LUCedFAF^UL Anul IV. Budapesta, 15 Novembre st. v, Nr. 22 www.dacQFomanica.ro o£p|[ © © c=gc==i i=z=®c=> l=@=3 CZ=® © © © OCTflUIfln GOGfl POEZII Preţul: 2 cor. România 2 le! 50 bani. Pe hîrtie olandeză: Ungaria: 3 cor. România : 3 le! 50 bani. Jllll (I noastră are în depozit: Alexandru Vlâhuţa: România pitorească — Dr. Sextil Puşcariu : Ethymologisches Worterbuch der rum. Sprache. Lateinisches Element. Broşat 7 cor. Legat George Coşbuc : Crestomaţie pentru toţi Românii — — — „ „ „Sacontala“ trad. lib. după Calidasa---------- „ „ P. Virgilius Maro: „Aeneis," traducere în formele originale (Premiată cu 12,000) Ed. II „ „ Povestea unei coroane de oţel----------------- „ „ Războiul nostru pentru neatîrnâre — — Păcăţian : Cartea de aur. Voi. I—111 Leg. —-------------- — Toate operele apărute în editura institutului „Minerva“ din Bucureşti. — Preţul Porto 3 C. 50 ; 20 8 „40 ; 30 - „90 ; 10 5 „ - ; 30 2 „50 ; 20 1 „ 50 ; io - „95 ; io 36 „- ; 60 C=®=> 1-®_-1] 1-®-1 | C_=©-1 i-gr~ -i r^=Sn=)| © 9 © © www.dacQromanica.ro REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ ----- ==m SUB DIRECŢIA q ==---------- Plor: ALEXflNPRU CIURA, OCTAUIAN GOGfl, OCTAVIAN C. TĂSLĂUflNU. €> ORICE REPRODUCERE OPRITA. DESPĂRŢIRE.1 „Iar in schimb cu-avcrea toată, Vr-un papuc de curtezană „O, te-admir progenitură De origină romană 1“ M. Eminescu. în ziua ceea Mişu Livaridi se sculă pela unsprezece — oră destul de timpurie, prea timpurie chiar pentru un om deprins să se scoale totdeauna la două sau trei oare după ainiazî — şi în loc să stea ca pînă acum vreme de un cias la oglindă, se îmbracă repede, îşi aprinse o ţigare şi se uită în jurul luî ca un om pe care-1 năpădesc treburile. Se duse apoi la fereastră şi trase perdelele groase. Strălucirea zilei năvăli în odaie, veselă, însufleţitoare ca un uriaş hohot de rîs dela soare. în camera tînăruluî, foarte prietenoasă de altfel, domnia o amarnică neorînduială. Jos, pe covor, două giamantane, pline burduf, stau prăvălite pe coaste; pe scaune erau fel de fel de cutii, pe canapea străluciau două perechi de ghiete de lac nouă-nouţe puse pe calapoade luxoase; pe masă jobenul, un aparat de fotografie şi o cutie de pălărie de damă ascunsă sub un jurnal; într’un colţ era un cufăr şi lîngă el cîtcva cărţi trîntite clae peste grămadă şi acoperite cu un strat de jurnale franţuzeşti. Tînă-rul sună şi ceru două ouă moi, o felie de cozonac şi o cafea cu lapte. Apoi, rămase lîngă fereastra de unde vedea pînă în depărtare strada frumoasă şi dreaptă în care locuia. Prin mijlocul ei şine de tramvaiiî, pe trotuarele largi pomi bătrîni şi pe de marginile trotuarelor cele două rîndurî de case înalte cari făceau ca un fel de zăgaz acestui rîu de aer prin care se zbătea lumea în cumplita şi necontenita fierbere a vieţii. 1 Fragment din romanul „Două neamuri". Ce mai de amintiri îl legau de această stradă însufleţită ! O jale mare se ridică în sufletul tî-năruluî. Era cea din urmă zi a lui la Paris. Trimis aci spre a-şî lua doctoratul în drept, după ce-şi luase licenţa în Bucureşti, tinăruî Livaridi văzu ’ntr’o bună dimindaţă că cei trei ani în cari era vorba să-şi ia doctoratul trecură atît de repede încît el n’avu vreme să se hotărască a pune mîna pe carte. Ticlui cătră cei de-acasă o scrisoare frumoasă prin care le spunea că a avut nenorocul să se îmbolnăviască tocmai cînd era să se prezinte la doctorat, că a zăcut două luni înciieiete, dar n’a vrut să le scrie spre a nu-î nelinişti şi pune pe drumuri, că în sfîrşit acum e pe deplin întremat şi-a ’n-ceput iar să munciască, înarmat de aceeaşi neclintită dorinţă, de a se ’ntoarce ’n ţară doctor în drept dela Paris. Părinţii i-au scris numai decît, că nu trebue să se descurajeze ci să ’n-veţe liniştit mai departe, cruţîndu-se pe’cît poate. O cheltuială de cîteva mii de franci mai mult „nu joacă rol la eî“. Şi cel de-al patrulea an să sfîrşi, fără ca Livaridi să fi îuat doctoratul. Altă scrisoare acasă, alte minciuni. Arendaşul avu un fior prin inimă: —îmi mînîncă banii pe-acolo de geaba, mi se pare! Dar Caliopi, căreia tînărul îi scria din Paris scrisori „udate cu lacrimi ferbinţî", se făcu luntre şi punte şi hotărî pe Jani al ei să mai deslege punga încă pentru un an, pentru cel din urmă. Anul al cincilea trecu par’ că mai repede. Tînărul nostru se îngrijia să fie totdeauna elegant îmbrăcat şi uitase de mult pentru ce venise el la Paris. Uneori îsî închipuia, că el e un mare senior din acel Orient luminos, un prinţ bogat care are bunul gust de-aşi cheltui www.dacQFomanica.ro 454 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1905. veniturile la Paris, în această Romă a timpurilor noastre. încercă să-şî mal înduplece părinţii cu alte minciuni, dar nu fu chip. Bătrînul îi scrisese înfuriat şi-î dăduse termen de plecare. Stătea la fereastră, dus pe gîndurî. Îî părea rău că trebue să se despartă de acest Paris orbitor de lumină, rafinat, atrăgător, ca o vuitoare uriaşă, de acest Paris din care el nu cunoştea decît deşărtăciunea şi ale cărui biblioteci şi musee şi mijloace de înălţare sufletească el nici nu vrea să le cunoască. Dar după dejun sufletul lu! de om uşuratec scutură gîndurile triste, cum scutură o gură de vînt picăturile de ploaie întîrziate pe copaci. — Ah ! Bah! — murmură el cu un accent franţuzesc — nu mor eîi, fără a mai vedea Parisul încă odată. Şi dacă n’am diploma, ce ? Nu mor eu de foame ’n ţara românească. Ştia tînărul ce spune. în ţara românească nu mor de foame decît oamenii de talent. Se apucă de împachetat dar nu trecu multă vreme la mijloc şi se auziră bătăi în uşă. — Intră ! ' Era ea, Ninette dragostea lui de cinci ani de zile. Deschisese uşa mare, mare de tot şi se oprise o clipă două ’n prag, dreaptă, subţi-ratecă, vicleană ca o pisică, pe buze cu un su-rîs dulce, în ochi cu o lumină de desinierdare. Un miros de violete adie deodată în toată încăperea. Era parfumul iubit de ea, parfumul ce plutia peste întreg trecutul lor de fericire. Livaridi sări de unde se afla şi se repezi la ea, luîndu-i mîinile. — Ce bine-mi pare c’ai venit ! .... Va să zică ţi-aî ţinut cuvîntul. — Eu n’am decît un cuvînt!“ — făcu ea mîndră. Tînărul arătă împrejurul lui: — îţi place ? ’ Ea ridică din umeri şi ţuguie buzele. — Dar tare ţi-e de grabă să pleci! — Apoi îşi razimă umbreluţa de speteaza unui scaun, îşi scoase pălăria şi punîndu-şi mîinile ’n şolduri făcu pe grozava: — Mă rog la ce-ţî pot da ajutor ? Sub tăliuţa de mătase albastră sinii rotunzi se umflară printr’o adîncă sorbire de aer, ochii îi rîdeaîi şireţi si dojeniaîi blajin în acelaşi timp, iar pela tîmple soarele-i poleia cîteva şuviţe de păr blond, dîndu-le strălucirea unei glorii aurii. Dar mai în acelaşi timp tîn.ăra se izbi cu palma peste frunte, ca un om care-şi aduce aminte de ceva: — Dar surpriza? Livaridi îşi băgă mina stîngă ’n buzunar, pe cînd cu dreapta îşi răsucea sfîrcul mustăţilor. — Ghici! — Umbreluţa ! — Nu ! — Portmoneul ! — Nu ! — Broşa ! — Nu! — Cerceii! • — Nu ! — Ei, nu ştiu ! Nu ştiu ! Spune tu ! Spune, spune tu, repede ! • Apoi, ca şi cum nici nu i-ar fi trecut prin minte cam ce s’ar putea ascunde sub acel jurnal de pe masă, ea se îndreptă mînioasă spre fereastră, smulse din mers jurnalul şi-l motoli în mîini. — Ah ! Pălăria ! Desfăcu repede cele două panglicuţe, luă capacul, scoase pălăria şi rămase multă vreme pe gîndurî, privind-o. Era aceaşi pălărie pe care o admirase ea în-tj’o zi la vitrina unei renumite modiste din Paris. Se duse în faţa oglinzii, şi-o potrivi bine pe cap, se uită mulţumită, încîntată la chipul din oglindă, îi surise, îi făcu o strimbătură drăgălaşe din vîrful buzelor si-i trimise cu degetele un sărut. — Ah ! Ce bine-mi stă ! Atinse din fugă cu buzele obrazul tinăruluî, apoi începu a sări prin odaie, ţinîndu-şî cu dreapta pălăria pe cap, cu stînga fustele ce-î fîşîiau ca o apă mare în frămîntarea vîntului. — Tra-la-la-la! Tra-la-la-la! I lu-la-la-la! Bu-um! Tînărul o privia zîmbind. Era aceeaşi Ninette pe care o cunoscuse el acum cinci ani, aceeaşi tînără cu mlădieri de şerpoaică, totdeauna cu o romanţă pe buze, fericită de ziua de azi, ne-păsătoare de ziua de mîne. Se opri apoi din joc gîfîind, aprinsă la faţă şi dupăce se odihni puţin, zise: — Să ’mpachetăm ! . Era rîndul cărţilor. Ea lua cîte două-treî în mînă, întorcea cîte-o foaie din ele peste care privirea îi luneca uşor ca peste o apă, apoi le întindea tinăruluî să le aşeze. Dar văzînd că el nu se pricepea: " — Fugi! Adu-mî tu cărţi şi lasă-mă pe mine să le aşez. Ea măsura din ochi cam unde-ar veni fiecare carte, scotea altele de jos, îndrepta rîndul şi le aşeza una lîngă alta, lipite, ca pe nişte mici lespezi de pavaj. Puse un rînd de jurnale peste ele, închise capacul şi se aşeză de-asupra cufărului: — Gata! Merg şi eu cu tine ’n România! Ea glumi, dar tînărul avu un surîs trist: — Nu se poate! 