n- www.dacoromanica.ro Budapesta, 1 Novembre n. 1905. Anul IV. Tir. 21 www.dacQFomanica.ro REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNĂ O----------- —SUB DIRECŢIA G =: _J=- ----------© Plor: RLEXRNPRU CIURfl, OCTRVIRN GOGR, OCTfWIRN C. TASLAUflNU. ORICE REPRODUCERE OPRITA. RĂUL DIR FIRE. Frumoasă e şi mult plăcută toamna cea do-moală şi darnică! Primisem însărcinarea de a face plan şi de-vis pentru un pod de peatră pe şoseaua din valea Buzăului şi lucram de cîteva săptămînî acum la Buzău, de unde puteam să ies, cînd cerea nevoia, la faţa locului. Drumeţii ce trec peste poduri nu prea-şî vor fi dînd samă, cu cită bătaie de cap se zideşte un pod şi ce mulţumire e să-î fad planul. Orî-şi-unde-aî fi în lumea aceasta şi ori-şi-ce-ai voi să puî la cale, faci, dacă ţii să fiî mulţumit lucrînd, cum se cade ceeace faci, iar podul e cum se cade numai fiind şi trainic, şi ieftin, şi frumos. Toate aceste trei lucruri atîrnau, înainte de toate, dela alegerea locului, căci nu putea podul meu să fie nici trainic, nici ieftin, nici mai ales frumos decît fiind bine expus şi pentru vedere, şi pentru bătaia apei. Am petrecut dar multe zile făcînd fel de fel de măsurători, ca să mă dumiresc asupra locului, pentru care am să croiesc planul, căci potrivit cu locul şi cu împrejurările lui aveam să iau dimensiunile, să măsor lungimea podului şi înălţimea stîlpilor şi să dau raza boitei. Steteam adeseori cu ochii ’nchişi şi vedeam în gîndul meu podul aşa, cum trebuia să fie dupăce va fi fost zidit, şi, gîndindu-mi-1 aşa cînd ici, cînd colo, am ajuns în cele din urmă să-mi dau samă, că trebuie să schimb pe o întindere de vre-o şase sute de metrii mersul şoselei, dacă e vorba, ca podul să iasă pe placul meu. Nu era însă destul să fiu eu însu-mî convins despre aceasta, ci trebuia să-î conving şi pe s uperiorii mei, ca să-i înduplec a primi planu ce voi fi croit. Trebuia dar să fac mai multe planuri şi mai multe devise şi am început alte măsurători la faţa locului pentruca pe temeiul lor să fac socoteala cheltuielilor. Lucram întins şi fără de astîmpăr, ziua la faţa locului, iar sările pînă ’n noaptea tîrzie la masa mea de brad — încît numai în pripă, ca printre picături, mai ajungeam să-î răspund nevestei mele, care se ’ntorsese de ’nceputul anului şcolar cu copiii dela Slănic, unde petrecuse vara, şi-mi făcea ’n scrisorile ei mustrări, că-mi perd timpul cu nimicuri de ale mele. Ca să scap cît mai curînd de gura ei cea rea, mă sculam cu noaptea ’n cap, căci de cîtva timp zilele erau posomorite şi ploioase. „Azi o să dea bruma", — îmi zisei într’una din zile. Peste noapte se răzbunase, şi pela cinci, cînd m’am pomenit, stelele scînteiau a ger pe întinsul senin al boitei cereşti. în curînd s’a lăsat însă o ceaţă deasă, încît vederea abia mai putea să pătrundă la depărtare de vre-o sută de paşi, iar pela zece, cînd soarele, răzbind, a ’nceput să risipiască ceaţa, s’a făcut una din acele frumoase zile de toamnă, care numai la poalele despre Dunăre ale Car-paţilor sînt cu putinţă şi stîrnesc şi ’n cel mai greoi om dorul de ducă. Mă uitam prin fereastra acum deschisă şi nu mă mai ţinea locul. Mă vedeam, copil, desghiocînd nucile bătute cu prăjina cea lungă ori adunînd în coş prunele brumării, auziam făşiitul frunzelor uscate la culesul porumbului ori chiotele voioase la storsul vinului, mă vedeam ascultînd serile po- www.dacoromanica.ro 444 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1905. veşti la focul cazanului, în care clocotia licta-riul de prune, — îmi reamintiam mulţumirile copilăriei mele şi nu mai puteam să lucrez cu toată inima înainte. — Aş fi plecat fără ca să mai stau pe gînduri, dacă nu mi-ar fi sunat în urechi mustrările nevestei mele. „Şi totuşi, — îmi zisei în cele din urmă, — trebue să ies la faţa locului." N’aş fi fost în stare să dau răspuns lămurit, dacă cineva m’ar fi luat repede şi m’ar fi întrebat, de ce anume trebue să ies, — dar am ieşit — chiar nu ’n căruţă, ca de obicei, ci pe jos, ca să fac economie de cîţiva lei. Deşi nu dăduse bruma, cîteva zile de-a rîndul fusese cam rece, şi pe ici pe colo adierea uşoară scutura cîte una din frunzele îngălbenite ale plopilor. Mă cuprindea un fel de înfiorare duioasă cînd le vedeam fluturînd în căderea lor prin văzduh, şi mai ales dupăce am eşit în cîmp deschis mi-am domolit pasul, ca să mă bucur mai îndelung şi mai în tihnă de frumseţa zilei. înaintea mea, la marginea unui crîng de pe coasta dela dreapta drumului, se juca aler-gînd peste pajişte o fetiţă de vre-o cinci-şase ani, iar mai la o parte stetea un domn, pe semne tatăl ei, şi-o urmăria în toate mişcările ei. Iar mă cuprinsese ’nduioşarea. „Sărmanii mei copii! — îmi zisei. — Cum nu pot şi ei să aibă mulţumirile, pe care le-am avut eu la vîrsta lor! ?“ îmi sîngera inima ştiindu-i înjugaţi în aierul îmbîcsit al oraşului, jucîndu-se prin curtea strimtă ori stînd îndcsuiţî pe băncile şcolii. Deodată domnul acela se ’ntoarse spre mine uitîndu-se stăruitor, cum te uiţi cînd ţi se iveşte în preajma vederii cineva, pe care-1 ştii bine, dar nu l-ai mai văzut de mult şi stai la îndoială. Nu puteam să-î văd faţa, dar după statură şi după mişcări mi se părea cunoscut, un vechiu şi bun prietin, pe care nu-l mai văzusem de vre-o douăzeci de ani. „Da! — îmi zisei stînd încă la îndoială, — Duţu e! — Dar cum a ajuns el aici! ?“ Studiaserăin împreună la Viena, — el la facultatea de filozofie, iar eu la politechnică, şi era, tînăr de o veselie neistovită şi cu porniri poetice, mult iubit de toţi. El porni în cele din urmă cu pas hotărît, dar domol spre mine. „Bine, omule, — îmi zise, — dar tu cum aî ajuns aici?" Era el, dar nu cum îl ştiam eu. Slăbise, mi se părea îmbătrînit peste măsură, şi-o oboseală sufletească se oglindia ’n faţa lui suptă şi veştedă. „Eu ca eu, — îi răspunsei, — dar tu ce cauţi la Buzău?" El se uită nedumerit la mine. „Cum ? — grăi. — Nu-ini vine să cred, că nu ştii. — Nu-ţi vei mai fi aducînd aminte. Erau pline toate gazetele, sînt acum vre-o 15 luni... — Arareori îmi rămîne timp să citesc gazete"! — îl întrerupsei. Dacă erau pline gazetele, trebuia să fi fost la mijloc vre-un scandal, despre care oameni cum se cade nu vorbesc — decît poate cu multă cruţare. Ţiind dar să nu-l jignesc prin reamintiri pentru el dureroase, nu mai stăruiî. „Mă bucur, — urmai schimbînd vorba, — că întîmplarea a făcut să ne revedem după un timp atît de îndelungat şi într’o zi atît de frumoasă. — Frumoasă, — întimpină el, — n’aş putea să zic, că e ...“ Ochii lui se ’nvioarară şi iar eşi din ei la iveajă omul avîntat pe care-1 ştiam eu. „îmi place, ce-i drept, — urmă dînsul, — fiindcă se potriveşte cu starea mea sufletească şi frunzele ’ngălbenite, care se scutură una cîte una, mă mîngăie prin căderea lor. Frumoasă însă numai ziua de primăvară poate să fie. — Uite, — îi răspunsei, — eu n’am fost niciodată ’n stare să iau parte la bucuria re-î cuprinde pe oameni în faţa desprimăvărării.“ El dete oarecum zănatic din cap. „Asta poate să fie adevărat, dar nu dovedeşte nimic, — răspunse el. — Tot frumos rămîne albastrul cerului primăvăratic, tot plăcută e adierea blîndă, care topeşte zăpezile rămase prin adăposturi, şi e multă dulceaţă ’n razele soarelui, care, desmorţîndu-le toate, face să ’n-colţiască iarba şi să se desfăşure mugurii. Adevărate podoabe ale firii sînt, — urmă el luîn-du-şi avînt, — şi florile ce se ivesc pe ici pe colo din ce în ce mai dese şi mai felurite, şi fluturii ce zboară fără de astîmpăr, căutînd adăpost pentru progenitura lor priincios, şi păsările ce cîntă voioase prin crînguri cu frunziş fraged. — Bogată e fără îndoială, — îl întrerupsei, — şi plină de farmece totdeauna lumea lui Dumnezeu şi mai vîrtos încîntătoare trebue să fie în timpul, cînd toate ’ntrînsa saltă pregătindu-se de nuntă; pe mine însă mă încîntă mai mult toamna, cînd toate-şi dau rodul şi intră după munca săvîrşită în repaos. — Ne dă, ce-i drept, — adăugai, — primăvara dulceaţa nădăjduiriî, toamna însă ajungem la liniştea ’mplinirii. — Niciodată nu putem s’ajungem, — strigă el. — Toamna e timpul desamăgirilor! — Numai pentru oamenii lipsiţi de cumpăt, care rîvnesc la prea mult! — îi răspunsei eu. — Cel ce ştie să se mulţumiască cu puţin are totdeauna prea mult." Duţu dete iar din cap. www.dacQFomanica.ro Nrul 20, 1905. luceafărul 445 îl atinsesem — fără ca să-mi fi dat samă — unde era maî simţititor. Deprins a le lua toate în sens figurat şi a le raporta la sine, el lua vorbele mele drept o mustrare, pe care o socotia nedreaptă. „Eu n’am rîvnit şi nu rîvnesc nici măcar la cea ce mi se cuvine, — grăi dînsul mîlinit, — şi numai desamăgirî amare-mî umplu viaţa. — Dar eu nu la tine m’am gîndit zicînd ceea ce zisei, — întimpinai mîlinit şi eu de a-1 fi jignit. — Mă gîndesc însă eu la mine însu-mî, — grăi dînsul, — căci omul trecut prin grele încercări tot deauna se gîn-deşte la sine şi toate din punctul de vedere al propriilor sale suferinţe Ie judecă. N’ai, prietine, dreptate, — urmă el liniştit. — Viaţa omului nu atîrnă numai dela el însu-şi, ci şi dela aceia, cu car şi-o petrece. Nu ţi-s’ a întîmplat niciodată să vezi tre-cînd înaintea ta oameni, ale cărora vrednicii le socoteşti maî pe jos de ale tale ? — Nici odată aceasta nu m’a mîlinit, — îi răspunsei. — Au şi ei ale lor, în care sînt maipresus de mine. Ştiu mai bine decît mine să intre ’n voile celor puternici, aduc