi dară, că peste-un ceas se face seară. Avrămuţ: Pornim ! Să trăieşti, căpitane ! (iese şi pleacă în dreapta, urmat de Ioniţă). Ion iţă (ieşind): Vii singur, căpitane? Pintea: Singur! — Băgaţi de seamă, că-i rău drumul. Ioniţă: Să trăieşti, căpitane! Pintea: Cale bună! Scena a Xll-a Pintea, straja. Pintea (ieşind din cort, cătră strajă): Suflă în corn, să vie căpitanii! Straja: La poruncă! (suflă de trei ori). Pintea: Du-te şi spune să pună şeaua pe calul meu! Straja: Mă duc, căpitane! (iese prin fund, dă porunca şi se întoarce) Scena a XlII-a. Aceiaş, Toader Crăciun. Pintea (către T. Crăciun): Aron n’a venit încă? Crăciun: Încă nu! (pornesc spre cortul lui Pintea). Pintea: Să grijeşti de tabără în noaptea asta! Eu mă duc! Crăciun: Cînd ? Acu? Vine furtuna!... Pintea: N’am ce face! Merg să mă întîlnesc cu Răkoczi, pe la miezul nopţii. Crăciun: De ce nu vine aci? Pintea: Nu poate! Cătanele împărăteşti umblă să-l prindă. Crăciun: Şi cînd te întorci? Pintea (intrînd în cort): Spre ziuă! (îşi pune spada şi securea; îşi ia mantaua pe umăr şi puşca. Apoi îşi cercetează pistoalele. In răstimp). Crăciun: Udrea plecat-a? Pintea: Nu ştiu! De nu s’a dus, spune-î că pe cînd mă întorc, să nu-1 aflu aci! Crăciun: Singur te duci? Pintea (ieşind din cort): Ioniţă s’a dus să-î călăuzească. Straja: Calu-î gata, căpitane! Pintea (dînd mîna cu T. Crăciun): Rămîi cu bine, căpitane! Poartă de grije să nu se întîmple ceva! Crăciun: Fii liniştit! Să umbli norocos! (Pintea iasă prin fund, T. Crăciun prin stînga). Scena a XlV-a. Doi puşcaşi, (aduc nişte hamuri, se aşează pe scenă şi ncep să le lustruiască. Din depărtare se aud tunete surde). I-ul: Sileşte, Găvrilă, că ne apucă ploaia! Ai II-lea: Eu m’aş fi dus pe diseară acasă. I-ul: Oare unde s’a fi dus căpitanul? Al II-lea: Să vede că se gată de lucru. I-u 1: Aşa se vede! Ar şi fi vremea că m’am urît cu Ienevitul... Al II-lea: De ne-ar cădea în brînci Baia-mare, să avem unde să iernăm! _ I-ul: N’ar fi rău! (auzind paşi) Auzi! Cine vine? Al II-lea: Căpitanul Udrea! Scena a XV-a. Aceiaşi, Udrea. Udrea (intrînd): Bun lucru, ficiori! Amîndoi: Să trăieşti, căpitane Udrea! Udrea: Ce faceţi? I-ul: Curăţim hamurile. Udrea: Căpitanul s’a dus? AI U-lea: Se vede că are vre-un lucru mare! Udrea: S’o fi dus la drăguţe, că nu se mai satură... I-ul: E om tînăr, doară! Udrea: Atunci să stea acasă şi să nu se cocoţeze de căpitan! Al II-lea: Te-aî sfădit cu el, căpitane Udrea? Udrea: I-am spus să fie mai cu minte! S’a apucat de ce nu-î dă mîna să facă. De nu eram eu, v’ar fi băgat într’o cursă, de nici unul din voi nu mai vedea iarbă verde. I-u 1: Ce spui ? Udrea: Din pricina asta eu mă duc din tabără. Bine aţi face, de v’aţi vedea şi voi de drum. Al II-lea: Ne-om mai socoti, căpitane Udreo! (cătră I-ul) Eşti gata ? (se ridică). I-ul! Gata! (se ridică). Al I l-l ea: Mergem dară! (cătră Udrea) Să trăieşti, căpitane Udreo! (Pleacă amîndoi). Udrea: Dumnezeu să vă păzească! Scena a XVI-a. Udrea singur. (Din depărtare se aud tot mal des tunetele. . Udrea (zîmbind cu mulţumire): Aşteaptă numai, Pinteo, că-ţî pun eu usturoi în zamă ! Indemne-te numai dracul să te apropii de Baia-mare! (gîndit) Dar oare unde . s’a dus în cap de noapte? Nu cred că n’are ceva în gînd. (agitat) Te-ai pus cu Udrea, Pinteo ? Udrea-ţi va pune capul! (priveşte deodată în stînga) Chiar vine! Chiar bine că vii Ileană! Chiar bine! — Să vedem ce vrea? (se retrage în dreapta). Scena a XVII-a. Ileana, straja. Ileana (intrînd, cătră strajă): Aci-i căpitanul? Straja: Ba nu! S’a dus ca de-o jumătate de ceas! www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1906. LUCEAFĂRUL 133 Ileana (surprinsă): S’a dus? Unde? Straja: Nu ştiu! A zis să puî şeaua pe cal şi s’a dus. Ileana: Aşa?... Fost-a azi cineva la el? Straja: Mai întîî a fost un om mai bătrîn din Baia-mare şi o domnişoară tînără... Ileana (tresărind) O domnişoară?... Ai văzut-o cu ochii? Straja: Cu ochii! Da ce-i? Ileana (înăduşit): Nimic! Ce să fie? (şi intră în cortul lui Pintea) S’a dus! Doamne, Doamne, ce să mă fac ? (cade pe laviţă). Cine-o fi fost oare ? (tresărind) Poate, Paula! ? (îşi pleacă fruntea în palme şi plînge cu năframa la ochi) Pinteo, Pinteo, bată-te Dumneze u Scena a XVIII-a. Ileana, Udrea. Ud re a (vine încet în cort): Bună seara, Meii uţă ! Ileana (zăpăcită): Tu eşti Udreo? Udrea (prefăcut): Mi se pare că ai plîns. .. Ce ai? Ileana (ascunzîndu-şî plînsul): N’am nimic! Udrea: Nu tăgădui Ilenuţă! Văd eu, şi ştiu eu ce ai! Sărmană fată! Nu-i lucru creştinesc ce face omul acela cu tine. Ileana (privindu-1 în ochi): Ce-ai zis ? Cine? Căpitanul? Ştii şi tu? Udrea (cu viclenie): Ba n’oî şti! Vede doară toată lumea că te înşală, te minte, îşi bate joc de tine! La toţi li-e milă de tine! Ileana (ridicîndu-se): Spune ceştii, spune!... Udrea (prefăcut): Sărmană Ilenuţă!.,. Ileana (lovind cu piciorul în pămînt): Spune!... Udrea: Ce să-ţi spun? Ce ştie toată lumea. Pe unde umblă, în tot locul are cite-o drăguţă. Acu începe să şi le aducă aci în