s © § © © In aceiaşi editură au maî apărut: cor. leî Octavian Goga: Poezii............2.— 2.50 Pe liîrtie olandeză . 3.— 3.50 I. Agîrbiceanu: Dela Ţară. . . . 1.50 2.— I. Ciocîrlan: Traiul nostru . . . 1.50 2.— Alex. Ciura: Icoane............1.20 1.60 M. Gorkiî: Nuvele............1.— 1.20 Z. Bârsan : Ramuri............2.— 2.50 Coşbuc Gy. Koltemenyek, ford. Re vai K. 1.50 2.— Sub tipar: loan Slavici: Mara (Roman). Octavian Goga: Tragedia Omului (traducere). George Murnu : Omer Iliada, 12 cînturî traduse în versuri. Cu ilustraţii. © 0 § 0 0 i=0=i =©= ^^1 www.dacQFomanica.ro REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂqri pe LUNĂ ®SUB DIRECŢIA (r— ------------ Plor: ALEXANPRU CIURA, OCTFIVIAN GOGA, OCTAVIAN C. TASLAUANU. ORICE REPRODUCERE OPRITĂ. Pe demult... Tot mai rar s’aud în noapte clopotele dela strungă, Patru inşi la popa’n casă ţin azi sfat de vreme lungă. Intr’un sfeşnic ard pe masă două luminări de ceară, Plin de grije peană nouă moaie popa 'n călimară : „Patru juzi din patru sate, dela Murăş mai la vale, Cu supunere se ’nchină astăzi înălţimii tale, Luminate împărate! — Scriem carte cu ’ntristare, Ne-au luat păşunea domnii, fără lege şi ’ntrebare... Semne-aveam şi ’n miezuine le-au fost pus de mult bătrîniî De pe cînd în ţara asta numai noi eram stăpîniî. . . Nu mai sînt acum pe cîmpurî, toate le-a sfărmat duşmanul Şi pe lonuţ al Floariî ni l-au prăpădit sărmanul Ne mor vitele 'n ogradă şi ni-e jale nouă foarte Şi ’nălţate împărate, noi n’am vrea să facem moarte! Dar ne vrem moşia noastră, vrem şi pentru mort dreptate] Ale înălţimii tale slugi supuse şi plecate Am trimis această carte şi precum ca să se ştie Scris-am eu popa Istrate în ziua de Sfînt-Ilie. Iar noi patru juzi cu toţii nu ştim slova şi scrisoarea, Punem degetul pe cruce şi ’ntărim şi noi plînsoarea.“ La fereastră-s zori de ziuă şi pătrund încet în casă, Juzii treji de gînduri grele, stau cu coatele pe masă. O nădejde luminează feţele nemîngăiete A ’ntărit scrisoarea popa; la tot colţul o pecete. ' Moş Istrate se ridică, şi cu mina tremurată Pune cartea în năframă, de trei ori împăturată... www.dacQFomanica.ro 52 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1906. înţolit de drum jitarul Radu Roată se iveşte, Vechi căprar din cătănie ştie carte pe nemţeşte. El aşează ’n sin scrisoarea şi sărută mina popii, Juzi-i strîng odată mina, le mijesc în gene stropii, Stau cu popa 'n pragul porţii, ochii lor spre drumse'ndreaptă, Cînd cu traista subsuoară şi toiagu ’n mina dreaptă, In sclipirea dimineţii, care rumeneşte satul, Radu Roată pleacă ’n lume cu scrisoarea la ’mpăratul. Octavian Goga. «uni RE.»1 Cînd puhoiul năvălirilor barbare trecu, cînd aşezările româneşti se îndesiră, cînd Voevoziî se ridicară, cînd statele româneşti fură întemeiate, cînd puterea Românilor începu să crească, cînd duşmanii începură să rîvniască la averea noastră şi cînd luptele piept la piept împotriva acestor duşmani porniră, „Neamul", dc-acum era. Pe tot pămîntul cît se întinde întrp Tisa şi Nistru numele neamului trăia, şi, din gură în gură, purtat de străini cu batjocură, de fraţi cu drag, el ducea vestea vieţii noastre. Din adîncur/Ie munţilor pînă ’n largul cîm-piilor ori pe culmile dealurilor răsunetul vieţii liniştite, cu frică de Dumnezeu şi drag de neatîrnare, buia. Şi amar de duşmanii nesocotiţi, cari ne-ar fi călcat tărîmurile fără voia stăpînului lor, Domnul! Urgia mîniei pornite a Românului chemat de Voevod spre apărarea Moşieî-celeî-marî prefăcea în pulbere mîndria semeţului duşman. Şi munţii doară, ori codrii, de mai ştiau de numele celor trimeşi să ispă-şiască păcatele fraţilor lor: năvălitorii nedrepţi pe pămînturile noastre. Din deal în deal, din culme ’n culme răsuna buciumul dătător de veste rea şi se aprindeau focurile ce luminau văzduhul în nopţile adînci, cînd Românul se pregătia de luptă pe moarte împotriva celui venit ca să-l răpuie. Jăluitor plutia departe plînsul buciumelor, iar voinicii se porniau, învăluiţi în dorul şi binecuvîntarea celor rămaşi acasă, grabnic spre locul primejdiei. Şi se adunau bătrînii şi căpitanii Ia sfat în 1 Conferinţă ţinută la „Societatea academică română“ din Berlin în ziua de 24 Ianuarie st. v. 1906. jurul Domnului, în poenile tăinuite ale pădurilor ocrotitoare, iar ostaşii aşteptau grăind de-ale zilei de mîne porunca ce era să vie în clipa următoare. Şi căpitanii ce-şi lăsaseră moşiile, şi ostaşii ce-şi lăsaseră plugurile, cu inima acasă, dar cu mintea la dînşiî, porniau atunci cu urgie răzbunarea cumplită a călcării vetrei lor strămoşeşti. Înfrînţî se risipiau duşmanii noştri, ca fumul, că „aşa noroceşte Dumnezeu pe cei mîndri şi falnici, pentru să arate lucrurile omi-neştî, cît silit de fragede şi neadevărate; că Dumnezeu nu în mulţi, ci în puţini arată puterea sa, ca neme să nu se nădăjduiască în puterea sa, ce întru Dumnezeu să-i hie nădejdea, nice fără cale războae să facă, că Dumnezeu celor mîndri se pune împotrivă." Şi aşa a fost în vremile bune, cînd Domnul şi Ţara erau una şi cînd puterile Neamului, chiar împărţite, erau încă destul de tari în statornicia şi unirea lor înlăuntrul fiecărei ţări, pentru a sfărma duşmanii şi a da la o parte piedicele ce li se puneau în cale spre viaţă şi spre înălţare. Căci frate se simţia boerul din sfatul Domnesc al lui Ştefan-Vodă cu boerina-şul şi moşneanul şi muncitorul de pămînt al ţării Moldovei. Că aceeaşi credinţă în Dumnezeu şi aceeaşi iubire de moşie îi însufleţia pe toţi şi paguba unuia era paguba tuturora. Dar, spre nenorocirea noastră un alt Ştefan şi o altă vreme ca a lui n’afi mai venit pentru încercatul nostru popor. încă dinainte de el cangrena ambiţiei personale începuse să pră-pădiască boerimea. Şi doară ea era capul conducător al ţării. Iar luptele pătimaşe pentru in- www.dacoromanica.ro Nrul 3, 1906. LUCEAFĂRUL 53 terese josnice de persoană ori de clasă se reîncepură între fraţi. Sfîşiate zăceau fără putere ţările româneşti la picioarele celui dintîi duşman hrăpăreţ mai puternic. Şi erau destui duşmani! Viteazul vitejilor, Ion Vodă-cel-cumplit, fu la urma urmelor rupt în bucăţi pentrucă vruse să-şi ridice ţara atunci cînd ea însăşi, prin partea ei mai înţelegătoare, boeriî, nu voia să se ridice. Un boer îl trădă şi lanţurile robiei apăsară iară din greu pe ţară; iar dincolo, în Ţara-Româ-nească, regele biruinţelor, Miliai Viteazul, nu mult după peirea Moldoveanului, plătia tot cu capul, ucis tot de străin, visul pe care caşi celalalt socotise că-i cu putinţă a-1 aduce la îndeplinire fără unirea tuturor fraţilor de acelaş neam. Ion Vodă se sprijinise numai pe ţărani; Miliai Vodă numai pe boeri. Şi unul şi altul uitase de pilda cumplită ce li se dădea prin îndurările Domnului Mare şi Sfînt al Românilor, al tuturor Românilor în acele clipe, Ştefan-cel-Mare, celce, cînd avuse ţara cu el, biruise la Podul-înalt, iar cînd avuse numai pe boeri şi „hînsari“, fusese biruit la Războeni... Iar blăstămul desunirii tot mai greu apăsă din veac în veac asupra neamului nostru. De mult nu mai aveau boeri Românii Ardealului. Încă de de vreme boeriî lor îi trădaseră şi trecuseră la străini. La noi duşmanul nu stăpînia imediat: de-ar fi stăpînit ca Ungurul, peste Carpaţî, poate ar fi trecut şi ai noştri deplin la dînsul; aşa precum boeriî moldoveni din veacurile dinaintea celui al XVIll-lea treceau la Poloni şi se făceau poloni. Dar Turcul era departe şi era păgîn: era mai greu să-şi calce şi credinţa. Pentru asta însă nu fu mai bine la noi decît în Ardeal. Căci în ţările noastre venise un alt duşman, drept credincios acela şi stăpînind imediat. Pecinginea grecească cuprinse tot mereu boerimea noastră şi înstreinarea nu lipsi nici de astădată. Tot mai tare se adinei prăpastia dintre boerime şi ţărănime, iar la mijloc, ca o apă mare, care roade şi rupe aceea prăpastie şi deoparte şi de alta, în locul bunilor negustori ardeleni, cu care aşa de frăţeşte se împăcau Românii noştri înainte vreme, — năvăliră, ahtiate de cîştig uşor, cele două neamuri streine, care erau să alcătuiască clasa noastră de mijloc, orăşenimea industrială şi comercială: Grecii şi Evreii. Iar acei, pe cari se sprijinia toată clădirea E. Voinescu : Crist pe marc. www.dacQFomanica.ro 54 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1906. statelor româneşti, ţăranii, erau din ce în ce mai mult prefăcuţi în biete dobitoace de povară, pe care le ţii zi şi noapte în jug, fără hrană şi fără odihnă, căci eşti grăbit să strîngî cît mai mult şi să pleci cît mai repede. Iar boerii noştri imitau pilda, ce li se dădea de administratorii greci ai veniturilor domneşti — precum mai tirziîi în Moldova, pilda dată de lipitorile semite, — şi şi ei Ia rîndul lor strîngeau avuţii cît mai ahtiat şi mai crud şi mai grabnic. Şi pe cînd în Apus, de mult începuse a se lucra la luminarea maselor poporului şi la dezrobirea Iui din lanţurile economice ce-l apăsau din întunecatul ev mediu, la noi era noapte. Căci precum, pline de înţeles, povestesc basmele noastre, par’că un duh rău de astădată, nu un Făt-frumos, legaseră atît pe Murgilă, cît şi pe miază-noapte şi Zorilă, şi lumina izbăvitoare şi dătătoare de viaţă nu putea veni. Şi duhul cel rău era reacţionarismul clasei noastre conducătoare, care se simţia nu se poate mai bine în întunericul orb al ignoranţei şi lenei şi care nici nu voia să dea în mîna celor robiţi arma teribilă a cultureî şi a libertăţii. Şi astfel, pe cînd cel mai luminat popor de pe lume, cel francez, începea lupta pentru libertate, egalitate şi frăţie, la noi clasa conducătoare nu făcea decît să-şi schimbe direcţia milogiriî şi a servilismului său. Pe cînd în Apus Spaniolii îşi apărau cu înverşunare existenţa lor politică şi naţională deosebită, faţă de valurile cotropitoare ale armatelor napoleoniene, pe cînd în Germania şi Italia începea renaşterea naţională, ce-i dreptul prin „intelectuali" mai mult decît prin nobili, — la noi, din Bucureşti caşi din Iaşi plecau rugăminţi prea plecate ale boerilor ţării pentru incorporarea în pravoslavie.carî trimeteau dinsînul lor delegaţii, ca să le ducă, spre Petersburg. Grecismul încetase. Venia acum rîndul Rusismului. A fost atunci un noroc pentru noi, că în sfîrşit, după o atît de dureroasă aşteptare, renaşterea naţională pe baze culturale porni. Boerii noştri se arătaseră incapabili de a fi purtătorii şi răspinditorii luminii. Veniră