©
LA ADmiAISTRAŢIA ROASTRĂ SE AFLĂ DE UÎriZARE
                                                       —.i|o|i—
T. PĂCĂŢIANU: „CARTEA DE AUR“ voi. I—III. legat cîte
12 cor.                                      36 cor.
                                                       —1||0|||—
                               Dr. SEXTIL PUŞCARIU: „ETHYMOLOGISCHES WORTER-BUCH cler rumănischen Sprache." I. Lateinisches Element. Broşat 7 cor. Legat 8'40
©
I qnnniif • Octavian Goga: POEZII 2 cor. Rom. 2 50 lei. a. CljJcll UI • Pe hârtie holandeză 3 cor. „ 3 50 lei.
©
©
CEREŢI PRETUTINDENI, IN CAFENELE şi RESTAURANTE, REVISTA „LUCEAFĂRUL"
                                         ----Moli--
Fînă acum LUCEAFĂRUL se poate citi:
Braşov: Budapesta:
       Cofetăria Friedrich Flagner. Rossmarkt 32. „Cafe Central", Feren-ciek-tere, — „C. Klo-tild", Vâci-u. 38, — „Medikus", Ulloi-ut 20, „Jăgerhorn" Kishid-u.
©
©
Oradea-mare:
Orăştie: Oraviţa Panciova : Sibiiu :
Viena:
Cafe-restaurant „Pano-nia“, Bemer tăr. Cofetăria F. Wallepagi. Iosif Pocrean, ospătar. „H. Weisse“ (M. Adler) „Caf6 Habermann". Cafe Arkaden.
                                      --„|0||.—
CEREŢI PRETUTINDENI, ÎN CAFENELE şi RESTAURANTE, REVISTA „LUCEAFĂRUL"
©
                                  A APĂRUT ŞI SE AFLĂ DE UÎAZARE LA LIBRĂRII ŞI LA Administraţia noastră:
Ion Agîrbicean: „DELA ŢARĂ“ . . .
Ion Ciocîrlan: „TRAIUL NOSTRU" . .
AL Ciura: „ICOANE"....................
                                                                                           N. Dobrescu: FRAGMENTE privitoare la „istoria Bisericeî Române" . . .
  Cheltuielile de postă pentru un exemplar 10 fii. România 20 b.
                                                                                            Admin. LUCEAFĂRUL. IV. Zoldfa-u. 7.
1‘50 România  2 iei     
1-50    »»    2 lei     
1-20    »     1-60 lei  
1-20    It    1 ■£0 b   
©
©
©

2^.
<||0||.
                                             DEPOZITE PENTRU UNGARIA şi ROMÂNIA:
Bucureşti: Leon Alcalay,    Galaţi: Negoescu etMânu.    Ploieşti: Socecu <£.
     „Librăria Naţională",  Bîrlad: N. A. Petroff.   —  Suceava:    „Şcoala Rom.“
     Librăria C. Sfetea.    Craiova: Socecu &.          Oraviţa : 1. E. Ţieranu.
Brăila: Dumit. lonescu,    Iaşi: Socecu <S.            Blaj: Tipogr. archidieces.
                                                  Sibiiu: Tipografia Archidiecesană.
M|o|h


www.dacQFomanica.ro
REVISTĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂ ORI PE LUNĂ
o-----------------SUB DIRECŢIA G ~             ^            --------©
                 Plor: ALEXANPRU C1URA, OCTAUIAN COGA, ?i OCTAUIAN C. TĂSLĂUANU.
NOAPTE
ORICE REPRODUCERE OPRITĂ.
Nemărginită bolt’a nopţii,          Simţiam fiorii ’ndrăgostirii,          
Peschide-ţi tainica ta carte        Măreaţa ’mbrăţişare mută,              
Şi-ascullă-mî glasul zbuciumăriî    Cînd in amurg tîrziu de vară           
Neputincioase şi deşarte.           Pămînt şi boltă se sărută.             
Poar' mila ta n’o să se stingă,     Şi ’n zmalţul pulberii de rouă.        
Cînd două mini tremurătoare         Ce strălucia pe cîmp măruntă,          
îşi împreun’ nevolnicia             Părea, că firea-î hărăzeşte            
In chip de rugă şi iertare.         Nădejdii mele dar de nuntă.            
Azi, ţintele de nestemate           Şi sufletu-şi avea altarul...          
Culege-le din cingătoare,           Iar inima, zmerila roabă,              
Căci ochii stelelor mă mustră       Ingenunchiată ’n umilire,              
Şi plinsui stelelor mă doare.       Jertfia curata ei podoabă . . .        
Azi, orice picur.de lumină          --- Par s’a sfărmat. Şi-atît mă doare, 
Pin faţa ta îmbujorată,             Cînd vraja razelor senine              
In ţintirimul larg al minţii        Aprinde-o candelă de veghe             
0 cruce proaspătă-mî arată.         Intr’o biserică ’n ruine...            
Le uăd şireag... şi mă cutremur,    Azi, toate fulgerele-s stinse          
Şi fiecare clipă-mi pare            Şi moarte-s zimbetele toate            
0 fărmitură ce-mi întrupă           Şi nu va mai rodi nisipul              
Păgînul cîntec de pierzare.         Pin biata mea pustietate.              
Simt mintea, desgropîndu-şi morţii, In lanţ de neguri şi uitare            
Căzînd la fiecare groapă ---        Aş vrea amarul mieu să-l ferec...      
Şi jalea celor moarte ’ntreagă      Nemărginită bolt’a morţii              
Apasă-mi plumbul pe pleoapă.        Imbracă-ţi haina de ’ntunerec!         
Cînd tu-ţi aprinzi în mii de facle  Aruncă vălul tău de umbră              
Senina dragostii dovadă, .          Pe toate farmecele firii               
Înfiorîndu-se ’n adîncuri,          Şi’ngroapă ’n adîncimi de ape          
Plîng ochii osîndiţî să vadă.       Ispitele îndrăgostirii.                
Atunci, aducerea aminte             Pe scînteierile de rouă                
Imi dă oglinda-i blăstămată ---     Şi peste^cîmpul^nins de floare,        
Şi rostul celor vechi întrupă-l,    0 beznă grea, ca giulgiul morţii,      
Iar' eu ascult, ce-a fost odată...  Să cearnă pace-adormitoare.            
0 lume-şî desfăcea ’nainte-mî       Cînd glasul tinereţii moarte           
Comoara tainelor bogată,            Şi-al viselor înfrigurate,             
Svîcnia eternul ei cutremur         Rătăcitor, fără repaos,                
Sub tîmpla mea înferbîntată.        La poarta sufletului bate ---          
0 patimă-mi robise ochii            Eu, învălit în întunerec,              
Cu strălucirea ei păgînă            Să ’nchid zăvorul dela poartă          
Şi mă zmulgea cu braţ de vifor      Şi nici o stea să nu mă vadă           
Pin valul lumii de ţărînă.          In zbuciumarea mea deşartă.            
Octavian Goga.
www.dacQFomanica.ro
348
Luceafărul
Nrul 18, 1905.
                         SERBĂRILE VIN SIBIIU.
                                    ii.
   Inaugurarea muzeului. Poporul nostru pînă ierî-alaltăerl a plutit făr’de nicî o ţintă în viaţă; îmbrobodit de vălul des al neştiinţa, prigonit de-o soarte maşteră, rătăcia în neştire prin vă-găunele Carpaţilor sau prin înfundăturile cîm-piilor; cu fruntea lui de slugă aplecată mereu spre ţărînă, cu trupul şi sufletul ferecat în cătuşele uinilinţiî şi neputinţiî, veacuri de-arîndul şi-a tors tortul existenţii în cea mal deplină întunecime, — necunoscut de alţii şi străin de sine însuşi.
       în cursul vremilor, numai în lăcaşurile zidite de credinţa statornică în atotputernicia Stăpînuluî de Sus mal pîlpăia opaiţul unei culturi zmerite. Rugăciunea pentru pînea de toate zilele şi pentru iertarea păcatelor era singurul prilej de a se citi slovă românească, era singura pavăză la adăpostul căreia Românul înfrăţit cu glia suferinţiî putea să suspine liber: Doamne, milueşte-ne!
   Din acea seînteie care licăria la altarul lăcaşurilor dumnezeeştî s’a aprins mal tîrziu, acum un veac şi jumătate, flacăra luminătoare şi deşteptătoare a culturii româneşti. De atunci, pe lîngă biserici, am început să ne ridicăm şcoli, în cari dascăli entuziaşti şi cuminţi s’au aşternut, cu hărnicie rodnică, pe muncă. în zilele veacului trecut, poporul nostru, dupăce a avut parte să-şi vadă descătuşată şi fruntea din ruşinoasa iobăgie, a reuşit să dovediască lumii uriaşa lui putere de viaţă, sporindu-şl repede şi ’n bine tînăra lui cultură, care astăzi străinilor impune, iar pe noi ne ’ndeainnă: excelsior!
   Şi cum puteam dovedi mal vădit progresul ce-1 realizăm, decît zidindu-ne, alături de celelalte institute culturale, un Muzeu Naţional, în care să se păstreze cu pietate toate relicviile suferinţelor noastre, tot tezaurul mîndrieî noastre?
   Nu era mijloc mal nemerit să întimpinăm zorile secolului nostru, decît înălţînd un nou şi durabil altar culturii noastre, la care vom putea învăţa să ne cinstim tradiţiile, să ne conservăm cu evlavie toată moştenirea vizibilă, hărăzită dela străbuni, să învăţăm a ne cunoaşte individualitatea etnică din prezent, în toate manifestaţiunile
eî, pentru ca să ştim îndreptarele cari au să ne ducă pe cărările normale şi sigure de izbîndă în viitor.
   La inaugurarea acestei importante instituţiunl culturale au azistat cel doi purtători de cîrje vlădiceştî, dînd serbării caracterul înălţător al unirii desăvîrşite. Cum stăteau alături, în rîndul prim, amîndoî cu feţe senine şi blînde, par’că diavolul confesionalismuluî care ne frămîntă, patimile urii şi-a desbinăriî se lepădase de neamul nostru; par’că iarăşi ne siinţiam fraţi buni şi iertători, purtaţi pe aripile aceluiaş gînd roditor de fapte trainice.
   Prezenţa mitropoliţilor celor două biserici şi răspunsul Maiestăţii Sale apostolice, adresat neamului românesc, pe care îl dase uitării de cînd durează pacea în împărăţie, au fost faptele cele mal înălţătoare ale inaugurării.
   Obştea întrunită a ascultat in picioare graiul Maiestăţii Sale tălmăcit de guvernul ţării noastre, şi a luat cu durere în suflet la cunoştinţă „sincerile regrete", că reţinut de alte treburi nu poate coborî cu luminata-I faţă la serbare.
   Cel de faţă au izbucnit în urale de „Să trăiască" şi au hotărît să trimită Maiestăţii Sale o adresă omagială prin care repetă acelaş cîntec: alipirea şi credinţa neclintită a poporului român cătră tron şi patrie .. .
   Scrisoarea prea frumoasă a d-lul Alexandru Mocsonyi, care a dat pentru muzeu suma de
24.000   coroane, a mal întrămat sufletele preocupate de alipire şi credinţă neclintită.
   Acest mic vlăstar din lamura nobilă a familiilor noastre conducătoare, dupăce constată caracterul inofensiv şi legitim al aspiraţiunilor noastre culturale, ne spune aşa de înţelept că „din credinţa în Dumnezeu şi din iubirea de neam îşi trage poporul român nădejdea într’un viitor mal frumos. Şi aici se confirmă adevărul concepţiei creştineşti, că din credinţă şi iubire răsare nădejdea.
   Planeze deci genii! acestor virtuţi cardinale creştineşti şi asupra serbării noastre inaugurale şi cînd aceşti genii, cu bătaia aripelor lor, aduc
www.dacQFomanica.ro
Nrul 18, 1905.
