w (T^ L---US)-1 1-_0=^D 1_L_@-1 1=0= |i=0_---' l=®---1 1-0---U =©=> |-0-1 1-130=1 |-©_1_J L=®---1 ANUL IV. — BUDAPESTA, 1 SEPTEMBRE, 1905 v. — HRUL 17. www.dacoremaflicaj& Luceafărul Revistă pentru literatură şi artă. Anul IV. dpare de 2 ori pelună. Publică: nuvele, schite, poezii, cronici, dări de samă şi numeroase ilustratiunî artistice şi de actualitate. Q Q ABONAMENT: [3 q EDIŢIA SIMPLĂ: Un an 1 i cr. in Rn\jii t şi Strftiufttate Io cor. —6 luni 6 cor. In str., 8 cor, ^ Pentru preoţi sărăci, învăţători şi studenţi: Un an 7 cor., în strâinlt'Ue 12 cor. EDIŢIA DE LUX: Un an 20 cor, jn România 25 cor., 6 luni 10 cor., in străinătate !2cor. fllan* 1. DIustrate cu Motive româneşti Seria I. Ed. II. 1G bucăţi....— 70 bani 48 „ 1. 80 „ 96 „ 3. - „ Comandele se fac pelîngă rambursare sau trimiterea înainte a banilor. □2d ojn □GDGGIG □CH3C3G BROŞURI şi OPURI Tot feliul de lucrări tipografice se tipăresc cu cele mai modeme litere, . în cea niaî scurtă vreme, pe lingă preţurile cele mal moderate. V-V-V—V—V—V—y~y*-v—' Cu ziua de 1 Iulie n. am deschis LIBRĂRIE de unde se pot comanda ori ce cărţi româneşti şi străine : franceze — italieneşti — englezeşti — germane ş. a. Cărţi de ştiinţe şi petrecere. — Gramatice pentru învăţarea limbilor străine. Dicţionare — Poezii şi a. Editura „Luceafărul11 A apărut: OCT. GOGA: POEZII. — I. AGÎRBICEANU: DELA ŢARA. EM. MADACH: TRAGEDIA OMULUI Sub tipar: A. CIURA: ICOANE. I. CIOCÎRLAN: TRAIUL NOSTRU. M. GORKII: NUVELE. îiwitAf^i la baluri şi concerte. — Anunţuri de logodnă şi cârti de vizită. — Formulare pentru birouri şi tot soiul de tipărituri în colori, actil, prcţuri-curente Circulare, Vigncte artistice simplu sau în mai multe colori ş. a. se execută elegant, modern şi cftin. QD______________fâ] www.dacQFomanica.ro REVISTĂ PEN.RU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂ ORI PE LUNĂ ©---------- =jp=p SUB DIRECŢIA g :—- ----------© Dior: ALEXANDRU CIURfl, OCTAVIAT? GOGA şi OCTEMAT) C. £Ă5LAUATÎU. ORICE REPRODUCERE OPRITĂ. RUGflCIUnE. Rătăcitor’ cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpîne, în faţa strălucirii tale. în drum mi se desfac prăpăstii Şi’n negură se ’mbracă zarea, Eu în genunchi spre tine caut: Stăpîne-orîndue-mi cărarea! în pieptul zbuciumat de doruri Eu simt ispitele cum sapă, Cum vor să-mi tulbure izvorul Pin care,, sufletul s’adapă. Pin valul' lumii lor mă zmulge Şi cu povafa ta ’nţeleaptă în veci spre cei rămaşi în urmă, Stăpîne,, văzul meu îndreaptă, Pesleagă minţii mele taina Şi legea farmecelor firii, Sădeşte ’n braţul meu, stăpîne, Tăria urii şi-a iubirii, Pă-mî cîntecul şi dă-mi lumina Şi zvonul firii ’ndrăgostite Pă-i raza soarelui de vară Pleoapei mele ostenite. Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frînge Şi de durerea altor inimi înva|ă-mă sfăpîne-a plînge, Nu rostul meu, de-apururî pradă Ursitei maştere şi rele, Ci jalea unei lumi stăpîne Să plîngă ’n lacrimile mele. Pă-mi tot amarul, toată truda, Atîtor patimi fără leacuri, Pă-mi viforul în care urlă Şi gem robiile de veacuri, — Pemult plîng umiliţii ’n umbră, Cu umeri gîrbovî de povară. . . Purerea lor înfricoşată în inimă, tu mi-o coboară. în suflet samănă-mi furtună Să-l simt în matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsă Pe strunele înfiorate Şi cum supt bolta lui aprinsă, în smalţ de fulgere albastre închiagă-şi glasul de aramă: Cîntarea pătimirii noastre. Octavian Goga. www.dacQFomanica.ro 328 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1905. SERBĂRILE PIN SIBIIU. Serbările împreunate cu inaugurarea Muzeului Naţional din Sibiiu vor fi o amintire scumpă şi sfîntă pentru ceî ce au avut parte de fericirea să le vadă. Mulţi ani îşi vor odihni zilele în împărăţia veciniciet, pînă cînd Românilor din Ungaria le va fi dat să mai scrie în cărticica culturii lor pagini aşa de frumoase şi aşa de bogate în fapte. Vechea cetate săsească — mîne, poate, noua cetate românească — întrunise în sînul ei pe ceî mai de samă dela noi şi din Regat. Dorul unei înfrăţiri sincere, sub flamura albă a culturii, a chemat obştea lamurii noastre cărturăreşti acolo, unde, înghenunchiaţî înaintea altarului zidit culturii, într’un gînd, pot înălţa rugăciuni de milostivire Celui ce toate le ştie şi toate le poate... Şi-ar fi fost bine ca alături de vlădicii celor 2 biserici, de sfetnicii înţeleptului Craiu Carol, de apostolii luminaţi ai învăţăturii, de propovăduitorii zmeriţi ai legii creştine şi de alţi aleşi ai neamului nostru, să-şi fi împreunat palmele aspre, la rugă, şi ţăranul, căruia avem să-î mulţumim multe din harurile cu cari astăzi ne mîndrim. Simfonia serbătorii astfel era desăvîrşită. O serbare poporală, alături de cele multe ale „inteligenţii", a fost o lacună simţitoare în decada dela Sibiiu. în 6/19 August, ziua Schimbării la faţă, Si-biiul se prefăcuse, ca prin minune, într’un oraş românesc. Stradele, parcurile şi locurile publice gemeau de lume românească. Lungimea Bret-terului o măsurau feţe ’ntunecate, cu pieptul ferecat în bande ori ţintuit cu cocarde tricolore: erau luptătorii din ţară, intraţi proaspeţi prin strîmtoarea Cîineni, pe cari nu-î întimpi-nase nici urale, nici discursuri festive, nici tă-răboiurî naţionale ... nimic, nimic ... Printre ei zăriai figuri venerabile şi serioase de preoţi dela noi, ascultîndu-le graiul pripit de indignare; pe bănci cîteva ţărance costumate şi studenţi din Bucovina, cu chipiuri roşii, intrate adînc pe ceafă; ici şi colo grupuri de oameni marcanţi cu figuri străine, aşteptînu în linişte; prin parc, funcţionarii grăbiţi ai comitetului aranjator, cu priviri semeţe şi îngrijorate ... La răspîntia drumurilor: gazetari aprinşi de mînie, critici profesionişti, cu zimbetul vecinicei nemulţămirî pe buze, dumicau în bucăţele pe vrăjmaşii lor de principii ... Pe strade unduiau, tăcuţi, în direcţia celor două biserici, credincioşi cucernici . . . Serviciul divin l-au celebrat venerabilii vlădici, cu asistenţe demne de ziua solemnă. La orele zece de dimineaţă puhoiul de lume, purificat de tămîia şi glasul rugăciunii, se îndreaptă înspre „Muzeul Asocia(iunii“, clădit într’un loc de frunte al oraşului, cu faţada cătră un parc cu sălcii, în dos avînd o curte largă, formată de casele Asociaţiuniî: casa de chirie şi şcoala de fetiţe. Mulţimea examinează cu deamănuntul clădirea muzeului, ridicată pe cheltuiala obştei româneşti. în lucrările architecţilor străini caută în-zadar defecte, casa e impozantă, frumoasă şi de-o rigiditate ce stă bine unui muzeu. Intrînd în atriul luxuos, atrag luarea aminte cele două lespezi de marmoră, în dreapta şi în stînga, pe cari, spre vecinică aducere aminte, sînt săpate, în aur, numele binefăcătorilor membrii fundatori ai muzeului. Sala festivă, încăpătoare şi cu gust decorată, înţesată de lume. în staluri figura blîndă şi bună a archiereuluî bisericii ortodoxe, oameni de toate vîrstele şi de toate rangurile, în galerie o podoabă aleasă de ochi frumoşi, în-dreptîndu-se spre scena din faţă, cu figurile fe-liurite ale comitetului şi cu pîndaşii serioşi ai evenimentelor zilii. Tăcere. Preşedintele, dl losif Şt. Şuluţiu, un octogenar cu plete creţe argintate, foarte simpatic şi vioiu, citeşte, cu glas liniştit, cuvîntarea de deschidere, în care a urmat „înţeleptul sfat" al istoricului Guizot: „A judeca omenimea cu asprime şi a o iubi ferbinte; a-i cunoaşte răul, dorindu-î vindecarea, este sublimul principiu al evangelieî". A şi fost foarte aspru, dojenind publicul pentru indiferen-tizinul lui faţă de marile probleme culturale ale „Asociaţiuniî", dar bjînd şi iertător în cu- www.dacoromanica.ro Nrul 17 1905. LUCEAFĂRUL 329 vintele de apărare ale comitetului, ce stâ în fruntea ei. După citirea listei delegaţilor trimişi, în număr necomplet, din partea despărţămintelor, ar fi urmat raportul general al comitetului cătră adunarea generală. Fiind tipărit în „Transilvania", — s’a trecut la ordinea zilei. Noi însă ne vom opri un moment asupra Iui, pentru ca să vedem roada unui an, să accentuăm ideile şi faptele nouă, prin cari a luat avînt „Asociaţiunea". Raportul general menţionează trei momente mai importante cari, pe lîngă altele mai secundare, învederează progresul realizat de Aso-ciaţiune, şi anume: a) Muzeul istoric şi etnografic, b) expoziţia etnografică şi istorică culturală, c) activitatea pronunţată a despărţămintelor. Primele două puncte sînt într’adevăr momente epocale în viaţa instituţiunii noastre culturale. Marea lor însemnătate pentru desvoltarea noastră culturală se va putea aprecia, în viitorul apropiat, dacă cei chemaţi vor şti cari sînt cărările drepte pe cari au să umble. Ultimul punct e mai mult iluzorie şi nu poate sta nici alături nici la sfîrşitul celorlalte două. Membrii în despărţăminte au crescut la număr, unele din ele au fost „reactivate" prin cîte-o vizită a d-lor secretari, prelegerile poporale au fost mai dese şi bibliotecile poporale s’au răspîndit mai bine — dar dela toate aceste pînă la o reală activitate a lor e o distanţă mare, care, după a noastră părere, nu se va putea realiza numai cînd despărţămintele vor avea o independenţă materială mai mare şi cînd centrul va aduce sacrificii morale şi intelectuale impor, tante pentru deşteptarea lor. Atunci cînd despărţămintele vor putea fi nişte cantoane culturale organizate temeinic materialiceşte şi cînd centrul le va putea da hrana intelectuală necesară şi va premerge cu exemple bune, atunci se va putea vorbi, nu de o reactivare ci de activarea lor. însuşi raportul consideră acest al treilea punct ca rezultate sporadice şi ca un „început de mişcare culturală", fapte cari existau şi pînă acuma. Ideia cu conferenţiarii ambulanţi şi mai ales căutarea mijloacelor pentru a spori numărul membrilor ajutători e nimerită. Colindarea prin toate părţile a unor conferenţiari pricepuţi, cari