1 se părea atît de departe, atît de mică, atît de pustie, atît de întunecată, atît de sălbatică această sărmană ţară românească! www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL Nnil 22, 1905. Lumina zilei începea să scadă afară. — Ştii tu că azi e Sîmbătâ şi e bal la Bul-lier? zise de-odată Ninette. Ce-ar fi dac’ai amina plecarea piuă mine sară? El încreţi fruntea şi păru că se gîndeşte. — Ţii tu ? — Da! Ţiu mult! Numai un vals să mai joc cu tine, Midie! Ultimul vals! — Fie! Tînărul sună şi comandă cina. Peste cîtva timp li se aduse stridii, puiu fript, brînză, fructe şi vin înfundat. Mîncaiî şi rîdeaîi ca ’n zilele frumoase de odinioară. Ea se dedea aproape de el, cu paharul în mînă şi-i şoptia singurele două vorbe româneşti ce ştia: „te iubesc!" Sau se aşeza pe genunchii lui, cuprinzîndu-i gîtul cu braţele, caldă, linguşitoare, iubitoare ca ’n ziua ’ntii... Bătăi se auziră iar în uşă. Erau trei prietini buni de-ai lui Livaridi, cari veniseră să-l petreacă la gară. Fiecare îşi adusese şi drăguţa cu el — de sigur spre a face mai multă cinste celui ce pleca din mijlocul lor. — Bonjour!... A! lonjour!... Gata? Livaridi făcu din cap „da“ şi se îndreptă spre cele trei cucoane, făcîndu-le loc pe scaune. Apoi către tineri: — Aţi mîncât? — Venim dela Duval. Am inîncat acolo cu toţii. — Ninette, serveşte prăjituri, te rog. Şi Livaridi eşi. După cîtva timp se întoarse urmat de un chelner care aducea trei sticle de şampanie. — Ura !... Bravo, Mişule ! — strigară tinerii. Franţuzoaicele bătură din palme: — Trăiască şampania!" Chelnerul destupă cea dinţii sticlă şi vărsă în cupe. Apoi pieri. Şi atunci Livaridi se închină în faţa cucoanelor şi spuse: — Graţioasele mele doamne! Îmi pare bine că vă pot da o veste bună. Nu mai plec în sara asta. Ar fi păcat să nu-mi iau ziua bună dela acest frumos bal Bullier. Vom merge deci la bal în sara asta. D-v. veţi avea bunăvoinţa a ne însoţi ? “ Fetele făcură cîte-o reverenţă adîncă: — Încîntate. Sticlele fută repede golite. Obrajii se aprinseseră, ochii licăriau. — La Bullier! strigară tinerii fluturîudu-şi pălăriile. — La Bullier! La Bullier!" repetară fetele. — Porniră doi cîte doi: în frunte Livaridi cu Ninette; după eî Limpezeanu cu Yvette; apoi Mă-tăsaru cu Blanchette şi în urmă Kamenitzky cu Lisette. Acest Kamenitzky era un Polonez ale cărui frumoase maniere făcuseră să se scorniască şi să circule credinţa, că el ar fi un nobil revolu- 465 ţionar, surghiunit de urgia moscovită din patria lui sfîşiată. Era un pianist de forţă şi trăia dînd lecţii de pian. Cîştiga foarte mulţi bani, dar bea tot ce cîştiga. In clipele acelea ale înserării străzile erau pline de mişcare. Omnibuse, tramvaie, trăsuri, camioane grele treceau, curgeau cu un huruit necurmat. Automobile fugeau cu un sfîrîit metalic, shîrnîind. Pe trotuare furnicau oameni şi femei do toate vîrstele şi de toate ocupaţiunile, alergau vînzători de gazete, cari strigau răguşiţi: „La Patrie!... Le Franţais /“. Afişe luminoase se iviau la cîte-un colţ de stradă, luminau o clipă-două şi se stingeau diutr’odată, ca supt o puternică suflare de vînt. Pe bulevardul Saint-Midiel rătăciau aceleaşi fiinţe: studenţi cari trîndăviau în cafenele şi berării ; ucenici în arta paletei, mofturoşi şi în-gîmfaţi, înfăşuraţi în pelerine largi din cari ră-sâriau: în jos pantalonii de catifea, lungi cu creţuri la glesne; în sus feţe gălbejite, slabe, încadrate de bucle în neorînduială, peste cari plutiau berete largi studenţeşti sau pălării cu marginile mari; crai bătrînî foarte eleganţi; femei spoite amarnic cu pudră pe faţă — toată spuma deşărtăciunii acestui bătrîn cartier latin. Cînd şi cînd se vedeau şi studenţi muncitori. Aceştia treceau cu cîte-o carte sau caet în mînă, cu gîndurile departe de furnicarul de lume prin care se strecurau. Şi iată că la un colţ de stradă, într’o arie de lumină veselă, se ivi deodată un om slab, deşirat, a cărui faţă era par’că străvezie, ai cărui ochi aveau o licărire ciudată, ale cărui haine zdrenţuite păreau puse pe un schelet. Ai fi zis că-î o stafie, stafia înfiorătoare a mizeriei oraşelor mari, rătăcind batjocoritoare în strălucirea bulevardelor. „Bibi la Puree!.. . Bibi la Puree /“ rîseră fetele. Umbra cea de om se apropie, trecu pe lingă ei, vorbind. Era o figură cunoscută în tot cartierul latin acest Bibi la Puree (Bibi Sărăcia). Venit spre a studia la Paris, el a dat cartea pe petreceri, a amînat mereu examenele, a cîntat, a beut, a rîs, a petrecut, s’a plimbat cînd a avut bani, a suferit ca un cîne cînd n’a avut, şi anii trecură unii după alţii, din ce în ce mai greu, din ce în ce mai trişti. El însă a rămas neclintit în acest cartier latin, student îmbătrînit, şters de mult din registrele Sorboneî. Un oare-care Franţuz i-a pus într’o zi porecla de Bibi la Puree şi astăzi nimeni nu-I mai cunoaşte sub alt nume. Rătăceşte şi se stinge'zi cu zi pe trotuarele pline de lumină; pînăce într’o bună zi va fi băgat sau într’un balamuc, sau într’un azil. www.dacQFomanica.ro 466 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1905. Era un simbol, un simbol îngrozitor această ruină de om. Tinerii noştri nu-î deteră nici o atenţie ci, strîngîndu-şi drăguţele mai mult la braţ, începură a sări, a şuera, a cînta. Cînd intrară Ia Bullier, balul se începuse. Perechile curgeau, lunecau pe parchetul strălucitor. Apoi muzica sfîrşi de cîntat şi chiote ca de sălbatici răsunară în sală: se cerea re-peţirea jocului. Muzica începu acelaş joc şi tinerii noştri se amestecară prin lume. Erau acolo fel de fel de feţe, fel de fel de naţiuni. Erau Englejî lungi, slăbănogi, cu fălcile încleştate în seriozitatea ursuză a neamului lor; erau Spanioli smoliţi la faţă şi arţăgoşi ca nişte cocoşi; erau Români foarte eleganţi şi foarte obraznici; erau Ruşi veniţi în frac şi’n ghete de lac ; Unguri mîndri; Nemţi graşişi gravi; Greci spilcuiţi; Negri strînşi în haine croite după cele din urmă jurnale de modă. Erau cocote îmbătrînite în meserie şi cari se cunoşteau cît de colo, par’c’ar fi avut ojpecetie pe faţă; erau altele mai tinerele şi îmbrăcate foarte elegant; erau altele îmbrăcate foarte simplu şi cari ţineau în mini reticule bătătoare la ochi, spre a face pe cei proşti să creadă că ele sînt nişte biete lucrătoare cinstite cari abia au scăpat din ateliere şi — în drumul lor spre casă — s’au abătut şi pe la bal să joace o polcă. Erau apoi şi lucrătoare, adevărate lucrătoare, cărora nu le ajungea simbria lor cinstită şi cari veniau aici să-şi cîştige pe bani murdari o pălărie mai frumoasă, o aplicaţie de bluză, vre-o dantelă sau cine mai ştie ce cîrpă. Erau, în sfîrşit, şi familii cinstite cari veniseră să priviască acest bîlcifi de femei, această învolburare a deşărtă-ciunii, această vuitoare a viţiului. Iar muzica ceea avea ceva ascuţit în ea, biciuia nervii destrămaţi, ţipa, comanda: „Joacă! Joacă! Petrece!“ Livaridi era nespus de fericit. Juca uşor, elegant ca la un bal mare. Îşi luă prietenii şi prietenele, îi duse la o masă în galerie şi acolo comandă şampanie."Beau şi rîdeau şi erafi fericiţi. De la masa lor vedeau, jos, şuvoiul de lume ce se frămînta in sunetele muzicei. Apoi, într’un timp, l.ivaridi luă la o parte pe Măta-saru, îi şopti ceva la ureche şi pieri. — Unde-i Miche? intrebă Ninette. — Vine acum ! ii răspunse Mătăsaru. Un sfert de oră trecu, apoi altul, apoi altă jumătate de oră şi Livaridi nu mai venia. — Trebue că i s’a ’ntîmplat ceva! suspina Niri fte. Ceilalţi ' prieteni se uitau unii la alţii şi fiecare zimbia şiret, par’că fiecare ar fi ştiut de rostul lui Livaridi. Cînd mai era puţin piuă la spartul balului, acesta se arătă la intrare. Mătăsaru sta cu ochii într’acolo şi-l zări. Se repezi jos şi-i eşi ’nainte, aducîndu-1 la masă. Muzica începu un vals. — Miche, ultimul vals! Cele patru perechi se coborîră ’n sală şi începură a valsa. Ninette plecase capul pe umărul lui Livaridi şi închisese ochii, suriză-toare, mlădioasă, ameţită, topită de fericire... Apoi ultimul vals se sfîrşi şi lumea se îndreptă spre ieşire. Livaridi luă două trăsuri şi împărţi perechile în ele. Apoi porunci pe şoptite birjarului din ’nainte. Dădură iar pe bulevardul Saint-Michel, trecură Sena, o luară la stînga pe strada Rivoli şi ajunseră în faţa unui restaurant mare din apropierea marilor bulevarde. Femeile se îndreptară cît mai bine de mijloc şi intrară în restaurant. Livaridi îi conduse în camera pe care o oprise, chelnerul întrebă de poate servi, se închină şi eşi. — Frumoasă surpriză ! Bravo ! Feţele se ’nveseliră şi limbile se deslegară. Cînd ajunseră la dessert, erau toţi în voie bună. Ninette îşi da aere de gazdă! „Uite-o pară delicioasă, ma chere! — Nu vrei o piersică, Blanchette? — Un strugure, Yvettel Numai o boabă!