LUCEAFĂRUL
349
în vibrare atmosfera naţională, resimtă cu nobilă însufleţire toate inimile româneşti — ori unde s’ar afla — aceste vibraţiunî, căci aceasta este o serbare naţională istorică."
   Din discursul de inaugurare al dluî preşedinte, trecînd peste istoricul important al locului, unde e ridicat astăzi muzeul şi cel al oraşului Sibiiu, lăsînd la o parte lista tuturor meşterilor zidari şi a firmelor cari au incasat clieltuelile edificiului, relevăm numai partea în care se aduc laudele cuvenite d-lui prim-secretar al Asociaţiunii. Idea de-a se înfiinţa acest templu al culturii e a d-sale. în adunarea generală, ţinută la Lugoj în 1896, în raportul său a atras luarea aminte asupra ei, iar în 1897, la Mediaş, comitetul central a venit cu propuneri concrete şi cu proiecte amănunţit studiate.
   Meritul dluî prim-secretar e şi faptul de a fi găsit mijloacele necesare pentru adunarea sumei considerabile de 125.000 cor., cît a costat zidirea. Talentul d-sale organizatoric şi de afaceri a reuşit să realizeze, relativ într’un timp foarte scurt, o idee, care poate multe decenii plutia deasupra capetelor noastre, ca un pium desi-derium utopic. Pentru această faptă a d-sale întreg neamul românesc îi rămîne întotdeauna recunoscător.
   Ne-ar părea din cale-afară bine, dacă şi despre expoziţia, a cărui director a fost, am putea să înşirăm numai cuvinte de laudă.
   Dar să vedem cu ce s’a ales publicul dela expoziţie, fiindcă neutru şi prin el a fost aranjată.
   Etagiul prim al muzeului era ocupat de secţiunea numită etnografică, întocmită de Dna şi Dşoa-rele Cosma, cari n’ati cruţat nici jertfe nici osteneală pentru orîn-duirea bogatului şi preţiosului material, trimis de reuniunile femeilor şi de particulari.
   Odăile toate, şapte la număr, erafl încărcate de covoare, între cari unele din părţile Teiu-şuluî, de-o frumseţe pur românească, pe mese ii, catrinţe, ştergare, ţesături şi cusături de tot soiul, pe cari numai ochiul specialist le poate deosebi şi aprecia ;
printre ele căniţe, blide, ploşti şi alte vase pe cari le folosesc ţăranii; ici-colea cîte-o încercare de-a înşgheba o odaie ţărănească, cu mese, laviţi, paturi şi cuiere vechi, frumos încrestate; păreţii unei odăi acoperiţi numai de fotografii, reprezentînd sate, porturi şi obiceiuri ţărăneşti, unele foarte preţioase — poate, vom publica şi noi cîteva — în dulapuri modelele de cusături originale din albumurile dluî Comşa şi al dşoarei Minerva Cosma.
   Cea mai preţioasă parte din această secţiune sînt, fără îndoială, păpuşile, unele îmbrăcate în mărime naturală, iar altele în miniatură, cum sînt, cele mai bine asortate, ale reuniunii de agricultură din Sibiiu. De remarcate grupa „Junilor", reprezentînd serbările dela Paşti ale Românilor din Şcheiul Braşovului.
   Secţiunea etnografică se continua în curte şi în casele Asociaţiunii. îndată cum scoborî scările muzeului înspre curte, dai de-un fel de bordeiu, care, judecat după aranjamentul dinlăuntru, vrea să fie o stînă. Cei dela munte, rîzînd, trec de ceealaltă parte, unde e băieşitul, destul de bogat. Un ţăran alege aur, jur împrejur blocuri de piatră şi instrumente din branşa mineritului, pe pereţi vederi din Munţii Apuseni şi alte părţi — în şcoala de fetiţe a Aso-ciaţiuniî, elevele au o odaie cu lucruri de mînă, brodării în mătasă, fir, lînă, apoi dantelerii de tot neamul, cu foarte puţine motive româneşti, ceeace te izbeşte, dupăce ai văzut minunăţiile
Porturi din Mate}*.
www.dacQromanica.ro
350
Luceafărul
Şirul 18, 1905.
acului şi iţelor ţărăneşti din şalele muzeului.
   Alături, într’o odaie, dl Petru Popovicî a aranjat secţia vînătorească, expunînd paseri şi alte animale umplute din bogata d-sale colecţie particulară. Aici mal vedem arme vechi şi instrumente de pescărit.
   Alături e secţiunea băncilor, a binecuvîntate-ior-bănci române, cu statistici, hărţi, lucrate cu pricepere desăvîrşită.
   Mal sus e secţiunea istorică-culturală.
   Pe peretele din dreapta producţia literară şi cîteva rafturi goale. Colecţii de gazete şi reviste şi parte din cărţile scrise de fiii neamului nostru din Ungaria. în faţă, arme vechi, diplome dela Voivozi; în stingă portrete de-ale bărbaţilor noştri mal însemnaţi, documente fotografiate; în mijloc, colecţii numismatice, cărţi vechi, iarăşi documente, manuscrise şi albumurl de ale societăţilor culturale; unii dintre autori iau dulapuri sau poliţe speciale asemenea firmei editoare W. Krafft din Sibiifl.
   Această secţiune desparte cele două ale bisericii ortodoxe şi unite, ambele bogate şi foarte preţioase. în ambele cărţi vechi şi manuscrise preţioase, icoane de ale feţelor bisericeşti mal înalte de pe vremuri. Cea ortodoxă mal cu grijă şi mal sistematic aranjată.
   Publicului i-ar fi plăcut să vadă mal bine, să ’nţeleagă mal mult, din cele espuse, dar în lipsa unei călăuze vie sau tipărite, era cu neputinţă. Cel mulţi au părăsit Sibiiul cu inîngă-
ierea, că au văzut şi el o expoziţie naţională, dar care a fost importanţa şi valoarea el, prea puţini, — numai cel harnici cu creonul bine ascuţit şi cu carnetul în mînă — au înţeles-o.
   Timpul în care s’a adunat materialul şi s’a aranjat întreaga ex-posiţie, recunoaştem, a fost de tot scurt. Numai din acest motiv putem ierta lipsurile şi gustul arbitrar în aranjare, precum şineesistenţa unul catalog lămuritor, făr’ de care vizitatorii nu puteau înţelege cele văzute. Revista „Tansilvania" de sigur ne va aduce în darea el de samă descrierea amănunţită a celor expuse, reproducînd în ilustraţii lucrurile de mal mare valoare. Ar putea publica şi o broşură specială, cum e obiceiul. Poate se va face.
   Serata etnografică. Idea de a încopcia în seria serbărilor această serată a fost una dintre cele mal fericite. Ea s’a zimislit într’un cap de organizator, priceput numai în cele pozitive, cari nu trec peste orizontul obicinuitului cetăţean de afaceri. La început, era vorba să se facă un fel de bufet etnografic, unde vizitatorii să poată vedea costume naţionale româneşti din toate părţile Ungariei şi cel îndrăgostiţi de ele să le poată admira, mal statornic, pe lîngă sticle de spumanti. Din această idee vulgară, dl dr. Tiberiu Brediceanu, care a fost încredinţat s’o execute, a creat o lucrare artistică.
   Dsa se ocupă mal bine de zece ani cu muzica noastră naţională, culegînd şi armonizînd mal ales cîntărl şi dansuri din Banat, dintre cari unele au apărut în „Musa Română" din anii 1894—5, revista fostului său profesor I. Mureşianu din Blaj. în timpul din urmă s’a ocupat intensiv cu muzica poporală ardelenească.
   Această pregătire solidă muzicală i-a făcut posibilă mobilarea ideii primitive, aranjîndo serată etnografică deamnă de o serbare culturală, în care, pe lîngă minunatele şi originalele costume, publicul a auzit muzică românească şi a văzut dansuri naţionale.
   Compoziţia dlul Brediceanu are forma unul
www.dacQFomanica.ro
Nru! 18, 1905.
LUCEAFĂRUL
351
potpourri mare. Preludiul, în stil modern, cuprinde frumoase motive de muzică românească; acesta şi „Romanţa", în cursul căreia primele părecliî de dansatori pogoriau scena, le-a dirigiat singur. Era o frumseţă ca ’n poveşti să vezi cum flăcăii şi fetele din societatea noastră aleasă se ’nşiră ’n horă, fiecare cu costume feliurite şi hogatc în cusături şi ’n podoabe, cum îmbujoraţi la feţe de mîndrie măsoară tactul domol al celui mai frumos joc al nostru.
   O sebcşancă, cu o broboadă înfăşurată înfoiat in jurul chipului luminat de ochi ademenitori, începe să ne doiniască:
    Sebeşanca era d-na Triteanu, care e înzestrată cu o voce de valoare înaltă, vrednică de admiraţia oricărui public. Am fi ascultat-o cu atîta drag şi cu sinceră însufleţire o noapte ’n-treagă, legănîndu-ne tînguirile sufletului şi sal-tîndu-ne zburdălnicia inimii cu acel „Vai, bădiţă, dragi ne-avein“. Tot aşa, ascultînd cântecul bănăţenesc al d-nei Lucia Cosma:
Bagă, Doamne, luna ’n nor Să mă duc, unde mi-e dor
—   Tu nu vrei, tu nu vrei Ce-ai iubit să iei.
—  Ba io, ba io, ba io vreau Ce-am iubit să iau.
Bagă Doamne tuna ’n stele Să mă duc, unde mi-e jele. — Mîndruliţă din Banat, Nu gindi că te-am lăsat; Tu eşti floare de bujor Nu te-oi uita pină mor.
Spune, mindro, adevărat Cu ce apă tc-ai spălat Că pe min' m’ai fermecat, De-am lăsat cârti ’ncărcat, Boghiul de fin negreblat Şi-am venit cu tine ’n sat.
Jclui-m’aşi jelui jelui-m’aşi şi n’am cui Jelui-m’aşi codi ului.
jele-i Doamne codrului De armele tancului
Că le plouă şi le ninge Şi n’are cine le ’ncinge.
Vai, bădifă, dragi ne-avem Ne-am lua nu ne putem, Ne-am lăsa nu ne ’ndurăm, Că prea bine sămănăm.
Şi la ochi şi la sprincene Ca doi porumbei la pene Şi la stat şi la umblat,
Şi la dulce sărutat.
    Acest „nu te-oi uita" l-am dus cu noi, toţi cîţi am ascultat-o şi admirat-o, mai ales în tonurile discrete şi domoale.
    Dansatorii au executat jocuri poporale ardeleneşti, bănăţeneşti, apoi Romana, Bătuta şi Căluşerul. înaintea fiecărui dans, dl Brediceanu are cîte-o introducere, care caracterizează, în sunete, ţinuturile de unde sînt. Aşa de ex. e legănată întroducerep „Lugojeneî", mai vioaie a „Haţeganei", plină de temperament a dansului bănăţenesc „Pe picior", în
- -....... fine „Brîul" sprinten, cu
care intră Sălişteniî, prinzîn-du-se cîte 2 flăcăi şi 2 fete la „Învîrtita".
    Punctul ultim din program, „Şezătoarea", a fost pitoresc. D-şoara Elvira Cristea a aranjat cu multă pricepere o odaie ţărănească, în care fetele torceau, flăcăii desfăceau porumb, iar alţii ascultaţi doina unui fecior îndrăgostit.
    întreaga serată, atît din punct de vedere coreografic cît şi muzical, a fost la înălţime. Aplauzele şi felicitările aduse autorului ei, Dr.
T.  Brediceanu, au fost cele mai meritate dintre tovarăşele lor dela aceste serbări.
Port din Bănat.
Port din Sebeş (Com. Sibiiu)
(eXoi
www.dacQromanica.ro
352
LUCEAFĂRUL
Nrul 18, 1905.
                                          SEPTEmURIE.