să ştie alege şi expune subiectele, cari interesează pe popor, ar aduce un seceriş frumos de membrii ajutători. Asociaţiunea atît în rapoartele generale cît şi în cele speciale se piînge de indeferentizmul publicului. Chiar şi discursul de deschidere al d-lui preşedinte probozeşte, în termini severi, publicul pentru această boală. Sub scutul pomposului palat apără din răsputeri Asociaţiunea, înşirînd cifre peste cifre de indolenţi. Erau constatări triste şi adevărate, cari, însă, nu pot servi de pavăză dreaptă neactiviţăţiî Asociaţiunii. Ne punem mîna pe piept şi cu cuvenita zmere- Vcstibulul. www.dacQFomanica.ro 330 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1905. nie ne întrebăm : Ce dă în realitate Asociaţiunea publicului; faţă de care fapte concrete ale eî e indiferent acel public românesc, care a ascultat cu atîta cuviinţă reproşurile ce i se aruncau în faţă ? Dela Asociaţiune primim, tot la două lunî, revista „Transilvania" şi, ceva mai rar, cîte-o broşură din „Biblioteca poporală". Şi-atît! Prima publicaţie e chemată să serviască drept hrană sufletească clasei culte, iar a doua poporului. Oricine a avut în mînă aceste două roade anuale ale Asociaţiunu, va înţelege uşor justa indeferenţă care an de an se încrestează tînguitor în rapoartele generale ale comitetului central. Credem că acelui public, care a ridicat splendidele clădiri delîngă parcul oraşului Sibiiu, şi catedrala, cu cele două turnuri strigătoare la cer, care într’un timp aşa de scurt, a furnizat bogatul material pentru minunata expoziţie, acelui public, care s’a prezentat, cu toată sărăcia şi bogăţia lui, în număr aşa de impunător la serbările inaugurării muzeului şi care în această ţară se susţine, ca neam, din propriile lui puteri, nu i se poate reproşa, fără a-î face o mare nedreptate, păcatul indiferenţii. Cauza că lumea românească nu sprijineşte înalta noastră insti-tuţiune, în o măsură mai intenzivă, nu e de-a se căuta decît în sînul Aso-ciaţiunii, mai ales în feliul ei de a-şî înţelege misiunea. Sîntem siguri, ba-zîndu-ne pe propria noastră experienţă — c’atunci, cînd Asociaţiunea va arăta publicului o activitate culturală reală, va dovedi, că înţelege şi poate satisface trebuinţele intelectuale ale obşteî cărturăreşti şi ţărăneşti, într’un timp mult mai scurt de cum s’ar crede, va grupa în jurul eî toată suflarea românească. Să nu se uite, că sprijinul publicului nu se cerşeşte ci se cucereşte. Le spunem aceste împotriva principiului „ut videa-tur aliquid fecisse". înzadar căutăm o activitate şi la secţiunile ştiin-ţifice-literare. Raportul dlui prim-secretar, cătră şedinţa plenară, ne spune că „noua noastră in- stituţiune ştiinţifică-literară nu a putut realiza rezultate de o însemnătate mai mare şi de valoare superioară pentru înaintarea intereselor culturale ale poporului nostru". E foarte clar şi adevărat spus, căci citind, în parte, rapoartele tuturor secţiunilor nu ne întîlnim decît cu „planuri de acţiune", cu intenţiuni bune, cu hotă rîrî categorice de a face ceva, dar fapte împlinite se pot pescui prea puţine. Din aceste rapoarte ale secţiunilor remarcăm totuşi cîteva hotărîri mai importante. Secţiunea literară şi-a luat angajamentul să publice succesiv, în „Biblioteca Aso-ciaţiunii", biografiile bărbaţilor noştri mai di- Sala festivă. stinşi din trecut, astfel scrise „îneît din ele să iasă la evidenţă caracterul persoanelor, despre care tratează, împrejurările sub care au lucrat aceste persoane şi influenţa, ce au avut-o ele asupra contimporanilor şi asupra generaţiunilor următoare". Tot această secţiune aproabă în principiu înfiinţarea unui „Muzeu al limbii române", proiectat de dl dr. Iosif Popovicî, do- www.dacoromanica.ro Nrul 17, 1905. LUCEAFĂRUL 331 cent de limba română la universitatea din Budapesta. Secţiunea istorică nu nădăjdueşte „după toate probabilităţile", să apară în curînd proiectatul dicţionar toponimistic al Transilvaniei. Această secţiune, lipsindu-i membrii activi, n’are nici macar reglementarul „plan de acţiune". Poate i s’ar. da un puls de viaţă, primind în cadrele eî propunerea dluî dr. Amos Frîncu, de a se înfiinţa o secţiune de drept şi de ştiinţe de stat. Din activitatea şi planurile celoralalte secţiuni, amintim prelegerile poporale, ţinute de secţia ştiinţifică : „Cartea tinerimii adulte", înfiinţarea internatului de băeţi din Sibiul, plănuite de şecţiunea şcolară; înfiinţarea şcoalelor economice de repetiţiune, cari, deşi au votată suma de 2000 cor., din cauza multor piedeci şi greutăţi, sîntamînate din partea secţiunii economice. Pelîngă aceste, membrii secţiunilor fac vot solemn că vor colabora regulat la revista „Transilvania", redactată de dl prim-secretar, care, recunoscîndu-şî nedestoinicia în agendele Măriei, ar putea ceda altuia greaua sarcină de director al unei reviste ştiinţifice-literare. în şedinţa a doua, adunarea n’a auzit nimic nou, decît bizara idee de-a se face un dicţionar magliiaro-român şi româno-magliiar, fiindcă cărturarii neamului nostru nu mai înţeleg limba scriitorilor noştri. Trebuinţa unui asemenea dicţionar se simţeşte, dar Asociaţiunea deocamdată e chemată să rezolve alte probleme mai importante, decît cele lexicografice. Momentul mai important al şedinţei a doua e alegerea de vicepreşedinte în persoana dluiAn-dreiu Bârsean, căruia i-amrezarvat un articol special. Aceste sînt ideile şi rezultatele activităţii de-un an a Asociaţiunii. In-tenţiunile bune cu cari ne întîlnim la fiecare pas, vor aduce cu timpul alte rezultate mai răspicate şi mai bogate in fapte reale, dacă oamenii puşi în frunte vor fi mai în curat cu cărările pe cari aii să meargă. Oct. C. Tăslăuanu. —'i|o|h— TOflmnA. Cum trece vintul toamnei prin veştedele foi Trec clipele iubirii grăbite peste noi... Tot mai străin şi singur mi-e dorul plingător Şi frunzelor asemeni cad visele şi mor .. . Nădejdea îşi intinde aripile de drum Şi jalea-şi cerne ’n urmă duiosul ei parfum. Un cuib pustiu şijalnic mi-e sufletul sărman, Din care pleacă paseri pe fiecare an, Dar paseri călătoare la cuibul lor revin ... Rămîne al meu suflet mai trist şi mai străin învăluit in haina amarelor dureri, Bogat in suferinţe, sărac in mîngăeri. La vatra amintirii găsesc abia un scut Tot răscolind cenuşa norocului perdut, O licărire rece de ’ndepărtată stea îşi varsă mingăierea ’n suferinţa mea, Da licărirearmoare pe vatra fără foc ... Iubirea mea se stinge cu dinsa la un Ioc. A. Seca. -b www.dacQFomanica.io 332 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1905. flîIDREM BflRSEflRU. — Noul vicepreşedinte al Asociaţlunll. — Adunarea generală a Asociaţiunii, care în a doua şedinţă a sa la propunerea învăţatului canonic din Blaj, Reverendissiinul părinte Dr. Augustin Bunea a proclamat, între aplauzele nesfîrşite ale tuturor celor de faţă, de vicepreşedinte al el pe neobositul profesor dela Braşov Andreiu Bârseanu, a interpretat, cu acest prilej — poate ca nici cînd pînă acum — votul unanim al întregei obşte româneşti. Cuvine-se ca bărbatul idealist şi luminat, a cărui pricepere în ale luptelor culturale nu e întrecută decît poate de dragostea lui neţărmurită pentru neamul românesc, — să ocupe un loc de frunte în sînui insti-tuţiuniî, care e chiemată să obliască calea propăşirii noastre culturale. A. Bârseanu, n. 1858 în Dîrstele Braşovului, a cercetat gimnaziul românesc din Braşov şi facultatea filozofică în Viena'şi în Miinchen. Din toamna a. 1881. funcţionează ca profesor (L. română, Istorie şi Geografie.) la şcoalele medii rom. din Braşov (mal întîi la gimnaziu şi din 1889 la şcoala comercială). Din 1899 e directorul desp. I (Braşov) al Asociaţiunii şi din 1902 membru coresp. al Academiei Române. Dintre lucrările lui pomenim : Ca student universitar a terminat manualul de Istorie de Piitz-Meşotă. în 1885 a publicat în colaborare cu Dr. I. Ularnik colecţiunea: „Doine şi strigături din Ardeal". Mal tîr-ziu „Cincizeci de colinde" adunate prin şcolarii din Braşov şi colecţia de anecdote poporale: „Din traista lui Moş Stoica". A scris şi versuri, pe care le-a publicat în „Familia", foiletonul „Gazetei Transilvaniei" şi Conv. literare". în 1887 8 a redactat împreună cu răposatul I. Popea foaia „Şcoala şi Familia". Ca dascăl a publicat cîteva tractate literare şi pedagogice în Anuarele gimnaziului din Braşov (astfel în 1886 „Cîteva observări cu privire la propunerea studiului Istoriei", în 1891 un discurs comemorativ despre V. Alexandri şi 1898 despre Ion Lăpădatu). La însărci- narea corpului profesoral şi a Eforiei şcolare, în 1902 a publicat „Istoria şcoalelor centrale române gr. or. din Braşov", care cu doi ani mal ’nainte împliniseră o jumătate de veac din viaţa lor. Lucrarea aceasta a fost premiată de Academia română cu o parte din premiul Adamachi. Premiul acesta l-a destinat ca fond de premii pentru studenţii eminenţi. — Ca director al desp. I al Aso-ciaţiunil aţinut mal multe discursuri ocazionale, dintre care cel din 1898, „învăţăminte din viaţa MetropolitululAndreiu Şaguna", s’a publicat şi în broşură separată. în fine, ca membru al secţiunilor literare-ştiinţifice ale „Asoc.“ a scris în 1901 un raport-proiect despre biblioteca de popularizare a „Asociaţiunii", raport primit de secţiuni şi publicat în „Transilvania" din acelaşi an. Om înzestrat cu un gust estetic foarte fin şi cu o cultură literară vastă, a scris însuşi' mal_ multe poezii. Scrie şi vorbeşte cea mal frumoasă limbă la noi, din generaţia sa, — calităţi cari îl fac un excelent dascăl de limba română, care, ca unul din profesoril-stîlpî ai gimnaziului din Braşov, a avut o influenţă fericită asupra generaţiilor de şcolari, eşite de sub mîna lui. Felicităm Asociaţiunea pentru sprijinul mare, ce şi l-a cîştigat în talentele şi vederile largi ale noului el vicepreşedinte, şi avemsă mulţumim cu toţii dini Bârsanu că fără a fi căutat cîndva onoruri şi distincţii, a cedat dorinţei generale, primind onoarea această binemeritată. Sperăm că va reuşi să introducă la Asociaţiune un noii curent mal viguros şi inal larg, dînd intrare cuvenită şi literaturii surghiunite de cel nechemaţi. în numele întregei obşte româneşti doritoare de înaintare, cu dragoste şi mulţumire sufletească, îl salutăm în scaunul de vicepreşedinte al Asociaţiunii noastre, în fruntea căreia, în-demnînd şi pe alţii la muncă, va putea inaugura o nouă eră binefăcătoare în interesul întregii noastre mişcări culturale. * Aidreiu BArseanu. 