tabără. Ileana (ca muşcată): In tabără? Cine-a fost aci ? Udrea (liniştit): Cine? O fatuţă tînără din Baia-mare... Ileana (desperată): Ci e-e?... Udrea: O chiamă: Paula! Ileana (cu furie): Paula? Ştii de bună seamă? Udrea: D’apoi! l-ani văzut şi i-am auzit. Au rămas singuri în cort şi să drăgosteau ca turturelele. Apoi s’a dus după ei la Baia-mare. Vrea s’o ia de nevastă... Ileana (cu furie): Nu minţi? (rugătoare) Zi că minţi. Udrea (cu milă prefăcută): Doamne, Ilenuţă, cum aşi vrea să nu fie drepte cele ce-ţi spun. Dar ce să fac ? M’a cuprins mila de tine, că te batjocoreşte... Ileana: Ha-ha-ha. Aşa, Pinteo? Aşa?... Udrea: Aşa! N’ai decît să-l părăseşti. Ileana: Eu? Ha-ha-ha. Eu? Să-I părăsesc? Ho-lio! Prea lesne mi-ar scăpa. Stai, stai. O să vă arăt eu, ce ştie Ileana. Stai, stai. Ha-ha-ha! Udrea: Ce-i poţi face? Glonţul nu-l prinde. Ileana: Nu? Lasă numai, lasă... Vrei să-mi ajuţi ? Udrea (cu viclenie): Eu? Doamne fereşte! Ileana (mirată): Ce e? Şi tu (îi cu el? Udrea: L-aş bea într’o lingură de apă, dar.. Ileana: Nu te teme. Am eu leac... Nu te teme. Udrea: Ce leac? Ştii doară ceva? Ileana : Ştiu. Ha-ha ! Ştiu. Ascultă: Ei poartă cămaşă de zale. Glonţul nu-l pătrunde prin zale, că-î prea mare... dar, ştii tu, Udreo — sînt şi gloaţe mici... ştii tu... Udrea: Ştiu, ştiu... Ileana (tot mai disperată): Şepte-opt gloanţe mărunte... ca mazărea, ca griul,... gloanţe de argint... Le puî în puşcă, — (arătînd cu mîna ca şi cînd ar trage cu puşca) tragi cocoşul, — poac, apoi se poate cununa cu domnişoara Iui... M’aî înţeles?... Ha-ha-ha! Udrea (prefăcut): N’am înţeles! Ileana (rînjind): Cum ? N’aî înţeles ? Gloanţe de argint în puşcă... Udrea: Bine, bine. Dar cine să-l puşte? Şi unde ? Aci în tabără ? Ne-ar spînzura pe amîndoî. Ileana: Unde?... Unde?... Gîndeşte-te. Ai tu minte! Dar la Baia-Mare?... Dar pe drum ?... Eu mă duc, mă duc acasă... Celelalte-s treaba ta ! . . . Ha-ha-ha! Noapte bună, Udreo. Noapte bună... Noapte bună, Pinteo! Ile-nuţa ta se duce. Ha-ha-ha. Noapte bună! (iese orin stînga. Udrea rămîne uimit). Scena a XlX-a. Udrea, singur. (Tunetele tot mai apropiate, lasă pe scenă şi fără să bage seamă straja, — gesticulează ca nebun. Straja îl priveşte speriat). Udrea (singur): Mai curînd, decît nădăjduiam. Aşa — aşa! Hm. Gloanţe mărunte ca griul... gloanţe de argint (cu patimă) le puî în puşcă, — (imitînd mişcarea Menii) — poac, şi... Ah ! Pinteo, năzdrăvăniile ! Aşteaptă numai, aşteaptă. (ieşind prin stînga) Gloanţe de argint mărunte, — poac,şi noapte bună, căpitane.(straja, uimit, ridică tulnicul şi suflă alarm). Scena a XX-a. Straja, T. Crăciun, puşcaşi, străji, vin in fugă. Straja: Haidaţî, haidaţi... Puşcaşii: Ce-î ? Ce-i ? T. Crăciun (venind navală): Ce-î? Ce s’a întîmplat? Straja: A înebunit căpitanul Udrea. (Invăl-măşală. Toţi fug după el). (Cortina). www.dacQFomanica.ro 134 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1906. PRimAvflRfl. Au înverzit iar vesel mălinii la fereastră Şi-o ramură ’nflorită vestind la geamuri bate, Că dulcea primăvară e iar pe lumea noastră. Rămas bun, casă tristă, şi florilor din glastră, Mi-e dor, mi-e dor de soare, mi-e dor de libertate. Să-mi mai desmierde ochii livezile in floare, Cuprins de ’nsufleţire să ’nbrăţişez pămintul, în suflet să-mi pătrunzi lumina dela soare, S’aterg uitat pe cimpuri, să cad de pe picioare Şi cîntec de mărire să-mi fie tot cuvîntul. Să mi se pară via(a ca fulgul de uşoară, Cu avint să ’ncalec roibul cel mai nebun din stavă, Să trec in zarea largă ca pasărea ce zboară. -Un singur cuget numai pe lume să mă doară Că nu pot avea aripi să mă inalţ în slavă. - Rămas bun, casă tristă şi de ’ntunerec plină, De neagra ta ’nchisoare mi-e groază şi mi-e silă; în zări niademeneşte viaţă şi lumină Şi ape ce-mi murmură şi vînturî ce-mi suspină. Rămas bun, casă tristă şi vrednică de milă. A. Esca. Băeţi din Susnieviţa (Istria). (Colecţia etnografica Dr. I. Popovici). Cugetări. Cei mai monstruoşî oameni sînt aceia cari tot dea un a vrobesc numai de eî înşişi. Patima caricaturizează adeseori individualităţilecele mai mari. v. Pastel. Pe la cuiburi se ’nfiripă Viersul multor cîntărefe, — Dulce şi curat ca dorul Duor suflete răzlefe. Fluturi mititei în stoluri Tremur aripile albe, Peste flori şi prin răzoare Se întind uşoare salbe. De pe scocuri curg a lene Lacrime mărunte ’n gîrle, Pleacă rîul blînd cu doina Fermecată dela tîrle ... V. Loichiţă. (ck .