“ Iar celelalte făceau fasoane, abia atingeau acele roade minunate. . Şampania înfierbîntă şi mai mult capetele. După a doua cupă Kamenitzky se urcă pe un scaun. — Doamnele mele! Beau pentru D-voastră care reprezentaţi aci graţia şi farmecul neîntrecut al Parisienei! Femeile înclinară din cap ca nişte ducese, în semn de mulţumire şi-şi înmii iară buzele ’n şampanie. Polonezul dădu pe gît a patra cupă şi tur-nîndu-şî apoi a cincea, făcu semn lui Alătăsaru să umple şi celelalte cupe. El se ghidi puţin şi apoi începu: — Graţioasele mele Parisiene şi iubiţii mei prieteni! n istoria ce ni se predă nouă în şcoală Românii sînt arătaţi ca nişte oameni foarte vicleni şi foarte mişei. Da! Mişei! Am păstrat această credinţă întipărită în mintea mea încă de pe cînd eram copil, pînâ ce am avut prilejul să cunosc pe prietenul nostru de faţă Miche Livaridi şi pe D-voastră, dragii mei. Atunci am băgat de samă că istoria care ni se predă în şcoală e falşificată. Aci polonezul se opri şi zgîi ochii înaintea lui ca un om speriat. Apoi îşi trecu mîna prin păr şi urmă: — Am constatat în prietenul nostru Livaridi www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1905. • LUCEAFĂRUL 467 calităţi cari fac dintr’un om o glorie a unei ţări. El e întruparea celui mal ales cavalerism. Şi astăzi, cînd împrejurările îl zinulg din mijlocul nostru, eu, prietenul lui nedespărţit, nu pot decît să plîng pe mormîntu! unei adevărate prietenii, căci odată plecat dintre noi... Polonezul nu putu sfîrşi frasa. Căzu pe scaun şi, ascunzîndu-şl faţa ’n mînl, izbucni în hohote de plîns. Iar Ninette se plecă la urechea lui Livaridi şi-î şopti o glumă veche: — E beat ca un Polonez! Cînd Kamenitzky se mal domoli din plîns şi putu asculta, Livaridi se sculă în picioare, serios, drept, cu cupa ’n mînă. Vorbi de nobilul popor polon îngenunchiat sub Rusul barbar şi sub Prusacul brutal (uitase c’o parte din Polonia mal e şi în Austria) şi ură ca din pă-mîntul sfînt al Poloniei să răsară cit mal multe vlăstare de valoarea lui Kamenitzky, spre a putea duce Ia desrobire poporul pe care el îl iubeşte şi-l stimează prin reprezentatul său de faţă. . Cînd sfîrşi, Polonezul se repezi la el şi-l luă în braţă. Două şiroaie de lacrăml îl alunecau pe obraji. Erau lacrăml de bucurie. Şi atunci uşa se deschise, ca atinsă de vînt, o faţă oacheşă se ivi prin crepătura ei şi fiorul unei coarde de vioară adie deodată în odaie. Tinerii înebuniră de plăcere, femeile băteau din palme: — Ţiganii, Ţiganii! — Bravo, Şuviţă! Fă-te’ncoacî, artistule. Lăutarii intrară înăuntru, ploconindu-se în faţa mesenilor. încercară două-trel clipe* coardele şi valsul „Amoureuse“ începu a curge din viori, dulce, uşor, leneş, cald, molatec ca o desmerdare. Femeile-1 cîntau în cor, Mătăsaru il şuera, Kamenitzky bătea măsura. Şi cînd cele din urmă note se pierdură tremurătoare, Mătăsaru sări de pe scaun: — Brîu, Şuviţă! Românii începură a tropăi din picioare, stînd pe scaune. Numai Mătăsaru îl juca, îl juca de foc şi-l chiuia ca un flăcău dela ţară. Polonezul nu se putu răbda fără să joace şi se prinse lîngă Mătăsaru ... Lăutarii sfîrşiră brîul. Un Român ceru să se ciute o romanţă franţuzească la modă pe atunci. Dar Polonezul puse mîna pe vioara lui Şuviţă: — Taci! Şi întorcindu-se către Români: — D-voastră n’aveţî nici un cîntec naţional? Leahul surghiunit, fără patrie, dădea o lecţie. — Zi doina, Şuviţă! Sărmană doină! Ce să caute ea ’ntre mătăsuri şi strălucire?! Ce putea spune ea unor suflete veştede, cari nu înţeleg simţirea acelui oropsit norod care o cîntă pînă moare? Ce putea spune ea unor Franţusce cochete?! Ce putea spune ea unul Leah ameţit de băutură ?! Şi cu toate acestea, cînd sunetele el tremurară pe coarde şi înfiorară tăcerea ca un îndepărtat freamăt de pădure, Kamenitzky se dădu mal aproape şi tot mal aproape de lăutari, sorbind cu urechea revărsarea caldă a celui mal frumos cîntec românesc. El, n : ia! el singur, rămase pe gîndurî, purtat prin jârl necunoscute de cîntarea aceea străină şi năvalnică. Iar cînd doina muri pe coarde, ea tot mal tremura în sufletul lui, ca un suspin de despărţire. ' — E o bucată foarte tristă asta. Cine-a făcut-o ? Şi nu s’a găsit atunci nimeni să-I spue că doina noastră dragă n’a fost făcută, ci a răsărit în sufletele româneşti din freamătul pădurilor, din murmurul izvoarelor, din ciripitul ciocîrliilor, din stălucirea soarelui, din nopţile cu lună, din chiotul voinicilor, din suferinţa adîncă a întregului neam românesc. Livaridi îl răspunse ’ntr’un căscat de om somnoros: . — E un cîntec pe care-l cîntă numai ţăranii. Apoi rămase cu ochii ţintiţi în tavan, răsturnat într’un fotoliu moale ... 1 se părea că e un prinţ bogat care supează cu artiste dela Operă, pe cînd doi cai sprinteni înhămaţi la o trăsură elegantă abia aşteaptă să porniască mai repede, să-I ducă la Bois de Boulogne. Pleoapele i se făceau din ce în ce mal grele, într’un rînd i se păru că aude pe Mătăsaru vorbind cu Şuviţă lăutarul: — Ştii tu cine sînt eu, mă ? — Cum să nu, conaşule, păcatele mele !... Nu mal ţii minte ? ... în Bucureşti... Apoi mintea i se învălui într’o ceaţă groasă ... I mal aproape se părea că se află ’ntr’o corabie pe marea bătută de furtună şi siinţia cum îl ridicau în sus talazuri năpraznice, încet, apoi din ce în ce mal iute, pînă pe culmile verzi înspumate, de unde se prăbuşia în prăpăstii întunecate. Atunci deschidea ochii, dar nu vedea nimic... Şi valurile iar îl luau, îl furau, mal la larg, tot mal la larg, în mijlocul mării, unde nu se mal vede decît cerul şi apa... Valurile se mal potoliră şi corabia fugea acum mal iute, spre o limbă de pămînt. Acolo se zăresc per-sicl ninşi de flori roşii... — Livaridi doarme ! zise Polonezul... — Să mergem! zise Ninette. Chelnerul aduse nota pe un taler de argint şi sta drept, fără să clipiască din ochi, gata să facă o plecăciune adîncă sau o strîmbătură de nemulţumire şi dispreţ. www.dacQFomanica.ro 468 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1905. Livaridi plăti nota şi zvîrli cu un gest de milionar un bacşiş de doi poli. — Merci, mon prince! Ceata eşi. Străzile Parisului erau pustii la ora aceea. Parisul uriaş dormia. . . Tinerii rătăciră prin piaţa Concordiei, pe cheurile Senei şi la Pont-Neuf se despărţiră, dîndu-şî întîlnire pentru a doua sară la Gara de Est. Peronul era negru de lume. Livaridi se mai sărută înc’odată cu Ninette, apoi cu ceilalţi prieteni şi se urcă într’un cupeu de clasa l-a. Conductorul pofti în vagoane, maşina şueră ascuţit şi zmuci din loc trenul. — Bon voyage! Bon voyage! Să ne scrii! — Adieu, Miche!... Adeiu! Şirul de vagoane se îndepărtă, se şterse în noapte, se topi în întunerec. Numai trei lumini se mai zăriră cîtva timp în urma lui, trei lumini rotunde, roşii, mari, sîngeroase, sinistre, ca nişte ochi de monstru . . . C. Sandu-Aldea. 5 O n E T. Privesc în jur, cu ochii în lumină, La calda şi senina primăvară. Sunîndu-şî vîntul vesela fanfară, Desmiardă dulce florile ’n grădină. Pe pluguri grele trupul şi-l înclină, TT?uncind din greu, din zori şi pînă ’n sară Ci ochii mei se ’ndreaptă cătră ţară, Unde cîmpia de ţărani e plină. £)ar pentruce li-e ofilit obrazul Şi ochii lor stau ţîntă în ţărînă Şi doina lor se tîngue şi moare ? Veniţi cu toţi să le ’ndulcim năcazul, Luîndu-î ca pe fraţii buni de mînă, Să le ’ndreptăm privirile spre soare. A. S. p a u n i ţa.1 Atîta-î era . . . cum apuca să iasă pe poartă, toată ziulica nu mai da pe acasă. Ce nu făcea, pe unde nu-î călcau picioruşele ? N'i rămînea salcie în care să nu se urce, şi unde se pome-nia să treacă pelîngă vre-un gard şi să nu s’a-caţe, să se uite în curtea omului! Cînd nu-şî găsia tovarăşi, s’aşeza pe laiţa dela poartă, dusă pe gîndurî. Treceau oamenii şi dacă o întreba vre-unul : „Ce faci, Păuniţo!—îi răspundea clătinînd din cap foarte serioasă: — Da iaca stau şi eu !“ Cum îşi vedea vre-o prietenă, alerga într’un suflet, o lua de mînă, o ameţia cu vorba şi nimeriau drept la rîti. Se scălda decîte şapte ori pe zi. Nu împlinise doisprăzece ani. Un cap mititel, blond, cu obrajii pîrliţi de soare, îmbrăcată numai c’o cămăşuţă, încinsă pela mijloc c’o panglică, desculţă, neastîinpărată, gata să-ţi po-vestiască cîte ceva. Păru-î flutura în toate părţile ; nu putea să sufere pălăria. Aşa era. Sara, după venirea ciurzilor, numai ce ne pomeniam cu ea. Cum intra în curte, se ducea drept la grămada de lemne, lua cîteva bucăţi şi le-aducea la bucătărie; ci că s’o îmbuneze pe mama. „Unde mi-aî fost, uliţarnico ? Du-te să-ţi dea de mîncare pe unde ai lucrat!" Păuniţa se uita lung, făcea ochii mari, punea buza şi se supăra. Mama, cînd o vedea aşa, o lua şi-o săruta, că-i era dragă, deşi perdea cumpătul. Sara Ia masă era un teatru. Ne spunea cîte’n lună şi ’n stele, că nici o pasăre n’ar fi zburat prin sat să n’o fi ştiut Păuniţa. Nenea Toader a mîncat astăzi mămăligă cu ceapă, mi-a dat şi mie, vaca cutăruia şi-a rupt piciorul, Ileana dascălului şi-a făcut o ie cu fluturi, în pod la cutare am văzut un şoarece, şi cîte şi mai cîte ni le dăpîna una peste alta, de ne ameţia. Ne sculam dela masă, şi dupăce zicea: „mul-ţumescu-ţî ţie Doamne", lua dintr’o firidă ces-culiţa cea cu floare, o umplea cu apă şi-o punea pe-un scaun lîngă patul tatii. Atîta treabă făcea şi ea. După ce se culcau toţi, numai mă treziam că se deschide uşa dela odaia în care dormiam eu, şi binişor, ca o pisică băga capul. „Nene, ştii tu de ce-mi eşti drag mie ? — Fiindcă stai noaptea şi citeşti." Dacă mă făceam că n’o aud şi nu-î răspundeam nimic, închidea uşa frumos şi pleca. De mă împingea păcatul să zic vre-o vorbă, mă treziam cu ea lîngă mine. 1 Din Volumul „Ramuri" apărut acum. www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1905. LUCEAFĂRUL 469 „Ce, nu ţi-e somn ?