4 www.dacQFomanica.ro Nrul 17, 1905. LUCEAFĂRUL 333 Scrisori Romane. II. Roma, 2 15 Iulie 1905. Domnul meu, Este totdeauna o mare fericire de a trăi, dar este şi o mal mare fericire de a trăi pe vremuri bune. După cîte înţeleg, Domniele-Voastre, cei dela „Luceafărul", sînteţî cu toţii tineri; vă închipuiţi, că sînteţî trimişi de Domnul pe pămînt pentru fericirea neamului; v’aţi născut într’o ţară originală şi într’un timp de admirabilă evoluţiune artistică; aveţi alături un popor (pe noi cei din Regat) care vă dă toate pildele şi toate icoanele, bune şi rele, frumoase şi pocite, — prin urmare trăiţi pe vremuri bune. în aceste împrejurări, eu socotesc că aveţi o mare răspundere: aceea, de a nu lăsa să străbată în gustul publicului transilvănean apucături nesăbuite, mitocănii, ce trec drept însuşiri epice, dulcegării femeeştî ce trec drept lirizm, o limbă românească slută, ce trece drept limbă românească originală, şi aşa mai departe. Şi dacă îmi daţi voie şi nu vă temeţi de a umbla cu mine prin lume, o să vă însoţesc prieteneşte pe dealuri, de unde zarea se vede limpede. * Principiile estetice şi morale sînt statornice. Viaţa e o luptă nesfîrşită între convingerile noastre abstracte şi întîmplările concrete ale existenţei. Propoziţiunea etică că binele individual este şi binele universal, nu e totdeauna adevărată, şi e destul să nu fie adevărată o singură dată, pentru ca valoarea ei de postulat să dispară. în estetică, toate legile sînt fugare şi trecătoare, pentru că sînt axiome care exprimă armonii intime, mai întotdeauna individuale şi adesea nelogice: două colori se potrivesc pentru aceleaşi cuvinte pentru cari pepenele galben e bun cu sare sau cu zahăr. Dar dacă dela Platou pînă la Schopenhauer principiile morale şi estetice sînt nestatornice, nu mai puţin omenirea va ceti, pururi fermecată, pe Fedon şi pe Fileb, Lumea ca voinţă şi reprezentaţiune, pentru că, dacă toate zistemele filozofice trec, arta rămîne. Rămîne farmecul infinit al dialogurilor lui Platou, fluiditatea cu care vorbeşte Diotima din Mantinea ; rămîne admirabila insinuare, cu care Schopenhauer pătrunde în toate gîndurile isteţe; rămîne acel ceva, fugar ca timpul, nestatornic ca amorul,'» care nu se poate defini şi codifica, şi căruia omenirea îî datoreşte toate epocele sale mari: arta şi talentul. Mi-ar fi aşa de uşor să vă dau dovezi din istorie, începînd din vremile cele mal depărtate, pînă în zilele noastre. Nu vreau însă să străbat în sufletele D-voastre pe calea argumentelor istorice, ci aşi dori să mă strecor acolo prin înrudirea ascunsă a unei intuiţiunî comune. Nu mal departe decît acum o săptămînă m’am încredinţat odată mal mult de acest adevăr, călătorind prin Umbria şi oprindu-mă la Assisi, patria şi sanctuarul acelui călugăr artist, care a făcut atîta vîlvă în lume, dar dela care timpul nu a respectat decît două lucruri, amîndouă produsul talentului şi al artei: biserica din Assisi şi Scrisorile lui San Francesco. Acelaşi lucru l-aşi putea spune, cu mal multă putere, de în-cîntătoarea Perugia, aşezată în apropierea lacului Trasimen. Pentru cine are amintiri istorice limpezi, numele acesta dă fiori: aicea Annibal a zdrobit armata lui Flaminiu. Iată Passignano, iată Borghetto ; colo, sus, Tuoro; dincoace apa albastră. Din toate părţile se ivesc duşmanii! Africanii, Spaniolii, Baleariî, cavalerii NumizI se aruncă asupra legioanelor, asupra acestui zid de piepturi, care de atîtea ori zdrobise pe alţii, le strînge între lac şi munţii Galandro, le îndoaie, le doboară şi le striveşte. Un măcel înfricoşat a umplut apa de stîrvurî. Atît de mare a fost groaza şi durerea Romanilor, încît, cu 200 de ani mal tîrziu, Titu-Liviu nu poate vorbi de lacul Trasimen decît cu solemnitate, ca de-o nenorocire naţională. Şi cu toate astea, timpul nu a respectat nimic pe lacul Trasimen din strădania acestor două popoare, pecînd Decadele lui Titu-Liviu au ajuns pînă la noi, cu eleganţa şi nobleţă stilului lor. Şi, din potrivă, Perugia nu a jucat în istorie decît un rol şters şi localnic, cu condottierul său Braccio Fortebraccio de Montone (un nume cît o ţară întreagă!). Cu toate astea, Perugia e faimoasă şi încîntătoare. E faimoasă, pentru că este patria (cel puţin de adopţiune) aiul Pietro Vannucci. E încîntătoare, pentru că are incomparabilul său palat comunal din 1281 ; pentru că are o pleiadă de pictori admirabili, premergători aî lui Rafael, pe marele Fiorenzo di Lorenzo, pe Ben. Buonfigli, Gentile da Fa-briano ; pentru că are nepreţuitele opere ale lui Beato Angelico, poetul sfinţilor. E o adevărată primejdie, cînd intri în lumea artelor medievale: nu poţi să te mal desfaci de farmecul el! Şi cîte alte dovezi istorice, din cele mal depărtate timpuri ale omenirii, pînă eri şi astăzi! * Dar, încă odată, nu vreau să străbat în su- www.dacoromanica.ro 334 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1905. fletele Românilor de peste munţi pe calea istoriei. Eu ştiu că e destul să le vorbeşti lor despre Traian şi de Latini, ca să ţi-î fad prieteni pe toţi. Dar coarda asta trebuie lăsată în pace, atît pentru că poate să vie vremea vreodată s’o punem la arc iar nu la liră, cit şi pentru că uneori patriotizmul face să treacă drept frumos ceea ce e urît şi drept urît ceea ce nu ne convine. Mă îndreptez cu credinţă cătră femeile transilvănene, cătră acelea suflete curate, în care rasa noastră şi-a păstrat toate calităţile de voinţă moştenite dela Romani şi toate însuşirile idealiste rămase dela Daci, şi vreau să le vorbesc despre frumos, despre cel literar mai cu samă, şi, pe cît s’o putea mai mult, de frumosul literar românesc. Negreşit, cine zice frumos literar, zice numai decît limbă. Şi iată îndată marea întrebare: care limbă românească este mai frumoasă ? Limba cărturarilor ? limba poporului ? sau şi una şi alta, după cum sînt întrebuinţate? Avem noi o limbă clasică ? Nu se poate răspunde cu hotărîre decît la cea din urmă întrebare: da, avem, sau, mai bine, sîntem pe cale de a ne forma o limbă clasică. La celelalte întrebări, răspunsul se condiţionează de atîtea stări estetice, încît nu mai este un răspuns direct, relativ la fruinseţa limbeî, ci la fruinseţa creaţiuniî artistice. lată, în fine, pusă chestiunea aşa precum trebuie : creaţiunea artistică. Ce este o creafiune artistică ? S’ar putea răspunde cu Platou prin trei vorbe cabalistice: Kalloni, Moira şi Eileithyia, sau, pe româneşte, generare in frumos. Ar trebui însă să vorbiască Diotima din Mantinea, cu fluiditatea graiului ei, pentru a expune conceptul platonician în toată graţia lui antică. Se pote răspunde cu îndrăzneală şi glas modern : creaţiunea artistică este emotivarea lumei, cu alte cuvinte trecerea universului prin orga-nizmul nervos al unor anume indivizi, ale căror senzaţiunî se reproduc în mod atît de fericit şi de personal, încît universul rece se încălzeşte dela ele. Şi fiindcă e vorba de frumos literar românesc şi de limbă românească, să luăm cîteva exemple româneşti. Proza noastră, ca toate prozele, fiind statică şi dinamică, îşi are îndoiţii săi reprezentanţi, cea statică, adica cea descriptivă, pe povestitori, pe ziarişti, pe critici şi pe istorici, şi în această parte este ea pe cale de a deveni clasică, cu autori ca Bălcescu, Odobescu şi în fruntea tuturor Maiorescu ; cea dinamică, pe novelişti, pe comediografî şi pe romancieri. Să lăsăm deocamdată la o parte pe cea dinţii, şi să ne ocupăm de cea de-a două, luînd cîteva exemple, fără gînd de-a atinge sau răni pe nimeni. Să luăm pe cei mai buni: pe Creangă, pe Ion Popovici-Bănăţeanul, pe Caragiali, pe M. Sadoveanu, pe Constantin Sandu-AIdea. Despre limba celui d’intîi, toată lumea zicea pînă mai erî, că e cea mai frumoasă (pentru Dniî Cliendi şi Iosif, autorul este chiar „con-genial“ cu Alexandri şi Eminescu), din cîte s’ait scris şi se vor scrie vreodată; şi toată lumea se înşela, după cum se înşaiă într’o mulţime de judecăţi asupra literaturii noastre. Nu limba lui Creangă este frumoasă, ci creaţiunile lui artistice sînt desăvîrşite. Băiatul Ionică, satul Humu-leşti, moş Chiorpec ciubotarul, Popa Duhu, popa Oştobanu, toate glumele şi toate nimicurile trec prin organizmul nervos al lui Creangă şi se reproduc în imaginaţie în aşa chip, încît se încălzesc şi se înfrumseţează din puterea lui creatoare. Este o novelă a lui Guy de Maupassant „La Maison Tellier“, al cărui subiect e atît de netrebnic, atît de nefolositor immoral, încît nu ţi se pare cu putinţă să se fi scris ceva pe el. Şi cu toate astea, „La Maison Tellier" este un capo d’operă al literatureî franceze. într’o creaţiune de artă, totul e cu putinţă şi totul e frumos, dacă viaţa lumii dinafară e turnată prin emotivitatea noastră. Ar putea oamenii lui Creangă să vorbiască cum ar voi, că tot ne-ar interesa, fiindcă sînt adevărate creaţiuni de artă. Dar să nu luăm efectul drept cauză : nu sînt creaţiunile adevărate, fiindcă limba lui Creangă e frumoasă, ci din potrivă, limba pare frumoasă, fiindcă creaţiunea e adevărată. De fapt, limba lui Creangă este o limbă dialectală, care ne depărtează de ţinta noastră a tuturor: unificarea graiului literar. Editorii săi din 1902, pentru a înlesni înţelegerea desăvîr-şită a felului