cor.  lei   
      Octavian Goga:    Poezii.....           2.--- 2.50  
ik                      Pe hîrtie olandeză .  3.--- 3.50  
f     I. Agîrbiceanu :, Deia Ţară ....        1.50  2.--- 
      I. Cioctrlan:     Traiul nostru . . .   1.50  2.--- 
      Alex. Ciura:      Icoane.....           1.20  1.60  
      M. Gorkiî:        Nuvele.....           1.--- 1.20  
£j    Z. Bârsan :       Ramuri.....           2.--- 2.50  
   (9 Coşbuc Gy. Koltemenyek, ford. Revai K.  1.50  2.--- 
                                                        Sub tipar:
Ioan Slavici: Afara (Roman).
Octavian Goga: Tragedia Omului (traducere). George Murnu : Omer Iliada, 12 cînturî traduse în versuri. Cu ilustraţii.
0=i     || i=®=i |[if
J <=®zzi [=®z=]|
www.dacQFomanica.ro
©-
                                                 lUCElFlIRCJ
                                REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ
                5) SUB DIRECŢIA 6
-©
Plor: ALEXANPRU CIURA, OCTAUIAN GOGA, OCTAUIAN C. TĂSLĂUANU.
                                                                                       ORICE REPRODUCERE OPRITĂ.
SCRISOARE.
Oezi cum trece uremea     Şi mai este-o ueste,          
Şi tu tot departe.        --- Ştii tu, nene, oare ? --- 
M'am gîndit acuma         Eeste-o săptămînă             
Să-fi trimit o carte.     Mărităm pe Floare.            
A ’nflorit muşcata        Tata-i dus la tîrguri,        
Pin grădina noastră       Mama stă şi coasă             
Şi-T atît de roşu         Şi fot plînge biata,          
Macul din fereastră . . . Că nu eşti acasă.             
Straturile ’n luncă       Eu pe gîndurî dusă            
Toate-s sămănate ---      Trec seara ’n ogradă,         
Si-fi spune nănaşa        Plîng acolo ’n taină,         
Multă sănătate.           Plîng să nu mă uadă. . .      
                                Bată-le pustia _
                                Cele ţări străine . ..
                                — Ne gătim de nuntă Şi gîndim la tine . ,,
                                                         Octavian Goga.
www.dacQFomanica.ro
76
LUCEAFĂRUL
Nrul 4, 1906.
                                           SBucmrnflRE.*
   „Ce stai aşa smerit ca Sfintu Ioan de Ne-pomuc în capul podului ? — Ori du-te de te culcă, ori bea, dac’aî venit la birt!“
   „De mine să nu vă doară capul! — răspunse Naţl. — Mă uit la voi, vă văd voioşi şi-mi trece timpul bine . . . Aşi vrea şi eu să beau, că vinul nu e prost: dar dacă nu pot ? dacă firea nu mi-1 primeşte ? — Beţi numai înainte, că eu plătesc! — Are Hubăr de la Li-pova şi are şi Hubăroae!" — adause el cu jumătate de gură, aşa mai mult pentru sine.
   Păcat că nu erau pe aci prin apropiere şi lăutari. I-ar fi chemat, ca veselia să fie deplină. Nu e lucru mai frumos decîtsă stai şi să priveşti, cum oamenii se veselesc. Şi atît e de uşor să-î faci pe oameni veseli! ... Un pahar şi încă unul . . . cîteva sînt destule.
   Păcat că nu ţine nici asta cît lumea. De la un timp unul se moaie, altul începe să plîngă, iar altul se face hărţăgos şi răstoarnă mese ... înspre miezu nopţii Naţl nu mai putea să stea, dar nu-i venia nici să se ducă, precum îi zisese prietenul, să se culce.
   Păcat de aşa noapte liniştită, păcat de cerul cu stele şi de luna plină, păcat de tinereţele lui să le petreacă dormind! Era un atît de dulce neastîmpăr în inima lui şi-l perdea dormind, iar mîne, poate, nu-1 mai putea găsi.
   Prea era mult frumoasă noaptea.
   Şi cîte s’au schimbat în lume!
   Atunci, în ziua de nuntă, noaptea era tot frumoasă, dar sufletul lui se sbuciuma în dureri grele. Se cutremura şi acum, cînd îşi aducea aminte de ele. Prostii! închiDuirî de copil nepriceput !
   Atît îi părea dînsa de frumoasă şi de ademenitoare, inimii lui atît de dorită, încît se’nţepenise în mintea lui gîndul, că nu e pentru dînsul cu putinţă repaosul sufletesc decît în apropierea ei, şi ştiind, că nu poate să fie mereu aproape de dînsa, că trebue să-şi rumpă gîndul de la dînsa, s’a siluit pe sine şi s’a dus departe, ca să n’o mai vază, să se piardă prin lumea cea mare şi s’o uite.
   * Fragment din romanul „Mara“, sub tipar.
   Sărac de sufletul lui! — cît s’a mistuit el însuşi din sine.
   Inima i se încleşta de cîteori se gîndia la condica lui de călătorie.
   îl vedea pe Bocioacă, înalt şi uscat, stînd cu condica în mînă şi zicîndu-î cu asprime părintească : Să nu umbli hoinar! să păzeşti cinstea breslei!
   De! altfel era scris în condica lui. A stat mai mult aşa în plimbate decît pe la stăpin.
   De geaba! N’a fost el născut să fie măcelar. Şi nici n’ar avea, dacă e vorba, nevoie să fie. Are el şi altfel din ce să trăiască. Mare nedreptate i-au făcut, cînd l-au luat de la şcoală! ce ar fi el acum !
   Săraca mama lui!
   A vrut, ce-i drept, de dragul ei. să meargă pe la rude, dar n’a putut să-şi calce pe inimă. Ce are el cu ele ? Ce să se mai lege de oameni, cînd e atît de bine să fii singur tu de capul tău ?
   Greu de tot a fost, şi atît era acum de bine.
   în turnul de la biserica Minoriţilor şi dincolo, peste Murăş, în cetate, sunase de mult un ceas, şi el se plimba înainte pe ţărmul Mu-răşului, mergînd cu apa care, scăldată valuri-vălurele în revărsarea luminii de lună, pleoş-căia mereu în liniştea nopţii.
   Mult era frumos şi bine!
   „Da! — îşi zise el, — e mai frumoasă chiar decuin fusese, mai matură, mai altfel, nu ştiu cum, — dar nu e, la urma urmelor, decît o femee care-ţi place, fiindcă e făcută ca să-ţi placă."
   îi era, par’că nu mai poate să ’nţeleagă, cum a putut s’o urgisiască.
   „Tu m’ai nenorocit! — Tu m’aî făcut din om neom !“ — De cîteori, umblînd răsleţ prin Jume, i le-a zis în gîndul lui aceste. Nu ! ea nu ! Dînsa era duioasă şi se uita la el cu ochii scăldaţi în lacrămi şi cu buzele pe jumătate deschise : era întîmplarea nenorocită la mijloc!
   Asta trebuia să i-o spune ei.
   Mumă-sa i-a trimis, ce-i drept, banii ca să treacă pe la Seghedin la Timişoara, dar dacă s’a nimerit să treacă pe aici, mai putea să stea
www.dacQFomanica.ro
Nrul 4, 1906.
LUCEAFĂRUL
77
cîteva zile, — aşa în călătorie. — Trebuia neapărat s’o mai vadă. Cum şi cînd ? Asta numai dînsa putea s’o spună.
   Pe la două ceasuri el se plimba prin faţa casei lui Claici, şi era în aier o atît de nespusă dulceaţă, încît nu-i mai venia să se depărteze. Par’că dînsa ştia, că el se află pe aci prin apropiere, şi se sbate în culcuşul ei ca pasărea prinsă în văsc.
   Nu ! Persida dormia liniştită, perdută ’n visuri văratice.
   Şi bine i-ar fi fost să doarmă mereu aşa şi să nu se mai deştepte decît după ce vor fi trecut toate.                                   •
   Nu că era nenorocită, ci-că ea era o nenorocire pentru alţii — asta o muncia pe dînsa, cînd îşi dedea seamă, cum s’a pomenit deodată între doi oameni, care ar trece voioşi prin lume, dacă ea nu li-ar fi ieşit în cale.
   îi venia să fugă, să se ascundă, ca să i se piardă urma, şi iar vedea pe Naţl cu părul lung, cu subţirile, creţele şi ’ncîlcitele fire de păr în
barbă, îmbrăcat în haine soioase, — şi inima ei sîngera.
   Ştia ce trebue să facă, fiindcă ştia ce voieşte Mara, muma ei!
. îi venia dar să intre în pămînt, cînd vedea, că Anca a simţit, a înţeles par’că slăbiciunea ei şi se uită cu ochi scrutători şi miloşi la dînsa; un fior rece o cuprindea, cînd se gîndia, că dela Anca vor afla toţi ceeace nimeni în lumea aceasta n’ar trebui să ştie.
   Şi cu cît mai mult se silia să se ascundă, cu atît mai vîrtos se dedea de gol.
   „Ce e cu tine, Persido? — Ce s’a ’ntîm-plat?“ — întrebă Trică cam mirat.
   „Ce să fie? — Nimic!" — răspunse ea speriată.
   El se uită lung în ochii ei.
   „Tu ai văzut pe Naţl, Persido, ai vorbit cu el" — ii zise apoi încet.
   Ea se îndreptă şi-şi ridică capul.
   „Da, — răspunse, — l-am văzut şi am vorbit cu el, dar asta nu e nimic!"
www.dacQFomanica.ro
78
LUCEAFĂRUL
Nrul 4, 1906.
   „Lasă-I dracului pe Neamţul acela! — grăi Trică îndîrjit. — Tu o ştii pe mama! Să nu-1 văd pe aici, că dau de păcat."
   „Nu fii nebun ! — zise ea. — Ce am eu cu el ? — Lasă-1 să se plimbe; fă-te că nu-1 vezi, O să vie odată, de douăorî, şi n’o să mai vie, dacă va vedea, că nu-1 bagă nimeni în samă."
   Aşa trebuia să fie şi aşa era şi în gîndul ei. Cu o singură vorbă, Trică îi luminase mintea şi-î întărise inima: putea să doarmă liniştită, cînd atît de bine ştia, că fratele ei şi mama ei priveghiază şi n’o lasă să iasă din căile cele bune.
   Ziua următoare era cu toate aceste neliniştită. Tot ar fi voit să ştie, dacă el trece ori nu, şi o adîncă întristare o cuprindea, cînd se ivia în mintea ei gîndul, că ar putea să plece mai departe fără ca să treacă pe aici. Era îndărătnic, — un adevărat măcelar, care e în stare să taie în carnea sa şi să se laude, că nu-1 doare. — Cum s’ar fi putut să nu-1 bage ’n samă, cînd atît de mare era mulţumirea de a-1 vedea tre-cînd prin faţa casei?! Da, să vie, să treacă, dar fără ca Anca, fără ca Trică să-I zăriască şi fără ca el să vază, că ea îl vede.
   A şi trecut.
   Dimineaţa, pe la rouă ceasuri, a venit şi s’a dus mergînd liniştit, cu ţigara ’n gură, cu pălăria turtită în cap, uitîndu-se drept înainte, caşi cînd n’ar fi ştiut, că trece pe lîngă casa, în care se afla ea.
   Iar peste vre-un ceas, s’a întors tot aşa.
   Apoi nu s’a mai ivit decît abia pe la trei după prînz şi s’a întors pe înserate.
   Aşa azi, aşa mîne şi poimîne ca ieri, într’o zi ca în alta: Persida ştia cînd şi din cotro vine şi cînd şi şi din cotro se întoarce, ştia, că el sărac sufletul lui, numai la ea se gîndeşte, numai de dragul ei trăeşte şi rabdă zi şi noapte, ca să poată trece în patru rîndurî pe zi prin faţa casei, în care se află ea.
   Pînă cînd aşa?! Cum, Doamne, să n’ajungă din om neom!? Cum să nu se prăpădiască!?
   Joi era Joi, şi Vineri în zori de zi Mara avea, ca de obiceiu, să sosiască la tîrg.
   „Trică dragă, ieşi, te rog, şi spune-i ca să nu mai vie pe aici, mai ales mîne să nu treacă !“
   Aşa ar fi voit Persida să-i zică fratelui său Joi după prînz, dar băiatul avea de lucru,
fiindcă aşeza în lăzi marfa pentru ziua de mîne, şi nu putea să-l apuce singur, iar cînd l-a apucat singur, n’a mai putut să-i zică nimic.
   Pe înserate, ca ’n altedăţi, a sosit şi Mara, foarte voioasă, foarte ţanţoşă, cu nasul, cum se zice, pe sus. Se vedea cît de colo, că i s’au întîmplat lucruri, cu care poate să se făliască.
   Nu-î vorbă, de fete se cam feria, dar Seca Lena putea, trebuia chiar să ştie, că e în tîrg cu Protopopul şi că nu mai e mult la mijloc, ca să s’ajungă cu vorba. Popa, ce-i drept, nu vrea odată cu capul, dar mai pune ea o mie, două, şi se dă şi popa învins, cînd toţi ceia-Ialţî sînt învoiţi. Chiar eri fusese pe la dînsa Părintele Isai, preotul dela Şoimuş, care e prieten din tinereţe al Protopopului.
   O! tare îi era Marei dragă fata ei!