atunci iobagii Ardealului, ca acei cari suferiseră mai mult decît toţi Românii de pretutindeni, şi astfel învăţase mai multe, şi lumina aprinsă în Ardeal se ridică, crescu, uriaşă, revărsîndu-şî potopul de raze pe deasupra Carpaţilor spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus. Focul mistuitor al setei de ştiinţă începu a arde atunci pretutindeni şi chiar fiii boerilor, cari ceruseră incorporarea Principatelor-Române în pravoslavnicul imperiu muscălesc1, se molipsiră de frigurile cultureî şi cete-cete de Români plecară spre soarele şi centrul ştiinţelor şi artelor omeneşti, spre Paris. Şi dacă mai pe urmă din această dragoste şi admiraţie a poporului francez decurse şi molima franţuzo-maniei, de care pînă în clipa de faţă nu sîntem încă vindecaţi, nu-î mai puţin adevărat că destinele României Contimporane, aşa cum a fost redeşteptată şi pornită spre o nouă viaţă, în Paris, şi de foştii studenţi români de-acolo au fost puse la cale. Credincioşi însă slăbiciunii lor ereditare, boerii noştri, care atîta amar de vreme vorbiseră şi scriseseră greceşte, socotiră acum şi mai elegant să vorbiască şi să scrie franţuzeşte. Dar acei în care cultura apusană pătrunsese mai adînc şi nu se oprise la codul manierelor elegante parisiene, aceia chiar dacă scriseră întîi în franţuzeşte „Cîntarea României," aceia o scriseră apoi şi în româneşte, şi cum ? în acea limbă aşa de dulce, de armonioasă, încît par’că nici n’ar fi limba nostră, aşa de frumoasă o găsim acum: nu numai pentru aceea vreme, dar pentru toate timpurile dezvoltării limbii noastre literare. Franţuziţi! Ruso şi Alexandri fură cei cari porniră prima culegere mare a comorilor poeziei populare române. Şi în aceste timpuri, cînd pentru a doua oară isbucni focul revoluţiei pentru libertate şi lumină, şi de astădată tot din ţara cea frumoasă şi înaintată în cultură a Franţei, se petrecu şi aceea minune din poveşti a unirii neamului nostru în toate păturile lui sociale. Focul nu se mai oprise de astădată la Carpaţi, el năvăli şi dincoace, şi atunci pentru întîia dată se văzură iară ţăranii şi boerii români fraternizînd. Dar din această sfîntă frăţie răsări şi unirea şi neatîrnarea Principatelor, răsări România contimporană în tot ceeace are ea azi bun şi liberal şi înaintat. 1 Pentru deputăţia la Ecaterina a Il-a, cf. lorga, Gesehichte des ninianischcn Volkes.. Gotba, Perthes, II, p. 180 seq. www.dacQFomanica.ro Nrul 3, lâ06. LUCEAFÂRUL 55 Dar, durere, — nobilele avînturî de la mijlocul veacului trecut se potoliră repede, repede, şi încurînd par’ că părînd-i rău de decăderea de-o clipă, de avantajele nobiliare pierdute în-tr’un moment de entuziasm, clasa noastră boe-rească se ... reculese. Ce-î dreptul rangurile nobiliare erau — cel puţin în ţară — pentru totdeauna desfiinţate, dar rămîneau mijloacele economice şi în afară din ţară chiar şi cele vechi politico-sociale, pentru a se face distingibili de vulg. în curînd vechia morgă aristocratică îşi făcu iar apariţia nu numai în relaţiile sociale, dar şi în dezlegarea diferitelor probleme de interes general-naţional. Deosebirea dintre boeri şi ţărani reapăru. Limba franceză fu reţinută tot ca un mijloc de separare între „patricienî“ şi „plebei" şi străvechiul blăstăm apasă pînă în momentul de faţă cu toată teribila-î greutate asupra viitorului neamului nostru. Iar în această vreme duşmanii dinlăuntru, Grecii şi Evreii lucrează. Grabnic, febril, căci clipa de azi va trece, şi, cine ştie ? poale Românii prind iar minte şi nu se mai mînîncă între ei ca nişte cîuî. E bine deci să fure cît mai repede şi cît mai mult acum cît mai e chip. Căci noi, oameni foarte conştienţi de demnitatea noastră personală, n’avem vreme acum să ne ocupăm cu astfel de nimicuri precum e cancerul evreesc care distruge ţara Moldovei, sau grozava amorţire a industriei naţionale. Noi sîntem acum ocupaţi cu probleme mult mai „înalte" şi care ne privesc mult mai de-aproape: ce ruşine de pildă, să nu ştim care e cel mai nou roman la modă sau cel mai vestit pictor neoimpresionist, sau care sînt ultimele planuri ale Japoniei întru cît priveşte cuceririle sale ostasiatice. Şi mai sîntem ocupaţi a cunoaşte în cele mai mici amănunte re-gulele bon-ton-uM, a şti să spunem sub forme paradoxale nimicuri interesante, a fi, în sfîrşit, cît se poate mai bine dresaţi pentru dificila carieră a omului de societate. în recreaţiile ce ni le lasă aceste nobile ocupaţiuni, ori dacă sîntem mai combativîşi şi mai ambiţioşi, şi mai mult decît în aceste recreaţii, ne ocupăm şi de politică. Bine înţeles, nu politică de idei. Astea-s mofturi. Politică practică de aderenţi şi pro-seliţi personali, politică de arivism. Ferm convinşi apoi că Românul e cea mai inteligentă creatură omenească de pe suprafaţa globului, dar nu că e şi cea mai leneşă, ne luăm aere cît mai trufaşe, surîsurî cît mai muşcătoare ori, la ocazie, cît mai protectoare, şi din înălţimile noastre oliinpiane, privim cu milă ori şi dispreţ la zbuciumările gîngăniilor cari se chinuesc la picioarele noastre.1 Preţioasa noastră persoană şi personalitate trecînd înainte de ori-ce, bine înţeles, sîntem foarte atenţi ca nu cumva în relaţiile noastre sociale demnitatea noastră să fie cu vre-un fir de păr ştirbită prin recunoaşterea unei alte personalităţi mai puternice decît noi, prin ascultarea de un altul mai priceput, prin supunerea la regulele aşa de neplăcute, la regulele de fier ale disciplinei. Ce Dumnezeu! de ce-î libertate ? pentruca eu, viitor luceafăr al cerului politic ori literar român, să mă subordonez, să ascult de cutare ori cutare altul care n’are mai mult decît mine de cît doară ceva inteligenţă, ceva sîrguinţă şi ceva talent şi ca urmare şi ceva cultură în plus?! Mai ales dacă eu îmi simt în vine şi un sînge mai nobil, dacă sînt urmaş al cutăruî nume glorios din istoria neamului meu. Şi astfel, discipoli, fervenţi ai lui Nietzsche, în politică, în ştiinţă, în literatu ră, în artă, pretutindeni în sfîrşit, Românii noştri plim-bîndu-şi în ţară caşi în străinătate nasuri ambiţioase de oameni deplin conştienţi de valoarea şi demnitatea lor personală, trag unii la dreapta, alţii la stînga, conduşi numai de ambiţiile lor particulare şi momentane, — iar în această prea plăcută anarhie duşmanii sapă, încet dar sigur, temeliile vieţii noastre naţionale independente. Şi, din cînd în cînd, la o ocazie cum e de pildă cea de azi, cîte-un orator setos de succes şi aplauze ieftine, umflîndu-se în pene, trîn-teşte fraze mari, răsunătoare şi grele, arătînd că am înaintat ceva grozav dela 59 încoace, că cultura a pătruns pînă în cele mai adînci clase ale poporului nostru, că armata care ne-a cîşti-gat independenţa prin însăşi acest fapt e şi azi 1 Acest „tip“ de „nobili" e de altfel destul de răspîn-dit pe suprafaţa globului. Iată ce zice de pildă Matilde Serao în ultimul ei roman Dopo ilperdono (Nuova Antologia din Roma, voi. CXX1 (an. 41), p. 15): „ .. .il tipo comune, — del gentiluomo elegante, che assume la posa della correttezza sin dalF infanzia, e che si am-manta di disdegno voluto per le cose e per le persone, anche sovra tutto per quelle cose che non intende e per le persone che non comprende", gîndindu-se bine înţeles întîî şi întîi la Italia ei. www.dacQFomanica.ro 56 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1906. E. Voinescu: Vraja băilor dela Constanţa. invincibilă, că creditul nostru în străinătate atît material cît şi moral e la cel mai ridicat nivel posibil, că în sfîrşit am făcut aşa colosale progrese, am muncit aşa de mult, încît poate că c.iiar ar fi bine să ne întindem puţin pe un „chaise-longue“ gustînd şi o leacă de odihnă binemeritată. Faţă de aceste asigurări, publicul tropăe, strigă, aplaudă, bucuros că stăm aşa de bine cum spune oratorul, iar acesta pleacă acasă deplin încredinţat, că el e un om mare şi că discursul său a fost o mană cerească pentru public. în adevăr, publicul entuziasmat de vorbele lui se va pune şi mai straşnic pe muncă, iar România va înainta într’un tempo şi mai accelerat spre „Progres". Iar dacă la cîte-un prilej aflăm că de fapt starea noastră economică şi mai ales culturală e mai proastă decît a altor state tinere cari au început viaţa modernă odată cu noi, dacă aflăm că armata lor e mai bine organizată decît a noastră şi dacă venind în străinătate, în Franţa, iar acum chiar şi în Germania, vedem că sîn-tem mult mai rău trataţi decît Ungurii şi Bulgarii şi că stima ce ni se acordă e de o natură foarte dubioasă, atunci strîmbăm din nas, cu dispreţ, ciudă, etc., şi atît. Ci nu ne apucăm mai serios de muncă, fiecare în direcţia noastră specială şi în aceeaşi vreme mînă în mină, frăţeşte, în direcţia naţională, ci continuăm a piroti în dolce-le farniente în care ne proslăvim. Făcînd pe pretenţioşii şi teribilii, neluă mrolul de judecători a toate cele ce se petrec în jurul nostru, ca fiind mai pre sus de ele, şi nu ne amestecăm în luptă, în acea ciocnire de forţe din care, dacă nu vom lupta cu toate puterile noastre, vom fi sfărinaţi. Căci — ca să iau cîteva pilde practice — atunci cînd cutare român îşi arendează moşiile la Greci şi la Evrei, noi stăm nepăsători,1 sîntem, nu-î aşa ? neinteresaţi direct în cauză ca să ne amestecăm în astfel de afaceri, caşi cum fiecare dintre noi cei cari ne aflăm acum ocupînd, fie prin poziţia noastră socială, fie prin cea materială, un loc în lumea activă româ- 1 „După o statistică oficială din“... timpul din urmă (o greşală de tipar face imposibilă recunoaşterea datei de an) „arendaşii în Moldova, 542 sînt Românii, 399 Evrei 124 streini, şi 18 Români asociaţi cu Evrei. Din 1,023.201 hectare arendate în Moldova, 400.390 sînt cultivate de Români, 466.288 sînt ţinute in arendă de Evrei, şi 25.693 sînt ţinute în arendă de Români întovărăşiţi cu Evreii. Mal cu samă în judeţele din nordul Moldovei majoritatea moşiilor arendate sînt ţinute de streini." (Voinţa Naţională, An. XXIII. Nr. 6211 din 21 lan. 1906 p. 3 col. 7. Neavînd deocamdată alte izvoare la dispoziţie, citez aceste cifre ca pildă numai, şi fără a garanta exactitatea lor absolută, de care de altfel nici nu e nevoe în expunerea de faţă, această notă din citatul ziar.). www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1906. LUCEAFÂRUL 5? nească, nu am avea apoî a da samă urmaşilor de felul cum am îngrijit de moştenirea lăsată dela străbuni. Atunci cînd