N. Grigorescu jertfe pentruca să întreţie legături în aşa zisa bună societate, îşi calcă pe inimă linguşind, slugă-rindu-se ori făcînd servicii nemărturisite, abu-sează fie de slăbiciunile, fie de bunăvoinţa, fie de strîmtorările altora: li-se cuvine o răsplată petru asemenea silinţe grele, şi n’am să mă supăr, dacă ei o. primesc. — Ai multă dreptate, — îmi răspunse el. — Tot aşa ziceam şi eu cînd oameni de nimic îmi treceau înainte. Ce faci însă cînd ei îţi ajung superiori şi, nefiind în stare să te înţe- leagă, îţi fac o mulţime de neajunsuri, ca să-şi arete superioritatea şi să te facă să simţi, că le eşti supus ? — Eu ! — îi răspunsei zimbind, — îmi fac treaba cum o pot, rabd şi rîd. — Şi eu, — răspunse el. — El însă nu te iartă : îţi pune la îndoială şi priceperea şi buna credinţă, te bănuieşte, te calomniază, te năpă-stueşte, se foloseşte de toate meşteşugurile lui, ca să te umiiiască ori să-ţi facă viaţa nesuferită. Ce faci atunci? — Nu mai rîd, —îî zisei, — dar, tot rabd. Nu las eu, ca oameni de nimic să-mi strice viaţa. — Hei, dragul meu, — grăi dînsul zîmbind cu amărăciune. Am trecut şi eu prin mahalaua, în care stai tu. Toate le sufere omul şi le rabdă toate cîtă vreme în coliba lui e cald iarna şi vara răcoare. Pîne uscată şi apă rece să ai şi rîzi de toate nevoile vieţii şi de toate răutăţile oamenilor dacă ’n casa ta găseşti linişte şi voinţă de bine : atunci însă, cînd ţi s’a zdruncinat şi viaţa casnică, toate te jignesc, tote ţi se par înmiit de nesuferite, toate ţi se adună mereu în gînd şi te miri, de unde mai ai puterea, cap de studiu. ca să porţi greul vieţii." — — — — — — — — — Era ’n vorbele lui şi ’n glasul, cu care le rostia, atîta durere adevărată, încît mă siinţiam nemîngăiat de-al fi tulburat prin vorbele mele. „Mă iartă, — îi zisei, — dar eu nu pot să te înţeleg, căci nu ştiu, cum ţi s’a zdruncinat viaţa casnică şi, — adăugaî în grabă, — nici nu stărui să mi-o spui aceasta. — Văd, că e adîncă rana, pe care ai primit-o, şi nu m’aş ierta însu-mî pe mine dac’aş mai zgîndări-o. — Numai bucurile cresc, — durerile scad www.dacQFomanica.ro 446 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1905. cînd sînt împărtăşite, — îmi răspunse el. — Se plînge cel-ce sufere şi-l mîngăî ascul-tîndu-I plîngerea. — Nu, mustrări n’aî avea să-ţî faci, dar nu e aici locul, nici e acum timpul să-ţî stric plimbarea cu jeluirile mele. — Lio!“ — strigă apoi întorcîndu-se spre fetiţa, care se oprise la oarecare depărtare şi se uita cu ochi mari Ia mine. Era leită tatăl eî, dar bălană şi avea faţă gingaşă, plăpîndă, de o frumseţă uimitoare. „Uite! — îmî zise el, —de acest fir subţirel îmi maî atîrnă viaţa. — N’aş inaî avea nid un rost în lume, dacă n’ar fi ea.“ Mă cutremurai cuprins de fiori. Aveam şi eu cinci copii — tot unul ca unul, să spargi zidurile cu el, şi tot mi se strîngea inima de cîte ori mi se părea, că vre-unul dintre dînşiî nu mînîncăcu destulă poftă, nu e destul de neastîmpă-rat ori nu are somnul destul de neliniştit, tot mă rugam toate sările lui Dumnezeu să mi-î ţie întregi si sănătoşi: ce trebuie să fie în inima acestui om, care avea un singur copil şi-l vedea şi pe acesta atît de frumos şi de plă-pînd ! ? „Şi mama el a murit ? — întrebai cu un fel de sfială copilărească. — Măi rău, — grăi Duţu, — ne-a părăsit! — s’a dus! — s’a ticăloşit!“ II. Una din mulţumirile vieţii mele e să stau sările de iarnă pe’ntunerec de vorbă la gura sobei, şi cele mal frumoase clipe ale vieţii mi le-am petrecut vorbind aşa amîndoi despre toate nimicurile, în vreme ce copil ni se jucau la picioare, pînă ce nu cădeau biruiţi unul după altul de somn. Aşa steteam şi cu Duţu, care venise să mă vadă înainte de plecare. „Mi se pare lucru peste putinţă, ca un om atît de vesel, cum te ştiu eu, — îl zisei, — să iiu-şl vie în cele din urmă în fire. — Tocmai veselia ini-a mîncat capul, — răspunse el. — Aveam eu destulă minte, ca să-nil dau seamă, că nu fac eu pentru dînsa şi nu face nici ea pentru mine. Prea se ştia frumoasă prea îl plăcea să se gătiască, prea-î umbla gîn-dul la petreceri, prea îl şopîrliau ochii ’n cap, dar era mereîi voioasă şi plină de haz, petreceam bine împreună şi-am prins în cele din urmă slăbiciune unul de altul. Am şi avut timp de cîteva luni de zile o viaţă, pentru care puteau să ne pizmuiască şi îngerii din cer. — Şi cum au venit lucrurile de vi s’a stricat rostul ? — îl întrerupsei eu. — Foarte fireşte — răspunse el. — Noi bucovinenii sîntem, precum ştii, oameni deprinşi cu buna rînduială. Ţinem, să le punem toate la locul lor, să facem fiecare lucru la timpul lui, să nu amînăm nimic de azi pe mîne şi să ne facem datoria pînă ’n cele maî mici amănunte. Lipsiam dar aproape toată ziua deacasă, sara eî i se uria aşa singură, fiind că n’avea destulă cultură, ca să-şi poată petrece timpul şi singură. — Asta să n’o zici — întimpinaî eu. — Nu cultura, ci spiritul casnic îi lipsia. Femeii, care îşi iubeşte casa, nu i se ureşte nici odată şi ori şi cît de mică i-ar fi casa, zilele i par totdeauna prea scurte. Mie nu odată mi se ’ntîmplă, că, viind acasă, nevastă-mea, supărată de a nu-şl fi isprăvit încă treburile, mă primeşte cu vorbele : Iar aî venit ?“ — E fără îndoială şi asta, — grăi dînsul, — şi înţelegi prea bine, că trebuia în cele din urmă să ajung a-mî da pe faţă nemulţămirea. Lipsa purtării de grijă pentru ale casei, mă strîngea de gît. Cînd i-am mărturisit-o însă ^aceasta, ea mi-a dat răspunsul, că n’a întrat slujnică la casa mea şi mi s’a plîns c’o ţin închisă şi n’o duc în lume. — De! — zisei. — La asta ţrebuia să te gîndeştî de maî nainte. Femeia tlnără şi frumoasă vrea să fie gătită, plimbată şi arătată. — Să fie! — grăi dînsul, — dar nu într’o lume ca a noastră, în care toţi se amestecă de-a valma şi bogaţi şi săraci, culţi şi inculţi, boier şi burtă-verde se adună, ca să-şi facă unii altora viaţa nesuferită. O duceam bucuros, căci îmi place şi mie să stau în oarele mele libere de vorbă, cu oameni de sama mea. Aceştia însă sînt puţini şi-î păreau el anoştl. Voia să fie dusă în lumea cea mare, vara la grădină, la curse, şi ’n vilegiatură, iar în timpul iernii la teatru, la soarele şi la baluri ... — Nici de acestea nu puteai să scapi, — îl întrerupsei — şi singură nu puteai s’o laşi, căci soţul e dator să-î fie soţiei razem în toate împrejurările vieţii. — Am dus-o, — urmă el ridicînd glasul,— am dus-o ! Mă înnăbuşia atmosfera seacă, în care intram cu ea, străin, ca ’n surghiun, mă sim-ţiam în lumea dorită de dînsa, dar am dus-o şi am muncit gîfăind, ca sa-î pot da gătelile „de rigoare11, m’am băgat în datorii, ca să-mi pot „monta" casa potrivit cu exigenţele celor ce veniau să ne vadă, am lipsit dela datoriile mele, ca să-mi fac timp pentru împlinirea formelor de hunăcuviinţă, m’am batjocorit însu-ml pe mine schimbînd vizite cu oameni, pe care în fundul inimel mele îl despreţuiam. — De aceasta nu poţi să scapi, — îl întrerupsei iar, — şi-ai fi nedrept dac’al zice, că numai la noi e aşa. Pretutindeni oamenii se ’ngrădesc în forme convenţionale, care sînt împreunate cu multe chieltuelî şi cu mare pierdere de timp. www.dacQFomanica.ro Nrul 21, 1905. LUCEAFĂRUL 447 — Fără îndoială, — întâmpină el, — dar aiurea oamenii ca mine, care n’au nici averi mari, nici timp de perdut, nu intră în atingere cu cel ce stăruie asupra acestor forme.“ — Aceasta nu ţine de altminteri mult, — îl zisei. — Vin unul după altul copil, să ’ngrămă-desc nevoile, şi piere încetul cu încetul pofta de petreceri. — Nu, domnule ! — întâmpină el. — Am avut copila pe care o ştii, şi ne era dragă, de nu mai puteam, par’ că, să ne depărtăm dela leagănul eî. Încurînd am început însă s’o lăsăm în seama slugilor. îmi sîngera inima, cînd o vedeam, că tânjeşte; tocmai de aceea însă ea era pentru noi un izvor de nelinişte şi de mustrări. E lucru firesc, că mai curînd, ori mal târziu s’a găsit un prietin binevoitor ori o confidentă sinceră, care i-a spus, ce are să facă, pentru ca să scape ’n viitor de asemenea greutăţi. Nu orî-şi-cine lasă să i se strice pofta de petreceri!“ Mă plecai să iau cîteva bucăţi de lemne, ca să le vîr în sobă şi să scap astfel de nevoiă de a-mî da părerea. „Da, urmă el, după ce mă ridicai iar, şi în vremea ce noi alergam după .plăceri, prietenii mei de mai nainte, de care încet cu încetul mă înstrăinasem, au început să şoptească între dînşii şi să-mi facă socotelile, ca să se dumiriască, de unde voi fi scoţînd eu banii, ca să acopăr cltâeltueiile vieţii, la care mă dedusem. „E ’nspăi-mîntătoare gura lumii!“ — suspină el — făcînd o mică pausă. O secătură, uu fleac de om, cu care nu stai de vorbă, fiindcă n’aî ce se vorbeşti, dar un palavragiu, cere ştie toate noutăţile, se găteşte după cel din urmă jurnal, înşiră pe degete toate regulele codului de etichetă, se viră pretutindeni, stăruie cu o îndrăzneală neînfrîntă, li se face tuturora indispensabil şi ajunge în cele din urmă departe, un oarecare Costică Pilescu prinsese un fel de slăbiciune de noi, adecă de dînsa. Era deputat, avea trecere pretutindeni, — umbla de braţ cu prefectul, ba chiar şi cu miniştri, dispunea totdeauna de bilete şi de invitaţiunl, făcea servicii de mijlocitor, obţinea favoruri şi împărţia slujbe, iar prin saloane şi pretutindeni, unde se aduna lumea, punea ca cel mai priceput lucrurile la cale. Venia pe la noi, ne ’ntîlniam adeseori cu ei, îşi da multă silinţă să ni se facă plăcut; nu am avut însă nici odată cuvinte de-al socoti prea îndrăzneţ ori de-al bănui de rele intenţiuni. Lumea însă, lumea, care vede cu mii de ochi, şi vorbeşte din mii de guri, lumea ştia, că el este acela, care poartă cheltuelile, iară eu mă fac că nu ştiu nimic. Spune-mi te rog: ce-aî face tu în ziua, cînd aî afla, că aşa te judecă lumea ?