   în gălăgia tîrguluî de cărţi, micul Toader Moldovan părea foarte nenorocit. Studenţi, cu cliipiele date pe ceafă, oferiau în schimb cărţile lor sau le vindeau, lăudîndu-şî marfa cu multă larmă. •
   Se ţinea strîns de tată-său, privind speriat la studenţii din jurul lui, cari erau aşa de veseli şi de gălăgioşi.
   „Ce cărţi ai de vîndut ? întrebă tată-so pe unul.
   —   De pe a şasa: Salustiu, Virgil, Xenofon.
   —   Mie îmi trebue de pe prima.“
   Băiatul rămase cu gura căscată. Numele acele străine îl făcură să tresară. Cît de cuminte i se părea studentul acela, care le vindea; le ştia de bună samă pe din afară, după-cum ştia el poeziile din Abecedar. O rază de îmbărbătare cercă să se strecoare în sufletul lui amă-rît. Se gîndia ca la un vis îndepărtat, la vremea cînd va fi şi el student mare şi va fi pe „a^ şasa“.
   îl urmăria cu privirea şi-î auzia glasul res-bătînd d’asupra celoralalte.
   „Virgil... Xenofon, nou de nouţă!“
   Aflară în sfîrşit un băiat cu cărţi de pe prima. Şi în vreme ce tatăl se zbătea cu băiatul, care era foarte bun de gură, el răsfoia cu sfială prin cărţile, cari de acum erau să fie ale lui. Geometrie! Citi silabisind titlul, răsfoi cîteva foi şi rămase pe gîndurî: ce o mai fi şi asta! Limba latină... Citeşte cîteva şire de pe pagina întîi şi nu înţelege. Îşi ia cărţile subsuoară şi pleacă spre internat. Cît de multe erau ; nici nu le-ar putea duce singur pe toate, de nu i-ar ajuta şi tată-său !
   Le aşează pe masă, potrivindu-le după mărime. Un miros de văpseală proaspătă umplea odaia. Corfe şi lăzi erau îngrămădite pe coridor, doi ţigani cărau saltelele umplute cu paie, în vreme ce băieţii ceilalţi alergau ca într’un furnicar dintr’un coridor în altul. Toţi erau veseli: singur numai el şi cu cîţîva alţi băieţi de pe prima steteau stingheriţi în mijlocul gălăgieî, cu privirile abătute, cu gîndul departe.
   L-a petrecut apoi pe tată-său pînă la gară.
   „Să fii cuminte, dragu tatii, să înveţi şi peste o zi-două să ne scrii, auzi Toderiţă?"
   El tresare aiurit.
   „Auzi, dragu tatii, dupăce te-aî dedat cu lucrurile dela şcoală, să ne scrii.
   —   Scriu .. . scriu.“
   Cînd să urce tatăl său în tren, buza de jos începe să-î tremure, un nod i se aşeză în grumaz.
   Şi cînd a dat să-î sărute mîna, picuri mari de lacrimi se rostogoliră peste ea.
   Tată-său a dat să mai zică ceva, dar nu-i venea vorba; îl netezi pe faţă de citeva ori, îl sărută şi urcă repede în vagon.
   Băiatul îşi şterse repede lacrimile, îşi strînse dinţii deolaltă cu putere, respirînd agitat, dînd drumul greutăţii care îl apăsa dela inimă.
   De cătră sară se mai învioră. Legase prie-tinie cu doî-treî băieţi de sama lui dintre cari unul — spunea că e repetent — i se părea foarte îndrăzneţ. Pînă să sune de culcare, se mai jucară prin curte, mai alergară.
   în dormitor iarăş îi veni urîtul. Nu-i plăcea sala aceea aşa de mare, cu atîtea paturi. îşi amintia de chilia lor mică de acasă, cu trei paturi şi un divan vecliiu. Acolo dormiau părinţii lui, bunicul şi el. Şi sluga Gherasim îl lua sara pe genunche şi începea să-i spună la poveşti, cu pădurea cea fermecată, cu zmei şi zîne, cu copiii pierduţi... El asculta cu coatele rezimate de masă, uitîndu-se la flacăra luminii de său, cum se zbate. Slujnica, după-ce găta cu vasele, se aşeza şi ea pe vatră şi asculta.
   „Uită-te, domnişorule, ce nas mare are Gherasim !“
   Şi rîdea arătînd pe perete nasul lui Gherasim. Sluga ridica din umeri, zicea o glumă, să astupe gura slujniciî şi spunea mai departe.
   Flacăra luminii se îptindea din ce în ce mai tare, o zare ca de curcubeu o împrejmuia, în vreine-ce el clipia din gene din ce în ce mai des. Gherasim, vrînd să ia mucu stinge luminarea, apoi ia sfeşnicul, suflă în feştilă, ri-dieînd-o repede de cîteva ori în sus şi lumina se aprinde iarăş.
   „Vezi, domnişorule, că mai am încă zile de trai!“
   De sfîrşitul poveştii nu-şi mai dădea samă. Ca prin vis îşi aducea aminte dimineaţa, că bunicul l-a desbrăcat şi l-a desculţat şi l-a dus în braţe pînă în pat.            __
   Cît de drag îi era bunicul! îi făcea sănii şi jucării de tot felul şi paiaţi, cari joacă cînd tragi de sfoară, şi vaci de liîrtie. Iarna, cînd tăiau porci, bunicu ÎI lua, des de dimineaţă, în patul lui. Aburia florile de ghiaţă de pe ferea-stă, îl îmbrobodia bine cu ţolul pe la spate şi-l punea să priviască la porcii, cari se pîrjo-liau între trunchi, sub bobotaia focului de paie. în zarea lui, tată-său şi oamenii cari se învîr-teau pe lingă porc, păreau cu mult mai altcum, de cum îi vedea peste zi. în curînd, bunicul venia zgrebulit, cu căciula trasă pînă peste urechi.
   „Toderiţă, iacă ţi-o adus bunicu urechea porcului."
   I-o punea pe jar şi o împărţiau amîndoi, dar
www.dacQFomanica.ro
Nrul 18, 1905.
LUCEAFĂRUL
353
bunicul numai cît gusta din ea, că nu avea măsele.
   Şi pe la amiaz îi usca beşica frumos, şi i-o umfla, punînd în ea boabe de cucuruz.
   Şi de cîteori avea vr’o taină mare, pe care iui cuteza s’o spună nici părinţilor, se sfătuia cu bunicii, care era mai îngăduitor din fire, şi nu-1 atinsese nici măcar odată cu nuiaua. Aşa şi acum, cînd cu mersul la şcoală. Tată-;ăfl îi tot pomenia de cîţîva ani, că dacă se poartă bine, îl duce la Blaj. Se gîndia el cu mare dor la ziua plecării, dar cu cît se apropia de ea, siinţia că mai bine i-ar fi lui să rămînă acasă. Să hoinăriască toată ziulica cu ficiorul cantorului şi cu ceiajalţi prieteni, cari nu se mai duceau nicăirea. într’o sară, începu să-i spună mame-sii, că el rămîne acasă. Ea îl ascultă, îl sărută pe frunte şi rîse.
   „Nu se poate, dragu mamii, nu te-i pune tu cu fecioru cantorului şi cu ceilalţi copii de proşti. Tu trebue să te faci domn ... Să înveţi numai, pe cules vine tata la tine şi pe Crăciun te-aducem acasă."                  _
   Tată-so nu cuteza să-i zică nimic. îşi descărca deci tot amarul bunicului.
   El îl luă pe departe, cu vorbe blînde. Să mt-i fie frică, că în două-treî zile îi trece urîtu; acolo sînt tot copii de sama lui şi se vor juca toată ziulica.
   Toderiţă da nedumerit din cap, plîngînd cu sughiţuri.

Porturi din Topliţa rom. (Com. M. Turda)
   Şi în urmă, bunicul îi făgădui că dacă îi va fi urît, are să vină şi să-l aducă acasă.
   „Prinde Glierasim calu la căruţă, mă ţip pînă la tine şi te aduc acasă, că doar Blaju e numai peste deal..."
   Se înţelese dară cu bunicu, să-i scrie.
   Cît de bucuros i-ar fi scris chiar îndată după plecarea tată-so! Cît de străin şi de părăsit se sia.ia! Va mai aştepta o zi două, să vadă ce-i şi cum, şi-apoi îi scrie de bună samă bunicului.
   Adoarme abia într’un tîrziu.
                                                                * *
                          * „
   La ora de latină, profesorul se opreşte din explicare.
   „Măi, frăţioare, ăla de lîngă fereastă, din banca a doua, cum te chiamă ?
   —   Toderiţă.
   —   Spune numele întreg.
   —   ... Moldovan.
   —      Bine, Toader Moldovan, spune tu încă odată, ce am zis despre despărţirea cuvintelor în silabe ?
   —      Silabe ... despărţire ... consonantă ... Se opreşte galbin de spaimă şi-î vine să plîngă.
   —      Vezi, dragul meu, dacă nu asculţi. Nu te uita pe fereastă, că apoi rămîî măgar..
   Băiatul de lîngă el rîde.
   Şi celalalt se scoală şi răspunde răspicat la întrebare.
   Şcoala începu să se învîrtă cu el, nu mai înţelegea nimic, nici nu mai voia să înţeleagă. Aşa o ruşine nu păţise încă. Dascălul din satul lor nu-i zisese nici o vorbă grea. îl lua cu buna şi îl netezia pe frunte, oricum ar fi răspuns.
   Şi în orele cari urmară, gîndul lui era aiurea. Vedea prin geamul deschis cum arborii îşi mlădie ramurile, auzia ciripit de paseri şi de departe un chiot pătrundea pînă la urechile lui. Erau copiii, care se jucau undeva în nisip, ori se scăldau în bătaia soarelui dogoritor, în vreme ce el sta în năduful clasei, ştergîndu-şî sudoarea cu batista.
     Sara, cînd li se începu „silenţiul", scoase din pupitru plicul, pe care îl căpătase dela bunicu-so, adresat gata. Se gîndi multă vreme, ce să scrie. Avea aşa de multe pe suflet şi nu ştia de unde să înceapă. în urmă se hotărî să scrie mai puţin; lucrul de căpetenie era, să se vadă odată acasă. Va avea el vreme să se tînguiască apoi bunicului. Scrie dar: „Bunicule dragă, să vii să mă duci acasă, că mi-e foarte urît şi nu mai pot să rămîn aicL"
     Lipi plicul şi-l aruncă cu mare grije în cutia poştală, de lîngă poartă.
     După cină era foarte vesel.
     Alerga cu ceilalţi prin curte şi prin grădină şi nu-şî mai afla locul.
www.dacQFomanica.ro
354
LUCEAFĂRUL
Nrul 18, 1905.
   Se vedea acum la adăpost.
   Cînd se întinse în aşternut, era foarte ostenit. Inima îî zvîcnia cu putere, îî venia să strige in gură mare celoralalţi: „Să ştiţi, că vine bunicul şi mă duce acasă." Un fel de milă îl cuprinse pentru ceialalţî băieţi mici, cari se simţiau foarte rău aici, fără să aibă un bunic ca al lui, care să-î ducă acasă.
   Adurmi în curînd.
   ... Şi iată, bunicul îl mîngăia pe frunte şi-î făgăduia să-l aducă în vîrful carului, pe un bostan, dela culesul cucuruzului. Gherasim spunea povestea lui nesfîrşită, scoţînd fumuri din pipă, iar slujnica moţăia de somn pe vatră. Flacăra luminii de său se întindea din ce în ce mai tare, o zare, ca de curcubeu, o împrejmuia, şi el clipia mereu din ochi, că îl dureau şi-î era somn ... Şi bunicul venia, în halatul lui lung, îl lua în braţe şi îl desculţa încet-încet să nu se treziască. îl auzia, buimăcit de somn, cum îl mîngăe : „Hai tu cu moşu de te culcă, Toderiţă dragă, să te faci mare şi voinic, că apoi mîne prindem o pasere frumoasă-frumoaşă “...