cutare măscăriciu îşi propune să batjocuriască pe oamenii cinstiţi şi muncitori, prin cutare publicaţie infamă, doritori de cancan întreţinem pamfletul cumpărîn-du-1. Atunci cînd cutare strein pripăşit la noi, cu aere obraznice de semidoct îşi ia misiunea de judecător al vieţii culturale româneşti, ne apucăm la discuţii metafizice, dacă din cutare ori cutare punct de vedere are dreptate în cele ce scrie. Atunci cînd cutare evreu expulzat dela noi, venind în străinătate, ne înjură cum poate la cutare ori cutare gazetă, tăcem şi înghiţim, fiindcă fiecare dintre noi aşteaptă pe celalalt să facă aceea ce lui îi e lene să facă, sau personal, fireşte, nu-1 interesează. Caşi cum n’am vedea la fiecare pas că nu umanitarismul dulceag şi utopiile internaţionaliste sînt factorii conducători în viaţa popoarelor de azi. Ungurii caută prin cele mai aspre mijloace să-şi întruchipeze idealul naţional prin maghiarizare. Prusienii procedează cu cea mai lece-calculată cruzime faţă de Poloni şi Neamţul care-şî vinde moşia la un Polon e înfierat ca un trădător de patrie. Iar Grecii poftesc la elenism pe Românii macedoneni punîn- du-le puşca ’n piept. Asta-i lupta pentru existenţă ce se dă azi între naţiuni. Şi noi, pe lîngă că avem cangrena evreiască pe corpul naţiuneî noastre, mai avem faţă de popoarele din Apus şi inferioritatea de cultură şi duşmăniile de clasă şi reaua stare economică şi lipsa de patriotism. Ca să nu pierim trebue să ne aruncăm deci în luptă; să dăm ajutor celor ce se bat pentru cauza cea dreaptă. Şi aceea nu-i de cît una: ridicarea poporului nostru la nivelul culturei apusene, pe baze naţionale. Singura scăpare a noastră e idealul naţional. Căci aceasta e idea sfîntă pentru care au luptat fără să aibă conştiinţa luî, străbunii noştri. Şovăirea însă şi în această privinţă e o crimă. Căci de sigur nu pentru cosmopolitism şi internaţionalism în politică, literatură, artă şi ştiinţă s’a cheltuit atîta energie în trecutul neamului nostru. în acest caz n’aveam decît să ne unim, ori să ne dizolvăm în indiferent care popor din prejur. Toată munca noastră trebue să aibă ca far conducător idealul naţional. Şi în orice direcţie am lucra, formele naţionale trebuesc adaptate rezultatelor străduinţelor noastre, în caz cînd chiar însuşi fondul nu e de-adreptul naţional. Dar pentru a lupta cu izbîndă la ridicarea www.dacQFomanica.ro 58 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1906. neamului nostru se cere acel lucru rar care se chiamă dizolvarea personalităţii, a individului, în acţiunea şi scopurile unei idei comune tuturor indivizilor conlucrătorl la punerea eî în aplicare, se cere sacrificarea intereselor şi ambiţiilor personale şi subordonarea lor la interesul comun, în cazul nostru la interesul naţional Se cere în sfîrşit şi mal pre sus de toate frăţia între lucrătorii la aceiaşi operă, ajutorul reciproc, dragostea adîncă intre dînşil, pornită din acele sentimente pe cari nu le poţi mal de aproape defini, pe cari însă le înţelegi, le percepi, în tine ca şi în cel de acelaş fel cu tine, sentimente cari ţi se deşteaptă atunci cînd în locuri şi între oameni streini vezi o faţă şi auzi o limbă şi vezi un fel de a fi ca acelea ale neamului din care faci tu parte. Căci dacă lucrurile pe cari le spun eu acum se par la prima vedere banale şi dela sine înţelese, de fapt ele nu-s tocmai aşa de cunoscute. Azi toţi cel ce stăm aici avem pretenţia de a serba „Unirea Principatelor." în realitate însă nu o serbăm, ci ni se pare numai că o serbăm. Căci nu repetarea cîtorva laude goale la adresa acelora cari de mult nu mal au nevoe de laudele noastre şi nici darea de exemplu — în chip platonic —, a faptelor lor, se chiamă a serba Unirea. Cu atîta mal puţin formele pur externe, sărbătoreşti în care se efectuiază această ceremonie. Adevărata serbare ar fi aceea cînd, de fapt, toţi ce se află acum aici s’ar simţi între el fraţi, cînd dispreţul coconaşilor pentru speţa zoologică inferioară a ţărănoilor ar dispărea şi cînd aceştia din urmă văzîndu-se cinstiţi în măsura puterilor lor intelectuale active, rog să se noteze active: nu pasive,¥ar împărţi bucuroşi cu urmaşii boerilor de altă dată, mîn-dria neînfrîntă a „pietrelor ce rămîn faţă de apa ce trece." Atunci cînd toţi cel ce-s aici s’ar simţi gata să-şi dea averea şi viaţa pentru ideia naţională, aşa precum de fapt ni se cere în împrejurările grele prin care trecem : Cînd în Răsărit Rusia fiind respinsă din China se va întoarce, tot aşa de fatal ca destinul, spre vechea el ţintă de cucerire, Constantinopolul, cînd Bulgarii se întăresc pentru ca la un moment favorabil să-şi ia înapoi Dobrogea, cînd alte neamuri sînt gata de toate pentru a sfărîma elementul naţional românesc dintre Tisa şi Car-paţî — cînd înlăuntru streinii vor să pună mîna pe bogăţiile naturale ale ţării noastre, cînd Evreii stau la pîndă ca să facă din Moldova o Galiţie sau un nenorocit Maramurăş, cînd ţăranul nostru e sărac şi neîngrijit şi incult şi lăsat pradă exploatatorilor de tot felul, cînd meserieşil sînt muritori de foame, iar co-merciul şi industria în mîna streinilor, cînd Ţara, Regatul, are nevoe de conlucrarea tuturor puterilor de care dispune pentru a nu cădea frînt sub presiunea teribilelor forţe care lucrează neîntrerupt pe socoteala capitalului de energie ce stă la dispoziţie în România independentă, şi la a cărui scăpare rîvnesc toţi în toate părţile. (Va urma.) Vasile Pirvan. Sus pe culmea dealului, In apusul soarelui, Tot mai albe-s căile. Tot mai negre uăile. Culmea cum se ’ntunecă Pe pe ceruri lunecă, — Adumbrind pămîntul Cum îi poartă vîntul, Nouri de aramă Punga de-şi destramă PASTEL. In ual de rumeni fulgi, Ce se ’nşiră ’n dungi, Tot mai rece ’n zare, Pînă cad în mare. Iar pe-al apelor cuprins Poartă uîntul joc întins : Joacă unde ’n salturi creţe Pe le schimbă în fel de feţe Şi le joacă ’n boare dulce Pîn’ departe să le ’ncurce, Şi le poartă ’n boare caldă Pîn’ departe să le peardă Scînteierea feţilor, In desimea ceţilor, Ce astupă zările S’odihniască zorile. Zările s’or limpezi, Zorile cînd s’or trezi. Să aprindă faclele S’ardă ’n pară apele. Fatma. —*ltO|M— www.dacoromanica.ro Nrul 3, 1906. LUCEAFĂRUL 59 I DOUĂ IUBIRI. (Urmare). Dan trimise acasă o epistolă plină de seninătate şi de viaţă. Aşa bine nu s’a simţit de cînd e la şcoală, ca în anul acesta. învaţă tot maî uşor, şi răspunde de uimeşte pe dascăli. „Vezi, am spus eu că-î bine! Las’ că-î bine aşa !“ zicea popa. Prin depărtarea mare sufletul lui Dan şi al Ellei se apropiau tot mai mult deolaltă. Dan simţia că să fie Ella acum aci lingă el, maî ales dacă ar fi şi mamă-sa baroniţa, n’ar putea să-i vorbiască pentru lumea asta aşa de liber cum îi scria. Cind lua peana în mînă nu-şi mai aducea aminte că cine-i Ella, ci o vedea numai aşa cum a văzut-o mai întîi, cu pălărioara albă, cu ochii şi sprîncenele negre, şi încolo zăpadă din pădure. Simţia cum i se odihnesc ochii de mură pe chipul lui, şi vedea iar o lume nespus de frumoasă cînd i se uita mult în ochi. îşi scriau aşa de pretineşte, aşa de sincer, de abia aşteptau amîn-doi să vie vacanţa să se ’ntîlniască. Cătră sfîrşitul anului lui Dan i se păru că i-a trecut orice sfială şi era hotărît să meargă Ia baroniţa cît ce va ajunge acasă. Că-î scrisese Ella acum în primăvară, c’au înflorit florile toate şi-î un miros de tei, de te îmbată, şi că ea aşa se simte de singură, deşi numai de-o săptămînă a venit acasă. Preuteasa, cînd îl văzu aşa voios, aşa de mîn-dru, nu mai ştia cum să se învîrtă în jurul lui. Iar Popa Iancu îi puse mîna pe umăr şi-î zise cu un glas plin de căldură mare: „Să trăeşti, Dane, ficiorul meu !“ Dan în cea dinţii Duminecă spuse foarte serios: „Vedeţi, eu cunosc pe baroniţa, cunosc şi fata! Pînă acum a maî mers iac’aşa. Eram băiat. Dar acum cred că trebue să merg odată la ele, că de nu, vor gîndi că-s urs din pădure." Preuteasa îirăspunse cu ochiiplini pe bucurie:... „vezi bine că se te duci. Nici nu se poate altfel. Să nu gîndiască că eşti... — Ce să gîndiască ? Ia, spune' tu ce să gîndiască ? zise răstit popa, care tresări, cînd auzi pe Dan vorbind de baroniţa. — Stai numai, Ian-cule, nu le lua toate ca o furtună. Uite, se cuvine.. — Mie-mi spui ce se cuvine? Nu ştiu eu? Auzi acolo, să vie ea să-mi spue ... — Dacă nu vrei, nu mă duc, tată. Dar’ ce-i dacă mă duc? D-ta ştii că am fost odată în trăsura lor. Ştii, atunci ai zis să merg. Mă duc şi vin. Ce-î într’asta?" Popa Iancu privi îndelung Ia Dan. îi păru aşa de liniştit, aşa de cuminte, şi totuş, Doamne, ce ochi rugători avea acum. I se păru că stă aşa de hotărît în faţa lui, ca atunci cînd l-a dus mai întîi la şcoală străină, cînd i-a zis: „Rămîn, tată!" Caşi cînd i-ar fi părut rău de pornirea lui, îi zise cu glasul aşezat: „Du-te, Dane, de ce să nu te duci. Iacă, mie de mamă-ta mi-e, că se tot pune să-mi dee sfaturi." Baroniţa-i cine ştie prin ce odae, într’un fund de divan, dar Ella, în veranda dinaintea casei grele, încearcă să acaţe nişte viţe sălbatice, să stee aşa încurcate, să nu pătrundă soarele. In după amiaza aceea Ella i-a arătat toată frum-seţa grădinii, şi cînd se despărţiră — fără să se ’ntîlniască şi cu baroniţa — numai atunci a văzut Dan bine cu ce ochi se uită fata asta la el. Doamne, ce mai ochi, de să meargă Dan acasă şi să-şi sărute sorioarele, una de 11, alta de 12 ani, încît să se mire preuteasa ce-î de capul lui. Dar după vizita dinţii, nu mai treceau două zile ca Dan să nu meargă în grădina largă cît un hotar. Baroniţii îi părea bine că fată-sa are cu cine-şi petrece şi-i ducea pe amindoî cu dînsa la plimbare în trăsură. De multe ori se gîndia baroniţa că oare ce se va alege din fata ei? în societăţile baronilor vedea bine că nu-î place, că, neştiind cum să se poarte cu lumea, nu o bagă nimeni în samă. De altcum, rămase de mult văduvă, a trecut prin multe năcazuri şi măreţia de odată,-cînd trăia baronul, era pe cale de-a se şterge. Pămînturile se împuţinau, numele lor nu-1 mai citiau pe nicăirî. Fata o crescuse într’un institut de călugăriţe. Numai de un an a eşit de-acolo. De aceea poate că e aşa de nepricepută încă şi aşa străină de lume. Şi fata asta, Ella, era tot ce maî avea pe lume, tot ce maî rămăsese dintr’o veche familie www.dacQFomanica.ro 60 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1906. boerească, cu nume mîndru. N’ar fi fost în stare să se împotriviască