“ Cu mînuţele în sin, şi cu capul lăsat pe-un umăr, îmi răspundea scurt: „Nu ! — Vreai să-ţi dau o carte de poveşti ? — Da!“ Cum simţia cartea ’n mînă, încremenia cu ochii pe slove. N’aî fi urnit-o din loc, să-î fi dat nu ştiu ce. Cîte nopţi frumoase n’am petrecut cu ea în vacanţele de vară! Odaia mea da cu ferestrile într’o luncă mare, în care păşteau vitele. Deschideam ferestrile amîndouă şi ne lăsam vrăjiţi de cîntecul talangelor, care în liniştea nopţii se înnălţa ca o rugăciune. Păuniţa îşi ridica din cînd în cînd ochii de pe carte şi-asculta. O simţiam, dar mă făceam că nu bag de samă; m’ar fi ţinut de vorbă. O vedeam apoi trudindu-se să-şi gă-siască şirul. Dupăce şi-l găsia, mă uitam la ea fără să mă vază. Era atîta linişte pe figura ei, în jurul ochilor atîta bunătate. Buzele i se mişcau din cînd în cînd, de bună samă cînd da peste vre-un cuvînt mai încîlcit. Citia, citia şi era destul să se iviască o notă nouă în acel concert al nopţii, scîrţiitul vre-unuî car sau altceva, şi numai o vedeai că ridică iarăşi capul. „Ce frumos e !“ şoptia cu ochii perduţi pe fereastră. Zburdalnica de peste zi era schimbată. Se îmbăta din poezia nopţii, ca un suflet credincios de vorbele unei rugăciuni. De cîteori nu m’apuca de mînă şi-mi şoptia: „Auzi... auzi.“ Cînd apoi, după miezul nopţii, începea păstorul să tragă din caval, Păuniţa îşi uita de carte. Cu capul lăsat pe mînă, cu ochii închişi de jumătate asculta fermecată. Păru-i căzut pe obrajii luminaţi de lampă părea nişte şuviţe de aur. în jurul buzelor îi flutura un zimbet curat, ca razele răsăritului. Era atîta înduioşare în felul cum sta şi cum trăia în cîntecul cavalului. „La ce te gîndeşti, Păuniţo ?“ Vorbele astea o treziaîi şi mă privia un moment speriată. Apoi, după ce-şi venia puţin în fire, mă întreba: „Nene, e drept că Făt-frumos a avut părul de aur? — Vezi bine!“ Şi rămînea iar dusă pe gîndurî! De cîteori nu ne treziam cu mama în prag. „Ce, nu v’aţî mai culcat, strigoilor? Haide, zgripţuroaico, dimineaţa dormi ca lemnu !“ — şi mi-o lua de mînă şi-o ducea cu sîla la culcare. Peste noapte numai mă treziam cu ea în odae. „Nene, nene, ai auzit cum cînta cucuvaia ? Mi-am luat cojocul tatii şi-am venit să mă culc aici. Cu tine nu mi-e frică!“ Şi se culca pe-o canapea. Aşa era: ziua n’o mai încăpea locul şi noaptea, dacă punea mîna pe vre-o carte de poveşti, îşi uita să se culce. Odată i-am dat să citiască povestea lui Creangă: „Punguţa cu doi bani!“ Nu mai era chip să lase cartea din mînă. A citit şi a recitit povestea asta pînă o învăţase de-a rostul. I-am povestit ceva din viaţa lui Moş Creangă. Ştetea ea şi nu prea pricepea ce-i spuneam, într’un tîrziu mă întreabă sfioasă: „Da lui Moş Creangă ăsta, cine i-a spus povestea ? “ ^ A doua zi era Duminecă. în faţa casei noastre, lîngă fîntîna din uliţă, era un rîs şi-o voe bună, de ridica satul în sus. Mă uit pe fereastră şi o grămadă de lume, femei, fete, copii strigau în gura mare: „la citeşte-o dela început... s’oa auzim dela început, dela început!“ în mijlocul acestei mulţimi era şi-un moş bătrîn, păzitorul dela poarta satului, care trăia cu ce căpăta dela trecători. . „He, tacă-vă gura!“ — strigă bătrînul ridi-cînd coşcogeamite măciuca în sus şi făcu linişte. Păuniţa începu. „Era odată o babă şi-un moşneag. — Ăla eram eu — sări bătrînul cu vorba. Toţi începură să rîdă. — Tăceţi, ori nu vă mai spui!“ strigă Păuniţa. Tăcură toţi. „Era odată o babă şi-un moşneag. Baba avea o găină şi moşneagul un cocoş; găina babei se oa de cîte douăorî pe zi şi baba mînca o mulţime de ouă, iar moşneagului nu-î da nici-unul.. . — Auzi, a dracului cotoroanţă!“ strigă indignat păzitorul dela poarta satului şi ridică măciuca în sus; praf ar fi făcut-o, de-ar fi fost acolo. Păuniţa, văzîndu-se iarăşi întreruptă, se apropie furioasă de bătrînul, care stetea pe-un scăunel cu trei picioare. „N’ai să mai taci?" şi-l împinse de se rostogoli ca un bostan. Ş’a făcut un rîs, de ridicase satul în slavă... în sfîrşit, Păuniţa reluă citirea povestii şi cu cît citia mai mult, cu atît căscaţi gurile mai tare.............................................. „Al dracului cocoş! Da găina ştiu că i-a făcut-o babiî! Apoi găina tot găină; a ouat o mărgea. Ci-că ar fi pricopsit pe baba ... — Mă, să vă spui eu ce e, mă. Apoi Dumnezeu n’a vrut cu baba, mă. Adecă de ce nu i-ar fi dat şi moşneagului un ouşor ? Lacoma! Acum roază la mărgică ...“ Şi aşa a fost. www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1905. LUCEAFĂRUL 470 Nrul 22, 1905. LUCEAFĂRUL 471 Cine nu ştie acum prin sat povestea cu cocoşul şi găina, cine nu glăsueşte cu drag: Cucurigu, boerî mari, Daţi punguţa cu doi bani? * La şasesprezece anî Păuniţa s’a măritat. După un an m’am dus s’o văd. Era o zi de sărbătoare din primăvară. Soarele se uita cu drag pe ferestruţa cea mică în căsuţa scundă dar curată, unde Păuniţa se trudia să-şî înfaşe copilul: primul el copil! faţa îî era luminată de raze şi pe ele par’că se coboria din ceriu binecuvîntarea. Ce fericită era! Cînd s’ajungă cu înfăşatul pe la picioare, mititelul începu să se zvîrcoliască ca o şopîrlă, Păuniţa începu să plîngă. „Uite-aşa mă năcăjeşte întotdeauna 1“ Apoi întorcîndu-se spre el: „Nu vreai ?... Nu vreai ? Ei bine, dacă nu vreai rămîi... pustiu !“ şi plecă spre uşe. Aci îşi întoarse faţa, plînsul i se opri şi ochii i se luminară ca prin farmec. Se repezi, îşi luă copilul în braţe şi-l sărută... îl sărută. „Nu te las, nu te las singur... nu te las, Făt-frumosul mamii 1“ Tot copilă rămăsese. Zaharie Bârsan. icoape Din sTRflBum. — Nunta lui Graur. — Surîs de raze sus pe boltă uşor sclipind se cern în pale Investmintînd albastrul zării ca o năframă de mătasă; Iar din a dragostei visare, senina florilor crăiasă Cădelniţează dulci mirezmc peste livezi in a ei cale. Şi toată firea se ’nfioară De-a tita drag în primăvară, Că din adîncuri par’că creşte cereasca binecuvintare S’aştearnă ’n suflete lumina de viaţă sfîntă dătătoare. De cîntece de alăută şi chiote răsună satul, — S’aud detunete de flinte şi chef şi brîuri la tot pasat; Venind se văd butci şi rădvane făcîndu-şi sus ta curţi popasul, -Căci nunta Hatmanului Graur pornitu-s’a cu minecatul. Moldova ’ntreag' a prins de veste Că-a lui mircasă-i ca ’n poveste; Şi cum s’anină’n hori şi saltă cu Graur mirele de-a rîndul, Aşa-i de mîndră’n joc şi’n vrere, cit nici nu poţi să-ţi dai cu gîndnl. Beteală pusu-i-a nănaşa şt lămîiţă ’n părul dc-aur, Şi nestimate să iai lumea pe preţul lor — la gîtu-i salbă; Iar pe zăbunul alb ca neaua şi peste rochia-i tot albă Par’c’au fost nins sfios steluţe din poala slăvilor în faur. Pe chip norocu-i rîde-a lene, Aprinşii ochi clipesc din gene, — Şi din întreaga ei făptură săruturi pare că-şi iau zborul Neprihănite şi senine se ’nnalţe dragostii soborul. Alături Hatmanul tresaltă de-atîta sfîntă tinerejă, Că ’n jocul lui isteţ şi sprinten s’au prins bătrînii glugă ’n horă. Se minunează toţi nuntaşii şi soacra-i mindră de-aşa noră, Chiar soarele in straiu de perle s’a înflăcărat raşa mindreţă. Dar iată nun’a rupt colacul: Mireasa roşie ca macul, — Sărută mînile la socri, la nuni pe rînd, cum se cuvine, — Iar cînd spre Graur se întoarce, seîntee cerul de lumine. Prin hora spartă, vorniceii, pornesc în chiot cu cinsteala: Le flutură năframa albă, hiritisirile răsună, — La ca un zvon de ape ’n murmur de-olattă creşte voia bună Cînd ici şi colo’n mers mireasa şi-arată ochii şi beteala. La mesele făcute roată, S’au strîns nuntaşi cit lumea toată: Rid bunătăţile întinse şi ochii rid şi curge vinul, Iar feţele se ’mbujorează — „că tare-i vechiu şi roş pelinul... /“ Ca ’n legănările de valuri printre cireşii ninşi de floare S’aud lăutele, — şi cobza uşor ca’n vis finind isonul. Dar s’a strîmbat pe semne nuna la cei ţigani, că-i schimbă tonul Intr’o bătută voinicească — „să salte caii din pripioare!..." Atît; — Şi ’n chiote mesenii Răzbesc pămtntul ca vedenii ; www.dacQFomanica.ro 472 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1905. Şi sar şi nuni din capul mesii şi socri, miri şi toţi nuntaşii, Şi-o bat dc-olattă vitvătaie, din cind in cînd strigindu-şi paşii. Dar nu ştiu cum, în vil va goanei s’apleacă mirile de spate Şi ochii galeşi ai miresii sărută’n grabă pe nevrute. „Noroc, măi fine!..." strigă naşa. S'opresc nuntaşii din bătute, Iar socrului îi rîde barba: „Văzuşice hoj de mire, frate!?...“ Mireasa prinde să-şi resfire, , Roşind, beteala cea subţire... în uşa casei două babe în taină sprijină uşorii, Privind cu drag nespus ta dînsa: „Mînca-i-ar maica ochişorii!" A. Mîndru. S T R A I n fl. „Care va să zică... — Mă duc! — Şi pentruce te duci? — Trebue; am promis tatii. — Măi Ghiţă, măi, altfel de om te ştiam eu! Ce dracu, poeţii ăştia trebue să fiţi mai cu capul a mină. Cînd zici tu una, mă, apoi zisă rămîie et si frangebatur orbis, ori cum o zis rumânu ăla ... — Et si fractus — zimbi Ghiţă. — Et si fractus, fire-ar al naibii, cînd zic eu odată că nu vreau, apoi nu vreau şi — pace! — Nu-î adevărat, o să mai vorbim de asta, haide la cină." Şi cei doi tineri se aşezară la masa lor obicinuită, în birtul din faţa gării. „Din capul locului, începu Iuon, ştergînd marginea halbei cu dosul mîniî, tu trebuia să te împaci cu gîndul, că tatăl tău are să se însoare a doua oră. E tinăr încă, are copil mic, apoi gospodăria ştiu că n’o să i-o conduci tu ...