“ Eti stătul cîtva timp strîmtorat. „Nu ştiu, — îi răspunsei. — Mi se pare lucru peste putinţă, ca să ajung în asemenea situaţiune urîtă. — Dar dac’al ajunge ? — întrebă el stăruitor. Ce-al face, ca lumea să ţi se încredinţeze, că i-a făcut şi eî, şi lui o mare nedreptate şi că tu nu eşti nici prost, nici mişel ? — E fără îndoială greu, să iei o hotărîre binechibzuită, — răspunsei, — cînd te afli în mijlocul unor oameni, cari iau mişelia drept lucru firesc, şi caută păcate la alţii, ca să le acoperă pe ale sale. Eu cred însă, că şi de astă-dată cea mai bună scăpare era răbdarea îndelungă : te retrăgeal încetul cu încetul din societatea, în care ai făcut atît de triste espe-rienţe, şi aşteptai, ca lumea să se convingă, căci se conviuge în cele din urmă, totdeauna se convinge lumea despre adevăr. — Poate că da, dacă n’ar fi fost prea târziu, — grăi dînsul adînc mîlinit. — Nevastă-mea mai avea însă şi dorinţa de a face o călătorie, cel puţin pînă la Viena, despre care atît de adeseori îi vorbisem. Ţineam să-î fac şi plăcerea aceasta, dar abia-mi mai făceam ilusiu-nea, că voi putea. îţi închipueştî dar, ce plăcută surprindere a fost pentru mine, sînt acum doi ani, încunoştinţarea, că ministeriul mi-a dat însărcinarea să-i fac un studiu asupra şcolilor din Elveţia. — Am făcut călătoria dimpreună cu nevastă-mea, am vizitat o mulţime de şcoli şi mi-am făcut studiul: Lumea era însă sigură, că întreagă această misiune a fost pusă la cale de el, ca să poată petrece cu dînsa nesupărat de nimeni in străinătate. — Gîndul acesta se impune, — grăi! eu. — V’aţî întâlnit în străinătate ? — Nu, — îmi răspunse el cu hotărîre. — Nici odată, nicăirî. Nu mă ’ndoiesc nici eu, că ’n urma mijlocirii lui am fost trimis în misiune, dar el n’a voit nici odată să ini-o mărturisească aceasta. — Curios om, — zisei eti. — Foarte curios şi foarte mişel, grăi dînsul înăsprit. — Nu mi-o mărturisia mie, dar i-o făgăduise şi ei şi li se lăuda tuturora, că a petrecut foarte bine în timpul lunilor de vară, făcînd ca lumea să creadă, că cu noi a petrecut." Eu sării ca ’nţepat de-o vespe ’n picioare. Mi se părea peste putinţă, ca ’ntr’un om să fie atâta mişelie. „Oamenii aceştia au teorie — urmă el, — şi practică. Ca să strici o femeie, îşi zic eî, treime înainte de toate, să întri în intimitate cu ea, să-i iei ruşinea firească, apoi să-I strici re-putaţiunea. Faci ce vrei cu ea, după ce a ajuns să-şi zică: De ce să fiu eu nevastă şi să-mi păstrez cinstea, dacă lumea tot mă socoteşte uşuratică!? Te ’ntreb: ce faci cu un asemenea Din ? — www.dacQFomanica.ro 448 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1905. — Tu ce-al făcut îl întrebai eu. — Ce puteam să fac ? răspunse. Dacă era vorba, ca lumea să se ’ncredinţeze despre adevăr, trebuia să provoc o discuţiune publică. — Am luat dar un pistol şi-am tras în plin teatru asupra luî, apoi nenimerindu-1 am sărit la el cu pumnii şi i-am tras pînă ce nu l-am lăsat întins pe jos. — Bine, — ÎI zisei, — dar aceasta e mal mult decît scandal. N’aî fost tras în judecată, pentru tentativă de omor? — Tocmai aceasta e ceea ce voiam, — grăi dînsul. Puţin îmi păsa de pedeapsă: ţineam să se vorbiască, să se scrie prin gazetă, să am ocaziune de-a expune adevărul în faţa juraţilor care sînt şi el oameni, ce ţin la cinstea casei lor. N’am avut însă parte nici de aceasta, — urmă el rîzînd cu amărăciune. — Mi s’a făcut un început de instrucţiune; îndată ce a ieşit însă la iveală, că în afacere sînt încurcaţi şi oameni cu mare trecere, s’a făcut toată treaba muşama, şi m’am ales cu norocul de-a fi fost mutat în interes de serviciu aici, unde-mi mal place. Şi dînsa n’a voit să vie cu tine; îl întrebai eu cam sfiicios. — Nu ! — răspunse el scurt. Dar aceasta nu mă mal doare. — Ce fac însă cu nenorocita mea de copilă, care are mamă şi nu are şi o se se ruşineze decîteorî îşi va aduce aminte c’a avut-o ! ? — Din iubire cătră dînsa ar trebui să le faceţi toate uitate — stăruii eu. — Aşa zic şi eu 1 — răspunse el, — dar nu zice şi ea aşa. — Nu mal are viaţa mea nici un rost şi mă cutremur, decîteorî mă uit la sărmana mea copilă. 111 111. Fusesem viu atins de soarta vechiului meu prietin, pe care-1 ştiam om, ce-î drept, cam uşuratic, dar foarte cum se cade, mă gîndiam după întoarcerea mea dela Buzău mereu la el şi adeseori vorbiam despre dînsul cu nevastă-mea stînd serile la gura sobiî în vreme ce copiii îşi făceau în odaia de-alăturî meditaţiunile ori lucrau la temele lor. Eu îl făceam de obiceiu vinovat pe el, căci soţul e răspunzător pentru bunul nume al soţiei sale şi trebue să priveghieze cu neadormire; nevastă-mea însă o găsia pe dînsa vinovată şi nu o dată ajungeaţi între noi lucrurile pînă la supărare. „Voi bărbaţii, — îmi zicea dînsa, — le luaţi toate uşor fiindcă sînteţl de capul vostru, alergaţi prin lume şi vă consolaţi în curînd. Ce e pentru voi o_^: femee! ? Lac să fie, am auzit adeseori zieîndu-se, că broaşte sînt destule! Femeia însă trebue să fie cu ochii ’n patru, căci e perdută, dacă şi-a stricat casa şi şi-a pierdut bunul nume. De Duţu al tău nu mi-e mie. Mîne-poimîne se bucură c’a scăpat, îşi începe viaţa din nou şi poate s’o ducă mal bine.“ Asemenea vorbe mă scoteau din sărite. „Cum îţi închipueştî, — ziceam, — că o rană atît de adîncă se mal poate vindeca! ? — Sănătos să fie, — răspundea dînsa rîzînd, — că toate le birue sănătatea. Ori şi cît de mih-nit al fi, dacă al stomah bun, mînîncl cînd îţi vine pofta de mîncare şi te simţi bine dupăce al durmit cu temei. — Aceste, — îl ziceam eu cu răutate — sînt vorbe de femee, care-şl petrece viaţa ’n cămară şi ’n bucătărie, în iatacul copiilor şi şter-gînd pravul prin casă. Par’că numai mîncînd îşi petrece omul viaţa şi durmindl?" Ea se ridica şi trecea ’n odaia de alături, ca să vadă, ce mal fac copiii. „Da, Domnule! — îmi răspundea apoi la întoarcerea el. — Mîncînd trăeşte şi durmind. Celelalte sînt toate nevoi şi nimicuri, care nu preţuiesc nimic, dacă nu eşti sănătos. îmi iau voia de a-mi închipui, că bucătăria mea şi cămara mea şi celelalte ale mele sînt lucruri mal importante decît podurile tale, care ar ieşi foarte proaste, dacă n’al lucra cu voie bună la ele, iar voia bună de al din casă o al. — Nu se poate oare să nu le raportezi toate la tine însa-şî!? — întimpinam eu. — Vorba nu era de mine şi de tine, ci de acel om cum se cade, căruia i s’a stricat viaţa. Tocmai fiindcă de dînsul era vorba, — grăia dînsa, — îţi spun, că nu i s’ar fi stricat viaţa dacă şi dînsa ar fi fost femee cum se cade şi ar fi ştiut, ce mare plăcere e să stal la cămară, în bucătărie şi ’n odaia copiilor, să de-reticeştî prin casă şi să porţi grijă, ca al tăi să fie totdeauna sănătoşi şi ’n voie bună." Aşa vorbiam adeseori, căutam totdeauna de prin gazete ştirile dela Buzău şi aşteptam cu oarecare nerăbdare sosirea primăverii, ca să plec la Buzău spre a pune Ia cale executarea planului, care fusese aprobat, şi să mă ’ntîlnesc iar cu prietinul meu, pe care-1 lăsasem atît de sătul de viaţă. Pe la sfîrşitul lunii Februarie a căzut însă guvernul şi planul meu a fost pus la dosar. Noii mei superiori erau contra podurilor de piatră şi stăruiau pentru poduri de fier, care sînt mal moderne. Mă durea mima de cheltuielile ce se făcură şi de munca, pe care o pusesem, dar n’aveam ce să fac şi am început să studiez mai cu dinadins podurile de fier. Nevastă-mea însă nu putea de loc să se împace cu gîndul, că n’are niciodată să vadă şi www.dacQFomanica.ro Nrul 21, 1905. LUCEAFĂRUL 449 N. Grigorescu: Circiumă la drum. în aievea podul de piatră, care-î plăcuse mult în desemnul făcut de mine. 1 se părea lucru peste putinţă, ca oameni în toată firea să lase ’n vînt cheltuelile făcute şi să-şî bată astfel joc de munca săvîrşită de mine cu atîta dragoste. încă mal viuă i-a fost apoi supărarea pe la sfîrşitul lunel Aprilie, cînd am fost însărcinat să plec, ca să iau dela o fabrică din Germania în primire materialul pentru opt poduri de fier. „Auzi batjocură! — striga dînsa — Tu al făcut poduri de piatră şi tot tu să alegi şi materialul pentru poduri de fier! Mal bine lipsă! Nu vi-e ruşine!? — Bărbaţi sîntenţî voi!? — Dac’aşI şti că copiii mei o să ajungă funcţionari ca tine, lc-aşî suci gît'd !