la cea mai mică voinţă a copilei. La ce s’ar şi împotrivi? Ea a băgat de samă că Ella prinde să bată din aripioare, a văzut şi s’a bucurat din tot sufletul. Ce e viaţa asta, cînd trăeşti ca o bucată de lemn ? Şi ce primejdie putea să urmeze de aci ? Nimic! I se distrage fata şi odată va rîde mult ea însăşi, cum a scâlciat capul unui fecior de popă românesc. Numai cît nu se întîmplă în lume toate după cum judecă împăraţii chiar. Că gîndul merge drept, din treaptă în treaptă, dar inima are atîtea ascunzişuri, de nici cînd nu ştii care va eşi la iveală. In vacanţa aceasta şi cea din al doilea an — cea din urmă vacanţă a lui Dan ca student la gimnas — tinerii au ajuns acolo, încît întîl-nindu-se nu-şî mai puteau lua ochii unul de la altul, iar cînd nu se vedeau, gîndurile le erau aceleaşi. De multe ori în liniştea înserării, din grădina încinsă de zîd, se auzia glasul curat, puternic, mlădios a lui Dan, cum se înalţă şi pluteşte peste întinderea aceea străină. Şi cînd suspinele din urmă ale doinei muriau prin întunerecul stejarilor boltiţi, murmurul coardelor, îndrăgit par’că de cîntecul care s’a stîns, se înălţa sfios caşi cînd i-ar fi teamă şi caşi cînd totuşi ar vrea să ajungă doina de mai ’nainte. — Drumul trecea pe lîngă grădină, şi se opriau oamenii în loc cînd veniau de la muncă, ascultaţi, şi cînd plecau mai departe, clătinau din cap mirîndu-se. Popa lancu auzia şi el, cu ochii încruntaţi. „Ce-i asta, Mărio, spune-mi înţelegi tu ce-i asta? Ştii tu cum mi se strînge mie inima? Să vezi numai că n’are să fie bine. Eu ştiu că n’are să fie bine." îl punea pe Dan să scrie, să copieze. Îî da pe-o zi muncă de patru zile. — „Dane, e lipsă mare de scrisorile acestea. Vezi de le dă gata că eu nu am vreme 1“ îi venia de multe ori gîndul urît să-l închidă pe Dan acolo în casă să poată lucra. Punea cheea în broască, dar o scotea grabnic, părîndu-i par’că prea copilăresc lucrul acesta. Şi Dan scria ce scria, dar de la o vreme nu mai putea face nimic bine. Trecea preste greşeli de se crucia popa lancu. „Bine, măi Dane, dar cum ai putut să scrii aşa! Ia, măi Dane, cum ai putut ?“ Dar., palid, ca după boală, se uita cu ochii mari, îndureraţi îndelung la popa, pînă acesta nu mai putea să-i sufere privirile. „Lasă-1, părinte, iasă-l să mai iasă pe-afară, că se prăpădeşte aşa. Nu vezi că se prăpădeşte părinte?" — Şi preutesii i se umpleau ochii de lacrimi. „Măi, Dane, măi, spune-mi ce-i cu tine, mă ? — Spune-mi tu mie că doar’ de-acea ţi-s tată! — Ce să am, tată, iacă, ce să am?" Glasul îi era aşa de plin de durere, de popa lancu trei-patru zile nu-î mai da nimic de lucru. Dar de cîte ori îl auzia cîntînd acolo în grădină, popa lăncii simţia o mînie mare în piept. Atunci ar fi fost în stare să-i tragă o sfîntă de bătae, aşa fecior june cumu-î, de să-l pome-niască. Dar cînd îl vedea, cînd îl vedea acasă, preotul nu mai era omul de mai ’nainte. Dan, în aceşti doi ani din urmă, drept că s’a făcut bărbat, dar nu aşa cum şi-l închipuia popa. Unde s’a mai pomenit în neamul lor obrajii aceia veştezi şi ochii vecinie plini de durere ? Şi cînd lancu îşi arunca din cînd în cînd privirea la chipul „popii cel bătrîn", îi părea că acesta zimbeşte batjocoritor. Atunci simţia că pe la inimă se ’mpetreşte ceva în el şi să fi ferit Dumnezeu să nu-î fi zis o vorbă împotrivă. Dar mai avea popa lancu o nădejde. Dan e primit între clerici si între cîntecele de biserică i se vor deştepta gînduri mai bune şi se va trezi în el sufletul de neam chirotonit al Munteneştilor. Şi tot va da Dumnezeu să fie bine. Dan nu s’a împotrivit. A mers şi a îmbrăcat vestmîntul lung preoţesc, ca ori care alt tînăr. De ce să nu-1 îmbrace ? Că doar’ acum e om mare şi trebue să-şi vadă de-o slujbă. — Dar după o lună de seminar, popa lancu primi o scrisoare scurtă de la superioritate : „Fiul Dtale înainte cu două săptămînî ne-a spus că 1-aî chemat acasă, fiind bolnav. Dacă eşti mai bine, să vie cît mai în grabă în interesul lui". Popa lancu, citind scrisoarea asta, gemu caşi cînd l-ai fi junghiat cu un fer ars prin inimă. Stătu apoi aşa ca înlemnit, în mijlocul www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1906. LUCEAFĂRUL 61 odăii, cu priviri rătăcite. Eşi afară trîntind uşa de se zguduiră fereştile caşi'cînd ar fi căzut trăznetul pe undeva pe aproape. Prin curte n’a dat de niine. I se păru că nu stă bine troaca din care beau vitele, — un trunchiu scobit de stejar cit toate zilele. Popa il prinse, îl ridică de pe pociumbaşă, bătu cu muchea toporului un pociumb ce era mai ridicat, şi ridică iar trunchiul. Apoi începu să se plimbe furtunos prin curte dela şopru pînă la poartă. S’a împe-decat de două bucăţi de pari. Le-a ridicat şi le-a zvîrlit peste şură. S’a hotărît la ceva. Seducă şi scrie atît: „Sînttot bolnav. încă rău. Ştergeţi-mi băiatul din şirul clericilor, că poate n’o să mai vie“. Dar cînd să intre în casă să facă scrisoarea, iată un român necăjit intră în curte: „Părinte, să faci bine să vii că-i tare rău mamiî!" Popa lancu privi la el ca la un duşman: „Ce vreai, mă? Iară cu moartea? Pare că fără mine nu puteţi muri! Ba puteţi, vei vedea tu că puteţi! Să erţî, Sfinţia Ta, dar e în cele din urmă! — Asta-Î! In cele din urmă! Toţi aşa zic, că-s în cele din urmă! De ce n’ai venit mai de vreme atunci? — Nu ştiam că moare părinte! — Nu ştiai că moare! Dar trebue să aştepţi pînă-î să-şi dee duhul? Atunci să vine la popa? Cum v’am spus eu în biserică, mă, cînd trebue să spui popii că ţi-e bolnav cineva la casă în clipele din urmă? — Ci lasă-mă, părinte, păcatele mele că-mi poate mie ajunge. Nu-mî mai ţinea şi D-ta acum căzanie! — Ce căzanie, asta-i minte, mă, minte trebue să ai! — Sfinţia Ta, vii ori nu vii? Vroiam numai să-ţi spuirică e dorinţa mamei să te mai vază odată şi să mai sărute odată patrafiru, că ştie Dumnezeu ce va fi pe lumea ceealaltă." Popa, caşi cînd i-ar fi venit deodată ceva în minte zise: „Spui că-i bolnavă rău? — îşi dă sufletul, Sfinţia Ta. — • Săca-ţi-ar capul, de ce nu mi-aî spus mai în grabă!“ Şi popa-şi luă grabnic patrafirul şi-a pornit, de românul abia se putea ţinea după el. Sara, fără să-i spue preutesei ceva, făcu scrisoarea şi o trimise. Dar noaptea întreagă popa lancu nu putu să închidă un ocliiu. Abia acum, dupăce a prins să se liniştiască de izbitura cea dintîî a veştii, abia acum a început adevărata furtună în sufletul lui. I se părea că se învîrte casa cu el, apoi că se cufundă într’o prăpastie adîncă, cu o repezeală uimitoare. Atunci se opintia în blanele patului, să rămînă deasupra să nu se cufunde. Era un întunerec adînc în jurul lui, numai cadrele aurite ale unui chip luminau în noaptea aceea. Popa lancu îşi aţinti tare privirile asupra chipului aceluia, şi deodată un fior rece îizgudue tot trupul. Chipul popii cel bâtrîn îl privia dureros, cu ochii plini de mustrare. Părea că aude un glas ce vine de departe şi-î spune mereu la ureche, dar glasul îi pătrunde pînă în inimă: „Nu puteţi voi nimic, nu puteţi!" Şi tot de departe părea că se apropie icoanele acelea pe cari popa le-a văzut în gîndurile lui de atîtea ori, învăluite în ceaţă, şi despre cari credea că odată trebue să se lumineze. Veniau tot mai Arhip Roşea: Cap de expresie. www.dacQFomanica.ro 62 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1906. aproape, dar vălul în loc să se subţieze, era tot mai gros pe ele şi nu mai putea deosebi nimic. Chipul lui Dan se perdu şi el întunecat pintre celelalte. Vai, şi chipul acesta gîndia el să-l vază odată luminos cumu-i sfîntul soare. Nu ştia nici mai înainte ce are să fie, dar simţia că odată va fi lipsă de oameni, de oameni luminaţi Ia minte, cu inima înflăcărată. Că va fi lipsă de bărbaţi, cari să strîngă la pept un neam necăjit. Ce vor face ei? Popa lancu nu ştia că ce vor face, dar simţia că vor trebui să spele o batjocură de veacuri. Şi iată, el a vrut să-î dee lui Dan o creştere aşa cum şi-a gîndit-o el. A văzut Dumnezeu cît a fost de curat gîndul lui. Şi iată, limba aceea străină l-a apropiat de-o fată care a nimicit tot ce a zidit el în mintea lui de atîţia amar de ani. Bine a zis preuteasa: Las’ băiatul, vezi că nu trage să meargă în străini! Dar preuteasa nu ştia nimic. Ea a putut zice astfel. Şi totuşi, era mai bine de lăsa după ea. Unde se va fi dus acuma Dan ? El va rătăci iac’aşa prin lume, se va pierde! Cine ştie ce se va alege din el. Şi nu va mai şti nime că e feciorul popii lancu. Cu cît se gîndia mai mult la Dan, popa se poto-lia: Cînd îl vedea cum a fost în anii din urmă, îl cuprindea o milă şi o iubire gingaşă. Săracul Dan, că mult a suferit el. Mult şi nu ne-a spus o vorbă legănată. Nu, că vedea că pe mine mă doare. Dar am eu dreptul să stau în calea inimii lui? Cîteodată îmi pare că-1 am, cîte-odată nu. Şi asta e! Să nu ştiu de am dreptul sau ba. O viaţă întreagă de chinuri i se desfăşura apoi. Ce va zice lumea de Dan? Tot vor afla odată că nu a venit acasă. Se va întîlni el — popa — cu pretini de-ai băiatului şi-l vor întreba: „Părinte lancule, Dan pe unde se mai ţine?“ — Şi el va sta cu gura încleştată şi nu va şti ce să răspunză. Şi la vr’o petrecere de vară vor întreba fetele: „Dan de ce n’a venit ?“ şi el îşi va întoarce într’altă parte ochii uzi de lacrimi. Cunoscuţii lui, ai popii, îi vor zice: „Nu ţi-am văzut de mult feciorul, pe uride-1 mai porţi la şcoli ?“ Şi el îşi va pleca privirea ca un vinovat şi se va îngălbeni ca pămîntul. Ce? odată tot va trebui să ştie lumea! — Şi Dan, acolo departe — între străini pe unde va fi,— nu va şti nimic de toate acestea. Se va uita la fata aceea cu ochii negri, cu faţa albă şi va gîndi că altă lume nu mai este. Va suferi, căci nici nu le va auzi — batjocurile străinilor, şi lui îi va fi de ajuns că poate s’o vadă pe Ella. O, ba nu! Dan nu va suferi asta. Dacă ar suferi-o, n’ar mai fi vrednic să se gîndiască lancu la el, şi iată că se gîndeşte! Se gîndeşte şi i-e teamă să nu i se întîinple ceva, cum a pornit aşa de capul lui în lume. Săracul Dan, că tare trebue să-i fie arsă inima. Altfel cum şi-ar putea închipui lancu, ca feciorul lui, care e aşa de cuminte, să se gîndiască la trăinicia dragostei lui cu o fată din aşa neam. Nu, nu, e un foc aprig, dar un foc care trece. Numai de nu l-ar arde pe săracul Dan, pînă se va scăpa de el. Dimineaţa spuse tot şi preutesei, care rămase înlemnită. Bocet.le ei n’au încetat cu săptămînile. „Săracu Danu ei, ce va fi cu el ? Pe unde va durmi ? Cine i-a spune o vorbă bună ?