Simţi o mină rece pe fruntea lui. Oare cum de era rece mîna bunicului ?
   Deschise ochii mari. Un camerad îl scutura de umăr.
   „Scoală, Moldovene, a sunat clopoţelul!“
                                                                                                                Al. Ciura.
                                               imPRESIl DElifl SELIŞTE.
   „Vino cu noi la vii, la Neted, la pavilonul unde se joacă hora.“
   Am clătinat din cap, şi prietenii s’au depărtat.
   Am rămas singură, sub mărul de pe colină.
   Singură, — mulţi vor citi fugitiv acest cu-vînt, dar puţini îî vor înţelege cuprinsul.
   Deasupra capului meu, umbra mărului, la picioarele mele jur împrejur ,n toate părţile verdeaţă. Se mişcau firele de iarbă, atinse de vînt. .. Mi se părea că mă aflu pe malul mării, colnicele erau valurile din marea verde a naturii... Iar colo, departe, în luminişul ce se zăria prin răritura codrului îndepărtat, erai tu, spre care pornisem fără să cunosc bine drumul. Te voiţi ajunge — te voiţi revedea — cine ştie ?.. .
   Cornul lunii se ridicase printre copaci, o umbră de femeie venea peste cîmp pe cărarea îngustă, repede, spre mine. Cine poate să fie, m’am întrebat, sora mea, sau Elena din Ardeal ? Sau e vre-o prietenă bună din vecini ? ...
   Acum eram aproape una de alta, ajunsese la măr.
   „Tu eşti Maria Cunţan ?“
   Era un tremur în glasul care-mi punea întrebarea şi un tremur în inima mea cînd am răspuns:
. „Da, eu sînt...
   — Uită-te bine la mine, nu m’aî chemat, nu m’ai aşteptat, nu simţi cine pot fi ?“
   Nedumerită mă uit în ochii cuminţi ce strălucesc în umezeala lacrămilor, răspund nedumerită strîn-gereî mînilor ce mă trag înspre peptul străinei.
   „Constanţa Hodoş ...“ Plîngînd am cuprins gîtul ei şi m’am lipit de peptul femeii, care pentru mine e cea mai bună şi cea mai nobilă dintre femei.
   A doua zi m’am găbit să o caut.
   îşi luase locuinţă aproape de mine.
   „La rîu e Doamna, se scaldă," îmi spuse binevoitoarea stăpînă a casei.
   Am coborît prin umbra prunilor în grădiniţa piezişe, pe marginea căreia curgea rîul morii.
   Am zărit-o scufundată în apă, ascunsă sub crengile dese ale sălciilor, şi am întrebat-o de e rece apa ?
   „Nu e rece, vino de te convinge. Avem ne-voe de nervii tari pentruca să putem resista emo-ţiunilor."
   N’am răspuns, am lăsat hainele pe malul verde şi am intrat şi eu în apă, în două braţe deschise cari mă susţineau cu drag . ..
                        II.
   A doua zi a sosit şi Elena din Ardeal.
   Era o dimineaţă senină, bogată de soare. Şedeam amîndouă la masa cea plină de cărţi şi reviste, în odaia Doamnei Hodoş, care se plimba în umbra copacilor din grădină. Elena citia ultimul Nr. al „Luceafărului", eu răsfoiam în volumul „ Frumos
   Mă sfiam de mine însumi fiindcă nu-i cunoşteam încă întreg cuprinsul. Citiam pentru întîia oară Frumos, simbolica scriere ilustrată pe coperta volumului. O emoţiune puternică mă cuprinse.
   „Plîngî?" mă întrebă deodată Elena.
   Am recitit apoi împreună Frumosul şi am înţeles concepţia rară şi aleasă.
   Figura simbolică care ţine copilul în lumina zilei e: Critica. Fenieea palidă din fund, cu zim-betul pe buze, e: Poesia, Autoarea, dacă vreţi să o numim astfel. Iar bătrîna ce-şî jntinde braţele tremurătoare spre copil e Viaţa de toate zilele.
   O nenorocire, strigase ea înainte cu cîteva momente numai.
   Şi acum, că s’a rupt vălul, acum vede limpede, e: Lumina, e Frumuseţea în toată perfecţiunea ei. Se teme să nu-1 piardă pe copil, l-ar cuprinde la sînul ei, l-ar hrăni şi l-ar răscumpăra cu munca mînilor ei.
   Autoarea Frumosului e bine cunoscută în cercurile sociale din Selişte. Cu cîtă dragoste am fost
www.dacQFomanica.ro
www.aacof6ffiafflca.ro
356
LUCEAFĂRUL
Nrul 18, 1905.
primite oriunde ne duceam ! Societatea de diletanţi din Selişte jucase încă înainte cu doi anî, pe mica lor scenă, drama „Aur“, reprezentată pînă acum numai pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.
   Doamna Hodoş a petrecut atunci cîteva zile în cercul lor, şi acum revederea era pentru toţi mişcătoare.
   „M’am bucurat de toţi, iie-a spus amica noastră într’o sară pe cînd ne plimbam împreună prin parcul luminat de lună, numai pe Doamna Popp din Secel n’ain revăzut-o.
   Mine facem o escursiune la Secel ca să-mi revăd aceea artistă cu sufletul simţitor de poetă care a reprezentat atît de înduioşător pe Ana mea din Aur!“
                                                                                                              Maria Cunţan.
                                                           'Ei £H/
                                               EMINESCU Şl TEATRUL
   Precum Sliakespeare ne-a dat cele mai înalte modele de tragedie, astfel Moliere e maestrul neîntrecut al comediei. Moliere — caşi Shakes-peare — „n’a avut alt profesor decît natura, de aceea e clasic în farsele sale chiar", „căci şi o farsă poate fi clasică, ceeace un Francez n’ar admite niciodată". Şi-aici vedem că pentru Em. e clasic ceeace nu imită, ceeace nu urmează regule, ci numai natura. „De aceea farsele lui Moli&re sint clasice, pe cînd dramele lui Racine şi Cor-neille şi cum se mai numesc iluştrii mergători pe catalicî („Seine Drainen gelien einen hohen Stelz-gang", zice Lessing, vorbind de Voltaire), nu sint de fel clasice, ci nişte imitaţii slabe şi greşite ale tragediei antice".
   Şi Lessing, care recunoaşte măiestria Francezilor în comedie, pune odată pe Moliere alăturea de Sliakespeare, şi se ştie cit de aspru a combătut pe tragicii francezi.
   fntr’o recensie despre o comedie a scriitorului rus Gogol, Em. găseşte iarăşi prilej pentru reflexii generale asupra artei şi a comediei.
   Gogol încă a scris bine, pentrucă nu s’a călăuzit decit de adevăr şi de natură.
   „Ca toţi scriitorii, care nu se silesc să ne spue ceva, pentru a ne procura petrecere, ci care au de spus ceva adevărat, fie chiar un trist adevăr, Gogol nu vînează nicăirî efectul, pentrucă el n’a scris pentru tantieme, nici pentru succes, ci pentru că i-a plăcut lui să scrie cum simţia şi vedea lucrurile, fără a se preocupa mult de regulele lui Aristotel". De aceea, figurile lui „răsar ca seminţele dintr’o râsădiţă după ploaie, în plină lumină". Nu e „nici o imitaţie în carton, nici un caracter afectat — răutatea şi înjosirea omenească s’arată aşa cum sînt, şi rîdem de ele. Rîdem şi... după opinia unora, adevărata comedie trebue să teţfacă melancolic... ne întristăm. Acesta'este'efectul piesei lui Gogol caşi acela'al adevărului şi naturii. Natura şi adevărul sînt serioase"...
   Şi din punctul acesta de vedere şi, mai ales,
din punct de vedere etic, Em. condamnă foarte aspru comedia franceză modernă.
   Judecind dela o astfel de înălţime a vederilor etice şi estetice, este firesc ca Em. să fie foarte nemulţumit de repertoriul nostru teatral.
   Deja în articolul din „Familia", făcînd „o socoteală conştiincioasă a averii noastre proprii dramatice", constata „că-s puţine piesele acelea, care prin existenţa lor nu prostitue Teatrul Naţional".
   Sînt interesante părerile lui despre scriitorii mai de frunte de pe atunci. Comediile lui Alexandri le găseşte „pline de spirit, însă pline partea cea mai mare şi de imoralitate, cele mai multe apoi prea local scrise, amestecate cu greceşte, cu armeneşte, cu ovreeşte, cu nemţeşte, cu ruseşte, în fine adeseori un galimatias peste putinţă de a fi înţeles de Românii de dincoace de Carpaţî". El nu vrea însă să afirme că Alexandri „n’a avut talentul de a scrie", „talentul l-a avut şi încă într’o măsură foarte mare, însă modelele şi ţintele, pe care pare a le fi urmărit, sînt foarte turburi11. Dovadă că a avut talent, „care putea să se manifesteze în curăţenie şi frumseţă", sînt piese ca: „Cinel-cinel". „Craiu-noîi", „Arvinte şi Pepelea". Pline de spirit, dar şi mai frivole sînt comediile lui M. Millo. Excelente i se par piesele lui Urechiă şi regretă „că nu sînt mai multe, că nu sînt cît de multe".
   Cu părere de rău constată că dramele lui Bo-lintineanu sînt imposibile. O „dramă în cele mai multe privinţî bună" i se pare „Răsvan-Vodă“ a dlui Haşdeu; vrednice de reprezentat pentru unele însuşiri găseşte încă drama „Rienzi" a lui Bodnă-rescu şi „Grigore-Vodă" a lui Depărăţeanu. în categoria aceasla ar fi intrat, dar de sigur ca mult superioare tuturor celoralalte, dacă ar fi fost deja scrise pe atunci, şi piesele în versuri ale lui Alec-sandri.
   Ne lipseşte deci un repertoriu teatral. Acesta trebue creat mai întîî de toate, căci „repertoriul e sufletul unui teatru". „De aceea cea mai bună idee de a începe un teatru naţional", e aceea dată de Ion Lăpădatu, — regretatul nostru poet, pe atunci student la Paris, — într’un articol publicat în Familia: „Un almanah pe fiecare an, care să conţină numai lucrări dramatice, se ’nţelege că bune". Idea nu s’a realizat pînă în ziua de astăzi, dar e interesant că, tocmai în timpul din urmă, s’a revenit din mai multe părţi cu stăruinţă asupra ei. Ce a înţeles Em. prin piese bune atunci cînd a ajuns să-şi formeze definitiv vederile, se poate deduce din criteriile etice şi estetice pe care am văzut că le statorniceşte.
   în articolul din „Familia11 avem aceleaşi idei conducătoare, dar încă nu pe deplin lămurite. El pretinde aici ca „în orice caz autorul să scrie pentru publicul ce-1 are11. Pentru'publicul nostru ar fi deci nepotrivite piese care cuprind „expunerea unor obiceiuri şi a unei vieţi publice foarte, desvoltate, pe care la Românii din Austria în genere mai nu lc găseşti11. Dar autorul „să nu se coboare pînă la publicul lui11, ci, dimpotrivă, „să ridice pe public la sine11. Aceia cari, „înţelegînd spiritul naţiunii lor11, ştiu „să ridice], prin şi cu acest spirit pe public la înălţimea nivelului lor propriu11, sînt adevăraţii „autori naţionali11 şi numai „studiul cel
www.dacQFomanica.ro
Nrul 18, 1905.
LUCEAFĂRUL
357
serios al dramaturgilor naţionali poate să ne aducă, ca să compunem un repertoriu naţional român, care nu numai să placă, ci să şi folosiască, ba înainte de toate să folosiască".