“ Toate aceste mi le spunea însă făcîndu-ml geamantanul şi dîndu-mî poveţe, cum am să fiu pe calea ferată cu băgare de samă, ca să nu lunec, să nu răcesc, ca nu cumva vre-un pungaş să-mî fure banii, cum am să-mi aleg odaia prin oteluri, cum am să-mi aleg bucatele prin restauranturî, cum am să grăbesc, ca să nu-mi perd timpul de geaba şi să mă întorc cît mal curînd acasă, căci ea rămîne cu copiii şi are să fie cu gîndul mereu la mine... Eram, se ’nţelege, şi eu'cu gîndul mereii la dinsa dupăce am plecat şi grăbeam, ca să scap cît mal curînd. Un lucru era însă peste putinţă: trăisem atîta timp în Viena şi n’aşl mal fi fost eu însu-mî eu, dacă nu m’aşî fi oprit, ca să văd, acum, pe la începutul lunel Mal, aşa ’n pripa trecerii, Praterul, parcul dela ScliOnbrunn şi grădina Belvedere. Era frumos albastrul cerului primăvăratec şi plăcută adierea vîntul, era multă dulceaţă în razele soarelui... „Tot are dreptate Duţu, — îmi zisei; —are şi primăvara farmecele el, şi sufletul ţi se înalţă, inima ţi se înveseleşte în faţa nuntirii a toate." De-odată rămăsei ca trăznit din senin. înaintea mea, la cealaltă parte a alee! largi din parcul dela Sclionbrunn, trecea Duţu du-cînd de braţ o femee tînără, frumoasă şi veselă ca un sticlete ce cîntă ’n bătaia soarelui. „E peste putinţă! — îmi zisei aducîndu-mî aminte de vorba nevestei mele. Era însă el, chiar el, în carne şi în oase aşa cum îl ştiam, dai atît de perdut în ale lui, încît ar fi putut să se împedice de mine fără ca să-şi dee samă, că m’a mal văzut în viaţa lui. Trecui iuţindu-mî pasul spre dînsul şi-î eşiî în cale, apoi mă oprii în faţa lui. „Aa! exclamă el ca speriat din somn. Dar tu cum al ajuns aici! ? — Eu ca eu, — îl răspunsei rîzînd, — dar tu !? — îţi prezent pe ncvastă-mea !“ — grăi dînsul făcind un pas înapoi, ca s’o pot vedea mal bine. Nevasta lut!? — Eram foarte strîmtorat. Acea, pe care o ştiam eu, ori alta? Aşa ori aşa, mă bucuram din toată inima. „Mă bucur, — zisei, — mult mă bucur. Dar copila, adăuga! apoi cam cu jumătate de gură, — ea ce-ţl face ?“ O adîneă duioşie se revărsă peste faţa lui pînă acum atît de veselă. „Lia nu mal trăieşte, - răspunse el scurt. — A scăpat, sărmana!" — îmi zisei eu, şi n’am mal turburat fericirea inilor căsătoriţi. Sănătos să fii şi cu inima curată, că toate le treci! Ion Slavici. C 1 n TEC. Noaptea, ciad tăecrea-şi spune Somnoroasa ei poveste, N'aiizi sufletu-mi atuncea Colindînd pe sub fereşte ? Şi cînd somnul se trudeşte Genele să ţi-le ’mbine, Spune-mi, nu mi-l simţi, iubito, Cum s’apropie de tine. ----,||0||.-. Cum s’apteacă să se ’mbete De a! gureî tale mir ?!... Flutur... o să-l prindă ziua Adormit pe-un trandafir. .. Zaharie Bârsan. www.dacQFomanica.ro Nrul 21, 1905. LUCEAFĂRUL 450 0, nu eşti tu de vină, RămîT, căci soarele-a apus ... Vai, simt că ’n lumea ta senină Un dor de umbră ţi-am adus. Rflmîi... Sînt taine mari şi-atît de sfinte, Cit nu le poţi mărturisi; Ţi-e zguduită ’ntreaga fire De-un dor nebun de-a le trăi. .. Şi totuşi, cînd te simt aproape, Cu farmecul tău nedescris, Un pas, un tremurat depieoape... Şi taina viefil-mî pare vis. Maria Cunţan. ■nom~=~i'Hon- POPA TUDOR. Cinci să iasă pe portiţă, Gligor diacul se întoarse deodată privind drept în ochii preotului. Cuvintele însă i se opriră în gît, şi numai după ce-şî plecă capul putu să zică cu glas moale: „Să ierţi, Sfinţia Ta, dar aşi zice şi eu o vorbă. Uite dta ... hm. Vreau să zic e păcat să ... Fă-ţi inima mai veselă, Sfinţia Ta! Ştii cum zice din Evanghelie: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea cîmpului." Şi de ce să ne amărîin şi viaţa cîtă ni-e dată ? Că iară zice din Evanghelie : „Nici un fir de păr nu cade fără ştirea Tatălui din cer.“ — Vezi, — cîtî-s de bătrîn, da-s prost, Sfinţia Ta! Că mă pun eu să-ţi dau învăţături şi pilde. Nu le ştii dta? Doamne, de le-ar şti toţi popii de pe lume aşa! Atunci eu cred că pe lumea ceealaltă nu ar mai fi iad. Dar părinte, de una mă doare pe mine! Cum plîng slujbele dtale în biserică! Să ierţi, Sfinţia Ta, dar fă-ţi inima mai veselă." Gligor îşi săltă clichina pe umeri şi plecă fără să se mai uite la preot. De mult i-a zăcut lui pe suflet să-î vorbiască odată. Dar nu aşa, o Doamne, nu aşa. Şi-a fost închegat în minte o căzanie întreagă, cu pilde din Evanghelii şi scrisorile sf. Pavel. Şi de inulteori i s’a încălzit inima, spunînd cu ghidul căzania aceea de mîngăere. Azi a venit Ia popa cu nişte trebi: să vadă părintele nişte contracte, ce el — diacul — nu le poate chiar bine descurca 1 Adecă le cunoştea el bine, dar părea că-i tot spune cineva: Diece, tu eşti în biserică al doilea după popa, şi dacă împărţiţi prescurile, s’ar cădea să-l mîngăi cel puţin, dacă nu-i poţi lua durerea. Şi pînă ce preotul îi tălmă-cia scrisorile, cu capul plecat pe şire, Gligor a simţit de inulteori cum i se ridică ca un nod în piept şi i se opreşte în gît, — da să se ridice, dar înghiţa cu greu nodul, şi iar se aşeza, cu ochii aţintiţi în pămînt. Abia acum cînd să iese a învins, şi iată că cu ce s’a ales. Mai bine nu zicea nimica! Şi Gligor, gîndin-du-se cît e de slab de înger, mergea încet pe uliţa strimtă, perzîndu-se în negura deasă, ce nu se ridicase de peste sat. Popa Tudor a văzut el bine, că nu pentru scrisorile acelea l-a căutat diacul aşa de dimineaţă, a văzut inima bună şi miloasă a bătrî-nului, dar nu înţelegea, ce rost să aibă cuvin- tele acelea ale diacului. închise liniştit portiţa şi trecu în grădină. Curtea e aşa de goală şi aşa de aproape de casă! Cărarea dintre meri, cu iarbă roşcată, umedă, pare că e căptuşită cu blană de vulpe. Ca de o adiere depărtată, frunzele galbine tresar în merii bătrîni, cîte unele cad liniştite, plutind, altele se dau repede peste cap, ameţite de înălţimea din care vin şi de prăpastia în care ajung. Intre crengi fire lungi de păianjen, înlăcrimate, — pline de mărgele mărunte, fine, albe, — Tufele de struguraşi sînt negre, podoaba de frunze s’a scuturat de mult, şi numai holbura se mai vede întunecată pe unele gătejuţe noduroase. A fost, da, roadă din belşug în anul ăsta pe meri. Galbine ca aurul şi rumene în obraji — ca fetele mari — doisprezece saci de mere s’au coborît în pivniţa popii, de să nu bei pe lumea asta nimic numai să mergi acum acolo şi să te.imbeţî de mirosul lor. Aici au fost napi, dincolo curechî. Un hotar întreg! S’au făcut bine şi acestea. Ştii nişte napi de se mişca pămîntul la un pas cînd îl scoteai, — şi nişte căpăţinî de curechiu mari cît o căciulă ciobănească şi tari ca peatra. Napii îs în groapă acum, căpăţinile gem sub cei trei bolovani de piatră, pe cînd cercurile de fer abia mai cuprind pîntecele buţii. Mai Ia vale s’a făcut otavă bună. Fin n’a prea fost, că dase seceta de cu primăvară. Dar otavă ca strămătura, ştii să nu lase un fir la primăvară oile cu meii neîntăriţî încă! Şi iată, în partea dreaptă pe dîlmă, merii tineri, sădiţi de dînsul. Rodesc şi ei de vr’o trei ani şi, Doamne, cum îs de amare merele! Ori numai lui i se par aşa 1 N’a putut să mînce nici cînd un măr întreg din aceste, intîî îi ve-niaîi aşa nişte gîndurî depărtate, apoi răşăria deodată în lumină, într’o lumină albă, un chip de femee cu ochii negri, cu faţa albă, albă; se uita la el cu priviri ce omoară, zimbia şi se ascundea iar în negura de unde a eşit. Tudor sta înlemnit pînă vedea icoana, cînd aceasta dispărea, o durere rece îi încolţa inima şi rămî-nea aşa cu obrajii de ceară, cu mărul în mînă. Vezi că merii aceştia i-au sădit împreună, cu ochii umezi de bucurie, tremurînd de viaţa tînără şi de fericire, în razele învietoare ale www.dacQFomanica.ro Nrul 21, 1905. LUCEAFĂRUL 451 Sat de munte. www.dacQFomanica.ro LUCEAFĂRUL 452 Nrul 21, 1905. soarelui de primăvară. Şi sătenii se opriaîi în drum, că se vedea în grădina popii, şi femeile se uitau pintre grădelele gardului nou, cu streşină grea. „Tu, dragile mele, popa nost şi pre-uteasa noastră, drăguţii, că-s ca doi porumbaşi!" Ce-a fost satul ăsta înainte cu douăzeci de ani ? O adunătură. Sătenii spun că vai de capul lor, ce-a fost mai înainte. Şi acum pune-te şi numără plugurile şi carăle ce ies pe uliţa borşului, ori stăî colea în ocoale, cînd vine ciurda, şi vezi cîţi boi sînt cari cutează să se boncăe înaintea taurilor vineţi, să scurme pă-mîntul cu lăstarele de dinainte şi să izbiască cu maiul în fruntea bulbucată a taurilor! Biserica, — că sta s’o sufle vîntul de pe măgura dela apus — acum e în mijlocul satului, luminoasă, curată, vecinie gătită de sărbătoare. Clopotniţa neagră, putredă, stă şi acum în cimiterul cel vecinii, dar turnul cel nou lingă biserică varsă unde de argint, îndată ce soarele a eşit de după pădurea frumoasă. „Dragii mei, deaceea ne-a luminat D-zeii pe unii din noi mai mult, ca să putem da sfaturi tuturor, să cunoaştem cu toţii unde e buba şi să aflăm leacul." ' Cînd începea popa Tudor să le vorbiască, apoi numai două muşte să fi fost în biserică încă s’ar fi auzit cum sbîrnăe. — Se gîndia de multeori acasă: prea eşti tînăr, Tudore, nu se cade să vorbeşti aşa cu oamenii; las’ pînă vei îmbătrîni. — îi venia aşa cu sfială, cînd trebuia să certe. Dar zadarnic! Acum poate să simtă, poate să gîndiască aşa, dar atunci, cînd după celea dintîi cuvinte ochii i se aprindeau, inima îi bătea tare, — nu mai era stăpîn pe o astfel de judecată. Atunci i se părea că nici nu le vorbeşte poporenilor săi, că nu-1 ascultă nimeni, — ci că departe undeva, poate pe-o cîmpie, ori poate înălţîndu-se în văzduh, îşi spune şie-şi, ceeace simţia şi nu mai putea să ascundă. Şi cînd vedea că satul se pune la cale, cu chiu cu vai, oricum, dar înaintează, atunci o lumină mare i se coboria în ochii albaştri, barba îi tremura din cînd în cînd nervos, se apropia de preuteasa şi-i zicea cu glas curat: „aşa-mi eşti de dragă, Mărie!" — şi-i venia în răstimpuri aşa un gînd, că îngerul păzitor al lui nu poate să fie decît femeea asta. De cîteori s’a plimbat el neliniştit de muiţă-mire, aici pe cărarea asta. Şi cînd preuteasa, gătîndu-şîj lncrul, venia sfiicioasă în grădină, Tudor îşi deschidea larg braţele să-şi cuprindă toată fericirea. Da, fericirea! De cîteori nu s’a gîndit Tudor pînă a nu cunoaşte pe Maria: ce-i fericirea? Şi nu a ştiut nici-cînd să răspundă. Cînd