£>) Ferărie din Letal (Istria). (Colecţia etnografică Dr. I. Popovici). www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1906. LUCEAFĂRUL 135 FOI RĂZLEŢE. ION GORUN: Taina a şasea, Bucureşti, Minerva, 1905, pp. 286, preţul L. 1.50 „ „ Robinson în Ţara-Românească. Povestire din zilele noastre, Bucureşti, Carol Gohl 1905, pp. 354. Sufletul omenesc are multe ascunzişuri, multe locuri tăinuite. în cari se păstrează calităţi pe cari nu le descoperim la duşmani şi defecte, pe cari nu le zărim la prieteni, porniri pătimaşe şi şovăiri îndărătnice în luptă unele cu altele, făcînd ca faptele noastre să pară neconsecvente şi ca să trăim alături cu oameni pe cari nu-i putem pricepe niciodată pe deplin. în aceste tainiţe ale sufletului nostru caută să pătrundă scriitorul modern, romancierul şi nuvelistul de astăzi, pentru care omul nu are alt interes, decît că e purtătorul unui suflet. El se vîră cu răbdarea unui scrutător în cele mai dosite creţuri ale sufletului nostru, căutînd se reveleze porniri pe cari le ascundem şi nu ni le mărturisim bucuros nici nouă înşine. Altfel Gorun. Şi el e un psiholog şi pe el îl interesează, mai mult chiar decît pe alţii, numai sufletul şi nu purtătorul lui. Dar el n’are temperamentul exploratorului, nu caută să pătrundă creaţă de creaţă a acestei ţesături intorto-chiate, ci cu o zmucitură puternică întinde pînza, ca să nu mai rămînă nici o încreţitură, pune sufletul în faţa unei pasiuni puternice şi îl descrie în momentul cînd el ne apare întreg, aş putea zice: gol. De aceea mai toate novelele sale ar putea avea drept titlu un abstract: ura, iubirea, răzbunarea, admiraţia ş. a. in. d. Nu cred să fie mulţi, cari după ce au cetit Taina a şasea să reţină un nume de persoană, să-şi aducă aminte de figura vreunuia din eroi, de hainele, de mişcările, de frumseţea sau de urîţenia lui. Gorun n’are vreme să pîndească'un gest sau o clipire a ochilor din care să ghicească ce se petrece în inima cuiva şi nu ţine să ne spună cum au fost părinţii celui ce-I capabil să omoare. Pe el îl interesează faptul in sine, momentul decisiv în care se desleagă, într’un fel saQ altul, conflictul. Taina a şasea e căsătoria. Sînt descrise treizeci şi una de căsnicii, cari nu formează numai un volum, căruia i se poate da un titlu comun, ci tot atîtea ilustraţiuni pentru concepţia filozofică a autorului despre societatea noastră. Gorun se deosebeşte de filozoful care ar fi tratat acelaş subiect numai prin aceea, că nu trage concluziile din exemplele ce le dă, ci ne lasă pe noi să le tragem. Dar ori cît cearcă să stea de-o parte, să nu amestece personalitatea sa în operele ce le scrie, felul de a pricepe el lumea ţi-1 sugerează pe fiecare pagină, concepţia lui despre societatea omenească era formată înainte de a lua pana în niînă ca să scrie cea dintîi novelă din volum, simţi, că în faţa ta stă un convins, care sugerează, care convinge. Tu, cetitorul, poate să ai cu totul altă concepţie, dar strigătul „Gaz 1 Gaz!“ îţi va zurui mereu în urechi. Vei vedea multă vreme încă pe nenorocitul amploiat, care zărind silueta amantului la nevastă-sa, nu are inima să sfîrşească o viaţă de dragul linişte! sufleteşti, ci se întoarce în birou, unde nu-i rămîne alta, decît să plămădească un act de răzbunare „de peste prag". Tu te simţi mai tare ca el, tu’ştii că nu eşti în stare să duci viaţa unui verme, ci ai curajul s’o sfirşeşti cînd devine umilitoare.....şi totuşi te simţi atît de doborît, cînd ţi se aduce aminte „pilda grăuntelui": „o slabă furnică a putut să-l mişte, şi cum şi-a schimbat el locul, s’a rupt cumpăna întreagă a coastei —, şi grăunte că-zînd peste grăunte şi unul pe altul trăgîndu-se în prăpastie, au venit în vîrtej ca un potop ... Un bubuit, un tunet prelung, şi pe urmă iarăşi tăcere şi iarăşi nemişcare". Puterea cea mare de sugestiune a Iul Gorun poate nu se datoreşte atît artei, cît mai ales personalităţii sale. Ca artist i se pot găsi cusururi şi unul dintre cei mai mari artişti ai noştri, şi ban prietin al lui, l-a caracterizat astfel: „E prea bun polemist, ca să fie novelist desăvîrşit, şi scrie novele prea frumoase ca să nu să vadă aceasta în versurile lui." într’adevăr, nuvelele lui, de cîteva feţe toate, sînt mai mult schiţate în cărbune, uneori fără să-şi ia răgaz să pună umbriturile necesare; dar dacă firea lui nu-i dă liniştea să facă din fiecare bucată un întreg artistic, el a făcut ceeace numai puţini pot, volume. Nu din cutare novelă, ci din volumul de nuvele, răsare personalitatea lui bine hotărîtă, care ştie ce vrea. Un filozof, care a văzut multe şi a păţit multe, dar fără ca să ia pana cu entuziasm, sau cu revoltă în mînă, de cîteori s’a desfătat înaintea unei privelişti sau s’a simţit lovit în ce avea mai scump. Nu, înainte de a scrie, in suflet i s’a desluşit ce e alb şi ce e negru în jurul său, — mai mult negru decît alb; înainte de a ne face părtaşi pe noi de preocupaţiile sale, el s’a învăţat să se do-moliascâ şi să rabde. De aceea azi, cînd cuvîntul pesimist a ajuns să însenineze un om, care ţipă de cîte ori îl doare, care nu e numai convins de zădărnicia lumeî, ci se şi vaetă căutînd se facă şi pe alţii să bocească, n’aş cuteza să-l numesc astfel, deşi în scrierile sale se vede că din lupta vieţii i-a rămas multă, foarte multă amărăciune în suflet şi nu numai odată găseşti printre rîndurî ceva dîrz, picături din luptele sufleteşti purtate între cei patru păreţi ai singurătăţii sale. Cu totul altul apare.Gorun în scrierea sa din urmă: Robinson in Ţara-Românească. Aici se descriu păţe-niile unui Robinson din zilele noastre, unui tînăr stricat