   Fata ei, săraca!
   Vineri dimineaţa Mara, Claicî şi Trică cu alte două calfe au eşit la tîrg. Puţin în urmă au eşit şi Seca Lena cu Anca şi cu doi dintre ucenici, ca să cumpere varză şi verdeţuri pentru iarnă.
   Persida rămase singură, nepăzită, neajutată de nimeni, părăsită ca vai de ea, şi se plimba prin casă şi-şi făcea de lucru şi se zbuciuma, şi inima îi bătea din ce în ce mai tare, sîngele îi zvîcnia din ce în ce mai des prin vine.
   Erafi opt ceasuri, — opt şi un pătrar, — opt şi jumătate, — opt şi trei pătrări...
   „Doamne! — zise ea ridicînd amîndouă mî-nile, — dar oameni sîntem cu toţii. — Aceleaşi ne sînt durerile: cum să n’avem milă unii de alţii! ?“
   Ea îşi luă cîrpa cea mare şi-o aruncă în cap, apoi liniştită şi cu pas neşovăitor ieşi din casă, din curte şi apucă la stingă, de unde ştia, că are el să vie, ca să-i iasă în cale.
   Sosind la colţ, ea îl zări în depărtare, venind dinspre stînga, pe uliţa Morarilor, care taie pe cea din care dînsa venise şi trece la dreapta, înainte spre Murăş.
   Zărind-o, el se înveseli şi-şi iuţi pasul, iară dînsa o luă în pas lin spre Murăş, ca să-I scoată în răchitişul dela capul uliţii, de unde se auzia tocănirea morilor.
   Paşii lui răsunau tot mai cu apropiere în dosul ei, căci tot mai încet mergea dînsa şi tot mai zburiş venia el.
   La marginea răchitişului el o ajunse, o luă
www.dacQFomanica.ro
Nrul 4, 1906.
LUCEAFĂRUL
79
de mînă, şi aşa, ţinîndu-se de mină, înaintară în crîngul desfrunzit.
   „Eu nu mal pot!“ — zise ea frîntă.
   „Ce nu maî poţi ?“ — întrebă el voios.
   Persida se uită lung la el.
   „De ce te-aî făcut atît de jerpelit?" — îl întrebă ea cuprinsă de un fel de frică.
   „Hmli! — răspunse el rîzînd din toată inima.
—   Ştii că e bine! ? — Jerpelit! — Asta nu mi-a maî zis-o nimeni."
   „Fiindcă altora nu le pasă !“
   „Apoi tocmai asta e, — grăi dînsul. — Ce-mi pasă mie de toată lumea aceasta, căreia nu-î pasă de mine!?“
   „Dar, — zise ea mîlinită, — omul trebue să ţie la sine."
   „Nu ţiu de loc! — îi răspunse el uşuratec.
—   N’ar.i la ce să ţiu! — De mine însumi îmi pasă chiar mai puţin decît de alţii. — Umblu aşa răsleţ prin lume, şi oamenii, văzîndu-mă cum sînt, trec pe lîngă mine fără ca să mă bage ’n seamă."
   Persida iar se uită lung la el.
   „De ce vorbeşti aşa!? — grăi dînsa înduioşată. — Uite! pe mine mă doare cînd te văd aşa, şi-o mai fi în lumea aceasta încă cineva, pe care-1 doare !“
   „Draga mea!“ — grăi dînsul mişcat, apoi începu să se joace cu mîna ei, în vreme ce ea-şi stăpînia plînsul.
   Doamne! atît de multe erau în mintea lor gîndurile, pe cari nu puteau să şi le spună unul altuia.
   „E de mult, — urmă el într’un tîrziu, — abia-mi maî aduc aminte, decînd am plecat de acasă şi tot n’a trecut încă decît abia jumătate de an. Un an şi jumătate mai am încă să umblu aşa de geaba prin lume, numai şi numai pentrucă aşa vrea tata şi mama, săraca, dacă mai vrea şi ea ceva. I-am scris, că trec la Timişoara prin Seghedin, fiindcă ştiam, că vine să mă întîlniască, daca-i spun, că am să trec prin Arad. Iar acum mi-e frică să mă duc la Timişioara, fiindcă ştiu că vine şi acolo să mă vadă."
   „Eu te rog să te duci cît mai curînd, — îl rugă ea stăruitor. — Uite! — urmă apoi des-nădăjduită, — eu nu maî pot 1 Dacă te văd mereu trecînd, nu mai pot s’o duc aşa, — şi
nu e bine 1 — e o nenorocire pentru noi toţi!“
   „Am să mă duc — zise el grăbit, — dar nu la Timişoara, ci undeva maî departe, fie la Vîrşet fie la Seghedin. N’are asta să ţie tot aşa, nu se poate să ţie, căci ar trebui să mă prăpădesc. Are să treacă, şi atunci o să mă întorc la Timişoara." “
   Persida începu să tremure în tot trupul.
   „Eu trebue să mă întorc acasă, — zise ea, — şi te rog să mă laşi să merg singură."
   Naţl era om de stat mijlociu; acum însă el se îndreptă în faţa ei şi părea cu un cap mai mare decît dînsa.
   „Poftim! — pleacă!" — grăi dînsul rece şi aspru, arătîndu-î drumul.
   „Nu ! — nu ! — zise ea gemînd, — nu aşa! Vino, dacă vrei, cu mine, căci mie nu-mi pasă de nimeni!"
   „Nu. — Te rog să pleci!"
   „Asa nu pot pleca!" — grăi dînsa deschisă.
   „Ştiam eu că nu poţi pleca!“ — zise el rîzînd.
   Persida simţi ca şi cînd i s’ar fi oprit deodată şi bătăile inimii şi curgerea sîngelui prin vine şi i s’ar fi înseninat toată firea.
   „Ştiai! ? — grăi dînsa cu glas limpede. — Te înşeli! Adecă ce crezi D-ta şi ce vrei cu mine ? Că am slăbiciune pentru D-ta, asta o ştii: ai putut s’o vezi şi ţi-o spun şi eu, fiindcă nu e vina mea. A venit aşa fără de veste, cum vin toate nenorocirile. Atît e însă tot, şi mai mult nu poţi să ştii. Mi-a fost milă de D-ta; dar dacă D-tale nu ţi-e milă de mine, fă ce vrei, că şi eu tot numai ceea ce eu voiesc am să fac!“
   Grăind aceste, ea a plecat, tot cum ieşise de-acasă, cu pas liniştit şi neşovâitor, iară el a rămas drept, cu capul ridicat, cu ochii ţintă în urma ei, dar nemişcat din lpc.
   Şi mergînd înainte, ea nu se uita înapoi, dar urechea ei era aţintită îndărăt, că doară va prinde paşii ce se apropie şi tot maî mult se apropie.
   „Grozavă femee!“ zise el venindu-şî într’un tîrziu în fire.
   „Urît om!“ zise ea dupăce sosi acasă, apoi îşi acoperi faţa cu amîndouă mînile şi lacră-mile o năpădiră, plînsul o înecă.
www.dacQFomanica.ro
80
LUCEAFĂRUL
Nrul 4, 1906.
    „Doamne ! — strigă ea încleştîndu-şî mînile, — ajută-mă, că eu singură nu maî pot.“
    Apoi se îmbrăcă în pripă şi ieşi din nou, ca să meargă în tîrg, la mama şi ia fratele eî.
                                                                                                                  Ion Slavici.
                                                      BflTRÎnUb.
    „Hotărît, copilul mă înşală, şi-mî prăpădeşte bani! de geaba ..
    Pînă mal acum un an, scrisorile îl veniafl maî puţin stăruitoare şi din cînd în cînd băiatul maî da şi semne de ceva spor la carte. De-o vreme încoace numai banî şi iar bani şi ispravă ca’n palmă! S’agîndit omul şi şi-a făcut sama de banî pînă la o vreme; era vorbă doar de „examenul cel mare“, şi fecioru-săfl avea să iasă de-adreptul „doftor". Mai pe urmă, cînd i-a trimis două hîrtii de o sută i-a şi scris să-şî vadă de lucru, că alţi banî nu maî are de unde-î trimite. Vînduse românul două capete de vite numai ca acele, că maî avea de astupat şi alte necazuri...
    Şi acum, abia după o lună de zile, iarăş scrisoare şi bani, banî din fundul pămîntuluî!
    „Ia să mă reped eu pînă la domnişoru ăla, să văd ce-mî face cu creiţarii!"
    Erau şase ceasuri, cînd i-a citit scrisoarea; maî era destulă vreme să ajungă la „maşină". Scoase din fundul lăzii cea din urmă hîrtie de o sută, o aşeză în şerpar şi trecu în vecini.
    „Nepoate Vasile, nu mă poţi duce în căruţă pînă la staţie ?
    —     Cum să nu, nene, da unde mergi? O fi dat copilul d-tale examănul ăl mare?
    —     Ba nu, maî are încă de învăţat, pe semne-Iacă m’aş duce şi eu la oraş, că mîne-î tîrg şi maî am şi efl de tîrguit.
    —  Bine,"nene, iacă şi prind."
    Bătrînul se aşeză în jeţ, posomorit, pufăind rar şi îndesat din lulea.
    Cu cîtă dragoste pusese el hîrtia aceea de o sută în fundul lăzii! Se gîndia atunci: băiatul n’o^să-mî maî ceară banî şi cu hîrtia asta mă "duc şi efl să văd oraşul acela mare şi să mă bucur şi efl, după atîtea osteneli, de izbînda ficioru-mefl. Să tragă şi el un chef, cînd şi-a vedea ficiorul domn gata. De-o vreme încoace
                                               .        t :
                                                            încrestâturi pe furci de tors din comuna Tilişca. (Colecţia dlui Comşa din Sibiiu.)
www.dacQFomanica.ro
Nrul 4, 1906.
LUCEAFĂRUL
81
                                                       Increstăturl pe furci de tors din comuna Tilişca. (Colecţia dlul Comşa din Sibiiti.).
îî plăcea de altcum bătrinuluî păliarul. Cum nu maî avea pe nimeni — că nevastă-sa de mult dormia în progadia satului — feciorul ăsta îi era stîlpul bătrîneţelor — singurul fecior! Vedea el bine, că soarele se plecase de mult spre asfinţit!... Un an-doî, cît i-o maî rîndui Dumnezeu, de-aci încolo — pace bună, sapa şi lopata!
   Seara, cînd se adunau la crişmă oamenii osteniţi de munca zilei, nimeria şi el, cu pălăria dată pe ceafă, cu zimbetul lui de bătrîn fericit, care are un fecior departe la învăţătură.
   Şi, nu ştiu cum, era fermecată beutura jidanului, ori slăbise el din puteri, la cupa a doua, mîna începea să-î tremure, cînd ducea păhărelul la gură. Şi vinul se vărsa, în stropi strălucitori, pe măsuţa murdară.
   „Măi cumetre, mă, tu eşti birău (că numai cu birăul închina el sara) dar tot n’ai aşa fecior, ca al meu... Vezi, mi se cam învîrte limba în gură, eu mă duc p’aicî ’n colo azi mîne, dar fecioru-meu va fi domn mare... îşi va aduce aminte de tată-so şi-mi va pune la cap o cruce de aceea de marmură cu slove de aur, că de aia l-am crescut eu la şcoli" ...
   I se ’nmuia vorba în gît, şi ochii i se unie-ziau, de trebuia să şi-î şteargă cu mîneca cămeşii.
   „Că azi-mîne nu mai am nimic... dar ştiu, mă, că mi-am crescut fecioru ... fecioru meu, mă..."
   Birăul închina tăcut.
   „Să-ţi trăiască, Gheorghe, să-l vedem domn, c’apoî noi ne putem duce: noi sîntem proşti...
   —      Proşti, mă, dar... totuş am făcut şi noi ce ne-au iertat puterile."
   Şi cei doi bătrînî se strîngeau de mînî, se luau de după cap, zimbindu-şi, ameţiţi de beutură...
   De-o vreme încoace Gheorghe nimeria tot mai des la crişmă, închina tot maî des din păhar, fără să mai aducă vorba de fecior.
   „D’apoi cînd gată odată fecioru, măi Gheorghe, îl întrebă într’o sară birăul.
   —      Mai ştiu eu, dracu s’o ia domnia asta, că multă cheltuială cere.Mngînă el, pe gînduri.
   —      Ce cheltuială, noi să fim sănătoşi, că acum îi gata..."
www.dacQFomanica.ro
82
LUCEAFĂRUL
Nrul 4, 1906.
   I se păruse oare, ori birăul zimbise atunci aievea cu răutate, pe sub mustaţă ?
   Cum se gîndia acum, i se desluşia din ce in ce mai mult ideea, că birăul îl lua de o vreme încoace peste picior.
   „Cuminte om birău, îşi zicea el, mai cuminte decît mine... Numai acum bag eu de samă de ce ridea aşa pe sub mustaţă" ...