şedeau amîndoi, iacă aci pe laviţa de sub nucul bătrîn, să-l fi întrebat cineva: Părinţele — că era popă tînăr — poţi să fii sărac şi totuşi fe- ricit? Ar fi răspuns cu ochii închişi: poţî\ Dacă i-ar fi zis cineva: Om cu şcoli multe, burduf de carte, poate să fie îndestulit într’un sat amărît ca acesta? Deschizîndu-şi ochii înlăcrimaţi şi privind pe Maria, ar fi răspuns ho-tărît: poate! Şi dacă unul mai ascuţit la limbă l-ar fi întrebat: ce crezi că e mai bine să fii în lume? îmbrăţişindu-şi duios soţia ar fi răspuns: preot românesc într’un sat cu oameni năcăjiţi. Da, da, şezînd pe laviţa asta de sub nucul bătrîn, pe care şede în dimineaţa asta de toamnă — dupăce a văzut tot prin grădină, — aşa ar fi răspuns. Şi dacă ai fi întrebat oamenii din sat: „Ce credeţi, bine o duce popa vost?" — ar fi răspuns: „Nu ştim, dar atîta ştim că-i mulţămit! Dacă nu crezi hai la noi în biserică, într’alte sate sînt odată Paştile pe an ! Noi în toată Dumineca şi sărbătoarea avem Paşti. Dacă nu crezi, vină de ascultă D-Ta slujba ce ne-o face popa nost, şi-î auzi căzaniile. Să vezi: gînd eşti că s’a coborît arhanghelul Gavril din cer. — Diacul nost stă cu gura căscată ca şi noi, macar că el a apucat pînă acum trei popi." Aşa ar fi răspuns popa Tudor, aşa ar fi grăit sătenii pînă odată, cînd clopotele din turnul cel nou însoţiau cu valurile cînteculuî dureros în drumul spre ceriul senin, albastru, într’o sară de primăvară, sufletul curat al preutesei Maria. într’o sară de primăvară, cînd fericirea lor era de zece ani şi copila lor — Maria şi ea — de cinci. Dacă 1-aî întreba acum pe popa Tudor ce a simţit atunci, nu ar putea să-ţi spună decît atîta : mi se părea că s’a sfîrşit lumea şi a rămas nimica. — Iar dacă întrebi pe poporenî, cei mai miloşi îşi duc mîneca cămăşii la ochi, cei mai tari de inimă privesc aspru în pămînt şi-ţi spun, cu capul plecat: „în inimă i-a fi văzut Dumnezeu, dar în ochi lacrimi nu i-aîi dat pînă la patru săptămîni. Atunci ne ţinea slujba, era Duminecă, şi a făcut el slujba ca mai înainte. Dar s’a apucat şi de căzanie. Pela mijlocul căzanieî — vorbia de îngeri ce pă-zăsc oamenii sărmani — îi căzură deodată două lacrimi mari, — două gloanţe de ghiaţă străvezie, din ochii vineţi, şi-apoi plînsul furtunos izbucni din piept. Şi plîngea popa în odâjdiile sfinte, şi plîngeam noi creştinii cu frunţile în palmă, şi în tindă plîngeau femeile bocindu-se ca la moarte. Copiii se uitau speriaţi, apoi li se umplură şi lor ochii de lacrimi — şi era o furtună de plîns în toată biserica. — De atunci popa nost slujeşte tot frumos, dar nu mai e par’că duhul acela de sărbătoare în biserica noastră, care era mai înainte. E acum în toată slujba ceva, ce ne aduce aminte de preuteasa popii, iar diacul se pomeneşte de multeori cîntînd tropare de-a morţilor, unde ar fi să vie cîntece de biruinţă." Şi dacă ai fi clătinat ne- www.dacoromanica.ro Nrul 21, 1905. LUCEAFĂRUL 453 încrezător din cap, te-ar fi poftit iar la eî în biserică, unde le-aî putea vedea toate acestea. Iar diacul, el, badea Gligor, ar putea să-ţî spună şi mai multe, că el din strană vede bine în altar şi ştie cum se roagă popa acolo şi cum îşi duce din cînd în cînd năframa la ochi. Şi diacul ar maî putea să-ţî spue ceva 1 Că popa de astăvară e şi maî supărat. Alţii poate nu aii băgat de samă, dar el, care vede bine în altar, ar jura pe asta una. Şi iată, pînă a maî fost lucru la cîmp, pînă s’au adunat bucatele, părintele tot maî era cum era, dar acum, de cînd au dat negurile toamnei şi biciue în-tr’una ploi mărunte, Sfinţia sa pare că în fiecare zi îmbătrîneşte cu un an. Da, el, diacul a băgat-o asta de samă, şi de aceea s’a tot ho-tărît să-l niîngăe. Şi Doamne, maî mult şi ca diacul poate să spună părintele Tudor. Cum şedea sub nucul bătrîn, pe laviţă, în negura rece a dimineţii de toamnă, preotul se lăsă iar în voia gînduluî, şi — sub priveliştea rece, pustie a grădinii — îşi văzu toată viaţa de pînă acum, par’că şi maî dureroasă. Trei puncte vedea el hotărîtoare în viaţa lui. Întîî lumina aceea albă, curată, arzătoare : preuteasa. Apoi el singur, după moartea Măriei, cînd nu-şî putea da sama ce s’a petrecut în viaţa lui. Abia în urmă a aflat, a simţit că maî trăeşte cineva în lume, pe lîngă el: fată-sa Maria. Cînd era în preajma lui lumina aceea albă, viaţa lui a fost numai a Măriei, şi totuşi a tuturor sătenilor, — cînd a rămas singur, viaţa (iu a fost nici a lui singur, — iar acum toată viaţa sa e a copilei. Aşa, greoi, da să cugete acum părintele Tudor sub nucul din grădină. De mult nu s’a mai lăsat aşa pradă gîndurilor, şi iată acum iar i se părea că el e străin în satul ăsta, că n’are ce căuta în el, că e străin în lumea întreagă. O undă de vînt veni rece de sus, ca o învăluire înieptată, şi se izbi în faţa preotului. Popa Tudor îşi apasă bine palma pe frunte, îşi duce mîna prin păr, prin barbă, şi apoi se scoală deodată, ca răsărit din vis, şi porneşte grabnic pe potecă, spre uşiţa grădinii, bolborosind în barbă: „Pare că-s beat astăzi. Şi negura asta te face par’că să-ţi uiţi de tot. L-a adus potopul pe diac aproape cu noaptea ’n cap, să-mi spună mîngăeri, par’că eu de asta nu maî pot.“ Şi plin de ciudă pe bietul bătrîn că l-a făcut să zăboviască atîta, intră grabnic în casă, şi aici tiptil se apropie de-o uşe ascultînd. In lăuntru se aud paşi, caşi cum s’ar plimba cineva. Preotul deschise încet uşa. „Iar n’aî putut durmi, Mario, aşadar? — Vai, tată, dragă tată, ba am durmit mult şi bine 1 Să vezi asară cît ce m’ain culcat am adurmit... şi... — Doar s’a îndura Dumnezeu să-ţi dea iar linişte. — Acum îs liniştită, tată, — vai, să şti d-ta cum îs de liniştită acum. Poate pentrucă simt aşa o pace în suflet, să nu pot durmi. Cînd eşti linştită poţi durmi, tătucă? — Vezi bine că poţi, dragă." Şi popa Tudor se uita cu mirare la copilă şi nu ştia ce să creadă. Vedea că ochii i-s plini de o lumină neobicinuită — numai odată i-a maî văzut aşa ochii — vedea că în obrajii palizi îi răsar, din cînd în cînd — ca în răstimpuri de gîndire — garoafe de sînge, — vedea cum buzele-i zim-besc, — că e gata să-şi mlădieze trupul fraged, să-l cuprinză de după gît şi apoi ple-cîndu-se să-i sărute mîna. — Atîta voe bună chiar în dimineaţa asta, cînd e atîta umezeală şi întunerec. „Dacă liniştită poţi durmi, apoi atunci, tată, să ştii că Maria dumitale nu se va maî ofili, ne putînd să se odihniască noaptea. Vai, tată, să şti dta . . . ! — Ce să ştiii?" Fata, caşi cînd i-ar fi părut rău de ce a spus, caşi cînd totuşi ar vrea să spună maî multe, se plecă grabnic şi sărută mîna aspră a preotului. „Ce vrei, dragă? De ce nu-mi spui ce ai pe suflet. Eu văd că ai să-mi spui ceva 1 — Un suflet curat, rugător, tînăr năvăli deodată în ochii eî negri. — Tată! aşa-s de fericită! Şi-şi împreună braţele după gîtul lui şi-l sărută. — Dragă, spune-mi ce ai? De-ar da Dzeii să fie o veste bună. — Că-i bună, tată, şi frumoasă, Doamne, frumoasă-!, tată 1 — Spune-mi-o dar, vezi îs curios şi eu să ştiu ce-î. Nu ţi-o spun că mi-e frică! — Fleacuri! De ce să-ţi fie frică? — Mi-e frică că mă baţi! — Eşti chiar copilă 1 Cînd te-am mai bătut? — Dar acum ştiu că mă baţi, şi de aceea nu-ţî spui." Şi eşi grabnic afară. Popa Tudor nu putu să nu zimbiastă cu bunătate, cînd îşi văzu fata aşa de voioasă, şi faţa i se lumină pe cîteva clipe: poate că se va fi îndurat Dumnezeu şi-î va fi schimbat gîndurile fetei, că de astăvară e destulă vreme de chin. Dar apoi faţa i se întunecă îndată din nou, şi se gîndi că poate chiar aici să fie cauza bucuriei: va fi visat poate pe tînărul acela. Şi-apoi aşa-s fetele 1 Dintr’un vis închiagă o viaţă întreagă şi nn palat. De altfel feciorii nu-s aşa? Ba ce-î buni, şi cari au să fie nenorociţi în lume, aşa-s şi eî. Nici nu poate să fie pricina bucuriei altceva. Cum s’a şi putut gîndi! — Şi preotul îşi vedea zdrobită nădejdea de îndreptare, şi-şi descărca iar — ca de atîteaori — toată www.dacQFomanica.ro 454 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1905. durerea, tot năcazul pe popa Rozor Ilie din Broştenî. Că a venit azi vară în August aci în sat şi s’a pus cu zor pe popa Tudor: „Om eşti tu, mă? Ba nu eşti om ! Aşa trăesc oamenii ca ursu ’n vizuine? Popă eşti tu, mă, om cu carte eşti ? Eşti pe dracii! Aşa-s oamenii culţi ? Să nu mai scliimbî o vorbă legănată cu oameni mai răsăriţi din Burueni? — Părinte eşti tu, măi? Un maşter! Auzi, tu, crezi că dacă ţi-ai purtat fata 4 ani la şcoală, ţi-ai împlinit datoria? împlinit! Vine măritişu, mă, aia-i datorie! Părintele care nu-şi ştie căpătui copiii, leagă-i o peatră de moară de gît — cum zice la Evanghelie — şi-l aruncă ’n Murăş. — Apoi crezi că dacă stai cu ea tot acasă o vei mărita? Pînă-î cucu! Apoi iacă de ce am venit eu la tine: la noi Se face petrecere în luna August, dacă nu vii şi tu cu fata, să ştii că mă lapăd de tine, cum se lapădă nănaşa la botez de satana." ■ Părintele n’a putut scăpa de-o aşa gură cu trei limbi. A spus într’o zi Măriei: — „Vreai să mergi la o petrecere de vară ? — Cum vrei dta, tată." — Şi el trebuia să vrea, dacă vrea popa Rozor Mie, popa din Broştenî. Popa Tudor vede şi acum petrecerea aceea: o petrecere ca ori şi care, ce se fac pe sate în ţara Ardealului, în lunile de vară, cînd vine „inteligenţa" cea tînără de pe la şcoli acasă. Totuşi, popa Tudor nu o putea uita. Nu, căci acolo ar fi dorit mult să fie şi preuteasa cu el, să-şi vadă