“ Ghiţă privia aiurit, în gol. „Aşa-î ori ba? — Ian spune-inî, de cîţî ani erai tu, Ioane, cînd a murit tatăl-tău, începu el, cu ocol. — Eram micuţ de tot; nici nu-1 cunoşteam. — Ei bine, şi ce-aî zice, dacă într’o bună dimineaţă te-aî pomeni, că mamă-ta se mărită din nou? — Eu ?... Adică... iartă-mă, Ghiţă, dar comparaţia ta nu prinde. — Ba prinde, zău. Spune numai, ce-aî zice? — Eu? Ce să zic? Din capul locului aşa ceva nici nu-mi pot închipui. — Vezi, aşa ziceam şi eu. Pe urmă, cînd m’am convins, că totuş e adevărat, stăm năuc şi nu mai ştiam de capul meu. Un lucru ştiam hotârît, că ia nuntă nu mă duc, nici să mă omoare. — Şi acum, pentruce te duci? — Mă duc... ştiu eu, par’că nu merg însumi, ci altcineva mă duce, ori altceva, cum vrei. — Zi-î: o putere necunoscută, aşa-i zic poeţii. — Cu adevărat, o putere necunoscută. Din factorii complex! ai unei lucrări, e greu să stabileşti cu siguranţă raportul imediat al cauzalităţii. — Al cauzalităţii efective, rîse Iuon, golin-du-şî halba. Mă, nu-mi umbla mie cu teorii de astea filozofice. Astea-s mofturi. Şi, ca să-ţi răspund la întrebarea de mai nainte, de-ar trăi tata fie-iertat, şi de mi-ar scrie, ca ţie de pildă, să merg acasă, că se însoară, i-aş răspunde pur şi simplu : „scuză, tată dragă, sînt foarte ocupat dar profit de prilejul de a te felicita din toată inima". Ghiţă sta î,.cruntat, muşcîndu-şi buzele. Pentru întîiaoară tatăl-său se coboria din cadrul lui de icoană sfîntă, în lumea oamenilor de toate zilele. Iuon, părîndu-i-se prea aspră izbucnirea, începu într’un tîrziîi: „Măi Ghiţă, zău nu te supăra. Poate să ai tu dreptate. Dacă crezi că e mai bine, du-te; dar eu, în locui tău, odată cu capul nu m’aş duce." Şi pînă cătră miezul nopţii cei doi prietini se capacitau împrumutat, cînd mai în glumă, cînd mai înduioşaţi. „Că vezi, mă, şi bătrînu-tău are dreptate. Ce vrei tu, să-i risipiască averea găzdoaia şi slugile? Şi azi-mîne, cine-1 grijeşte la bătrîneţe, cînd feciorii lui s’au risipit care ’n cătrău, ca puii potîrnichii? — Ştiu, ştiu... astea toate sînt adevărate, dar totuş, cum are să vină străina aceea să doarmă în patul mamii, să mînînce cu noi la masă... şi cum vin eu, auzi mă, cum vin eu să-i zic la venitura aceea: mamă ? — Vezi, pentru asta ziceam eu, să nu te duci la nuntă. Acum o să ţi se pară lucrul cu totul neobicinuit, revoltător chiar. O să observe chiar tatăl-tău turburarea asta. Şi o să strici tot cheful nunţii cu mutra ta de filozof speriat şi ne- www.dacoromanica.ro LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1905. norocit... De aceea zi, eu, rămîî aci. Piuă la vară, o să te împac cu gîndul realităţii şi n’o să fii un spine în această căsnicie, încheiată de bună samă maî mult sub imboldul minţii şi al necesităţii decît sub stârnirile romantice ale unei dragoştî întîrziate. Vremea le împacă toate; fericit n’aî să mal fi în casa părintească, asta e sigur. Dar poţi să-ţi faci cu vremea măcar tolerabilă situaţia ta acolo." Gliiţă tăcea încruntat, strîngînd cu dinţii ţigara. „Nu sînt copil. Mă ştiu eu preface atîta samă, ca să nu supăr pe nimeni în clipe solemne. în cazul, cînd situaţia are să-mî fie insuportabilă, ce mal mare lucru. îţi trimit cîteva şire, să-mî dai o depeşă că sînt citat de urgenţă la decan. — Bine ... în caz de nevoie dă o depeşă, eu răspuns plătit ..." 11. Cînd trenul se puse în mişcare, Ghiţă avu grozave clipe de părere de rău. De ce mergea el ? Nu se putea ţinea oare nunta aceasta şi fără el? Frăţiorul lui avea, ce e drept, lipsă de o mamă, dar el, ce lipsă avea el ? — Se vedea înstrăinîndu-se de căminul părintesc, muncind cu zor în loc străin, purtînd pretutindeni, el singur, închisă în suflet, icoana sfîntă a celei ce nu mal este. Se întinse obosit pe canapea, şi, în cadenţa monotonă a goanei vagoanelor, adurmi de-abia. Cînd se trezi, se simţia altul. De sigur, mare necuviinţă ar fi fost din parte-I să refuze; şi mare necuviinţă ar fi şi dacă n’ar păstra, cu acest prilej, cea mal veselă atitudine. Tatăl-său îl aştepta la gară. Urcară în căruţă. Pe drumul de cîţiva chilo-metri, pînă să ajungă îiia sat, tatăl său începu, stîngacl, să-l introducă. ÎI era ruşine de tatăl său, cînd îl auzia pentru întîia oră vorbindu-i cu sfială. ÎI tăia vorba, spunînd că îl înţelege pe deplin şi că pasul acesta este de mare fo-îos, maî ales pentru fratele mal mititel, ajuns pe mîna servitoarelor. Nu mal era el. Vorbia aşa de convingător, caşi cînd altul ar spune vorbele aceste. Se minuna şi el de cuminţenia luî. Tot altul l-a suplinit şi a doua zi la nuntă şi-a treia zi, cînd s’a trezit buimăcit, pe la amiaz. Şi deaceea nu-şl aduce aminte de tot ce a fost, decît fragmentar. Prin o sîtă deasă i se strecoară amintirile acestei zile, caşi cînd toate aceste nu le-ar fi trăit aievea, ci le-ar fi citit undeva, de mult, nu-şî mal aducea aminte, unde. Pregătise denainte pe tatăl-său, că n’are să rămînă mult acasa, în caz că„ daraverile dela universitate l-ar chema mal în pripă. 473 în sara dintîl, pretextînd oboseală, se culcă din vreme. Auzia zgomot nedesluşit din odăile vecine, şoapte, paşi, scîrţăit şi trîntit de uşi, zurăit de taeîmurî: preludiile serbării de mine. Nervos se ridica din cînd în cînd, sucind ţigară după ţigară, zvîrcolindu-se în aşternutul luî de flăcări. ... Ca de un vis nebulos îşi aduce aminte de clipa, cînd s’a întîlnit cu — ea. Putea avea vre-o treizeci, treizecl-şi-cind de ani, înaltă, binefăcută şi rumenă; abia în jurul ochilor, scăpărători încă, mijiaîi creţele fine ale potolirii. El se plecă maşinal, să-I sărute mîna, ea îl opri cu o strîngere de mînă, îl imbrăţişă şi îl sărută pe frunte. „Ghiţă dragă, să ţii la mamă-ta, cum eu am să ţiu la voi..." Şi o podidiră lacrâmile. în faţa acestor lacrimi, el se simţi umilit; erau menite să-î spele din suflet cea din urmă opintire. Voia să spună şi el ceva, îngînă cîteva cuvinte de compiezanţă, fără să ştie ce spune. în faţa oglinzii îşi potrivia clacul pe părul frezat, zimbindu-şî cu încurajare. Şi cu un gest aproape strengărese zise birjarului : „Mînă la doctoru. “ La geam, perdeaua tremură uşor, cînd birja se opri şi el coborî cu pas elastic, cu buchetul în mînă. Doctorul, un bărbat gras, îl eşi înainte, mu-strîndu-1, că nu-î cercetase mal dinainte. „Să mă iertaţi, d-şoara Leana maî ales să mă ierte, am sosit numai aseară şi eram sfîrşit de oboseală." Leana, cu zimbetui el de regină-lunonă, îl întinse mîna. El se cutremură văzînd-o atît de desăvîrşită, cum n’o văzuse încă nici în visurile luî cele mal îndrăzneţe. Ochii el negri scăpărau lumini diamantate ... Urcară în birje. Şi ce-a maî fost pe urmă? La biserică — o înghesuială şi o căldură, felicitări şi rîsurî înfundate, şoapte tainice în băncile de alături. Pe urmă, muzică şi masă întinsă şi toaste şi — vorbe... El sta ca ipnotizat la stînga Leaneî, povestind în taină, electrizat de privirile el de flăcări şi de zimbetui el ucigător. Din cînd în cînd ea se pleca în spre el, întrebîndu-1. „Ce-aî spus? Mai zi odată!" Şi şuviţele el răsleţe îl atingeau atunci, ca tot atîtea sîrme electrice, pe faţă. Doctorul nu-şî mai ridica ochii dela ei. „Leană dragă, nu tot asculta de domnu Ghiţă, că numai ce-ţl suceşte capu." www.dacQFomanica.ro 474 LUCEAFĂRUL. Ghiţă rîdea din toată inima. „Că bine ar fi, domnule doctor, cel puţin n’aş fi numai singur cu capul sucit...“ Din fruntea mesii, tată-său zimbia cu bunătate* iar „mamă-sa" îl ameninţa cu degetul. Era aşa de îndestulit cu sine, că nu mai putea de bucurie. Cînd se ridică masa, dansul se porni cu multă voe bună. Şi pe la trei dimineaţa, cînd doamnele se pregătiră de plecare, Gliiţă frămînta pămîntul, după gît cu alţi pretinî de sama lui şi cu alţii maî bătrînî, într’o sîrbă năpraznică. Ţiganii trăgeaă maî domol din arcuşuri, domnii, rămaşi acum singuri, se îngrămădiră mai strînşi de-olalată, închinînd din pahare, vorbind cu mare gălăgie, gesticulînd aprinşi, pînă ce zorile dela geam aruncară asupra lor vălul lor vineţiu la început, roşu apoi şi galben la urmă... III. Cînd Ghiţă se pomeni pela amiaz, rămase cu ochii ţintă la icoana din părete a mame-sii. „Aşa-î, mamă dragă, că în cealaltă lume tu aî iertat uitarea tatii şi veselia mea prefăcuta de ieri ?“ îşi amintia de scrisoarea, pe care o trimese încă de cu noapte, pi in un servitor, lui Iuon: depeşa nu putea să întîrzie mai mult de-o zi! Cînd, în sfîrşit, depeşa sosi, el se arătă foarte surprins, năcăjit de pierderea vacanţei proiectate. îşi adună bagajul cătrănit, în vreme ce mamă-sa îi pacheta fel de fel de bunătăţi, resturi dela nuntă. Şi-i venia aşa o milă de femeea aceea, care nu putea să-i intre în inimă... Pe la zece din noapte urcă în birjă, să nu scape trenul dela miezul nopţii. Era foarte îndestulit, că reuşise peste aştep- Din vîrful dîmbului îşi maî întoarse ochii înspre sat. Casa lor strălucia în noapte, cu geamurile luminate. îi veni aşa o înduioşare, gîndindu-se la hotărîrea lui întunecată, că n’are să maî vadă geamurile acele. Şi întorcîndu-se cu ochi umezi şi încruntaţi înspre slugă îi zise: „Mînă, măi, mină!.. .