vorbei sale, sînt siliţi să pună la sfîrşit un tălniaciu. Şi găsim aci 276 de cuvinte traduse pe româneşte, — ceea ce e enorm ! Acelaşi lucru se poate zice, cu mai multă dreptate, despre Ion Popovici-Bănăţeanul. La acest om de talent, impresiunea rea, produsă de limbă, covîrşeşte aproape fruinseţa creaţiuniî. Vezi că, la Popovici-Bănăţeanul, intervine elementul liric, care lipseşte cu desăvîrşire la Creangă, unde numai o adiere de înduioşare trece, cînd mamă-sa îl iartă de prostiele dela scăldat şi-i dă să mănînce. Aci vine greaua întrebare ce se pune întregei noastre literaturi şi care îndreptăţeşte paginile acestea adresate femeilor transilvănene: cum de nu avem noi un roman, o lucrare propriu zis de artă, al cărui miez să fie iubirea ? Germanii au pe Werther, Francezii pe Paul et Virginie, Italienii pe Doftor Antonio. * www.dacQFomanica.ro Nrul 17, 1905. LUCEAFĂRUL 335 Cetitorii înţeleg că nu ne putem pierde vremea, ocupîndu-ne cu fleacuri, cu novelete liisterice ale generaţiuniî noastre, sau cu nevinovatele plăzmuiri ale generaţiuneî trecute, ca bunăoară Fulga sau Elena. Acestea nu sînt creaţiunî de artă, ci hîrtie tipărită. E oare cu putinţă, ca, în ordinea emoţiunilor artistice, să sărim dela Creangă la Eminescu, dela Chiorpec şi Oşlobanti la Luceafăr ? Fiindcă (şi aici stă diferenţiarea între oamenii degust şi între vulg), sufletele noastre au stări de sensibilitate emoţională de diferite grade. Nu acelaşi fel de emoţiune artistică o produce cetirea unei pagini din Amintiri, — fie chiar cea mai frumoasă — şi cetirea strofei Tîrzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum Şi lanurile sînt pustii. . . De ce nu-mî vii! S’ar zice că în literatura noastră, toţi prozatorii de talent aii fost stăpîniţi de două sentimente : ridiculul şi patriotizmul, care aii dat naştere la lucrări satirice şi la încercări epice de valoare. Creangă rîde dela început pînă la sfîrşit, Caragiali rîde, Sadoveanu îşi ridică paloşul (cu o adevărătă mişcare de artist, ce e drept). Dar, bine, în viaţă, nu sînt şi oameni care iubesc, nu sînt sentimente morale, intelectuale şi estetice, altele decît ironia? Românii nu au şi ei, ca toate popoarele, inimă, nu aii familie, nu au ambiţiune, nu aii orgoliu; nu se nasc, nu se însoară şi nu mor, decît pentru dl S. FI. Marian, membru al Academiei române? Desigur că da. Se vede însă că romanul de actualitate e greu de scris. E greu de împînzuit oameni adevăraţi, ale căror legături sufleteşti să ne intereseze, ale căror mişcări să fie logice. Cu toate astea s’ar zice că printre tinerii noştri scriitori, domnii Sadoveanu şi Sandu-Aldea1 ar avea dreptul să îndrăzniască orice. Structura lor sufletească, limba, cultura modernă, sensul adevăratei orientaţiunî artistice, fac din aceşti tineri două temperamente nouă. Şi totuşi, nici unul nici altul n’ati încercat povestea amorului. Eu socotesc că toţi autorii noştri de valoare se lovesc de o greutate technică, în reprezentarea vieţii româneşti ideale, care formează tocmai miezul scrisorii mele de astăzi: limba. Cum vorbesc Românii care se iubesc ? Cine ştie ! . .. Ţăranii vorbesc rar şi cu măsură, — cel puţin la noi (fiindcă s’ar părea, după dl Slavici, că prin părţile Aradului vorbesc altfel); tîrgo-veţii vorbesc mai mult, dar sînt mitocani şi de- 1 Dl Sandu-Aldea este autorul uneî novele Murgul, („Luceafărul" 1905, nrul 2) care urmează să fie trecută printre cele mai bune ale literaturii noastre. vin subiecte pentru dl Caragiali; oamenii bine crescuţi (sau cei ce se cred astfel) vorbesc în alte limbi, şi obligă pe dl Petraşcu să scrie romanul său Marin Gelea jumătate în româneşte şi jumătate în franţuzeşte. Şi răul este că nu ştim care este graiul „estetic" al iubirii nici la ceilalţi Români. Novela lui Popovicî-Bănăţeanul „în lume" are o notă lirică sinceră, care, cu toată grozăvia limbeî, străbate pînă la noi. Par’că, în adevăr, Sandu şi Ana se iubesc. Dar în ce pîclă de neputinţă sufletească trăiesc sărmanii! ... Ei au oarecum respect de sinceritatea emoţiunilor lor şi îţi lasă impresia că se ruşinează să-şi dea drumul gîndurilor într’o împrumutare de limbă săseasco-ungurească, aşa de fundamental despărţită de felul gîndirii noastre. Fiindcă nu e vorba aci de cuvinte dialectale sau germa-nizine, luate de ucenicii români dela stăpîniî lor străini, ci e vorba de întreaga mecanică a limbeî, de palpitarea geniului înţelegerii, care face că doui oameni necunoscuţi se găsesc deodată prieteni, fiindcă se pricep unul pe altul, caşi cum şi-ar fi dat pe faţă taine sufleteşti. Iată o pagină luată, la întîmplare, din novela lui Popovicî-Bănăţeanul: Cum resar seara pe cer stelele aşa se iviau pe toate stradele, fetiţe cu „Pomul", băeţî cu „Steaua", cu „Craii" ori cu „Vitleemul" şi feciorandriî cu „Colinda" sau cu „Ţurca". Şi în această mişcare vie, în zgomotul acesta plăcut, în cîntările duios trăgănate şi in colindele frumoase, întreg oraşul se învăluia într’un aer sfînt şi tot omul îşi uita necazurile vieţii şi par’ că se simţia în prea mărirea lui DumnezeO. Pe cind însă maistor Dinu asculta „colindătorii" dela fereastră şi primia în casă „Craii", peste drum în lucrătoare, Sandu era singur. Celelalte calfe nici la cină nu fuseseră. Dimpreună cu alţii s’au înfundat într’un birt ca să petreacă acolo noaptea naşterii Domnului. Aprinsese un muc de luminare şi p’un scăunel Sandu şedea lîngă gura cuptorului de sub cazan. Rar picurau de pe vase stropi pe ramă şi căderea lor suna lung în liniştea lucrătorii. Zgomotul de afară se frîngea surd în ferestre şi-l arunca pe Sandu cu mintea înapoi. Şi aşa, dintr’odată începu să-şi colinde : Nu te poţi apropia La trei mile de pămînt Unde naşte fiul sfînt; Nu e nimic în pagina asta care să bată la ochiţi. Şi cu toate astea, pentru noi, Românii din Regat, e, toată, falsă, cu acest înţeles că pare gîndită de un străin, care s’ar fi luptat să-i dea o învîrtitură cît mai românească. Apoi, ceva mai departe, tinerii sînt aduşi de puterea dragostei lor faţă ’n faţă: „Bunătatea şi duioşia cu care el grăise îi cuprinse sufletul atît de nu ştiu cum, îneît îşi rezemă capul pe pieptul lui, murmurînd ca în vis: „tu Sandule tu“. Tu, Sandule, tu !! www.dacQromanica.ro 336 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1905. EI, vezi, doamnă Protopresbiteră, asta ai dta de făcut: 1°) să nu laşi fata să se întîlniască cu Sandu; 2") dacă s’o ’ntîlni, şi fata o fi de curînd venită dela Viena, să-î zică: „Aber du, Sander!“; dac’o fi venită mai de mult, să-î zică „Ah, Sandule!“ sau „Mă, Sandule, mă!“, — dar cu nici un preţ să nu zică „Tu, Sandule, tu“. Diotima din Mantinea, care era pricepută în treburi de astea, n’ar fi vorbit aşa. Poate vom vedea în curînd pentru ce. Duiliu Zamfirescu. OHTECE. /. Mă tem să-ţi trec pe sub ferestre Să ’ngîn un cîntec înzadar, Căci ştiu că lacrimile tale Se vor porni să curgă iar. Şi iar te-o prinde dor de mine, Mireasa mea din alte vremi, Şi, roabă dorului, cerca-vei Din noii aproape să mă chemi. Iar eu, ca şi odinioară, Doar sufletul îl am şi-acum... Şi-afar’ de suflet n’am nimica, Decît toiagul meu de drum. II. Raze palide de lună Se resfaţă pe pereţi Şi ’ntr’un colţ ursita-mi toarce Firul tristei mele vieţi. O, de cîteori cu lacrimi Nu i-am spus, încet, în gînd: — Fi mai harnică, ursită, Şi sfîrşeşte mai curînd! Zaharie Bârsanu. —.||0|f— DRAGOSTE VECHE. în toată ziua, dela cinci la şapte, îl puteai întîlni la crîşma mărgineanului, într’o chilie anume pentru oaspeţi aleşi. Sta cu un cot ră-zimat de masă, cu ţigara stinsă în mîna stîngă, cu jumătatea de vin înaintea lui. Părea foarte cufundat în gîndurî, căci, de nu mai venia nimeni în crîşmă, aci în chilia aceasta cu perdelele albe, îşi uita de multe ori să-şi bea vinul şi eşia la şapte, cu ţigara stinsă între degete. Dar de sosia vre-un oaspe şi se aşeza la masă lingă dînsul, era altceva. îl privia dintîl aşa pe sub ascuns, apoi, caşi cînd l-ar cunoaşte deodată, faţa i se luminează. începe să zimbiască. „AI venit şi dta la un păhar de vin ?“ Apoi continuă repede, fără să mai aştepte răspunsul acestuia. „E bun vin aici, ştii, uleiu. Dar ce uleiu! Şi-apoî vreme mal potrivită ca asta, dela cinci la şapte, nu găseşti. Nici cald, nici răcoare, cum e mal bine! Asta-î! Dta încă bel un păhărel. Aşa zic şi eu, pradă nu, dar un păhărel!“ — Şi se ridică deodată dela masă, merge la crîş-mar şi cere în taină un păhărel. Vine, îl pune pe masă, îl umple din jumătatea ce gîlgăe pe gît şi urmează înainte. „Bine al venit, frate, bine al venit! Să-l bem în sănătatea noastră ! “ După ce au dat păhărelele peste cap, îl întinde mîna şi de aci încolo îl zice „tu“. Nu poate să aibă mult peste treizeci de ani. E binişor îmbrăcat, cu părul negru peptenat cu cărare la dreapta, cu o frunte înaltă, senină, nespus de senină, cu ochii mari, negri ca tăciunele, cu obrajii albl-palizî. — La al doilea păhar, fără să-l întrebi, începe să-ţî spue ce rost are petrecerea lui aici în orăşelul ăsta. „M’am înfundat şi eu într’o cancelarie. Ce să faci? M’am înfundat. Stau aşa plecat pe masă şi scriu şi decopiez. Şeful meu vine şi se uită şi iar iese. Om cu praxă eu, şi Dlui se încrede în mine. Ce crezi tu, decînd lucru eu în cancelarie? Trel-patru ani? Te ’nşell. Zece ani, domnule, cu întrerupere. Intîl trei, apoi şapte. Se împlinesc 10 Ia Sîntă-Măria mare. Dar aici scriu numai de patru. îmi merge bine, că Dlui e om de treabă: plăteşte regulat 40 coroane lunar.