   Felinarul dela haltă apăru la cotitura drumului, ca un ochiţi însîngerat. Bătrînul se trezi din vălmăşala gîndurilor, rămînîndu-i unul singur statornic :
   „De-oî vedea că-şî bate joc de mine, ce mai sfinte pălim am să-î ard, ticălosului 1
   In cupeu era o căldură şi un năduf de nesuferit. El îşi trecu mîna peste frunte, aşternu sumanul sub el şi scoase din traistă, să îmbuce ceva. Mînca încruntat, fără să-î pese de ceia-lalţi tovarăşi de drum, cari făceau mare gălăgie vorbind pe tăuţeşte, trecîndu-şi dela unul la altul sticla cu vinars. Intr’un tîrziu, dupăce trase cîteva înghiţituri din plosca, care nu-î lipsia nici odată cînd era la drum, se mai domoli. Pufăia mai împăcat din lulea, gîndindu-se că ce face feciorul lui acuma. Cine ştie ! O fi chiar la carte, o fi poate chiar bolnav, cum i-a scris! Cu ce ochi se va uita la el cînd s’a pomeni că-i intră în casă, cu noaptea ’n cap. „Vai, tată dragă, d’apoi ce-aî gîndit să vii d-ta la mine ?“ El va întoarce vorba, va încerca el ceva, că a venit numai aşa să-l vadă, să-î aducă bani, că nu s’a mai putut răbda...
   Îşi aducea aminte de înţelesul lor de demult. Feciorul îi povestia de bucuria ce va avea-o cînd va isprăvi, si-l făcuse să-î promită, că va veni şi bătrînul la el. Cu cîtă dragoste îşi însemna bătrînul în calendar, cu slova lui tremurată, decîteori feciorul îşi schimba gazda, strada şi numărul casei. De cîteori nu se visase mergînd la el! Se vedea speriat la început în furnicarul acela de oameni — ficiorul nu-1 aşteptase — privind cu spaimă în toate părţile, pierdut... Deodată îi venia în minte, ca o idee mîntuitoare: Calendarul. Făcea semn unei căruţe, şi fără să spună o vorbă birjarului, îi arăta adresa, unde avea să-I ducă... Şi nici nu se apropia bine de casa aceea, şi feciorul îl zăria din fereastă şi-i ieşia în cale...
   Ochii i se închideau de oboseală, ca printr’o
negură deasă vedea flacăra gălbue a felinarului, cum se zbate, în tactul trenului. Aţipia în răstimpuri, deschizînd din cînd în cînd ochii tulburi, ducîndu-şi instinctiv mîna la hîrtia din şerpar...
   Tînărul doctorand, Gheorghe şi el, sta în vremea aceea plictisit în fundul unei cafenele. Tovarăşii lui de chefuri, erau rezlăţiţî pe la biliarde şi el sta singur cu coatele pe masă, cu cîteva sticle de bere goale înainte-i.
   „Ferencz, mai adă una!“
   Ţalul se învîrti în călcîi, făcînd un gest bietului piccolo, care aţipise într’un ungher, în picioare, proptit de părete.
   Cînd duse păharul la gură, zimbi unui ca-merad, care-î gesticula în oglindă.
   Ce avea el de era aşa făr de chef seara aceea ? Bătrînul nu-i scrisese de mult, paralele erau pe sfîrşite: asta era adevărat. Dar pentru atîta lucru ?...
   Altceva era, dară. Nu-i mai eşia din cap ştirea ce-o auzise de cu seară, că Nicu Pădu-reanu se promovează, ca poimîne. Dobitocul acela de Nicu! Ar fi luat venin, că n’are să-l vază nici odată cu diploma în mînă. In liceu era în urma lui cu vre-o 3—4 ani; maturitatea o repetase şi o cîrpise de vre-o cîtevaorî şi iată-1 acum — doctor! Rise înfundat, cu amărăciune.
   După ani de zile, pentru întîia oară se gîn-dia iarăş serios şi era neîndestulit cu sine însuş. O mîhnire vagă îl copleşi...
   îşi amintia de gluma proastă ce i-o spusese un prieten :
   „Ce-i Ghiţă ? Eşti posomorit ? Ţi-e somn ? Ori ţi s’a trezit glasul conştiinţei? Bea una mă, să adoarmă ticălosul!...“
   El tresări.
   In adîncul sufletului i se desluşia aievea ceva, un colţ uitat şi părăginit. O pornire nobilă se zbâtea în adînc să-şi ia zborul, fîlfăind zădarnic din aripi. ..
   Icoana tatălui-său îi răsări în minte, luminoasă şi blîndă, cu ochii scînteietorî de focul unei nădejdi, care n’avea să i se împliniască.
   „Sînt un ticălos" ... îngînă el rece.
   Mai spusese el de multeori vorba asta şi rîdea cînd o spunea, dar acum sta rece şi întunecat.
www.dacQFomanica.ro
Nrul 4, 1905.
LUCEAFĂRUL
83
   Ştia el bine, că mine o să urmeze tot aceeaş cărare, care te duce înainte, fără să ’ntrebî unde o să ajungi. Merg! zăpăcit, beat, nu-ţi maî pasă de nimeni şi de nimic, un fulg uşor purtat de vînt, o umbră de om lipsită de voinţă.
   „Cînd oi zice eu odată: voiesc ? se întrebă el. O să vedem mîne, azi sînt prea de to obosit... Ferencz, încă o sticlă cea mai de pe urmă ...“
   Tovarăşii veniau zgomotoşi din toate ungherele In curînd sticlele goale fură date la o parte şi masa se umplu din nou.
   Gheorghe bea şi el din greu, urmîndu-şî gîndurile în tăcere.
   „Ştiu eu ce e ... m’am ticăloşit... nu mai am putere să mă ridic singur... trebue să dea peste mine ceva... o zguduitură, care să mă scoată din toropeala asta, o nenorocire, poate. Trebue să vină! Altfel sînt pierdut" !
   Dela o vreme se mai învioră. Avea să vină ceva, negreşit avea să vină, să-l scoată din noroiîi, să-l împingă la lumină, ca pe un copil mic, care nu ştie să umble.
   Unul dintre ei se ridică:
   „Băieţi, facem un două-zecî-şi-unu ?
   — Facem, cum nu, dar nu aici!“
   Căzură de acord să joace la Gheorghe acasă. Era şi mai aproape şi puteau duce şi bere dela birtul din curte.
   Trecuse de miezul nopţii, cînd se aşezară Ia cărţi, cu hotărîrea de a juca pînă cel mult la trei.
   începură cu puţin, ca din petrecere, pînă se pomeniră fără veste luaţi de vîrtejul patimii. Oamenii respirau mai scurt, gustau cărţile; s’auziau izbituri de pumni în masa grămădită cu monete de argint.
   Gheorghe se trînti pe un pat, dormitînd. Auzia ca prin vis : „un zlot... banca ... trage-ţi, m’am dus...“ şi iarăşi o izbitură în masă, de zuruiau monetele de argint.
   Intr’un tîrziu, se puse şi el la joc, încălzin-du-se încetul cu încetul. Ii umbla cartea, minune mare.
   Grămăduţa de coroane i se mări văzînd cu ochii şi cînd puse el banca, se pomeni că „retirează" cu o sumedenie de bani. Ii aşeză în teancuri numărîndu-î: patruzeci-şi-trei de zloţi.
   „Nişte beri să mai vină, măi Ghiţă, că ne-aî dus banii...
   —   Vine, numai decît!“
   Cum era tîrziu, nu maî trezi servitoarea, ci cobori singur, la birt. Chelnării îşi luau paltoanele să plece, scaunele erau puse pe mesele de marmură, şi o bătrînă stropia cu apă podelele murdare, să le măture.
   „Zece sticle de bere!“
   Cînd se întoarse în odaia lui, desmeticit puţin de răcoarea dimineţii, rămase încremenit pe prag. Prin geam revărsarea rumenă a zorilor se amesteca oarecum straniu cu lumina gălbue a lămpii şi cu vălul gros de fum de ţigară. Camarazii lui în învălmăşala aceasta aveau o înfăţişare cu totul neobicnuită. Erau galbini, cu ochii scofîlciţi, cu mişcări automate. Ii trecu un fior prin trup, zguduindu-1. Abia se aşeză la masă, se simţi iar bine... O sfîrşală copleşitoare îi trecu prin trup, cînd îşi întinse picioarele sub masă; ce bine avea să-i cadă somnul ! Deocamdată bani avea, norocul îl ajuta într’una... Ce-î mai păsa lui „deocamdată ?“ In sfîrşit ce avea el să-şi sfarme capul cu viitorul... are să vină şi vremea aceea, negreşit... vreme de cumpăneală, de potolire ... are să vină vremea de muncă, n’o să stea doar aici cit e veacul, dar de-o-cam-dată, de-o-cam-dată...
   „Beţi, feciori, ca dintr’al vostru!" rîse el, ridi-cînd paharul.
   In clipa aceea rămase ca trăznit, cu paharul la buze.
   Se ridică ca o maşină de pe scaun, ducîn-du-şî mîna la frunte.
   Visa el, ori era aievea ?
   Bătrînu-său intrase pe uşă cu desagii în spate, rămînînd încremenit în prag. După clipa dintîi de încremenire, ochii bătrînului se aprinseră ca de scăpărarea unui fulger.
   „De ăştia-mi erai, Gheorghe ?“
   Nici să fi trăznit între ei, n’ar fi sărit mai grabnic partuerii,~care în^cătrău.
   Numai Gheorghe rămase înlemnit în fruntea mesiî, încercînd zădarnic'să scoată o vorbă, gemînd cu un suspin apăsat :
   „Tată!
   —     Ticălosule, mă !“ ... şi bătrînul ridică mîna să izbiască — căzînd în aceeaş clipă peste masă.
www.dacQFomanica.ro
84
LUCEAFĂRUL
Nrul 4, 1906.
   Sticlele şi monetele de argint se prăbuşiră deodată cu masa răsturnată.
   Tîrziu cătră seară, cînd Glieorghe schimba compresele dela pieptul bătrînului — inima îl durea, săracu ! — acesta deschise ochii turburi.
   „Iartă-mă, tată, m’am ticăloşit... d-ta trebue să rărnîî acum tot la mine, şi o să vezî, că isprăvesc într’o lună.“
   Bătrînul nu zise nimic, ci privia cu ochii ţîntă în tavan.
   „Vezî, mă Ghiţă, n’am pus mîna pe tine, decînd erai copil, îngînă el într’un tîrziu, şi-acum, cînd eşti bărbat, m’aî făcut să te lovesc... tare te-am lovit ?
   — Nu m’aî lovit, tată,căţis’a făcut rău... dar loveşte acum, loveşte că vrednic sînt.“
   Bătrînul zimbi potolit.
   Şi Ghiţă îi luă mîna şi o duse la buze — mîna aceea neagră şi scorojită de muncă cin-stăti şi de bătrîneţe.              Al. Ciura.
      LA FEREASTRA SPRE LIVADĂ.
      La fereastra spre livadă Din copită murgul bate,
      Frîu de-argint să-î scot din ladă,
      Scumpă şea să-î pun în spate,
      Să pornim iar împreună Peste văî şi peste plaiu,
      Că sa ’ntors iar vremea bună—
                 Stai, murgule, stai!
      TTÎurguleţ, coamă rotată,
      Stai pîn’ iese luna nouă,
      La mîndruţa sprîncenată Să trimit o slovă-două,
        Ori pe soare ori pe lună,
        Ori pe nor ori pe senin .. .
        Ori să mergem împreună ?
                                                Lin, murgule, lini
      TTÎurguleţ fii bun şi-adastă Sa ’mplinesc frumoasă slova Ca veni şi vremea noastă Să ne ducem la TTÎoldova,
        La TTÎoldova cea bătrînă Unde ne-a ’ngriji ca ’n raiu TTTîndra mea şi-a ta stăpînă...
                 Haî, murgule, naî I
        Din volumul „Credinţe".     St. O. losif.
                       „UniRE“.
   Şi dacă accentuam adineoarea stimarea inteligenţei active, şi nici decum a celeî pasive, e pentrucă tocmai acesta e încă un păcat românesc. Dacă e o ţară pe lume în care dialectica e în floare, apoi e de sigur la noi. Oameni altfel foarte bine înzestraţi atît ca inteligenţă cît şi ca bagaj cultural, îşi pierd vremea în interminabile discuţii! zadarnice, vorbărie lungă din care la urmă iese sau că toţi au dreptate sau că nici unul n’o are. Căci e aşa de inofensiv să discuţi; de ajuns ca Ia momentul favorabil, dacă ai observat că superi pe adversar, şi ca om pacinic nu vrei aceasta, să-l pui să-ţi spue încă odată cutare afirmare dela care venise „cearta", să faci un: — „Ei apoi de ce nu spuneai aşa „mon cher“, şi să te declari de perfect înţeles cu dînsul atît în cele discutate, cît şi dacă eşti mai maleabil, şi în toate cele viitoare. Dacă însă l-ai pune pe cutare palavragiu ori pe cutare farceur ca să tipăriască sub proprie iscălitură tirada (furată ori a lui, e indiferent) debitată împotriva cutăruî rău social ori general naţional, atunci sau va face pe modestul, spu-nînd că nu e el chemat la aşa ceva, sau de-adreptul pe laşul, spunînd că îi e teamă să nu expue la persecuţia puternicilor zilei pe cutare fiu, nepot ori cumătru, sau chiar pe el însuşi ceeace e şi mai laş. Şi aceşti cavaleri ai palavrei, nomazi ai saloanelor în care se formează reputaţiile intelectualilor, aceştia sînt inteligenţele pasive, a căror activitate nu aduce nici un folos cauzei naţionale în senzul cel larg al cu-vîntuluî. Pe aceştia nu-î pot stima şi cred că nu-s vrednici de stimă, şi de acea am făcut mai sus deosebirea dintre ei şi dintre cei cari pun umărul la roată, nu numai strigă de departe şi dacă s’a rupt osia înjură fără să se mişte din loc, atunci cînd carul vieţii neamului nostru s’a înomolit şi cere să fie scos iar la loc bun.