în desfrîul capitalei, care pleacă să-şi pună capăt zilelor şi ajunge într’un sat, unde se converteşte la viaţă, la Cinste şi la muncă, se face ţăran şi ridică pe ţăranii cari l-au primit la bunăstare, stîrpind dintre ei pe cei nemernici. E un roman cu o teză foarte sănătoasă, plin de optimizm, care ar trebui să se împartă ca premii la elevii şcolilor noastre, lntreţeserea măiastră a unei intrigi www.dacQFomanica.ro 136 LUCĂEAFRUL Nrul 6, 1906. face scrierea cu atit mal interesantă, iar stilul limpeile, limba curgătoare şi frumoasă pot servi de model. Deşi o recomand, pentru aceste cuvinte, din tot sufletul, mal ales bibliotecilor populare şi tineretului, car- tea aceasta nu însemnează o etapă importantă în desvoltarea scriitorului Gorun. Din ea vedem numai cît de mari şi_elastice sint puterile sale de scriitor, despre ceeace ne vom convinge şi cînd va apărea traducerea mult aşteptată a lui „Faust". „Pentru astfel de lucrări trebue umeri laţi", ni-a spus el odată în glumă şi cum şi-a săltat spetele sale late, n’am mai stat la îndoială, că ele pot să supoarte poveri mari, să încapă pe ele şi monumente ca cele ridi- cate de Ghoete. Ceice în Foile răzleţe ale acestei reviste caută un sfetnic, vor ceti pe Robimon in Ţara românească. Nă-dăjduesc că el va fi puntea de trecere spre a le deştepta interesul pentru celelalte scrieri ale acestui scriitor, din nenorocire încă atît de nepopular la noi, încît cei mai mulţi nici nu ştiu care ÎI e numele lui adevărat, deşi acest nume e unul din cele mai strălucite dincoace dc munţi, deşi îl găsim, — adevărat numai cu iniţialele — pe multe coloane ale Tribunei de acum douăzeci de ani. Dr. S. P. GRĂUNTELE. Cum s’a ’ntîmplat ? Nu mai ştie, şi la judecată de geaba o să-l întrebe ; ii’are să poată spune, n'are să poată lămuri nimic, căci nelămurită i-a rămas şi lui toată întîmplara şi cînd încearcă numai să se gîndeaseă la ea, mintea i se întunecă, o ameţială îl cuprinde şi totul par’ că se prăbuşeşte înăuntrul şi împrejurul lui. Ce i-a trebuit malului să se năruiască de sus şi să se rostogoliască năprasnic, de par’ că însuşi dealul ar fi pornit să alunece cu tot tru-pu-i uriaş în jos? Cine ştie? Un singur grăunte poate mişcat din locul lui, a pricinuit toată grozăvia aceasta. Dacă ar fi rămas nemişcat acolo, nimic nu era să se întîmple; dar s’a mutat din loc, o slabă furnică a putut să-l mişte şi cum şi-a schimbat el locul, s’a rupt cumpăna întreagă a coastei, — şi grăunte căzînd peste grăunte şi unul peste altul trăgînd în prăpastie, au venit în prăpastie ca un potop. Un bubuit, un tunet prelung — si pe urmă iarăşi tăcere şi iarăşi nemişcare . . . Fă-ţî cruce, creştine, pentru ceia ce erau primejdutţi şi au scăpat. .. Cine eraţi aceia? Satu ’ntreg îi fericea, era Ilinca lui Radu Gheorghe, care plecase, zicea după lut, şîji’apucase să se apropie bine în preajma malului, cînd se întîmplă primejdia. Dar Mitu'flăcăul ce căutase şi dînsul ’pe-acolo? Ei, par’ că mai era loc şi vreme de’ntrebat! Destul că fuseseră,* văzuţi împreună alcrgînd îns-păimîntaţi Tiinspre locul întîmplăriî, şi bine că scăpaseră teferi, neatinşi! Hei, dar Radu Gheorghe nu se putea‘împăca aşa de lesne cu toate că-i scăpase nevasta de-o primejdie aşa de grozavă; da slavă, fireşte şi el, la cel dinţii, celui de sus; dar o piatră i se ridica de pe piept şi alta mai grea i se aşeza iarăşi. Nu odată îi căzuseră lui cu bănuială tîrcoa-lele flăcăului aceluia cam tot pe unde să în-timpla Ilinca. Ce căutasă şi acum în partea aceea, unde n’avea nici o treabă? Putea să fie vezi bine curată întîmplare. Dar, vezi iarăşi, ce-î faci bănuelii, cînd îşi înfige şi dinţii şi ghiarele în sufletul tău şi nu-ţî mai dă pace şi nu te mai iartă? Prostie, curată prostie, îşi zicea Radu Gheorghe, frămîntîndu-se pe prispă, în loc să mulţămiască lui Dumnezeu, îmi fac boală singur. Şi iar se întorcea: Aşa o fi, dar ce caută Mitu cu dînsa? Şi în cumpăna aceasta i se zbuciuma mintea chinuită fără ţintă, fără scop, fără hotărîre. Se ridică şi şezu iar. Noapt.a era aşa de luminoasă cum n’o mai văzuse nici odată; şi ciudat! par’ că acum în-tîia oară vedea şi plopul cu frunza albă ridicîn-du-se aşa de sus în fundul curţii; nici aşa înalt nu-1 ştia, nici frunza aşa de albă nu i-o mai văzuse. Par’ că era ceva străin în cuprinsul lui, ceva, ce atunci fără veste răsărise acolo. A, dar ceea ce cu adevărat era străin era altceva ; era o umbră ce se strecura în partea aceea pe lingă gard. Din cîteva sărituri Radu Gheorghe cu un par în mină fu în mijlocul drumului. „Tu eşti, mă?