   Modele în privinţa aceasta sînt: dramaturgii spanioli, Shakespeare, BjOrnstjerne Bjbrnson, Victor Hugo, pentru care tînărul poet romantic, care era pe atunci Eminescu, găseşte cuvinte de admiraţie entuziastă. „Pe acest bard al libertăţii" îl recomandă „cu multă seriozitate junimii ce va vrea să se încerce în drame naţionale-române", iar, „dacă cineva se simte anume dispus să trateze materii tragice ori comice din poporul ţăran", îi recomandă „de model pentru cea dintîi sublima dramă a lui Frideric Hebbel: „Maria Magdalena", pentru cea de a doua comediile cele poporale ale poetului danez Holberg. Nu să le imiteze, nu să le traducă, ci numai să le aibă de măsurariu, pentru ce va scrie în acest gen".
   La sfîrşitul articolului din „Familia", Em. adaugă sfatul „de a nu imita autori de limbi oculte, cari n’au făcut calea în jurul lumii, d. e. Ruşi, Maghiari, Sîrbî".
   Şi în dările de samă din Curierul de Iaşi, chestiunea repertoriului e una dintre preocupările de căpetenie ale lui Eminescu.
   Am văzut cît sînt de severe criteriile lui etice şi estetice. Ele sînt cele absolute, aflate pe calea de-ducţiunii filozofice fără considerare la oameni şi împrejurări. Ar fi însă cu totul greşit a crede că Em. care avea, pe lîngă cea mai mare putere a abstracţiunii filozofice şi intenţia genială a realităţii, ar fi vrut să îndrume spre un ideal utopic sau ar fi avut pretenţia naivă de a nu se juca decît Shakespeare şi Moliere. El cunoştea foarte bine mizeriile teatrului românesc, dar ştia tot atît de bine că orice mişcare trebue să se îndrepte spre ţînte veşnice şi să se călăuziască de principii statornice şi, cu toate scăderile prezentului, pe care nimeni nu le-a simţit mai adînc şi le-a descoperit mai fără cruţare decît el, avea credinţă neclintită în puterea de evoluţie a neamului său.
   Am văzut că nu admite decît două categorii de drame: „drama de caractere" şi „drama de intrigă", dintre care cea dintîi e superioară ca gen.
   Toate piesele despre care reprezentaţiile teatrului din Iaşi îi dau prilej să vorbiască, sînt supuse acestor criterii. Pretutindeni urmăreşte în prima linie caracterele şi le relevă chiar şi unde le găseşte în dramele de spectacol. Pe aceste le condamnă, de altminteri, cu desăvîrşire şi le ridiculizează cu mult spirit, lată „reţeta pentru comiterea unei asemenea piese", reţetă „foarte uşoară", „lei o ingenuitate, un tată nobil, o mamă iubitoare, un amant frumos, un intrigant cu pălăria mare şi cu ochii boldiţi, un pahar cu apă în care se toarnă sare, un pumnar, le amesteci toate bine, le dai cinci clocote, ca să iasă cinci acte şi in sfirşit te duci acasă, mulţumind Domnului că toate relele din lume sînt trecătoare. Două dame, un fante de cupă, doi rigi şi cîteva articole din codul penal formează tot calabalîcul intelectual al dramelor de senzaţie".
   Dar Em. ştie bine că ele plac la mulţi şi că trebuesc date „pentru a asigura existenţa zilnică a
teatrului". „Deşi în principiu potrivnici acestor piese, care reprezintă dramatizarea tuturor cazurilor prevăzute şi pedepsite de articolele respective ale codului penal, totuşi trebue să-î dăm drept Direcţiei, că urmează gusturile publicului şi s’o spunem verde că teatrul, chiar aşa cum este, e prea bun pentru publicul nostru".
   Dintre dramele date, puţine îl mulţămesc ca „Moartea lui Petru cel Mare" de Eugene Scribe, o dramă de intrigă cu multe calităţi tehnice „care fac a uita lipsa de adîncime şi de poezie".
   Cu atît mai satisfăcut e de comedie, căreia-i prezice un „viitor foarte însemnat" la Români, „din cauza voioşiei cu care se joacă, mai ales cînd piesa se petrece în cercuri sociale bine cunoscute de actori". Citează cîteva piese care „s’au jucat
                                                          Port din Bran (corn. Braşov)
cu oarecare virtuozitate", ca „Revizorul general" al lui Gogol, „unde aproape fiecare reprezenta un tip interesant de provincial".
   Deci „în comedie nu e pericol. Ea poate să aibă viitor; şi dacă s’ar începe a se juca deocamdată piesele mai uşoare ale lui Molifere în bunele traduceri vechi, editate de societatea filarmonică din Bucureşti, s’ar pune începutul unui repertoriu comic statornic".
   Ce pătrundere minunată a dovedii Em. şi-aici! Oare nu s’a împlinit deja, în parte, prevederea lui cu comediile lui Caragiale, scrise în genul „Revizorului general" !
   Şi într’alt articol, unde laudă reprezentaţiile de farse ale actorilor tineri, date pe-o scenă mică dintr’o grădină, îi sfătueşte pe actori „să-şi pro-
www.dacoromanica.ro
358
LUCEAFĂRUL
Nrul 18, 1905.
cure repertoriul vechiu al teatrului românesc (d. e. repertoriul lui Millo) şi studiindu-1 împreună, să-şi creeze un capital de roluri şi de piese, cu care în urmă uşor ar putea să cuceriască scena şi s’o cureţe de florile exotice şi de senzaţie ale teatrului francez modern. Ar trebui culese vechile traduceri din Molifere, Kotzebue, Goldoni şi reintrodus acel repertoriu cu limbă sănătoasă, nepretenţios şi de atît efect11.
   Aici credem că putem face loc părerilor lui Em. despre traduceri. în articolul din „Familia11 declară că el „în genere nu e pentru traduceri, ci pentru compuneri originale11. Nu vrea să se traducă scriitorii clasici, ci numai să serviască „de măsurariu11, — cum se exprimă acolo — pentru compuneri în genul lor.
   în articolele de critică dramatică, el accentuează cu privire la traduceri postulatul „curăţeniei limbei11 şi protestează în contra „galomaniei11 şi a Introducerii de neologisme în traduceri „frumoase11 ca aceea a dramei „Maria Tudor11 deV. Hugo, făcută de C. Negruzzi.
   „Cererea curăţeniei limbii e atît de dreaptă şi apoi nici nu ţine pe nimenea nimic. Traducătorul n’are decît să se ’ntrebe, cum zice Românul cu-tărui sau cutărui lucru, pentru a se lecui de galomanie11.
   într’un articol literar, în care vorbeşte despre traduceri, dar din punct de vedere literar general, Em. declară că „n’a încuviinţat niciodată literatura frumoasă a traducţiunilor, mai ales a celora de pe texte de o valoare îndoelnică11. Printre acestea socoteşte pînă şi proza lui Schiller: în schimb, admite că „o traducere din Shakespeare, din Moliere sau din Goethe e un merit, căci formă şi înţeles sînt atît de îngemănate, încît traducătorul trebue să cumpăniască cuvînt cu cuvînt, frază cu frază11.
   Dupăce Em. accentuează în atîtea rîndurî necesitatea unui repertoriu de piese bune, dupăce arată că cuvîntul pentru care teatrul românesc n’a ajuns încă la o desvoltare mai mare, e lipsa unui repertoriu de piese care să intereseze prin caracterele lor, nu numai prin romanticitatea întîmplărilor, în cel din urmă articol mai mare, scris la închiderea stagiune!, articol de o însemnătate extraordinară, îşi formulează în chipul următor, lapidar şi axiotmatic, postulatul cu privire la repertoriu: „Teatrruluî românesc îi trebue un capital de piese bune, actorilor un capital de roluri potrivite cu talentul şi fizicul lor. Din mijlocul nestatorniciei gustului public şi al serilor sacrificate petrecerii uşoare şi casei, trebue să se ridice partea statornică a instituţiunii, un mic repertoriu ales, dat din cînd în cînd, care să formeze miezul vieţii adevărat artistice şi începutul unui teatru naţional, vrednic de un asemenea nume11.
    „Al doilea moment în crearea teatrului naţional, sînt actorii11, zicea Em. deja în articolul din „Familia11. „Dacă repertoriul e sufletul unui teatru, actorii sînt corpul lui, sînt materia, în care se întrupează repertoriul11. Deci trebue să se creeze „stipendii pentru actori şi actriţe11, spunea Em. Ardelenilor deja la anul 1870. Ce păcat că articolul în care promitea să arate ce procedură trebue urmată în alegerea stipendiştilor a rămas nescris.
       Dările de samă din Curierul de laşi cuprind o bogăţie extraordinară de observaţii uimitoare ca pătrundere şi fineţă asupra jocului actorilor. Se vede cît de intensiv s’a ocupat Em. şi din punct de vedere teoretic de arta reprezentării dramatice. Şi-aicî, studiul teoretic şi puterea deducţiuniî se îmbină în modul cel mai fericit cu intenţia genială a realităţii, pentru a da iarăşi un sistem întreg de vederi largi, de judecăţi limpezi şi sigure şi de idei fecunde.
   Şi cu privire la jocul actorilor postulatul suprem este: să fie natural. „Jocul neafectat11, „tonul firesc11, „pronunţia firească11, „mişcarea liberă pe scenă, care se fereşte în mod egal de jocul glacial al unora şi de exagerările celorlalţi11, în fine „măsura cuviincioasă11, „dreapta măsură în vorbă şi gest11 — sînt pentru Em. semnele adevăratului artist, fie că provin „dintr’o fericită predispoziţie naturală11, fie că sînt „efectul studiifluî11, ceea ce „pentru critic e egal11.
   El predică deci pretutindeni „întoarcerea la natură11, şi combate tot ce e manieră, tot ce e afectat, cu deosebire „nefasta influinţă franceză cu toate ideile ei pe dos despre clasicism, cu mişcarea ei pe catalici, cu vorba afectată şi pronunţia falsă.11
   Dar şi „jocul prea accentuat11, care dă caracterelor „o coloare prea vie, prea bătătoare la ochi, prea copiată de pe natură11, „este un defect11, „căci nu tot ce-i natural e şi frumos11. „Aceasta trebue să fie regula de aur a tuturor artiştilor, fie ei poeţi, fie pictori, fie muzicanţi, fie actori11.
   Atingînd numai în treacăt „accentul etic“, Em. stabileşte un al doilea mare postulat pentru actor ca el să stăpîniască perfect toate mijloacele de
Porturi din Ocna (Cont. Sibiiu)
www.dacQFomanica.ro
Nrul 18, 1905.
LUCEAFĂRUL
359
care dispune: „... un actor trebue să cunoască tonul cel mal adine şi cel niaî nalt al vocii sale vorbite“. „în nuanţele infinite ale acestei scări se pot oglindi sute de caractere, mii de simţeniinte omeneşti. Cînd un actor cunoaşte însemnătatea fiecărei încreţituri a feţii sale, abia atunci îşi cunoaşte averea şi e artist. El mînueşte persoana sa proprie ca pianistul un piano, ca violinistul vioara.
   De aicea se vede că importanţa mijloacelor e secundară, alăturea cu talentul „înăscut", căci acesta e care mînueşte mijloacele şi e mai important să ştii mînui aceea de ce dispui, decît să ai mijloace multe şi să nu le ştii mînui. „Precum un virtuos în violină va cînta totuşi bine c’o vioară
rea, astfel au existat artişti mari cu organ slab, mici de trup şi cu feţe neînsemnate."
   „Dar pînă la accentul etic şi în comparaţie cu acesta, cel logic este ceva cu totul elementar şi trebue păzit", şi Em. constată că se păcătueşte adesea încontra accentului logic, că „a vorbi natural este încă un mister pentru preoţii Taliei ro-mâne“. El nu dispută nici de cum actorilor români talentul, laudă „jocul de scenă corect11, „grimarea destul de caracteristică", dar constată cu părere de răii „că afară de doi-treî, ceilalţi nu ştiu a vorbi. în teatrul românesc ţi se pare că auzi cetind pe cineva într’o limbă, pe care el n’o pricepe."
(Sfîrşitul va urina.)                     Dr. I. Borcea.