   Şi iată de ce o serbare a Unirii dela 59 trebue făcută prin fapte, prin unirea — în sfîrşit— a tuturor forţelor noastre naţionale, iar nu prin fraze seci şi apelări la gloria strămoşilor. Dar dacă cercetăm bilanţul acelor forţe naţionale pomenite, iată ce aflăm:
   Ascunzînd în ea puteri imense, clasa ţărănească la noi ca şi aiurea, nu e capabilă de a exercita prin ea însăşi acele puteri: ea are nevoe tot-
www.dacoromanica.ro
Nrul 4, 1906.
LUCEAFĂRUL
85
liicrestâturl pe furci de                                                  C°n'Şa Ui" Sil>iif,>’
86
LUCEAFĂRUL
Nrul 4, 1906.
deauna de conducători; şi dela aceştia atîrnă dacă puterile sînt întrebuinţate cu folos, ori sînt risipite zadarnic. Păstrătoare a tradiţiei neamului. ea e singura clasă, care din timpuri străvechi a rămas atît ca alcătuire etnică cît şi sufletească aproape neschimbată. Din ea se reîm-prospetează mereu cu noi puteri clasa orăşenească şi clasa intelectualilor. Aceasta iarăşi şi la noi ca şi aiurea. Ca factor social şi naţional ea formează însă un tot ireductibil prin felul particular, absolut special care-I caracterisează atît viaţa externă cît şi cea sufletească. Acel membru care pleacă din sînul el pentru a intra în-tr’o altă clasă păstrează atît el, cît şi cel puţin prima generaţie pornind dela el, caracterul specific al clasei din care a plecat. Firea ţărănească în părţile el de umbră ca şi în cele de lumină formează însă şi caracterul specific al poporului respectiv: pentrucă e firea clasei celei mal numeroase şi pentrucă din această clasă se reîmprospătează elementele creatoare ale economiei şi culturii naţionale respective, precum am amintit şi mal înainte. Din acest punct de vedere clasa ţărănească se identifică totdeauna în trăsături mari şi luîndu-se ca pars pro toto, cu neamul întreg. Cu cît cultura e mal puţin răspîndită în clasa ţărănească, cu atît ea e mal ireductibilă la vre-o alta din celelalte clase. Căci mal ales cultura formează puntea de trecere dintre diferitele clase. Că prin urmareaceastă ireductibilitate va fi la noi mal accentuată de-cît în alte părţi nu e decît foarte logic. Şi de fapt ţăranul român îşi simte, şi cu drept, un alt suflet decît orăşanul ori boerul ori chiar intelectualul pornit din sînul lui, însă deja trecut prin generaţia de probă. Aceasta face, că în clasele noastre orăşeneşti şi în cercurile intelectuale, ţăranul nostru nu e înţeles. Ca urmare e că atunci cînd de pildă într’o operă literară se caută a i se reda firea lui specifică, în de-obşte nu se reuşeşte. Căci mal în totdeauna îşi iau această sarcină acel, cari nu-I cunosc greutăţile, adică literaţi orăşeni. Astfel e cazul cu romanul „Domniţa Viorica" de Vasile Pop, în care toate tipurile de ţărani descrise de el sînt absolut falşe. Dintre scriitorii tineri, singurul care pînă acum, plecînd de-adreptul din mijlocul clasei ţărăneşti, a reuşit a reda în adevăr în chip măestru sufletul ţărănesc în cadrul dela
ţară e Sandu-Aldea cu romanul său „Două neamuri". N’ar fi însă o minune, ca tocmai pentru aceasta opera lui sa nu fie înţeleasă. Pentru conflictul psihologic al ţăranului transplantat în altă clasă socială literatura română nu are încă — precît ştiu eu— o creaţiune literară de valoare. în literatura franceză e romanul lui Bourget „l’Etape". Nouă însă nu ne poate fi decît într’o măsură restrînsă de folos, deoarece tratează chestia din punctul de vedere special al credinţelor religioase ca norme de conducere în viaţă. Destul că ţăranul român se prezintă în toate ale lui radical, deosebit de orăşanul-bur-ghez (spre deosebire de tîrgoveţul-ţăran) şi de boer ori de intelectual. Singurul chip de a se face înţelegerea cu el e de a te coborî la el, — căci el nu numai nu vrea, dar nici nu poate să se ridice la nivelul orăşanuluî ori intelectualului ; de-al studia şi de-aţî da silinţa să-l înţelegi şi să te pul în directă comunicare sufletească cu dînsul, ceeace după cele mal sus spuse nu e de fel un lucru prea uşor. Ca să mal adaog acum, drept rezumat al celor de mal sus, că ţăranul e potenţa capitală în poligonul forţelor cari alcătuesc energia naţională a neamului românesc, e aproape de prisos.
   A doua clasă tranşant diferenţială de prima e clasa orăşănească. Caracterul el specific porneşte din condiţiunile de viaţă specială, ale oraşului. Mal multă intenzivitate în acţiune, dar mal puţină viaţă complectă în desvoltarea individului. Specializare decursă din complicarea ocupaţiunilor, şi ca urmare şi ascuţire a inteligenţei şi înclinare mal pronunţată sprp cultură.
   Pentru desvoltarea însă a acestei clase, precum e în natura lucrului, se cere o viaţă economică activă, desvoltarea industriei şi a comerţului de chiar elementele indigene. Altfel sau oraşele nu iau de fel naştere, ci în locul lor se naşte forma hibridă de oraş ţărănesc a aşa ziselor (în Moldova) tîrguşoare, — sate în care se ţin bîl-ciurî periodice, „tîrguri".— Sau oraşele se fondează de străini pregătiţi deja pentru viaţa de oraş, care cere, cum am spus, o adaptare specială. Ambele cazuri se întîmplă la noi. Oraşele româneşti de pretutindeni îşi au în enorma lor majoritate origini străine. Pecînd Romînil porniţi din clasa ţărănească spre cea orăşănească, îşi fac îndeobşte întîl stagiul de probă în tîrgu-
www.dacoromanica.ro
Nrul 4, 1906.
LUCEAFĂRUL
87
şoare, după care sau rămîn ţărani şi mici negustori, sau mai rar, trec în sfîrşit şi la oraşe. Cînd descriu aceste stări sociale am mai mult în vedere Moldova, pe care o cunosc mai bine fiind din aceea parte a României. Procesul însă după cît ştiu pe alte căi decît propria experienţă, e acelaş în toate părţile Românizmului1.
   Ca urmare a acestei incapacităţi de adaptare a ţăranului la mediul orăşenesc, industrialo-co-mercial, e caracterul cu totul pestriţ, străin, al oraşelor noastre. Din punctul de vedere al energiei naţionale, oraşele „româneşti", evreeşti şi armeneşti în Moldova, greceşti şi evreeşti în ţara Românească, săseşti, armeneşti şi evreeşti peste Carpaţi, nu pot fi deci luate în conziderare. Spre paguba neamului bineînţeles, căci nu-i nici o fericire ca clasa de mijloc să nu existe la un popor: clasa care tocmai face legătură între clasa dominantă şi între cea muncitoare-ţărănească. O ilustraţie a celor spuse de mine mai înainte cu privire la neputinţa adăptării ţăranului la viaţa dela oraş poate fi nuvela lui Sadoveanu, Ion Ursu.
   între oraşe şi sate stau tîrgurile, centre pe jumătate ţărăneşti cu organizare comunală orăşenească. Despre ele vorbii şi mai sus. Aş mai avea doară de adăogat, că în vremurile vechi acolo unde centrele orăşeneşti înfiinţate la noi de străini, au la bază o aşezare românească anterioară, — şi acesta-î aproape totdeauna cazul,—ca bază se iau satele cu „tîrgurî" (tîrg în înţelesul muntenesc, însemnînd bîlciu, iarmaroc.) de-alungul marilor artere de comunicaţie şi de schimb. în alte locuri unde nu străinii dau caracterul specific aşezării, centrele orăşeneşti au rămas pînă aproape în timpurile moderne simple „tîrgurî". Ceeace pentru Ardeal nu e cazul, deoarece acolo influenţa germană impuse pretutindeni organizarea orăşenească apusană. Şi în Ardeal însă Românii nu fac excepţie dela regula că ei prin ei înşişi nu-s clăditori de oraşe.
    Ţărani tîrgoveţi (în senzul special mai înainte explicat) şi orăşeni (întrucît sînt Români) formează din punctul de vedere mecanic, forţe în repaos, în stare pasivă. Forţele cari le pun pe acestea în mişcare sînt formate de celelalte două
    1 Cf. în această privinţă capitolul „das Stadtewesen" din Iorga „Geschichte des rum. Volkes" 1. p. 158. p. 197-8.
clase, boerii şi intelectualii, aşa zisele clase conducătoare.
  Mai întîî boerii. Din punctul de vedere naţional „purist", boerimea de azi nu e decît în foarte mică măsură urmaşa directă a boerimii lui Mircea cel Bătrîn ori Alexandru cel Bun. Ea cuprinde acum nenumărate elemente străine intrate în mijlocul ei odată cu limba şi în genere cultura străină, de care în cutare ori cutare epocă a fost influenţată. Astfel în Ţara Românească Greci, Bulgari, în Moldova Poloni, Unguri, Greci, Armeni. De o mare însemnătate a fost şi elementul curat economic, consideraţii de situaţie materială au deschis în ultimile trei veacuri la mulţi străini, calea cătră aristocraţia ţării. O deosebire drastică între boerii adevăraţi şi între parveniţii străini e făcută de popor prin numele deosebite date la fiecare din aceste feluri: boer şi ciocoi.’ De pildă ca creaţie literară în aceşti gen „Ciocoii vechi şi noi" ai lui Filimon. Pentru adevărata boerime de viţă vechie ar fi ca o icoană literară de preţ, de citit schiţele 1 u Gîrleanu. De bine, de rău însă, toate aceste elemente străine s’aît asimilat. Astăzi ele formează de fapt pătura conducătoare a ţării, deoarece intelectualii n’au putut alcătui pînă acum o forţă capabilă de a lupta cu succes pe terenul politic şi prin numărul lor. Ceeace altfel e foarte firesc faţă cu starea generală culturală a ţării noastre. (Pentru Ardeal lucrul stă altfel, întrucît „inteligenţa" ţine loc şi de aristocraţie, aristocraţia fiind astăzi toată ungurită).
     Cumplita eterogenitate însă a clasei boereşti fie că reprezintă aristocraţia de sînge, fie că pe cea de avere (şi aici sînt de numărat şi diferiţii mari industriaşi şi mari comercianţi, cari din lipsa unei aristocraţii a lor speciale, precum e în alte ţări, trec la aristocraţia de nume), face că punctele sufleteşti intime, de contact, între ea şi între masa românească dela ţară sînt aproape nule. Ce să mai vorbesc de adevărate legături sufleteşti, de simpatie pentru ţărani, de dor sincer de-al lumina, de dragoste părintească pentru el: aceste sînt curate imposibilităţi. Că e şi o mică minoritate de boeri, cu astfel de sentimente e, dar e „o mică minoritate".
     1 Pentru ceealaltă însemnare a numelui de ciocoi, dat ca poreclă de boerii mari boerilor mici novatori, v. Iorga GeschicMe des rumdnischen Volkes, II. 246 seq.
www.dacQFomanica.ro
88
LUCEAFĂRUL
Nrul 4, 1906.
Căci intelectualii ne-boerî, dar trecînd ca boeri pentru situaţia lor materială, nu pot fi cuprinşi aici.
   Rămîne deci clasa intelectualilor. Aici avem de făcut o sumă de rubrici. Căci mal întîî de toate din punct de vedere social, tot aici sînt cuprinşi de onorata opinie publică, şi semidocţii şi, dacă mi se îngădue să fabric un cu-vînt special, „sferto-docţiî“, învăţaţii Tîrguşoa-relor şi mahalelor, — neamul cel întins al conţo-piştilor de toate varietăţile, gazetarii de provincie şi pe alocurea şi unii din capitală, persoane a căror cultură academică se urcă cel mult la trei clase de liceu. După aceştia vin diferiţii funcţionari publici, cuprinzînd aici şi cultul şi instrucţiunea, cu cultură secundară de 5—8 — ani, şi în sfîrşit vin persoanele cu cultură academică: licenţiaţii şi doctorii facultăţilor. Aceasta ca împărţire oficială. De fapt intelectualii sînt numai aceia, cari se ocupă în chip activ cu progresul culturii române în diferitele ei manifestări: oamenii de ştiinţă şi de litere şi artiştii. Tot aici apoi sînt de socotit şi oamenii politici, (nu politicianiî) cari întrucît sîn^ conducători conştienţi de greaua lor misiune> sînt în majoritatea cazurilor oameni cu o întinsă cultură generală, dacă nu chiar şi specială, precum nu rar e cazul.