“ Umbra se deslipi de lingă gard. în lumina lunii faţa albă a flăcăului apărea îndîrjită şi ochii îi scînteiau rău, înfruntătorî. Un nor greu şi negru trecu oare atunci prin faţa lunii, sau negru se făcu numai înaintea ochilor omului înnebunit? www.dacQFomanica.ro 137 LUCEAFÂRUL forul 6, 1906 Un pocnet, un vaet scurt, totul ca prin vis, pe urmă iarăşi tăcere .. . Cu capul în mină, aiurit, omul stă şi se uită la celalalt, întins la pămînt alături cu o dîră neagră ca o a doua umbră de alungul corpului nemişcat. Ce are să spună acum cînd l-or întreba ? Ni- DĂRI DE N. lorga: „Istoria Românilor în chipuri şi icoane". Bucureşti, 1905. ed. Minerva (2 volume). Scrierile menite a răspîndi în cercuri mai largi cunoştinţe temeinice şi sigure despre trecutul nostru istoric, în literatura românească nu sînt numeroase. S’au făcut, ce e drept, unele încercări, izbutite ca formă, dar aproape la toate s’a putut conslata, că forma uşoară şi atrăgătoare, prin care ţinteau, în deosebi, a chema luarea aminte a unui cerc mai larg de cetitori, nu era sprijinită pe o cunoaştere destul de multilaterală a trecutului nostru, pe un cuprins tot atît de bogat. Această lipsă rămînea să o acopere fraza lustruită cu un colorit arhaic şi poetic, ori dicţiunea, adeseori prea declamatoare, dela care se aştepta să producă efect. Adevărat, că scrierile de popularizare reclamă toate ca un ce indispenzabil, stilul uşor şi vioi care să străbată şi să cuceriască repede. Dar numai atita nu e de ajuns. Pentruca ele să poată aduce un folos real, se mai cere, ca în haina aceasta de zugrăveală, de podoabe exterioare autorul să îmbrace un cuprins tot atît de variat şi bogat în cunoştinţi preţioase. Amîndoauă aceste cerinţe le vom găsi întrunite în conferinţele ţinute de dl lorga la „Societatea femeilor române“ din Bucureşti şi tipărite la sfîrşitul anului trecut în 2 volume, despre cari se poate spune, fără exagerare, că sînt unice, pînă acum, în literatura noastră istorică. Ele desluşesc multe părţi interesante din trecutul nostru românesc, prezentîndu-ne aproape fiecare conferinţă cîte o mică monografie istorică, în care o singură chestiune, un curent de idei sau o clasă de oameni — e urmărită în toate fazele evoluţiei sale dela începutul vieţii noastre istorice (circa 1300) şi pînă în cele mai apropiate timpuri. Dar numai în conture generale, bine înţeles. Nu vom găsi expunerea greoaie şi încîlcită a savantului, nici vre-o înşirare sistematică de fapte, ci ni se dă mai ales icoana, de inulte-orî măestru zugrăvită, a gînduluî şi simţirii, a felului de traiu material şi sufletesc, a întregii vieţi sociale şi culturale, de care a fost neamul românesc capabil în tot decursul celor 600 de ani de viaţă istorică-culturală. Se poate cîştiga din aceste conferinţe, nu o cunoaştere amănunţită a întîmplărilor, ci mai ales intuiţia vremurilor trecute şi a factorilor, cari aii contribuit la înjghebarea şi dezvoltarea mai departe a vieţii noastre cultural-istorice. Lucrul de căpetenie este aci caracte- mica nu ştie să spună. Atîta doar: de ce i-a fost scris omului tot n’a scăpat — de geaba a fugit. A venit aşa ca din senin, lucru nevisat şi negîndit: un grăunte s’a mişcat din loc, în cuprinsul lumii din afară şi în cuprinsul gînduluî din nautru — s’a pornit cumpăna, s’a plecat, s’a frînt... Şi s’a prăbuşit tot şi s’a năruit peste toate. 3on Gorun. SEAMĂ. rizarea curentelor şi a oamenilor stăpîniţi de ele. De aceea dl lorga zugrăveşte, nu povesteşte. Primele două conferinţe, cari servesc drept introducere, dau caracterizări repezi şi succinte a celui mai însemnat factor, după voia căruia se întîmpla totul în ţară: a curţilor domnitoare, a voivozilor şi a tovarăşelor de bucurii, lupte şi suferinţe, a domniţelor române. Cea dinţii întitulată : Mormintele domnilor noştri ne dă seria cronologică a voivozilor munteni şi moldoveni, dar nu în felul obişnuit prin înşirarea seacă a anilor de domnie, ci după locurile de hodină, unde sînt aşezate rămăşiţele lor pămînteşti şi după eventualele inscripţii, vestitoare de birtiinţi, cîte s’au mai păstrat încă pe piatra sepulcrală. Ca necropole şi-au ales domnii români de obicei mănăstirile, de supt ctitoria lor — afară de caşul, cînd o soarte vitregă îi arunca peste hotare, răpindu-le putinţa de a se odihni în pămîntul strămoşesc, cum o păţise d. e. Mihnea Vodă, fiul lui Ţepeş, care ucis în Sibiiu, 1510, fu înmormîntat în biserica Saşilor de aci; ori fratele lui Mihaiu Viteazul, elegantul şi învăţatul Petru Cercel, căruia nici hodina unui mormînt nu i-a fost îngăduită, căci a fost mazilit şi înecat în Bosfor Ia 1590; scos apoi de aci, pielea lui a fost umplută cu paie şi trimisă duşmanilor. Cam aceeaş soarte o împărtăşi mai tîrziiî şi statornicul în credinţă, Constantin Brâncoveann, pe care la 1714 l-au tăiat Turcii dimpreună cu cei 4 feciori ai săi, aşezîn-du-le capetele în prăjini, iar trupurile aruncîndu-le în mare, de unde însă nişte pescari credincioşi le-au scos, ca să le înmormînteze creştineşte la cutare mănăstire grecească. Amintirea acestora e „cea mai straşnică suferinţă omenească, ce se ridică din tot trecutul nostru..." Cu privire la „Doamnele române“ se constată o deosebire între soţiile voivozilor legiuiţi şi ale copiilor din flori: aceste din urmă erau de obicei fete din ţară, deci mai simple şi fără vre-o pregătire deosebită pentru strălucirea scaunului domnesc, pe cînd celelalte erau de o cultură mai înaltă, fiind aduse din casele domnitoare ale