“ Umple iar Dăhărelele şi-şi aprinde ţigara stînsă. Sloboade aţe_ subţiri de fum, dese, pintre buzele strînse. în chilie e linişte. Pintre perdelele albe pătrunde o pulbere de lumină. El îşi mîngăie lin părul pe la ureche, se aşază mal bine în scaun. Deodată rupe tăcerea. „Ce zici tu, cum ţi se ’mpare oraşul ăsta? Te-aî putea hotărî să rămîî definitiv aici? Să ai aşa o casă undeva, şi nevasta şi copiii tăi, iar tu să al o slujbă, bunăoară scriitor să fii, ori altceva? Drept că e cam prăvos, dar în schimb e foarte ieftin. De-o pildă, unde mal poţi găsi litrul de vin cu şasăsprăzece ? Nu mal găseşti." Ochii mari, frumoşi, îl rămîn la jumătatea de pe masă. O ia în mînă. E goală. Se scoală, trece pe uşe şi vine cu ea plină. „Bun vin!" şi umple iar păhărele. „Cînd eram student ne adunam — rar de tot — pretinil la cîte un păhar de vin. Da scump vin. Foc de scump acolo. Dar’ apoi ne şi răzbunam, că trăgeam www.dacQFomanica.ro Nrul 17, 1905. LUCEAFĂRUL 337 cite un chef ca acela, cu cîntărî şi cu jocuri, de plîngea crîşmarul de bucurie şi ne mai da dela el cîte două-treî glăjî. Vezi, pretiniî ăia ai mei azî cine ştie pe unde-s. Poate vor trăi foarte fericiţi." Glasul i se înduioşează, clipeşte des din gene, apoi îşi aprinde ţigara stinsă. „Să fi avut eu gimnazul! Dar numai şase am terminat. Atunci muri tata şi n’am mai putut urma studiile. Că'de-ar fi trăit, ar fi fost alta. Şi de aveam eu gimnazul, era alta. Dar vezi, că nu l-am avut! Acum eu după asta am scris la notarul dela noi trei ani, dar aici n’a fost nimic. Mi-am văzut şi de economie şi au trecut. Apoi in’au dus la miliţie trei ani, închipue-ţi, trei ani ca pe feciorii de rînd. Ce să fac dacă nu aveam gimnazul, că de-1 aveam ar fi fost alta. Aşa am stat trei ani. Aici încă n’a fost nimic! Am stat, am răbdat şi am trecut. Cînd m’am întors, pămîntul l-am lăsat am nimerit într’un sat chiar bine. Aşa noroc rar mi s’a mai dat. Regiuni frumoase, păduri, ştii păduri de să te pierzi prin ele, şi o matcă de apă, un şivoiii de munte rece ca şi cristalul. Oamenii din sat cinstiţi, înalţi şi frumoşi, ca nişte brazi. Şi era un cer senin şi înalt, cum nu se vede pe alocuri. Iar cînd veniau furtuni, gîndiaîcă aici e la capătul lumii. Notaru mă primeşte bine, ştii un român cinstit. Ne învoim noi cu preţul. „Bani atît.“ Bun zic eu. „Locuinţă şi mîncare la mine." Şi mai bun. Aşa, mă gîn-diam, mai înţeleg şi eu să trăeştî în lumea asta. Şi mă apuc eu de scris şi mă pun eu pe lucru, ştii să-mi arăt hărnicia toată. Şi dl ui, om de cinste, vine şi mă bate pe umăr: „Brav tînăr." Şi muncesc eu'aşa toamna întreagă, pînă aproape de Crăciun. Cînd eram liber, făceam nişte plimbări ca acelea de-mi venia să cînt tot drumul. Cîteodată mergeam la pescuit, ştii păstrăvi de Şcoala de fete. Casele Asociaticnil. Muzeul. la nişte rudenii, că şi era puţin. Dar la notarul dela noi nu mai puteam rămînea, că avea altul. Vezi, soarta mea atîrnă dela aceea: are notarul scriitor ori ba. Ce să fac, dacă nu aveam gimnazul, de-1 aveam ar fi fost alta." Te uitai nedumerit la el şi nu ştiai ce să crezi. Era aşa de blînd, aşa de liniştit în vorbă, în gesturi, îneît l-ai fi crezut cel mai cuminte om. Pe lîngă asta era toarte frumos, o frum-seţă tristă, numai fruntea părea că nu-î a lui: din cale afară senină. Părea că se gîndeşte. Apoi, ca trezit din somn, îşi aprinde ţigara stinsă, aceeaş ţigară pe care a răsucit-o cînd s’a aşezat mai întîi la masă. Dar asta totdeauna se stinge, căci de cîteori o aprinde începe vorba iar. „Acum eu m’am dus să-mi caut altă cancelarie. Ce să fac dacă nu aveam gimnazul ? Şi munte. Dar aşa cătră serbătorile Crăciunului m’a cuprins o nelinişte mare. Avea să vie acasă dşoara Mărioara, fata notarului. Şi eu n’am fost văzut-o încă. Mai erau vr’o două săptă-mînî şi eu de multe ori mă opriam peste zi cu pana în mînă, cu ochii duşi. Mă gîndiam: cum va fi domnişoara ? Cîte-odată mi se părea că aud trăsura care o aduce, şi săriam speriat la fereastă. Cînd apoi a chiar venit, am rămas cu ochii la trandafirii din obrajii ei, la trupu-î svelt, pînă ce notărăşiţa, mamă-sa, băgînd poate ceva de samă, mi-a zis să am atîta bunătate, să aduc puţin vin din pivniţă, că dlui e zdrobit de drum. Nu ştiu cum am coborît treptele, că pe Mărioara o vedeam tot înaintea mea. Aduc eu vinul, ne punem la masă şi se ’ncepe o conversaţie strajnică. Dar eu n’am înţeles nimic din tot ce s’a vorbit. De stăm cu ochii deschişi, www.dacQFomanica.ro 338 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1905. ini mi-î puteam deslipi de Mărioara, de închideam pleoapele, tot pe ea o vedeam. Glasul eî îmi suna în urechi ca o muzică dulce. Abia cînd a fost în urmă, pe la toaste cum se zice, m’am trezit şi eu mai bine. După cină aveam să isprăvesc încă nişte scrisori şi trebui să trec în cancelarie şi să aud numai, din cînd în cînd, rîsul arginţiu al Mărioarei. Ce era să fac dacă nu aveam gim-nazul, că de-1 aveam ar fi fost altceva. — Şi crezi tu că am putut scrie în sara aceea ? Am stricat vr’o zece coaie şi ’n urmă am plecat să mă culc. Dar n’am putut durmi, ci m’am svîrcolit, — o dulce, nespus de dulce tortură, noaptea întreagă. Uneori îmi părea că se topesc zidurile ce ne despart şi o văd iar. — Inchipuie-ţi, aveam 24 de ani şi încă n’am fost nici odată în viaţa mea îndrăgostit. Am mai văzut eu fete frumoase, şi nu aşa o clipă, ci zile, luni întregi, dar încă asta nu mi s’a în-tîmplat să nu pot uita o fată, cînd abia am văzut-o o clipă. — A doua zi, şi cît a mai stat acasă domnişoara, eu nu ştiu ziua pe ce lumi am trăit, iar noaptea prin ce lumi am umblat. Aveam norocul că la trebile cancelariei mă pricepeam ca o maşină şi nu rămîneam înapoi cu lucrul. De două-treî ori de-am făcut greşeli mai mari, dar notarul, om de cinste, şi pe lîngă asta şi cu o bucurie mare în suflet, nu mi-a zis o vorbă legănată. A doua zi de Crăciun, sara, nici una nici două, că să le cînt ceva, să audă şi Mărioara. Să cînt, şi pe mine mă luau nişte călduri dela inimă, de stăm să-mi perd capul. „Nu te mai îmbia, dle Vaier, ci fă-i şi d-ta odată cîteva clipe fericite Mărioarei!“ Ah! Dumnezeul meu, să-i fac cîteva clipe fericite, şi eu aşi fi vrut să trăiască într’un vecinie paradis. Nu ştiu de mi-s’au umezit ochii, dar de atîta îmi aduc bine aminte, că m’am şters vîrtos cu batista. în urmă nodul ce-l simţiam în pept mi-a trecut şi le-am cîn-tat: „Călugărul din vechiul schit", şi după asta „Vezi rîndunelele se duc" apoi „Somnuroase păsărele". Nu ştiu cum voiu fi cîntat eu în sara aceea, dar Mărioara pe urmă nu-şi mai putu stăpîni lacrămile. Nu de alta, dar era o fire tare sentimentală. A venit lîngă mine. „Să-mi dai voie, dle Vaier, să-ţi gratulez. Mi-aîi plăcut mult cîntările", şi mi-a strîns mîna, aşa ca de mulţumită. Dar asta a trecut şi acum nu a fost nimic. Mărioara s’a dus iar la şcoală, şi eu am rămas în cancelarie. Ce să fac, dacă nu aveam gim-nazul, că de-1 aveam ar fi fost altceva!" Vaier oftează cu durere, se razimă de spă-teaza scaunului, se apleacă apoi tare spre masă, şi aşa plecat bea păhărelul. Prin perdelele albe se cerne o uşoară şi deasă pulbere de lumină, în odae e linişte, numai în chilia vecină se aude, din cînd în cînd, zgomot mai mare. Dar şi acesta se linişteşte şi aşa se aude cum bate regulat pendula. Freacă iar un chibrit de cutiuţă, aprinde aceaşî ţigară şi-o uită aşa, ca să-şi înceapă iar cu-vîntul. „Eu am rămas în urmă cu o lumină mare în suflet. Acum să mă fi auzit ea cîntînd. Că se adunau sara oamenii la poartă cancelariei ca la minune. „Drăguţ agheontu nostru" ziceau ei, cinstiţi români săracii. La Paşti, n’a mai venit acasă. Pe vacanţa cea mare a mers la o mătuşe a eî. Săracă inima mea! Şi eu aşteptam Paştile, aşteptam vacanţa de vară, de nu mai ştiam pe ce lume mă aflu. Anul al doilea iar aşa: Pe Crăciun acasă, la Paşti acolo unde învaţă la şcoală, dar la vacanţa cea mare a venit acasă, ca să nu se mai ducă mai mult nicăirî. Inchipue-ţi: să ră-mînă tot acasă! Mă gîndiam de multeorî, că nu poate fi în lumea asta o slujbă aşa fericită, decît să fii, aşa scriitor, în cancelarie. închipue-ţi tu, aveam 24 de ani, şi n’am fost îndrăgostit nici odată. Mi-se părea că am să mor de fericire. Şi notarul, român cinstit, mi-a zis ca să rămînem şi pe mai departe tot pe condiţiile prime. Adecă să am locuinţa şi pe mai departe la el. Şi mă sculam, frate, dimineaţa odată cu rîn-dunica şi mă puneam la muncă. Aveam o putere de uriaş în mine acum. Cele mai frumoase flori le adunam într’un buchet şi le puneam pe masă, înaintea mea. Şi tîrziu, cînd lucram la masă, venea să-mi dea bună ziua. ... Aşa era, cum mă gîndesc eu că ar fi un vis de primăvară. Şi-apoi un vis, ştii să spui cum e ? Nu ştii. — Venia să vadă ce lucru, se apleca de multeorî peste braţul meu să se uite cît de regulat fac literile, şi ea nu ştia că mă face, de un ceas de vreme, după aceea, îmi tot tremură mîna. „Se vede că-ţî plac florile, zicea, şi zimbia aşa cum mă gîndesc eu c’ar zimbi fericirea şi bunătatea întrupate într’o singură fiinţă. — Mie-mi plac, dar de le-ai voi d-ta, le-aşi da bucuros." Şi ea-şî întindea braţul alb, lua florile, şi-mi mulţăinia printr’un uşor inclinat din cap. Eu cred că îngerii numai aşa pot să-şi mişte capetele. Dar cît a ţinut vara şi toamna, cînd era vreme frumoasă, ceasurile dela cinci la şapte îmi aduceau raiul pe pămînt. Notarul, român cinstit, îmi zicea să mai las cancelaria şi să mai distrez puţin pe domnişoara. A avut vreme şi el şi nevastă-sa să se încreadă de cinstea sufletului meu. Eşiam prin grădină de cele mai multeorî, www.dacQFomanica.ro I Nr.il 17, 1905. LUCEAFĂRUL 339 că avem o grădină cît un hotar şi umbroasă de pomi. La început mă încurcam în cuvinte, simţiam că rni-se sue sîngele la cap, îmî inun-dează în obraji, dar apoi încetul pe încetul mă stăpîniam. Şi vorbiam ca doî prietini vechi, de atîtea lucruri, că ’nsfîrşit noi ne miram de unde le-am mal scos. Şi totdeauna, fără să cînt ceva, nu mă lăsa. Ea-şl aducea violina, ştia cînta bine. Cîteodată nu ştiu ce avea, şi trebuia să-î ajut eu. Şi cînd mă atingeam de obrajii aceia albi, mol, îmi venia să-mi pierd conştiinţa şi să mă las la pămînt. Alteori mergeam la pescuit. Atunci venea şi servitoarea să aducă coşarca şi să ducă şi peştii, de vom prinde. Şi acolo, îndoită uşor deasupra apel clare, s’o fi văzut. Că mie-mî venea să mă arunc şi să sărut chipul el din fundul apel. Cîteodată se năcăja, cînd nu venea nici cum peştele. Atunci zicea servitoarei: „Mărie, vin’o desfă-ml ghetele". Aceasta punea ghetele şi ciorapii de-o parte. Două picioraşe albe-albe, de tremura faţa apel de cristal cînd o atingea. Apa nu era afundă, dar ea, nevinovată ca un înger, să fi dat de un peşte unde era mal adînc, ar fi mers şi acolo. Atît de mult îl plăceau păstrăvii. Iar eu ? Mie-mi venea să mă arunc în apă să mă înnec la picioarele el, pe cari le sărutau numai undele de cristal ale apel. — înţelegi tu, frate, cum am trăit eu vara şi toamna aceea. Aşa, că pela Noembre mi-a in perdut minţile, am mers la notariul şi notărăşiţa, cînd erau numai singuri, şi le-am cerut pe Mărioara în căsătorie. EI n’ati rîs, notarul n’a zis nimic, dar notărăşiţa a zimbit, ori mi-s’a părut mie. Ba da, a zimbit. Notarul, om cu minte, cînd am eşit eu ca trăznit de pasul ce l-am făcut, vine după mine: „Dle Vaier, să nu te superi, dar ce-am putut noi zice ? Ce răspuns să-ţî dăm ? Ne-aî spus numai de-odată aşa, fără nici o pregătire. Să nu te superi, dle Vaier!