   Adevăraţii intelectuali, aşa precum am arătat că e a se înţelege acest nume, sînt însă foarte puţini la noi. Foarte puţini faţă de enorma, zdrobitoarea maioritate a semidocţilor, a oamenilor cu diplome academice dar fără cultură modernă, maioritate care conduce azi de fapt desiinele ţării, împreună cu aristocraţia de care pomeniam mal înainte. Acei deci cari să înţeleagă necesitatea cohesiuniî, a simpatii reciproce şi a conlucrării tuturor claselor sociale ale neamului, aceia sînt puţini.
   Şi unirea puterilor neamului în lupta pentru existenţa naţională neatîrnată, numai de aceşti puţini e înţeleasă în toată însemnătatea el epocală. Dela noi cel ce stăm acum aici, porniţi din patrie pentru a ne creşte cît mal mult cultura noastră personală şi-apoî prin noi cultura ţării, atîrnă dacă cel puţini de cari pomeniam vor deveni mulţi, ori vor rămînea, spre nefericirea neamului, tot puţini.
   Căci şi dela noi atîrnă măcar cît de cît, ca
să lucrăm la prefacerea opiniei publice române, care în prezent nu e decît o caricatură a opiniei publice din diferitele ţări luminate din apus. în adevăr, din cele ce spuneam mal înainte s’a putut vedea că dacă oamenii cu cultură modernă sînt foarte puţini, dacă semidocţii sînt majoritatea cea imensă, fatal, direcţia în viaţa publică românească, fie ea politică, literară, ştiinţifică sau artistică, va fi rău ori insuficient condusă şi înţeleasă. De cînd e lumea, cei mulţi şi cel tari au plecat sub el şi la placul lor pe cel mal puţini şi mal slabi. Căci şi nenorocirea deci e şi mai întinsă prin urmările el, de fapt oamenii noştri adevărat culţi, nu-s numai puţini dar sînt şi slabi sufleteşte, ş de ce, voi arăta numai decît. Fiind slabi n’au îndrăsneală de a înfrunta opinia publică şi cad sub tirănia el. Aşa se explică acele fenomene ciudate, bolnave ori scîrboase cari-şî fac apariţia în diferitele domenii ale vieţii noastre publice, fără a-şî primi sancţiunea morală cuvenită monstruozităţii lor distrugătoare. Căci opinia naostră publică e amorală: ea însăşi e monstruoasă, căci în loc de a fi alcătuită din floarea inteligenţii româneşti, e formată din jumătăţile de oameni, cari au luat viaţa nu pentru idealurile Ia îndeplinirea cărora trebue s-o întrebuinţezi, ci pentru el înşişi: opinia noastră publică „tră-eşte ca să mînînce".
   Şi iarăş, din nenorocire, lucrul nu e decît foarte logic. Căci aşa zişii fii al poporului, porniţi cu multe visuri de-acasă, le pierd treptat-treptat pe toate în drum. Lupta grea ce trebue s’o dea pentru a-şl obţine un loc mal bun în societate şi din care să poată lucra mal cu folos la binele obştesc, le istoveşte toate puterile, le sfarmă toate idealurile. Bieţi „desrădăcinaţî" (cf. romanul lui Barres „Les deracines“) din pă-mîntul ce le dăduse viaţa, se ofilesc înainte de vreme şi, sau devin răi ca şi cel din jurul lor, sau se prăpădesc. Unii dintre eî n’au însă tăria de caracter de a duce lupta prin mijloace cinstite pînă la capăt. EI se molipsesc încă din cursul el: şi oamenii curaţi la suflet şi cu idealuri de mărire naţională, de ridicare a clasei sociale din care afl plecat, devin materialiştiî brutali în stare să-şi trădeze pentru un pumn de aur ţara şi neamul.
   Cel rari, cari au pînă în sfîrşit tăria de a re-
www.dacoromanica.ro
Nrul 4, 1906.
LUCEAFĂRUL
89
zista miasmelor şi şi după asta încă destulă energie ca să porniasră opera de purificare, aceia sînt ceî aleşi. Dar cîte insulte, cîte suferinţe în schimb, pentru jertfirea lor desintere-sată. Că doară tot „opiniei publice" se adresează şi vorba şi faptele lor. Şi dacă din gloată se trezeşte unul la vorba sfîntă a reînvierii, zece în schimb iau pietrele injuriei, calomniei şi mi-şelieî, pentru a lapida pe îndrăzneţul ce-a găsit cu cale să-i treziască din binefăcătorul somn al ignoranţei, lenei şi amoraliţiî, chiemîndu-î la muncă, la munca grea şi fără preget a ridicării neamului nostru românesc de pretutindeni.
   Dar acum, întorcindu-mă de unde plecasem, de ne întrebăm, care e rezultanta finală a sistemului de forţe naţionale ca putere unitară armonică, organică, lucrînd deplin conştient de sprijinul din urmă şi de ţelul dinainte, cu durere vedem, că această rezultantă finală e de o foarte slabă intenzitate. Plusuri şi minusuri ce se anulează reciproc, forţe pozitive şi negative, ce aproape distrug efectul a ceeace ar trebui să fie rezultanta poligonului lor şi nu au decît ceva mai mult decît inerţia, decît repaosul absolut ce-ar rezulta din anihilarea reciprocă completă a forţelor contrarii. Aceasta-i trista socoteală.
   Aceea ce în altă ordine de idei şi cu pilde istorice arătam la început, că anume desunirea socială ne-a adus căderea, se verifică prin înseşi pildele sociologice de mai sus, în chip din nefericire prea logic şi firesc.
   Dar iarăşi pentru a nu da loc la neînţelegeri, să mă opresc puţin înainte de a încheia, asupra felului cum înţeleg eu unirea dintre clasele noastre sociale. (Că această unire e a se face pe baze naţionale, am lămurit deja mai sus).
   Căci de sigur nu în fraternizarea utopică creştină ori socialistă e a se căuta leacul. Atîta vreme cît vor exista oameni harnici şi leneşi, vor exista şi deosebiri în felul de viaţă al membrilor societăţii. Şi nici odată omul delicat, deprins cu maniere alese, nu se va lua de după gît cu lucrătorul din fabrică ori cu căruţaşul, pentru a se duce să se îmbete frăţeşte şi creştineşte la prima circiumă întîlnită în drum. Nu de asta e aici vorba, şi nici că poate fi.
   Unirea claselor noastre sociale pentru lupta comună spre ridicarea neamului va fi de adus
la îndeplinire prin adoptarea de toţi membrii conştienţi de acţiunea lor a unui ideal comun, idealul naţional, şi cîştigarea pentru acest ideal şi a claselor aşazicînd inconştiente, pasive, prin dragostea arătată lor şi prin conlucrarea la îmbunătăţirea soarteî lor pe baza acestui ideal.
   Aşadar, muncă sinceră, desinteresată şi cinstită a fiecăruia în parte în ramura sa de activitate ; subordonarea interesului personal intereselor generale naţionale; purificarea opiniei publice prin boycotarea manifestărilor de viaţă publică amorală ori imorală; extirparea prin cele mai drastice mijloace a favoritismului şi politicianismului, iarăşi, din toate domeniile vieţii noastre publice, încurajarea şi susţinerea din toate puterile şi cu toată inima a oamenilor mai bine înzestraţi de fire de cît noi şi cari luptă pentru cauza cea bună şi dreaptă; alungarea străinismului de pretutindeni şi cu toată energia, şi înarmarea economică şi culturală împotriva boaleî interne a elementului străin eterogen şi distrugător al energiei naţionale; în sfîrşit, iubire curată şi ajutare la nevoe, ridicare cătră o stare materială mai bună şi luminarea celor mici şi asupriţi; iar ca încoronarea operei: restabilirea conştiinţei naţionale comune, după care fiecine să se simtă gata a sări cu primejdia vieţii sale în ajutorul celui de un neam cu el, indiferent de starea socială ori culturală a celui primejduit. Atunci va fi în adevăr neamul nostru tare, aşa precum era pe vremea lui Ştefan şi precum au fost în parte la 1859 — sînt 47 de ani de-atuncî.
   Şi acum o mică digresiune. Fiindcă de cîte ori e vorba de idealuri şi cultură naţională — şi eu tocmai accentuez mereu aici aceste idei — „străinii" şi „înstrăinaţii" noştri încep a ţipa, că se revine la reacţionarism şi ignoranţă, — probă campania nedreaptă şi rea ce se duce în prezent în potriva „Sămănătoruluî", — mă simt dator să mă opresc aici o clipă şi asupra acestui punct, dînd o lămurire.
   Necesitatea culturii occidentale pentru des-voltarea noastră deplină ca indivizi şi ca naţiune, nu poate fi pusă ia îndoială de nici un român ce doreşte cu adevărat luminarea neamului său. Modalitatea cîştigăriî şi răspîndirii la noi a acestei culturi, trebue însă pusă la discuţie. Şi anume, în vreme ce unii înţeleg adaptarea firii
www.dacQFomanica.ro
9o
luceafărul
Nrul 4, 1906.
româneşti la cultura occidentală, alţii dimpotrivă înţeleg adaptarea culturii apusene la firea românească, desăvîrşirea din toate punctele de vedere a firii neamului nostru şi cu ajutorul culturii occidentale. Ca aceştia din urmă gîndesc şi adevăraţii, dar, din nefericire — pănă acum — prea puţinii noştri bărbaţi culţi. Şi, mai departe, această minoritate mai e de părere că nu o singură cultură, cea franceză ori cea germană, de pildă, şi nu o singură ramură a culturii, de pildă literatura apusană, sînt de ajuns pentru formarea culturii noastre moderne, ci toate culturile naţionale apusene, în toate manifestările lor, literatură ca şi ştiinţă şi arte şi politică; dar... nu de-a-valma, ci cu chibzuială: numai ce ne poate folosi nouă ca element deosebit în cultura lumii şi care vrem să formăm o notă originală — fiindcă aşa am şi fost lăsaţi pe lume — numai aceea să luăm din Apus. Decadentismul în literatură, de pildă, şi socialismul în politică, nu au încă pînă acum ce căuta la noi.
   Dar să mă întorc la subiect.
   Pentru reînvierea „Unirii“, a deplinei Uniri de care vă vorbiam mai înainte, trebue, Domnilor, iubirea, pornirea intimă de-a cunoaşte şi de-a înţelege pe toţi cei de un neam cu noi, în ori ce pătură socială s’ar afla. Şi alăturea de citirea literaturii întregi a poporului incult şi a celui cult al Românilor, — a literaţilor săi, — alăturea de studiarea operilor lui de artă şi de cunoaşterea vieţii lui externe în toate manifestările ei, studiarea nu cu creionul estetului ori ideologului în mînă, ci cu creionul patriotului care se sileşte să înţeleagă ca psiholog şi sociolog şi istoric acele manifestări şi să-şi însemne partea adevărat nouă pentru el, folositoare şi lui în parte şi neamului în întregime, pentru alcătuirea treptat-neptat a caracterului specific naţional-român, conştient de constituţia sa specială şi de nota nouă, originală, dată de el în imensa armonie a naţiunilor lumii; — alături de această cunoaştere mediată, coborîrea chiar în mijlocul poporului, silinţa de a-1 cunoaşte nemediat, dela înţelegere la înţelegere şi dela inimă la inimă.
   Aşa numai unitatea culturală a tuturor Românilor, la care acum se lucrează cu atîta spor,
va deveni si de fapt o unitate culturală, va deveni o unitate naţională, culturală a întregului popor românesc. Căci atîta vreme cît silinţele pentru o unitate culturală se vor mărgini Ia unificarea păturii intelectuale şi numai din punctul de vedere absolut unilateral al unităţii artistico-literare şi ştiinţifice, atîta vreme opera va rămî-nea tot superficială. Renaşterea Românilor trebue să se sprijine pe luminarea satelor, pe deşteptarea conştiinţei naţionale unitare acolo. Acolo e întîi de lucru. Şi-i mult de lucru. Căci această conştiinţă naţională fără de care neatîrnarea noastră nu poate subzista, nu numai că nu e la sate, dar în locul ei, e conştiinţa frăţiei ortodoxe, universal ortodoxe cu toate urmările ei răufăcătoare şi dintre cari cea dîntîi şi cea mai mare e neputinţa altoirii unei conştiinţe naţionale puternice alăturea cu cea ortodoxă, — ci aproape una exclude pe alta, şi în cazul de faţă lupta e cu atît mai grea cu cît conştiinţa ortodoxă a prins de veacuri rădăcini în sufletul poporului nostru necult.
   Să ne cunoaştem între noi, Domnilor, şi de sigur ne vom iubi şi ne vom ajuta şi vom lucra cu spor la gloria neamului. Dar să ne cunoaştem deplin, adînc, cu toţii între toţi şi noi pe toţi, aşa ca sufletele noastre să stea în comuniunea sfîntă a idealului naţional cu toate coardele lor, din toate puterile inteliginţii şi cu toată devotarea dragostei de fraţi.
   Să ne cunoaştem şi atunci vom fi una. De sus pînă jos, dela Răsărit pînă la Apus şi dela Miază-noapte Ia Miază-zi.
   Şi atunci, cînd în sfîrşit fiecare dintre noi se va simţi în cuget curat şi din adîncul inimii frate bun, „frate de cruce", la bucurie caşi .la necaz, cu toţi cei de acelaş neam, toţi fără deosebire de stare materială, socială ori intelectuală, cînd fiecare va fi gata a se jertfi, fără gînd la răsplată şi fără altă laudă decît lauda datoriei împlinite, pentru idealul neamului, — atunci va fi adevărata serbare a Unirii dela 59, a acelei uniuni pline de înţeles, cînd pentru întîia-dată după desbinări de veacuri Românii s’au simţit iar fraţi, dela Vodă pînă la ţăran şi dela un capăt al Românizmului pînă la celalalt.