“ Al. Ciura. FflnTflZIE. Te strîng la pieptul meu fără nădejde, Dar cu un dor ce mistuie şi curmă... O dă-mî din raza tinereţii tale. Primeşte ’n schimb scînteia cea din urmă. Nrul 22, 1905 mi-e milă şi mi-e dor, o nu te duce Doar viaţa ’ntreagă nu-T decît o clipă ... Dă-mi balsamul îngăduirii tale, Cu el să-mi vindec frînta mea aripă. Să-mi pară c’a trecut pe lingă mine Rorocul sfînt şi mi-a întins o floare, S’o umezesc cu lacrămile mele, flpoi roşind s’o pun la cingătoare. MARIA CUNŢAN. m. EminESCU: Monolog din „Mira.“ Ştefaniţă Vodă. Mărirea? (Cu desgust) E Ce gol, ce sec e sufletul meu! De-aş muri maî curînd ! Viaţa mea-î o noapte neagră ... abia o stea mai luce pe cerul ei... numai una... Ea... cine-i ea ? Pentru ea aş vrea să maî trăesc... şi cu toate astea, pare-că din cauza ei voi să mor. La tine stea din urmă a negrei nopţi viaţă Gîndesc cu întristare. Ş-a morţii pală faţă Apune ’n nouri roşii, cu diadem de spin, Cu aripele negre, cu vîntu-i de venin, Ce sîngele-amorţeşte, c’o floare neagră ’n mînă. Şi buza ei răcită, ochirea ei bătrînă M’alungă de viu încă în galbenul mormînt. Dar eu voi viaţă, ziuă, eu voi să beau, să cînt. Fugi, moarte, de la mine, te pierde ’n noaptea ta Şi lasă-mi timp să caut... să ’ntorc privirea mea La două-zecî de fluturi de aur şi lumini Ce au trecut ca vîntul... La anii mei senini Ce s’au ’necat în cupe de vin, pe buze dulci. De ce vrei, azi, o suflet, în moarte să te culci? Au n’aî timp să mai fluturi? In cupă nu e vin? In lumea asta albă nu e destul senin Să zugrăveşti cu dînsul vre-o cîţiva ani de viaţă, Vre-o cîţiva ani de-amorurî smălţaţi în dimineaţă, Şi cîntec? Taci corp veşted ! Ani sunt, dar nu-î [putere Ci cum risipitorul aureşte cu avere, A uliţei uscate piatra seacă, măruntă Mi-am cheltuit viaţa şi fac cu moartea nuntă. (După o pauză.) Cu fruntea ’ngălbinită privirea fermecată Mă ’mpedec în gîndirea-mi de crucea cea secată. De-a morţii vrajă rece de viu eu mă usuc, Pe-a vînturilor gînduri eu ghidul meu îl duc. Rumpeţi de pe-a mea frunte auritul diadem Dară lăsaţi-mî viaţa... să rîd, să nu blestem... Să nu privesc în lume un ochiu fără lumină Un osîndit ce-l duce la moarte fără vină. www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1905. LUCEAFĂRUL 475 O liră fără sunet, un aer în mormînt Un vînt ce se întreabă: eu sunt, s’ati eu nu sunt. (Pauză.) Cum m’am perduto, Doamne! Din junele de foc Pe care lumea largă nu-1 încăpea în loc Ce-şî arunca în stele, în cer, în nor, în lună Dorinţa luî regală, visarea lui nebună, Azi vezi o umbră pală, un om fără putere, Ce de la moartea-avară un an, o zi mai cere. Din mări cu munţi de viaţă sunt aruncat pe vad, Din ceruri de lumină m’am coborît în iad Unde alerg cu spaimă nebun, bolnav, tăcut, Cu fruntea înfierată ca îngerul căzut. Să mă întorc?... Acuma?... Acum e prea tîrziu, In inima mea stearpă nimic nu mai e viu Eu nu mai am voinţă, eu nu mai pot avea . .. Eu am numai dorinţa pustie şi mişea Ca să-mi petrec! Ce-mi pasă pe contul cui. [Ei bine, Eu voi petrece ’n lume făr’ a-mi păsa de nime. Notă. Monologul acesta face parte din un început de tragedie istorica a lut Eniinescu. Subiectul e scos din viaţa lui Ştefan Vodă, cel tînar al Moldovei (1517—1527) Fragmentul poartă titlul Mira după eroina cu acelaş nume, despre care insă se tratează foarte puţin. Ştefan e reprezentat de autor ca un om „nestatornic, de-o beţie tristă, nobil in fundul inimei, dar abrutizat prin pasiune; un marc fond de grandoare; caracter melancolic; sangvinic; oacheş." Mira avea să fie „o fată palidă şi lunatică, cu inima la inceput rece a unei virgine ce-a visat cerul. E personificarea unei rugăciuni melancolice, care nu se ştie cum se rătăceşte pe pămint, cînd nimica din ea nu se pare a fi a pămîntulul." — Lucrarea, cită ne-a rămas, împreună cu schiţele ci, se păstrează in Mscriselc Academiei nr. 2253 şi se va tipări în volumul al doilea de scrieri postume („Teatru"). II. Ch. CRONICĂ. f Matei Nicola. încă unul din vig uroşiî ste jari ai pădurii neamului, s’a prăbuşit în neant, Matei Nicola entuziastul tribun din tinereţe, bă-trînul venerabil şi eu greutate de astăzi,— s’a dus şi el la tovarăşii săi de principii şi de muncă ideală, — în ceealaltă lume. Născut la 1829 în Selicea, în- ---------------------------------- cepe studiile + Matei Nicola- gimnaziale la Cluj unde îl ajunseră evenimentele anilor 1848/9. Tînărul student şi intră ca tribun în prefectura luî „tata moş“, proto- popul Balint, distingîndu-se mai ales la Trîm-poele şi la Rimeţi. Urmează apoi studiile în Blaj şi în Cluj, apoi academia de drepturi din Sibiiu. în 64 face examenul de advocat în M.-Oşorlieiu, luînd parte în 65, ca deputat, în dietă Transilvaniei. îşi deschide apoi cancelarie în Abrud, trece în aceeaşi calitate la Alba-Iulia, reîntoreîndu-se apoi la Abrud, unde rămîne pînă la moarte. Entuziazmul tineresc l-a urmărit în toţi paşii, făcîndu-l să urmăriască cu interes ori-ce manifestare de caracter românesc, luînd parte activă la toate mişcările noastre mai însăin-nate. Deplîngem în moartea lui un stejar viguros din generaţia veche. * Asociaţiunea pentru cultura poporului român din Maramurăş a binevoit să ne pună la dispoziţie tabloul din acest număr, al cărui original l-a trimis Muzeului din Sibiiu. Tabloul cuprinde pe fruntaşii ei din trecut şi de astăzi şi cîteva vederi mai însemnate din acele părţi. Cu alt prilej sperăm că ne vom putea ocupa mai amănunţit cu activitatea binefăcătoare a acestei Asociaţiuni, care, poate ca nici una dintre surorile ei, are chemarea sfîntă şi grea să aprindă facla culturei naţionale într’un colţ păriginit al Românismului. în timpul din urmă par’că şi ’n aceste părţi se observă o desmorţire din letargia dureroasă de pînă acum, căci, sporadic ce e drept, se mai aude cîte-un glas curios, ispitind cetatea culturii româneşti cu cîte-o întrebare după o revistă sau după o carte scrisă în graiul Dragoşeştilor. * Dl G. Dima din Braşov a primit dela Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii publice din România însărcinarea să-şi editeze operele complete muzicale. Lucrarea întreagă, care cuprinde vre-o 80 de compoziţii, va fi un volum de peste 590 pagini. . * „Muza Română" — rediviva.. Aflăm cu plăcere, că „Muza Română" singurul organ muzical ce l-am avut aici, o să reapară ci. 1 Ianuarie sub direcţia dlui Iacob Mureşanu. Din acest prilej ne vom ocupa mai pe larg în numărul proxim cu măiestrul Mureşanu, care a avut amabilitatea a ne da pentru Luceafărul o parte frumoasă din coinposiţia „Mănăstirea Argeşului" : „Visul lui Manole". www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1905. LUCEAFĂRUL 470 Ziare şi reviste nouă. în Constanţa nu de mult apare ziarul „Tribuna Dobrogei“, redactată de cunoscutul scriitor dl loan Adam. Naţionalismul răguşit din acele părţi, ceterat pînă acum de nişte trubaduri grupaţi în jurul lui „Ovidiu“, pare a-şî înclina capul trudit de oboseala bătrîneţelor spre vecinică amuţirer E şi vremea! Acolo, unde se cere o muncă de asimilare şi de întărire naţională, n’au ce căuta huhurezii literari, cari cu ţipetele lor stridente sperie numai lumea, vestind răul şi prostia. Acolo, unde după o stăpînire românească de 25 ani, un întreg judeţ (Tulcea) e bulgăresc şi rusesc, unde silit case în cari stăpînul îşi împodobeşte pereţii cu icoana Ţarului, nevoind să ştie de Regele Carol, acolo trebuesc minţi pricepute şi harnice, cari să propovăduiască învăţătura cea dreaptă şi mîntuitoare. Şi dl Adam, cînd s’a hotărît să-şi cheltuiască toată energia tinereţii, toată înţelepciunea minţii sale pentru a semăna ogorul străbun cu sămînţa nouă a ideilor româneşti, a săvîrşit fapta cea mai deamnă de-uii scriitor. Noi de-aici credem că noua licărire naţională din Dobrogea e călăuzită de cel mai desăvîrşit idealism şi de cele mai neprihănite sentimente ale unor inimi dornice de-o îndrumare sănătoasă, de-aceea le trimitem urările noastre de bine. în cei opt numeri apăruţi pînă acum se luptă răspicat şi cuminte pentru îndreptarea răului local şi se ating chestiuni, unele într’o formă cam naivă, cari sînt de interes general românesc. Poetul acestei Tribune e ardeleanul nostru dl I. U. Soricu, ale cărui creaţiunî adesea cuprind strofe frumoase. * In Caransebeş, reşedinţa episcopiei ortodoxe cu acelaş nume, a răsărit tot de curînd Renaşterea, foaie socială şi economică săptămînală. „E ceva putred în Danemarca" — fiindcă în programul acestui organ de luptă ni se spune „că pe terenul bisericesc conducerea s’a abătut prea departe dela spiritul adevărat naţional, ba chiar dela menirea adevărată şi sublimă a acestei instituţiuni". Pentru „împedecarea acestei triste acţiuni" se pare că s’a înfiinţat această foaie. Renaşterea la o viaţă purificată de miesme desigur că nu se simte numai în Caransebeş. O, nu ! Jalbe împotriva înaltei conduceri s’aud de pretutindeni, şi nu lipsite de temeiu. Răului, caşi mucegaiului, îi plac lăcaşurile întunecoase şi ferite de frămîntarea vieţii. Şi pe la noi în multe părţi cîrmaciî clipocesc şi ne ţin barca adăpostită în cuminţenia