—0 —
                              Foi răzleţe.
                Ion Agîrbiceanu: Dela Ţară. Budapesta, Luceafărul, 1905; 154 pp; preţul 1-50 cor.
   Din cele două volume anunţate, cu cari institutul de editură „Luceafărul" începe seria sa de publicaţii: Poeziile dluî O. Goga şi Proza dluî Agîrbiceanu, cel din urmă a apărut tipărit cu o eleganţă care face cinste noului stabiliment tipografic. Prin editarea scrierilor lor, revista aceasta face un act de recunoştinţă faţă de cei doi scriitori, cari, prin operele lor, au susţinut-o în zile grele şi-au ridicat-o la vaza ei de azi.
   Dl 1. Agîrbiceanu e cel mai talentat dintre prozatorii ardeleni în viaţă şi scrierile sale se leagă de-adreptul acolo, unde se rupsese firul, prin trecerea dluî I. Slavici în Ţară şi prin moartea prea timpurie a lui Niţă Popovicî-Bănăţeanul.
   Numele lui nu mi-s’a întipărit de mult. De cîteva poezii cu versuri lungi abia îmi aduc aminte. Dar îmi amintesc foarte bine plăcerea cu care am cetit, — vor fi vre-o doi ani, — novela sa Mistreţul. Atunci am trimis redacţiunei acestei reviste o scrisoare, în care i-am prorocit că dl
A. va deveni prozatorul mult aşteptat al Luceafărului, părîndu-mi-se că între ceialalţî no-veliştî ai noştriî, diletanţi destul de dibaci, el singur întruneşte calităţile unui artist. Şi nu cred să mă fi înşelat. Eu unul cel puţin, decîte-orî primiam un număr nou al Luceafărului, îi căutam numele în sumar cu acelaşi interes cu care deschideam Sămănătorul pentru novela dluî Sadoveanu, descoperind la amîndoi în fiecare lucrare, nouă calităţi. Există şi o oarecare înrudire între aceşti doi scriitori, care nu se mărgineşte la subiectele alese. Atît doar că Moldoveanul e mai îndrăzneţ, mai avîntat şi mai ingenios, condeiul său e mai într’aripat decît al Ardeleanului, care dela fire e mai greoiu şi mai îndesat la vorbă, mai dibuitor în expresie, dar, în acelaşi timp, de multeori mai profund, lovind mai de-adreptul cuiul în cap.
   în Mistreţul ni se povesteşte o vînătoare. Dacă
regretăm un moment că acest epizod plin de acţiune nu ni-1 arată de-adreptul autorul, ci îl pune în gura lui badea loan, care-i cam stinchisit din pricina descripţiei literare cu care e condamnat să înceapă, ne mîngăiem în curînd pentru seria de tablouri adevărate cari se urmează cu iuţeala săgetătoare a haitei de mistreţi alungaţi şi pentru farmecul limbei veritabile ţărăneşti, abondentă — poate prea încurcată chiar, — de întorsături pline de vioiciune. Cu mare măiestrie e introdusă în povestirea aceasta figura nepoţelului, care se ia cu bunicul pe urma porcilor. „Era în casă şi auzise toată povestea cu porcii selbateci şi acum hai, că vine şi el.“ E adevăratul ţăran român care de mic copil ia parte la toate primejdiile vieţii săteşti. Şi e delicios descrisă frica lui, care totuşi e învinsă de curiozitatea să „vedem porcii", şi sentimentele de grije ale bunicului, asupra cărora totuşi triumfează mîndria de-aşi şti nepoţelul atît de voinic: „ce vreai, neam de vî-nător din viţă porodiţă, cuniu-î nepotul moşului."
   Povestirea aceasta e scrisă de dragul viteazului prichindel. Şi aşa_ sînt cele mai multe dintre novelele dluî A. în viaţa dela ţară, pe care o cunoaşte atît de bine, el nu caută conflicte sufleteşti, nici momente dramatice, ci subiectele sale sînt chiar fragmente ale vieţii ţăranului ardelean, personagiile descrise nu-1 interesează atît ca indivizi, cu o viaţă sufletească numai a lor, ci ca părtaşi din aceeaşi clasă mare care se numeşte ţăranul român. Reproduc la acest loc scena în care Cula Mereuţ, un fel de roată a cincea la carul stînei, se întîlneşte cu baba lui, care din cînd în cînd se urcă la el în munte. E atît de puţin ce au să-şi spună aceşti doi bătrîni şi e atît de caracteristic că întrebarea: „Ce-î nou în sat ?“ vine chiar la urmă !
   . . . Cînd venia bătrîna, între ei de ani de-arîndul
www.dacQFomanica.ro
360
LUCEAFÂRUL
Nrul 18, 1905.
acum se petrecea aceeaşi scenă. Se abătea totdeauna pela stînă şi întreba cu glas moale, sălciu:
   „Omul meu nu e pe aici?
   —     Nu, bunică, de două zile n’a mai venit. Poate l-or fi prins nişte lupi.
   —     Ha ?“ făcea bătrîna şi pornia fără să mai întrebe ceva. Cînd îl întîlnia pe Cula, la marginea pădurii, era bine, dar cîteodată numai clopotele se auziau, unde şi unde sub bolta de frunze. Vuţa da tîrcoale pe marginea pădurii şi-şi chema moşneagul, cu un glas scîr-ţăiat.
   „Uu, Culo, măăă!“
   Şi în pădure răsuna un „ă“ prelung. Vuţa se da pe unde era loc mai ridicat, îşi punea mîna zbîrcită sub barbă şi buzele i-se despăturau din zmerenia bătrîneţelor.
   „Uu, Culo, măăă . . .!“
   Şi abia într’un tîrziu răsunau clopotele de pe oi tot mai apoape, tot mai aproape, pînă se iviau în marginea pădurii cele mai sprintene.
   Bătrînii se aşezau tăcuţi pe ţălină.
   „Ai venit, iar Vuţo ?“ şi moşneagul privia în pămint. Bătrîna îi răspundea într’un tîrziu: „Venit, Culo!“ Tăceau amîndoî.
       „Şi ai mai făcut rînd de un pachet ?
   —     Mai, că încă am două găini cari ouă. Ştii, cea galbină, cu creastă de cocoş, şi cea pestriţă, care ne-a stricat atunci la paşti o fcreastă."
   Vuţa scoate acum din sîn o năframă neagră, o despătură pe ’ndelete şi-i dă pachetul. Nu zice nici unul nimic. Cula desface hîrtia galbină, pune tăbacul în be-şică, scoate pipa şi-o îndoapă cu „proaspăt". Lasă o dungă de cătran pe cioareci şi aprinde iarba dracului. Sloboade nori uşori alburii prin colţul gurii.
   Baba se uită la el.
   „Doamne, Culo, mult pipi tu!
   —     Hîm, mult! răspunde moşneagul scurt, pe nas. Apoi cu gura plină de fum adaugă : Îmi mai aduc şi strungarii.
   —   Strungarii ? De unde, Culo ?“
   Mereuţ clipeşte viclean din ochi.
   „Dela sasu.
   —   Dela care sas?
   —   Dela cel cu tăbac.
   —   Şi care-î ăsta?
   — Iacă, soro, tu nu ştii. Sasu şi dracu. Acasă în grădină nu pune tăbac, că-I frică. La hotar, mai prin cucuruz, mai printre napi, pune. Dar au dat strungarii noştî de el şi-mi tot aduc!“
   Strungarii ce-î drept i-au adus de vre-o cîteva ori, dar nu erau decît vre-o trei fire. Bătrînul nu i-a crezut, cînd i-au spus că nu mai este, şi de-atuncî prădădiţiî îl ţin pe bietul Mereuţ cu tăbac din frunze de napi uscate şi de bostani.
   Baba se trezeşte ca din vis.
   „Uită,Culo, stejarul acela n’a fost ars. Cine l-a ars?
   —   L-a trăznit, Vuţo!
   —   L-a trăznit ? — Măi, măi 1 se îndărătnicia bătrîna.
   —   Ce putere mare s’a făcut şi din pădurea asta!
Ştii, mai de mult erau numai nuiele de ’ngrădit.
   —  E mult de-atuncî, babo.
   —  Tare mult, moşnege!"
   Şi-şi amintiau liniştiţi, caşi cînd ar fi spus crîmpec din viaţa altora, atîtea lucruri trecute, pe cînd erau ei în floare. Tîrziu, Vuţa se găta de mers.
   „Acum te duci, Vuţo?
   —  Da, mă duc 1
   —  Prin sat ce mai e nou,?
   —  Ce să fie moşnege ? Nimic."
   Şi Vuţa, adunată de spate, cu cîrja bătrîneţelor în mînă, îşi trăgea cu greu cizmele mari, uscate, pe pajişte, iar Cula îşi aprindea din nou luleaua şi rămînea aşa într’o dungă, cu ochii perduţi spre culmile pădurii, care părea o boltire de smarald sub lumina soarelui tînăr.
   Tot atît de bine prinsă e figura luî Dan Jita-rul, a Căprarului, a doctorului Tănase, se poate şi mai bine a prietenului acestuia, Toader, care prin întreruperi pline de admiraţie trădează cît de fălos e el de amiciţia celebrului vindecător. Dar acela, pe care dl A. îl cunoaşte mai bine, e popa ardelean. Scrisoarea pe care o trimite popa Vasile Todoran Vlădicii nu-i o simplă plîngere a unui om nenorocit, ci duioşia care se degajază din şirele acelea, scrise cu o slovă tremurată, ne mişcă, pentrucă în vorbele acelea simple, în fraza aceea nemeşteşugită se arată un mare neajuns social dela noi, urmările triste, dar de ne-delăturat, ale unei culturi începătoare, care va cere încă generaţii de deplasaţi, de ţărani la oraş şi de domni la sat. Deşi cititorii Luceafărului o cunosc, o reproduc totuşi aici, neputîndu-î lipsi de plăcerea de-a o mai citi odată.
     „Măria Ta! Eu, Vasile Todoran, de 25 de ani preoţesc tot acolo, unde m’a pus Măria Ta, pasă-mi-te aşa e voia Celui de Sus. Acuma eu am avut un fecior pe care l-am purtat cinci ani la şcoală, dar ăla a murit. Dac’a murit s’a odihni, Măria Ta, Dumnezeu să-l ierte. Acum Măria Ta vei şti, c’a fost mare secetă în anul acesta şi am trei vitişoare şi nici un car de fin. Să le vinzi, le dai pe nimica. De celelalte ar mai fi cumva, dar cu mălaiul stăm rău de tot. Poporenii n’au să-mi dea nici cîte un cop. Şi am, Măria ta, nevastă, că-mi trăieşte încă, şi doi băieţi, peste zece ani amîndoî, dar pe ăştia, vezi bine, nu i-am mai putut duce la şcoală. Şi aşa ei pot trăi şi cu mălai. Dar mai am, Măria Ta, o fată de 24 de ani şi nu s’a măritat încă. ... A fost un an şi la şcoală la oraş, dar domnişoară tot nu poate fi, că nu avem nici bani; apoi feciorii din sat se vede că nu prea îndrăznesc, ştii Dta ca ei, şi aşa e trecută de 24 de ani şi nu s’a măritat încă. Şi s’o vezi, înaltă, mlădioasă, cu faţa albă ca de crin, cu ochi negri, negri şi umezi. Şi stă aşa şi nu se mărită, Măria Ta! Pe mine pentru fata asta mă doare. Şi să mă erţi, Măria Ta, dar cînd mă uit la ea, blastăm ziua în care m’a dat tata la şcoală. Acum de aceea vin, ca să scriu Mării Tale : vreau să adun ceva bani să-î fac o zestre, ori să mă
www.dacQFomanica.ro
LUCEAFĂRUL
361
Nrul 18, 1905.
   duc de-acasă, că aşa gîndesc, feciorii vor fi mai îndrăzneţi, că preuteasa, Ruxanda, e ţărancă şi ea. Eu singur îs domn în casă..."