“ A doua zi aveam să duc nişte scrisori la primărie. Cînd am eşit, m’a văzut notărăşiţa. Dar că m’am întors îndată, fiindcă mi-am uitat tabachera, nu a văzut. O aud povestind în chilia vecină cu cancelaria, cu Mărioara. N’am ascultat în viaţa mea ce povestesc oamenii fără să ştie el, dar acum am ascultat. „Auzi, Mărioară, scriitorul te-a cerut eri de nevastă." Ea nu-I răspunse, decît după o vreme. „Dl Vaier, mamă? — Da, da, scriitorul Fata iar nu răspunse îndată. „Cum veţi gîndi d-voastră. Dl Vaier n’u-î de loc urît." Aici a trebuit să mă las pe un scaun că mi-se tăiau picioarele. Notărăşiţa se răsti cătră fată. „Ce gîndeştl, tu fată, al învăţat atîta, al o cultură, pe cînd el nici ginmazul nu-l are.'1 Răspunsul fetei, de astă dată, urmă repede. „Nici gimnazul! — Glasul îl era plin de mirare. — Nu. Are şase clase şi trei ani a servit la miliţie, dacă n’a avut gimnazul. — Adecă dl Vaier n’are gimnazul. Eu credeam că..." Şi n’am mal auzit nimic. Dar nici scrisori la primărie n’am mal dus. A doua zi, am spus notarului, că mi s’a deschis un post cu mult mal bun la un advocat. Să facă bine să mă lase. Era numai luna jumătate, dar el, cinstit român, îmî plăti luna întreagă, — şi-am plecat, deşi nu-mî era deschis nici un post. Cînd ne-am despărţit, Mărioareî îl străluciră două lacrimi ca două diamante albe în vîrful genelor, şi cînd mi-a întins mînă, tremura, şi pe a mea mi-a strîns-o de mi-au rămas degetele lipite. Şi totuşi eu trebuia să plec. Că nu aveam gimnazul, că de-1 aveam ar fi fost altceva. Acum mi-am cîştigat aici un post. M’am înfundat şi eu într’o cancelarie. Am noroc că-s dedat cu munca asta: lucrez ca o maşină, altfel n’aşî putea face nici o ispravă. Pravul ăsta mult nu-mi place, dar la sat nu mal pot sta, că orice sat îmi aminteşţe prea multe. Aici nici nu es eu nicăirî. Numai dela 5—7, aci la crîşma mărgineanului ăsta. Alt timp mal bun pentru a te distrage, eu nu-mi pot închipui. Dar astea au trecut toate. A fost o dragoste veche. Nu ştiu cum numără oamenii veacurile, dar eu aşi zice că dragostea asta a mea a fost înainte cu cîteva veacuri. Şi după alte cîteva veacuri mă voiîi stînge şi eu, aşa, înfundat în vr’o cancelarie. Ce să fac, vezi că eu n’am gimnazul, că de-1 aveam ar fi fost altceva." 1. flqîrbiceanu. EMINESCU Şl TEATRUL Pe la anul 1870 se pornise, la iniţiativa dluî Vulcan, în foile noastre o discuţie vie asupra ideii de-a înfiinţa un teatru românesc în Ardeal. Cu prilejul acestei discuţii, apăru în „Familia" un articol iscălit cu iniţialele unul foarte tînăr scriitor necunoscut — pe atunci student la Viena. în articolul acesta se făcea o critică foarte dreaptă a averii noastre dramatice de pe atunci şi pe urmă se spunea atît de limpede ce trebue să se facă: să se creeze un repertoriu de piese bune şi să se crească cîţiva actori, trimiţîndu-se tineri talentaţi ca sti-pendiştl la studii. Şi se mal dedeau acolo sfaturi şi îndrumări folositoare pentru cel ce s’ar fi simţit chemaţi să contribui la crearea unul repertoriu teatral. Dar de unde îşi lua tînărul student universitar îndrăzneala să dea îndrumări unei mişcări care pînă în ziua de astăzi nu şi-a putut lămuri www.dacQFomanica.ro 340 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1905. pe deplin ţintele şi mijloacele? Pe deoparte, mişcările noastre culturale erau încă în starea aceea, cînd studenţi iau adeseaorî rolul de reformatori. Pe de altă parte însă, tînărul scriitor cunoştea ca foarte puţini alţii starea teatrului românesc pînă în cele mai tăinuit; amănunte şi avea pe de-asupra şi o putere genială de intuiţie. Cine nu ştie cum s’a răzuit băiatul visător de ai săi şi de şcoală, care nu putea să-î dea ceeace căuta mintea lui însetată de adevăr şi de ideale, cum a plecat în lume şi a colindat tot pămîntu! locuit de români, pe care nimeni nu era să-l cunoască mai bine şi să-l iubiască mai mult decît dînsul. in pribegirea lui cu trupele teatrale, aci îl zărim trecînd prin Ardeal, sau răsărind la hotarul limbeî noastre, la Arad, aci îl vedem la celalalt hotar, la Giurgiu în curtea unui otel „culcat în fîn şi citind în gura mare pe Schiller,“ aci apare iar la Bucureşti „figura lui clasică încadrată de nişte plete mari negre," cu „aerul unui sfînt tînăr, coborît dintr’o veche icoană,"1) şi în Bucureşti îl putem urmări acum pînă în odăiţa lui de 4 paşi lăţime şi cinci paşi lungime, cu canapeaua mică şi roasă, pe care dormia cu picioarele la foc, cu cărţile cele multe întinse pe jos, dela fereastră pînă lîngă masa cea plină de tot felul de hîrtii scrise şi nescrise, de caiete şi cărţi, dintre cari răsăria o maşină mică de tinichea de făcut cafea turcească; odăiţa lui, în care nu se ştergea şi nu se mătura şi unde pe sus şi prin unghere se ţesuse painjeniş. îl vedem foarte mulţămit de roiul lui de sufler, ori uitîndu-se cu groază la caietele în cari trebuia să transcrie rolurile actorilor şi cari îl aşteptau pururea deschise pe masă, alăturea de o carte nemţească asupra artei dramatice, pe care i-o încredinţase directorul şi ocrotitorul său Pascali ca să i-o traducă. Această carte este probabil „Arta reprezentării dramatice" tradusă după H. T. Rbthscher, „care se găseşte întreagă printre manuscrisele lui Em."*) Odată, dar numai o singură dată îl vedem apă-rînd pe scenă, „în micul rol al ciobanului din „Răzvan-Vodă" al dlui Hasdeii, (actul II, scena II) — un cioban de o frumuseţă rară. Prietenilor le spunea adeseori „că a fi artist dramatic e lucru greu. Cînd îl vezi jucînd pe scenă, îţi pare că-î jucărie. Această aparenţă înşalâ pe mulţi." Aflăm mai departe că „pe atunci Eniinescu citia mai mult drame şi că unele Ie citise de atîteaorî, încît le ştia de rost. Nu se putea mira destul cum se face că unii actori, şi cu deosebire actriţe, dintr’o dramă întreagă să nu citiască şi să nu ştie nimic decît numai chiar rolul lor?“:i) în sfîrşit, familia poetului pribeag izbuti să-l zmulgă din viaţa aceasta fără rost statornic şi care fusese pentru el totuşi o şcoală largă, unde învăţase mai mult decît ar fi putut învăţa în şcoala cea strîmtă a dascălilor. Mijlocul care făcuse această minune ce n’o putuseră face atîtea rugăminţi şi stăruinţe, fusese promisiunea tatălui său de a-1 trimite la studii în străinătate. în toamna anului 1869 pleacă deci la Viena şi se înscrie la facultatea de ') M. Eminescu, Diverse (Şaraga), p. III şi IV. -) II. Cliendi, Preludii, p. 41. :1) Cf. Şt. Cacoveanu, Eminescu la Bucureşti în a. 1868 69, Luceafărul, IV, p. 59 ss. filozofie. Atras de cele mai profunde probleme ale cugetării, păstră totuşi vechiul interes pentru teatru şi arta dramatică. Shakespeare şi Goethe, apoi clasicii greci făceau parte din lectura lui de predilecţie şi vom vedea cît de mult s’a pătruns de spiritul clasic al acestor genii ce-i vor rămînea pentru totdeauna pildele nestrămutate, după care trebue să se îndrepte orice mişcare dramatică serioasă. Era un vizitator obicinuit al teatrului de curte, unde îl atrăgea „aerul cel curat, poetic, plin de minte şi de inimă, care-l respiri într’o instituţiune clasică şi care îţi insuflă desgustul cel mai mare pentru tot libertinajul de spirit şi de inimă, care înfloreşte într’o uriciune crasă şi nespovedită pe toate celelalte teatre" (Scrieri p. şi l.,p. 59—60); — şi vom vedea cum amintirea acestei instituţii clasice îi va inspira, mai tîr-ziu, luminoasa idee a folosului unui teatru de curte pentru Români. Interesul lui Em. pentru teatru îl vădesc şi propriile lui încercări dramatice, care datează tot de prin anii aceştia: un poem în care preamăreşte pe Mureşan şi revoluţia dela 18481), o dramă în versuri cu titlul „Dragoş-Vodă“, aproape isprăvită*), scenarul unei alte drame „Văduva din Efes", un act al unei comedii-'), apoi planul unei drame epice în genul lui Faust, de care face amintire într’o scrisoare către dl I. NegruzzP). Din timpul studiilor sale la Berlin, biografii lui Eniinescu nu ne relatează amănunte cu privire la interesul lui pentru teatru, dar putem presupune cu siguranţă că şi aici, caşi ’n capitala Austriei, va fi urmărit cu acelaşi spirit de pătrundere mişcarea teatrală, care a rămas una din preocupările de_ frunte ale poetului. în anul 1873 Em. vine la Iaşi şi e numit mai întii bibliotecar şi pe urmă revizor şcolar, iar în anul 1876, fiind destituit, prietenii lui izbutesc in fine să-i asigure o existenţă „mai mult decît modestă" ca redactor al părţii neoficiale la foaia curţii de apel „Curierul de Iaşi". Aici publică, în anii 1876 şi 77 sub titlul „Revistă teatrală" o serie de dări de samă despre reprezentaţiile