“ Cătră sărbătorile Crăciunului, Dan le scrise o carte lungă şi duioasă de au plîns şi popa şi preuteasa ca doi copii cînd au citit-o. Să nu-i ducă nici o grijă, că cu el e bine. S’a înscris la drepturi şi scrie într’o cancelarie. Nu duce nici o lipsă. De Ella amintia numai atîta că poate s’o vadă în toată ziua. Preuteasa s’a mai liniştit; popa încă părea mai senin. Dar trecură sărbătorile Crăciunului, a Paştilor, trecu vacanţa de vară şi Dan nu mai venia acasă. Scria că e cuprins mereu cu scrisul în cancelarie şi că nu poate veni. lancu, cum era preot, ştia că tot ce vine dela Dumnezeu vine. A rămas cu o durere mare în suflet, care însă izbucnea foarte rar. Gospodăria lui mergea strună ca şi mai ’nainte, şi părea de multe ori mulţumit cu sine. Dar nu mai mergea nicăirî. Rar în oraş cîteodată, cu treburi grele. Şi atunci i se părea că domnii de pe-acolo se uită cu ochi cercetători la el şi c ă vreau să-l întrebe ceva. Popa trecea repede pe lîngă ei, dar i se părea că aceia rîd despre-ţuitor dupăce a trecut. — Simţul aceasta urmărea şi acasă. Aci însă totuşi se simţia ma tare. Numai cînd trecea cineva — vr’un domn — prin sat, şi nu se abătea pe la el, atunci îşi simţea întreagă umilirea. Iar durerea aaîncă di11 www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1906. LUCEAFĂRUL 63 suflet i se răscolia numaî dupăce se aprindea lampa. Şi tot umplea păhărele — pentru el şi pentru oaspe. Atunci i se părea că nu a uitat nimic din tot ce gîndia odată, şi să nu fi fost preuteasa să-l îinbune, cine ştie ce-ar fi gîndit străinul de voi bele popii. III. Soarta lui Dan era hotărîtă, căci Ella ar fi murit chiar numai Ia gîndul că trebue să se despartă de el vr’odată. I-a scris numaî atîta că-I bolnavă, c’ar vrea să-l mal vadă, şi Dan a pornit fără să se mal gîndiască. Şi într’adevăr, era bolnavă, se ofilia văzînd cu ochii şi baro-niţa nu inal ştia pe ce lume e. Cînd a sosit Dan, l-a îmbrăţişat ca pe copilul el, şi în două zile i-a aflat o cancelarie de advocat foarte bună. Putea să trăiască bine Dan şi în toată după amiaza trebuia să vină la Ella. Lumea în care trăia Dan acum nu-î mal cerea să se gîndiască. Nu s’a gîndit nici la ceea ce a făcut, nici că ce va urma de aici încolo. Simţia numaî că e bine aşa, nespus de bine. In toată dupăamiaza sărespire viaţa de care are lipsă pînă în după amiaza următoare. încetul cu încetul i se întăria simţirea că în lumea asta nu există nimic afară de dragostea lui. Nu-I venia nici odată în minte viaţa lui trecută, nu-şl mal aducea aminte de sat. Abia cîteodată îî răsăria chipul părinţilor. Dar aşa de şters, încît îl uita foarte în grabă. Vor trece cîţiva ani, s’a face advocat, şi atunci nu va fi nici o piedecă s’o poată lua pe Ella. Vacanţele nu Ie petrecea în cancelarie cum scria acasă. Mergea cu fata şi cu mamă-sa la băl şi prin străinătate. Viaţa lui de trei ani de zile l-a schimbat de nu al mal fi cunoscut pe feciorul popii Iancu. Să fi venit acum în sat, oamenii s’ar fi uitat miraţi după el: „Oare ce domn să fie acesta, măi dragii meî?“ Dar lui nu-î da prin gînd, căci părea că nu se mal gîndeşte la nimica. Dela baroniţa nu avea să sufere nici o umilire. Era un suflet împăcat, trecut peste apele tulburi ale măririi şi care nu avea ochi să se mal uite la fată, aşa-I era de dragă. Dar aveaţi rudenii pe cari Dan nici odată nu le-a putut suferi. Domni bătrînl, cu barba albă şi cu feţele pocite. Domni tineri, cari pînă nu se dregeau la oglindă, erau negri- vineţl. Domnişoare, cu părul mincinos şi cu obrajii văruiţi. Veniau cînd unii cînd alţii pe la baroniţa, de multe ori cînd era şi Dan pe acolo, şi atunci nu-şî mal afla stare pe scaun. Ce au mutrele acestea cu Ella? Sînt aşa de departe de olaltă cum e cerul de pămînt. Şi în răstimpuri, cînd vedea că Ella rîde cu hohot de glumele uşoare ale acestora, simţia par’ că ceva rece i se apropie de inimă. într’o sară s’au adunat la baroniţa multe din rudenii. Era sărbătoare mare pentru bătrîna sara aceea: mîne era ziua naşterii Elleî. între pahare voia bună crescu deodată. Ella, într’o haină albastră, părea că nu umblă ci pluteşte prin casă. Dan avea aşa o voe cum nu avuse de mult. Glumia acum cu oamenii aceia pe cari mal înainte nu-I putuse suferi. Ochii-î luminau ca două diamante negre, înlăcrimate. Cu rudeniile fetei vorbia caşi cînd ar fi fost neamuri de-a popii Iancu, şi-î creştea simţirea că a trăit foarte de mult între oamenii aceştia, că e acasă între ei. Cînd se gîndia că mîne va fi logodna lui cu Ella, fără să vrea îi veniau în minte crîmpee din viaţa lui, chipuri din copilărie, dela eî din sat. Dar le vedea aşa de şterse, încît ochii nu i se puteau opri mult asupra lor. Ce-a trăit el pînă acum ? Nimic, numai de-aicl încolo se va începe pentru el adevărata viaţă. Veselia curgea tot mal adîncă, răscolind hohote de rîs, doamne ce hohote! Altădată feciorul popii iancu şi-ar fi astupat urechile şi ar fi scrîşnit din dinţi. Acum rîdea şi el cu ceia-lalţi. Aşa cătră miezul nopţii, rîsul se conteni şi oaspeţii îşi întoarseră capetele spre un domn tînăr, vestit de bun povestaş şi glumeţ. Nu zisese mal nimic în sara aceea pînă acum. Ce va spune ? O întîmplare petrecută în zilele aceste în oraş. Se preumbla acum de curînd cu nişte pretinî. Intr’un colţ de stradă văd doi oameni şi o femee, cum stau pierduţi, ne mal ştiind în ce parte s’o apuce. De cîndu-I pe lume nu a văzut atîta prostie tipărită pe faţa unul om. AI fi zis că viaţa întreagă şi-au petrecut-o într’o pădure întunecoasă, şi că acum miroasă cu nările ’n vînt — ca selbătăciunile — să vadă în-cătrău s’o apuce. El, povestaşul nu s’a mal putut răbda să nu meargă pînă la eî, dupăce a văzut că tot într’un loc stau. Căciulile se ridicară www.dacQFomanica.ro 64 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1906. Oscar Spăthe: Pescar. din cap şi părul lung, uns, luci la soare. I-a întrebat că cine-s şi ce caută? Şi bărbaţii şi temea au început să vorbiască toţi trei deodată, făcînd semne neisprăvite cu mîna. Au venit şi pretinil lîngă el şi-au rîs să moară, cum oamenii aceia nu-şî mal gătau poveştile, deşi vedeau că nu înţelege nime nimic, decît o vorbă numai: Ardeal. Şi de-odată i s’a luminat şi a văzut că ăştia nu pot fi decît nişte valahi. Se mira el de ce le joacă dobitocia din ochi şi din faţă. l-au făcut să se urce într’un electric, să mal rîdă lumea puţin. Dar n’a rîs, căci iată a doua zi gazetele scriau de-un scandal petrecut pe electric. Ci-că doi valahi au bătut pe conductorul electricului, fiindcă acesta i-a tot întrebat că unde merg, dar el n’au răspuns nimic, ci s’au plimbat de cîtevaorî dela o staţiune la alta. Cînd acesta le-a cerut bani şi nu voia să-I lase să se coboare, i-au tras acolo în faţa lumii o sfîntă de păruială, de se strînsese lumea. Poliţia i-a dus pe toţi trei la răcoare. „Deştepţi oameni, frate! Să prinzi iepuri cu el!“ zise cineva. Şi rîseră cu toţii din inimă. Cum, şi Eiia a rîs? Zimbit-a oare, sau i s’a părut numai aşa lui Dan? Nu, nu a putut să i se împară. Căci el, cînd a început acela să vorbiască, a simţit aşa deodată trei junghiuri la inimă, de se îngălbeni ca pămîntul. Ochii i se opriră la Ella şi nu şi i-a mal luat dela ea pînă nu a isprăvit povestaşul. Şi iată, cînd au hohotit ceilalţi — Ella încă a zimbit. Lui Dan i se părea că i se apropie ceva rece ca ghiaţa de inimă. Din gluma aceea se porniră altele pe socoteala Valahilor. Bătrînil vorbiau despre cruzimile acestor oameni fără suflet, povesteau cu glasuri înălţate fărădelegile lor din răsmiriţă. E un popor stupid şi chiar de-aceea e brutal. Ce bine era odată cînd puteai plesni trupurile acelea de bestii pînă ţîşnia sîngele, şi se zvîrcolia ca un şarpe în ţărînă. Ştiau toţi să spună cîte vr’o cruzime sau prostie de-a Valahilor. Unul începu de capii revoluţiilor româneşti. „Au fost tâlhari de codru ! Şi nu le-a săcat nici acum de tot sămînţa!“ Rîdeau sau vorbiau cu glasuri potolite deşer-tînd paharele. Şi nu se afla un singur om, care să spună o vorbă bună de oamenii aceştia, nime care să spună un cuvînt de apărare. Dan simţia că tot mal tare îl încleaştă inima o mînă de ghiaţă. Era alb ca peretele şi ochii îl ardeau, de nu te-aî fi putut uita la el. Nu se mişca însă de pe scaun. Din cînd în cînd părea că valuri mari îl umflă pieptul şi atunci privia cu ochi rugători la Ella. Părea că aşteaptă să spună ea o vorbă de apărare. Dar n’a spus. Nu, ci a rîs şi ea în rînd cu ceialalţl, ume-zîndu-şî ochii negri. Cetise şi ea cine ştie pe unde o glumă batjocoritoare, despre Valahi, şi 0 spuse cu faţa luminoasă. Lui Dan i se păru că s’a frînt ceva în el, simţia că mîna aceea rece atît i-a strîns inima pînă i-a făcut-o numai cît un glonţ. 1 se păru apoi că prin casa întreagă începe să bată un vînt, ce-1 izbeşte puternic în faţă. Părea că împrăştie şi părea că aduce ceva vîntul acesta. Iar lumea începu să se învîrtă cu el şi cînd 1 se păru că acum se cufundă, gemu odată, de rămaseră cu toţii încremeniţi. „Ce-I, Bubi? Ce-î cu tine, dragă! Uite cît eşti de palid. Ce te doare, scumpule ? Val mamă, vină că moare Bubi!