amîndoî odrasla, cum e cea mai frumoasă fată între zeci de inse. Nu, căci acolo a mai fost cineva, care i-a furat liniştea Măriei, şi care l-a pus iar şi pe el pe multe griji şi gîndurî. Cum a fost cea dintîî petrecere, şi cea dintîî eşise în lume pentru fată. Biata Mărie la început nu mai ştia pe ce lume e. I se părea că a venit de departe de undeva, şi că aici e acasă, aici sînt toate fetele acasă. Şi-i părea că totuşi de aici, deşi e acasă, au să zboare cu toţii undeva. Aci s’au oprit asupra chipului ei doi ochi negri, frumoşi, şi cu stă-pînul acelora a jucat ea mai mult. în urmă l-a dus şi l-a prezentat şi părintelui Tudor. Popa Rozor era şi el acolo. „Vezi porumbaşiî, ţi-am spus eu. Stai acasă? îţi rămîne fata bătrînă! Mergi la petrecere? Vin peţitori cu caru!" Tinerii se îmbujorară la obraji şi plecară în hohotul de rîs al popii Rozor şi în zimbetul popii Tudor. La despărţire tînărul i-a spus că va cerceta-o odată acasă, şi s’au depărtat amîndoî cu lacrimi în ochi. Zilele de August, Doamne, cît sînt de lungi, nopţile, Doamne, cît sînt de dulci şi de blînde, iar serile de Septenibre au o lună, de să nu închizi^un ochiu toată noaptea. Şi biata Maria a putut să tot aştepte după fluşturatul de tînăr. înima-i, ce mai întîi căpătase aripi, îşi desvălia rînd pe rînd toate comorile, şi dulceaţa, farmecul iubirii trezite, o ucideau în pustietatea satului îngropat între dealuri. Pînă în zilele dinţii ale lui Septenibre nădejdea îi închipuia încă visuri de aur, aşteptînd în fiecare zi să vină. Dar cînd nici acum n’a venit, aripile pe cari s’a înălţat pînă acum s’aii frînt deodată, şi inima se zbătea acum neputincioasă numai cu patimile. Părintelui Tudor nu cuteza să-i spună nimic, dar nici n’avea la ce, căci de înţeles înţelegea el totul, iar să o mîngăe n’ar fi putut, mai curînd ar fi putut mîngâia pe toţi nefericiţii din sat. Simţia cît ar fi de bine să trăiască acum preuteasa, ea ar şti să dea un sfat, o mîngăiere. — Aşa, ceriul deasupra, pămîntuî dedesupt, el şi cu fata între cer şi pămînt. Durerea pentru suferinţele fetei îi redeşteptară suferinţa veche, şi mult îl apăsa gîndul ăsta: fata asta încă va fi nefericită ca şi el. Tînărul acela peste un an e advocat saîi doctor, nici nu ştie ce-i, — dar de bunăsama cînd va afla, că toată averea popii Todor e cîteva jugăre de loc şi cîteva capete de vite — se va întoarce de unde a venit. A făcut el, s’a rugat în liturghie, să-şi uite fata de dînsul, că iată se uscă pe picioare şi nu mai are nici o odihnă noaptea. Va peri aşa aici sub ceriul albastru, între dealurile acestea pline de păduri întunecoase, fără să ştie cineva că a trăit şi ea în lume, fără să ştie lumea că a avut şi popa Tudor o fată, Doamne, ce fată! — Dar iată, acum vede el bine că n’aîi prins nimic toate rugăciunile lui! Preotul se puse la masă şi începu să răs-foieze într’un protocol, fără nici un scop. Cum sta plecat pe masă, fata veni încet pe uşe, se apropie tiptil de dînsul. „Să-ţi, spun tată, pentru ce sînt serioasă ? — Vezi bine, că să-mi spui! — Uite, tată, aici două scrisori. Au venit eri după amiazî, una pe numele meu, alta pe a Dtale. Şi eu le-am citit pe amîndouă, vezi, şi pe a Dtale am desfăcut-o şi am cetit-o. Aşa-î că nu e frumos ? dar a trebuit, tată, că-s amîndouă dintr’un loc şi vine! — Cine vine, dragă ? — Dar’ tată! las’ să nu mai spun. — Uită-te tu şi vei vedea că vine! Vai tată, să ştii cum mi-e de dor acuma de mama! Uite, o văd mereu, o chiem şi nu vine." îmbrăţişă iarăşi grumazii preotului, apoi, dîndu-i amîndouă scrisorile, fugi în curte. Tînărul se ruga să nu se supere dacă le va face în zilele acestea o vizită. Şi preotul răsfoi mai departe prin cartea aceea, cu o durere mare în ochii albaştri. I. Agîrbiceanu, www.dacQFomanica.ro Nrul 21, 1905. LUCEAFĂRUL 455 GLAS PIN Întîi, pe-acesle plaiuri roditoare, Stăpîn a fost un neam împărătesc; Crescînd mereu, cum riurile cresc, Uenise-aicî dinspre apus de soare. Şi lutul ce lipeşte-acum păreţîî Colibei sale scunde-i frămîntat Cu pulberea alîtor ce-au luptat, Să-|i samene cu flori cărarea vieţii. Străine neamuri însă cutropiră Moşia ta şi-ţi îngustară plaiul; Pierdut-ai tot... Pe fir de aur doar graiul Şi azi mărgăritare-ţi mai înşiră, Chiemat cu rugi fierbinţi şi cu suspine, Veni arhangelul, izbăvitorul, Cu sabie de foc brăzdînd ogorul, Ca cei ce le-asupriau să i se ’nchine. ©— TRECUT. Un freamăt de nădejde a răspuns Chemării lui cu tunete de bucium,— Par scurt a fost a bucuriei zbucium, Şi vechiul blestăm iarăşi te-a ajuns ! Uitat-ai mucenicii luptei sfinte, Tu nu mai înţelegi chiemarea lor, Şi pasu-ţî calcă azi nepăsător Pe slovă ne ’nţeleasă de morminte. Tu laşi să se prefacă în ruină Măreţele altare ce-ţi durară ; Căci stinsă-i a credinţiî sfîntă pară. Şi idolilor mintea ta se ’nchină. flh, unde-s cîntăreţii tăi, să ’nvie Pin nou pierdutul buciumului glas, Să ne vesteasc'al învierii ceas Şi ziua mîntuirii din robie! I. Borcia. -© FOI RĂZLEŢE. C. S a n d u-fl 1 d e a : în urma Plugului. Nuvele şi schiţe. Bucureşti. Minerva, 190?, pp. 250, L. 150 „Rumînul nostru mergea tăcut în urma plugului şi curăţa din cînd în cînd cormana cu oticul. Cum era adus de mijloc, jurai că-1 trage spre pămînl o putere nevăzută. Căci dragostea ogorului îndoaie de mijloc pe plugari şi-i înlănţuie toată viaţa lor de pă-mînt, amestecîndu-le sudorile cu ţărîna lui. Dar din cînd în cînd se mal opria să mal răsufle boulenii din jug şi se îndrepta din şale; atunci vedeai ce straşnic voinic era Sima Baltag şi ce mal suliţi de priviri ţîşniau din ochii Iui mici ca de Tătar, vioi, şi mai totdeauna ascunşi supt streaşină căciulii." Descrierea aceasta aruncată pe pagina a doua a volumului are o putere deosebită de sugestiune. Din două mişcări, Sima Baltag apare înaintea ochilor noştri întreg, cu suflet şi cu trup. Cînd îl vedem aplecat asupra plugului său tăetor de brazde proaspete, nu ştim încă cine e, căci autorul ne introduce dela spate, nu ne lasă să-l privim în faţă şi zărindu-i ochii mici şi vioi, co-periţi de streaşină căciulii, să-î cunoaştem sufletul. Şi totuşi ştim îndată ce se zbate în pieptul lui. Ştim, pen-trucă dl Sandu a ţinut anume să nu ne prezinte un individ cu un suflet deosebit de al mulţimii semenilor săi, ci ne-a arătat pe un ţăran român tipic, în a cărui inimă se zbat $eleaşî sentimente ca în inimile tuturor ţăranilor români: dragostea neţărmurită de pă-mînt, care atrage şi îndoaie pe plugar spre ţarina lui, dragostea aceea care a făcut pe vechii legiuitori ai neamului nostru să aplice cea mai grea pedeapsă, moartea, călcătorului de hotare. Numai în urmă, cînd plugarul adus de mijloc se îndreaptă în şale, îl vedem şi la înfăţişare, atunci numai apare un om care, prin esteriorul lui, se deosebeşte de ceilalţi ţărani şi căruia, prin urmare, autorul trebue să-î dea şi un nume, foarte sugestiv şi acesta: Sima Baltag. Dar chiar şi mişcarea lui e cît se poate de just motivată: „Dar din cînd în cînd se mai opria să mal răsufle boulenii din jug..." De dragul vitelor, tovarăşe de muncă, a boulenilor, — cîtă iubire potolită cuprinde acest diminutiv! — întrerupe munca cea grea, nu de dragul odihnei sale 1 în şirele citate remarcăm trei cuvinte, aceleaşi ca numele volumului întreg: In urma plugului. De fapt, aproape în fiecare nuvelă următoare găsim pe Sima Baltag, cu altă înfăţişare, cu alt nume, dar cu aceleaşi porniri, desfăşurate numai în alte împrejurări. Mirosul brazdei trase de curînd străbate prin fiecare bucată, un miros care oţeleşte sufletele celor ce-1 aspiră, îi face drepţi, curaţi la inimă, buni la suflet, răbdurii pînă în momentul cînd nedreptatea ce li se face e prea mare, pînă cînd firea lor de copii aî naturii cere drepturile naturale ale iubirii „care nu se stinge c’un oftat şi cu o lăcrămătură pe furiş", şi ale răzbunării, drepturi cari pretind, la rîndul lor, vărsări de sînge. Pornirile acestea pătimaşe pot fi neînţelese pentru noi, orăşenii cumpătaţi în faţa primejdiei şi desfrînaţi numai cînd nu avem de ce ne teme; ele sînt însă motivate acolo unde ni le prezintă autorul acestor schiţe şi dacă sîngele curge în ele din belşug, numai atunci vederea lui ar deveni supărătoare, cînd el ar fi sîngele subţire şi deschis la www.dacQFomanica.ro 456 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1905. faţă al orăşanultiî anemic. Ca o locomotivă pregătită de plecare, pufăind greoi, gata ca fierberea din cazan să se prefacă în mişcare, îndată ce se închide un vintil, — aşa sînt şi pasiunile omeneşti. Atîta doară că noi, cei dela oraş, avem un maşinist abil la cîrmă, care ştie să întrebuinţeze frînele la timp, pe cînd copiilor naturii el le lipseşte şi cînd locomotiva s’a pornit, ea merge, merge, tot înainte, tot mai repede, fără să cruţe nimic în cale, fie acesta chiar şi un copil nevinovat care s’a rătăcit pe şine... Astfel cade Niţă Mîndrea sub cuţitul vicleanului Doca, astfel, în povestirea vieţii. Fră-sinicăî celei fără noroc, dar tot astfel primeşte răsplata şi hoţul de cai, care s’a atins de Murgu. Cînd pasiunile întunecă mintea, noţiunea primejdiei încetează. Caracteristic în privinţa asta e Dialogul între Sima Baltag şi Preoteasa cu care vrea să fugă: „la spune, Simo, ce-ai face tu să ne prinză popa? - Eu? Da, tu! — Hm! - Ce? — A? vedea eu atunci!..." Fireşte că ar fi greşit ca diii volumul acesta de nuvele să cercăm să ne facem icoana Românului care trăeşte la