popoarelor învecinate, mai ales de peste Dunăre, dela Bulgari, Sîrbi ori Greci, căci se cerea să fie ortodoxe. Dar găsim între ele şi catolice, Unguroaice cum a fost Clara lui Nic. Alexandru Basarab, ori Polone ca Margareta lui Alexandru cel Bun ş. a. învăţatul Neagoe Basarab ţinea pe fata ţarului sîrbesc, Lazar Despot, pe Milifa sau Despina Doamna cea evlavioasă, despre care legenda spune, că şi-a vîndut toate scum- www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1906. I3g peturile şi podoabele, ca să se poată isprăvi clădirea mănăstirii dela Argeş. Ea avea două fete; cea mai mare era soţia lui Ştefăniţă Vodă din Moldova, iar Ruxanda se măritase după Radu dela Afumaţi, domnul Munteniei. Ştefăniţă ar fl voit şl el mai bucuros pe Ruxanda, care era mai frumoasă. De aceea la 1525 a început războiţi cu Radu, ca să i-o răpiască. Dar Radu ieşi biruitor, iar pe Ştefăniţă l-a otrăvit doamna Iul, drept răzbunare pentru necredinţă. Fiul luî Ştefan cel Mare, Bogdan Orbul jertfi Pocuţia pentru mina prin-cesel polone Elisabeta, care il respinse. Se văzu deci silit a se mulţămi cu o Româncă din ţară... Mihnea Vodă, nepotul lui Mircea Ciobanul, ia pe Neaga, fica unui logofăt, mama Iul crede, că trebue să-l scuze scriind că o asemenea legătură nu scade pe fiul el, căci „bărbatul dă preţ femei't“ şi orice ar fi fost înainte, Neaga va fi de acum Doamna ţării... Gheorghe Vodă Ştefan al Moldovil ţinea pe Safta, o Româncă pe care o furase în mijlocul drumului, fiindcă i-a plăcut de ea. Dar mai tîrziu o părăsi, căci a îndrăgit o fată din casă, pe Rusoaica Mihailova, cu care trăi şi muri în pribegie. Seria doamnelor — din timpurile mai îndepărtate şi cari sînt mai vrednice de amintit decît Grecoaicele din epoca fanariotă — se încheie cu Marica lui Constantin Brîncoveanu, care e înfăţişată ca „o bună gospodină, darnică şi lurnică, bucuroasă de mulţi copii (4 băieţi şi 7 fete) pe care îi dăduse Dumnezeu ...“ în a treia conferinţă „Despre îmbrăcăminte şi locuinţă" se arată schimbările, prin care au trecut aceste, numai la clasele domnitoare fireşte, căci „ţăranii, clasa numă-roasă şi hotărîtoare în ceeace priveşte munca şi păstrarea însuşirilor neamului" în privinţa aceasta n’au prea fost supuşi schimbărilor; ci au rămas statornici în moştenirea dela strămoşii traci. „Viaţa socială a trecutului“ e împărţită în 3 epoce, care Înfăţişează 3 influenţe. Cea dinţii, sub influenţa traiului ţărănesc, e scutită de formele, ceremonioase şi goale de orice cuprins cinstit, ale civilizaţiei bizantine. Această epocă se ’ntinde pînâ în secolul XVI, cînd începe influenţa bizantină cu toate minciunile ei solemne, cînd „Bizanţul ajunge stăpîn pe viaţa socială, care perde morocăneala, dar şi cinstea, cumpătarea ei ţărănească." Şi în sfîrşit ca a treia epocă se iveşte, abia pe la sfîr-şitul sec. XVIII inriurirea apuseană sau „evropienească", sub care se află Românii piuă azi. Conferinţa aceasta, dimpreună cu alte două din voi. II.: „Ideile conducătoare din viaţa poporului românesc" şi „Viaţa sufletească a poporului român", merită a fi remarcată în deosebi. Ele se pot mîndri cu cele mai frumoase pagini de istorie culturală, ce s’au scris la noi pină acum. Sînt descrieri atît de plastice şi caracterizări aşa de cuprinzătoare, îneît la tot pasul te vezi ispitit a le reproduce în întregime, lată cum zugrăveşte de pildă, 'dl lorga viaţa socială românească, neatinsă încă de otrava influenţei bizantine: „în cele mai vechi timpuri din trecutul nostru oamenii sînt aspri, simpli, vorbesc răspicat şi mult, întrebuinţează cuvinte tari, cînd se mînie şi vorbe blinde, cînd au pacea sau căinţa iu sufletele lor. .. Vremurile erau aspre la noi, ca în tot Răsăritul şi ca mai în tot Apusul. Dar oamenii nu erau aşa de grozavi cum par. Numai cit ei n’ascun deau gindurile lor rele, ci le întăriau încă prin expresie. Buna creştere bizantină ar fi cerut însă altfel: să se scrie un bilet dulce aceluia, căruia peste cîteva ceasuri, dacă se va încrede, i se vor scoate ochii. Traiul acesta nu e bizantin în nimic. înaintea noastră n’avetn sfinte mumii, legate cu panglicile convenienţelor şi formelor, ci oameni neobicinuiţi de vioi, de nestîmpăraţi în mişcări, de slobozi în cuvinte ... E o viaţă tinără, care izbucneşte naivă şi crudă pretutindenea. Tot traiul de sus e ca traiul de jos: o viaţă ţărănească... Petrecerile cele mari erau — ţărăneşte iarăşi — beţiile cele straşnice. Cînd Mihaî Viteazul cuceri Ardealul, se văzură astfel la Alba-lulia ospeţe cu MitropoliţI şi boerî mari, care ţineau noaptea.