“ Ochii lui Dan priviau nemişcaţi, arşi de o durere mare. Cînd îşi ridică privirile la Ella, aceasta nu putu să zică www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1906. LUCEAFĂRUL 65 decît: „Ah, mamă!" şi căzu în braţele rudeniilor. „Ce aî, dle Havasi ? Aî năcaz cu inima? Nici nu ştiam că suferi de inimă. Apoi atunci, vezi bine, petrecerile lungi nu pot să-ţi facă bine. — Da, cu inima. Dar îmi trece, nu-i nimic, ştiu eu că-mf trece!" Baroniţa se sperie de glasul lui; nu l-a auzit nici cînd să vorbiască aşa de adine, ca de pe altă lume. „Auzi, dragă, eu văd că suferi. Să dorini în noaptea asta la noi. Trimitem după un doctor. — Nu, Doamnă, nu e de lipsă. Ştiu eu că-mi trece." Îşi roti odată prin casă ochii măriţi de durere, se sculă şi plecă. în odăiţa lui părea că i s’a mai uşurat durerea şi putea judeca mai limpede. O, da, nespus de limpede vedea, ceeace pînă acum n’a văzut. Zguduiri de friguri îi cuprinse trupul tot, şi inima începu să-î bată deodată tare. îi veniră în minte clare icoanele din trecut. îşi vedea într’o lumină mare copilăria lui. Luncile cu iarba mirositoare, cerul senin şi înalt, pădurile întunecate şi spre miazăzi munţii vineţi. Părea că nu le-a văzut în viaţa lui aşa de frumoase ca acum. Preuteasa şi popa părea că privesc în depărtări şi tot aşteaptă pe cineva să vie. O, da, popa Iancu e un sfînt! Cînd l-a dus la şcoli ' străine nu ştia popa Iancu ce are să urmeze. Şi iată ce a urmat. Acolo a suferit cu inima arsă de durere, cu dinţii încleştaţi toate batjocurile străinilor. Ochii îi ardeau şi nu cutezau să priviască la dascăl în faţă. Simţia că n’ar fi bine să-l priviască. Aşa a dus-o el doi ani şi n’a spus la nime nimic. Dar iată de cînd s’a întîlnit cu Ella, el a început o altă viaţă, îi părea că toată lumea îl priveşte cu ochi buni, şi nu mai auzia batjocurile ce i se făceau. Ella era străină, dar simţia Dan că de-ar fi toţi străinii aşa, ar fi cu toţii fraţi. Şi i se părea uneori că sînt cu toţii fraţi. El n’a mai putut să facă nici o deosebire între naţia lui şi altă naţie. Fără să-î pese cîtuşi de puţin, se alipi tare de femeea asta, şi era hotărît să trăiască străin, să trăiască în apropierea Elleî. Fără nici o greutate a suferit să-î zică Havasi, cînd erau străini Ia casă. Ce-i un nume ? Dan a tot mers aşa orbiş înainte, pînă ce în sara aceasta s’a descărcat un trăznet aproape de el. Şi trăzne-tul acela a fost rîsul batjocoritor al Elleî. — Şi din descărcarea aceea s’a făcut deodată lumină în jurul lui, în mintea iui. O, numai acum înţelege el întreaga noapte a înjosirii sale. Aude cum îi sună în urechi batjocurile vechi de la şcoală, şi-l dor acum, cum nu l-au durut nici odată. Abia acum înţelege cuvintele baroniţii, nespus de umilitoare: „Tot la noi mergi şi pe anul viitor? Foarte bine faci. înveţi o limbă, pe urma căreia poţi să trăieşti în viaţă." Adecă limba lui e o zdranţă de lăpădat, numai poţi trăi în lumea asta cu ea ? Şi uite, cînd a părăsit seminarul şi-a venit ca un smintit să nu moară Ella, baroniţa în loc să-i dee lăcaş aci la ea şi toate celea de lipsă, i-a cîştigat un loc de scriitor. îi era ruşine să-l ţie la casă. Da ruşine, vezi că a făcut să-i zică şi pe alt nume, să nu ştie nime din ce neam se trage. Adecă neamul Iui e o batjocură a lumii ? Să nu fie vrednic să stee în rînd cu alte neamuri ? Vai Dane, cît de orb ai fost tu, numai acuma bagi de samă. Cît de nefericit eşti tu, Dane, că, iată, ochii aceia ce te-au făcut să iei lumea în cap, nu oglindează un suflet deosebit de cei pe cari i-aî întîlnit în jurul ei, şi pe cari nu aî putut să-i suferi nici cînd. Cum te-ai putut tu hotărî să-ţi petreci viaţa între astfel de oameni? Dan se cutremură şi se umplu de groază: locul ăsta de scriitor baroniţa i l-a cîştigat. Din el a trăit trei ani! Şi i se părea acum că viaţa lui de trei ani a fost o viaţă de părăsit, slujba lui o slujbă murdară. Vîntul care-1 simţi la baroniţa în casă, se porni acum iară. Părea că vrea să-l răcoriască şi să spele de pe fruntea Iui o pată grea. Şi părea că aduce de departe icoane clare, luminoase. Ochii lui Dan se deschiseră mari să vadă bine: popa şi preuteasa îl aşteptau cu braţele deschise, şi icoana aceea întunecată din perete părea că se luminează. — Cum de n’a putut să înţeleagă el pînă acum că toţi străinii-s de aceeaş pănură ? Uite, acum par’ că citeşte în ochii înlăcrămaţî aî preuteseî, în privirile aprinse ale popii, judecata aceasta 1 Dimineaţa Dan telegrafie acasă: Să trimită căruţa la gară. Apoi scrise baroniţei cu litere ce pătrunseră prin hîrtie. „Mă duc şi nu ne vom întîlni mai mult. Drumurile vieţii noastre n’au www.dacQFomanica.ro 66 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1906. fost făcute să se ’ntîlniască." Dan rămase un răstimp pe gîndurî: ce să-î scrie Elleî ? Maî avea el să-î scrie ceva? Nu avea. Şi cum i-ar şi putea scrie acum ? Popa Iancu îndată ce primi telegrama, eşi furtună pe uşe, rupse căpestrele cu cari erau legaţi caii în grajd şi-î îmbrăcă în hamuri pînă ar număra zece. Se urcă în trăsură şi-î arse din pleasna de fuior. Dar la poartă caii se opriră deodată, frămîntînd pămîntul. Popa-î înfioră să sară în două picioare. Preuteasa Ma-ria eşi speriată în pridvor. „Pentru Dumnezeu, Iancule, ce te-a apucat? îmi vine să-mî fac cruce! Ce-î cu tine, Iancule ? Unde aî de mers cu căruţa ? — Vine Dan, Mărie, astăzi vine ! — Vine? Atunci mînă, părinte, mînă în grabă!" Numai peste citeva clipe au băgatde samă că poarta e închisă. Căruţa a trebuit dată înapoi şi numai după aceea durui podişorul dela poartă. Barba popii flutura în vînt şi caii se umplură în grabă cu spume. Cînd sosi şirul lung de vagoane, cum trecură puţin de gară, popii i se păru că nu vreau să se opriască şi începu să alerge după ele. Cînd se coborî Dan, popa Iancu l-ar fi cunoscut dintr’o mie, deşi nu mai era Dan cel de odată. Nu l-a sărutat, nu l-a strîns în braţe, ci strîngînd mîna băiatului ca într’un teasc de fer, i s’a uitat drept în ochi: „Aî venit, Dane ? Era să mori acolo prin străini! Bine aî făcut, Dane, bine-ai făcut. Nu te teme, Dane, va trece tot. Ajută Dzeu.“ Căruţa porni intr’o goană şi maî nebună. Ai fi zis că la mijlocul drumului caii vor trebui să plesniască. Popii i se păru că a furat o comoară scumpă şi aleargă să o ascundă acasă cît mai curînd. Din cînd în cînd îşi da peste umăr barba mare: Dan era tot în căruţ! Şi Iancu ardea cu pleasna de fuior iepele pe spinare, pe şolduri, de părea că le sînt întinse sfori pe sub piele. Popa a tras în sara aceea o cină pînă după miezul nopţii. îi spunea preuteasa: „Las să se culce Dan. Ce, atîta amar de lume cît a venit, l-a zdrobit cumu-i măru ! — Ba nu! Ce ştii tu! Aşa-î, Dane, că nu eşti ostenit? Spune numai, Dane. Spune, frate, ce sfîntu, doar nu te vei fi ostenit." Şi Iancu îl învăluia cu o privire prin care vedea un suflet aprins, desfăcut par’ că de trup, care în toată clipa poate să porniască într’un avînt măreţ, să nu se mai întoarcă. „Simţiam eu, frate, că tu nu vei putea suferi nici o umilire. Gîndul acesta a ţinut sufletul în mine. Măi, Dane, mă, ce crezi tu, ce ar fi fost de nu te mai întorceai ? — Ia, ar fi trecut ele odată şi zilele ce le maî aveam de traiu! Cine ar fi ştiut dintre noi atunci: ce e viaţa?" Popa se frâmînta pe scaun şi nu se putea aşeza bine. „Drept ai, Dan! Asta din sufletul meu a eşit. Sîntem şi noi cineva în lumea asta. Şi nu şi-a mai bate nimeni joc de noi. Acum să ştii că eşti om, Dane! Bea, frate, să bem paharul acesta iar în sănătatea ta." Şi el ciocnia, caşi cînd ar fi vorbit cu un străin: „Să trăiască Dan, la mulţi ani să trăiască!“ Dan durmi bine, după ce vr’o trei nopţi de zbucium îl storseseră, caşi cînd ar fi zăcut patru luni pe coaste. în zilele următoare, încetul cu încetul i s’au luminat şi cele din urmă ascunzişuri întunecate ce i-au rămas în suflet. în aerul în-vietor, sub bolta albastră de cicoare, obrajii lui începeau să se rumeniască. Zicea de multe ori cu ochi umezi: „Vai, mamă, cît e de bine acasă!“ Dar n’au trecut trei săptămîni şi Dan căzu la pat. Se usca văzînd cu ochii şi părea că-1 cearcă nişte junghiuri pe la piept. Noaptea durmia foarte neliniştit şi-şi aducea aminte de inulteorî de chipul Elleî. Ce va fi gîndit fata aceea, cînd el a părăsit-o în ziua logodnei? Bine, dar ce drept maî avea să se gîndiască ? Nu şi-a bătut ea joc de Dan, nu a rîs ea împreună cu ceialalţî? Dar dacă ei nici prin minte nu-î va fi trecut că-1 va supăra? Putea el să creadă, că Ella a rîs din răutate? N’a avut el vreme să-î cunoască sufletul? Nu i-a rămas lui pînă în sara aceea impresia ce-a avut-o mai întîî cînd a văzut pe Ella: că e un înger? — Şi din zbuciumul de gîndurî, i se limpezia tot maî tare unul: Ella e nevinovată. Şi-atunci simţia o durere, pe care n’o mai simţise niciodată în viaţa lui: i se părea că din inimă îi şopteşte un glas plin de durere: „Dane, asta e dragostea ta? Vrednic eşti tu, că fata aceea şi-a oprit odată ochii la tine ?“ — www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1906. LUCEAFĂRUL 67 Şi lui Dan îi venia să strîngă, să se înăduşe cu perinile din pat, să înţepeniască deodată, să nu mai simtă nimic. Preuteasa atîta i-a meliţat popii, pînăce lancu a fost silit să meargă după un doctor. Acesta făcu o faţă îngrijorată şi-i spuse popii între patru ochi: „Părinte, e primejdie. Poate să fie atăcat în toată clipa de boală de pept. E din cale afară prea agitat, de nu se mai scapă de ferbinţelî.“ lancu privi încruntat la doctor: „Ce primejdie, doctore, ce primejdie? Las’ că-î trece, ştiu eu că are să-i treacă. Ce ştii Dta!“ Doctorul porni mînios şi-î spuse că mai mult să nu-l cheme la casa lui. Şi drept avuse popa lancu. Dan se ridică din pat şi se întremă în curînd. Făcea plimbări lungi pe cîmp, prin păduri şi cînd venia acasă, preutesei i se părea că-î tot mai frumos. Bun e Dumnezeu, va mai trece şi vremea pînă la toamnă şi atunci Dan va pleca să-şi urmeze drumul acolo unde l-a lăsat: să se pregătiască pentru chirotonire. — Acuma să-l vadă fetele din jur, Doamne, ştiu că şi-ar scoate vorbe rele, de să umpli o ţară cu ele. Numai iacă, Dan nu vrea să meargă la nici o petrecere. Las’ numai, pînă va intra între oameni! I-a veni lui voia atunci. Popa se linişti şi aştepta să vină odată Sep-tembre. lancu, dacă ar fi fost după el, nu i-ar mai fi amintit lui Dan nimic, că ce are să facă. Era bărbat acum şi ştie el ce face. Dar preuteasa vrea să aibă cît mai în grabă o noră în casă. — Şi feciorul eia hotărît să meargă acum pe drumul pe care i-1 vor arăta părinţii. — înainte de plecare însă, lui Dan îi sosi o scrisoare. A luat-o dela cancelarie şi aşa acasă nu ştia nime de epistola asta. Dan cunoscu litera măruntă şi-l cuprinse un tremur nervos. „Nu vreau, Bubi, să te supăr. Dacă-ţî place ţie aşa, fie. Tu vei fi fericit. Dar pentru Dumnezeu, atîta poţi face şi tu în lumea asta pentru mine: vino, să ne mai întîlnim odată. Numai odată să te mai văd. Nu vor fi neamurile la noi. îţi promit. Dar.de nu vei voi să ţii nici atîta samă, Doamne, nu ştiu ce va fi atunci. Te-aştept, Bubi, să ştii că te-aştept. Să-mi spui, că nu poţi veni pînă peste un an, pînă atunci aştept. Numai să ştiu că vii!“ De cînd a primit scrisoarea pînă la plecare, Dan era voios ca un copil, căruia i-aî dat o jucărie plăcută. Ella e tot aşa de bună şi curată. Se minuna preuteasa, se ciudia şi popa şi amîn-doi se gîndiau: „în sfîrşit s’a întors băiatul pe calea cea bună.