   Cît de mult spune fraza: „e trecută de 24 de ani şi nu s’a măritat încă!“ care se repetă mereu!
   De sigur că restul noveliî nu stă la înălţimea acestei scrisori şi se găsesc în volumul acesta pagini cari ar putea lipsi, iar pe ici şi pe colo fraza s’ar putea reface. Nu voesc însă să inzist asupra acestor stîngăciî, căci dl A. a dat dovada că e însuş pe calea cea mai bună a se desbăra de ele. Dovada aceasta o văd mai cu samă în una dintre cele mai recente povestiri ale sale şi, fără îndoială, cea mai bună, împăcarea.
   O analiză a acestei novele, ne arată cît de mare artist e dl A. în desvoltarea subiectului ales. Intr’un sat sînt certaţi cei doi factori principali, preotul Vasile Lupaşcu şi dascălul Dumitreanu. Cearta a început, fireşte, dela umeri şi bărbaţii au început a să urî fără voia lor. Şi iacă, că inspectorul trimis dela stăpînire, vizitînd şcoala a numit-o „coteţ", cu o cruzime revoltătoare, în ora de religie, în faţa copiilor, ameninţînd că pînă la anu va închide coliba şi va face şcoală de stat. în faţa acestei primejdii, preotul îşi calcă pe inimă, întinde mîna de împăcare dascălului şi din buna înţelegere a doi bărbaţi de inimă se înalţă noua şcoală românească.
   Din acest subiect autorul a făcut o novelă a cărei valoare morală se ridică la rangul unui Popa Tanda. Povestirea începe la mijloc. Pe Vasile Lupaşcu îl vedem cu grijă mare pe suflet, care-1 face nedrept faţă de slugi, nervos cînd o poartă se trîn-teşte, închis la vorbă faţă de ai casei. O nelinişte sufletească cuprinde şi pe cititor, care gîceşte că s’a întîmplat ceva grav chiar din scurtul dialog între preot şi preoteasă. Pe aceasta abia o cunoaştem şi gîcim, dintr’o mişcare a ei, cît e de energică. Cu toate acestea, cînd apostrofează pe preot, cu jumătate de glas, pentru învinuirile nedrepte date slugilor şi cînd Lupaşcu îi răspunde scurt: „Ai putea şi tu să-ţi ţii gura..." atunci „femeea se învîrti într’un călcîî şi intră în casă". Simte şi preoteasa că nu-i timpul să facă gură, iar noi tot mai nerăbdători sîntem să ştim ce s’a întîmplat, de ce Lupaşcu află cuvinte aspre chiar faţă de Emilia, venită pentru două săptămînî acasă dela şcoalele din oraş. Şi numai cînd sîntem pregătiţi pe deplin, atunci aflăm despre ocara cea mare ce i s’a întîmplat. Scena aceea din şcoală e plină de duioşie. Cînd inspectorul a părăsit şcoala ameninţător, Lupaşcu „ar fi voit să alerge după el şi să-l întrebe, cu ce drept le spune toate aceste, dar privirile speriate ale copiilor îl ţîntuiră acolo.
   „E un zmintit, dragii mei, daţi-î pace, mal bine să vedem noi ce-a pătimit domnul Isus înainte de-a învia. Spune tu, Ioane a Ursului, ce a făcut domnul isus în grădina Getsemanilor?“
   Un glas arginţiu răspunde hotărît:
   „S’a rugat şi a asudat sudori de sînge.
   —     Da, sudori de sînge! Dar la Caiafa, ce i-a făcut sluga acela?
   —   I-a dat o palmă.
   —     Dă, i-a dat o palmă şi l-a scuipat. — Şi tu, Gheor-ghiţă, mi-aî şti spune ce a suferit Mîntuitorul în curtea lui Filat ?
   —     Acolo l-au bătut cu bice, legîndu-1 de stilp, şi apoi au pus pe sfintul lui cap o cunună de spini mari, iar în spate o cruce grea-grea.
   —     Bine, drăguţule! Vezi, noi toţi avem de purtat cîte-o cruce în spate!"
   Ce desavuare frumoasă a batjocurii aduse de inspectorul şcoalei erau aceste răspunsuri cuminţi, pentru cari ochii părinţilor se umezesc de bucurie la examenul din şcoala aceea mică!
   Dar nu era singură ocara adusă de străin, care neliniştia pe preot, ci conştiinţa vinei sale. Şi acum aflăm abia de cearta între el şi dascăl, acum cînd era momentul că Lupaşcu să-şi calce pe inimă şi, de dragul şcoalei, să ceară împăcare dela duşmanul său.
   Scena care urmează e de o frumuseţe mare, înălţătoare. Preotul, după multe lupte sufleteşti, se decide şi bate la poarta lui Dumitrean. „Drept ca o lumină, preotul aştepta. Nici un gînd potrivnic nu-î răsări prin minte. După o luptă mare, furtuna se liniştise. Dar nu era aşa de liniştit Dumitreanu, ... şi nu putea scoate o singură vorbă din gît, ci sta, cu capul plecat, înaintea preotului."
   Cel ce a venit să cerşască împăcare, e cel mare şi drept, iar cel la care a venit, îşi ridică capul vinovat numai cînd află de păţania cu inspectorul şi spune: „Eu am treizeci de mii de cărămizi arse. Voi da cît va trebui. Şi peatră am."
       Cu o discreţie de artist, autorul sfinţeşte actul acesta frumos prin apropierea copiilor celor două familii vrăjmaşe, cari în tot decursul noveliî au stat cuminte la o parte, pentruca numai acuma, la sfîrşit, să motiveze împăcarea celor două mame.
   „Cînd vor sosi la vară, şcoala cea nouă va fi ridicată jumătate."
   ... Şi cînd te gîndeştî că dl Agîrbiceanu însuşi e preot român, simţi că el nu e capabil numai să scrie, ci să şi porniască astfel de întîmplărî!
   Noi, care pînă acum am avut ocazie să recomandăm cititorilor noştri aproape numai cărţi venite de dincolo de munţi, sîntem fericiţi, că putem acuma s’o facem şi cu un scriitor dela noi. Ne bucurăm mai întîi că avem şi noi un prozator care promite a deveni un artist mare, iar în rîndul al doilea, ne bucurăm că acest scriitor află în viaţa românească subiecte de inspiraţie, că nu caută să fie dintre cei cari preamăresc viaţa nouă, ci să mulţumeşte cu rolul de Sămănător pe cîmpii scumpe nouă.
                                                                                                                          Dr. S. P. .
www.dacQFomanica.ro
362
LUCEAFÂRUL
Nrul 17, 1905.
  Premiul „Luceafărului".
   In urma apelului nostru am primit
răspunsuri, cari se împart im mo 
următor:                         
Sfinţit ....        . 38 voturi  
Mi-e dată mie. .    • 32 „       
Pe colnic . . .     • 21 „       
Monstru....         • U ,        
In pridvor . . .    • 2 „        
Negative . . .      • 11 *       
  Neîntrunind nici una dintre poezii ma-
ioritatea absolută a voturilor, — am aflat de cuviinţă a împărţi premiul între dşoara Maria Cunţan, „Sfinţit11. 30 cor. şi dna Maria Popovicî „Mi-e
      dată mie“.........................25 cor.
   Asupra acestui „Premiu“ vom reveni.
                                                                                                                  Redacţia.
   Fotografiile privitoare la serbările din Sibiiu sînt executate în atelierul dlul Emil Fisclier din Sibiiu.
DĂRÎ PE SAMĂ Şl NOTIŢE BIBLIOGRAFICE
   Timotel Popovicî. Dicţionar de muzică, Sibiiu 1905 ed. autorului; pp, 160. pr. 2 50 cor.
   Pe vitregul teren al literaturii muzicale un început, a cărui trebuinţă se simţia de multă vreme, apare sub numele de mal sus, în opşorul dluî T. Popovicî, profesorul zelos de muzică al Seminarului din Sibiiu, autorul acelor bune şi răspîndite cîntecele de şcoală şi al mal multor compoziţiunî poporale. De obicei, începuturile sînt „grele" sau „modeste"! Acesta este însă bun şi folositor. Micul dicţionar de muzică se înfăţişază în condiţiunile unul „vademecum" al artei muzicale şi prin întocmirea lui practică e destinat să fie orientator sigur, cumpătat, şi totuşi larg, îndreptător cuminte referitor la nomenclatura muzicală, la terminologia de espre-siunî proprii muzicei şi’n toate cestiunile ce s’ating de domeniile cîntăril. In afară de articolele, cari conţin toate clementele mal trebuincioase artistului ca şi diletantului, din teoria, armonia, compoziţia, istoria şi estetica muzicei — sînt vrednice de remarcat cele cîteva trgtatc speciale şi ’n mare măsură originale, de esten-siune mal mare şi de interes practic, despre cîntec
(p. 33), în care se caracterizează doina, mărgăritarul geniului muzical românesc, despre joc (p. 80), unde se face o luminoasă analiză şi clasificare a jocurilor popo-rale-naţionale, despre muzică (p. 97), în care se aruncă reprivirl istorice şi se ’ncearcă o schiţare a icoanei muzicei noastre bisericeşti, de strană şi a celei profane — tratate, care împrumută opşoruluî valoarea unei mici enciclopedii muzicale, din care nu lipsesc nici chipurile şi descrierea celor mal uzitate instrumente muzicale la Români, (fluier p. 61 ; tulnic p. 153;). In chipul acesta ieftina cărticică a dluî Popovicî aduce numai servicii preţioase, şi noi atragem asupra el luarea aminte a iubitelor cititoare, care se ’ndeletnicesc cu muzica, şi mal vîrtos a acelor dascăli şi „dirigenţl" de coruri, la cari de bună samă s’a gîndit autorul întru ostenelele sale.                                (gh. t.)
   N.      Dobrescu : Fragmente privitoare la istoria bisericeî romîne.
   Din însărcinarea ministerului român de culte şi instrucţiune dl Dobrescu a studiat trecutul bisericeî române prin archiva de aici şi cele din Viena. Studiind a dat, ca pe orice teren la noi, de lucruri nouă, documente interesante, iar o parte din ele le-a scos în un volumaş în editura institutului tipografic „Luceafărul" şi le-a însoţit de note explicative. Pe baza acestor şi altor documente aflate, nestudiate, dl Dobrescu va scrie istoria bisericeî gr.-or. române cis şi transcarpatine, deci să nu ni se ia în nume de rău, dacă facem privitor la documentele adunate în volumaş puţine observări.
   La anul 1607, cu data de 28 Iunie, vedem o diplomă, în care e vorba de vechiul episcop al Lipoveî. I se dă-ruesc mal multe moşii episcopului Sava, între altele şi pusta Sohotel. Dl Dobrescu crede apoi, că arx Sobo-tel ar fi fost oraş, ceeace nu se confirmă prin nimic, ci a fost o mică fortăreaţă (arx, după-cum e şi în diplomă) lingă satul de azi cu acelaş nume.
   Iar în diploma din 1607 i se dărueşte aceluiaş epi-tocp Sava nu o moară aşezată pe rîul Murăş, în ţi-unul Radneî (dl Dobrescu confundă Radna cu Rodna), ci „totale et integrum molendinum" după cum reese şi din următorul pasagiu al diplomei: „Totale et integrum molendinum super fluvio Marus, in territorio pos-sesionis Radna vicinitatibusque molendinorum ab utraque parte nostrorum in comitatu (de ce-1 scrie dl Dobrescu cu C mare, nu ştiu) Aradiensi existentium habitae et adiacentis extructuma (aici de bună samă s’au citit răii cele cursive)... care pasagiu vorbeşte deci de dreptul de morărit pe cursul Murăşulul începînd dela Radna.