întunerecului, unde nu ne vede şi nu ne simte nime; iar biata turmă credincioasă îşi deapănă rostul vieţii în tăcere, trăeşte şi moare cum s’a pomenit. Aşa e în mare. O înaintare, o îndrumare înspre bine rar zăreşti, şi aceea numai acolo, unde, din mila Domnului, se mai găseşte cîteun grup de oameni inimoşi şi conştienţi, cari ştiu cum se călăuzeşte un popor ce-şi aşteaptă încă viitorul. O conducere serioasă şi sistematică venită de sus, dela cei ce păstoresc sufletele celor înfrăţiţi cu glia şi sărăcia, orîcît am vrea s’o recunoaştem, nu o vedem. Prin urmare o luptă pentru înlăturarea acestui rău e necesară. Din acest punct de vedere „Renaşterii" îi dorim din inimă cît de multe tovareşe. Să nu se uite însă un lucru. Cel ce-şî ia asupra sa sarcina grea de-a da o îndrumare nouă vieţii cu atîtea feţe, trebuie să-şi dee foarte bine seama de valoarea lui proprie, să ştie alege cuminte mijloacele tămăduitoare şi să cumpăniască temeinic căile cari duc la ţinta bună, căci a dărîma numai fără cruţare, nu însamnă a şi clădi. E din cale afară primejdioasă lupta mai ales pe „terenul bisericesc Aici e vorbă de credinţa unui popor întreg, stai în faţa unui cult, intim legat de oameni, de forme trecătoare, cari nu pot fi muruite cu noroi, lă-sînd curată credinţa în sine. Atingeţi-vă deci cu sfială, luptătorilor, de cele sfinte, să nu stîrpiţi deodată cu ranele pămînteşti şi viaţa cerească a unei credinţe. * Dela 1 Octombre în Bucureşti (Str. Scaune 33) apare sub îngrijirea dlor G. Ţiţeica, profesor universitar şi G. G. Longinescu, profesor secundar, revista ştiinţifică de popularizare Natura, care spune pe înţelesul tuturor resul-tatele mai însemnate ale mişcării ştiinţifice, cu scopul „de a statornici o critică serioasă în judecarea oamenilor şi a faptelor." Lipsa unei asemenea reviste o simţim cu toţii, de aceia stăruinţa voitorilor noştri de bine e vrednică de cel mai larg sprijin. * In Galaţi a apărut o nouă revistă literară Curentul noii, despre care, primindu-o numai la încheierea numărului, vom vorbi mai tirziu. Cei ce au auzit de reputaţia revistei dini Ovi-diu Densuşianu pot să salute în acest „Curent nou" un frate bun şi mai mare a sorioarei „Viaţa nouă". _____ I. C. DĂRI DESEARĂ ŞINOTIŢEBIBLIOGRAFICE V. Hugo, Ernani, dramă în 5 acte, tradusă în versuri de H. G. Lccca. Biblioteca pentru toţi, Nrii 232—233. (Preţul: 60 bani). Marele poet al neamului francez, şeful şcoalei romantice de pe la mijlocul veacului trecut, n'a fost norocos în lucrările lui dramatice. Toate sînt creaţiunî mediocre, în cari caracterele inconsecvente, anahronismele izbitoare, situaţiile falşe sînt tot aşa de dese caşi scenele frumoase, monologurile sublime şi podoabele literare. Ernani (1830), una www.dacQFomanica.ro 477 LUCEAFĂRUL Nml 22, .1905 dintre piesele de triumf ale şcoaleî romantice, încă se susţine numai prin calităţile din urmă. Acţiunea se petrece în Spania la 1519. Emani, nobil proscris şi căpitan de haiduci, se iubeşte cu Dona Sol, nepoata şi mireasa bătrînulul duce Don Ruy Gomez de Silva. în frumoasa Donă e îndrăgostit şi regele Don Carlos. Rivalitatea dintre cei trei amorezaţi alungă pe Emani şi pe Don Ruy într’o conjuraţie împotriva regelui. Acesta, cind e ales de împărat al Germaniei, sub numele de Ca-rol Quintul, iartă pe conjuraţi, renunţă la Dona Sol, pe care o dă Iul Emani, iubitului ei. în noaptea nunţii acestora vine Don Ruy şi-î sileşte pe amîndoi să se omoare, pe urmă se străpunge şi dînsul. Acesta e cuprinsul pe scurt al acestei melodrame sentimentale, din care lăsăm să urmeze o parte puternică : monologul lui Don Carlos la mormîntul Iul Carol-cel-mare. ... — O, cer! Să fii ’nceputul, Sus, în picioare, sigur, privind ’napoî trecutul; Să ai atîtea state din cari să-ţi alegi; Să fii tu cheia bolţii; să vezi sub tine regi, Pe capetele căror ştergi grelele-ţl sandale; Sub regi, să vezi atîtea coroane feudale, Dogi, cardinali, duci, principi, niargravi şi alţi pitici; Apoi episcopi, preoţi, baroni şi toţi cei mici; Apoi, soldaţi... şi ’n fine. cătră sfirşit, nor înu De neguri, toana ’n fundul prăpăstieî, — poporul! — Poporul I... îmbulzeală, amestec, furnicar, Voci, zgomot, vaet, ţipăt, un tînguit amar, Ce, deşteptînd pămintul. ajunge să ne pară, Cind ne izbeşte-auzul, că-i sunet de fanfară. Poporul I... Rol de-albine; 'nalt turn bisericesc, Din care dau alarma, duşmani cînd năvălesc; Stîlp gros, pe-al cărui umăr de secoli se-odilmeşte Enorma piramidă ce ’n poli se sprijineşte; Talazuri vii, pe cari, cătră nemărginit, Se leagănă intr’una; puteri de negrăit, Ce schimbă din loc toate şi tronurile' grele Le sgudue, întocmai ca nişte scăunele, — Aşa în cît toţi regii, învinşi şi îngroziţi, Spre cer ridică ochii. — Nu ’n sus I în jos priviţi I.. Acest fragment e în măsură a da o probă şi despre valoarea traducerii d-luî Lecca, care nu e ferită de greşeli de versificaţie şi de îimbă. De ex: „strîngînd pe caldu-I sîn amantul" sau „Aşa e că nu e-acum acasă ?“ etc. La „Teatrul Naţional" din Bucureşti aceasta piesă s’a reprezentat încă în 1898. losif Popovici, Rumănische Dialekte 1. Die Dialekte der Munteni und Pădureţii im Hunya-der Komitat. Halle 1905. în anul trecut a apărut ultimul volum care în-chee cercetările dialectologice ale d-lul Dr. G. Weigand (Die Dialekte der Bukovina und Bessara-biens. 1. A. Barth, Leipzig 1904), făcute in curs de şapte ani. Această lucrare îmbrăţişază pentru prima oră întreg teritorul locuit de Români, din care s’aîi studiat graiul alor aproape 700 de comune. Materialul adunat de dl Weigand a fost su- ficient pentru alcătuirea unul tablou sinoptic, în care se fixează particularităţile fonetice ale limbel româneşti, nu e însă destul de bogat şi cu destulă precisiune adunat pentru obţinerea unor rezultate definitive, lntenţiunea nici nu era aceasta; s’a urmărit numai stabilirea în liniamente generale a dialectelor cu toate variţiile lor fonetice. Cercetările amănunţite şi făcute mal cu răgaz din viitor sînt chemate să completeze şi să desă-vîrşiască opera începută de dl Weigand. Dl Dr. losif Popovici, care s’a specializat mai ales în fonetica esperimentală, s’a hotărît să aducă o nouă contribuţie acestor cercetări, în vederea cărora s’a înarmat cu cunoştinţele necesare timp de zece ani, cercetînd cursurile celor mal renumiţi profesori din străinătate. Primul volum din cercetările D-sale e cel din fruntea acestor şire, care se ocupă cu dialectele Muntenilor şi Pădurenilor din comitatul Hunedoarei, cari au mal fost studiate odată de dl Weigand şi de dl Dr. Byhan. Autorul în transcrierea textelor eleminează balastul de semne grafice de pină acuma, intrebuinţînd caractere nouă numai acolo unde cele din scrierea obicinuită românească nu redau sunetul dialectal. Textele şi materialul de limbă din cartea de faţă sînt foarte bogate şi foarte preţioase, chiar şi din punct de vedere folcloristic. Citeva exemple : Păsărică cu cunună Aş cînta sara pe lună, Că inima mea nu-î bună, Că-i legată cu curele, Mîncată de multe rele, Şi-î mîncată de dujman, Ca drumu de bolovan, li mîncată de străini, Ca drumu de boi bâtrînî. Cîtu-î lumea şi Ardealu Nu-i ficior ca Pădureanu, Cînd se ’ncalţă el frumos Şi-apucă pe deal iu jos ... ObiecţiunI filologice nu vom face dlul Popovici, fiindcă această ramură nu intră strict în coloanele acestei reviste; cu toate aceste unele etimologii ne par riscate: Cerbăl=Cer-băl, honos (rămăşiţă de grîu) adus în legătură cu gonosz, numele Lucacî, Ijoc si Dani silit deadreptul luate din ungureşte. Chestiunea numirilor de localitate precum şi partea etnică, ni se par superficial tratate. Pe urmă susţinerea ipotezei dlul Hasdeu că Istrienil sînt emigraţi din Banat nu se poate răzima numai pe acel sunet vocalic ce s’apropie de ungurescul a-, trebuesc alte argumente mai puternice pentru a se apăra o teorie cam zdruncinată. Probabil că ’n volumul al 11-lea al Dialectelor, care va trata tocmai despre Istrienî, se va vorbi mal pe larg şi mai temeinic despre această ipoteză. Dl Dr. losif Popovici in primăvara acestui an, pe baza lucrările dsale, a fost admis la universitatea din Budapesta să-şi ţină lecţia de de inaugurare în limba ungară, vorbind despre verbele auxiliare în dialectul istrian, iar acum de curînd a obţinut şi aprobarea minist. ungar de Instrucţie pentru postul de docent universitar. www.dacQFomanica.ro 478 LUCEAFĂRUL - Nrul 22, 1905. Em. Grigorovitza, Dela Hotare — istorii moldoveneşti — Bucureşti, „Librăria naţională", 1905. (Preţul 2 lei). Al doilea volum de povestiri din acest an al d-lui Grigorovitză prezintă acelaş interes literar caşi cel dintîiu. Acum în vîrsta de aur a cercetărilor minuţioase, a informaţiuniior bogate, volumele d-sale, cu limba lor limpede, populară şi cumpătată în flori stilare, se citesc cu plăcere, fiindcă în unele bucăţi ni se istorisesc lucruri interesante, cum sînt amănuntele din viaţa ovreilor (Oirăli Gut-man) şi descrierea blidului din Cernăuţ acum sînt 30 de ani. Această parte din povestirile autorului va avea o viaţă mai îndelungată în vre-un colţ ascuns de pe rafturile literaturii informative. Restul istoriilor n’au nici un interes, ori cel mult bibliografic, fiindcă nu sunt contribuţii nici în bine nici în rău la mişcarea literară. Sînt povestirea unor întîmplări şi fapte de toate zilele, cari în rigiditatea lor primitivă n’au nici o înrudire cu arta. Viaţa reală, povestită credincios, fotografiată, nu e artă; ea trebuie să se resfrîngă printr’un talent, să fie botezată cu aghiazma artei, pentruca să se curăţe de toate aspertăţile banale, de notele ei comune, şi numai după acest proces de purificare şi dupăce s’a îmbrăcat în haina cuvenită de sărbătoare, se cade să intre în templul literaturii. * T. Vasile Mangra: Slujba Sfinţire! Bisericei, după două manuscripte din a. 1674 şi 1757. Cu o prefaţă. Arad 1905, Tip. dieces. -- O broşură de 34 pagini, care cuprinde câteva date foarte interesante şi necunoscute pînă acum. Mai interesant e manuscriptul lui Popa Petru din Tinod, care „în acelaşi timp, când Dosofteiu, mitropolitul Moldovei, traducea şi tipăria întia oră liturgia in limba românească (1679), traducea şi el, ori decopia de pe vre-un manuscript mai vechiu, liturgia lui Chrysostom pentru bisericile rom. dela Crişurî.