ţară. Nu, crimele şi vărsările de sînge sînt la noi cazuri escepţionale. Dacă dl Sandu alege chiar aceste momente drept subiecte pentru nuvelele sale, n'o face de sigur voind să ne schimbe ideea despre firea pacinică a poporului nostru, ci pentrucă pe el, personal, îl interesează chiar cazurile cînd acest suflet iubitor de pace al Românului e împins la omor pentrucă simte, — şi cu drept cuvînt, — că în nici o altă si-tuaţiune nu-şl poate arăta mai bine puterea talentului său. El însuşi dela ţară, iubeşte colorile vii şi precise, fapta fără vorbă multă, puterea brută care se deslăn-ţueşte. Dintre toţi corniştii armatei române, ochii lui cad asupra unui Românaş vînjos şi zdravăn, care înteţin-du-se odată din răsputeri ca să sufle salutul face trompeta în bucăţi, iar amintirea „unchiului său Şerban, robit de Turci," îl îndeamnă să povestiască istoria unui alt Rob. Cu toate acestea sînt şi pagini de-o duioşie aleasă, cum nici nu se putea altfel, căci eroii acestor nuvele sînt oameni cn sufletul curat, pe cari nu firea lor de criminali îi împinge la omor, ci năpasta sau simţul lor de echitate jignit prea tare. Astfel Sima Baltag, cînd răzbună fapta mişelească a lui Costea Martac, n’are nimic din tradiţionala ţinută a unui hoţ de drumuri, nici ochii nu-I ies din orbite nici părul nu-î stă vîlvoiu, cj el comite moarte de om în deplină conştiinţă că face o faptă dreaptă. A descrie starea psihologică a unui om care vrea să răpuie o viaţă e un lucru absolut fantastic, căci nici un autor n’a trăit acele momente, ca să le poată reda întocmai. Dar fiecare dintre noi ne cunoaştem atît de bine, ca să putem judeca întrucît autorul a fost în stare să gîciască cea mai verosimilă stare sufletească a eroului săii şi de aceea, dată fiind firea lui Sima Baltag, găsim cît se poate de „naturală" următoarea descriere: „Era zi de tîrg şi Costea Martac trebuia să se ducă Ia oraş. îl va pîndi cînd s’o întoarce şi — de va fi singur — îi va face de petrecanie. Cum ţine de bine minte toate amănuntele zilei aceleia cînd a răpus el o viaţă de om !... De amîndouă părţile drumului prăfuit se întindeau lanuri de porumb, înspicat, mare, să nu te vezi călare din el. O adiere uşoară trecea prin foile de porumb răsucite de arşiţă şi străbătea tot lanul, in-fiorîndu-1. Zbîrnîit de musculiţe iuţi şi mici. Ţirîitul lăcustelor îi sfredelia urechile. . Baltag sta pe un muşuroitî cu puşca pe genunchi, într’o ţeavă alice de lup pentru cal; într’alta glonţ pentru Martac. Capul plecat puţin în jos îi atîrna greu ca de plumb. în vinele lui de oţel călit vîjîia sîngele fierbinte, ca un clocotitor vîrtej de foc. Crîmpeie de gîndurî îi răsăriau în minte, luminau o clipă şi să stingeau ca lumînărelele bătute de vînturî... Numai un gînd îi sta lămurit în minte: „ce bine-a făcut el de nu l-a omorît pe Martac pe loc, după moartea Roibului 1“ L-ar fi prins, l-ar fi închis şi n’ar mai fi văzut lumina zilei. Pe cită vreme acum !... Toată lumea îl ţine răsnit. Uneori însă, de atîta aşteptare i-se făcea negru înaintea ochilor... Alteori simţia că i-s’ar fi golit capul, ca şi cum i s’ar fi topit crerii dinnăun-tru!.. Şi o sudoare necurmată îi brobona fruntea. O simţia cum izvora la rădăcina părului, în picuri. Auzi: pici... pic!., pic!... Aşa o fi iz-vorind şi apa din pămint. Un şir de furnici îi trecu odată peste piciorul drept. Cu o mişcare iute, Sima ucise cîteva din ele. Celelalte, aruncate de scu-turătura piciorului, se pierdură prin ţărîna ferbinte. Deasupra, ceriul albăstria neclintit, ca o uriaşă trimbă de mătase nouă... Un brotăcel cerea ploaie, lipit pe o frunză de porumb. .. . Văzduhul se răcorise înspre seară şi o gură de Austru începu să sufle peste ţărîna arsă de soare.. . Perdele de prav măturau drumul, îuvîrtejindu-se uneori în suluri albe. Ţipenie de om prin porumb... Printre muşuroaie crescuse iarbă, pe ici colo. Şi Sima se uita la ea parc’ar fi văzut-o atunci întîia oară. Uite: ici ştir; colea păiuşul oilor; dincoace mierea ursului... Se găseşte Ioc pentru orice buruiană pe pămintul lui Dumnezeii... Deodată s’a ridicat în picioare, căci a auzit tropot de cal. A ieşit în marginea lanului şi s’a uitat cu băgare de seama: Costea Martoc venia dela tîrg... Nici pomeneală de căruţă pe drurti... S’a dat înapoi şi a tras cocoaşele : „Acum !.. Acum !... Drept în cap!... Întîi calul şi pe urmă pe el.“ Calul fulgerat în ochi s’a prăbuşit deodată la pă-mînt, par’că i-ar fi tăiat cineva picioarele... Călăreţul a căzut cu piciorul sub şa. „Stăi, măi vere Martoc, să-ţi plătesc!“ Am subliniat unele locuri, căci din ele îmi pare că recunosc că autorul scriind aceste pagini s’a adîncit atît de mult în sufletul eroului său, îneît noi cetitorii, în cari printr’o descriere lungă şi adevărată produce sentimentul aşteptării, nu mai ştim unde înceată observaţiile autorului şi unde încep gîndurile lui Sima Baltag. Pe cît s’ar părea de curios, pe atît e de adevărat că în momentul cînd stăm nemijlocit înaintea îndeplinirei unei fapte hotărîtoare în viaţ® noastră, ne trec prin minte o mulţime de alte gîndurî, născocite de o observare, de o mişcare în jurul nostru, în loc să ne preocupe gîndui la fapta pe care trebue să o săvîrşim. In cazul de faţă cunoştinţele temeinice de istorie naturală şi de credinţe populare i-au stat dluî Sandu în-tr’ajutor, ca observările pe cari le face, să fi putut fi tot www.dacQFomanica.ro Nrul 21, 1905. LUCEAFĂRUL 457 N. Grigorescu: Ţărăncuţa. atît de bine gîndurile momentane ale lui Sima Baltag Prin citarea acestor două pagini mă văd scutit de a mai reproduce, după programul acestor „foi răzleţe", la sfîrşit o bucată din volum. Aceasta o fac cu atît mai bucuros, cu cit nici una dintre celelalte nuvele şi schiţe nu e aşa de reuşită ca Sima Baltag. Abstrăgînd dela sfîrşitul, ceva cam teatral şi nemotivat, — comparat cu sfîrşitul novelei „Dan Jitarul" de dl Agîrbiceanu, înecarea nebun de furtunoasă a călăreţului, pe cînd înecarea lui Sima Baltag e pricinuită de o întîmplare care prea seamănă cu răsplata cerească, — novela aceasta îmi pare una dintre cele mai frumoasă din cîte s’a scris dela Delavrancea şi Vlăhuţă încoace. Celelalte din volum nu o ajung, dar sînt pentru cei ce au cetit „Drum şi popas“ o surprindere plăcută, cari ne îndreptăţesc să aşteptăm opere de valoare mare dela dl Sandu. Păcat că acest volum, care se prezintă atît de bine, încît n’are nevoe de introducere, termină printr’un epilog, care susţine o teză greşită. Dr. S. P \E\ &/ CRONICĂ. Foişoara ziarului „Telegraful Român" de o vreme încoace palpită de viaţă. Dl Dr. Ion Lupaş aici şi-a început publicarea lecţiei de deschidere, ţinută în seminarul Andreian, despre originea Românilor, ca introducere la cursul: „Istoria bisericească a Românilor", cu care a fost încredinţat. Acest studiu dovedeşte temeinicia cunoştinţelor şi larga pregătire a autorului, dela care istoria neamului nostru nădăj-dueşte servicii importante. Spiritul nou, demn şi deschis, ce-a răsunat din graiul tînărului profesor, se vede c’a atras binevoitoarea luare aminte a sfetnicilor din fruntea mitropoliei ortodoxe, cari, covîrşiţî de duhul blîndeţiî şi-al bunei orînduelî, străjuesc soartea -bisericii... şi avîn-turiie minţii... se vede, căci publicarea foiletonului s’a poticnit pe la jumătatea drumului. înţelepciunea de sigur îşi are şi ea drepturile ei: îşi poate bate joc chiar de ea însăşi. — Tot în foişoara acestui ziar, pseudonimul Ion Paltin informează cetitorii despre mişcarea literară, dovedind bun simţ şi frumoase cunoştinţe în aprecierile sale asupra publicaţiunilor mai recente. Asprimea cu care judecă unele opere dela noi nu e totdeauna justificată, fiindcă creaţiunile de tran-siţie trebuesc mai mult esplicate, decît osîndite; mai ales cînd sînt inofensive. Celelalte ziare ale noastre ar putea urma pilda „Telegraful i /?.“, aducînd prin aceasta un mare serviciu publicului, care din notele bibliografice nu ştie s’aleagă cărţile bune de cele rele. © In ultimul număr al bilunarei reviste „Transilvania" cetim: „La acest loc credem că trebue să renunţăm la o descriere amănunţită a decursului frumoaselor serbări cari aii avut loc la Sibiiii, în timpul dela 19 pînă la 28 August a. c., şi ne putem impune această reservă cu atît mai uşor, pentrucă întreaga presă română de dincoace şi de dincolo de Carpaţî, prin rapoarte foarte bogate, cari cel puţin în parte se vor reproduce şi în aceasta revistă, aii dus vestea lor pînă în cercurile cele mai îndepărtate". O nouă dovadă de hărnicia celor chemaţi să munciască. O nouă dovadă a feliuluî cum îşi înţelege misiunea dl priinsecretar, care e dator să dea publicului românesc o dare de samă oficială despre decursul serbărilor. Organul oficial al „Asociaţiunii" nu e permis să se mulţu-miască numai cu impresiile individuale şi cu descrierile grăbite ale ziariştilor. Nu! E dator să prezinte amănunţit tot decursul serbărilor, care pentru cei din viitor are să serviască ca www.dacQFomanica.ro 458 LUCEAFĂRUL. Nrul 21, 1905 un izvor de informaţie sigură şi ca un îndreptar. Aşa se face în toată lumea şi seriositatea Asociaţiuniî cere să se facă şi la noî! Acest număr pînă acum conţine numai cu-vîntările şi importanta conferinţă a d-luî Ion I. Lăpădatu: Politica de Discont, ţinută la întrunirea directorilor băncilor române din 23 August 1905. DĂRÎ DE SAMĂ Şl NOTIŢE BIBLIOGRAFICE Despre cele bune din potopul de cărţi cari s’au trimis