“ Dar în ziua plecării părea că i-au luat cu mîna bucuria lui Dan. Privia cu nişte ochi pe cari nu i-a mai văzut popa lancu în viaţa lui: se mestecase în privirile acelea duioşie, teamă, întrebare, învăluite într’o ceaţă de durere. De ce se uita Dan aşa de mult la scrisoare, la preuteasă, la icoanele din casă? N’a mai văzut el scaunele şi paturile? Uite, pînă şi scăuneşul cu trei picioare, în care mestecau mămăliga, încă îl ridică, priveşte la el şi-l pune iar jos. Apoi din grădină era să nu mai vină. Şi cînd venia se vedea bine că şi-a şters ochii de lacrimi. O despărţire aşa de duioasă nu le-a făcut Dan niciodată. „Sărut mîna, mamă, şi să mă ierţi... 1“ Preuteasa izbucni în plîns. „Să mă ierţi şi dta, tată. Te-am supărat mult în viaţă!" Popa rămase cu ochii mari, deschişi. „Cum vorbeşti tu, Dane, cum să te iert? Te-am iertat de mult, frate." Dan se sui în trăsură, dar acolo îl podidiră lacrimile. „Auzi, Dane, auzi, copile. Las’ nu merge azi. De ce să pleci cu atîta inimă rea? Nu-î grabă, ştii, azi nici nu e comunicaţie directă. Trebue să aştepţi într’un loc 6 ceasuri. Ce-î face tu acolo, Dane? Las’, pleci mîne şi nu aştepţi nici-o jumătate de ceas! — Mă duc acum, tată, las’ că mă duc. Mînă, Gheorghe!“ Gara nu era departe, şi Dan a plecat după ojina cea bună. Cît ce se depărtă de casă, sluga trebui să lase caii în pas, căci Dan părea că vrea să-şi iee rămas bun dela toate casele, dela toate hudiţele din sat. — Doamne, ce case frumoase. Străluciau de albe şi o mîndrie părea că se desprinde din orice casă şi curte largă. Şi uite, pe la portiţe ce mai bulgări de copii: să-î frîngî în genunche. Unde a mai văzut Dan aşa odrasle? Şi a umblat şi prin ţări streine. — Femeile bătrîne pe la portiţe, cu furca în brîul de lînă, să vie un măestru www.dacQFomanica.ro 68 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1906. mare să le vadă şi-apoi să uimiască lumea cu tablourile sale. Şi uite, carul acela, cu doî boî ce se leagănă în mersul domol, pare că de-a dragul să te întinzi pe fînul de pe leasa lui, să-ţî vie somnul, şi numai din cînd în cînd să-ţi ridici puţin capul şi să zici ridicîndu-ţî pălăria de pe ochi: „Cea, Păuni" Luncile cu otava moale, deasă, pare că te cliiamă să te coborî din căruţă şi să te plimbi pe lîngă ele, odihnindu-ţi privirile pe covorul verde. — Şi iată aici pe priponul acesta, aici e mai bine, că de aici se vede tot. Dan nu se mai putu răbda. „Las’, Gheorghe, las’ să mai stee, să mai răsufle caii!" Gheorghe nu putea înţelege cum să răsufle, cînd abia au făcut cîţiva paşi, abia au eşit din sat. Satul de aici nu se vedea, numai unde şi unde albind, ca pete de var printre pomi. Dacă ştiai încătrău e biserica, puteai să bagi de samă şi clopotniţa neagră. Soarele se apropia de sfinţit şi umbrele dealurilor cădeau uşoare şi moi. Răcoarea se cobo-ria din înălţimi, făcînd să fie văzduhul şi mai curat. Bolta ceriului albastră părea mai groasă, spre miazăzi se răzima de munţii fumurii. în oprit păşteau vitele albe, dăngănind din cînd în cînd clopotul vr’un bou împungaciu ce mergea în frunte. Caprele pe măgură, înprăştiate printre spini, le ciuguliau frunzuţele, furnicînd neastîinpărate. în răstimpuri se ridicau în înălţimi mugete de vaci, ce tot dau să scape din ciurdă acasă. Şi mai rar răsună boncăitul mî-nios al taurului. De pe coaste şi din văi venia glas de fluer. Melodii frînte, nepotrivite dela copii ştrengari, ce acum se învaţă să zică, şi melodii pline, unduioase, pline de fiori, din flue-rile tinerilor la cari le mijeşte mustaţa. Ca într’o biserică largă, sonoră, plîngea sufletul îndurerat, viu, al doinei. „Bade, de dragostea noastră O ’nflorit doî pomî pe coastă, O ’nflorit şi s’o uscat... Dragi ne-am fost, şi ne-am lăsat." Pe drum treceau care cu fîn, aşa de frumos încărcate de părea că le-ai pieptenat. Şi de asupra sulului,_de lîngâ^gluga albă, răsăria cîte un cap bălan de copil, clătinîndu-se încet caşi cînd ar vrea să adoarmă. Românul pe lîngă car, cu biciul pe umăr, se leagănă şi el în mers domol. Iată acolo, în lunca aceea, a fost otava mai mare, că acum o strîng în mici căpiţe flăcăii, pe cînd fetele tot păşesc după greblele ce aleargă harnice. E atîta sănătate şi atîta viaţă în tinerii aceştia şi aşa frumseţi găseşti între ei, cum n’a văzut Dan în lumea pe unde a umblat el. Feciorul popii lancu se uita la toate acestea caşi cînd nu le-ar mai fi văzut nici odată. Priveşte şi nu se mai satură. Cîtă frumseţă, Doamne, şi cîtă sănătate. Ştii, să stai totdeauna cu fruntea ridicată, cînd te întreabă cineva: „Ce naţie eşti?" Şi el unde merge-acum ?... între cei cari au vorbit aşa de batjocoritor despre viaţa lui. Acolo unde îi vor zice iar Havasi, să nu mai ştie nime, că de unde a venit. Lui Dan îi trecu un fior rece prin tot trupul. Ce să caute el între oamenii aceia ? Ce rost are viaţa lui acolo ? Pricep ei ce-i frumos şi bun în lumea asta? Dar chiar să priceapă, ce urmează de aici ? Nimic. Pentru oameni faţă de cari nu au decît dispreţ, de bună samă că nu vor face nici un bine. Dar tu care ştii ce plăteşte tulpina de unde ai pornit, care cunoşti durerilp, idealurile unui neam, să te închizi într’o cetăţue şi să nu mai eşi de acolo ? Nu, nu, sufletul tău, Dane, e cu mult mai larg, cu mult mai adînc! Ţi-a răsărit în cale o femee, ai iubit-o, o iubeşti şi acum, dar iubirea asta vezi bine că te smulge, te înstrăinează de acolo, unde ai putea să tră-eştî. Vai, Dane, aceea nu-î viaţa ce ţi-aî închipuit-o tu mai nainte: să te retragi într’un colţ de lume cu femeea pe care o iubeşti şi să nu-ţî mai pese de nimic. Vezi tu bine, cum ţi se ridică peptul cînd priveşti peste sat, peste hotar, sus în înălţimi, departe la munţii vineţi. Aceste toate te cunosc, măi Dane, ţi le-a dat Dzeu ţie ca aici să-ţî areţi vrednicia vieţii. Cine ştie dacă nu a rîs şi Ella atunci din inimă ca şi altele ? Aşa-s femeile, uşoare. Dar, măi Dane, un bărbat nu se lasă să-l poarte o femee de mînă! Ce să cauţi tu în negura aceea vecinică, în furnicarul acela de oameni trecuţi înainte de vreme? Să colinzi iar străzile, ca să găseşti o casă? Dan se frămînta aşa cu gîndurile, pe cînd sluga se uită la el uimit: oare de ce nu mai www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1906. LUCEAFĂRUL 69 vine domnişorul să mergem? Cîte odată îşî vorbeşte în gînd aşa de duios, de ochii i se umplu de lacrimi. Măi, Dane, mă, să pleci tu aşa pentru totdeauna, fără să spui o vorbă legănată cuiva. Să nu se supere ? Par’ că aşa nu se vor supăra ! Ce inimă aî tu, Dane ? Din clopotniţă începu deodată să se împrăştie în văzduh, jînvălindu-se, valurile cînteculuî de aramă. Umplură cuprinsul întreg,trecură peste deal, treziră şi pădurile vecine. Lui Dan i s’au părut de tot ciudate valurile acelea de cîntec. 1 se părea că-s nişte vestitori ce aleargă grabnic în toate părţile, pornesc furtună spre munţi, vin iar înapoi, ca biciuiţi de o putere nevăzută. Glasul acela dureros îî pătrunse în suflet. „Cine a murit, Gheorghe ? — Ştie Dumnezeu, domnişorule. — Nu ştiu, domnişorule, au fost mal mulţi pe ducă.“ Dan îmbrăţişă iar cu privirea satul şi hotarul întreg, de-asupra căruia plutia chemător, plin de durere, glasul clopotului. Un oftat adînc, prelung, ca la oamenii ce mor, îî ţinu peptul înălţat, apoi îşi aţinti ochii ageri, plini de văpăi la Gheorghe, măsurîndu-1 din creştet pînă în tălpi. Vlăstarul de ficior se miră că de ce se uită aşa la el ficiorul popii. Zise scurt: „Nu plecăm?" Dan, fără ca sluga să-şi dee samă, îl îmbrăţişă şi-l strinse cu putere la pept: „întoarce, Gheorghe, întoarce că mergem acasă!“ I. Agîrbiceanu. De ursită . . . C'o zi ’nainte la bunica Au tăinuit ceva ’nsemnat, Că prea îi străluciau nepoatei Frumoşii ochi cină a plecat, Şi mult au stal in prag, — pe semne Nu poţi să te desparţi uşor, De-un suflet, căruia in viaţă I-ai spovedit întîiul dor... „Aşa să faci, că-l vezi aevea în noaptea de ajun în vis De-o fi al tău"... Şi n’ar fi fată De n’ar cerca ce i s’a zis. Furiş din căldăruşa popii Şi-a luat un fir de busuioc, Şi vrăjei lui îşi cer nădejde Atitca visuri de noroc. . . L-a pus sub cap, menindu-l tainic, Busuiocul sfint cinds’a culcat: — Tu dorule, ia-ţi grai şi du-te De-i spune mini că l-am visat. .. Brăila. Fatma. CRONICĂ. GRUPĂRI LITERARE. (11) Dintre grupările literare-din România, de cari nc-am ocupat în nrul trecut, cea mal importantă şi cea care trebue să ne intereseze pe noi mai mull e gruparea dela revista „Viaţa Literară." Făcînd abstracţie dela motivele mărunte ce au contribuit la zimislirea ei şi dela faptul dureros că o ştim susţinută de o întreprindere ovreiască cu un trecut şi prezent ticălos — singurele motive cari ne-atî îndreptăţit să o înşirăm alături de „Viaţa Noauă" şi „Curentul Nou" — aceasta e gruparea cea mai serioasă, cea mal apropiată de noi sufleteşte şi cea mal înrudită cu sănătoasa direcţie naţională în literatură. în fruntea revistei Viafa Literară stau doi dintre scriitorii noştri de seamă, dintre cari unul e părintele sufletesc — alături de dl Vlahuţă — al mişcării dela Sămă-nătorul, iar al doilea e unul dintre foştii stîlpi ai acestei reviste. întreaga lor activitate e una dintre cele mai frumoase manifestări ale minţii româneşti. Despărţirea de fosta lor odraslă şi întemeierea unei reviste noul, ne-a surprins, fiindcă ştiam bine că munca, dorul lor de o nouă şi mai sănătoasă îndreptare „pe căi normale a mişcării noastre literare" şi le puteau vedea realizate, întoreîndu-se din nou la altarul Sămă-nătorului. Iar dacă n’au făcut-o, noua grupare trebue că-şi are motivele ei temeinice şi binecuvîntate, pe cari cetitorul, dacă le caută pe paginile primelor numere, le şi găseşte învăluite în duhul blîndeţii şi-al păcii. Insistăm asupra acestor motive nu cu gîndul nesocotit de a jîcni pe unii sau pe alţii, nici cu cel de a ne da aere că ştim mai mult decît ni se spune, ci numai şi numai pentru a spune adevărul, desluşind publicul: cum adeseori lucrurile mărunte stau la temelia celor mari .Mai sîntem adînc convinşi că fruntaşii noştri, stimaţi şi iubiţi de noi, au săvîrşit o greşală fundamentală atunci cînd şi-au dat mîna cu străinii. E vorba de călcarea unui principiei moral, care pentru noi cei de-acasă e o www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1906. LUCEAFĂRUL 70 tablă de legi, şi de aceea ori unde şi din orice motive ar trece al noştri peste dinsul, nu-I putem aproba. Auzind, că ardelenii noştri din România se înfrăţesc cu Iadul pentru a porni o nouă revistă, toţi aşteptam cu nerăbdare primul număr, in care nădăjduiam că ni se va spune limpede