“ — Acest manuscript poartă caracterul epocei diaconului Coresi şi „cuprinde tocmai părţile cari lipsesc la Coresi," — slujba maslului, slujba sfinţire! bisericei ş. a. * Calendare primite la redacţie: „Amicul Poporului," 1906. anul XLVI. Întocmit de 1. Popovicî. Preţul 60 fii. — „Posnaşul", calendar umoristic ilustrat. Anul XI. Redactat de Hara-lamb Călămăr. Preţul 50 fii. — „Calendarul Săteanului," anul XV. Preţul 25 fii. — „Calendar" (cu litere cirile). Preţul 40 filerî. — Toate patru aii apărut în edit. libr. W. Krafft, Sibiiu. — „Calendarul Uniri," Blaş, Tipografia arclii-diecezană. Preţul 50 fii. POŞTA REDACŢIEI. Un frate. Poeziile „Ego“ de Victor Bontescu le puteţi comanda şi dela noi. Preţul 1 cor 50 b. şi 20 b. porto (p. România). Luno. „Ciobanul" şede la munte şi .se gîndeşte la Fira, căreia îi face curte şi Grigoraş. Şede şi se gîndeşte şi-apoî cuvîntează: Să stau aici ca un mut? Ba cu nu! Mă duc acasă. Şi-atîta ’m şezut prea mult Las oiie-aici, nu-ml pasă. Ciobanul îşi lasă oile şi n’ar trebui s’o facă, d-ta nu nu te laşi de versuri „şi-ar trebui s’o faci... Dendi.,,0 Istorioară" e, s’ar putea zice, o nuveletă â clef. Pentru lumea mare însă nu poate fi de interes. „Dreptatea groabă" n’o înţelegem. „Groabă" să fie oare nemţescul „grob“ ? O zînă care-şi pune ’n cap „păruca şi celelalte prietene ale parucei" e caraghioasă în ipermodernitatea ei. Ar mai fi încă multe de spus privitor la limbă. Cautâ-ţî teme mai fireşti! G. B. „Secetă", „Codrului" şi „Iarna" nu sînt publicabile, fiind încercări prea primitive. La poezii nu se recere numai rimă, ci şi multe alte lucruri, cari toate lipsesc la cele trimise de d-ta. Relly B. Adresa ceruta e: Paris, H6tel du Panthgon, Place du Panthgon II. — iu privinţa tablelor, — vom face ceva. Trudită. Traducerile germane sînt binişor reuşite. Deocamdată insa nu le putem lua folosul. Poate la anu, daca lucrurile vor lua avint mal mare. Nahor. „Mulţămirile anticipative" pentru „binefacerea" de-a publica poeziile d-tale în „foaia, respective revista" noastrâ — s’au constatat de premature. Credem de altminteri câ ai scris poeziile sub influenţa fruntaşilor poeţi români, dar te asigurăm cu toată sinceritatea că rău ai făcut câ le-ai scris. Ales strofele din „Rugăciune" unde constaţi că viaţa e o „cercare": Da, da, este o cercare Voi iubi căci văd m'am inşclat Căci văd ingerii-mi zimbesc, Dar fi-voiu iarăşi fericit? Şi-mi zic c'am chip de scăpare Doamne, dacă m’ai ertat... Ce-ani tradat iar sâ iubesc. Arată-mi câ-ţi sînt fericit. Noi te iertăm şi poate să ne ierte şi cititorii câ ţi-am publicat aceste două strofe. „Călătoarea", — dacă e cu putinţă, — şi tnaf slabă. Delamuncel. „Onorata noastră Administraţie" iţi mulţumeşte pentru încrederea ce-o ai d-ta în talentele ei de critică literară, dar... tot nu merge. încercările „încă fragede, fiind prime ale d-tale“ le începi cu „In toamnă". Bine ar fi dacă le-ai şi termina cu această poezie. In nădejdea asta publicăm o strofă, la întîmplare... Singur printre crăngi golaşe ■ Vîntul şuerâ, gonind Cînlccele drăgălaşe Ce umblau pe poteci doinind. Pe lingă cari semnăm cu deosebită stimă etc. Toboleanu. „Proba iubirii" e o traducere, slabă de tot, din limba ungară. D-ta ne-o trimiţi drept originală, dar construcţia frazelor trădează originea străină. — Cugeţi rău cind cugeti câ „câtră ungurescul legyezo se zice ventilator." Schiţa întreagă c plină de fraze fără înţeles. „Cu manierile el trăgea numai nesiguranţa pentru dinsa". „Era frumoasă fidanţata mea, tineră, o secretă şi cu o natură deosebită.“ — „întrebărilor melc asedietoare nicicind nu le-a dat imediat răspuns." — Şi altele o mulţime. . APARE: ABONAMENTUL: La 1 şi 15 a fiecărei luni, stil v. Ediţia de lux:--20 cor. la an Preţul acestui număr 50 bani. --- Pentru străinătate: 25 „ „ „ Pentru România 05 bani. Ediţia simplă:--12 „ „ „ Pe jumătate de an 6 „-- Pentru străinătate: 16 „ la an Redacţia şi Administraţia: IU., Strada Zoldfa, fir. 7. Red. resp.: MIHAl STAN. www.dacQFomanica.ro Nrul 22, 1905. LUCEAFĂRUL 479 A VIS. Numărul viitor va apărea duplu şi va fi ultimul din acest an. în numărul prim din anul viitor se vor publica numeroase ilustraţiunî, re-producînd pictura catedralei din Sibiru de dl Octavian Smighelschi. Coperta va fi lucrată în 5 colori, cu motive româneşti, iar figura Domnului nostru Isus Christos din mijlocul cupolei dela catedrală se va reproduce în colorile originale. Toţi cîţî vor să primiască acest număr au să trimită abonamentul pînă la sfîrşitul anului curent, care şi pentru auul viitor rămîne acelaş : 12 cor pe 1 an, ediţia simplă. 6 cor. pe 6 luni, „ „ 20 cor. pe 1 an ediţia de lux. 10 cor. pe 6 luni, „ „ „ România : 16 cor. pe 1 an ediţia simplă. 8 cor. pe 6 luni, „ „ 25 cor. — pe 1 an ediţia de lux. 12 cor. 50 pe 6 luni, „ „ „ Pentru preoţi şi învăţători săraci pe un an în Ungaria 7 cor şi Rom. 12 cor. Almanachul Luceafărului în anul viitor redacţia noastră va publica şi un Almanach, cu ilustraţiunl bogate, bucăţi literare inedite, informaţiunî literare şi artistic, dări de samă asupra mişcării culturale dela noi şi din străinătate şi alte articole de interes pentru lumea cărturărească. Revistă umoristică. Tot dela 1 Ianuarie 1906 Institutul nostru va edita, de două ori pe lună, o foaie umoristică ilustrată, redactată cu îngrijire de cel mal de samă scriitori al noştri. ABONAMENT: 1 an......................8 Cor. Va an.....................4 „ Pentru preoţi şi învăţători: 1 an......................6 Cor. Va an......................3 „ * Pentru revista „LUCEAFĂRUL" se pot comanda scoarţe în pînză pentru colecţia anului 1905. Preţul: 2 coroane expediate franco. Cel ce voesc să le aibă, să ne trimită preţul lor pînă la 31 Decembre a. c., pentru ca să ştim cîte bucăţi trebuesc comandate. Redacţia şi Administraţia revistei „LUCEAFĂRUL" Budapesta, IV. Zoldfa-utza 7. ............. rriP Primul institut de chemigrafie. Esecută, clişee în aramă şi ţine, pe lîngâ garanţie şi preţuri moderate. AjNşt.viii. 5zentl;i râtyi u îeza V.j Cumpăraţi „ILUSTRATE11 ed. „LUCEÂFlFUL.11 Seria de 20 bucăţi 1'20 b. www.dacQFomanica.ro 480 LUCEAFĂRUL Nrul 22, 1905. ---1II II i---®---1 i---®---1 VOLUMELE NOASTRE 5 LI se află de vînzare pelîngă preţurile originale, Ia librăriile: Arad: Petru Simtion. --- ifj. Klein Mor. ® Blaj: Librăria archidiecesană. n . Braşov: I. Ciurcu. --- Tip. A Mureşan. (ţt Brad: Ioan Cutean. n . Cluj: Petru Suciu (Răvaşul). S> f? * V. E. Fabritius. n U Caransebeş : Librăria diecesană. 7P Câmpulung: (Bucovina): Gabriel Storfer. 1 Lugoş: Kol. Neînes. w Oraviţa: 1. E. Ţieranu. Sibiiu: Librăria arhidiecesană. [ţt Selişte: Nicolae Ţintea. § I Suceava: Librăria „Şcoala". ® Uzdin; Constantin Onciu. u ROMÂNIA.. fi Bucureşti: L. Alcalay. --- „Librăria Nouă,, & --- Librăria Naţională. --- C. Sfetea. i --- Socecu et Cie. U Bârlad: Nicolae A. Petroff. 1 T Brăila: Dum. lonescu. © Craiova: Socecu et Cie. y> Constanţa: Dimitrescu et Movileanu. r==l Galaţi: Negoescu et Mânu. ± laşi: Socecu et Cie. (] Ploeşti: Socecu et Cie. i L-qrSîY -1 1 11---^---1 1---^---1 c@n © ------- © Biblioteca pentru toţi. A 219 numere diverse : piese teatrale, poezii, nuvele, romane, ştiinţe etc. Numărul 30 bani şi 5 b. porto POVEŞTI PE CRĂCIUN Cel mal potrivit dar pentru copii sînt „POVEŞTILE ILUSTRATE" Fincare poveste, scrisă într’o limbă uşoară, tipărită ceteţ, pe carton durabil şi îmbogăţită cu număroase ilustraţiunî în culori costă 1 cor. 50 b. porto 10. Editura „IINERVÂ" Autori români vechi şi moderni. Pentru porto a se adauga la preţul fiecărui volum 10 bani. 'W' ElF^DELEtlNA Institut de credit şi economii, Societate pe acţil. Sediul Orâştie, casele proprii. Fondată la 1885. --- Capital social: 500,000 cor.--- Fonduri: 400 de mii coroane. --- Starea depunerilor: peste 2.400,000 cor. --- Primeşte : Depuneri spre fructificare, dela particulari cu 4% --- Darea de venit după interese o solveşte institutul separat. --- Depuneri şi ridicări făcute prin poştă se efectuesc cu întoarcerea poştei. - - * www.dacQFomanica.ro