întreagă şi răpuneau pentru cîteva zile pe ceice luaseră parte la dînsele. Fireşte că jupăniţele şi Doamnele nu se amestecau la această straşnică "bucurie a bărbaţilor. Mihai îşi lăsase Doamna în ţară şi se mîngăia, împotriva poveţelor bisericii, cu o pretină" etc. Tot în acest capitol se descrie mai departe influinţa bizantină • cu toate ceremoniile ei, cu praznice şi ospeţe pompoase, la cari boeriî cădeau în genunchi, cînd închinau pentru Măria Sa Vodă ; urmează apoi icoana frumoaselor obiceiuri creştineşti dela anul nou, cînd domnul dădea celui ce strănuta întîi, un pahar de 'vin şi două caftane, şi a celor dela Bobotează, cînd Vodă ieşia cu tot alaiul laJ gîrlă, unde se făcea la sfinţirea apei praznic mare, ce se îneheia cu binecuvîntarea cailor de luptă (povodnici), pe cari mitropolitul avea să-i stropiască cu aghiasmă. Ni se arată şi felul sărbătoresc, cum se întîmpla instalarea mitropoliţilor şi a noilor domni. Viaţa familiară îşi găsia şi ea farmecul său, — în trecut, caşi azi — in frumoasele datini dela botezuri, nunţi ori înmormîntărî, cari toate sînt înfăţişate aci şi ni se spune, că chiar „alaiurile de îngropare întreceau şi ele cu mult obiceiurile simple, practice şi grăbite de azi...“ Ţigance plîngătoare cu glas puternic şi putinţă de a născoci tot alte plîngerî, hrăniau jalea celor de faţă.. Nicolae Mavrocordat a mers după sicriul soţiei sale în haine roşii.., Cailor li se ungeau ochii cu ceapă, ca să plîngă ş. a. m. d. Mai tîrziu influinţa turcească aduce iarăşi schimbare in viaţa boerilor şi a curţii, pompa orbitoare luînd proporţii din ce în ce mai mari. Iar de pela 1770—80, formele franceze încep a ispiti gusturile. Urmează era balurilor, a jocurilor şi a representanţiilor teatrale, ^date între 1806—12 la Bucureşti de nişte actori ruşi supt conducerea italianului Maggi; cel mai vechiu afiş de teatru în limba română şi ilustrat datează din 1826, cînd o companie franceză a jucat la laşi „o mare arătare cu pantomină de scoborîrea'lui Ploton în iad." Conferinţa: Românii in străinătate şi străinii in ţările româneşti" ne face cunoscute motivele şi scopul aşezării Saşilor, Ungurilor şi Polonilor prin oraşele şi tîr-gurile ţărilor române, mai apoi aşezările Turcilor prin aşa numitele cîşle sau casabe şi ale roiurilor neîntrerupte de Greci hrăpăreţi, cari veniau cu domnii fanarioţi formînd „colonia creditorilor". Dintre locuitorii ţării, la fiecare www.dacQFomanica.ro Nrul 6, 1906. LUCEAFĂRUL 13$ schimbare de domnie, mulţi boeri, aproape toţi cei din partide contrare, erau nevoiţi a părăsi ţara pe cîtva timp. In Braşov şi în alte locuri din Ardeal, Ungaria, ori Polonia totdeauna se găsiau astfel de Români pribegi, in secolul XVIII. Fanarul era vecinie plin de boeri rivnitori la domnie, cari „uneltiau, înşelau, făgăduiau, minţiau, cumpăraţi, otrăviau pentru domnie11. — Apoi s’au început plimbările prin apus, mai ales la Paris, adeseori fără nici un rost, decît acela al iroseliî materiale şi destrăbălării morale. în „Vechiul meşteşug de clădire al Românilor" se spune, că mai întîi Saşii au zidit în ţările române clădiri trainice de piatră (Cloaşterul dela Cîmpulung pela 1230, iar sub Nicoară-Vodă pela 1330, tot ei o biserică la Argheş). Stilul architectonic bizantin începe de pe vremea lui Neagoe Basarab, în Muntenia, pecînd în Moldova se desvoaltă un stil deosebit, pe care îl infăţişază mai ales mănăstările clădite sub Ştefan cel Mare, care ne-afi asigurat un loc în istoria artei bizantine tîrzii. Ca „idei conducătoare în viata poporului românesc" stabileşte dl lorga următoarele: I. Idea creştină, cu cea mai largă iubire de oameni şi cu deviza: totul pentru Hristos; în acest semn şi-aii trăit Românii cei dintîi 200 de ani ai tinereţii viteze (1300-1500) — apoi idea aceasta se strînitează şi devine : 2. idea ortodoxă, cînd cei ce mîncau de dulce în post, începură a fi dispreţuiţi şi ocoliţi ca nişte „letini spurcaţi" ce erau. De pe la 1711 ideea aceasta răspîn-deşte şi simpatia pentru Ruşi, dela cari mulţi aşteptau să mîntue ţările române de sub jugul turcesc; rusofi-lizmul slăbi însă pela 1830 şi se prăbuşi cu totul la 1878, în urma jafului, ce a trebuit să îndure România drept răsplată pentru ajutorul dat Ruşilor. 3. Idea latină care a început a stăpîni Apusul de pe la 1300, din vremea renaşterii la Români a fost transplantată abia în secolul XVIII, prin unirea unei părţi a Românilor cu biserica Romei. Durata ei o socoteşte dl lorga dela Samuil Clain şi pînă la badea George Cîrţan. 4. Idea naţională a ajuns de cîtăva vreme conducătoarea cea bună, de care sînt călăuziţi azi toţi Românii cinstiţi şi de ispravă, toţi cîţi işi iubesc neamul şi îi doresc desvoltare priincioasă. Sub puterea de vrajă a acesteia se va clădi o civilizaţie specifică românească, deosebită de ori care altă civilizaţie străină şi pentru noi mai scumpă decît toate. „Desvoltarea hotarului Ţării româneşti şi Moldovei“ cuprinde o descriere a îmbunătăţirilor, prin cîte a trecut pămîntul ţărilor române, cari n’au ajuns încă nici odată să îmbrăţişeze întreagă întinderea locuită de suflare românească. O dureroasă tînguire răsare din versul italian, care se potriveşte atît de trist şi la noi: „Paese divina per sette destini, in sette spezzato da sette confini11 („O ţară divină prin şapte ursite în şapte sfărmată de şapte hotare.. . în „Viata sufletească a poporului român" se vorbeşte despre desvoltarea culturală, despre felul cum şi timpul cînd a început să pătrundă prin