                                                                                                         Vasile Pârvan.

www.dacQFomanica.ro
Nrul 4, 1906.
LUCEAFĂRUL
91
                                          DĂRI DE SEAMĂ.
                  — Cîteva lămuriri asupra cârtii dlui Sandu-flidea «Dn urma plugului». —
   A fost în timpul din urmă o pauză tristă în literatura românească. Afară de cîteva răsunete din trecut, din ce in ce mai slabe, nimic nu mai umplea golul plin de desnădejde. Scrieri de durată mai că nu mai apăreau, iar revistele, slăbind cuprinsul din zi în zi, căutau să se întreţină cu constatarea decăderii literaturii noastre; multe au dispărut în timpul acesta. în realitate desnă-dejdea nu provenia atit din lipsa creaţiunilor noi, ci mai mult din lipsa talentelor noi. Nu se vedea cine are să urmeze lui Eminescu şi tuturor acelora ce făcuseră alaiul în jurul lui. îndoiala crescu mai mult atunci cînd scriitorii tineri, venind de peste munţi cu o poezie nouă, plină de nădejde, ajunşi în ţară sînt luaţi de şuvoiul care îi purta pe toţi. Lumina fiecăruia se perdea în strălucirea greaţiunii lui Eminescu, aşa că numai ceice puteau să o primiască şi-apoi s’o resfringă ca un corp ceresc lumina dela soare, aceia au mai durat; ceilalţi s’au stins dupăce au căutat zadarnic înviorare dela aştri străini. (Salvarea căutată in literatura străină, care nu a dat rod.).
   De ciţiva ani însă o adiere de reînviere s’a abătut peste literatura românească, alungind norii negrii ai străinătăţii, care aproape o înăbuşise. O primăvară luminoasă, plină de sănătate şi viaţă nouă a cuprins totul.
   începutul unei epoci noui în literatura noastră, e azi vădit. Simţiri tinere, puternice, cer întrupare îndemnînd la scris. Numărul scriitorilor şi al volumelor apărute în anii din urmă a crescut însemnat. Şi reviste noul se nasc mereu nu numai pentru a da loc de desfăşurare talentelor cit şi pentru a însoţi această literatură de analiză. Literatura nouă cere studii noui. Articole ca „Primăvara literară" de dl Mehedinţi, „Naţionalitatea în artă“ de dl Cuza, în sfîrşit întregul spirit al „Să-mănătorului", cu dl lorga, toate sînt condiţionate de literatura nouă.
   Conştiinţa de mărimea neamului nostru crescînd prin studiul istoriei, a arătat tuturor celorce simt şi văd, că un popor ce numără atîtea sute de ani, ani de nevoi, în care el deşi sub plaga străinătăţii şi-a păstrat simţul şi inima curată, un asemenea popor îşi are o fire lio-tărîtă, care va putea da creaţiunî mari în viitor. Istoria lămurind trecutul neamului nostru, a adus această conştiinţă de naţionalitate (deşi mulţi neînţelegători azi constată influenţa dăunătoare a istoriei asupra literaturii) şi a întors privirile scriitorilor noul spre însuşi ţara noastră. Din marea de simţiri ce se desvălue, s’a născut literatura de azi sănătoasă, tînără, crescută din firea şi din pămîntul românesc. Accentuîndu-se din ce în ce sentimentul de naţionalitate, scriitorii noştri au părăsit pe cît e cu putinţă oraşele, unde străinismul a falşificat totul şi s’au îndreptat mai cu samă spre ţară, spre ţăran, singurul care mai păstra curată firea de român.
   Sentimentul naţional pătrunzînd din ce în ce mai adine în artă, va da cu timpul naştere unei arte mari,
proprii, originale, unei arte cu caractere noul, care va trece hotarele ţării răspîndindu-se în lumea întreagă. Arta nouă se va impune străinătăţii prin faţa nouă sub care se va prezenta, prin caracterul propriii românesc şi străinii nu vor mai trece peste ea ca azi, cînd e considerată numai ca o slabă imitare a artei lor. Numai expresiunea sufletelor mari, cari cuprind spiritul neamului şi al timpului lor, au produs arta mare cu valoare universală şi vecinică, atît cît poate fi vorba de vecinicie în creaţiunile omului trecător.
   într’acolo duce drumul pe care se mişcă azi arta românească.
   Caracterul naţional al literaturii noastre de astăzi a dat naştere unei critice cu totul falşe. Aşa se cere li-teratureî să îndepliniască „o misiune mare de îndreptare şi moralizare a poporului." (Sămănătorul); „să dea ţărănimii un ideal de viaţă, cultivînd-o şi moralizînd-o“ (Curentul nou), şi dupăcum satisface mai bine sau mai rău această slujbă de moralizare, tot aşa e şi sentinţa estetică. Estetica e aproape confundată cu etica. O revistă nouă literară (Curentul nou) poartă ’n frunte deviza : „noi cerem moralitate," mai mult, ea cere literaturii să lupte pentru nevoile ţării, aşa de pildă pentru introducerea sufragiului universal... de ce nu şi pentru schimbarea serviciului municipal în oraşele de provincie sau pentru introducerea soiei la sate? Ori, cu toată deviza spusă intr’un ton solemn de cătră „Curentul noti", — deviză care dupăcum se sfîrşeşte articolul program formează principiile generale după care se vor conduce colaboratorii —, am vrea să ştim care e acea moralitate ? în cele două numere dinţii morala predicată poartă un cap de lanus. Ceeace găseşte dl Sanielevici în scrierile dlui Sadoveanu drept otravă pentru societatea noastră, găseşte dl lbrăileanu cu totul din potrivă. Cum rămîne insă cu principiile comune ? Ceeace a spus „Curentul nou" asupra scrierilor dlui Sadoveanu e egal cu nimic, căci ce se susţine pe o pagină e negat pe cealaltă. Nu mai bine nu se scria de loc ! Numai asupra cărţii dlui Sandu-Aldea „în urma plugului" colaboratorii Curentului nou sînt de acord hotărînd-o drept imorală ; în cazul acesta divergenţa de idei rămîne numai faţă cu „Sămănătorul," care deşi in principiul moralităţii e de aceeaşi părere, totuşi se deosebeşte în aplicarea lui: cartea dlui Sandu-Aldea e numită de revista din urmă o carte de luminare pentru Români.
   Opoziţia de păreri asupra aceloraşi cărţi, în marginile aceloraşi principii, e foarte uşor de lămurit, criticii puţind dezvolta ideile cele mai contrare, fiindcă critica lor îşi are cîmpul de cercetare în afară de marginile operei. Se cercetează numai raportul publicului cu opera, şi nu opera în sine. Dacă o carte are ca temă una din cele zece porunci, atunci ea e desigur morală, dacă e tocmai din potrivă, ea poate fi considerată şi ca contra mo-
www.dacoromanica.ro
92
LUCEAFĂRUL
Nrul 4, 1906.
ralel şi ca foarte morală: răul arătat servind drept pildă, cititorul va conchide la sfirşitul bucăţii ce „să nu“ după aceleaşi zece porunci. Toată critica aceasta, care se întreţine numai asupra raportului operei cu lumea înconjurătoare nu cuprinde nimic din adevărata artă, care face sufletul operei; ea culege numai secundarul, numai ceeace rămîne îndepărtat de ţinta scriitorului. Fără îndoială se poate scrie asupra moralităţi în literatură; în cazul acesta însă datoria criticului ar fi să arate întrucît arta se ridică mai sus de dogmatismul şi utilitarismul etic. Căci, cînd critica noastră de azi, cere artei să lumineze poporul şi să-l ridice din starea joasă, în care se află, înseamnă a surpa artei idealul, a-î răpi libertatea, a o scoborî înlănţuind-o. Adevărata artă naivă, intuitivă, născută numai din necesitatea artistului de a-şi descărca inima de un prisos de simţire, de a cristaliza o lume de imagini, nu vrea să ştie prea mult de public. Convingerea mărimii corn -poziţiunii sale a întărit pe Beethoven să lupte nu numai împotriva publicului, pentru care creaţiunile erau prea noi, ci şi împotriva compozitorilor, ca Weber, Spohr Mendelssohn, etc. „Va plăcea odată" era singurul gînd cu care se mîngăia. Şi nu numai el, dar mai toate geniile mari, întrecînd cu mult timpul lor, au fost înţelese numai în viitor. împotriva lumii întregi ei au trebuit să creeze recînd peste gustul timpului. Ei nu s’au coborît la lume, ci părăsiţi în înălţimea lor, ei au rămas singuri pînă-cînd lumea luminîndu-se s’a ridicat la ei.
   Arta intuitivă, redă individualul prin imagini şi e greşit a cere artei concepfiuni care sînt extrase logice, abstracte universale.1 Lipps2 vorbind de tragedie spune că ea nu există pentru a reprezenta idei generale, ci ca să trăim ceva şi să fim mişcaţi, se reprezintă ea numai pe sine. Arta nu dă nici odată generalităţi ci numai particularul expresiv, din care cauză îşi ia locul opus ştiinţii. Nu însemnează însă că ideile sînt cu totul excluse din opera de artă, nu, ea le întrebuinţează, dar nu pentru ele, pentru realizarea adevărului lor, sau pentru exemplificarea lor,— ci pentru a caracteriza pe o fiinţă. Asupra lui Gorki s’a spus, că el filozofează în operile sale, ceea ce nu e de loc adevărat. Ce gîndesc oamenii săi serveşte numaf pentru a caracteriza felul lor de-a fi, e filozofia fiinţii lor pe care o exprimă şi prin care ele capătă un contur hotărît, necăutind să arate nimic mai mult. Ce gînd se adevereşte în „Asilul de noapte" în „Pribeagul" în „Oameni perduţî", etc. ?
   Nevrînd nimic, decît pe sine, arta nu se adresează nimănui. Apoi arta există numai pentru puţini şi e greşit a cere ca ea să impresioneze direct pe oricare încearcă să o guste. Expresia unui suflet mare cere mărime şi publicului, căci ce dă arta e nemijlocit. Arta nu există spre a explica lumea sau a o indruma, ci o faţă anumită a lumei trăeşte ’n artă. — Toţi oamenii cari au avut prilejul a călători prin oraşele însemnate ale
        1       Vczî această deosebire pe larg în „L'csthetique" de Benedetto Croce. Trad. franc. Paris 1904.
       2 Thcodor Lipps. Dcr Streit iiberdie Tragodie. Hamb.-Leipzig.
1891.
apusului, au trecut de datorie şi prin muzeele acestora. A pătruns însă trecătorul de o zi sau o săptămînă adevărat în adîncul vreunui tablou ? Pe lîngă înălţimea simţu-ui vederii, cită pregătire se mai cere ! Percepţiunea optică e pentru artist suficientă spre a produce o plăcere estetică şi în pilda aceasta se creiază opera. Pe publicul cel mare însă il impresionează numai întîmplarea reprezentată: şi pictura şi sculptura e luată tot ca literatură, care se exprimă numai în altfel, deci şi judecata estetică va fi cît de îndepărtată posibil de inten-ţiunile artistului. Cui u n tablou care redă o floare sau ori ce colţ de natură — moartă nu-i spune nimic, aceluia îi sînt închise multe din adevăratele plăceri ale artelor reprezentative. Pelîngă satisfacerea ochiului, căruia arta îi prezintă strîns, ales, înălţat, tot ceia ce viaţa de toate zilele nu poate -lămuri, se mai cere a însufleţi această percepţiune curată a frumosuluî-vizual, prin studiul istoriei artelor. De aceea nu ajunge a te plimba printr'o bibliotecă şi a ceti titlul cărţilor din rafturi spre a le afla şi cuprinsul. Cît studiu, cîtă muncă — ajutată desigur şi de-o umbră de fire artistică — trebue cuiva spre a se înălţa la o operă de artă. Şi e înţeleasă vreodată fără rest ? Cît s’a scris asupra lui Shakespeare, asupra lui Goethe, cît s’a scris asupra artei renaşterii şi totuşi cit de puţin s’a pătruns in adîncul lor.
   A ajuta lumii să se ridice la înălţimea artei, e scopul mare care trebue să-l urmăriască omul luminat şi nu a cere artei să ia forme accesibile ori cărui fel de public. Cînd s’a spus, că arta e pentru puţini, aceasta nu într’un înţeles esclusiv, că adică e numai pentru cei aleşi ci în înţelesul larg, că ea există pentru cei ce se aleg.
   Cultura naşte în om simţul pentru frumos, pentru artă, gare e intelectualizarea tuturor simţuririlor şi armonia lor. Numai pentru cel ce poate cuprinde arta în acest fel, numai pentru aceia există, satisfăcind în cazul acesta scopul ei prim. şi ultim : hrana spirituală a acestei simţiri. în înţelegerea artei ca artă stă toată satisfacerea ţintei de înălţare sufletească — Katarsis după Aristoteles.