teatrului naţional din Iaşi. Aceste articole se găsesc acum strînse în volumul I din „Scrieri politice şi literare" ale lui Em., publicat de dl I. Scurtu, neobositul scrutător al vieţii şi operilor poetului, care şi-a cîştigat prin această lucrare conştiincioasă un nou şi mare merit, desvăiindu-ne o parte constitutivă din personalitatea lui Em., parte pînă acum prea puţin cunoscută şi fără de care marele geniu al neamului nostru nu poate fi înţeles, — pe Em. — cugetătorul. Amintitele dări de samă la care se adaogă şi articolul citat din „Familia", cuprind o dramaturgie românească, bogată în observaţii de-o adîncă cunoaştere şi genială intuiţie a lucrurilor şi în idei fecunde, căci Em. nu e numai cel mai mare poet, ci totodată şi un mare îndrumător al neamului nostru pe toate căile vieţii culturale, un îndrumător ') II. Cliendi, Preludii, p. 19; Geniu pustiu, p. XXVI, nota. — *) Vezi un fragment în „Poezii postume". ;l) I. Scurtu, M. Eminescus Leben und Prosaschriften, Leipzig 1903, p. 91. •>) Geniu pustiii, p. XVII, nota. www.dacQFomanica.ro Nrul 17, 1905. LUCEAFĂRUL 341 al cărui glas, spre paguba şi întîrzierea propăşirii noastre, a răsunat mal adeseori în pustiu. Şi totuşi, glasul lui răsună şi astăzi tot aşa de puternic pentru cine ştie să-l asculte, ideile lui n’aii perdut din actualitate, pentru că ţintele cătră care îndrumă el, sînt ideale şi vecinice. Alte neamuri adună cu sfinţenie orice şir al marilor lor poeţi şi cugetători şi, în toate chestiunile grele, caută sfat la dînşil, ca la aceia cari au pătruns mal bine problemele poporului lor şi ale vieţii în genere. Cu chipul acesta se statorniceşte o puternică unitate, tradiţie şi consecvenţă în gîndirea şi în acţiunile unui popor, care este temeiul oricărei desvoltăp sănătoase. Cu chipul acesta se pune capăt orbe-căielil fără ţintă şi orientării după pilde străine de-a doua şi-a treia mină, care nu e mal bună. Orice German de astăzi vede în Goethe, în Schiller, în Kant geniile conducătoare ale neamului său, pilde vecinice de gîndire, cătră care se îndreaptă, cum se îndreptau popoarele din vechime cătră prorocii lor. La noi cine mal întreabă cum au gîndit şi ce au spus cel mal buni al neamului nostru asupra chestiunilor mari ale vieţii noastre culturale? Scopul acestei conferenţe nu este altul decît de-a atrage luarea aminte asupra comorii de idei luminoase ce este cuprinsă în acele puţine articole ale omului care a pătruns, dela cea mal mare înălţime a gîndiril, mai adine problemele neamului nostru. Nu voi încerca, căci ar fi prea greu pentru puterile mele şi nici nu s’ar putea face într’un timp atît de scurt, să alcătuesc din nou în întregime minunatul sistem de gîndire, dela care ni-au rămas numai aceste fragmente, ci voi alege calea mal uşoară, voi întreba ce a spus Em. despre chestiunile fundamentale ale teatrului, cum a înţeles menirea teatrului, ce a spus despre dramă îp genere, ce-a spus despre geniile mari ale artei dramatice şi ce despre repertoriul nostru teatral, ce a spus, în sfîrşit, despre actori şi despre public; iar răspunsul la aceste întrebări îl voi căuta în articolele amintite. Ca să preîntimpin din capul locului observaţi^ ce mi s’ar putea face, de ce nu vorbesc deosebit despre articolul din „Familia11, care e scris pentru noi, pentru Ardeleni, şi despre articolele din „Curier11 cari privesc reprezentaţiile teatrului din Iaşi, voi spune aici cuvintele pentru care n’arn făcut-o: Mal întîî, ideile de care se conducea Em. au rămas aceleaşi la 1877 ca la 1870, cu singura deosebire că acolo le găsim pe deplin lămurite şi mal pe larg desvoltate. Pe urmă Em. — ca toţi cugetătorii şi îndrumătorii neamului nostru — n’a vorbit nici odată de mişcările noastre culturale ca de manifestări izolate, ci a privit întotdeauna orice mişcare în toate legăturile eî cu viaţa largă românească, care este una singură. Deja în articolul din „Familia11, Em. ţine să facă dela început deosebirea între „teatrul-meserie11, „care propagă fără conştiinţă libertinagiul în idei, în simţiri şi ’n fapte11, şi „teatrul-artă“, care singur merită numele de teatru naţional, merită să ne ridicat din jertfa unei naţiuni întregi. în nădejdea înfiinţării unul astfel de teatru salută cu atîta căl- dură ideea ivită atunci la noi, ca să dea viaţă societăţii noastre de astăzi. Şi el crede ideia aceasta cu atît mal lesne de realizat, cu cit „simţul poporului nostru e încă vergin şi necorupt de veninul farselor şi al operelor franceze şi nemţeşti.11 „Să ne folosim11, exclamă poetul într’un avînt de idealism tineresc, „de împrejurarea asta aşa de favorabilă într’un timp, în care atmosfera Europei întregi e infectată de corupţiune şi de frivolitate, ca tocmai într’un asemenea timp noi să dedăm publicul nostru, folosindu-ne de neexperienţa lui, cu creaţiu-nile geniilor poterice, cu simţeminte mari, nobile, frumoase, cu idei sănătoase şi morale.11 Tot ce se reprezintă pe scena teatrului trebuie să aibă deci valoare etică. Aceasta este una dintre ideile fundamentale, pe care o întîlnim sau unde nu este exprimată de-a dreptul, o întrezărim la fondul tuturor expunerilor critice din aceste articole. NicăirI însă n’o găsim aşa hotărît formulată ca în articolul din „Familia11. El pune chiar valoarea etică înaintea celei estetice, cerînd „ca piesele, de nu vor avea valoare estetică mare, cea etică însă să fie absolută11; şi aceasta pentru-că scopul lor nu este „numai să placă, ci să şi folosiască, ba înainte de toate să folo-siască11. El ştie că „masa poporului aleargă cu banul din urmă chiar, pentru a vedea reprezentîndu-se în-naintea sa necuviinţl, pe care11, zice, „eu, să am o putere, le-aş pune sub privigherea tribunalului co-recţional11. Ar fi însă foarte greşit a lua aceasta drept o exagerare, căci iată ce spune la alt loc: „Ne place nouă şi gluma mai bruscă, numai ca să fie morală, să nu fie croită pe spetele a ce e bun. Ne place nouă şi caracterul vulgar, numai corupt să nu fie; onest, drept şi bun ca litera evangheliei, iată cum voim noi să fie caracterul vulgar din drame naţionale11. Aşadar teatrul trebuie să aibă mal presus de toate o înrîurire bună, din punct de vedere etic. Acesta e postulatul suprem, care trebuie şi poate să fie împlinit în orice condiţie şi Em. se gîndia, cînd a scris articolul, la împrejurările noastre încă primitive, în care celalalt postulat, al valorii estetice, e mal greu de împlinit, dar nici nu poate avea însemnătatea absolută a celui dinţii. E o idee foarte luminoasă aceasta, pe care n’ar trebui s’o pierdem din vedere la nici o reprezentaţie teatrală. Dar Em. nu înţelege ca piesele să fie, din ounct de vedere moral, corecte sau inofensive, ci el vrea ca printr’însele să se înrîuriască de-a dreptul şi pozitiv asupra sentimentelor etice ale poporului nostru, pentru care teatrul ar putea să aibă încă acest rol educativ. Pe cit se_vădeşte, în accentuarea postulatului valorii etice,.personalitatea profund etică şi spiritul pătrunzător al împrejurărilor reale şi îndrumător pe căile cele bune al lui Em., pe atîta se arată în; consideraţiile şi reflexiunile estetice o năzuire şi îndrumare cătră cel mal înalt ideal al artei clasice. în dările de samă din „Curierul de IaşI1^ Em. găseşte în mal multe rîndurl prilej de reflexii teoretice asupra dramei, care alcătuesc un sistem ui- www.dacoromanica.ro 342 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1905. mitor atît prin profunditatca de gîndire şi puterea de. abstracţie cit şi prin stilul filozofic lapidar. intr’un articol, după-ce face o critică satirică minunată a unei drame româneşti, desvoltă astfel noţiunea dramei: „Dar dacă vorbim de noţiunea dramei, cum trebue s’o aibă oricine, care cutează a prezenta publicului născocirile sale, atunci răspundem: că drama are de obiect şi ţintă reprezentarea caracterelor omeneşti curăţite de neconsec-venţa vieţii şi cugetării zilnice, a caracterelor omeneşti consecvente, în toate momentele aceleaşi, pentru a căror manifestaţiune se aleg situaţiuni interesante. în acestea, caracterele antitetice se lovesc unul de altul în desvoltarea lor, dintr’asta se naşte înodămîntul, iar din învingerea unui princip şi căderea celuilalt, desnodămîntul dramei.11 Caracterele trebue să fie „reale," „oameni boiţi cu alb şi cu negru", — saii „îngeri" şi „draci", cum se exprimă Lessing, adică oameni de tot buni sau absolut răi, — „nu însemnează caractere". „Ce sînt aceste caractere boite cu albeaţă morală unse cu badanaua nobleţei?" exclamă Em. în critica unei piese. Situaţiunile trebuie să fie „născute din caractere." „Nici o situaţie, care nu rezultă din conflictul caracterelor, nu este admisibilă", scrie într’un loc, intre seninele citării, şi adaugă „regulă veche." Iar stabilind antiteza între roman şi dramă, zice : „in opul dramatic nu există întîmplare. Drama arată ce se lucrează de cutare ori cutare caracter conform predispoziţiei sale naturale. De aceea ea implică în sine vina tragică. Nu o vină pedepsită de articolele codului penal, căci codul loveşte numai în infracţiunile pactului, primit pe tăcute de societatea omenească, infracţiuni ale garanţiei reciproce dintre om şi om, cea dinţii însă nu are de obiect acest conflict între om şi societate, ci acela care se naşte din ciocnirea caracterelor deosebite." Această ciocnire a caracterelor produce „lupta sufletească, care se reprezenta prin simţeminte exprimate în mod plastic şi intuitiv", „iar materialul în care se manifestă această luptă este limba". „Deci trei elemente pot fi într’o dramă care să constitue valoarea ei. Unul caracterele, aceste fac ca ea să fie frumoasă, al doilea situaţiupile, (deci planul) acesta interesează, al treilea limba, care poate avea un farmec liric." Stabilind aceste trei elemente ale dramei, dintre care cel din urmă, împrumutînd o expresie întrebuinţată