   Prin publicarea diplomei din 1615, emanată dela Ga-briel Bethlen, ne face cunoscut un nou episcop român în părţile Turdei, Dobîca, Solnocul din lăuntru, Solno-cul de mijloc, Maramurăş, Crasna şi Bihor, în districtele Bistriţa şi Gurghiu. E vorba adică, că în această episcopie avem să privim o urmaşă a episcopiei Vadului şi deci Tcofiz dela Prislop ar fi început în 21 Febr. 1665 moştenirea lui Spiridon, episcop de Vad. Cîndva, mal tîrziu, ar fi urmat în acelaş scaun episcopul Augustin dela mănăstirea Rew, care apoi trece în Moldova.
   La 1623, Gabriil Bethlen confirmă de episcop peste comitatele Turda, Cluj, Dobîca, Solnocul din lăuntru, Solnocul de mijloc, Bihor, Crasna, Maramurăş şi Săt-mar, precum şi în districtele Chior, Bistriţa şi Gurghiu pe Eftimie, care probabil a urmat după un episcop necunoscut, succesor lui Augustin.
   în cursul vremii pare, că Bihorul se desparte de acest episcopat, căci în 30 Septembre 1641 găsim în Bihor pe episcopul Avram Burdanfalvi, ridicat la aceasn
www.dacQFomanica.ro
Nrul 18, 1905.
LUCEAFĂRUL
363
demnitate din popă de rînd şi în care George Rakoczi credea, că va avea un instrument de calvinizare. El a depins de superintendent şi trebuia să predice în limba română şi să-I siliască pe preoţi, să facă şi el aceasta. Dl Dobrescu ar fi făcut un serviciu cu mult mat real iubitorilor de istorie, dacă ar fi publicat această diplomă! bilinguă.
   într’accea, în episcopatul transilvan nordic citim, că George Rakoczi II numeşte în 12 Aprilie 1650 pe „onorabilul Savu Popa“ (dl Dobrescu ia cuvîntul din urmă drept cualificativ al meseriei). Dieceza e şi maî bine distinsă prin vorbele „in ditionibus nostris ultra fluvios Sajum et Samusium" (Bihorul rămîne acum consecvent afară). De acest episcopat se ţin şi Rutenii de prin acele ţinuturi.
   Acest episcop îşi are „punctele sale" de care trebue să se ţie. E vorba acolo de oarecare conzistor diecezan, cu care trebue să se sfătuiască, căci iată, ce citim : „V. In discussione causarum externarum nihil a se, sed omnia consentientibus senioribus se facere et eficere adstringet". — Pe aceea vreme încă eraiî congrese bisericeşti anuale la Alba-lulia, după-cum ne permite să bănuim punctul 7 al diplomei: „In anniversariis Pasto-rum Valacliorum conventibus in persona, aut si id casu aliquo gravi fieri baud possit, per legatos idoneos et fide dignos hic Albae luliae comparere sit adstrictus".
   NoT interpretăm cu totului tot altfel şi alt pasagiu. Dl Dobrescu scrie: „Dar ceeace decretul accentuă mai ales, este dependenţa acestui episcop în primul rînd de su-perintendentul calvin şi apoi de Vlădica ortodox din Alba lulia" — interpretare absolut falsă a textului diplomei.
   în două locuri e vorba adecă în diplomă, că după-cum supcrintendentul e peste ceilalţi episcopi, aşa şi vlădica din Alba lulia e superintendent (George Râ-koezi II, respective cancelaria lui nu cunoştea altă noţiune) peste episcopii români ciscarpatinî. Altcum, după părerea mea, nu pot fi explicate pasagele următoare: „inter conjuges praeter crimen fornicationis, divortium et inter personas inconveiiicntes copulam haud permit-tat, ac siquid in eiusmodi negotiis, iudicis suo et suorum assequi non poterit, domini Superintendentis orthodoxi et Wladicae Albensis consilio et suffragiis nti et ea sequi tenebitur", maî apoi „ab ortodoxo superintendente et Wladica Albensi dependere".
   Urmaşul lui Savu Popa a fost la 1651 Molodici (diploma nu e publicată de dl Dobrescu). După cum ne-ar fi spus diploma, Molodici încă a trebuit să jure pe cele şeapte puncte, că va învăţa pe Români şi Ruteni în limba lor proprie etc.
   Tot la 7 Iulie 1651 confirmă G. Rakoczi II drepturile lui Simion Ştefan de episcop al Ardealului estin-zîndu-I jurisdicţiunea şi asupra bisericilor gr. or. din comitatul Sătmaruluî. Copia ungurească ce ne-o dă dl Dobrescu e pe alocurea greşită, neposedînd dini aceasta limbă. Trebue să se citiască „utâna is“ în loc de utânais, care is îl leagă, ca pe latinescul — que totdeauna de cuvîntul de mai nainte. Ar fi trebuit să scrie v în loc de u la cuvinte ca tekintucn etc. apoi Szatmdr în loc de Szakmar, poate menyien în loc de menyvcn etc.
   Pentru anul 1659 găsim confirmarea episcopului Sava Brankovici, despre care se spune anume, că are jurisdicţiune şi peste Făgăraş, indiciu, că nu totdeauna s’a tinut Făgăraşul de episcopia Albei luliî.
   în tot cazul, interesant de tot e cazul pribeagului episcop Ioasaf, care caz ne arată că în bisericile române dela noi nu s’a făcut nici cînd slujba în greceşte, că la noi a fost numai o luptă: lupta limbii naţionale contra slavonizmului. „Grecul" lui Şerban Cantacuzin nu s’a putut ferici, căci sinodul din 12 Iulie 1682, adunat la Alba lulia, l-a depus şi lipsit de dignitatea, ce o căpătase în Bucureşti, fără să fie de loc întrebat soborul popilor şi protopopilor ciscarpatinî. Acest proces
bisericesc e foarte instructiv ; de aceea foarte bucuros ar fi citit fiecine în întregime actele sinodului dela Belgrad.
   Nu mai puţin lipsită de interes e espunerea Iul „pater Andrea Freyberger" despre starea cierului şi poporului din Ardeal înainte de unire.
   Povestirea se începe cu anul luptei dela Mohâcs, 1687. Şi dl Dobrescu făcea bine, dacă explica că lupta asta dela Mohâcs ilustrează şi introduce povestirea lui Freyberger, nu pentrucă aici „armata imperială câştigă asupra Turcilor bătălia dela Mohâcs şi prin armele victorioase luă întreagă Transilvania" ; căci pînă la cîşti-garea Transilvaniei a mai fost lipsă de recuperarea Albeî-regale, Szendro şi Bălgrad (Nândorfehârvâr). Ba ştim, că’n 1688 noul mare vizir Koprili recucereşte Băl-gradtil, iar Thdkiilyi e numit în 1690 de sultan principe al Ardealululul, a fost apoi şi ales în 25 August al aceluiaş an de staturile orînduite la Sibiiu.
   Dar chiar din acest fapt putem deduce, că întreagă scriere a lui Freyberger e o relaţie făcută pentru curtea din Viena, trebuia deci să ridice învingerea ce-a repurtat-o archiducele Carol la Mohâcs.
   Dl Dobrescu redă specimene din această relaţie, specimene ce se referă la starea şi cultura popilor şi poporului român pînă la unire, din care Freyberger apare un observator conştienţios, dar pe alocurea nu şi obiectiv.
   în traducerea acestor specimene, dl Dobrescu traduce foarte bine melotc cu cojoc (nici decum şubă), şi ar fi trebuit să traducă şi pe pilosa de lana caprina vestis cu cuvîntul sarică şi nici de cum, cum a tradus: „după hainele lor păroase, de lînă de oaie".
       în archiva aulică din Viena — spune dl Dobrescu drept încheiere — slut 12 scrisori inedite ale episcopului Inocenţiu Micii Klein, cari dau un tablou posomorit despre viaţa acestuia la Roma, dupăce renunţase la scaunul episcopesc. Pensiunea nu i-se trimitea regulat, ba într’un rînd cercau duşmanii chiar să i-o reducă. Iar cînd se roagă de Kaunitz, atot puternicul ministru, să-I esopere reîntoarcerea la Viena în 1764, e refuzat categoric. Aceste scrisori aruncă o lumină vie asupra insuportabilei vieţi a acestui învăţat sur-gunit şi mare Român. Cea din 9 Iunie 1764 îmi aminteşte Tristia ale Iui Ovid şi dl Dobrescu jniblicîndu-le în întregime ar fi dezvălit figura de martir a celui mort printre străini în ultima ei fază.
                                                                                                                                  Ilie Minea.
                                                              POŞTA REDACŢIEI
   Spinoglu. O perseveranţă vrednică de o cauză la care te pricepi maî mult... lată, ce-am putut deduce din ultimele (?) poezii. — Maî sugestivă e, poate, strofa:
               Amor văd în buza-ţi cînd surîde,
               Amor aflu ’n al tău sărutat,
               Şi cu totuş... par’câ nu-ţi pot crede,
               Căci cu ah!... eu mult m’am înşelat;
               Mult ni'am înşelat!
   G. St. Craiova. Abonamentul pe 1 an, pentru studenţi, e de 12 cor.
                                                              APARE:
La 1 şi 15 a fiecărei luni, stil v. Preţul acestui număr 50 bani. — Pentru România 65 bani.
                                                                  ABONAMENTUL:
Ediţia de lux:---20 cor. la an
Pentru străinătate: 25 „ „ „
Ediţia simplă:---12 „ „ „
Pe jumătate de an 6 „-------
Pentru străinătate: 16 .. la an
                                                        Redacţia şi Administraţia:
              IU., Strada Zoldfa, Hr. 7.
                                                                                Red. resp.: MIHAI STAN.
www.dacQFomanica.ro

Luceafăru
Revistă pentru literatură şi artă. AnullV. Apare de 2 ori pelună. Publică: nuvele, schite, poezii, cronici, dări de samă şi numeroase ilustraţiuni artistice şi de actualitate.
Q                          El ABONAMENT: Q                               Q
3 EDIŢIA SIMPLA: Un an 12 cor. in Romănia şi Străinătate 16 cor. ---6 luni 6 cor. in str. 8 cor.  
  Pentru preoţi săraci, învâ ători şi studenţi: Un an 7 cor., în străinătate 12 cor.              
EDIŢIA DE LUX: Un an 20 cor. n România 25 cor., 6 luni 10 cor., în strâinâtatc 12cor. 50banf.     

                                                              ilustrate
                                                                 cu
                                                         Motive româneşti
                                                             Seria I. Ed. II.
  16 bucăţi...— 76 bani
  48 ......... 1. 80  „
  96           3. —   .
Comandele sefac pelîngă rambursare sau trimiterea înainte a banilor.

ajp
dSo

BROŞURI şi OPURI
                                               Tot feliul de lucrări tipografice se tipăresc cu cele mai moderne litere,
                                                în cea mai scurtă vreme,
                                               pe lingă preţurile cele mal moderate.



           Cu ziua de I Iulie n. am deschis
                   LIBRĂRIE                     &
de unde se pot comanda ori ce cărţi româneşti şi străine : franceze — italieneşti — englezeşti — germane ş. a. Cărţi de ştiinţe şi petrecere. — Gramatice pentru învăţarea limbilor străine. Dicţionare — Poezii şi a.
Editura „Luceafărul"
     ---------©-----------
         A apărut:
      OCT. GOOA: POEZII. —
      I. AGlRBICEANU:
               DELA TARA.
      EM. MADACH:
         TRAGEDIA OMULUI
         Sub tipar:
      A. CIURA: ICOANE.
      I. CIOCÎRLAN:
            TRAIUL NOSTRU.
      M. GORKII: NUVELE.
A
c\
    ÎIWITĂf^l
la baluri şi concerte. — Anunţuri de logodnă şi cărţi de vizită. — Formulare pentru birouri şi tot soiul de tipărituri in colori, acţii, preţuri-curente Circulare, Vigncte artistice simplu sau In mai multe colori ş. a. se execută elegant, modern şi eftin.


D
www.dacQFomanica.ro