   în ţara noastră însă critica modernă n’a ajuns să recunoască arta în sine drept satisfacerea unui scop, ci ea o scoboară punînd-o în serviciul moralei, ca să ilustreze preceptele morale învăţînd binele, fie direct, fie prin biciuirea răului— cum cu drept cuvînt spunea cineva acum decurînd, că’ critica ar pofti ca literatura noastră se continue colecţia I. M. Rhireanu. Nesuficienţa nţelegerii artei ca artă, se poate explica numai prin lipsa unei culturi pe târimul tuturor artelor din care singur se poate estrage ideile generale asupra lor. Studiile de artă dela noi, cari să mărginesc^maî numai la literatură, trec mai totdeauna cu vederea musica, archi-tectura, pictura, etc. De aceea şi toate principiile care se clădesc asupra artei, precum şi toate gîndirile asupra scopului ei, avind temelii şubrede, se^'surpă sub încercarea de a le aplica la toate celelalte arte. Cînd se deduce din literatură, că scopul artei e morala, pare a se ignora că musica, care e tot artă, şi poate arta par excellence. e departe de a putea realiza aşa ceva. Ce
www.dacQFomanica.ro
Nrul 4, 1906.
LUCEAFĂRUL
scop moral poate avea o siinphonie sau o sonată de-cit de a îmbogăţi şi înălţa simţirea omului prin însăşi cuprinderea bucăţii ? Se vor întreba zadarnic criticii noştri, conform teoriilor artistice, asupra „significaţiunel" asupra „problemei ce vrea autorul să rezolve", asupra „Concepţiunel lui despre viaţă." precum şi asupra „celor ce crede"1 muzicantul; toate întrebările acestea vor ră-mînea fără răspuns. însă nu numai muzica ci şi ar-chitectura, care în armonie de funcţiuni, de direcţiuni, de mişcări, părăseşte cu totul redarea obiectivă a lumel, lucrînd numai cu impresiuni abstracte ce nu pot cuprinde în ele binele sau răul — ele sînt mult mal sus. Acela care va porni să cerceteze architectura cu convingerea, că arta e realizarea problemelor morale, acela va trebui, sau să admită monstruozitatea că architectura nu e o artă, sau că privirile sale asupra artei sînt preaslrînite pentru a cuprinde toate artele şi deci şi greşite. Pictura, care redă faţa lucrurilor coloristic, strînsă ’n două dimensiuni, ca şi sculptura, care perzînd culoarea, cîştigă întruparea ’n spaţiu, stau la aceeaşi depărtare, ca şi celelalte arte, de teoria moralizătoare. Născute ambele din simţul pentru materie, formă, organism şi simetrie ele să mărginesc la suprafaţa lucrurilor în care e cuprinsă toată expresiunea lor. Pictura e numai pentru ochi — subiectul fiind numai motivareaformel — iar cind istorisirea, subiectul devine ţinta, atunci pictura decade.
   Pilde dă pictura Franţei din sec. XVIII, care sub in-fluinţa Iul Rousseau şi Diderot şi-a însuşit menirea de a moraliza, perzînd astfel caracterul propriu, pentru care există. Aşa decade in Franţa cu Greuze, în Anglia cu Hogarth, iar în Germania cu mal toţi pictorii acestui timp pentru cari pictura nu mai exista decît ca ilustraţie a literaturii. Cînd cenzura morală ar intra în cîmpul acestor arte reprezentative, atunci multe opere din cele mal mari, ar trebui să piară. Toate tablourile care reprezintă scenele biblice dela ispitirea lui Adam, beţia lui Noe, Lotli şi fiicele sale, Abracham primind pe Hagar dela Sara, Iosif cu soţia lui Potifar etc., cit şi cele mitologice care reprezenta pe Zeus cu lo, cu Danae, pe Leda etc., ar trebui să dispară împreună cu o bună parte din tablourile holandeze cu kermesseie desfrînate şi cu bacanalele din înflorirea picturii flamande. Şi cine ştie, poate şi nudurile ar trebui nimicite din teama de a nu fi dăunătoare moralităţii. Dar aceasta secerare a operelor aşa numite imorale, nu s’ar măgini numai la pictură şi sculptură. Literatura ar perde şi ea jumătate din comoara el. Şi cu toate acestea operile au rămas fiindcă subiectele chiar amorale sînt ridicate prin expresia adevărat artistică, peste judecata canoanelor de bine sau de rău. Goethe spune cu drept cuvînt că „nici un lucru nu e nepoetic, atîta timp cit e întrebuinţat cum se cade de autor." Frumosul ridică răul, liberîndu-1 de asprimea pămîntească, aşa că şi influenţa lui dăunătoare încetează. Numai omul incult, asupra'căruia^arta nu produce nici o impresie, ia răul ca rău, lăsindu-se astfel ademenit de el. Dar arta se adresează, acestora ? Arta cultă e pentru oamenii culţi. Şi e naiv din cale-
  I Toate aceste din Nr. 1 şi 2 al „Curentului nou“
911
afară a combate o operă ca imorală judeeînd-o numai după impresiunea ce ar facc-o asupra ţăranului.
   Arta e morală prin însăşi principiul ei: înălţarea sufletelor ; de aceea nu există graniţe în alegerea subiectelor. Tot ceea ce intră în cadrul ei se mobilează, devine kalos k’agathos.
   Numai într’un caz poate fi opera de artă imorală şi aceasta atunci cînd artistul vrea ca prin ca să răstoarne morala. Cum s’a spus însă mal sus, că arta adevărată e, naivă, nu trebuesă vrea nimic mal mult decît pe sine, — ori ce tinde la contra, e exclus din marginile ei ca artă rea sau „ne artă". A lupta in contra moralei prezente, aîncerca de a funda o morală nouă, toate acestea fac parte din domeniul ştiinţil şi nu din artă. Ştiinţa caută fundarea adevărurilor generale prin judecata logică, pe cînd arta exprimă caracteristica unul caz particular pe care-l capătă prin intuiţie.
   Din aceleaşi motive însă, trebue să se considere ca anti-artistică şi predica morală, cerută cu atîta inzistenţă la noi. Artistul mare trebuie să aibă toată libertatea de a creia după felul lui şi nu după norme hotărite, cr.ri totdeauna cînd au fost impuse au dat naştere unei cre-aţiunl mediocre şi temporare. Interesele unei ţări din-tr’un anumit timp au durată numai de-o clipă, altele noi năseîndu-se mereu; şi atunci arta care-ar cuprinde învăţăturile pentru acele interese, ar pierde după împlinirea lor şi valoarea. Cînd interesul pentru învăţătură e scopul operil, atunci arta stă sub învăţătură, fiind de mina a doua şi peritoare. Desigur însă, că arta care oglindeşte timpul în care s’a născut, va fi îmbibată de morală, dacă în timpul crcaţiunil sale problemele morale aveau prioritate, influinţînd pe tot omul luminat. Aşa e cu literatura scandinavă şi cea rusească. Piesele Iul Bjornson dar mal cu seamă’ale lui Ibsen au ca subiecte : conflictele morale din viaţa de familie sub rapoartele civilizatiunil de astăzi, îmbogăţite cu conflictele între gîndire şi voinţă a individului. De şi reflexele fierberilor între ce e bun şi ce rău, piesele acestea sînt artă şi nu învăţătură. Din ele nu se poate extrage legea morală generală, fiindcă ele redau tocmai cazurile unice, unde legea recunoscută nu mal are valoare; sfirşitul lor fiind condiţionat de logica artistică şi nu din tendinţa de a arăta cum trebue făcut, sau cine face rău pate astfel. „Curentul nou" spune, (fără a fi verosimil) că Germania face cultura copiilor cu Ibsen. Dar ce moralitate s’ar putea trage din „Hcdda Gabler" sau din Rosmcrslwtm ? Ar da o bună soţie şi mamă, fiica crescută cu teoriile Nord? Ar mai căpăta cineva sete de muncă dacă „un duşman al poporului" i-ar servi drept normă ? Ce poate învăţa un copil din „Architectul Solness“ unde se arată numai un conflict între gînd şi voinţă ? . . . Unde c tendinţa de moralizare şi care e rezultatul lor, afară de cel al ori cărei opere artistice ? Ele sînt născute din necesitatea de a representa o acţiune, care de şi închie-gată pe o problemă morală, nu o rezolvă aşa, ca să poată servi drept normă generală, ci în marginile, artistice, din interesul scoaterii în relief a caracteristicelor individuale, se desvoltă toată piesa. Sfirşitul nu ur-
www.dacQFomanica.io
94
LUCEAFĂRUL
Nrul 4, 1906.
mează după preceptul moral de a pedepsi pe cel vinovat, ci după logica artistică a piesei. O fiinţă împinsă pînă la culmea unei asfel dc situaţiuni, unde nu mal e nici un chip de scăpare, trebuie să piară. E finalul necesar care ridică valoarea întregel acţiuni, arătînd tăria influinţel el asupra eroului şi imposibilitatea Iul de a trăi mal departe. Toată acţiunea tragediei convergează spre moarte, spre sfirşitul firesc, întregitor al bucăţii şj nu spre pilda morală. Cînd eroul trăeşte mal departe, atunci sfirşitul piesei arată transformarea lui ca o motivare a putinţei de a suporta viaţa mai departe, după cele întîmplate. Piesele Iul Ibsen, de şi impresionează pe public ca artă şi nu prin lecţiunile saO sfaturile ce se cîştigă după citirea sau vederea lor, totuşi ele nu pot servi nici pentru cultura estetică, căci le lipseşte naivitatea adevăratei arte, ele sînt prea împovărate cu gindire, intenţiunea prea se vede, de-aceea poate şi im-presiunea lor e mal puternică cînd sînt citite decîtcind sînt reprezentate — ele sînt mai mult filosofie decît artă
   Literatura rusă, în care se resfrînge toată clocotirea ideilor de înălţare a masei, dar care în literatură nu se realizează; nu arată drumul de urmat, nu dă sfaturi, ci numai oglindeşte starea de lucruri actuală. Tols-toi a scris şi artă, dar mai mult a predicat „morală", interesul pentru scrierile sale - - mai cu seamă cele din urmă, — va răininea totdeauna din punct de vedere al gîndirilor pe care le conţin. Dar cum ar rămînea cu Gorki de pildă în operele căruia se oglindeşte poporul rus, cu toate patimile, cu toate miseriile sale, cum e, cum gîndeşte, fără a da vreodată o lumină de îndreptare? Din potrivă, personagiele sale par’ că se complac în starea lor, şi e zădarnic a căuta o „significaţie" morală.
   La noi în ţară s’a criticat această curată reprezentare artistică nesecundată de învăţătura binelui. Mai mult, s’a enumărat aproape ce cestiuni, care sînt azi de prim-interes pentru ţară, să le trateze şi arta. Istoria să fie lăsată la oparte, căci personagiele pe cari ni le dă, nu aii toate firea lui Christos; ei au bătut pe străbunii scriitorilor de azi Ia scară zice („Curentul nou“) şi aceasta nu trebuie să se uite aşa de uşor. Apoi e absolut interzis de a lua pe Vlad Ţepeş şi cei de felul lui, de subiect literar, contravenitoriî fiind acuzaţi de „nepa-triotism şi de neesteticism".
   Scriitorii sînt rugaţi a binevoi să pună umărul la chestiunile arzătoare ale zilei, — de pildă pentru introducerea sufragiului universal — lăsînd istoria în plata Domnului, mai cu samă că şi dl Iorga e istoric. Nu ne ✓■ebu^„idealizarea trecutului barbar", nu ne trebuie legea strămoşească, ne trebue „realism clasic" — care jdupă teoria „Curentului nou" e egal cu „idealism şi inste“ (!), ne trebuie sateliţi în jurul teoriilor dumnea-or, care deşi spun că „scriitorul arc drept să-şi ia subiectele din ori ce manifestări ale vieţii" totuşi, tot ar-ilcolul-programm enumără cîteva rîndurî mai departe ce se scrie Ia noi, şi nu ne trebuie, şi ce nu se scrie şi ne trebuie. Aceasta însemnează: „Comprehensiune"!
   încă un ultim punct mai hotăreşte „Curentul noii anume: se scrie şi-o literatură ateistă pentru Dior „intelec-
tualii", aceasta însă numai pentru Dior, căci „credinţa poporului nu trebue atinsă". O literatură care să împăr-tăşască ideile „marelui filosof Haeckel" pentru care Curentul nou pare a avea o deosebită slăbiciune, dar care dovedeşte şi slăbiciunea în domeniul filosofic propriu zis.
   Haeckel ca şi Buchner sînt reprezentanţii materialismului popular, ai filozofiei ieftine pentru mulţime, care caută să arate că problemele lumii sînt tot aşa de simple şi clare, precum soarele nu răsare de două ori pe zi în acelaşi punct al globului pămîntesc şi că ele s’au revelat filosofilor ce le predică fără rest. Sufletul omului cu tot aparatul misterios psihic, e redus la proprietăţile prime mecanistice ale materiei, iar geniul e arătat tot ca desvoltarea firească a aceloraşi proprietăţi. Numai la noi în ţară şi în Rusia — decătră revoluţionari — (în celelalte ţări de popor) e citită această filozofie care dă celor mai înalte probleme o naivă des-legare, satisfăcînd cerinţa omului incult doritor de lumină, să afle cît mai mult, cu cit mai puţină muncă şi cit mai repede.
   Sămînţa seacă însă nu prinde rădăcini nicăirî!