şcoli şi prin carte românească, cultura in păturile largi ale poporului nostru şi îmbrăţişată odată de acesta cum s’a ramificat, ce drumuri de desvoltare şi-a croit ea pînă în prezent. „Rostul boerimii noastre" arată cum s’a format, iară supt influinţă bizantină şi din împrumuturi bulgare o adevărată ierarchie a slujbelor boereşti, mai mari şi mai mici; ce traiu au dus şi ce rol au avut toţi aceşti boerinaşî în trecutul neamului nostru. în sfîrşit volumul II mai are cîteva pagini despre trecutul farmaciei în ţările române şi alte pagini istorice despre fazele de desvoltare, prin care a trecut oraşul Botoşani, (azi cu 30,(300 suflete între cari Evrei) care este locul de naştere al dlui lorga. Drept încheere se mai dau, tot aci, ca anexe, 13 scrisori vechi „pentru ca să se poată deprinde ori cine cu frumosul grai cinstit şi de omenie al strămoşilor." — Astfel ni se înfăţişează aceste două volume, ca intr’un caleidoscop minunat, atltea chestiuni interesante din viaţa strămoşilor noştri. Utilitatea generală a acestorfel de scrieri justifică dorinţa ca dl lorga, din gîndul înalt şi cuprinzător al căruia se revarsă atita mană binefăcătoare peste întreg cîtn-pul cugetării româneşti, să ne dee succesiv încă multe alte volume de felul acestora, atît de binevenite pentru toţi cîţi se interesează de viaţa trecută şi prezentă a neamului românesc. I. Lupaş. POSTA REDACŢIEI. Drăgan. Piteşti. Nunta Vioricil c descrisa fidel dar podoabele poeziei lipsesc. Pâcât. A. C. Bucureşti. Sintem foarte veseli că urmăriţi cu „rivnă şi plăcere revistele şi jurnalele redactate şi tipărite tie la Braşov fie la Sibiiu etc.11, ba chiar şi revista noastră care apare „in miezul elementului maghiar." Foarte frumos din partea D-Voastrâ I E şi timpul ca „fraţii noştri" să ne dee atenţiunea cuvenită. — Dacă admiteţl, că revista noastră c „serioasă11 cmn cereţi, să judecăm o dramă istorică din 2 file? in Bucureşti sint foarte multe reviste serioase, unele cu redactori cari din leagăn visează să fie scriitori şi cari cu o deosebită predilecţie Imblâtesc spice goale — simiiis siinili, — adre-saţi-Vâ lor; e mai uşor şi pentru D-V. şi pentru noi. P. Paltin. Brăila. Limba povestirii frumoasă, subieciul prea comun. M. B. Cralova. Subiectul povestirii „Răsplata celui de sus" are prea multe părţi urite. D-Tale iţi plac fotografiile acelor părţi din firea omenească, cari sint mai respingătoare: beţia şi omorul. Linus. Blaj. , Pe podnioi" nu spune nimic. M. C. Craiova. Nu vrem să săvirşim o crimă, deci iată poezia întreagă : IN NOAPTEA ... in noaptea ochilor tăi negri Visează dulce-o iunie ’ntreagă. E lumea gindurilor tale A gindurilor tale, dragă ... Cit aşi dori să ştiu, iubito, In neguroasele lumine Vr’un singur gind din lumea ’ntreagă Mă vede ’n visuri oar’ pe mine?.. Redacţia şi Administraţia: IU., Strada nîolnar, îlr. 10. Redactor OCTAVIAN C. TASLĂUANU. „Ilustrate de Paştî“ ed. „Ltuceaf." seria 20 buc. 1'20 b. www.dacQFomanica.ro 140 LUCEAFĂRUL Nrul 6, 1906. >§> ALBUMUL DE CUSĂTURI x ŢESĂTURI AL Dşoareî MINERVA COSMA Se găseşte de vînzare la institutul nostru. Preţul 16 Cor. şi 72 bani porto. w C=®=|| □JD | 1-®-1 LJSP 1-®-1 Advocatul Ur. AUREL OLTEANU şi-a mutat cancelaria advocaţială Ia BUDAPESTA I. Bercsen^i-u. 9 sz. I. em. Românii cari au treburiludecătoreştiîn Budapesta ori doresc informaţiuni şi acte dela judecătorii adresîndu-se acestui advocat, vor primi, în cea mal scurtă vreme, toate desluşirile dorite. c=®z=il c=z®: ne □gc=] ajp „Luceafărul" Colecţiile «Luceafărul»-ui pe anii trecuţi se vînd numai legate. Expediate franco costă: Ediţia simplă(An. II, III şi IV.) cîte 30 cor. Ediţia de lux (Anul IV.)...........40 » Anul I pe 1902 lipseşte! !=©□ In întregul Orient respîndită, POmADA=== = ORIERTALĂ CZ0ZZI foarte bună pentru a-şl menţinea ori şi cine un obraz fraged şi frumos Prin inîrebuinţarea POMADEl orientale dispar ori ce pete de pe obraz, de orice natură ar fi, ca: pistruii, pete de ficat, coşuliţe, pete materne, crepăturî de vînt şi alte zbîrcituri pielare, astfel, că după întrebuinţarea unui singur borcan şi săpun cîştigăm rezultatul satisfăcător fără a de-~ veni vătămător feţii. ~ Zilnic primim sute de comande. PREŢURILE: un borcan pomadă orientală . cor. 1.— un săpun oriental............. „ 1.- - una cutie pudră orientală . . „1.20 5/^ --.£<7 Se capătă la farmacistul IGNACZ FREYER ______ORŞOVA 230._______ ] cgD Cumpăraţi „ILUSTRATE" ed. „LUCEAFĂRUL" seria de 20 bucăţi 1'20 bani. tos FONDATĂ LA 1885. 1IRPELI1W1 INSTITUT DE CREDIT Şl ECONOMII, SOCIETATE PE ACŢII. Sediul ORÂŞTIE [Szâszvâros] casele proprii. Capital social:.......... 500,000 cor. Fonduri:................. 400,000 cor. Starea depunerilor: peste . 2,600,000 cor. Primeşte: Depuneri spre fructificare, dela particulari cu 4' Darea de venit după interese o plăteşte institutul separat. Depuneri şi ridicări făcute prin poştă se efectuesc cu întoarcerea poştei. P o FONDATĂ LA 1885. TIPARUL INSTITUTULUI DE ARTE GRAFICE şi EDITURĂ „LUCEAFĂRUL” www.dacQromanica.ro