de Em. în altă legătură, e mai mult materialul în care se întrupează celelalte două, el face, la alt loc, următoarea împărţire a dramelor: „Toate soiurile de scriere dramatică se ’mpart numai în două genuri, din care unul e mai nalt, celalalt maîderînd: drama de caractere şi drama de intrigă. Genul întîileaarată caracterele în toată curăţenia şi consecvenţa lor, al doilea le admite ca fiind cunoscute, iar conflictele se nasc din planuri premeditate, ca să nu zic intelectuale, a două părţi opuse. în cel dintîî gen, conflictul trebue să se nască cu necesitate, ca între două puteri elementare aduse in contact, precum urmează cu necesitate exploziunea, dacă arunci o scînteie într’o magazie de praf. Aduse odată in contact, caracte- rele se desvoltă repede şi energic, privitorul ră-mîne uimit, nu de ceeace se ’ntîmplă, căci aceasta o poate gîci mai totdeauna, ci de expresia curată, srtăvezie a caracterelor omeneşti, care ’n viaţa comună se ascunde sub masca convenţiilor sociale. Astfel în tragediile lui Sofocle ştim de mai nainte, ce are să se ’ntîmple, dar caracterele sînt cristalizate şi ne uimesc prin teribila lor consecvenţă, pînă sînt înfrînte prin ele înşile, urieşî ce cad sfărîmaţî sub propria lor greutate. Drama de intrigă consistă nu atîta în conflictul a două caractere, ci în acela a două planuri opuse. Aicea publicul priveşte cu mult mai mare interes desfăşurarea, căci el poate ghici ce se petrece în inima unui om, nu însă ce se petrece în capul lui. în acest al doilea gen, Spaniolii şi Francezii au ajuns foarte departe; cel dintîî e reprezentat din veac de cîteva genii izolate, în vechime de tragicii greci, în vremea nouă de Moliere şi Shakespeare, şi în cazuri izolate în cîteva alte scrieri, concepute în acele momente fericite, în care, după spusa unui scriitor, fiecare om e un geniu. Tot ce se abate dela aceste norme generale, e greşit." Modelele cele mai înalte, vecinice, ale literaturii dramatice sînt deci: tragicii greci, Shakespeare şi Moliere. îndeosebi „geniala acvilă a Nordului", cum îi zice în „Familia", Shakespeare, pe care îl numeşte odată „cel mai mare poet“, l-a preocupat pe Em. întotdeauna foarte mult. Dintre dramele lui l-au atras mai ales cele două uriaşe creaţiuni în care geniul se luptă cu nebunia: „Regele Lear" şi „Harnlet". Iată ce cugetare minunată, ca formă şi caracteristică ca cuprins pentru felul lui Em. de-a înţelege pe Sh., îi inspiră citirea „Regelui Lear“: „Flori mirositoare, însă selbatice ca florile din cununa nebunului Rege Lear. Oare amestecul ce pare fără înţeles al florilor selbatice ce se strecoară prin pletele bătrînului rege nu sînt metafore vii ale creerilor săi, în cari imaginile, florile gîndiriî s’a-mestecau selbatice şi fără înţeles. Şi cită profun-ditate în acele gîndiri, şi cît miros în acele flori. Astfel sînt şi florile selbatice — cîntecele poporale. Pe cîmpiile lor a cules Shakespeare şi orice poet naţional, — pe alte cîmpiî însă au cules poeţii aceia cari vorbesc de rai şi iad, de îngeri şi demoni, de stelele cerului şi de mărgăritarele din fundul mării. Sh. a vorbit de om — de om cum e. Beţivul său e beţiv, eroul său erou, nebunul său nebun, scepticul său sceptic şi fiecare om e mu-ruit din gros cu coloarea caracterului său, căci Poporul concepe cum vede, şi Shakespeare a fost al poporului său prin excelinţă“. în legătura aceasta amintesc, drept o pildă din care se poate vedea cum Em. abstrage teoria din modelele sale, minunatele expuneri asupra reprezentării slăbiciunilor trupeşti în dramă. Mai întîî constată că „reprezentarea crudă şi realistă a slăbiciunilor trupeşti nu este menirea artei dramatice11. Apoi urmează: „E drept că dintre toate infirmităţile numai două nu jignesc spiritul dramatic, dar numai prin liniştea care o inspiră: orbia şi nebunia. Amîndouă acestea le vedem reprezentate în tragediile celor vechi şi în operile celui ntai mare www.dacQFomanica.ro Nrul 17, 1905. LUCEAFĂRUL 343 Eoet: în regele Lear, în Hamlet, a Iul Shakespeare“. locumentarea teoretică a acestor afirmaţii e vrednică de orice mare critic şi estet prin logica şi profunditatea el filozofică. (Sfîrşitul va urma.) Dr. I. Borcia. CRON ICĂ. Redacţional. Prietinilor revistei noastre, cari din prilejul înfiinţării tipografiei proprii ni-au trimis cuvinte de încurajare, — le mulţumim sincer. — In numărul 18, dela 15 Sept., vom publica rezultatul voturilor intrate la „Premiul Luceafărului". Tot în acest număr vom publica ilustraţii numeroase dela serbările din Sibiiu, continuind amănunţit darea noastră de samă. Catedrala din Sibiiu se va sfinţi Încă in toamna aceasta. Pictorul Smighelschi a terminat pictura cupolei, săvîrşind un adevărat cap de operă. Pictura dsale va face şcoală în pictura noastră bisericească, prin aplicarea aşa de frumoasă a motivelor de ţesături şi cusături ţărăneşti. Cu ocazia sfinţirii, un număr întreg din aceasta revistă va fi dedicat catedralei. Asociaţiunea pentru cultura poporului român din Maramurăş în cele două şedinţe, ţinute în cursul veriî, s’a ocupat despre situaţia internatului de băeţî susţinut de dînsa în Si-glietul-Marmaţieî, iar dl Vicar Tit Bud a prezentat istoricul aceste! Asociaţiunî care are un deosebit interes, înlesnindu-ne cunoaşterea mişcării culturale şi în acele părţi descopciate din corpul românismului. Societate de diletanţi în Sibiu. Fostul bursier al societăţii pentru fond de teatru român, dl Zaharie Bârsan, astăzi angajat la Teatrul naţional din Bucureşti, pe lingă toată purtarea maşteră a comitetului faţă de dînsul, nu părăseşte ideasfîntă pentru care abia a avut vreme să se însufleţiască. în Sibiiu a organizat o societate de diletanţi, cari sub conducerea dsale vor da mal multe reprezentaţiunl pe an. Se vor îngriji singuri de repertoriul pieselor originale, traduse ori localizate. Reuşind d-luî Z. Bârsan să organizeze în fiecare centru românesc astfel de societăţi, instruindu-le şi călăuzindu-le cu pricepere, va da cel mal nimerit răspuns socieţăţil, care i-a tras la îndoială hărnicia. Noul an de muncă ce duce la lumină, la o îmbogăţire a minţii şi a inimii, s’a început. Tinerii au părăsit aerul curat, învietor dela ţară, liniştea şi înde-stulirea de acasă, se poate le-au rămas în urmă ininu înduioşate, — cari vor suspina şi vor trăi din amintiri pînă la vacanţa viitoare. — Universitarii noştri! au sosit iar în capitala zgomotoasă, plină de fum şi de ispite, aii venit cu sufletele împrospătate şi dornice de muncă. — Societatea „Petru Maior" are locuinţă nouă, luminoasă, mai bună dccit cea de pînă acum. Clt va fi de bine şi de dorit, ca şi mersul acestei societăţi pe viitor să fie nou. N’aîî nici un rost între tinerii noştri! certele pentru alegerea preşedintelui şi alte certe mai mici ori mal mari. Tinerimea noastră de aici trebue să fie călăuzită de un singur ideal: bunăînţelegerea şi sprijinul împrumutat, ca astfel în acest centru de cultură, care nu e românesc, să se poată forma caractere, cari în viaţa romînească să ne fie folositoare. Neînţelegerile nu-s pentru tineri, — nici pentru alţii nu-s. Dar să ne fie de ajuns durerea că „oarba neunire" stăpîneşte aproape pretutindenea unde sînt cîteva familii româneşti culte, şi ceice vor forma generaţia viitoare să-şi tragă bine sama, ce muncă grea ne aşteaptă pe toţi şi că „unde-i unul nu-î putere". — Societatea „Petru Maior" are un nume vechiu şi respectat, şi cei ce vor fi membrii acestei societăţi — şi toţi vor trebui să fie — îşi vor aduce aminte, pe lîngă altele, de marele luminător, al cărui nume îl rostesc cu pietate şi-şi vor da sama că vechiul dascăl al limbii şi al istorie româneşti nu va privi cu ochii buni şi luminoşi la dînşii, dacă nu vor voi să citiască, să scrie, să se intereseze de ceeace e românesc. Îşi vor aduce aminte, că în mişcarea culturală de azi, au şi el datorinţi sfinte: să cunoască, să îndemne, să răspîndiască ceea-ce e bun în literatura noastră, să facă fiecare ceea-ce poate. Şi punînd umăr la umăr, lăsînd zavistiile în localul cel vechili al Societăţii, să porniască o nouă şi binefăcătoare activitate. NOTIŢE BIBLIOGRAFICE. Timoteiu Popovicl. dicţionar de muzică, cu mal multe ilustraţiunl. Sibiiu, 1905. Editura autorului. Preţul: 2 cor. 50 filerl. Euripide, Hecuba şi Ifigenia în Aulis, traduse în româneşte, precese de cite un studiu introductiv şi însoţite de note de N. Bănescu. lnst. de arte grafice Ralian şi Ignat. Samitca, Craiova, 1905. Preţul 1 leu 50 b. Petru Vancu, Monografia comunei Măderat (Magyarâd), Arad 1905. Preţul,: 2 cor. Istoricul reuniunii române de cîntărl şi muzica din Reciţa-inontană ; 1872—1905, în amintirea serbărilor sfinţirii steagului, ţinute la 16 Iulie 1905, scris din însărcinarea comitetului de losif Velcean, secretarul reuniunii. Din Biblioteca pentru toţi am primit: Ion Ghica, „Scrisori cătră V. Alexandri", voi. IV. cu o introducere de dl liarie Chendi, şi cu fotografia prietinilor din 1855, publicată şi în „Luceafărul". www.dacQFomanica.ro 344 LUCEAFĂRUL Nrul 17, 1905. POŞTA REDACŢIEI Rugăm redacţiile române cari, în ciuda oprelişte!, reproduc articole din revista noastră, să indice cel puţin izvorul, — dacă nu-şi iau osteneala să publice sumarul numărului. lancn. Iţi răspunzi singur: De eşti cliiemat ca prin cîntare — — — — — — — Să te avtuţl în sferi înalte — — — — — — — Si ele vrei ca dc-al tău cîntec Nu luai crede ’n vorbe goale A noastre inimi să tresalte Şi în „versuri" de noroc. Dintre epigrame o inliătăm pe cea mai straşnică: UNUI DOCTOR. Zic) că eşti om învă)at Dar nu cred că eşti mal mult Şi te dai de mare doctor, Decît cinele meu Hector... care desigur e un cine foarte cuminte, — dar nu judecat după epigramă. Aviz. Abonaţii noştri sînt rugaţi să bine-voiască a grăbi cu achitarea abonamentului pe jumătatea a doua a anului. Abonamente se primesc cu preţurile de