şi răspicat ce i-au îndemnat să se grupeze aparte, ce idei de ordin mal înalt i-au determinat să-şi dee în teascul Adevărului rodul sufletului lor românesc ?! Cuvintul înainte, semnat de cel doi directori, nu ne-a risipit însă nedumerirea, fiindcă ne spune numai lucruri vagi: că revista se deschide fără a formula programe şi fără ghidul de a determina curente, că în coloanele revistei se pot răsfăţa toate talentele — o promisiune cam largă! — că în aprecierile critice o iscălitură nu obligă pe ceialaltă — aidoma ca la „Curentul nou!" , că tinde a deveni o oglindă a întrcgei mişcări literare, după cum ne-arată titlul el. Adevăratele motive cari au dat fiinţă Vieţii Literare ni se tăinuesc. Alte vederi decît ale Sămănătorului în materie literară nu pot fi ; nevoia de o grupare literară ardeleană aparte, asemenea nu se poate admite ; faptele sau munca pozitivă din coloanele revistei tot aşa, fiindcă scriitorii sînt cei dela Sămănătorul — cu escepţiunl prea disparente — cari n’aiî putut găsi vre-o constrîngere sau vre-o restrîngere a talentului lor la această revistă, în-trucit activitatea lor artistică a fost în totdeauna bine apreciată de directorul el. Cari sînt atunci motivele acele temeinice şi binccu-vîntate ? Pe unele ni le spune articolul „Luptele Literare1' din n-rul 3 al Vieţii Literare. Ele sînt îndestulitoare. „Ne trebuia o atmosferă mal curată, o şcoală — dacă voiţi — in care talentul munca şi străduinţa spre desă-vîrşire sînt mal preţuite iar abuzurile săvîrşite „în numele poporului" şi în acela al „ideilor înaintate" sînt înlăturate; ne trebuia o şcoală în care însăşi persoana scriitorului e mal cruţată şi libertatea desvoltăril Iul individuale mal sigură. Şcoala aceasta serioasă nu ne-o pot da „războitoril" — cari în general nu pot să creeze sau să schimbe curente, ci să şi le însuşiască cel mult pe ale altora — ne-o promit însă doi din cel cari prin munca lor pozitivă aii stat totdeauna în fruntea vieţii culturale şi a căror nume şi trecut sînt în acelaş timp un întreg program de acţiune în viitor." Acel războitori, cari îşi însuşesc curentele create de alţii, cari se îndeletnicesc cu „trîmbiţarea" lor, cari se laudă mereu că „am reuşit să creez un curent", să nu-şl închipue cineva că sînt vre-o tabără de oameni fioroşl şi răi; e un singur om: dl N. lorga I Aici e de a se căuta unul dintre factorii cardinali cari afl determinai gruparea dela Viaţa Literară. Nouă ne-ar fi plăcut, şi tuturora care se uită spre Bucureşti ca Ia un soare cultural, să-I vedem pe cel aleşi ai neamului nostru adunaţi, umăr la umăr, susţi-nînd, desăvîrşind şi răspîndind Crezul sfînt al Sămănătorului, iar noi de aici să propovăduim, să tălmăcim necontenit printre al noştri scrisul bun al apostolilor din Regat. Aceasta era dorinţa noastră ideală! Iată de ce ne doare, cînd îl vedem pe fruntaşi divizaţi, cînd ii ştim împrăştiaţi din pricina unor sentimente mărunte şi trecătoare şi cînd, mine ori poimîne, îl vom vedea păşind bărbăteşte, pe faţă, unii împotriva altora. E evident că învrăjbirea lor, de va urma, — şi ne-ar plăcea dacă aluziile reciproce de pînă acuma ar rămi-nea proroci mincinoşi — o să fie în paguba ideii ce-o profesează şi unii şi alţii: Viaţa sănătoasă artistică şi literară. După aceste constatări, asupra cărora nu ne-ar face nici o bucurie să mal revenim, vom trece la cavalerii ideilor străine, pentru ca să sfirşim cu o întinsă dare de seamă despre revistele cari apără naţionalizmul în artă.— Octavian C. Tăslăuanu. Notiţă artistică. O parte dintre ilustraţiile acestui număr sînt reproduceri după lucrările originale ale Dlul Voinescu. A nu se semui cu dl I. Voinescu, care-şl zicea odinioară dela Docuzcşti, astăzi Voinescu—Ciau, şi mîine mai ştie Dumnezeu cum, — şi care se dă, pînă la un punct, drept pastelist. D. Voinescu Eugeniu nu mai este lînăr, ba chiar e bătrîn. A fost în tinereţe consul la Odessa ori la Atena. Nu de mult a ocupat onorabilul post de prefect al unul mic district moldovean, Fîlciu mi se pare. Nu pot spune ce legătură ar putea exista între administraţie şi artă, nici întru cît una reclamă pe alta, ştiu însă cu siguranţă, că rclaţiunile diplomatice de pe timpuri, precum şi multele cunoştinţe politice mai dincoace, au prins foarte bine: graţie lor, astăzi, tablourile se vind. Am putea spune că Dl Voinescu din marine şi-a făcut o specialitate. Îndemînarea cu care sînt ezecutate, oarecare acurateţă, le fac gentile, agreabile, mai mult decît suportabile. Credem că despre domnia-sa, dacă cumva posteritatea nu va fi prea exigentă, are să se ţie seama ca de un diletant de talent, care a numărat foarte mulţi apreciatorl în epoca sa, şi care a făcut pictură tot aşa cum odinioară a făcut diplomaţie şi mal tîrziu administraţie, — fără mare pasiune, cu multă chibzuială însă. Zugravu. www.dacQFomanica.ro Nrul 3, 1906. LUCEAFÂRUL 71 Despărţămîntul Cluj al Asociaţiunii îşi continuă norocos Biblioteca începută. Nrul 2 al acesteia cuprinde o istorioară cu învăţături morale, scrisă limpede şi frumos de Dr. E. Dăianu. Titlul istorioarei e Ursu Broina. Nrul 3 e Călindarul dela Cluj, cuprinzînd, o nuvelă de M. Sadoveanu, poezia Plugarii de O. Goga şi o dare de samă despre Sărbările dela Sibiiti, cu ilustraţii. ' Societatea studenţească Petru Maior, care are o misiune atît de importantă pentru educaţia naţională a tinerilor ce urmează cursurile universităţii de aici, a început o interesantă serie de conferinţe şi comunicări. Dl G. Pop a cetit conferinţa sa despre poeziile dlui Goga, inter-pretînd just opera poetului şi relevînd unele momente nouă, cari s’au trecut cu vederea în dările de samă şi recenziunile de pînă acum. Alţi doi studenţi au cetit şi interpretat cartea dlui Iorga, Neamul Românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească, şi Taina a şasea de dl I. Gorun. Cu aceste conferinţe membrii societăţii au aflat calea cea dreaptă, pe care desigur vor urma-o cu străduinţă. în Kritischer Jahresbericht iiber die Fortschritte der romanischen Philologie de Dr. K. Vollmbller pe 1906, dl Dr. Sextil Puşcariu publică o dare de samă despre mişcarea literară românească din anul trecut, apreciind drept şi „sine ira et studio11 activitatea celor mai de samă reviste şi opere literare. T. POŞTA REDACŢIEI. E. P. Sibiiu. „Boala de-a face versuri" nu e primejdioasă, dacă izbuteşti să spui ceva. Strofele trimise sînt mute ... deşi sînt multe. Aurel din Bănat. Poezia trimisă spre „criticare" e un cîntec de lopătar neîndemînatec. Astra. Faceţi rău că v’ascundeţl numele. încercările DVoastre aiî licăriri, cari, dacă n’ar fi întunecate de artificiile de cuvinte, ar fi frumoase. Mal faceţi greşala fundamentală pentru orice începător de a Vă măsura puterile cu pastele, cari cer rutină şi mult talent. Răscoliţi frămintările intime ale sufletului D Noastre, poate din ele aţi putea închega mal uşor ce doriţi. Dlui T. Alba-Iulia. Schiţa de călătorie nepublicată Vi s’a înapoiat cu posta din 8 Febr. 1. c. Dlui V. L. Craiova. „în amurg" păcătueşte în întregimea el. Stîna, ciobanii, dulăii ;şi urechiaţii, de cari se ocupă poezia DVoastră, au intrare în literatura noastră, dar nnmaî după botezul în apa Iordanului... a artei. Să nu Vă închipuiţi că un pomelnic rimat de ţă-rănisme astăzi e de ajuns pentru a fi poet... Aparenţele înşală de multeorl 1 R. M. Comedia „O după-amiază de toamnă" Vi s’a înapoiat. Amănunte găsiţi în scrisoare. POŞTA ADMINISTRAŢIEI V. G. (B. P). Volumele s’au expediat deja. D-ta nu eşti între acei abonaţi cari se bucură de favorul amintit pe cupon. Poate de altă dată. Mulţumiri pentru deosebita bună voinţă. APARE: La 1 şi 15 a fiecărei luni, stil v. Pre(ul acestui număr 50 bani. — Pentru Romănia 65 bani. ABONAMENTUL: Ediţia de lux:---20 cor. la an Pentru străinătate: 25 „ „ „ Ediţia simplă:---12 „ „ „ Pe jumătate de an 6 „------- Pentru străinătate: 16 „ la an Redacţia şi Administraţia: I\7., Strada niolnar, Hr. 10. Redactor: OCTAVIAN C. TĂSLAUANU. BIBLIOGRAFIE. N. Iorga, Istoria Românilor in chipuri şi icoane. Voi. I. Minerva, Bucureşti, 1905. T. Cîmpianu, Roadele milei creştineşti. — Nouă aşezăminte de îndreptare morală. — Editor: Dr. E. Dăianu. Cluj, 1905. Preţul: 3 cor. 30 fii. M. Dragomirescu, Dramaturgie Română. Bucureşti, 1905. Dr. loan Raţiu, Timoteiu Cipariu, — viaţa şi activitatea lui. — Tipografia Sem. archidiecesan. Blaj, 1905. Carmen Sylva, Valuri Alinate, traduceri de G. Coşbuc. Minerva, Bucureşti, 1906. Dr. Ioan Raţiu, Vasile Cirlova, studiu istoric literar. Tipografia Sem. archidiecesan. Blaj, 1905. Petru Vancu, Monografia comuneiMăderat (Magyarăd). Arad, 1905. Şt. O. losif, Credinfe. — poesii — Minerva, Bucureşti, 1905. Al. Cazaban, Cutreerînd. Bucureşti, 1905. Predici sau învăţături la toate Duminecile şi sărbătorile anului, culese de Petru Maior de Dicio-Sin-Mărtin, editate de Dr. E. Dăianu. Partea I. Cluj, 1906. fluiz abonaţilor! Aducem la cunoştinţa tuturor abonaţilor noştri cari nu şi-au reînoit încă abonamentul pe 1906 că, — întrucît nu vor dispune altfel trimiţîndu-ne mai ’nainte abonamentul pe semestrul /. — pe ziua de 1 Martie n. ne vom permite a le prezintă chitanţa de abonament pe 6 luni prin oficiul postai competent. Admin. revistei „Luceafărul" www.dacQromanica.ro 72 LUCEAFĂRUL Nrul 3, 1906. Advocatul Ur. AUREL OLTEANU şi-a mutat cancelaria advocafială Ia BUDAPESTA I. Bercsen\?i-u. 9 sz. I. em. „Luceafărul" Colecţiile Anul I pe 1902 lipseşte! Românii cari au treburi|udecătoreştiîn Budapesta ori doresc informajiuni şi acte dela judecătorii adresîndu-se acestui advocat, vor primi, în cea mai scurtă vreme, toate desluşirile dorite. □ A apărut: NEAMUL ROMÂNESC ÎN ARDEAL Şi ŢARA UNGUREASCĂ VOL. I. de N. IORGA. — De vinzare la Librăria noastră. — Primul institut de chemigrafie. Execută cl isee în > aramă şi cine, pe lingă garanţie şi preţuri moderate. $u^c$t.viiLSzotrtkirâtyi-uicza13 ARDELEANA Institut de credit şi economii, Societate pe acţiî. Sediul Orăştie, casele proprii. Fondată la 1885. — Capital social: 500,000 cor.— Fonduri: 400 de mii coroane. — Starea depunerilor: peste 2.400,000 cor. — Primeşte : Depuneri spre fructificare, dela particulari cu 4% — Darea de venit după interese o solveşte institutul separat. — Depuneri şi ridicări făcute prin poştă se efectuesc cu întoarcerea poştei. TIPARUL INSTITUTULUI DE ARTE GRAFICE şi EDITURĂ „LUCEAFĂRUL" www.dacQFomanica.ro