Redacţiei, vom vorbi in numerile viitoare. M. Eminescu, Poezii Postume, Minerva, Bucureşti, 1905. Preţul 1 leu 50. La 1902 dl Nerva Hodoş, în prima ediţie a Poeziilor postume, şi dl II. Cîiendi în primul volum al operilor complete: Poezii poporale, — promiteau o ediţie critică a operilor lui Eminescu. Toţi cei ce aşteaptă să cunoască în toată bogăţia eî comora de gîndire a genialului poet, pînă acum n’au văzut nimic din cele făgăduite acum sînt trei ani. Domnul Ion Scurtu în acest răstimp a publicat minunatul roman „Geniu Pustiu," însoţindu-1 cu o prefaţă lămuritoare şi cu note minuţioase, iar de curînd tot dsa a scos primul volum din „Scrierile politice şi literare" ale lui Eminescu, — despre această importantă publicaţie, făcută cu conştienţiositate şi cu multă severitate critică, se va vorbi în unul din numerile viitoare. De curînd dl Cliendi a tipărit a doua ediţie a Poeziilor Postume, completată cu bucăţi inedite şi însoţită la sfîrşit de note. Trebuinţa unei a doua ediţii din aceste poezii, cari sînt lucrări imperfecte, încercări din tinereţă cu multe scăderi, dovedeşte interesul viu al publicului faţă de tot ce-a scris Eminescu. Şi e păcat că această personalitate puternică, această sinteză a gîndiril noastre româneşti nu ni se înfăţişază odată întreagă. Din acest volum reproducem cîteva din cele mal frumoase: DINTRE SUTE DE CATARGE... Dintre sute de catarge, Care lasă malurile, Cîte oare le vor sparge, Vînturile, valurile ? Dintre pasări călătoare Ce străbat pămînturile, Cîte-o să le ’nece oare Valurile, vînturile ? De-I goni fie norocul, Fie idealurile, Te urmează în tot locul Vînturile, valurile! Ne ’nţeles rămîne gîndul Ce-ţî străbate cînturile: Sboară vecinie, îngînîndu-1 Valurile, vînturile 1 Ş’ACELE DULCI PĂRERI DE RĂU. Ş’acele dulci păreri de de rău ga dragostilor certe ... ar poate fi vr’un Dumnezeu în stare să le ierte ? De vom fi una tu şi eu Pătnîntulul asemeni, Trădarea ta, blestemul meu Rămîn de-apururl gemeni. Şi toate vremile ce vin Âfla-vor dela mine Ce suflet al avut în sîn, Ce inimă în tine. In largul negrei veciniei! Blestemu-ml se va naşte... Ce numai tu n’al vrut să ştii O lume va cunoaşte. Bogăţia de gîndirî şi frumseţl din acest volum, chiar aşa fragmentar cum ni se prezintă, e vrednică să fie cunoscută în cercuri cît mal largi, mal ales că pînă la ediţia completă se vor mal scurge anii... t. Victor Bontescu, Ego, versuri, Orăştie 1905, ppX 140 in St'. Versurile din volumul Ego au apărut, pare-mi-se, toate, fără ca cineva să se fi oprit asupra lor. Cu toate aceste, versurile dlui Bontescu vredniciau osteneala aceasta, tocmai pentrucă autorul lor este un „Ego“ destul de distinct. Ego acesta, pentru ca să se deosebiască de droaia poeţilor noştri minorum gentium, scrie în o limbă românească foarte bună, are o tehnică foarte desăvîrşită. (în tot volumul n’am aflat decît două poticniri de rimă şi două-trel cuvinte inexate, ca murmuit, fremuire.) Se mal deosebeşte Ego de alţi „visători" al noştri prin faptul, că e vesel şi de spirit. Chiar în „Scrisoarea din urmă", care ar fi pentru poeţii de duzină prilej de rîurl de lacrimi, la dl Bontescu îî stoarce o lacrimă numai: Povestea fericirii e mărgeaua, Ce mi-a picat tremurător din geană: O lacrimă... A fost — Partea cea mal mare a volumului o constitue pagini vesele, ironie fină, sarcasm uşor. Versuri duioase se isprăvesc adese cu întorsături de ironie neaşteptată în genul lui Heine. Trebue să spunem însă, că printre aceste versuri uşoare, dl Bontescu strecoară şi cîteva poezii. Citez din „Chef ‘ cîteva strofe, cu minunatul refren de motive poporale. Moşule! bătut cu vreme De-un păcat, mi-e neagră soartea — Zi-mî tu doina ceea veche, — Moşule, uitate-ar moartea, — Cea de plînge violina Şi suspină clarinetul Şi se ’nfiorează frunza Cînd o iai aşa pe încetul, Că......jele-I, Doamne, cui şi cui |ele-î, Doamne, muntelui"... www.dacQFomanica.ro Nrul 21, 1905. LUCEAFĂRUL 459 Moşiile! O viaţă ’ntreagă Ţi-o jeleşti dc-atuncî pierdută, Dar cînd vine amintirea Vremilor, de te sărută Şi-ţi iaî cetera in mină Şi-ţi plîngi dorul făr’ de lege, Hei! cum plîngem şi noi roată Toţi în jurul tău, moşnege ... Că ... „jele-i, Doamne, codrului De armele lanculuî . Moşule!... Tu-1 ştii de-aievea, Tu i-aî auzit doinirea, Fluierului printre cetini Tu i-ai ascultat jelirea, Tu i-ai auzit şi cornul Cind voinicii sta să-I strîngă — Ziceţi, măi, să hohotiască! Las-o, măi, duios să plîngă ... Că......le plouă şi le ninge Şi n’are cine le ’ncinge." Deosebit de frumos şi subtile sînt rapsodiile Nocturnă şi, mai ales, Înmormîntare. Din generaţia mai tînără singur Goga şi Vîlsan nc-au dat cîteva bucăţi de atîta forţă poetică. Sînt însă şi bucăţi cari puteau fi lăsate afară din volum, ca d. e. Două sonete; iar cîntul al 19-lea din „Sponsalia" (pag. 29) trebuia de-adreptul eliminat. POŞTA REDACŢIEI. Tobolanu. Idea d-tale de-a scoate un „volumaş" de nuvele, poate, nu e rea. După citirea nuvelei poporale, trimise nouă, îţi dăm însă sfatul să n’o faci. „Dreptatea" poate să aibă loc într’o foaie poporală, pentru noi e prea puţin literară. Dintre poezii n’am putut alege nimic. Vei înţelege şi d-ta, citind strofele de jos şi ju-decîndu-le din nou: (IO Şi-acum suni tot care-am fost, Adu-tl numai bine-aminte, Dar acum mă fii de prost, Bagsamă, pentrucă-I post! (11.) Pe pragul casei mele încet mtl pun sil şed, Sdrobit de gîndnri grele in lăcrâml mi desmierd. in jurul meu stau pruncii Şi mereu mi întreabă: Taică, unde-I munci Mini pe-a noastră samă. Cerşirea mi ruşine A fura mă tem, De lucru nu-mi da nitne, Pâmlnt noi nu avem. Aceste toate pot să fie adevărate, dar nu sînt — poezie. Vili. „In flagranţi" ca titlu — imposibil. „Şi-a vint, mai bin’ să nu fi vint" (a vint în loc de a venit) nu ţi se pare şi d-tale cam nu ştiu cum ? „Revedere" ar fi ceva. Atît de tare mi-a fost dor De satul meu din vale, De casa mică de sub deal, De plopii lingă cale Mal stâ încă bătrînul pir In preajma casei noastre__ De timpuri grele istovit Priveşte ’n zări albastre. Şi toate-aşa-s precum au fost, Precum erau odată, Şi totuş, par'ca, s'au schimbat, Pustie-i curtea toată. La casâ-am fost atiţi copil, Ne-am răzleţit cu toţii... Şi valea plinge ’ncet, trecînd Pe dinaintea porţii... Mai continuă şi-o să vedem. N. S. Dacă primim abonamente începînd cu orice număr? Lucru firesc. Ne miră însă, cum de întrebarea asta ni se pune totdeauna în legătură cu cîte-o poezie... fireşte, slabă. Cioban. „Singur": Stau singur in a mea odaie Bolnav, trudit de-o boală grea. Părerea noastră e că între astfel de împrejurări era mai bine să ceri sfatul medicului din sat, decît să încerci a scrie poezii. „Mamei" nu e mai bună decît „Eroul românesc", care încă e tot atît de slabă caşi „Ei" Odată te-am văzut în viaţă Şi de-atunci ba Dar a mea inimă nu 'nccată De-a te adora 1 Ha? . De-atunci, scumpo, te ador Şi pentr'un graifi din gura ta Sum gata, dragă, să nior Să-nil stîng viaţa mea. Poftim !... APARE: La 1 şi 15 a fiecărei luni, stil v. Preful acestui număr 50 bani. — Pentru România 65 bani. ABONAMENTUL: Ediţia de lux:---20 cor. la an Pentru străinătate: 25 „ „ „ Ediţia simplă:---12 „ „ „ Pe jumătate de an 6 „------- Pentru străinătate: 16 „ la an Redacţia şi Administraţia: IU., Strada Zoldfa, Hr. 7. Red. resp.: MIHAI STAN. AVIZ! Apropiindu-se sfîrşitul anului şi avînd să încheiem compturile, rugăm respectuos toţi abonaţii noştri să binevoiască a ne trimite sumele cu cari ne datorează încă. Adm. Rev. „Luceafărul". www.dacQromanica.ro 405 LUCEAFĂRUL Nrul 21, 1905. VOLUMELE NOASTRE k> se află de vînzare, pe lingă preţurile originale, la librăriile Arad: Petru Simtion. — ifj. Klein Mor. — Blaj: Librăria arhi-diecesană. — Bârlad: Nicolae A. Petroff. — Braşov: I. Ciurcu. — Tip. A. Mureşan. — Beiuş: L. Sussmann. — Brăila: Dum. Ionescu. —Bucureşti: L. Alcalay. — „Librăria Nouă“ — Librăria Naţională. — C. Sfetea. — Socecu et Cie. — Brad: loan Cutean. - Cluj: Petru Suciu (Răvaşul). — Caransebeş: Librăria die-cesană. — Câmpulung (Bucovina): Gabriel Storfer. — Craiova: Socecu et Cie. — Constanţa: Dimitrescu etMovileanu.— Galaţi: Negoescu et Mânu. —Iaşi: Socecu et Cie. — Lugoş: Kol. Nemeş. — Oraviţa: 1. E. Ţieranu. — Ploieşti: Socecu et Cie. — Se-lişte: Nicolae Ţintea. — Sibiiu: Librăria arhidiecesană. — Suceava: Librăria „Şcoala română". — Uzdin: Constantin Onciu. noastră are în depozit: Alexandru Vlăhuţa: România pitorească — - ------Dr. Sextil Puşcariu : Ethymologisches Worterbuch der rum. Spraclie. Lateinisches Element. Broşat 7 cor. Legat George Coşbuc : Crestomaţie pentru toţi Românii-----------— „ „ „Sacontala" trad. lib. după Calidasa — — „ „ P. Virgilius Maro: „Aeneis," traducere în formele originale (Premiată cu 12,000) Ed. 11 „ „ Povestea unei coroane de oţel---------------- „ „ Războiul nostru pentru neatîrnare — — Teodor Păcăţian : Cartea de aur. Voi. I—III Leg.------------- Preţul Porto 3 C. 50 20 o 00 30 - „90 10 5 30 2 „50 20 1 „ 50 10 - „95 10 36 60 — Toate operele apărute în editura institutului „Minerva“ din Bucureşti. — în institutul nostru de arte grafice se primeşte un elev-practicant de tipografie, român, cu cel puţin 3 clase civile. Sînt preferiţi cei cari ştiu limba maghiară şi se pot susţinea în timpul pracsei. A se adresa la Tipografia „Luceafărul" Budapesta IV. Molnâr-u. 10. CU TIPARUL 1NST1T. TIPOGRAFIC ŞI DE EDITURĂ „LUCEAFĂRUL". www.dacoromanica.ro