   „Curentul nou" loveşte în literatura modernă ca să simtă dl Iorga, de aceea literatura cu pretenţii de a fj fost atăcată a rămas neatinsă. Nici o critică de pînă acum n’a analizat scrierile noi din punct de vedere pur literar, ci s’a căutat numai să se arăte desarmonia care există între felul de a vedea a dlui Iorga şi între scrierile celor grupaţi în jurul său, — acesta a fost impulsul şi ţinta. Asupra rezultatului la care s’a ajuns, nu e locul de vorbit aici, ceea ce se poate însă spune e că: toată această critică râu voitoare şi pătimaşe, va lăsa neatinse meritele dlui Iorga de a fi recunoscut, slăvit şi îmbărbătat printre cei dinţii, scrierile noi, pentru care şi scriitorul acestor raiduri îşi exprimă admiraţia sa, deşi în unele privinţe nu împărtăşeşte aceleaşi păreri. Influenţa spiritului Sămănâtorului, care joacă in literatura de azi acelaşi rol, pe care I-a avut odată „Junimea" e vădit tot celui ce vede nepărtinitor; şi ori ce încercare potrivnică de a-I contesta locul în istoria literaturii noastre rămîne zădarnică.
                                                                  *
                                                                * *
(Va urma.)                Marin Simionescu-Rimniceanu.
                                                           CRONICĂ.
   Cu multă bucurie vestim că in numărul viitor al revistei noastre vom publica o novelă inedită a dlui A. Vlahuţă, căruia pentru distinsa atenţiune cu care ne-a învrednicit ii aducem sincerile mulţumiri şi pe această cale.
   Limba română la universităţile din Ungaria. Interese de ordin politic au contribuit ca limba română la cele două catedre existente în Ungaria, Budapesta şi Cluj, să aibă o soarte vitregă. Pe vremuri, cînd ele şi-au luat fiinţă doi dintre entuziaştii generaţiei dela 1860, A. Roman în Budapesta şi G. Silaşi în Cluj, făceau apostolat de pe aceste catedre. Ei nu urmăriau să propovă-
www.dacoromanica.ro
Nrul 4, 1906.
LUCEAFĂRUL
95
duiască ascultătorilor atît ştiinţa, pe care înşişi n’o stă-pîniau pe deplin, cit dragostea de neam, prin cunoaşterea trecutului adăpostit în comorile limbii şi literaturii noastre. După el pînă astăzi activitatea acestor două catedre a fost întunecată de ingerinţele politice. La cea din Cluj limba română se propune ungureşte de-o persoană metamorfosată, ce nu poate avea înţelegerea ştiinţei şi sufletului românesc. In Budapesta s’a păstrat cel puţin limba de propunere, ceea ce constitue un merit pentru cel ce şi-au dat toate silinţele să o menţină. Aceasta din urmă catedră~pînă acum îşi avea un profesor ordinar şi un docent. Cu începerea acestui an s’a completat'cu un nou docent, cu dl dr. Jos 'f Popo-vici. Venirea d-sale la această catedră se poate considera ca un semn îmbucurător şi poate vestitor dc-o nouă eră. Pregătirea d-sale temeinică, cunoştinţele de specialist, mal ales în fonetica experimentală, împrumută caracterul ştiinţific acestei catedre, completîndu-î activitatea de pînă acum. — După cum sîntem informaţi, dl dr. I. Popovicî încă in cursul acestui an va publica, în limba română, primele volume din studiile d-sale dialectale, anume pe cele privitoare la Istro-RomânI.
   DI dr. Iosif Şiegescu, profesor secundar, a publicat de curind Istoria ortografici române în limba ungară („A român helyesirâs tortenete", Budapesta, 1906 11+288 p. 8» mare). E prima lucrare care tratează istoricul ortografiei noastre zbuciumate. Autorul şi-a dat toată silinţa să prezinte publicului ungar toate fazele prin care a trecut ortografia românească, dînd o deosebită atenţiune influenţei ce a avut-o cea ungurească asupra el. întru-cît a reuşit autorul să facă o lucrare ştiinţifică, ocupîn-du-se de-o problemă destul de grea şi vastă, o vor spune poate alţii, noi ne mărginim a aprecia numai munca şi bunaintenţiunea celui ce-a scris-o, deşi nc-ar fi plăcut mal mult să o citim în limba noastră.
   Dl Dr. G. Alexici, docent la universitatea din Budapesta, după întinsa lucrare despre Români, apărută în „Egyetemes irodalomtortenet" (Istoria literaturii universale) — lucrare, care va apărea mal documentată şi mal completă şi în limba germană — a avut buna idee de a face o conferinţă pentru societatea de popularisare a ştiinţiî „Urania“. Broşura de 24 pag. se ocupă mal ales de poezia noastră populară, din care se dau traduceri foarte'bune, ca şi din literatura cultă, tratată mal pe scurt, întrucît se mărgineşte numai la cei mal de seamă scriitori al veacului trecut.
   Magnum .Etimotogicum, marele dicţionar al limbeî române, iniţiat de M. S. Regele României, retrăgîndu-se dl Ovid .Densuşianu, s’a încredinţat în întregime din partea Academiei'Române dluî Dr. Sextil Puşcariu, docent la universitatea din Viena şi colaboratorul acestei reviste. Aici la noi a apărut „Enciclopedia Română", prima lucrare de popularizare de acest fel, publicată de Asocia-ţiunea. noastră sub îngrijirea dluî Dr. C. Diaconovich şi tot un învăţat'dela noP'e chemat să’ducă la bun sfirşit şi marea operă lexicografică a Academiei Române.
                                                                             ' Reuniunile femeilor noastre, ale căror frumoase străduinţe le-am putut cunoaşte în parte la expoziţia de
astăvară a Asociaţiunil, au intre altele menirea de a promova industria de casă. Din cele două albumurl de cusături şi ţesături, publicate pînă acum de dl Comşa şi dşoara Minerva Cosma, cunoaştem valoarea artistică a acestei industrii. — Din Deva ni se scrie că în 14Febr. a. c. „Reuniunea femeilor române din comitatul Hunea-doara" şi-a ţinut adunarea generală. Aici s’a liotărit înfiinţarea unul atelier pentru industriile de casă, care n’ar trebui să lipsiască nici unei asemenea reuniuni.
   Articolele noastre Grupări literare din numerele precedente au supărat pe confraţii dela Viaţa Literară. în ultimele numere ale acestei reviste se afirmă, fără să se dovediască, şi cu multă asprime, că informaţiunile noastre sînt greşite şi tendenţioase. Aşteptăm dovada contrarie ad reni, ca să vedem întrucît informaţiunile noastre sînt greşite, pe cari dealtfel le poate controla orice cititor al „V. L.“ care e în curent cu cronica moravurilor literare din România. In ce priveşte bănuiala că avem gîndurl ascunse şi piezişe îi asigurăm, că republica Vieţii Literare nu-î ameninţată deniei o conjuraţiune. — în ultimul număr(7)dl 1. Gorun spune ca artiştii să se înalţe cu cugetarea şi simţirea „pînă acolo de unde izvoreşte alcătuirea operei de artă" lăsînd „să sufle pe dedesupt in toată voia lor, toate curentele..." Cu alte cuvinte artistul are să se preocupe numai de artă, fără să se gîndiască la efectul creaţiunilor lui, fără să aibă pretenţia şi ghidul de a face şcoală şi a determina curente. Asupra acestei păreri vom reveni. Deocamdată întrebăm: cum să ne explicăm contrazicerile, căci aceste afirmaţiunl nu se împacă cu cele din articolul „Luptele literare", în care se vorbeşte tocmai de şcoală şi de curente'3 S’admi-tem c’o iscălitură nu obligă pe ceealaltă! Dar cum să împăcăm aserţiunile aceluiaş articol că „ne trebuia o atmosferă mal curată", „o şcoală în care însăşi persoana scriitorului e mai cruţată" cu cronica literară a numărului 7, — semnate de una şi aceeiaşl iscălitură ? în această cronică, analizîndu-se o operă literară, recenzentul îl aduce aminte scriitorului de mandatele poştale ce i le-a trimis pe vremuri, îi reproşează că nu-i dăbună-ziua pe stradă, ba se leagă şi de copilaşii artistului. Asta-I atmosfera cea curată, asta-i „libertatea cît mai deplină a manifestării...“ şi astfel se cruţă persoana scriitorului ? Mult ne minunăm, cum pot tolera cel doi artişti asemenea maniere literare.
   In „Siebenburg. D. Tagblatt" d-şoara Eleonora Borcia publică o foarte bună traducere a povestirii „Zina Lacului" de dl M. Sadoveanu. D-şoara Borcia, dupăcum sîn-tem informaţi, pregăteşte şi alte traduceri din operile d-lor Sandu şi Agîrbiceanu, cari vor fi adunate în volum.
                                                                                                                                            O. C. T.
                                                              POŞTA REDACŢIEI.
   Tîrnăveanul. Ţinem seamă că sinteţl încă tînăr de tot. La 16 sau 17 ani cu toţii cerşim indurarea muzelor, cu toţii oftăm după cite-un vers frumos de dragoste... menit „celei mal iubite fiinţe din lumc“ pe care o invităm:
                  Vin', iubită, vin' cu mine In poiana cea cu dor,
                  Unde sferele senine imbăta-ne-vor cn-anior.
   Dupăce ne dcsbălăm dc-amor, în cele mal multe cazuri, ne des-metccim şi de inspiraţiunile poetice, devenind cetăţeni cu frica lui Dumnezeu şi gospodari in toată rînduiala. In versurile DV. e prea multă poleială eminesciană. Faptul că sinteţl abonat nu ridică intru nimic valoarea versulurilor ce nc-aţi trimis şi ce ne veţi trimite.
www.dacQFomanica.ro
LUCEAFĂRUL
Nrul 4, 1906.
d6
    N. T. Pietrari. Repetăm: prea puţină poezie! Curajul nu-l veţi pierde bine înţeles nici acum.
    C. N. N'ăsăud. Cîntecele aşa cum Ic scrieţi D-Voastră nu pot plăcea nimărul. Pseudonime abracadabrante nu se admit.
    Junior. Blaj. Publicăm:
ALBUMUL DE CUSĂTURI şi ŢESĂTURI
                                    AL
                                             TOAMNĂ.
    Zboară frunza ofilită In bătaia vintulul;
    Moare ’n veşteda-i durere Pe faţa pămlntulul.
    Norii tulburi se alungă Adunlndu-şl cetele.
    Prin poieni şi prin pădure Joacă hora ielele.
Codrul geme sub povara Hainei Iul de negură; Bradul tinăr din pădure Creştetul şi-I tremură.
Apa sinu-şi înfioară In oglinda valului Ce se zbate ’n tremurare De pietrişul malului.
                                                            APARE:
La I şi 15 a fiecărei luni, stil v. Preţul acestui număr 50 bani. — Pentru Romănia 65 bani.
    ABONAMENTUL:
Ediţia de lux:---20 cor. la an
Pentru străinătate: 25 „  „ „
Ediţia simplă:---12 „     „
Pe jumătate de au 6 „-----
Pentru străinătate: 16 „ Ia an
                                                        Redacţia şi Administraţia:
                                                     IU., Strada fTîolnar, Hr. 10.
                                               Redactor: OCTAVIAN C. TĂSLÂUANU.
                                               Advocatul
                                    17 r. AUREL OLTEANU
                                    şi-a mutat cancelaria advocatială Ia BUDAPESTA
          I. Bercsenyi-u. 9 sz. I. em.
                              Românii cari au treburijudecătoreştlin Budapesta ori doresc informaţiuni şi acte dela judecătorii adresîndu-se acestui advocat, vor primi, în cea mai scurtă vreme, toate desluşirile dorite.
    Dşoareî MINERVA COSMA
    Se găseşte de vînzare la institutul nostru.
                                             Preţul 16 Cor. şi 72 bani porto.
   In atenţiunea damelor,
recomandăm, pentru sezonul de primăvară, prăvălia de corsete GYOVAY V1LMA, care în cercurile cele mai largi se bucură de un nume bun. Aici se gătesc şi se află totdeuna în depozit corsete reform, croitură franceză, de o comoditate rară. La comande din provincie mai e lipsă de măsura taliei, a pieptului şi a şelelor precum şi de lungimea totală a corsetului. Aceasta se poate măsura peste o haină potrivită întru toate, fără a subtrage ceva din lungime. După măsură, găteşte cele mai moderne şi elegante corsete, dela 8 fi. in sus
                                  6Y0VAY VILMA
BUDAPEST, IV. EtSYETEM-UTCZA 9 SZ.
                             Corsete se reparează şi curăţesc eftin.
S)6
FONDATĂ LA 1885.
        MPEiEim


INSTITUT PE CREDIT Şl ECONOMII, SOCIETATE PE ACTII. Sediul ORÂŞTIE [Szâszvâros] casele proprii.
       Capital social:.......... 500,000 cor.
       Fonduri:................. 400,000 cor.
       Starea depunerilor: peste . 2,600,000 cor.
Primeşte: Depuneri spre fructificare, dela particulari cu 4
Darea de venit după interese o plăteşte institutul separat.
Depuneri şi ridicări făcute prin poştă se efectuesc cu întoarcerea poştei.
B
01
2  |0
FONDATĂ LA 1885.

                                   TIPARUL INSTITUTULUI DE ARTE GRAFICE şi EDITURĂ „LUCEAFĂRUL"
www.dacQromanica.ro